Ultima suflare a lui Cezar sau aerul care ne unește

contributors.ro/cultura/ultima-suflare-a-lui-cezar-sau-aerul-care-ne-une%c8%99te/

Există două realități a căror zdrobitoare greutate nu o simțim,

dar fără de care nu putem trăi: aerul și istoria

Lucian Blaga

Pe când era profesor la University of Chicago, Enrico Fermi își uimea colegii prin abilitatea
sa neobișnuită de a aborda concret o problemă din fizică și de a o descrie în termeni simpli.
Aproape la fel de impresionantă era capacitatea sa de a estima ordinul de mărime al unui
răspuns, adesea făcând calcule complexe doar mintal. Fermi a încercat să inculce această
abilitate și în studenții săi. De exemplu, le cerea, fără să-i anunțe în prealabil, răspunsuri la
probleme atipice, aparent fără soluții: Câți acordori de piane sunt în Chicago? Câte fire de
nisip se găsesc pe toate plajele lumii? Cât de departe poate zbura o cioară fără să se
oprească?

Abilitatea lui Fermi de a surprinde lesne esența unei probleme s-a manifestat și atunci
când, pe fondul unei isterii OZN, și-a provocat colegii cu o întrebare aparent simplă: So,
where is everybody? Provocarea astfel lansată, cunoscută ulterior ca paradoxul lui Fermi, a
atras valuri de răspunsuri. O parte din ele le-am prezentat succint acum doi ani în articolul
Singuri în Univers. Și condamnați să rămânem așa… Despre paradoxul lui Fermi și ecuația
Drake. Ultima lucrare pe care am consultat-o inventariază 75 posibile explicații ale
paradoxului.[1]

Din când în când îmi place să-mi surprind studenții cu una din așa-numitele probleme
Fermi pentru a-i forța să gândească out of the box și pentru a stârni o discuție despre aerul
care ne unește:

Este posibil ca următoarea voastră respirație – aici și acum – să conțină o parte din ultima
suflare a lui Cezar?

Uneori, studenții se uită la mine cu o privire în care se poate ușor citiWhat the heck are
you talkin’ about?!

Alteori, încep să calculeze cu voce tare:[2]

Raza Pământului are ~6.400 km, grosimea atmosferei este ~15 km, temperatura aerului în
Roma antică ~22°C, presiunea atmosferică în Senatul roman ~1 atm, un om expiră ~0,5 l,
dar dacă e vorba de ultima suflare putem consideră că are un volum dublu, ~1 litru. Mai
considerăm legea universală a gazelor, constanta lui Avogadro și putem formula un
răspuns decent:

Ultima suflare a lui Cezar a conținut probabil 25.000.000.000.000.000.000.000 molecule or

25 sextilioane.

1/6
Raportat la numărul total al moleculelor din atmosferă – cca 1.3×10^44 – rezultă că
aproximativ 1 moleculă din ultima suflare a lui Cezar va intra în plămânii noștri cu fiecare
respirație. Ținând cont apoi că un om respiră cam de 20.000 ori pe zi, sau de 50.000 ori
dacă face sport, înseamnă că putem fi siguri, în ciuda distanței în timp și spațiu, că o parte
din moleculele care au dansat în plămânii lui Cezar dansează acum în plămânii noștri. Cu
anii, câteva din ele vor fi chiar incorporate în corpul nostru.

Nimic lichid sau solid nu a rămas din Iulius Cezar, asasinat în anul 44 î.e.n. (Figura 1). Dar
noi și Cezar suntem înrudiți prin aerul comun respirat. Parafrazându-l pe Walt Whitman (For
every atom belonging to me as good belongs to you), atomii care au aparținut ultimei suflări
a lui Cezar ne aparțin și nouă la fel de mult.

Figura 1. Asasinarea lui Cezar, 15 martie 44 î.e.n., de Vincenzo Camuccini (Sursa)

Următoarea întrebare solicită studenților mei cunoștințe de specialitate:

Care ar fi, de fapt, moleculele din ultima suflare a lui Cezar capabile să reziste
neschimbate vreme de peste 2.000 ani, astfel încât să putem fi siguri că i-au aparținut lui?

Pentru a formula un răspuns pertinent, viitorii geologi vor trebui să deosebească cele patru
tipuri de atmosferă terestră.

Prima atmosferă a apărut la începutul formării planetei, dar a fost atât de subțire, încât de
abia își merită numele. Gazele predominante au fost hidrogenul și heliul, care „rătăceau”
între Soare și Jupiter. Nu mult timp după formarea ei, prima atmosferă a dispărut din cauza
vântului solar, care a împrăștiat rapid cele două gaze, cele mai ușoare din tabelul periodic.

A doua atmosferă a înlocuit-o imediat pe prima. Noile gaze nu mai erau „călători cosmici”:
au apărut din magma care începuse să erupă. Principalele gaze dizolvate în magmă și
care au fost eliberate prin erupții vulcanice au fost vaporii de apă (H2O) și dioxidul de
carbon (CO2). Secundar, au fost emanate cantități variabile de hidrogen sulfurat (H2S),
dioxid de sulf (SO2), atomi de aur și mercur. Această a doua atmosferă nu este oceanul de
aer pe care-l respirăm astăzi, pentru mai multe motive.

La început, vaporii de apă s-au condensat sub formă de ploaie, formând oceanele, mările,
lacurile, râurile. Următorul ingredient major, CO2, a început să fie dizolvat rapid în apele
nou formate și să reacționeze cu mineralele de acolo, formând noi roci (calcare, silicați,
2/6
dolomite) și reducându-i astfel concentrația. Pe scurt, a început să funcționeze termostatul
climatic, bazat pe controlul concentrațiilor de dioxid de carbon.[3]

Al doilea motiv pentru care noi respirăm astăzi un aer diferit este bombardamentul produs
de meteoriți, comete și asteroizi rătăcitori, foarte intens pe când Pământul era mai tânăr și
la trup curat[4]. „Vizitatorii” cosmici ne-au adus cantități variabile de diferite gaze, dar, cu
fiecare bombardament, au produs și unde de șoc, ale căror energie a smuls gazele
existente în atmosfera 2 și le-au împrăștiat în spațiul cosmic.

Cel mai mare impact l-a creat protoplaneta Theia (având o mărime comparabilă cu a lui
Marte)[5]. O bună parte din corpul Terrei a fost smuls și proiectat în spațiu, devenind
satelitul nostru natural. Coliziunea nu numai că a expulzat atmosfera noastră, dar a și
vaporizat continente întregi, producând noi gaze. Theia s-a împlântat în mantaua terestră,
înclinând axa de rotație a Pământului, după care s-a vaporizat, producând și ea noi nori de
gaze.

A treia atmosferă marchează apariția unui nou component, azotul. Spre deosebire de
gazele precedentelor atmosfere, azotul, produs majoritar de vulcani sub formă de amoniac
(NH3), s-a dovedit benign și sigur pentru dezvoltarea primelor forme de viață anaerobice
(majoritatea, bacterii).

Molecula de azot are o particularitate remarcabilă: spre deosebire de alte gaze, care
constau din legături chimice simple (X-Y) ori duble (X=Y), azotul gazos prezintă o legătură
triplă (N≡N), una dintre cele mai tari și mai rezistente din natură. Cu alte cuvinte, molecula
de azot rezistă extrem de bine la orice fel de degradare. Această proprietate excepțională a
permis cantităților minuscule de azot emise de vulcani să se acumuleze de-a lungul
timpului geologic, ajungând astăzi să reprezinte 78% din aerul pe care-l respirăm.

A patra atmosferă a adăugat un nou gaz, care a permis ulterior apariția și dezvoltarea
formelor de viață complexe: oxigenul. Despre acest gaz s-au scris volume întregi, fiind
considerat, simultan

- un blestem (a produs cea mai mare criză a vieții cunoscută de geologi – Catastrofa
oxigenului, acum două miliarde ani; apoi, a permis incendiile sălbatice, a decimat marile
insecte, a distrus multe alte creaturi care nu suportau oxigenul)

- o binefacere, datorită favorizării unei noi forme de viață – bacteriile aerobice. Noi,
animalele, datorăm bacteriilor aerobice o mare doză de recunoștință pentru că ele au făcut
posibile creaturile multicelulare: mamifere, reptile, păsări sau insecte mici.

Oxigenul atmosferic a avut concentrații diferite în trecutul geologic, între 15% și 35%, ceea
ce a avut consecințe importante pentru formarea marilor zăcăminte metalifere,
diversificarea lumii minerale, incendierile masive și, desigur, evoluția formelor vii complexe.
În prezent, oxigenul pe care-l respirăm constituie 21% din totalul gazelor celei de-a patra
atmosfere.

Dacă facem socoteala, aerul pe care l-a respirat și Cezar până la asasinarea sa este
formată în proporție de 99% din doar două gaze, azot și oxigen. Toate celelalte, incluzând
gazele cu efect de seră, aromele, parfumurile, mirosurile etc., reprezintă restul de 1%.

3/6
Trei elemente – oxigenul, hidrogenul și carbonul – contribuie până la 93% din masa
corpului uman și un procentaj similar în alte forme de viață. Celulele vii necesită zeci de
alte elemente ca să funcționeze optim. Dacă nu se întâmplă nimic rău, animalele și
plantele pot extrage majoritatea acestor elemente din mediul înconjurător fără multe
probleme.

Marea excepție o constituie azotul. Este al patrulea element ca abundență din corpul uman,
reprezentând până la 3% din masa noastră corporală. Dar, în aerul pe care-l respirăm de
zeci de mii de ori pe zi, azotul este prezent majoritar, de aproape patru ori mai mult decât
oxigenul. De aceea, cu fiecare respirație, inhalăm peste 9 sextilioane molecule de N2 și
aproximativ 2,6 trilioane molecule de O2.

Pentru că oxigenul este puternic reactiv și suferă transformări complexe, prin ardere,
oxidare, fotosinteză, stocare în roci etc., „ADN”-ul lui nu rămâne același și prin urmare nu
poate servi ca o amprentă unică pentru a identifica fără echivoc diferite eșantionate de aer
respirat.

În contrast, majoritatea celulelor vii, inclusiv cele umane, nu pot utiliza direct azotul în formă
gazoasă, atunci când îl inhalăm din atmosferă. Azotul trebuie transformat mai întâi într-o
altă substanță. Și pentru primele miliarde de ani din istoria Pământului, numai câteva specii
de microbi, conținând o enzimă numită nitrogenază, au reușit conversia azotului în
amoniac. După care, la începutul secolului al XX-lea, chimiștii germani Fritz Haber și Carl
Bosch au descoperit secretul magic al producerii industriale a amoniacului, prin care au
transformat aerul în pâine. Astăzi, jumătate din hrana celor 7,2 miliarde de locuitori ai
planetei este datorată îngrășămintelor produse folosind procedeul Haber-Bosch.

Din cele descrise până acum, rezultă că, cel mai probabil, moleculele pe care le inhalăm
din ultima suflare a lui Cezar sunt molecule de azot.

Aerul care ne unește

Fără mâncare, putem supraviețui mai multe săptămâni. Fără apă, putem trăi câteva zile.
Dar fără aer, nu vom rezista decât câteva minute, cel mult. Respirația este inconștientă, nu
ca mâncarea și băutul. Și această realitate mi-a sugerat metafora aerului care nu doar ne
întreține, ci ne și unește, în trecut, în prezent și în viitor, de la naștere până devenim din
nou gaze.

Hrana pe care o înghițim și apa pe care o bem sunt strict locale, cu unele mici excepții
globalizatoare. Dar moleculele expirate de Cezar dându-și duhul sub asaltul celor 60 de
senatori ucigași s-au răspândit în decurs de două săptămâni, înconjurând Pământul de-a
lungul unei zone aflate aproximativ la aceeași latitudine cu Roma – Marea Caspică, sudul
Mongoliei, Chicago și Cape Code în Massachusetts. Apoi, în circa două luni, ultima sa
suflare va fi acoperit întreaga emisferă nordică. Și, în decurs de un an sau doi, ultimele
moleculele expirate de Cezar se vor fi răspândit de jur-împrejurul întregii planete.

Alegerea lui Cezar ca personaj istoric cu care împărtășim același aer este întâmplătoare,
sugerată fiind de Enrico Fermi. La fel de bine, aș fi putut invoca ultima suflare a lui
Hannibal, Einstein, Decebal ori, de ce nu, Ceaușescu Nicolae. Dacă împărtășim câte o

4/6
moleculă de aer expirată de altcineva cu fiecare gură de aer pe care o inhalăm, înseamnă
că suntem teoretic uniți cu sextilioane de companioni, morți, prezenți sau viitori, adevărați
frați de aer.

Ca și aerul expirat de Cezar cu ultima lui suflare, istoria ne înconjoară în fiecare secundă,
chiar fără să ne dăm seama (apud Blaga). Am descris doar fragmentar istoriile celor patru
atmosfere care au acoperit Pământul în diverse perioade ale existenței sale. Dar multe alte
istorii pot fi înșirate ca povești adevărate, arătându-ne clar cum oamenii sunt uniți prin aerul
care îi înconjoară.

Istoria aerului pe care-l respirăm nu este niciodată complet dispărută, practic ne înrudim
prin aer cu mulți oameni dinaintea noastră. Întreaga istorie a lumii poate fi captată într-o
singură răsuflare. De aceea, istoria lumii este moștenită în aerul pe care-l respirăm. De
aceea, putem explora istoria și prin aerul respirat, care ne leagă direct de trecut.
Următoarea noastră gură de aer ar putea conține câteva molecule emise nu doar de
legendare figuri istorice, dar și de luptătorii căzuți la Mărășești în primul război mondial,
sau de demonstranții care au demolat zidul Berlinului sau de oamenii care au murit în
București ori Timișoara în decembrie 1989.

Când vorbim despre istoria finală, ni se amintește că țărână ești și în țărână te vei întoarce
(Facerea 3:19). Dar nu-i chiar exact. Fiecare moleculă din corpurile noastre își are
începutul într-un gaz, iar atunci când Soarele va deveni un gigant roșu și ne va înghiți,
atomii toți vor reveni în stare gazoasă. Concluzia? Din gaze ești și în gaze te vei întoarce…

Îmi place să cred că, după ce eu însumi voi deveni un gaz, câteva molecule norocoase vor
reuși să aibă o nouă soartă undeva, în altă parte a cosmosului, poate în atmosfera unei
altei planete, acolo unde ar putea să jubileze în respirația altora. O mică parte din mine –
molecule care vor fi provenit din ultima mea suflare sau din trupul meu transformat în gaze
– ar putea să supraviețuiască într-o altă lume, pentru eternitate. Nu credeți că ar putea fi
chiar raiul, cu veșnicia lui?[6]

NOTE____________________________

[1] Webb, S., 2015, If the Universe Is Teeming with Aliens . . . WHERE IS EVERYBODY?
Seventy-Five Solutions to the Fermi Paradox and the Problem of Extraterrestrial Life,
Springer, 434 p., http://www.springer.com/us/book/9783319132358
[2] O simplă colaborare cu Google vă poate aduce rezolvarea problemei fără bătăi de cap.
De exemplu, aici:

https://answers.yahoo.com/question/index?qid=20121202184953AAnEtFS

http://www.hk-phy.org/articles/caesar/caesar_e.html

O sursă bibliografică recentă și cu multe amănunte, pe care nu le-am discutat în articol,

este:

Kean, S., 2017, Caesar’s Last Breath The Epic Story of the Air Around Us, Penguin
Random House, UK, 375 p., http://samkean.com/books/caesars-last-breath/

5/6
[3] Pentru detalii, a se vedea: Termostatul Pământului este setat pe „Locuibil” de miliarde
de ani. Au reușit oamenii să-l strice în ultimii 200 de ani?

[4] Este un vers celebru din poetul meu preferat, bârlădeanul Cezar Ivănescu, iar poezia se
numește Amintirea paradisului.

[5] Cranganu, C., 2016, Terra, Theia și formarea Lunii, http://stiintasitehnica.com/revista-

stiinta-tehnica-nr-56-mai-2016/

[6] Vorbind despre rai și iad, nu strică să ne uităm și la posibilele temperaturi cu care ne
vom întîlni pe-acolo.

Conform Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul (21:8), moartea a doua va avea loc „în iezerul
care arde cu foc și cu pucioasă”, adică unii dintre noi vor avea de-a face cu băi permanente
(sic!) de sulf topit. Dar sulful din iezerul menționat poate rămâne lichid numai până la o
temperatură de 444°C, ceea ce înseamnă că iadul este teoretic mai rece decât planeta
Venus (462 – 472°C).

Pe de altă parte, Isaia30:26 spune că Luna din rai „va străluci ca soarele, iar soarele va
străluci de șapte ori mai mult, ca lumina a șapte zile”. Cu alte cuvinte, raiul va primi de 50
ori mai multă lumină decât Pământul: de la 49 sori și 1 lună. Dacă temperatura raiului
rămâne constantă, raiul va trebui să piardă prin radiație de 50 ori mai multă căldură decât
Pământul. În aceste condiții, legea Stefan-Boltzmann prevede că raiul va trebui să aibă o
temperatură de 525°C, făcându-l astfel mai fierbinte decât iadul. Aviz amatorilor de
călătorii veșnice!!

(detalii, în Ron DeLorenzo, 1999, When Hell Freezes Over: An Approach To Develop
Student Interest and Communication Skills, Journal of Chemical Education, vol. 76, no. 4,
p. 503).

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului?
Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

6/6