Sunteți pe pagina 1din 490

1

ROBERT LUDLUM

PROTOCOLUL
SIGMA
Traducere: VIOREL CIOCAN

2
I.S.B.N.
973-8117-93-3

THE SIGMA PROTOCOL


EDITURA LIDER
EDITURA LUCEAFĂRUL

3
1

Zurich

— S v aduc ceva de b ut pân vine maşina?


Comisionarul era un b rbat îndesat, care vorbea engleza cu un
uşor accent str in. Pl cu a de alam cu numele lui str lucea pe
uniforma, verde-loden.
— Nu, mul umesc, zise Ben Hartman, schi ând un zâmbet.
— Sunte i sigur? Poate nişte ceai? Cafea? Ap mineral ?
În privirea comisionarului se citea ner bdarea celui c ruia îi
mai r m seser doar câteva minute ca s -şi sporeasc bacşişul la
desp r ire.
— Îmi pare teribil de r u c maşina dumneavoastr întârzie.
— Nici o problem .
Ben st tea în holul hotelului St. Gotthard, o elegant
construc ie din secolul nou sprezece, specializat în satisfacerea
preten iilor oamenilor de afaceri prosperi. Acum, când p r sea
hotelul, se întreba într-o doar dac putea s -i dea un bacşiş
comisionarului ca s nu-i care bagajele, ca s nu-l urmeze la câ iva
paşi distan , ca o mireas bengalez , ca s nu formuleze neîncetat
scuze pentru c maşina care urma s -l duc la aeroport nu sosise
înc . Hotelurile de lux din lumea întreag se mândreau cu
asemenea servicii, îns Ben, care c l torise destul, le considera
sâcâitoare. În fond petrecuse mult timp încercând s ias din
g oace. Dar g oacea – ritualurile demodate ale celor privilegia i –
învinsese pân la urm . Comisionarul îl ghicise, de acord: înc un
american bogat şi r sf at.
Ben Hartman avea treizeci şi şase de ani, dar ast zi se sim ea
mult mai vârstnic. Şi nu doar din cauza c l toriei – sosise cu o zi
înainte de la New York şi înc nu se acomodase cu diferen a de fus
orar – ci mai ales pentru faptul c se afla din nou în Elve ia. Tr ise
aici clipe fericite, petrecuse mult timp schiind prea repede, şofând
prea repede, sim indu-se ca un rebel printre localnicii cu chipuri
împietrite, încorseta i de reguli. Îşi dorea s poat redobândi acel
sentiment, dar nu putea. Nu mai venise în Elve ia de patru ani, de
când Peter – fratele lui geam n şi cel mai bun prieten – fusese ucis
4
aici. Se aşteptase ca excursia asta s -i împrosp teze amintirile, dar
nu crezuse c -l va afecta atât de mult. Acum în elegea ce greşeal
f cuse venind încoace. Din clipa în care aterizase pe aeroportul
Kloten, îl copleşiser emo iile, furia, mâhnirea şi singur tatea.
Experien a îl ajutase s se st pâneasc . În dup -amiaza zilei
precedente, se ocupase pu in de afaceri, iar de diminea avusese
o întâlnire cordial cu dr. Rolf Grendelmeier, de la Banca Unional
a Elve iei. Trebuia s men in buna dispozi ie a clien ilor şi
întâlnirile amicale f ceau parte din meserie. Ben îşi reproşa
constatând cât de uşor intra în rol – cel al unicului fiu
supravie uitor al legendarului Max Hartman, moştenitorul
prezumtiv al averii familiei şi al func iei de preşedinte la Hartman
Capital Management, firm care valora câteva miliarde de dolari şi
fusese înfiin at de tat l s u.
Acum Ben de inea întregul bagaj de artificii folosit în finan ele
interna ionale – dulapul plin cu costume Brioni şi Kiton, zâmbetul
spontan, strângerea de mân ferm şi, mai presus de orice,
privirea calm , preocupat , o privire care exprima responsabilitate,
încredere, inteligen , în realitate mascând adesea o plictiseal
exasperat .
Nu venise în Elve ia ca s fac afaceri. De la Kloten, un mic
avion avea s -l duc la St. Moritz unde urma s petreac o vacan
împreun cu un client b trân, extrem de bogat, cu so ia lui şi cu o
presupus nepoat , remarcabil de frumoas . Presiunile la care-l
supusese clientul fuseser joviale, dar insistente. Era conştient de
faptul c i se preg tea o întâlnire cu fata, ceea ce reprezenta unul
dintre inconvenientele de-a fi un burlac din Manhattan,
prezentabil, bogat şi „eligibil”. Clien ii lui încercau întotdeauna s -i
prezinte fiicele, nepoatele şi verişoarele. Era greu s refuzi şi uneori
chiar întâlnea câte o femeie a c rei companie îl încânta. Şi, apoi,
nu se ştie niciodat . În orice caz, Max voia nepo i.
Max Hartman, filantropul şi pacostea de b rbat, fondatorul
firmei Hartman Capital Management, imigrantul care sosise în
America, cu statutul de refugiat din Germania nazist şi
proverbialii zece dolari în buzunar, întemeiase imediat dup r zboi
o companie de investi ii, pe care o dezvoltase cu tenacitate
aducând-o la o cifr de afaceri de mai multe miliarde de dolari.
B trânul Max, în vârst de optzeci de ani, care tr ia într-o
splendid reşedin la Bedford, New York, conducea compania şi
avea grij ca nimeni s nu uite acest lucru.
Nu e uşor s lucrezi pentru propriul tat , dar şi mai greu e dac
5
te intereseaz al naibii de pu in investi iile bancare, „aloc rile de
capital”, „managementul evit rii riscurilor” şi toate celelalte
expresii sfor itoare. Sau când interesul t u fa de bani e aproape
egal cu zero. Ben ştia c acesta este un lux pe care şi-l permit doar
cei care au prea mul i bani. Acesta era şi cazul familiei Hartman,
cu fondurile ei, cu şcolile particulare şi imensa proprietate din
districtul Westchester. F r a mai men iona cele opt mii de hectare
de p mânt de lâng Greenbriar şi restul.
Pân la pr buşirea avionului în care se aflase Peter, Ben reuşise
s se ocupe de ceea ce-i pl cea cu adev rat: s predea, mai ales
copiilor, acolo unde cei mai mul i renun aser . Predase la clasa a
cincea într-o şcoal de cartier dintr-o zon a Brooklyn-ului
cunoscut sub numele de East New York. Mul i copii creau
probleme şi, într-adev r, existau g şti de puştani, la fel de bine
înarma i ca lorzii columbieni ai drogurilor. To i aveau îns nevoie
de un profesor care s le acorde o cât de mic aten ie. Ben le-o
acorda şi, din când în când, reuşea s schimbe în bine via a câte
unui elev.
Dup moartea lui Peter, fusese nevoit s se implice în afacerile
familiei. În fa a prietenilor îşi motivase gestul sus inând c era o
promisiune pe care i-o f cuse mamei sale aflat pe patul de
moarte. De fapt aşa st teau lucrurile. Cu sau f r cancer, nu şi-ar
fi putut refuza mama niciodat . Îşi amintea fa a ei tras , tenul
g lbui datorat şedin elor de chimioterapie, petele roşcate de sub
ochi, ca nişte vân t i. Fusese cu aproape dou zeci de ani mai
tân r decât tat l lui, iar Ben nu se gândise niciodat c ea avea
s se sting prima. Lucreaz , c noaptea st s cad , spusese ea,
zâmbind cu curaj. Restul îl l sase nerostit. Max supravie uise
lag rului de la Dachau doar ca s piard un fiu, iar acum era pe
cale s -şi piard so ia. Cât putea îndura un om?
— Te-a pierdut şi pe tine? şoptise ea.
Pe atunci, Ben locuia la câteva str zi distan de şcoal , într-un
apartament aflat la etajul şase al unui bloc neîngrijit în care
culoarele miroseau a urin de pisic , iar linoleumul era desprins
de podea. Refuzase, din principiu, s accepte bani de la p rin i.
— Ai auzit ce te-am întrebat, Ben?
— Elevii mei, spusese Ben, deşi în voce i se sim ea deja
înfrângerea, au nevoie de mine.
— El are nevoie de tine, îi r spunsese ea şi cu asta se încheiase
conversa ia.
Şi aşa începuse s -i înso easc pe clien ii de seam la prânz, s -
6
i fac s se simt importan i, m guli i de faptul c erau r sf a i
de fiul preşedintelui firmei. Mai f cea pe fug pu in munc
voluntar la un centrul pentru „copii cu tulbur ri psihice”. În
timpul r mas c l torea, schia, s rea cu paraşuta ori f cea
alpinism; se întâlnea şi cu femei, dar evita orice rela ie de durat
cu vreuna dintre ele.
B trânul Max trebuia s mai aştepte.
Brusc, atmosfera din holul hotelului tapetat în damasc roz şi cu
mobilier vene ian întunecat la culoare i se p ru ap s toare.
— Ştii ceva, aş prefera s aştept afar , îi spuse Ben
Comisionarului.
B rbatul în uniform verde zâmbi afectat.
— Sigur, domnule, cum prefera i.
Ben ieşi clipind din ochi în lumina str lucitoare a soarelui de
amiaz . Se opri pe trotuar privind pietonii de pe Bahnhofstrasse,
impun torul bulevard str juit de tei, cu magazine elegante,
cafenele şi un şir de institu ii financiare ad postite în mici cl diri
albe. Comisionarul veni în grab cu bagajul şi aştept pân când
Ben scoase o bancnot de cincizeci de franci şi-i f cu semn s
plece.
— Ah, v mul umesc foarte mult, domnule, exclam el,
pref cându-se surprins.
Portarii urmau s -l anun e când va ap rea maşina lui pe aleea
pietruit din stâng hotelului. Ben nu se gr bea. Briza ce b tea
dinspre lacul Zurich era învior toare în compara ie cu atmosfera
în buşitoare din camerele supraînc lzite, unde aerul mirosea a
cafea şi, vag, dar inconfundabil, a fum de trabuc.
Ben îşi propti schiurile nou-nou e, Volant Ti Supers, de una
dintre coloanele corintiene ale hotelului şi privi spectacolul
trec torilor anonimi: un tân r om de afaceri r cnind într-un
telefon mobil; o femeie obez într-un hanorac roşu, împingând un
c rucior de copil; un grup de turişti japonezi sporov ind cu
entuziasm; un b rbat înalt, de vârst mijlocie, cu p rul grizonat
strâns la spate în coad de cal; un curier cu o cutie cu flori,
înveşmântat în uniforma oranj cu negru a celor de la
Blumehengallerie – lan ul flor riilor de lux şi o remarcabil blond ,
îmbr cat elegant, inând în mân o sacoş Festiner, care se uita
în direc ia lui. Tân ra îl mai privi o dat – rapid, cu un lic r de
interes în ochi, apoi îşi feri privirea. M car de-am avea suficient
spa iu şi timp, îşi zise Ben. Îşi l s privirea s r t ceasc prin
mul ime. Zgomotele traficului, continue, dar în buşite, veneau
7
dinspre Lowenstrasse, aflat la câteva zeci de metri distan .
Remarc un b rbat între dou vârste care purta un sacou de
culoare purpurie, pu in prea elegant pentru Zurich. Pe urm v zu
un b rbat cam de aceeaşi vârst cu el p şind hot rât pe lâng
Koss Konditerei. Omul i se p ru cunoscut, chiar foarte cunoscut.
Ben nu reac iona imediat şi îl privi mai atent. S fie oare vechiul
lui prieten din facultate, Jiramy Cavanaugh? Jimmy Cavanaugh,
pe care-l cunoscuse la Princeton, în anul doi de facultate? Jimmy,
cel care locuise în afara campusului, care fuma ig ri f r filtru şi
putea vârî sub mas pe oricine, chiar şi pe Ben, care avea o
oarecare reputa ie în materie de rezisten la b utur ? Jimmy
venise dintr-un or şel din nord-vestul statului New York, pe nume
Homer. Într-o sear , dup ce-l înv ase pe Ben cum s dea gata
mai multe pahare de tequila, Jimmy îl l sase cu gura c scat
povestindu-i cum „c l reau femelele” cei din oraşul lui natal.
Jimmy era ager, hâtru, versat şi avea un imens repertoriu de farse,
o inteligen vie şi darul vorbirii. Mai presus de orice, p rea mai
viu decât majoritatea tinerilor pe care-i cunoştea Ben: absolven ii
cu palme umede ai şcolilor preg titoare, care vehiculau informa ii
confiden iale despre examenele de admitere la Facultatea de drept
sau la cea de comer , poten ialii studen i de la francez , cu ig rile
lor t iate în dou şi cravate negre, posacii alcoolici pentru care
r zvr tirea însemna p rul vopsit în verde. Jimmy p rea s se in
deoparte de toate astea, iar Ben, observând ce împ cat era cu sine,
se sim ea m gulit de prietenia lui. Cum se întâmpl adesea, dup
absolvire pierduser leg tura: Jimmy se dusese la Şcoala
Georgetown pentru Rela ii Externe, iar Ben r m sese la New York.
Nici unul dintre ei nu avea nostalgia studen iei, iar distan a şi
timpul îşi spuseser cuvântul. Totuşi, îşi zise Ben, Jimmy
Cavanaugh era probabil unul dintre pu inii oameni cu care i-ar fi
pl cut s stea de vorb .
Jimmy Cavanaugh. Da, el era, cu siguran . Jimmy ajunsese
îndeajuns de aproape ca Ben s poat vedea c , pe sub trenciul
cafeniu, purta un costum scump. Silueta i se modificase: avea
umerii mai largi.
Porni pe Bahnhofstrasse c tre Jimmy, dar îşi aminti de schiuri.
Se întoarse, le lu şi le ridic pe um r, apoi se îndrept spre
Cavanaugh. P rul roşu i se decolorase, avea un început de chelie,
iar fa a, cândva pistruiat , era pu in ridat . Jimmy purta un
costum Armani de dou mii de dolari. Dar ce naiba f cea el la
Zurich? Apoi privirile li se întâlnir .
8
Jimmy afiş un zâmbet larg şi porni c tre Ben, cu o mân
întins şi cu cealalt în buzunarul trenciului.
— Hartman, tic loşiile, strig Jimmy. Hei, b trâne, m bucur s
te v d!
— Doamne, chiar tu eşti! exclam Ben.
În clipa aceea, Ben observ uluit un tub metalic ce ieşea de sub
trenciul vechiului s u prieten, un amortizor, a intit direct spre el de
la nivelul taliei.
Trebuia s fie una din glumele bizare ale b trânului Jimmy, îşi
zise Ben. Chiar în clipa în care ridica bra ele, simulând evitarea
unui glon imaginar, Ben îl v zu pe Jimmy Cavanaugh mişcându-
şi încet nuna, inconfundabila manevr a cuiva care apas pe
tr gaci.

Ce se întâmpl în continuare dur o frac iune de secund , deşi


timpul p ru c se opreşte în loc. Cu un reflex rapid, Ben r suci
schiurile de pe um rul drept într-un arc ascu it, încercând s
loveasc arma, izbindu-l în acelaşi timp pe vechiul s u prieten
peste gât.
O clip mai târziu – sau în aceeaşi clip ? – auzi explozia, sim i
un jet ustur tor la ceafa, în vreme ce un glon foarte real sparse o
vitrin de sticl aflat la câ iva paşi distan .
Aşa ceva nu era posibil!
Luat prin surprindere, Jimmy îşi pierdu echilibrul şi r cni de
durere. Împiedicându-se, întinse o mân ca s înha e schiurile. O
singur mân . Stânga. Instinctiv încerci s te sprijini de ceva
atunci când te împiedici: întinzi amândou bra ele şi laşi din mân
valiza, pixul, ziarul. Pu ine lucruri le-ai mai ine strâns în vreme ce
te pr buşeşti: de exemplu un pistol.
Ben auzi schiurile c zând cu zgomot pe trotuar, observ o dâr
de sânge pe obrazul lui Jimmy şi îl v zu luptându-se s -şi recapete
echilibrul. Apoi, Ben se aplec în fa şi-o lu la goan pe strad .
Arma era adev rat şi Jimmy tr sese în el.
Drumul lui Ben era blocat de mul imea de pietoni. Croindu-şi
drum prin aglomera ie, se ciocni de mai multe persoane, care
protestar zgomotos. El îşi continua drumul, fugind cum nu mai
fugise în via a lui, în zigzag, spetind c înaintarea dezordonat
avea s -l transforme într-o int greu de atins.
Ce dracu’ se întâmpla? Asta era nebunie, curat nebunie!
Comise greşeala s priveasc în urm în timp ce alerga,
încetinindu-şi necugetat ritmul, cu fa a ca un semnal luminos
9
întoars c tre un fost prieten care, dintr-un motiv de neîn eles,
p rea hot rât s -l ucid . Deodat , la un pas în fa a lui, fruntea
unei tinere explod într-o pâcl însângerat .
Ben icni îngrozit.
Iisuse Hristoase!
Nu, nu se putea, tr ia un coşmar…
V zu câteva fragmente de piatr dup ce un glon f cuse o
gaur în fa ada de marmur a cl dirii înguste pe lâng care trecea
în goan . Cavanaugh se ridicase şi alerga dup ei. Deşi era nevoit
s trag din alergare, ochea descurajant de bine.
Încearc s m ucid , nu, o s m ucid …
Brusc, Ben simula c o ia la dreapta, apoi âşni spre stâng ,
înaintând în salturi. Alerga cât îl ineau puterile. În echipa de
atletism de la Princeton fusese specialist al cursei de opt sute de
metri. Cincisprezece ani mai târziu, în elegea c singura lui şans
de supravie uire era fuga. Avea nevoie de o destina ie, de un scop
precis. Asta era cheia: gândeşte, fir-ar s fie! În minte i se declanşa
un resort: se afla la distan de o strad de cel mai mare centru
comercial subteran din Europa, un templu de prost-gust al
consumului, cunoscut sub denumirea de Shopville, al turi de
principala gar , Elauptbahnhof. V zu cu ochii min ii intrarea, şirul
de sc ri rulante de la Bahnhofplatz; era mai comod s intri pe-
acolo şi s str ba i pia a pe dedesubt, decât s te înghesui prin
mul imea care aglomera de obicei str zile de deasupra. Putea
c uta un ad post în pasajul subteran. Doar un nebun ar fi
îndr znit s -l vâneze acolo. Ben sprint , conştient de briza ce-l
b tea în fa . Se pierduse de Cavanaugh? Nu-i mai auzea paşii,
dar nu-şi putea permite s fac presupuneri. Cu înverşunare,
disperat, continua s fug .

Femeia blond cu sacoş Festiner închise micul telefon mobil şi-


l puse într-un buzunar al compleului Chanel, încre indu-şi buzele
lucioase într-o expresie de iritare. La început, totul mersese ca… ei
bine, ca uns. Îi trebuiser doar câteva secunde ca s decid c
b rbatul din fa a hotelului St. Gotthard era probabil omul c utat.
Avea aproximativ treizeci şi cinci de ani, o fa ascu it şi maxilare
puternice, p r castaniu ondulat, uşor grizonat şi ochi c prui-
verzui. Un tip cu o înf işare pl cut , chiar frumos, dar pe care
nu-l putea identifica cu precizie de la distan a aceea. În ultim
instan n-avea importan . Tr g torul pe care-l aleseser putea
s -l identifice, se asiguraser de acest lucru.
10
În clipa aceea, situa ia p rea oarecum sc pat de sub control.
inta era un amator, deci avea pu ine şanse s supravie uiasc
atacului unui profesionist. Şi, totuşi, amatorii o nelinişteau.
F ceau greşeli imprevizibile, naivitatea lor sfida previziunile
ra ionale, aşa cum se întâmpla acum. Încercarea nebuneasc de-a
sc pa nu f cea altceva decât s amâne inevitabilul. Totuşi, asta
însemna timp – adic exact ceea ce n-aveau ei de pierdut. Sigma
Unu nu va fi deloc încântat. Se uit la cadranul micului ci ceas
incrustat cu pietre pre ioase, scoase telefonul şi mai form un
num r.

Cu r suflarea t iat , extenuat, Ben Hartman se opri în dreptul


sc rilor pasajului, conştient c trebuia s ia o decizie într-o
frac iune de secund . 1. UNTERGESCHOSS SHOPVILLE scria pe
indicatorul albastru. Scara rulant ce cobora era în esat de
cump r tori cu sacoşe în mâini şi de pietoni; trebuia s-o
foloseasc pe cea care urca, mai pu in aglomerat . Ben începu s
coboare în grab , desp r ind cu coatele un cuplu de tineri ce se
ineau de mân , blocându-i înaintarea. V zu privirile surprinse
provocate de ac iunile lui, priviri în care se amestecau spaima şi
ironia.
Acum alerga prin atriul central al pasajului subteran. Picioarele
abia atingeau cauciucul negru al podelei – îşi permise un lic r de
speran , apoi auzind ipetele în elese c a greşit. Cavanaugh îl
urm rise pân aici, în acest spa iu închis, limitat. Auzi un foc de
arm şi un glon str punse panourile din mahon lustruit ale unei
libr rii, sco ând la iveal pl cile fibrolemnoase de sub furnir. Era
iadul pe p mânt. Un b trân într-un costum ponosit, aflat la câ iva
paşi distan , se prinse cu mâinile de gât şi se r sturn ca un
popic de bowling, cu pieptul c m şii înroşit de sânge.
Ben se ascunse în spatele punctului de informare, o structur
rectangular din beton şi sticl , de vreun metru şi jum tate l ime,
pe care era afişat o list a magazinelor, un ghid al
cump r torului redactat în trei limbi. Explozia seac a unui geam
îi spuse c punctul de informare fusese lovit. Dup mai pu in de o
secund , se auzi un trosnet puternic şi o bucat de beton se
desprinse din structur , aterizând lâng picioarele lui.
La câ iva centimetri distan !
Alt b rbat, înalt şi voinic, într-un pardesiu din p r de c mil şi
cu o elegant şapc gri pe cap, se cl tin la câ iva paşi de Ben,
apoi se pr buşi pe podea.
11
În mijlocul haosului, auzul lui Ben nu putea distinge paşii lui
Cavanaugh, dar calculând distan a care-l separa de flac ra de la
gura evii pistolului, în elese c n-avea s dureze mai mult de un
minut pân când duşmanul lui îl va ajunge din urm . Se ridic în
picioare şi privi în jur, c utând un nou refugiu.
În fa , pasajul era în esat de oameni care ipau, se ghemuiau şi
încercau s -şi ascund capul în spatele bra elor împreunate.
La şase metri în fa se aflau sc rile marcate cu num rul 2.
UNTERGESCHOSS. Dac reuşea s str bat distan a f r s fie
împuşcat putea ajunge la nivelul inferior. Acolo ar fi avut mai
multe şanse. La câ iva paşi z cea într-o balt de sânge b rbatul cu
pardesiul din p r de c mil . La naiba, trebuia s gândeasc ! N-
avea cum s str bat distan a aia în timp util, doar dac …
Puse mâinile pe bra ul mortului şi-l trase spre el. Îi lu
pardesiul cafeniu şi sub privirile dezaprobatoare ale celor din jur,
înşfac şi p l ria gri. N-avea de ales. Îşi puse pardesiul şi îşi
înfund p l ria pe cap. Dac voia s r mân în via , trebuia s
reziste tenta iei de-a âşni spre sc rile ce duceau spre nivelul
inferior. Vânase destul la via a lui ca s ştie c orice se mişca prea
brusc avea şanse mari s fie ciuruit de un tr g tor pe care-l mânca
degetul ap sat pe tr gaci. Se ridic încet în picioare, se îndoi de
şale, cl tinându-se şi începu s -şi croiasc drum prin mul ime
asemeni unui om care pierduse mult sânge. Acum era perfect
vizibil şi cu totul vulnerabil; trebuia s reziste pân ajungea la
scar . Cel mult zece secunde. Cât vreme Cavanaugh îl credea un
trec tor r nit, n-avea s trag .
Instinctul îi spunea s-o ia la goan , dar se st pâni. Aplecat în
fa , cu umerii l sa i, înainta cl tinându-se. Cinci secunde. Patru
secunde. Trei secunde.
Ajuns la scara abandonat de pietonii îngrozi i, b rbatul cu
pardesiu însângerat p ru s se pr buşeasc în fa , apoi mişcarea
treptelor îl f cu s dispar din vedere.
Acum!
Lipsa de ac iune fusese la fel de epuizant ca şi efortul. Ben îşi
oprise c derea cu mâinile. Se ridic şi coborî în fug treptele
r mase.
Auzi r cnetul furios al lui Cavanaugh. Fiecare secund conta. O
lu din nou la goan , îns al doilea nivel al pasajului era un
adev rat labirint. Nu exista o cale direct de ieşire în cealalt parte
a Bahnhofplatz, ci o succesiune de drumuri laterale, pe aleile mai
largi aflându-se chioşcuri din lemn şi sticl unde se vindeau
12
telefoane mobile, ig ri de foi, ilustrate. Pentru un cump r tor
erau puncte de interes – pentru el, o curs cu obstacole.
Totuşi, chioşcurile îngustau câmpul vizual al urm ritorului şi
nu-i permiteau s trag de la distan . Ben câştiga astfel timp.
Poate suficient timp pentru a g si singurul lucru pe care-l avea în
minte: o pav z .
Trecu în fug pe lâng o serie de buticuri: Foto Video Ganz,
Restseller Buchhandlung, Presensende Stickler, Microspot. Nici
unul dintre ele nu prezentau interes pentru el. Apoi, chiar în
dreapta lui, dup un birou al Credit Suisse/Volksbank, z ri un
magazin cu articole de voiaj. Se uit în vitrina plin pân sus cu
valize din piele moale – nu-l ajutau. Ce voia el se afla în untru: o
serviet mare, din o el lucios. F r îndoial , învelişul din o el
lucios i-ar fi fost de folos. Trebuia s -i fie. Ben p trunse în
magazin, înha servieta şi ieşi în fug . Proprietarul, palid şi
transpirat, vorbea la telefon isterizat. Nimeni nu se osteni s alerge
dup Ben; zvonul despre nebunia din pasaj se r spândise deja.
Ben ob inuse o pav z , dar pierduse timp pre ios. În timp ce
ieşea în salturi din magazin, v zu vitrina acestuia transformat
într-o plas de p ianjen de o stranie frumuse e, care se dezintegra
imediat transformându-se în cioburi. Cavanaugh era aproape, atât
de aproape încât Ben nu îndr zni s se uite înjur ca s -l localizeze,
ci se repezi în mul imea de cump r tori care ieşeau de la
Franscati, un magazin mare aflat la un cap t al pie ei în form de
cruce. inând servieta ridicat , Ben se n pusti înainte, se
împiedic de piciorul cuiva, îşi reg si cu greu echilibrul şi pierdu
câteva secunde pre ioase.
Auzi zgomotul unui glon ce lovise servieta din o el. Aceasta se
zdruncin în mâinile lui. Ben observ o umfl tur pe carcasa din
fa a lui, ca şi cum servieta fusese lovit de un ciocan mic. Glon ul
trecuse prin primul strat şi aproape c -l penetrase pe al doilea.
Totul în jurul lui se estompase, dar ştia c intra în
supraaglomerata Halle Landesmuseum. Mai ştia şi c m celul
continua în spatele lui.
Oamenii ipau, se înghesuiau, se ghemuiau, alergau, în vreme
ce v rsarea de sânge continua.
Ben se arunc în mul imea înnebunit şi fu înghi it de ea. Pre
de câteva secunde, împuşc turile p reau s fi încetat. Arunc
servieta deoarece carcasa ei lucioas l-ar fi tr dat.
Încetase atacul? R m sese Cavanaugh f r muni ie? Îşi înc rca
arma?
13
Înghiontit dintr-o parte, apoi din cealalt , Ben cerceta cu
privirea labirintul, c utând o ieşire, un Ausgang, prin care s se
poat face nev zut. Poate c am sc pat de el, îşi zise Ben, f r a
îndr zni s priveasc înapoi.
Pe aleea ce ducea spre magazinul Franscati, z ri un indicator,
pe care scria cu litere aurii: KATZKELLER BIERHALLE. Atârna
deasupra unei bol i-intrare a unui restaurant pustiu.
GFSCHLOSSBN – închis – scria pe o plac mai mic .
Se îndrept în fug într-acolo, mascat de oamenii îngrozi i ce
alergau în aceeaşi direc ie. Printr-o arcad pseudo-medieval de
sub indicator p trunse într-o sufragerie spa ioas şi pustie. Din
tavan atârnau lan uri ce sus ineau enorme candelabre din lemn.
Halebarde şi gravuri înf işând nobili medievali împodobeau
pere ii. Mese rotunde şi grele, cioplite grosolan voiau s imite stilul
secolului al cincisprezecelea.
Pe partea dreapt a înc perii se afla un bar lung; Ben se
ascunse în spatele lui, tr gând zgomotos aer în piept, deşi se
str duia cu disperare s nu scoat nici un sunet. Inima îi b tea
nebuneşte.
Cioc ni lemnul din fa a lui şi auzi un sunet sec. Era f cut din
ghips furniruit – material care nu putea opri un glon .
Ghemuindu-se se strecur dup un col şi ajunse la o firid de
piatr , unde putea sta în picioare. L sându-se pe spate ca s se
sprijine de o coloan , se lovi cu capul de un felinar din fier forjat,
fixat în zid. Gemu f r s vrea. Apoi examina obiectul de iluminat
care tocmai îl r nise la ceafa şi v zu c întregul ansamblu – bra ul
greu din fier negru şi felinarul ornamental în care se afla becul –
putea fi desprins din suportul montat în perete.
Îl scoase, strânse bra ul de fier în mâini şi-l aduse în dreptul
pieptului.
Aştepta, încercând s -şi controleze b t ile inimii. Ştia câte ceva
despre aşteptare. Îşi amintea de acele Zile ale Recunoştin ei
petrecute la Greenbriar; Max Hartman insistase ca fiii lui s înve e
s vâneze, iar Hank Megee, un localnic din White Sulfur Springs,
primise îns rcinarea s -i ini ieze. Cât de greu poate fi? Gândise el
atunci: era as la talere şi-avea motive s fie mândru de
coordonarea dintre mân şi ochi. Îi spusese asta lui Megee, iar
ochii omului se întunecaser : Crezi c vân toarea înseamn s
tragi? Înseamn s-aştep i. Megee avusese dreptate, aşteptarea era
cea mai dificil parte, acea parte pentru care, temperamental, nu
era potrivit.
14
Când vânase cu Hank Megee, st tuse în aşteptarea pr zii.
Acum, el era prada.
În afar de cazul în care ar fi putut inversa situa ia.
Dup câteva momente, Ben auzi paşi apropiindu-se. Jimmy
Cavanaugh se furiş în restaurant privind în stânga şi-n dreapta.
Gulerul c m şii îi era p tat de sânge de la o ran din partea
dreapt a gâtului. Chipul lui tr da hot râre, iar privirea cruzime.
Asta s fie prietenul lui? Ce se întâmplase cu Cavanaugh în cei
cincisprezece ani de când nu-l mai v zuse? Ce-l transformase într-
un criminal?
De ce se întâmplau toate astea?
În mâna dreapt Cavanaugh strângea pistolul negru-alb strui,
cu amortizor.
Ben îşi inu r suflarea îngrozit şi se retrase în firid , strângând
în mân bra ul de fier pe care-l scosese din perete. Cavanaugh
cerceta restaurantul. Cu o mişcare brusc , dar sigur a bra ului,
Ben azvârli cu putere felinarul, care lovi easta lui Cavanaugh cu
un pocnet sonor.
Jimmy Cavanaugh url de durere – asemeni unui animal.
Genunchii i se muiar , dar apuc s apese pe tr gaci.
Ben sim i un suflu fierbinte la câ iva milimetri de ureche, în loc
s se retrag sau s încerce s fug , Ben se n pusti înainte,
aruncându-se peste duşmanul s u. easta lui Cavanaugh se izbi
de podeaua din piatr .
Deşi grav r nit, Cavanaugh îşi trecu bra ul solid pe dup gâtul
lui Ben, presându-i carotida. Disperat, Ben întinse mâna dup
arm . Reuşi doar s întoarc amortizorul lung spre Cavanaugh.
Cu o explozie asurzitoare arma se descarc . În urechile lui Ben
r sun un iuit prelung.
Bra ul din jurul gâtului lui Ben sl bi strânsoarea şi acesta se
r suci, eliberându-se. Cavanaugh z cea pe podea. Ben v zu gaura
de un roşu întunecat deasupra sprâncenelor fostului s u prieten,
ca un oribil al treilea ochi. Îl cuprinse un sentiment de uşurare şi
repulsie.

15
2

Halifax, Nova Scoţia, Canada

Afar începuse s se întunece şi un vânt înghe at vuia de-a


lungul str zii înguste ce cobora pe colina abrupt spre apele
tulburi ale Atlanticului. Cea a se l sase pe str zile cenuşii ale
oraşului-port înv luindu-le, copleşindu-le. Începuse s cad o
burni sâcâitoare.
O lumin galben ardea deasupra unei verande şubrede şi a
unor trepte tocite ale unei case mari, cenuşii, cu acoperiş din
şindril . O siluet întunecat , într-un impermeabil galben cu
glug , st tea sub becul galben, ap sând insistent pe butonul
soneriei. În cele din urm se auzi declicul lan ului de siguran şi
uşa se deschise încet.
Un b rbat b trân, într-un halat albastru, p tat, ap ru în prag.
Avea gura l sat , fa a puhav , palid şi ochii cenuşii îi erau apoşi.
— Da, spuse b trânul cu o voce ascu it , strident . Vorbea cu
un accent breton, moştenire de la str moşii lui franco-canadieni
care pescuiser în apele de lâng Nova Sco ia.
— Trebuie s m aju i! strig omul în impermeabil galben,
mutându-şi greutatea de pe un picior pe altul. Te rog! O, Doamne,
te rog, trebuie s m aju i!
Expresia de pe chipul b trânului deveni confuz . Vizitatorul,
deşi înalt, p rea s nu fi împlinit dou zeci de ani.
— Ce vrei s spui? Cine eşti?
— A fost un accident orbii. O, Doamne! O, Iisuse! Tat l meu!
Tat l meu! Cred c -i mort!
— Şi ce vrei de la mine?
Str inul întinse brusc mâna spre clan , apoi renun .
— Te rog, las -m s dau un telefon. Las -m s chem o
ambulan . Am avut un accident, un accident teribil. Maşina e
f cut praf. Sora mea – grav r nit . Tat l meu conducea. Doamne,
p rin i mei! Vocea b iatului se stinse. O, Doamne, cred c -i mort,
continu el în şoapt .
Privirea b trânului se îmblânzi şi deschise încet uşa ca s -l lase
pe str in s intre.
16
— În regul , zise el. Hai în untru.
— Mul umesc, exclam b iatul, intrând în cas . Doar o clip .
Mul umesc mult.
B trânul o lu înainte şi-l conduse în înc perea aflat în fa ,
r sucind comutatorul când intr . Se întoarse s zic ceva, când
b iatul în impermeabil cu glug se apropie şi, cu ambele mâini,
prinse palma b trânului – aparent pentru a-i mul umi. De pe
mâneca fulgarinului galben se prelinse pe halatul b trânului ap .
B iatul smuci brusc.
— Hei, protest b trânul, z p cit.
Se trase înapoi şi se pr buşi pe podea. B iatul se uit o clip la
trupul contorsionat. Scoase de la încheietur micul dispozitiv cu
ac hipodermic şi-l vârî în buzunarul interior al impermeabilului.
Arunc o privire rapid prin camer , z ri vechiul televizor şi-l
deschise. Se transmitea un film vechi, alb-negru. Mişc rile
tân rului deveniser sigure, ca cele ale unui om mai vârstnic.
Se întoarse la cadavru, îl aşez cu grij într-un fotoliu oranj,
ponosit şi aranja bra ele şi capul astfel încât s par c b trânul
adormise în fa a televizorului.
Sco ând din impermeabil un sul de prosoape din hârtie, şterse
apa ce se adunase pe duşumeaua din scânduri de pin a holului.
Apoi se întoarse la uşa din fa , care r m sese deschis , se uit
afar şi, mul umit de ce v zuse, ieşi pe verand şi închise uşa în
urma lui.

Alpii Austrieci

Mercedesul argintiu S430 urc drumul abrupt, cu multe curbe


şi ajunse la por ile clinicii. Gardianul ieşi din cabin şi, v zând
cine era pasagerul, salut respectuos:
— Bine a i venit, domnule.
Maşina în care se afla directorul clinicii intr pe o alee circular
ce str b tea o pajişte în pant , unde verdele intens al gazonului
bine între inut şi al pinilor tunşi contrasta cu troienele de z pad
pufoas . În dep rtare se în l au magnificele arcuri şi platouri ale
piscului Schneeberg. Maşina trecu printr-un pâlc des de arbori de
tis şi dep şi a doua cabin de paz . Gardianul, care fusese deja
anun at despre sosirea directorului, ap s pe un buton care ridic
bariera metalic şi, în acelaşi timp, pe un altul, care cobora
17
epuşele din o el instalate în pavaj menite s str pung
cauciucurile oric rui vehicul intrat acolo f r s fie verificat.
Mercedesul porni pe un drum lung şi îngust, care ducea la o
veche fabric de ceasuri, construit cu dou secole în urm .
Semnalul codificat deschise o uş ac ionat electronic şi maşina
p trunse în spa iul de parcare. Şoferul coborî şi îi deschise uşa
pasagerului, care porni în grab spre intrare. Acolo, alt gardian,
aflat în spatele unui geam antiglon , d du din cap şi zâmbi în
semn de bun-venit.
Directorul intr în ascensor, introduse într-o fant cartela de
identificare digital şi liftul porni spre al treilea şi ultimul etaj al
cl dirii. Ajuns acolo, trecu prin trei rânduri de uşi, deschise pe
rând tot cu cartela electronic şi ajunse în sala de şedin e, unde
ceilal i aşteptau aşeza i în jurul unei mese lungi din mahon
lustruit. Lu loc în capul mesei şi se uit la cei prezen i.
— Domnilor, începu el, au r mas doar câteva zile pân la
împlinirea visului nostru îndelung amânat. Lunga perioad de
gesta ie e aproape de sfârşit. Ceea ce înseamn c r bdarea
noastr e pe cale s fie r spl tit mai generos decât în cele mai
optimiste vise ale fondatorilor organiza iei noastre.
Aştept s înceteze exclama iile de satisfac ie înainte de a
continua.
— În ce priveşte securitatea, am fost asigurat c au r mas foarte
pu ini angeli rebelii. În curând, nu va mai fi nici unul. Cu toate
acestea, exist o mic problem .

Zurich

Ben încerc s se ridice, dar picioarele nu-l ascultau. Se l s la


podea, cuprins de grea şi de fiori reci. Sângele îi vuia în urechi.
Frica i se cuib rise în stomac.
Ce se întâmplase? se întreb . De ce dracu’ încercase Jimmy
Cavanaugh s -l ucid ? Îşi pierduse min ile? Reapari ia brusc a
lui Ben, dup cincisprezece ani, declanşase ceva într-un creier
tulburat. Fusese Jimmy asaltat de vreo amintire deformat care,
din cine ştie ce motiv, îl împinsese s ucid ?
Sim ea în gur un gust s rat. Din nas îi curgea sânge. Probabil
c fusese r nit în timpul luptei. El se alesese cu nasul însângerat,
iar Jimmy Cavanaugh cu un glon în east .
18
Zarva ce venea dinspre pasajul de afar se atenua. Se mai
auzeau înc ipete, câte un strig t de durere, dar vacarmul se
potolea. Sprijinindu-se cu mâinile de podea, reuşi s se ridice în
picioare. Se sim ea n ucit, ame it, dar nu din cauza hemoragiei.
Pur şi simplu era şocat.
Se str dui s priveasc trupul lui Cavanaugh. Se calmase
îndeajuns ca s poat gândi.
Cineva pe care nu l-am v zul de când aveam dou zeci şi unu de
ani apare deodat la Zurich, înnebuneşte şi încearc s m ucid .
Acum zace mort, într-un restaurant decorat în stil medieval. Nu
exist nici o explica ie. Poate c nici nu va exista vreodat .
Evitând cu grij balta de sânge din jurul capului lui Cavanaugh,
îi scotoci buzunarele; mai întâi cele de la hain , apoi de la
pantaloni şi la urm cele de la trenci. Nu g si nimic. Nici vreo
legitima ie, nici c r i de credit. Bizar. Cavanaugh p rea s -şi fi golit
buzunarele, de parc se preg tise pentru ce urma s se întâmple.
Fusese ceva premeditat. Pl nuit.
Observ Waltherul PPK din mâna strâns a lui Cavanaugh şi se
gândi s verifice înc rc torul, ca s vad câte gloan e r m seser .
Îi trecu prin minte s ia micul pistol. Dac Jimmy Cavanaugh nu
era singur?
Dac mai erau şi al ii?
Ezit . Apoi îşi spuse c era mai bine s nu ating nimic, pentru
a nu crea probleme juridice mai târziu.
Se ridic încet şi o porni spre holul central acum aproape
pustiu. Câteva grupuri de asisten i medicali d deau primul ajutor
celor r ni i.
Trebuia s g seasc un poli ist.

Cei doi poli işti – unul, foarte tân r, cel lalt un b rbat între
dou vârste – îl privir cu suspiciune. Îi g sise stând lâng
chioşcul Bijoux Suisse, în apropierea magazinului alimentar.
Purtau uniforme pe care scria Zurichpolizei, aveau sta ii de emisie-
recep ie şi câte un pistol în tocul de la centur .
— Pot s v d paşaportul dumneavoastr , v rog? întreb cel
tân r dup ce Ben vorbise timp de câteva minute.
Poli istul mai vârstnic fie nu vorbea engleza, fie prefera s tac .
— Pentru Dumnezeu, se r sti Ben frustrat, au fost ucişi nişte
oameni. Un tip zace mort în restaurant, dup ce a încercat…
— Ihren Pass, bitte, insist cu asprime tân rul. Ave i vreun
document de identitate?
19
— Sigur c am, zise Ben, c utându-şi portmoneul. Scoase
paşaportul şi i-l întinse. Poli istul îl examina cu aten ie, apoi i-l
d du colegului s u, care-l privi f r interes şi i-l înapoie lui Ben.
— Unde era i când s-au întâmplat toate astea? întreb tân rul.
— Aşteptam în fa a hotelului St. Gotthard. O maşin trebuia s
m duc la aeroport.
Tân rul f cu un pas înainte apropiindu-se de Ben; privirea lui
neutr deveni de-a dreptul b nuitoare.
— V ducea i la aeroport?
— M preg team s plec la St. Moritz.
— Şi, deodat , omul la a tras în dumneavoastr .
— E un vechi prieten. Era un vechi prieten.
Poli istul tân r ridic o sprincean .
— Nu l-am mai v zut de cincisprezece ani, continu Ben. M-a
recunoscut, a venit spre mine de parc ar fi fost bucuros c m
vede, pe urm a scos pistolul.
— V-a i certat?
— Abia de-am schimbat dou vorbe!
Ochii tân rului se îngustar .
— Trebuia s v întâlni i?
— Nu. A fost o pur întâmplare.
— Dar el avea o arm înc rcat .
Tân rul se uit la poli istul mai vârstnic, apoi îşi întoarse
privirea spre Ben.
— Şi era prev zut cu un amortizor, dup cum spune i. Probabil
c ştia c ve i fi acolo.
Ben d du din cap, exasperat.
— N-am mai vorbit cu el de ani de zile! N-avea de unde s ştie
c o s fiu acolo.
— Trebuie s fi i de acord c oamenii nu poart arme cu
amortizor dac n-au de gând s le foloseasc .
Ben ezit .
— Presupun c aşa e.
Poli istul mai vârstnic îşi drese glasul.
— Şi ce fel de arm ave i dumneavoastr ? întreb el într-o
englez surprinz tor de fluent .
— Ce vrei s spui? întreb Ben, ridicând glasul indignat. Nu am
nici o arm .
— Atunci, ierta i-m , cred c nu în eleg. Spune i c prietenul
dumneavoastr avea o arm , iar dumneavoastr nu. În cazul sta,
de ce e el mort şi nu dumneavoastr ?
20
Era o întrebare bun . Ben d du din cap, gândindu-se la
momentul în care Jimmy Cavanaugh în l ase eava de o el spre el.
Nu-i venise s cread , îns instinctul de conservare îl îmboldise s
reac ioneze rapid. De ce? Rev zu în minte zâmbetul lui Jimmy… şi
ochii lui reci. Ochi aten i, care nu prea se potriveau cu zâmbetul.
Un mic am nunt discordant pe care subconştientul lui îl
înregistrase.
— Haide i s vedem cadavrul acestui asasin, spuse poli istul
mai vârstnic şi puse o mân pe um rul lui Ben, într-un fel care-i
suger c devenise prizonier.
Ben porni prin pasajul în care mişunau poli iştii şi îşi croi drum
spre al doilea nivel. Cei doi îl urmau îndeaproape. Când intr în
sufragerie, se duse c tre firid şi ar t cu mâna.
— Ei bine? întreb tân rul înfuriat.
Uluit, Ben constat c trupul lui Cavanaugh disp ruse. La fel şi
balta de sânge. Bra ul felinarului fusese reaşezat în suportul lui,
de parc n-ar fi fost niciodat scos de-acolo.
Toate erau la locul lor ca şi cum nimic nu se întâmplase.
— Doamne, şopti Ben.
Îşi pierduse min ile, pierduse leg tura cu realitatea? Dac totul
fusese un truc minu ios preg tit? Nu, nu aşa st teau lucrurile.
Nimerise într-o situa ie complicat , îngrozitoare.
Poli iştii îl priveau cu suspiciune.
— Uite ce e, zise Ben, cu vocea r guşit , nu pot explica treaba
asta.
Poli istul mai vârstnic vorbi rapid în sta ie şi curând ap ru alt
ofi er.
— Poate c ei sunt pu in z p ci i; vreau s încerc s pricep.
Dumneata alergi pe o strad aglomerat , pe urm prin pasajul
subteran. Peste tot în jurul dumitale, oamenii sunt împuşca i.
Pretinzi c ai fost urm rit de un maniac. Promi i s ni-l ar i pe
omul sta, pe americanul sta, dar maniacul nu exist . Eşti doar
dumneata. Un american ciudat, dep nând poveşti de adormit
copiii.
— Pe dracu’, v-am spus adev rul!
— Sus ii c un nebun din trecutul dumitale e r spunz tor
pentru v rsarea de sânge, spuse tân rul, cu un glas aspru. Eu v d
aici un singur nebun.
Poli istul mai vârstnic discuta cu cel lalt ofi er.
— St teai la hotelul St. Gotthard, da? îl întreb într-un târziu pe
Ben. Ce-ar fi s mergem pân acolo?
21
Înso it de cei trei poli işti Ben str b tu pasajul subteran, urc
scara şi-o lu înapoi pe Bahnhofstrasse, c tre hotel. Deşi nu-i
puseser c tuşele, ştia c era arestat.
În fa a hotelului, o poli ist , anun at de colegii ei, st tea de
paz lâng bagajele lui.
Prin ferestrele holului, Ben îl z ri pe Comisionarul care-l servise
mai devreme. Când privirile li se întâlnir , omul se întoarse cu un
aer şocat, de parc tocmai aflase c -i dusese valizele lui Lee Harvey
Oswald.
— sta-i bagajul dumitale, da? îl întreb tân rul pe Ben.
— Da, da, spuse Ben. Ce-i cu el? Acum ce urmeaz ? Ce-ar mai
putea urma?
Poli ista deschise sacoşa din piele cafenie. Ceilal i privir
în untru, apoi se întoarser c tre Ben.
— sta-i al dumitale? întreb tân rul.
— Am spus deja c -i al meu, r spunse Ben.
Poli istul între dou vârste scoase o batist din buzunarul
pantalonilor şi scoase din sacoş pistolul Walther PPK al lui
Cavanaugh.

22
3

Washington, D. C.

O tân r supl str b tea cu pas vioi lungul coridor central de la


etajul cinci al cl dirii Departamentului de Justi ie, o uriaş
construc ie în stil clasic ce ocupa întregul spa iu dintre Ninth şi
Tenth Street. Avea p rul castaniu închis, ochi c prui şi un nas
ascu it. La prima vedere p rea asiatic sau hispanic . Taiorul
maro şi servieta de piele te f ceau s crezi c e o avocat sau o
func ionar guvernamental .
Numele ei era Anna Navarro. Avea treizeci şi trei de ani şi lucra
la Biroul de Investiga ii Speciale, un serviciu pu in cunoscut al
Departamentului de Justi ie.
Când ajunse în sala de şedin e neaerisit , întrunirea
s pt mânal a serviciului începuse de mult. Arliss Dupree, care
st tea în picioare lâng o tabl aşezat pe un şevalet, se întoarse
când femeia intr , oprindu-se la mijlocul frazei. Sim ind privirile
îndreptate spre ea, tân ra roşi pu in ceea ce, f r îndoial , dorise
şi Dupree. Dup ce se aşez pe primul scaun liber, Dupree i se
adres :
— În sfârşit. Dr gu din partea ta c ai venit.
Pân şi ironiile lui erau previzibile. Tân ra se mul umi s dea
din cap, hot rât s nu-l lase s-o provoace. Dupree îi spusese c
şedin a va începe la ora opt şi un sfert. În realitate fusese
programat la opt, dar el ar fi contestat c -i spusese alt or . O
manier meschin , birocratic de-a o şicana. Ei doi ştiau de ce
întârziase ea, nu şi ceilal i.
Înainte ca Dupree s fie numit la conducerea Biroului de
Investiga ii Speciale, şedin ele fuseser o raritate. Acum, aveau loc
s pt mânal – o ocazie de a-şi etala autoritatea. Dupree, scund şi
masiv, în vârst de patruzeci şi cinci de ani, purta un costum gri
deschis, prea strimt. Deşi aflat în cel lalt cap t al înc perii, Anna
sim ea mirosul de after-shave ieftin.
Fusese o vreme când ei chiar îi p sa ce gândeau oamenii
precum Arliss Dupree despre ea şi dorise s le câştige respectul.
23
Acum n-o mai interesa. Avea prietenii ei, iar Dupree nu figura
printre ei. Din partea cealalt a mesei, David Denneen, un b rbat
cu maxilarul p trat, cu p rul de culoarea nisipului, îi arunc o
privire plin de în elegere.
— Aşa cum unii dintre voi au auzit, Serviciul Intern de
Cooperare a cerut transferul temporar al colegei noastre la ei.
Dupree se întoarse c tre Anna şi o privi cu severitate. Dat fiind
num rul de lucr ri neterminate, aş considera c e o decizie mai
pu in responsabil , agent Navarro, dac ai accepta s lucrezi
pentru un alt serviciu. Ai c utat ocazia asta. Nou po i s ne spui.
— N-am ştiut nimic pân acum.
— Serios? M rog, poate m-am gr bit eu s trag concluziile,
spuse Dupree pe un ton ceva mai blând.
— Nu-i exclus, zise Anna uşor enervat .
— Am presupus c ai fost solicitat pentru o îns rcinare. Poate
c dumneata eşti îns rcinarea.
— Poftim?
— S-ar putea s te afli sub anchet , zise Dupree pe un ton
amabil, evident încântat de idee. Nu m-ar surprinde. Eşti o
persoan inabordabil , agent Navarro.
Înc de la Detroit, unde locuiser la acelaşi etaj de la Westin şi
ea refuzase (politicos, credea ea) propunerea f cut de Dupree la
be ie, acesta pres rase mici remarce r ut cioase, în dosarul ei de
evaluare profesional : … Cât de bine poate, dat fiind interesul ei
limitat… erori datorate neaten iei, nu incompeten ei…
Din câte auzise ea, o descrisese unui coleg drept „un poten ial
proces de h r uire sexual ”. O f cuse de râs cu cea mai grav
insult care-i putea fi adresat cuiva din cadrul Biroului: nu e un
om de echip . Asta însemna c nu mergea s bea cu „b ie ii” şi c
modul ei de via era diferit. În plus, el îşi f cuse un obicei din a
men iona pe dosarele ei greşelile comise – câteva omisiuni
procedurale minore, nimic serios. Odat , pe când se afla pe urma
unui agent corupt de la Brigada antidrog, implicat în mai multe
crime, neglijase s predea un formular FD-460 în termenul legal de
şapte zile.
Chiar şi cei mai buni agen i comit greşeli. În ceea ce-o privea,
era convins c cei buni f ceau mai multe gafe minore decât
ceilal i, fiindc se concentrau asupra urm ririi pistelor şi neglijau
respectarea procedurilor regulamentare.
Anna îl privi pe Dupree.
— Avem extrem de multe cazuri de rezolvat, continu Dupree.
24
Dac unul dintre noi nu-şi face treaba, ceilal i vor avea mai mult
de lucru. Sunt multe dosare – de la fisc, b nuit c a organizat nişte
escrocherii destul de abile; un bandit de la FBI care pare s -şi
foloseasc insigna în scopul unei r zbun ri personale; o javr de la
poli ie care vinde muni ie din depozitele cu probe.
Erau cazuri de care se ocupa BIS în mod curent: investigare
(„revizuirea” era termenul consacrat) comportamentului
necorespunz tor al membrilor altor agen ii guvernamentale – în
esen , versiunea federal a afacerilor interne.
— Poate c volumul de munc de-aici e cam mare pentru
dumneata, insinua Dupree.
Anna nu r spunse. Îşi sim ea obrazul fierbinte. Inspir lent,
str duindu-se s -şi reprime furia şi s nu muşte din momeala
întins de el. Într-un târziu, vorbi:
— Uite ce e, dac nu- i convine, de ce nu refuzi cererea de
transfer între servicii? întreb Anna pe un ton calm, ştiind c
Dupree nu avea autoritatea de-a pune în discu ie ultrasecretul şi
atotputernicul Serviciu de Cooperare Intern . În plus, orice referire
la limitele autorit ii sale îl înfuria.
Urechile lui Dupree se înroşir .
— Urmeaz s am o scurt discu ie cu ei. Dac vân torii de
fantome de la SCI ştiu atât de mult pe cât pretind, poate c or s
priceap c nu eşti tocmai potrivit pentru genul sta de munc .
Anna îşi iubea meseria şi ştia c era o profesionist . Nu aştepta
s fie l udat . Tot ce dorea era s nu fie şicanat şi s -şi
cheltuiasc timpul şi energia pentru a-şi p stra postul. Chipul ei
nu exprima nimic din tensiunea care îi provoc un ghem în
stomac.
— Sunt sigur c i-ai dat toat silin a ca s -i faci s în eleag
asta.
Urm un moment de t cere. Dupree se gândea cum s
r spund . El arunc o privire spre nepre uita lui tabl alb , apoi
spre urm torul punct din programul lui şi spuse:
— O s ne lipseşti.
La scurt timp dup terminarea şedin ei, David Denneen intr în
micul şi liniştitul ei birou.
— SCI te vrea pe tine fiindc eşti cea mai bun , zise el. Ştii asta,
nu-i aşa?
Anna d du din cap, obosit .
— Am fost surprins s te v d la şedin . Acum eşti la
supravegherea opera iunilor. Te descurci grozav, din câte se
25
spune.
Umbla vorba c Denneen era pe cale s ob in un post la biroul
procurorului general.
— Mul umit ie, zise Denneen. Am fost acolo ast zi, ca
reprezentant al Departamentului. Facem treaba asta pe rând.
Trebuie s stau cu ochii pe cifrele bugetului. Şi pe tine.
Îşi puse cu blânde e mâna peste palmele ei. Anna observ
c ldura din ochii lui, amestecat cu îngrijorare.
— M-am bucurat s te v d acolo, spuse ea. Şi salut -l pe
Ramon din partea mea.
— Aşa o s fac, zise el. Va trebui s te invit m din nou la o
por ie de paella.
— Dar te gândeşti la altceva, nu-i aşa? Denneen continua s-o
priveasc în ochi.
— Ascult -m , Anna, noua ta îns rcinare, oricare-ar fi ea, nu va
fi o nou chemare la datorie. Ce se spune pe-aici e adev rat – C ile
Fantomei sunt de nep truns pentru om.
Repetase vechea vorb de duh cu prea pu in umor. „Fantoma”
era porecla directorului Serviciului de Cooperare Intern , Alan
Bartlett. În timpul audierilor în fa a subcomitetului senatorial
pentru serviciile de informa ii, prin anii ’70, un adjunct al
procurorului general se referise la el numindu-l „fantoma din
aparat”, iar apelativul se lipise de el. Bartlett era o figur de-o
imaterialitate legendar . Rareori ap rea în public, iar rafinamentul
cu care conducea SCI f ceau din el un simbol al metodelor secrete
de lucru.
Anna d du din umeri.
— Nu ştiam. Nu l-am întâlnit niciodat şi nu ştiu pe nimeni care
s -l fi cunoscut. Zvonurile se hr nesc din ignoran , Dave. Dintre
to i, tu pricepi asta cel mai bine.
— Atunci accept o sugestie de la un ignorant c ruia îi pas de
tine, zise el. Nu ştiu ce-i cu SCI-ul sta. Dar ai grij , bine?
— Grij în cel fel?
Denneen d du din cap, tulburat.
— Acolo e o alt lume, spuse el.

Ceva mai târziu, în aceeaşi diminea , Anna se afla în imensul


hol de marmur al unei cl diri de pe M. Street şi se îndrepta spre
Serviciul de Cooperare Intern . Activit ile serviciului erau pu in
cunoscute chiar şi în interiorul Departamentului, iar competen a
sa operativ – cel pu in aşa sus ineau ocazional anumi i senatori –
26
primejdios de neclar . Acolo e o alt lume, spusese Denneen şi se
p rea c nu greşise.
SCI îşi avea sediul la etajul zece al acestui modem complex din
Washington. Anna încerca s nu se holbeze la fântâna artezian
din interior, la podeaua şi pere ii din marmur verde, întrebându-
se în sinea ei: Ce fel de agen ie guvernamental poate fi amenajat
în felul sta? Intr în ascensor. În cabin mai era o persoan , un
b rbat prea frumos, cam de vârsta ei, într-un costum prea scump.
Un avocat, decise ea. Ca aproape toat lumea din oraşul sta.
Anna sim i privirea b rbatului. Dac i s-ar fi uitat în ochi, ştia c i-
ar fi zâmbit, i-ar fi spus „bun diminea a” şi ar fi început o banal
conversa ie în ascensor. N-avea chef de aşa ceva şi îi arunc
b rbatului o privire încruntat , care-l f cu s -şi întoarc privirea.
Orice-ar fi vrut SCI de la ea, treaba asta venise într-un moment
al naibii de nepotrivit; Dupree avusese dreptate în privin a asta.
Poate c tu eşti îns rcinarea, spusese el şi Anna se întreba ce
dracu’ voia s însemne asta? F r îndoial c Arliss Dupree se afla
acum în biroul lui, împ rt şindu-şi bucuros specula iile unora
dintre tovar şii lui de pahar.
Ascensorul se deschise c tre un hol mobilat elegant, care ar fi
putut apar ine conducerii unei firme de avocatur cu tarife
piperate. În dreapta ei observ stema Departamentului de Justi ie,
montat pe un perete. Vizitatorii erau îndruma i s sune pentru a
fi admişi. Anna se conform .
O voce feminin îi ceru s se prezinte, apoi fu condus în untru
de o femeie frumoas , cu pielea m slinie, prea elegant pentru un
func ionar guvernamental.
Secretara o privi cu r ceal şi-i spuse s ia loc. Anna sesiz un
foarte slab accent jamaican.
Anna privi în jur. Covorul de un gri perlat era imaculat, iar
şirurile de becuri cu halogen nu l sau efectiv nici un col umbrit.
Fotografiile preşedintelui rii şi procurorului general aveau rame
din o el l cuit. Scaunele şi m su a pentru cafea erau din lemn
galben de esen tare. Totul p rea nou-nou , de parc tocmai
fusese despachetat.
Observ autocolantele din foi metalic , lipite pe faxul şi
telefonul de pe biroul secretarei, însemne guvernamentale ce
ar tau c era vorba despre linii protejate.
Din când în când, telefonul bâzâia în surdin , iar femeia vorbea
cu voce joas . La primele dou apeluri secretara r spunse în
englez , iar la urm torul în francez . Apoi femeia r spunse într-o
27
limb pe care Anna o identific greu. Se uit din nou la ceas, se foi
în scaunul cu sp tar tare, apoi se uit la secretar .
— Ai vorbit în basc , nu-i aşa? întreb ea.
Era ceva mai mult decât o b nuial , dar mai pu in decât o
certitudine. Femeia r spunse dând scurt din cap şi zâmbind sfios.
— Nu mai dureaz mult, domnişoar Navarro, spuse ea.
Privirea Annei era îndreptat acum spre panoul din lemn din
spatele biroului secretarei pe care exista un semn ce indica o
ieşire. Anna în elese c structura din lemn ascundea accesul c tre
o scar , realizat cu m iestrie, permi ând agen ilor SCI sau
invita ilor s vin şi s plece neobserva i de c tre cei din sala de
aşteptare. Ce fel de dispozitiv mai era şi la? Mai trecur cinci
minute.
— Domnul Bartlett ştie ca sunt aici? întreb Anna.
— Tocmai încheie discu ia cu cineva.
Anna se întoarse la scaunul ei, regretând c nu-şi luase ceva de
citit. Nu avea nici m car The Washington Post. Scoase o foaie de
hârtie, un creion şi începu s -şi fac o list cu problemele pe care
le avea de rezolvat.
Secretara r spunse la un apel şi d du din cap.
— Domnul Bartlett spune c o s v primeasc acum.
Se ridic de la birou şi-o conduse pe Anna prin fa a mai multor
uşi numerotate. În cele din urm , la cap tul unui hol, femeia
deschise o uş pe care scria DIRECTOR şi-o introduse în cel mai
ordonat birou pe care-l v zuse Anna vreodat .
Un b rbat scund, cu p rul alb, într-un costum bleumarin
impecabil, se ridic din spatele unui vast birou din lemn de nuc şi
îi întinse o mân mic , delicat . Anna remarc rozul palid al
unghiilor perfect îngrijite şi fu surprins de strângerea puternic a
acelei mâini. Observ c biroul era gol, cu excep ia câtorva dosare
cu coperte verzi şi a unui telefon negru, îngust; pe perete era
montat o vitrin de sticl , c ptuşit cu catifea, în care se aflau
dou vechi ceasuri de buzunar. Era singurul aspect excentric al
înc perii.
— Îmi pare teribil de r u c te-am f cut s aştep i, zise el. Nu-şi
ar ta vârsta, îns Anna îşi zise c trebuia s aib în jur de şaizeci
de ani. Din spatele ochelarilor cu lentile mari, rotunde şi cu rama
roşu deschis, o priveau nişte ochi asem n tori celor de bufni .
— Ştiu cât de ocupat eşti. Apreciez faptul c ai trecut, totuşi,
pe aici.
Vorbea încet, atât de încet încât Anna trebuia s se concentreze
28
ca s -i disting vocea acoperit de bâzâitul continuu al sistemului
de ventila ie.
— Suntem foarte recunosc tori c i-ai f cut timp s vii.
— Ca s fiu sincer , nu prea aveam de ales dup ce ne-a sunat
SCI, spuse ea cu âfn .
El zâmbi de parc Anna spusese ceva amuzant.
— Te rog s iei loc.
Anna se aşez în fotoliul cu sp tar înalt din fa a biroului.
— Sincer s fiu, domnule Bartlett, sunt curioas s ştiu pentru
ce m aflu aici.
— Sper c n-ai avut nepl ceri, zise Bartlett.
— Nu e vorba despre nepl ceri, r spunse Anna, dup care
ad ug : Aştept s v r spund la întreb ri. Indiferent despre ce este
vorba.
Bartlett d du încurajator din cap.
— M tem c r spunsurile n-or s fie uşor de ob inut. De fapt, e
dificil de formulat întreb rile. În elegi ce vreau s spun?
— M întorc la întrebarea mea, zise Anna, st pânindu-şi
ner bdarea. Ce caut eu aici?
— Iart -m . Te gândeşti c sunt exasperant de eliptic. Ai
dreptate şi-mi cer scuze pentru asta. Riscurile meseriei. Petrec
prea mult timp izolat între mun i de hârtii, lipsit de aerul
învior tor al practicii. În asta va consta contribu ia dumitale. D -
mi voie s - i pun o întrebare, domnişoar Navarro: ştii ce facem
noi aici?
— Adic SCI? Vag. Anchete interguvernamentale secrete.
Anna optase pentru un r spuns rezervat; în realitate ştia ceva
mai mult decât dorea s dezv luie. Era conştient c în spatele
denumirii inofensive se afla o agen ie de investiga ii extrem de
discret , puternic şi cu vaste ramifica ii, îns rcinat cu revizii
contabile ultrasecrete şi verific ri ale altor agen ii guvernamentale,
ce nu puteau fi efectuate pe plan intern şi care vizau chestiuni
extrem de sensibile. Se spunea c oficialii de la SCI erau profund
implica i în cercetarea spionului Aldrich Ames, în investigare
afacerii Iran-Contra din timpul administra iei Reagan, în
examinarea numeroaselor scandaluri provocate de achizi iile
Departamentului de Ap rare. Se zvonea c SCI descoperise
activit ile suspecte ale lui Robert Philip Hanssen, agent de
contrainforma ii al FBI. Se spunea chiar c SCI se aflase în spatele
scurgerilor de informa ii din afacerea „Deep Throat” care duseser
la demisia lui Richard Nixon.
29
Bartlett r mase privind în gol.
— Tehnicile de investiga ie sunt, în esen , aceleaşi, zise el într-
un târziu. Ceea ce se schimb e domeniul, anvergura
opera iunilor. Noi ne ocup m de probleme privind securitatea
na ional .
— Nu posed genul sta de împuternicire, interveni Anna gr bit .
— De fapt – Bartlett îşi îng dui un mic zâmbet – acum o ai.
Fusese împuternicit f r ştiin a ei?
— Nu conteaz . Nu e domeniul meu.
— Ce-ar îi s vorbim despre acel membru al Consiliului Na ional
de Securitate c ruia i-ai aplicat anul trecut Codul 33?
— De unde dracu’ ştii despre asta? izbucni Anna, înşf când
bra ul fotoliului. Scuze. La cererea expres a procurorului general
treaba aia n-a fost consemnat nic ieri.
— N-a fost consemnat de voi, spuse Bartlett. Noi avem
metodele noastre de-a ine eviden a. Joseph Nesbett, nu-i aşa?
Lucra la Centrul Harvard pentru dezvoltare economic . A ob inut o
func ie important la Departamentul de Stat, pe urm la Consiliul
Na ional de Securitate. Nu era r u din naştere, ca s zic aşa. L sat
de capul lui, b nuiesc c ar fi fost în regul , dar tân ra lui so ie
era cam risipitoare, nu? Preten ii cam mari pentru salariul unui
func ionar de stat. Ceea ce a condus la afacerea lamentabil cu
conturile din str in tate. La deturnarea de fonduri şi tot restul.
— Ar fi fost un dezastru dac s-ar fi aflat, zise Anna. Ar fi
d unat rela iilor externe într-un moment extrem de sensibil.
— Ca s nu mai vorbim despre încurc tura în care s-ar fi aflat
Administra ia.
— sta n-a fost un motiv important. Nu sunt implicat politic.
Dac gândeşti altfel, nu m cunoşti.
— Dumneata şi colegii dumitale a i f cut exact ce trebuia,
domnişoar Navarro. De fapt, noi i-am apreciat activitatea. Te-ai
dovedit foarte abil .
— Mul umesc, spuse Anna. Dar dac ştii asta, ştii şi c afacerea
aia a fost departe de domeniul meu.
— P rerea mea r mâne valabil . Ai rezolvat totul cu o maxim
discre ie. Bineîn eles c ştiu în ce const activitatea dumitale
curent . Omul FBI corupt. Nepl cerile create de sistemul de
protec ie a martorilor – a fost chiar un exerci iu interesant.
Cunoştin ele dumitale de medicin legal s-au dovedit salutare. Un
martor mafiot a fost ucis, iar dumneata ai reuşit s dovedeşti
implicarea ofi erului care se ocupa de caz.
30
— Am avut noroc, zise Anna cu nep sare.
— Norocul şi-l fac oamenii, domnişoar Navarro, spuse el,
privind-o cu seriozitate. Ştim despre dumneata mai mult decât i-ai
putea imagina. Cunoaştem bilan urile contabile pe care le-ai f cut
în urma acelei erori din opera iunile bancare. Ştim cine sunt
prietenii dumitale şi când ai sunat ultima dat acas . Ştim c n-ai
f cut niciodat vreo cerere pentru decontarea cheltuielilor de
deplasare şi cu asta se pot l uda pu ini dintre noi. F cu o pauz şi
o privi cu aten ie. Îmi pare r u dac te tulbur ceea ce î i spun,
dar în elegi c venind la BIS ai renun at la intimitate şi la anumite
libert i. Nu conteaz . Realitatea e c munca dumitale a fost
invariabil de calitate. Şi, adesea, extraordinar .
Ea în l din sprâncene, dar nu zise nimic.
— Ah. Pari surprins . i-am spus, avem metodele noastre de-a
ine eviden a. Şi propriile noastre rapoarte de apreciere,
domnişoar Navarro. Sigur, ceea ce te eviden iaz imediat, raportat
la preocup rile noastre, e combina ia specific a talentelor
dumitale. Ai o preg tire în „reviziile” standard şi metodele de
investiga ie, dar şi experien în anchetarea omuciderilor. Asta te
face, ca s zic aşa, unic . Dar s revenim la subiect. Mi se pare
corect s te înştiin ez c am efectuat cea mai minu ioas verificare
a trecutului dumitale. Tot ce o s - i spun – tot ce declar, afirm,
presupun, sugerez ori insinuez – trebuie considerat strict secret.
Ne-am în eles?
— Ascult.
— Excelent, domnişoar Navarro.
Bartlett îi întinse o coal de hârtie pe care erau scrise mai multe
nume, urmate de datele naşterii şi rile de origine.
— Nu în eleg. Trebuie s iau leg tura cu oamenii ştia?
— Nu înainte de-a ob ine o mas de spiritism. To i cei
unsprezece b rba i sunt mor i. To i au pierit în ultimele dou luni.
Mul i, o s vezi, sunt din Statele Unite, al ii din Elve ia, Anglia,
Italia, Spania, Suedia, Grecia… To i au murit din cauze aparent
naturale.
Anna privi coala de hârtie. Din cele unsprezece nume,
recunoscu dou – unul, un membru al familiei Lancaster, o familie
ce de inuse cândva majoritatea o el riilor din ar , cunoscut
acum mai ales datorit funda iilor sale de caritate şi altor forme ale
filantropiei. Crezuse pân acum c Philip Lancaster murise cu
mul i ani în urm . Cel lalt, Nico Xenakis, f cea parte probabil
dintr-o familie de armatori greci. La drept vorbind, cunoştea acel
31
nume datorit altui membru al familiei – un b rbat ce-şi crease o
reputa ie de fustangiu în anii ’60, între inând rela ii cu mai multe
starlete de la Hollywood. Celelalte nume nu-i spuneau nimic.
Uitându-se la datele de naştere, constat c to i fuseser b trâni –
între optzeci şi nou zeci de ani.
— Poate c vestea n-a ajuns la urechile geniilor de la SCI, zise
ea, dar cine trece de şaptezeci de ani… ei bine, nu mai are prea
mult de tr it.
—M tem c în nici unul dintre cazuri nu e posibil
exhumarea, continu Bartlett imperturbabil. Poate c e aşa cum
spui. Erau b trâni. Totuşi, în ultimele zile ara avut un noroc
neaşteptat. Am trecut nişte nume pe „lista de supraveghere” – una
dintre acele conven ii interna ionale pe care nimeni nu pare s le
ia în seam . Cel mai recent deces a fost cel al unui pensionar din
Nova Sco ia, Canada. Prietenii noştri canadieni sunt foarte pedan i
în materie de proceduri, astfel c alarma a sunat la timp. În cazul
sta, avem la dispozi ie un cadavru.
— Ai omis cu siguran a ceva. Ce anume îi leag pe aceşti
oameni?
— La fiecare întrebare, exist un r spuns de suprafa şi unul
de profunzime. O s i-l dau pe primul, pentru c e singurul pe
care îl am. Acum câ iva ani s-a efectuat o revizie intern a
dosarelor îngropate în arhivele CIA. S-o fi primit vreo informa ie
confiden ial ? S zicem c da. Î i amintesc c era vorba de dosare
neoperative. Nu existau agen i sau contacte directe. Erau, de fapt,
dosare de verificare. Pe fiecare scria „Sigma” – probabil o referin
la numele de cod al unei opera iuni despre care se pare c nu
exist nici o men iune în registrele Agen iei. Nu aveam nici o
informa ie despre caracterul ei.
— Dosare de verificare…? repet Anna.
— Asta înseamn c , în urm cu mult timp, to i aceşti oameni
au fost verifica i şi autoriza i s fac un anume lucru, despre care
nu ştim nimic.
— Iar sursa ini ial a fost un arhivar de la CIA.
Bartlett nu r spunse direct.
— Fiecare dosar a fost autentificat de cei mai buni exper i ai
noştri în documente legale. Sunt vechi dosarele astea. Dateaz de
la mijlocul anilor patruzeci, înainte chiar de a se înfiin a CIA.
— Vrei s spui c au început s fie întocmite de OSS?
— Exact, zise Bartlett. Precursorul CJA. Multe dintre dosare au
fost deschise spre sfârşitul r zboiului şi începutul r zboiul rece.
32
Cele mai recente dateaz de la mijlocul anilor ’50. Am început s
divaghez. Cum spuneam, avem acest curios „şablon” al deceselor.
Sigur, asta nu ne-ar fi dus nic ieri – un semn de întrebare într-un
domeniu plin cu semne de întrebare – numai c noi am început s
distingem un model, l-am verificat şi l-am corelat cu dosarele
Sigma. Eu nu cred în coinciden e, domnişoar Navarro. Dumneata
crezi? Unsprezece dintre b rba ii men iona i în aceste dosare au
murit într-un interval foarte scurt. Şansele ca acest lucru s se
petreac din întâmplare sunt, în cel mai bun caz, minime.
Anna d du ner bd toare din cap. Din câte-şi d dea ea seama,
Fantoma vedea fantome.
— Cât timp o s dureze îns rcinarea asta? Eu am şi o slujb
permanent .
— Asta este adev rata dumitale slujb acum. Ai fost repartizat
aici. Am luat noi toate m surile. Prin urmare, în elegi sarcina
dumitale? Mi se pare mie sau asta nu te emo ioneaz ?
Anna d du din umeri.
— M întorc la faptul c indivizii ştia erau cu to i în pragul
„absolvirii”, dac în elegi ce vreau s spun. Tipii în vârst pot da
oricând ortul popii, nu? Iar ştia erau to i în vârst .
— Şi în Parisul secolului nou sprezece era ceva banal s fii
c lcat de o tr sur , zise Bartlett.
Anna se încrunt .
— Poftim?
Bartlett se l s pe sp tarul fotoliului.
— Ai auzit vreodat de un francez pe nume Claude Rochat? Nu?
E cineva la care m gândesc din când în când. Un tip m rginit,
lipsit de imagina ie, care muncea din greu şi cu perseveren . Între
1860 şi 1870 a fost contabil în slujba Directoratului, serviciul secret
al Fran ei. În 1867, aten ia i-a fost atras de faptul c doi
func ionari m run i de la Directorat, aparent necunoscându-se
între ei, au fost ucişi în decurs de dou s pt mâni – unul, victima
unei tâlh ri de strad , cel lalt, lovit mortal de un poştalion. Aşa
ceva se întâmpla tot timpul. Nu era nimic ieşit din comun. Totuşi
Rochat continua s -şi pun întreb ri, mai ales dup ce-a aflat c ,
în clipa mor ii, cei doi umili func ionari aveau asupra lor câte un
ceas de buzunar din aur şi, dup cum a aflat, ceasurile erau
identice; fiecare avea gravat în interiorul capacului un peisaj.
Aceast mic ciud enie i-a atras aten ia şi, spre exasperarea
superiorilor lui, omul a petrecut urm torii patru ani încercând s
în eleag care era explica ia. Pân la urm a descoperit o re ea de
33
spionaj de o extraordinar complexitate: Directoratul fusese
penetrat şi manipulat de adversarii s i prusaci. Observ c Anna
priveşte spre vitrin şi zâmbi: Da, ceasurile din vitrin sunt cele
despre care vorbesc. O lucr tur splendid . Le-am cump rat acum
vreo dou zeci de ani, la o licita ie. Îmi place s le am în preajm .
M ajut s -mi amintesc.
Bartlett închise ochii şi c zu o clip pe gânduri. Apoi continu :
— Desigur, atunci când Rochat şi-a încheiat investiga iile, era
prea târziu. Agen ii lui Bismarck, printr-un viclean sistem de
dezinformare, p c liser deja Fran a determinând-o s declare
r zboi. Spre Berlin suna m re ul strig t de lupt . Rezultatul a fost
dezastruos pentru Fran a: domina ia militar pe care o impusese
înc de la b t lia de la Rocroi, în 1643, a fost complet distrus , în
numai dou luni. Î i po i imagina? Armata francez , cu împ ratul
în frunte, a fost condus spre o ingenioas ambuscad , lâng
Sedan. A fost sfârşitul, pentru Napoleon al III-lea. ara a pierdut
Alsacia şi Lorena, a trebuit s pl teasc desp gubiri imense şi s
se supun ocupa iei timp de doi ani. O lovitur extraordinar –
una care a modificat ireversibil întregul curs al istoriei europene.
Cu câ iva ani mai devreme, Claude Rochat prinsese un fir sub ire,
neştiind încotro şi nici m car dac îl va duce undeva. Nu-i avea
decât pe cei doi m run i func ionari şi ceasurile lor identice.
Bartlett scoase un sunet care se voia a fi un hohot de râs. De cele
mai multe ori, ceva ce pare neînsemnat se dovedeşte cu adev rat
neînsemnat. Sarcina mea e s -mi fac griji pentru astfel de
chestiuni. Pentru firele sub iri. Pentru micile discrepan e
sâcâitoare. Banalele lucruri m runte care ar putea conduce la
altele mai mari. Ridic o sprincean şi continu : Caut ceasuri de
buzunar asem n toare.
Anna t cu pre de câteva clipe. Fantoma din fa a ei se ridica la
în l imea reputa iei sale: un tip ascuns, un enigmatic.
— Mul umesc pentru lec ia de istorie, zise ea încet, dar sistemul
meu de referin a fost întotdeauna „aici şi acum”. Dac crezi c
aceste dosare îngropate în arhive sunt şi-acum importante, de ce
nu-i pui pe cei de la CIA s fac investiga ii?
Bartlett scoase o batist fin din buzunarul hainei şi începu s -
şi ştearg ochelarii.
— Treburile sunt cam încurcate pe-aici, spuse el. SCI are
tendin a de-a se implica doar în cazurile în care exist o
posibilitate real de amestec intern sau de preîntâmpinare a unei
anchete minu ioase. S-o l s m balt .
34
În vocea lui ap ruse o not de bun voin .
— S n-o l s m, zise Anna t ios.
Nu era tonul cu care trebuia abordat şeful unui departament,
mai ales al unuia atât de puternic precum SCI, dar slug rnicia nu-
i st tea în fire. Bartlett trebuia s afle de la început la serviciile cui
apelase.
— Cu tot respectul, dumneata vorbeşti despre posibilitatea ca o
persoan din cadrul Agen iei sau cineva pensionat de-acolo s se
afle în spatele deceselor.
Bartlett p li uşor.
— N-am spus asta.
— Nici n-ai negat.
Bartlett oft .
— Din oamenii cocoşa i n-a ieşit niciodat ceva drept.
— Dac te gândeşti c CIA ar putea li compromis , de ce nu
apelezi la FBI.
Bartlett pufni.
— De ce s nu apelez la Associated Press? Biroul Federal de
Investiga ii are multe calit i, îns discre ia nu se num r printre
ele. Nu sunt sigur c în elegi cât de sensibil e aceast chestiune.
Cu cât ştiu mai pu ini despre ea, cu atât mai bine. De asta nu am
apelat la o echip , ci la o persoan . Persoana potrivit , sper din
suflet, agent Navarro.
— Chiar dac aceste decese sunt nişte crime, spuse ea, e foarte
pu in probabil c o s g seşti vreodat asasinul. Sper c î i dai
seama de asta.
— Reac ia e tipic birocratic , zise el, dar dumneata nu-mi pari a
fi o birocrat . Domnul Dupree spune c eşti înc p ânat şi „nu
tocmai un om de echip ”. Ei bine, exact asta mi-am dorit.
Anna îşi continu ideea:
— În esen , îmi ceri s investighez CIA. Vrei s cercetez o serie
de decese pentru a stabili dac sunt sau nu crime. Şi pe urm …
— Şi pe urm s aduni toate dovezile care ne-ar permite s
declanş m un control. Ochii lui Bartlett str luceau în spatele
ochelarilor cu ram de plastic. Indiferent cine e implicat. E
limpede, continu el.
— Nu prea, spuse Anna.
Fiind un anchetator experimentat, era obişnuit s conduc
interogatorii. Uneori era de-ajuns s ascul i. Alteori îns trebuia s
stimulezi, s provoci o reac ie. Arta şi experien a te ajutau s ştii
când s-o faci. Povestea lui Bartlett era plin de omisiuni. Aprecia
35
reticen a b trânului func ionar viclean, dar e bine s ştii mai
multe decât strictul necesar.
— N-am de gând s m joc de-a baba oarba, zise ea.
Bartlett clipi des.
— Poftim?
— Trebuie s ai copii ale acestor dosare Sigma. Presupun c le-
ai studiat cu aten ie. Cu toate acestea, pretinzi c n-ai idee ce
înseamn Sigma.
— Unde vrei s ajungi?
Tonul devenise distant.
— O s -mi ar i dosarele astea?
Un zâmbet ca un rictus:
— Nu. Nu, nu e posibil.
— De ce nu?
Bartlett îşi puse din nou ochelarii pe nas.
— Nu m aflu aici în postura de anchetat, chiar dac admir
tehnicile dumitale de interogatoriu. Cred c am fost clar în privin a
aspectelor relevante.
— Nu, fir-ar s fie, nu-i de ajuns! Eşti pe deplin familiarizat cu
dosarele astea. Dac nu ştii ce reprezint , trebuie s ai m car nişte
idei. O ipotez . Orice. P streaz - i expresia neutr pentru jocul de
c r i de mar i seara. Eu nu joc.
În cele din urm , Bartlett izbucni:
— Dumnezeule, ai aflat destule ca s pricepi c e vorba despre
reputa ia unora dintre personalit ile importante ale perioadei
postbelice. Astea sunt dosare de verificare. Luate ca atare, nu
dovedesc nimic. Te-am verificat înainte de conversa ia noastr . Am
încredere în discre ia dumitale, dar aici e vorba despre persoane
importante şi, în egal m sur , enigmatice. Nu po i intra cu
bocancii în vie ile lor.
Anna ascult cu aten ie, auzi nuan a de încordare din glasul lui.
— Vorbeşti despre reputa ii, deşi nu asta te preocup cu
adev rat, nu-i aşa? insist ea. Am nevoie de mai multe date ca s
pot continua!
El d du din cap.
— E ca şi cum ai încerca s faci o scar de frânghie din fire de
borangic. N-am reuşit niciodat aşa ceva. Cu o jum tate de secol
în urm , s-a pus ceva la cale. Ceva. Ceva ce implic interese vitale.
Lista Sigma cuprinde o curioas colec ie de indivizi. Ştim c unii
erau industriaşi, dar mai erau şi al ii, a c ror identitate n-am
putut s-o descifr m. Cu to ii au în comun faptul c un fondator al
36
CIA, cineva cu o enorm putere în anii ’40 şi ’50, a manifestat un
interes direct fa de ei. Inten iona s -i recruteze? Erau nişte inte?
Deocamdat ne juc m de-a baba oarba, totuşi se pare c a fost
lansat în secret o ini iativ . Ai întrebat ce-i leag pe aceşti
oameni? Pur şi simplu nu ştim.
Îşi potrivi manşetele – tic nervos specific omului greu de
mul umit.
— Iart -m , dar lista Sigma dateaz de o jum tate de secol!
— Ai fost vreodat la Somnie, în Fran a? întreb brusc Bartlett,
cu ochii str lucind. Ar trebui s te duci – m car pentru a vedea
macii care cresc în lanurile de grâu. Din când în când, un fermier
din Somnie taie un stejar, se aşaz pe trunchiul lui, pe urm se
îmboln veşte şi moare. Ştii de ce? Pentru c în timpul primului
r zboi mondial, pe câmpul la a avut loc o b t lie şi-a fost
aruncat o canistr cu iperit . Arborii au absorbit otrava pe când
erau puie i, dar chiar şi dup atâtea decenii tot mai are putere s
ucid un om.
— Şi crezi c asta e Sigma?
Privirea lui Bartlett deveni mai intens :
— Exist o vorb : cu cât ştii mai mult, cu atât în elegi cât de
pu in ştii. Eu zic aşa: cu cât ştii mai mult, cu atât mai dificil e s
transmi i lucruri despre care nu ştii nimic. Numeşte-o vanitate sau
pruden . Zâmbi trist. Partea necinstit a omenirii întotdeauna se
ajunge la asta. Accept faptul c toate i se par istorie. S-ar putea
s ai dreptate, agent Navarro. O s te întorci şi-o s m l mureşti.
— Mira-m-aş, zise ea.
— Uite cum stau lucrurile: o s iei leg tura cu diverşi
reprezentan i ai legii sub pretextul c te ocupi de anchetarea unei
omucideri. De ce am apelat la un agent al BIS? Explica ia va suna
astfel: pentru c aceste nume au ieşit la iveal în cursul
investig rii unui transfer fraudulos de fonduri, ale c rui detalii nu
te va obliga nimeni s le dezv lui. O acoperire simpl . Nu e nevoie
de ceva complicat.
— O s efectuez genul de investiga ie pe care am înv at s -l
fac, spuse Anna cu pruden . E tot ce pot promite.
— E tot ce- i cer. S-ar putea ca scepticismul dumitale s fie
întemeiat. Indiferent de rezultat, am nevoie de o certitudine. Du-te
în Nova Sco ia. Asigur -m c Robert Mailhot a murit într-adev r
din cauze naturale. Sau… confirm -mi c nu aşa stau lucrurile.

37
4
Ben fu condus la sediul central al poli iei cantonului Zurich, o
întunecat , dar elegant cl dire de piatr , situat pe
Zeughausstrasse. Intr înso it de doi poli işti tineri şi t cu i, trecu
printr-un garaj subteran, apoi urc mai multe şiruri lungi de
trepte şi ajunse într-o cl dire relativ modern , al turat celei
vechi. Interiorul sem na cu cel al unui liceu american de periferie,
de la mijlocul anilor ’70. La toate întreb rile lui, cei doi
r spundeau ridicând din umeri.
Mintea îi lucra cu febrilitate. Cavanaugh nu se aflase din
întâmplare pe Bahnhofstrasse. Venise la Zurich cu inten ia de a-l
ucide. Cadavrul disp ruse, iar arma fusese pus în sacoşa lui. Era
limpede c avusese complici nişte profesionişti. Dar cine – şi, înc
o dat , de ce?
Ben fu introdus într-o mic înc pere luminat cu tuburi de
neon şi invitat s se aşeze în fa a unei mese metalice.
Poli iştii r maser în picioare, în spatele lui. Apoi în camer intr
un b rbat îmbr cat într-un halat alb, care, f r s -l priveasc ,
spuse:
— Ihre Hande, bitte.
Ben întinse mâinile, conştient c n-avea rost s se opun .
Tehnicianul îi stropi cu un spray mâinile pe ambele p r i, apoi
ap s uşor, dar meticulos, un tampon de bumbac pe dosul palmei
drepte şi pe fa a acesteia şi puse tampoanele într-un tub de
plastic. Repet opera iunea la mâna stâng a lui Ben. Patru
tampoane se aflau acum în patru tuburi de plastic etichetate, pe
care tehnicianul le lu şi p r si înc perea.
Câteva minute mai târziu, Ben se afla într-un birou pl cut,
sumar mobilat, în fa a unui b rbat voinic, cu umeri la i, îmbr cat
civil care se prezent drept Thomas Schmid, detectiv de la sec ia
omucideri. Ben îşi aminti de o elve ianc pe care o cunoscuse
cândva la Gstaad şi care-i spusese c în Elve ia poli iştii erau
numi i bullen, adic „tauri”. Înf işarea omului din fa a lui
confirma informa ia.
Schmid începu s -i pun o serie de întreb ri – numele, data
naşterii, num rul paşaportului, numele hotelului din Zurich la
care tr sese şi aşa mai departe. Aşezat în fa a unui computer,
38
b tea r spunsurile pe tastatur cu un singur deget.
Ben, furios, obosit şi dezam git, începuse s -şi piard r bdarea,
dar se str dui s vorbeasc pe un ton calm.
— Domnule detectiv, zise el, sunt arestat sau nu?
— Nu, domnule.
— Ei bine, povestea asta a fost amuzant , dar, dac n-o s m
arestezi, aş prefera s m întorc la hotel.
— Am fi bucuroşi s te arest m, dac asta doreşti, r spunse
detectivul, zâmbind vag amenin tor. Avem o celul foarte
confortabil care te aşteapt , dar ar fi mult mai simplu s ne
în elegem.
— Am voie s dau un telefon?
Schmid întinse ambele mâini, cu palmele în sus, c tre telefonul
bej de pe marginea biroului s u acoperit de hârtii.
— Po i suna la consulatul american sau la avocatul dumitale.
Cum doreşti.
— Mul umesc, zise Ben, ridicând receptorul şi privindu-şi
ceasul de la mân .
La New York era începutul dup -amiezei. Avoca ii de la Hartman
Capital Management cunoşteau legisla ia fiscal şi pe cea a
asigur rilor, aşa c hot rî s sune un prieten specializat în drept
interna ional.
Howie Rubin f cuse şi el parte din echipa de schi fond de la
Deerfield şi deveniser prieteni apropia i. Pe parcursul anilor îl
vizitase pe Ben la Bedford şi, asemeni tuturor prietenilor s i,
fusese puternic atras de mama acestuia.
Avocatul era la mas , dar primi apelul lui Ben transmis prin
telefonul mobil. Zgomotul de fundal din restaurant t cea greu de
în eles cuvintele lui Howie.
— Pentru Dumnezeu, Ben, spuse Howie, întrerupând relatarea
succint a prietenului s u. O s - i spun ceea ce le spun tuturor
clien ilor mei care se duc s schieze în Elve ia. Zâmbeşte şi îndur .
Nu te da mare. Nu face pe americanul indignat. Nimeni nu te poate
strivi sub reguli, regulamente şi totul-ca-la-carte precum elve ienii.
Ben se uit la Schmid, care b tea la tastatur , dar în acelaşi
timp tr gea cu urechea.
— Încep s în eleg asta. Deci, ce-ar trebui s fac?
— Dup cum merge treaba în Elve ia, te pot re ine pân la
dou zeci şi patru de ore, f r s te aresteze.
— Glumeşti.
— Iar dac -i sco i din s rite, te pot arunca într-o celul
39
mizerabil peste noapte. Aşa c nu face asta.
— Şi ce-mi recomanzi?
— Hartman, b iete, tu te po i vârî pe sub pielea oricui, aşa c fii
tu însu i. Dac apar probleme, sun -m , iar eu o s pun mâna pe
telefon şi-o s -i amenin cu un incident interna ional. Unul dintre
partenerii mei se ocup de spionajul industrial, aşa c avem acces
la nişte baze de date foarte „tari”. O s caut informa ii despre
Cavanaugh, o s v d ce pot afla. D -mi num rul de telefon de
unde te afli acum.
Dup ce Ben puse receptorul în furc , Schmid îl conduse într-o
camer al turat şi-l instala la un birou pe care se afla un alt
computer.
— Ai mai fost vreodat în Elve ia? întreb Schmid pe un ton
agreabil, de parc ar fi fost ghid turistic.
— De mai multe ori, spuse Ben. Mai ales la schi.
Schmid d du din cap cu un aer distrat.
— Un mod obişnuit de-a te relaxa. Recomandabil pentru
diminuarea încord rii. Activitatea dumitale trebuie s fie foarte
stresant .
— N-aş spune asta.
— Stresul îi poate determina pe oameni s fac lucruri ieşite din
comun. Se acumuleaz zi de zi şi brusc explodeaz . Când se
întâmpl asta, cei în cauz sunt la fel de surprinşi ca restul
oamenilor.
— Dup cum i-am spus, arma a fost pus acolo de altcineva.
Eu n-am folosit-o niciodat .
Ben p lise de mânie, dar vorbea cât putea de calm. N-avea rost
s -l provoace pe detectiv.
— Totuşi, dup propria dumitale relatare, ai ucis un om, l-ai
cotonogit. Faci aşa ceva în mod obişnuit?
— Alea nu prea au fost împrejur ri obişnuite.
— Dac ar fi s vorbesc cu prietenii dumitale, domnule
Hartman, ce mi-ar spune despre dumneata? Ar spune c eşti un
tip iritabil? Îi arunc lui Ben o privire ciudat de gânditoare. Ar
spune c eşti… un om violent?
— i-ar spune c respect legea, zise Ben. Unde vrei s ajungi cu
întreb rile astea?
Ben îşi privi mâinile care aruncaser un suport de felinar în
easta lui Cavanaugh. Era el un om violent? Insinu rile
detectivului i se p reau ridicole – ac ionase în legitim ap rare.
Apoi gândurile îl purtar cu câ iva ani în urm şi în minte îi ap ru
40
chipul lui Darnell, unul dintre elevii lui de la East New York.
Darnell fusese un elev conştiincios, inteligent şi curios, cel mai
bun din clasa lui. Pe urm , s-a întâmplat ceva cu el. Lua note mici
şi nu-şi mai f cea temele pentru acas . Darnell nu se b tea
niciodat cu ceilal i copii, dar pe fa a lui se vedeau uneori urme de
lovituri. Într-o zi, Ben vorbise cu el dup ore. Darnell evitase s -l
priveasc în ochi şi p rea speriat. În cele din urm îi spuse c
Orlando, noul prieten al mamei lui, voia ca el s renun e la şcoal ,
pentru a-l ajuta s fac bani. „Cum s fac bani?” îl întrebase Ben,
îns Darnell nu-i r spunsese. Când îi telefonase lui Joyce Stuart,
mama lui Darnell, r spunsurile acesteia fuseser evazive. Nu voia
s vin la şcoal şi refuza s discute situa ia. P rea şi ea speriat .
Dup câteva zile, Ben luase adresa lui Darnell din fişa şcolar şi-i
f cuse o vizit .
Darnell locuia la etajul doi al unei cl diri cu fa ada deteriorat
şi pere ii sc rii mâzg li i cu inscrip ii. Ben urcase scara şi b tuse
la apartamentul 2B. Dup o lung aşteptare, ap ruse mama lui
Darnell, cu obrajii învine i i şi buzele umflate. Ben se prezentase şi
ceruse voie s intre. Joyce ezitase, apoi îl condusese într-o
buc t rie mic , cu mobilier bej şi perdele galbene din bumbac.
Ben auzise ipete în spatele lui, apoi prietenul mamei intrase cu
paşi mari în buc t rie.
— Cine dracu’ eşti? întrebase Orlando, un b rbat înalt, solid,
îmbr cat într-o bluz f r mâneci şi jeanşi largi.
Ben îşi d du seama c omul st tuse la puşc rie. Muşchii
p reau s -i acopere pieptul şi umerii ca o vest de salvare.
— E profesorul lui Darnell, spuse mama b iatului.
— Iar tu… tu eşti paznicul lui Darnell? îl întrebase Ben pe
Orlando.
— Pe dracu’, acu’ po i s zici c -s profesoru’ lui. Numa’ c io-l
înv ce rahat tre’ s ştie. Nu ca tine.
Ben îl v zuse pe Darnell strecurându-se în buc t rie, speriat.
— Pleac , Darnell, şoptise mama b iatului.
— Darnell n-are nevoie s -i umpli tu capu’ cu tâmpenii. Darnell
tre’ s -nve e s mute stânci.
Orlando zâmbise, dezv luind nişte din i de aur. Ben fusese
şocat. A muta stânci: era egal cu a vinde droguri.
— Îi în clasa a cincea. Are zece ani.
— Aşa e. E minor. Poli ia nu poate s -l aresteze. L-am l sat s-
aleag : vinde droguri sau îşi vinde curu’.
Nep sarea, vocabularul, brutalitatea individului îl dezgustaser
41
pe Ben, dar se str duise s vorbeasc f r patim .
— Darnell e mai dotat decât to i ceilal i elevi din clasa lui. Ai
datoria s -l aju i s progreseze.
Orlando pufnise:
— Poa’ s -şi câştige pâinea pe strad , ca mine.
Pe urm auzise glasul sub ire al lui Darnell, tremur tor, dar
hot rât.
— Nu vreau s mai fac asta. Domnul Hartman ştie ce e bine.
Dup o mic pauz continu : Nu vreau s fiu ca tine.
Speriat , Joyce Stuart interveni:
— Nu vorbi aşa, Darnell. Fusese îns prea târziu. Orlando îl
izbise pe puştiul de zece ani în falc , aruncându-l afar din
înc pere, apoi se întoarse c tre Ben: Acum car -te de-aici. D -mi
voie s te ajut.
Ben se încordase, înfuriat. Orlando încerc s -l împing , dar, în
loc s se dea înapoi, Ben se n pusti c tre el, pocnindu-l cu
pumnul în tâmpl . Apoi îl lovi înc o dat . Uluit, Orlando nu
reac iona câteva clipe. Apoi bra ele lui puternice loviser în gol,
deoarece Ben era prea aproape ca s poat primi un pumn. El
continuase s loveasc , pân când Orlando se l sase moale pe
podea. Era jos, dar nu leşinase.
Orlando îl fulgerase cu o privire în care frica luase locul sfid rii.
— Eşti nebun, murmurase el.
Aşa era? Ce-l apucase?
— Dac te mai atingi vreodat de Darnell, o s te ucid. Ben
vorbise ap sat, rostind rar cuvintele.
Mai târziu aflase de la Carmen, o prieten de la asisten a
social , c Orlando îi p r sise pe Joyce şi Darnell în aceeaşi zi şi
nu se mai întorsese niciodat . Şi-ar fi dat seama şi singur deoarece
notele lui Darnell deveniser iar şi mari.
— În regul , şefu’, spusese Orlando în acea zi cu glasul stins,
privindu-l de pe podeaua buc t riei. Vezi tu, a fost o neîn elegere.
Tuşise. Nu mai vreau necazuri. Tuşise iar şi şi şoptise: Eşti nebun.
Eşti nebun.
— Domnule Hartman, fii amabil şi pune degetul mare de la
mâna dreapt aici.
Schmid îi indic un mic dreptunghi alb, marcat PROIEC IE ÎN
PLAN A IDENTIT II, deasupra c ruia se afla un mic panou oval
de sticl de un roşu aprins.
Ben puse degetul mare al mâinii drepte pe ovalul de sticl , apoi
pe cel stâng. Amprentele ap rur imediat, mult m rite, pe ecranul
42
unui computer înclinat spre el.
Schmid b tu câteva numere la tastatur , apoi ap s clapa de
control, declanşând sunetul ascu it al unui modem. Se întoarse
c tre Ben şi zise parc scuzându-se:
— Astea ajung direct la Berna. O s afl m r spunsul în câteva
minute.
— S afl m ce?
Detectivul se ridic şi-i f cu semn lui Ben s -l urmeze în prima
înc pere.
— Dac exist deja în Elve ia un mandat de arestare pe numele
dumitale.
— Cred c mi-aş fi amintit dac ar fi existat vreunul.
Schmid îl privi lung înainte de a vorbi.
— Îi cunosc pe cei ca dumneata, domnule Hartman. Pentru
americanii boga i, Elve ia e ara ciocolatei, a b ncilor, a ceasurilor
cu cuc şi a sta iunilor de schi. V place s v imagina i c fiecare
din noi e Hausdiener-ul vostru, servitorul vostru. Dumneata
cunoşti Elve ia. Pe parcursul sutelor de ani, fiecare putere
european şi-a dorit s ne anexeze, dar nici una n-a reuşit. Poate
c ara dumitale, cu puterea şi bog ia ei, crede c va reuşi.
Dumneata, îns , nu eşti şef aici. Nu exist ciocolat pentru
dumneata în biroul sta. Şi nu dumneata decizi când sau dac o
s fii eliberat. Se l s pe sp tarul scaunului, zâmbind ironic. Bun
venit în Elve ia, Herr Hartman.
Ca la un semn, în camer intr un b rbat înalt şi slab, într-un
halat alb, bine scrobit. Purta ochelari f r ram şi o must cioar
zbârlit . F r s se prezinte, ar t spre o por iune a peretelui pe
care erau marcate grada ii metrice.
— Te rog s te duci acolo, i se adres el lui Ben pe un ton
autoritar.
Încercând s se st pâneasc , Ben îşi lipi spatele de por iunea
gradat . Tehnicianul îi m sur în l imea, apoi îl conduse la o
chiuvet şi-l puse s se spele pe mâini. La alt mas , tehnicianul
acoperi o bucat de sticl cu cerneal neagr , lipicioas şi-i ceru
lui Ben s -şi pun pe rând palmele peste ea. Apoi rul fiecare
deget al lui Ben pe o coal de sugativ şi le ap s în nişte p trate
de pe un formular.
În timp ce tehnicianul lucra, Schmid se ridic şi se duse în
camera al turat de unde reveni dup câteva clipe.
— Ei bine, domnule Hartman, n-am avut succes. Nu exist nici
un mandat pe numele dumitale.
43
— Ce surpriz , morm i Ben, uşurat.
— Totuşi, mai r mân nişte întreb ri. Raportul balistic va sosi în
câteva zile de la laboratorul balistic din Zurich. Ştim deja c
gloan ele adunate de pe platform provin de la un Browning de
7,65 mm.
— Asta-i un soi de cartuş? întreb Ben.
— E muni ia folosit la arma care a fost g sit când i-a fost
perchezi ionat bagajul.
— P i, dumneata ştii mai bine, zise Ben, for ându-se s
zâmbeasc . Apoi încerc alt metod : franche ea. Ascult , nu e
nici o îndoial c gloan ele au fost trase cu arma pus în bagajul
meu. Nu în eleg de ce nu stabili i dac eu sunt cel care a tras.
— Analiza reziduurilor împuşc turilor. Am f cut-o deja.
— Şi rezultatul?
— O s -l avem curând. Dup ce o s fii fotografiat.
— Nici amprentele mele n-o s le g si i pe arm .
Slav Domnului c n-am pus mina pe ea, îşi zise Ben.
— Amprentele pot fi îndep rtate.
— Atunci, martorii…
— Martorii oculari descriu un b rbat elegant, cam de vârsta
dumitale. A fost o mare z p ceal . Totuşi cinci oameni sunt mor i,
iar al i cinci grav r ni i. Pe de alt parte, dumneata sus ii c l-ai
ucis pe f ptaş. Cu toate astea, când am c utat n-am g sit
cadavrul.
— Asta… asta n-o pot explica, recunoscu Ben, conştient c
afirma ia lui sunase bizar. E clar c trupul a fost luat de-acolo şi
locul cur at. Asta îmi spune c Jimmy Cavanaugh n-a ac ionat
singur.
— Ca s te ucid .
Schmid îl privi zâmbind sumbru.
— Aşa se pare.
— Dar nu oferi nici un mobil. Spui c nu v duşm nea i.
— Se pare c n-ai în eles, zise Ben calm. Nu l-am v zut pe tipul
la de cincisprezece ani.
Telefonul de pe biroul lui Schmid sun . Detectivul ridic
receptorul.
— Schmid. Ascult şi spuse în englez : Da, imediat, v rog. Îi
întinse receptorul lui Ben.
Era Howie.
— Ben, b trâne, spuneai c Jimmy Cavanaugh era din Homer,
New York, corect?
44
— Un or şel între Syracuse şi Binghamton.
— Da. Şi i-a fost coleg de an la Princeton?
— sta-i tipul.
— Ei, bine, aici e buba. Jimmy Cavanaugh al t u nu exist .
— Spune-mi ceva ce nu ştiu, zise Ben. E mort de-a binelea.
— Nu, Ben, ascult -m . Vreau s spun c Jimmy Cavanaugh n-
a existat niciodat . Am verificat dosarele absolven ilor de la
Princeton. Nici un Cavanaugh, cu prima sau a doua ini ial J, n-a
fost vreodat înscris la şcoala aia, cel pu in nu în perioada în care
ai frecventat-o tu. De asemenea, în Homer n-a existat nici un
Cavanaugh. Nici în alt loc din districtul la. Nici la Georgetown.
Am verificat în tot soiul de b nci de date preten ioase. Dac ar fi
existat vreun James Cavanaugh care s se apropie m car de datele
pe care mi le-ai dat, l-am fi g sit. Am încercat şi toate variantele
ortografice. N-ai idee cât de puternice sunt b ncile de date în ziua
de azi. O persoan las urme ca un melc. Credite bancare,
asisten social , armat , câte şi mai câte. Tipul sta e cu totul în
afara sistemului. Ciudat, nu?
— Trebuie s fie o eroare. Eu ştiu c a fost înscris la Princeton.
— Crezi c ştii asta. Nu pare posibil, nu?
— Dac -i adev rat, nu ne-ajut cu nimic.
— Nu, admise Howie. Dar o s mai caut. Ai num rul meu de
mobil, da?
Ben puse uimit receptorul în furc . Schmid continu :
— Domnule Hartman, ai venit aici în vacan sau cu treburi?
Ben se str dui s se concentreze şi s -şi p streze calmul.
— În vacan , la schi, cum spuneam. Am avut vreo dou
întâlniri cu nişte bancheri, pentru simplul fapt c eram în trecere
prin Zurich.
Jimmy Cavanaugh n-a existat niciodat . Schmid b tu din palme.
— Ultima dat ai fost în Elve ia acum patru ani, da? Ca s
recuperezi cadavrul fratelui dumitale.
Ben f cu o pauz , incapabil s opreasc fluxul n valnic al
amintirilor. Telefonul de la miezul nop ii: niciodat nu aduce veşti
bune. El dormea lâng Karen, o coleg profesoar , în apartamentul
lui jalnic din East New York. Bodog nise şi se r sucise în pat ca s
r spund la telefonul care avea s schimbe totul.
Un mic avion închiriat, pilotat de Peter, se pr buşise cu câteva
zile în urm într-un defileu de lâng lacul Lucerna. Pe documentul de
închiriere, numele lui Ben, figura la rubrica „ruda cea mai
apropiat ”. Durase ceva timp pân identificaser cadavrul.
45
Autorit ile elve iene îl consideraser un accident. Ben zburase la
Lucerna ca s aduc trupul neînsufle it al fratelui s u acas – ce
r m sese din el dup ce explodase fuzelajul.
În timpul zborului spre cas , nu plânsese. O f cuse mai târziu,
dup ce trecuse amor eala şocului. Tat l lui se pr buşise, plângând,
la auzul veştii; mama lui, deja intuit la pat de cancer, ipase din
r sputeri.
— Da, zise Ben încet. Atunci am fost ultima oar aici.
— E ciudat. Când vii în ara noastr , moartea pare s te
înso easc .
— Unde vrei s ajungi?
— Domnule Hartman, spuse Schmid pe un ton neutru, crezi c
exist vreo leg tur între moartea fratelui dumitale şi ce s-a
întâmplat azi?

La sediul central al poli iei na ionale elve iene, Stadtpolizei, la


Berna, o femeie durdulie, de vârst medie, purtând ochelari cu
lentile groase şi ram de baga, ridic privirea spre ecranul
computerului din fa a ei pe care începu s curg un text. Dup ce-
l privi câteva secunde, îşi aminti ceea ce fusese înv at cu mult
timp în urm s fac şi not numele de pe ecran şi seria lung de
numere ce-l urma. Apoi se ridic şi b tu la uşa cu geam a şefului
ei.
— Domnule, spuse ea, tocmai a fost activat un nume pe lista de
supraveghere a RIPOL.
RIPOL era un acronim pentru Recharche Informations Policier,
banca de date a poli iei, care con inea nume, amprente, numere de
înmatriculare – o multitudine de date legale folosite de poli iile
federal , cantonala şi local .
Şeful ei, un b rbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, care
avansase rapid în Stadtpolizei, lu bucata de hârtie, îi mul umi
secretarei şi o l s s plece. De îndat ce ea închise uşa biroului,
el ridic receptorul unui telefon protejat şi form un num r la care
suna rareori.

O veche berlin cenuşie cobora alene pe Zeughausstrasse,


dinspre sediul central al Kantonspolizei. În untru, doi b rba i
fumau în t cere, obosi i de lunga aşteptare. ârâitul brusc al
telefonului mobil montat în centrul bordului îi f cu s tresar .
Pasagerul îl lu , ascult , zise „Ja, danke” şi închise.
— Americanul p r seşte cl direa, spuse el.
46
Câteva minute mai târziu, americanul ieşea pe o uş lateral şi
lua un taxi. Când acesta ajunse la mijlocul cvartalului, şoferul
berlinei intr în traficul de sear .

47
5

Halifax, Nova Scoţia

Când pilotul companiei Air Canada anun aterizarea, Anna


Navarro adun dosarele de pe m su a rabatabil , pe care o aşez
în suportul ei şi încerc s se concentreze asupra cazului pe care-l
avea de rezolvat. Nu-i pl cea s zboare; pentru ea, singurul lucru
mai r u decât aterizarea era decolarea. Stomacul ei protesta de
fiecare dat . Ca de obicei, se lupta cu teama ira ional c avionul
se va pr buşi.
Unchiul ei preferat, Manuel, fusese ucis atunci când vechiul lui
avion utilitar pentru stropit recoltele pierduse un motor şi se
zdrobise de sol. Dar asta se întâmplase de mult – ea avea doar zece
sau unsprezece ani, iar periculosul avion utilitar nu putea fi
comparat cu zveltul Boeing 747 în care se afla acum. Nu le vorbise
colegilor de la BIS despre fobia ei, deoarece nu dorea ca aceştia s -
i cunoasc sl biciunile. În ultimele şase luni, tr ise efectiv în
avioane, zburând de la o misiune la alta.
Singurul lucru care-i permitea s -şi p streze calmul erau
dosarele ei în care se cufunda în timpul zborului. O absorbeau
întotdeauna, o fascinau. Plicticoasele rapoarte de autopsie o
îndemnau s le rezolve misterele.
În copil rie îi pl cuse s rezolve complicate jocuri de puzzle pe
care mama ei, care lucra ca menajer , le primea de la st pâna
casei în care lucra. Mai mult decât imaginea str lucitoare care se
forma, îi pl ceau senza ia şi zgomotul pieselor ce se fixau la locul
potrivit. Adesea, jocurile aveau piese lips , pierdute din neglijen a
proprietarilor ini iali şi asta o irita. Înc din copil rie fusese o
perfec ionist .
Într-un anume fel, cazul sta era un joc de puzzle; cele o mie de
piese z ceau r spândite în fa a ei.
În timpul zborului de la Washington la Halifax, studiase cu
aten ie un dosar cu documente transmise prin fax de c tre PRCC
din Ottawa. Poli ia Regal C lare a Canadei, echivalentul canadian
al FBI, era, în ciuda numelui s u desuet, o excelent agen ie de
48
investiga ii. Rela iile profesionale dintre Departamentul de Justi ie
şi PRCC se dovediser excelente.
Cine eşti tu? se întreba ea, uitându-se la fotografia b trânului
Robert Mailhot din Halifax, blândul pensionar, membru devotat al
bisericii Fecioarei Milostive! Nu p rea genul de persoan care s
aib un dosar de verificare la CIA, fie chiar adânc îngropat în
arhive.
Oare ce l-ar fi putut lega de intrigile unor spioni şi oameni de
afaceri mor i de mult şi peste care Bartlett d duse întâmpl tor?
Era sigur c Bartlett avea dosarul lui, dar preferase s nu i-l
arate. Dorise ca ea s afle singur detaliile relevante.
Un judec tor de provincie din Nova Sco ia fusese de acord s
emit un mandat de perchezi ie. Documentele pe care le voia –
copii ale facturilor telefonice şi ale c r ilor de credit – îi fuseser
transmise prin fax la Washington. Ea f cea parte din BIS şi
nim nui nu-i trecea prin minte s pun la îndoial vaga ei
acoperire privind un transfer interna ional fraudulos de fonduri.
Din p cate dosarul întocmit nu-i spunea nimic. Cauza mor ii,
consemnat cu scrisul greu de în eles, aproape ilizibil, al unui
medic, era „natural ”, datorat unei „tromboze coronariene”. Poate
c sta era adev rul.
Mailhot nu f cuse cump r turi deosebite şi singurele convorbiri
telefonice la distan le avusese cu Newfoundland şi Toronto. În
rest, nimic deosebit. Poate c avea s afle mai multe la Halifax.
Sau poate c nu.
Era ame it de acel straniu amestec de speran şi disperare
care o domina întotdeauna când începea s lucreze la un caz. Era
sigur c avea s -l rezolve, pentru ca în clipa urm toare s i se
par imposibil. Era convins , îns , de un lucru: prima crim dintr-
o serie pe care o ancheta era cea mai important . Reprezenta
etalonul. Dac erai meticulos, dac întorceai fiecare piatr aveai
şansa s faci conexiuni.
Anna purta costumul ei de c l torie bleumarin, marca Donna
Karan (seria mai ieftin ) şi o bluz alb Ralph Lauren. Toat lumea
recunoştea c se îmbrac impecabil. Salariul ei nu-i permitea s
cumpere îmbr c minte de lux, dar o f cea, locuind în schimb într-
un apartament întunecos, cu un singur dormitor, într-o zon
ieftin a Washingtonului şi renun ând la vacan e.
To i o suspectau c se îmbr ca elegant pentru a fi mai
atr g toare, aşa cum procedau de obicei femeile tinere şi singure.
Dar se înşelau. Pentru ea hainele reprezentau o armur . Cu cât
49
erau mai scumpe, cu atât mai ap rat şi sigur de sine se sim ea.
Folosea cosmetice scumpe şi purta haine de marc dovedindu-şi
astfel c nu mai era fiica unor imigran i mexicani s raci.
Îmbr cându-se astfel putea fi oricine. Era conştient de faptul c
atitudinea ei era ridicol . Cu toate acestea, nu renun a.
Anna se întreba ce-l iritase mai mult pe Arliss Dupree – faptul
c fusese refuzat de o femeie atr g toare, ori faptul c era
mexican . Poate amândou . Probabil c în viziunea lui Dupree o
mexican american n-avea dreptul s -l resping .
Crescuse într-un or şel din sudul Californiei. P rin ii fugiser
de pustietatea, bolile şi lipsa de speran din sudul Mexicului.
Mama ei, cump tat şi blând , f cea pe menajera, iar tat l, un om
t cut şi introvertit, se ocupa de gr din rit.
În şcoala primar purta rochii cusute de mama ei şi avea codi e.
inuta ei o diferen ia de colege, dar abia în jurul vârstei de
unsprezece ani, când fetele începuser s formeze g şti care-o
excludeau se sim ise exclus . Nici o fat nu s-ar fi împrietenit cu
fiica femeii care le f cea cur enie în cas .
Era o intrus şi preferau s n-o bage în seam . Nici m car nu
era în minoritate – în cursul superior înv au atât hispanici, cât şi
albi, dar grani ele nev zute erau rareori dep şite. Se obişnuise s
fie numit „spate ud” şi „spic” de c tre unii dintre copiii albi. Nici
printre hispanici nu reuşise s se încadreze. Fetele se îmbr cau
elegant şi f ceau haz de hainele ei chiar cu mai mult r utate
decât colegele ei albe.
Solu ia, hot râse ea la un moment dat, era s se îmbrace la fel
ca restul fetelor. Îşi abordase mama, care la început n-o luase în
serios, apoi îi explicase c nu-şi permiteau s -i cumpere haine şi în
final o întrebase, care era deosebirea? Nu-i pl ceau hainele pe care
i le f cea? Anna se r stise: „Nu! Le ur sc!”, ştiind prea bine cât de
tare îşi r nea mama. Chiar şi acum, dup dou zeci de ani, Anna se
sim ea vinovat .
Mama ei fusese apreciat de to i cei care o angajau. O femeie,
cu adev rat bogat , începuse s -i d ruiasc toate hainele pe care
nu le mai purtau copiii ei. Anna le îmbr case bucuroas ,
întrebându-se de ce aruncau lucruri atât de elegante. Dup o
vreme în elese c hainele erau demodate şi entuziasmul i se stinse.
Într-o zi, pe când se afla pe culoarul şcolii, una din fetele dintr-o
gaşc în care îşi dorea s intre o strigase. „Hei, zise f ta, aia-i fusta
mea!” Roşind, Anna neg . Fata întorsese tivul, sco ând la iveal
ini ialele.
50
Anna ştia c ofi erul de la PRCC care-o aştepta la aeroport
petrecuse un an la Academia FBI, pentru a înv a tehnicile de
investigare a omuciderilor. Nu era un expert, dar era bun.
Îl z ri dincolo de poarta de acces – un b rbat înalt şi frumos, de
vreo treizeci de ani, îmbr cat într-un sacou albastru. O întâmpin
zâmbind şi p ru bucuros s-o vad .
— Bun venit în Nova Sco ia, zise el. Sunt Ron Arsenault. Avea
p rul negru, ochi c prui şi fruntea înalt .
Corectitudinea întruchipat , îşi zise ea.
— Anna Navarro, spuse, strângându-i mâna cu putere. B rba ii
se aşteptau totdeauna ca femeile s dea mâna f r vlag , de aceea
ea le strângea mâna cât putea de tare; şi prelua astfel ini iativa.
Încântat s te cunosc.
B rbatul întinse mâna spre bagajul ei, îns Anna d du din cap
şi zâmbi.
— M descurc, mul umesc.
— Eşti pentru prima dat la Halifax?
Era limpede c o verifica.
— Da. Arat frumos din aer.
El risc şi îi indic drumul spre terminal.
— O s - i fac leg tura cu autorit ile locale. Ai primit
documentele?
— Mul umesc. Pe toate, în afar de cele bancare.
— Trebuie s fi sosit şi ele pân acum. Dac le g sesc, i le
trimit la hotel.
— Mul umesc.
— Cu pl cere.
B rbatul miji ochii. Poart lentile de contact, îşi zise Anna.
— Ca s fiu sincer, domnişoar Navarro, la Ottawa, unii nu
pricep de ce-i acorzi atâta interes b trânului. Omul avea optzeci şi
şapte de ani, a murit în casa lui, din cauze naturale…
Ajunseser în parcare.
— Cadavrul e la morga poli iei? întreb ea.
— De fapt, e la morga spitalului. Te aşteapt în frigider. Ai ajuns
aici înainte ca b trânul s fie îngropat, asta-i vestea bun .
— Şi vestea rea?
— Cadavrul a fost deja îmb ls mat pentru înmormântare.
Anna gemu.
— Asta ar putea da peste cap analiza toxicologic . Ajunser la o
berlin Chevrolet bleumarin, ultimul tip, care se vedea de la o
51
poşt c era „vehicul neînregistrat al poli iei”. Se urcar şi merser
o vreme în t cere.
— Cine e v duva? întreb ea. Tot canadian francofona?
— O localnic . Fost înv toare. O zgrip uroaic b trân . De
fapt, o comp timesc şi-a pierdut so ul şi înmormântarea urma s
fie mâine. A trebuit s -i cerem s-o amâne. Îi vin şi rudele din
Newfoundland. Când a auzit de autopsie şi-a ieşit din pepeni. Se
uit la Anna, apoi îşi întoarse privirea la drum. Fiindc e sear , m-
am gândit c ai putea s te instalezi la hotel şi s ne-apuc m de
lucru mâine diminea . Ne întâlnim cu medicul legist la ora şapte.
Anna se sim i dezam git . Ar fi vrut s înceap treaba imediat.
— E bine şi aşa, spuse ea.
Anna îşi zise c avea noroc s lucreze cu un ofi er de leg tur
care nu p rea s aib resentimente fa de un emisar al
guvernului american. Arsenault p rea cât se poate de prietenos.
Poate chiar prea prietenos.
— Asta-i hanul dumitale. Guvernul american nu prea face risip
de bani, nu?
Hanul era o cas în stil victorian situat pe Barrington Street, o
cl dire masiv din lemn, vopsit în alb şi cu obloane verzi.
— Dac n-ai alte planuri mi-ar face pl cere s cin m împreun .
Poate la Clipper Cay, dac - i plac fructele de mare sau la Middle
Deck unde putem asculta muzic de jazz.
Parc maşina.
— Mul umesc, dar am avut o zi obositoare, refuz Anna
politicos.
El d du din umeri, evident dezam git.

În han se sim ea un vag miros de mucegai. Dup ce d du cartea


de credit, primi o cheie de alam . Inten iona s -i spun tipului
vânjos de la recep ie c se descurc singur cu bagajul, dar nimeni
nu se oferi s-o ajute. Acelaşi aer uşor st tut persista şi în camera
ei de la etajul doi. Anna îşi puse hainele în dulap, trase perdelele şi
îmbr c un trening gri. Hot râse c o alergare avea s -i fac bine.
Coborî, ieşi din han şi o lu la fug prin Grand Parade, scuarul
aflat la vest de Barrington Street; apoi urc pe George Street, spre
fort rea a în form de stea, numit Citadela. Se opri la un chioşc
de ziare şi lu o hart a oraşului. G si repede adresa care o
interesa şi constat c era suficient de aproape pentru a trece
imediat pe acolo.
Casa lui Robert Mailhot, o cl dire cu dou etaje din şindril gri,
52
cu acoperiş triunghiular, era practic ascuns de copacii afla i în
spatele unui gard din lan uri.
Lumina albastr a unui televizor lic rea de dup nişte perdele
din dantel . Anna se opri o clip vizavi şi privi cu aten ie înjur.
Apoi se decise s traverseze strada îngust . Voia s ştie dac în
cas era într-adev r v duva şi, dac da, cum se comporta femeia:
avea sau nu aerul unei femei îndoliate?
Strada era pustie. Dintr-o cas din vecin tate se auzea muzic ,
din alta un televizor. Se angajase în traversare când dou faruri
puternice o orbir . Vehiculul venea drept spre ea, cu motorul
urlând. Anna se n pusti spre trotuar, încercând cu disperare s
sar din calea şoferului care sc pase maşina de sub control.
Trebuie s fi rulat în josul str zii, cu luminile stinse, pân când
ajunsese la câ iva paşi distan şi aprinsese brusc farurile. Venea
spre ca, nu era nici o îndoial , maşina nu încetinea. Şoferul vir
spre trotuar, îndreptându-se direct c tre ea. Anna recunoscu
gr tarul cromat al radiatorului unui Lincoln Town, ale c rui faruri
rectangulare, aplatizate îi d deau înf işarea unui animal de
prad , a unui rechin.
Fugi!
Anna se întoarse şi v zu maşina, la patru-cinci metri distan .
Speriat de moarte, ea plonja în gardul viu care înconjura casa
al turat . Ramurile groase, cu ghimpi, îi zgâriar picioarele prin
trening. Anna începu s se rostogoleasc pe mica pajişte.
Auzi zgomotul f cut de impactul maşinii cu gardul viu, apoi
scrâşnetul violent al ro ilor. Ridic privirea şi v zu maşina
îndep rtându-se pe drumul îngust şi întunecos, cu motorul
ambalat la maximum.
Se ridic în picioare îngrozit , cu genunchii tremurând.
Ce dracu’ fusese asta?
Maşina se îndreptase direct spre ea, de parc ar fi încercat s-o
doboare. Apoi disp ruse f r urm !
La ferestre ap ruser câteva chipuri curioase. Oamenii se
retraser de la geamuri când îşi d dur seama c au fost
observa i.
Dac maşina venise c tre ea ca s-o ucid , de ce nu-şi terminase
treaba?
Nu mai în elegea nimic.
O porni respirând greoi, lac de sudoare. Încerc s -şi
limpezeasc gândurile, dar nu reuşi s g seasc vreun sens
bizarului incident.
53
Încercase sau nu cineva s-o ucid ?
Şi dac da – de ce?
Singurele r spunsuri logice impuneau un mod de gândire
paranoic, iar ea refuza cu îndârjire s -şi lase gândurile s-o ia în
acea direc ie. Pe-acolo ajungi la nebunie. Se gândi la ce-i spusese
Bartlett despre planurile vechi, urzite în cel mai mare secret, la
b trâni ce ascundeau taine, oameni puternici, dorind cu disperare
s -şi protejeze reputa iile. Bartlett era un om care, dup cum
recunoscuse singur, st tea într-un birou fi înconjurat de hârtii
îng lbenite, departe de realitate, într-un mediu favorabil eserii de
teorii ale conspira iei. Şi dac incidentul cu maşina fusese o
încercare de-a o determina s renun e la caz?
Dac aşa st teau lucrurile, nu-şi g siser omul. Procedând
astfel nu f cuser altceva decât s -i înt reasc hot rârea de-a afla
despre ce era vorba în realitate.

Londra

Restaurantul Albion se afla pe Garrick Street, la marginea lui


Covent Garden. Tavane joase, mese din lemn cioplit grosolan şi
podele acoperite cu rumeguş – genul de local care oferea dou zeci
de sortimente de adev rat bere englezeasc la butoi şi servea
cârna i cu piure de cartofi, tob , rinichi şi budinc de coac ze. La
ora prânzului soseau o mul ime de bancheri şi directori de
publicitate.
Jean-Luc Passard, un tân r func ionar din serviciul de
securitate al Corpora iei, intr în restaurant şi în elese imediat de
ce alesese englezul acel loc de întâlnire. Era atâta lume, încât ei
doi puteau trece neobserva i.
Englezul st tea singur într-un separeu. Îl recunoscu imediat: un
b rbat şters de vreo patruzeci de ani, cu p r epos, înc run it
prematur. La o privire mai atent , pu inele riduri existente te
duceau cu gândul la o opera ie estetic . Purta un sacou albastru şi
un pulover alb, cu guler colant. Umerii largi şi talia îngust tr dau
un fizic impun tor.
Passard lu loc în separeu şi întinse mâna.
— Sunt Jean-Luc.
— Trevor Griffith, zise englezul şi strânse f r vlag mâna
noului venit, asemeni unui om c ruia nu-i pas ce crezi despre el.
54
— E o onoare s te cunosc, spuse Passard. Serviciile pe care le-
ai adus Corpora iei de-a lungul anilor in de legend .
Ochii cenuşii ai lui Trevor r maser inexpresivi.
— Nu te-am fi chemat din… izolarea dumitale dac n-ar fi fost
absolut necesar.
— A i dat-o-n bar .
— Am avut ghinion.
— Ave i nevoie de ajutor.
— De o poli de asigurare, s zicem. O precau ie suplimentar .
Nu ne putem permite s eşu m.
— Lucrez singur. Şti i asta.
— Desigur. Vei rezolva chestiunea cum vei crede de cuviin .
— Bine. Spune-mi, ştii unde se afl inta?
— Ultima oar a fost z rit la Zurich, dar nu ştim sigur unde-o
s se duc .
Trevor îşi arcui o sprincean . Passard roşi.
— E un amator. Apare periodic la suprafa . O s -i d m curând
de urm .
— Am nevoie de un set de fotografii ale intei din mai multe
unghiuri.
Passard puse pe mas un plic mare.
— S-a rezolvat. Aici se afl şi instruc iunile. Vrem ca treaba s
fie f cut repede şi s nu r mân urme.
Privirea lui Trevor Griffith îi aminti lui Passard de cea a unui
boa constrictor.
— A i apelat deja la mai mul i ageamii. În felul acesta, nu numai
c a i pierdut bani şi timp, dar a i alertat inta. Acum a devenit
prudent . Prin urmare, o s fie mult mai greu de eliminat. Nici
dumneata, nici superiorii dumitale nu sunte i în m sur s -mi
spune i cum s -mi fac treaba.
— Dar eşti sigur c po i s-o faci, da?
— Presupun c din cauza asta a i venit la mine.
— Da.
— Atunci te rog s nu pui întreb ri stupide. Asta-i tot? Am o
dup -amiaz foarte înc rcat .

Anna se întoarse în camera ei de la han, îşi turn într-o ceaşc


de plastic pu in vin alb dintr-o sticl g sit în minibar şi îl b u.
Apoi f cu o baie fierbinte. St tu în cad vreo cincisprezece minute,
încercând s se gândeasc la lucruri pl cute, îns imaginea
gr tarului cromat al Lincolnului continua s-o obsedeze. Îşi aminti
55
remarca Fantomei, rostit cu voce joas : Eu nu cred în coinciden e,
domnişoar Navarro. Dumneata crezi?
Încetul cu încetul îşi recap t st pânirea de sine. Astfel de
lucruri se întâmpl , nu-i aşa? Un aspect al meseriei ei consta în a
sesiza o semnifica ie ascuns , dar era un risc profesional s
g seşti vreun sens atunci când nu exist nici unul.
Îşi puse un halat de baie şi constat c e moart de foame. Pe
sub uşa camerei ei fusese strecurat un plic cât timp lipsise. Îl lu
şi se cufund într-un fotoliu. Când îl deschise constat c plicul
con inea copiile declara iilor bancare ale lui Mailhot din ultimii
patru ani.
Sun telefonul. Era sergentul Arsenault.
— Ce-ai zice dac am merge la zece şi jum tate s -i facem o
vizit v duvei?
În fundal, ea auzi zgomotul specific unei sec ii de poli ie.
— Ne întâlnim acolo la zece şi jum tate, r spunse Anna pe un
ton hot rât.
O clip se gândi s -i spun despre Lincoln, despre faptul c
fusese la un pas de moarte, dar se ab inu. Se temea c asta i-ar fi
diminuat autoritatea, c ar fi p rut vulnerabil , fricoas , uşor de
speriat.
— O.K., atunci, o s m duc acas . Arsenault ezit . Nu cred… o
s trec pe lâng hanul dumitale, dac te-ai r zgândit şi vrei s
mânc m ceva… Sau s bem un pahar.
Anna nu r spunse imediat. La drept vorbind, n-ar fi deranjat-o
o companie în acele momente.
— Eşti amabil c m invi i, zise ea într-un târziu, dar z u c
sunt obosit .
— Şi eu, spuse el repede. Am avut o zi lung . Atunci, e-n regul .
Ne vedem mâine diminea .
În vocea lui se sim ea dezam girea.
Dup ce închise telefonul, Anna trase draperiile şi începu s
cerceteze documentele. Dup câtva timp gândurile îi zburar
aiurea.
Era convins c adev ratul motiv pentru care nu se m ritase,
pentru care evitase orice rela ie ce p rea s devin prea serioas
era hot rârea ei de a de ine controlul mediului în care tr ia. Dac
te c s toreşti, trebuie s dai socoteal celuilalt. Dac vrei s
cumperi ceva, trebuie s explici de ce. Nu mai po i lucra pân
târziu f r s te sim i vinovat; eşti nevoit s te scuzi, s negociezi.
La birou, oamenii care n-o cunoşteau bine o numeau „Fecioara
56
de ghea ”. Şi nu era vorba doar de Dupree. Oamenilor nu le place
s vad femei atr g toare neimplicate într-o rela ie. Este un
atentat la ordinea fireasc a lucrurilor. Nu reuşeau s în eleag c
pe ea n-o interesa decât munca ei. Ieşea rareori în lume, deci nu
prea avea ocazia s cunoasc b rba i, iar cei de la BIS îi erau
colegi. A te întâlni cu un coleg însemna a- i bate cuie în talp .
Cel pu in asta era p rerea ei. Prefera s nu-şi aminteasc de
incidentul din liceu care o întrista, dar se gândea la Brad Reedy
aproape zilnic, cu o ur feroce. Dac sim ea în metrou o adiere din
parfumul de l mâie pe care-l folosea Brad, inima îi b tea mai tare
de fric şi apoi de furie. Dac vedea pe strad un adolescent blond
şi înalt, într-un tricou de rugby cu dungi albe şi roşii, îl confunda
cu Brad.
R ul acela se întâmplase pe când avea şaisprezece ani. Dup
cum i se spusese, se împlinise şi era frumoas . Avea pu ini
prieteni, îns nu se sim ea proscris . Se certa cu p rin ii ei
aproape zilnic, fiindc nu mai suporta s tr iasc în c su a lor.
Pur şi simplu se sufoca.
Brad Reedy juca hochei. Era mai în vârst decât ea şi f cea
parte din aristocra ia şcolii. Nu-i venise s cread atunci când
Brad Reedy, marele Brad Reedy se oprise lâng dulapul ei din
vestiar şi-o întrebase dac e de acord s ias împreun undeva.
Crezuse c era o glum , c fusese pus de altcineva s-o abordeze,
aşa c -l sfidase, întorcându-i spatele. Începuse deja s
dobândeasc un strat protector de sarcasm.
Brad insistase. Z p cit de emo ie, Anna spusese: „Poate c da,
într-o zi…”
Brad se oferise s-o ia de-acas , îns ea nu voia ca el s vad în
ce condi ii locuieşte, aşa c insistase s se întâlneasc la cinema.
Cu câteva zile înainte, studiase cu aten ie Mademoiselle şi
Glamour. Într-un articol din revista Seventeen despre „cum s -i
atragi privirea”, g sise veşmintele perfecte, genul de lucruri pe care
le-ar fi purtat o fat bogat , elegant , fata pe care ar fi acceptat-o
p rin ii lui Brad.
Îmbr case o rochie Laura Ashley, imprimat cu motive florale,
cu un guler plisat, înalt, pe care-l cump rase de la Goodwill. Cu
espadrilele ei asortate, verde-g lbui, cu sacoşa verde-g lbui şi
benti a verde-g lbui, se sim ise dintr-o dat ridicol – o feti
costumat pentru Halloween. Când se întâlnise cu Brad, care
purta o pereche de jeanşi rup i şi un tricou de rugby cu dungi,
în elesese c se vedea de la o poşt c -şi d duse prea mult
57
osteneal pentru acea întâlnire.
Dup film, el o invit la Ship’s Pub, pentru o pizza şi o bere.
Anna încercase s par misterioas şi greu de convins, dar se
îndr gostise deja nebuneşte de acel Adonis adolescent.
Dup trei sau patru beri, Brad devenise grosolan. Se apropiase
de ea şi începuse s o pip ie. Ea pretinsese c o durea capul – era
singurul lucru care-i venise în minte sub presiunea momentului –
şi-i ceruse s-o duc acas . El condusese nebuneşte şi pe urm
f cuse o „întoarcere greşit ” în parc.
Era un b rbat de nou zeci de kilograme, incredibil de puternic,
înc lzit de alcool. O dezbr case cu for a, îi pusese mâna peste gur
ca s -i în buşe ipetele şi continuase s spun sacadat: „Ah şi tu
vrei, c ea mexican ”.
Aşa se consumase prima ei noapte de dragoste.
Timp de un an se dusese cu regularitate la biseric . Vinov ia o
copleşea şi îi era team s nu afle mama ei.
Amintirea aceea o bântuise mul i ani.

Brusc, îşi aminti de documentele întinse pe fotoliu. Nici nu


putea g si un material de lectur mai captivant în timpul unei cine
primite de la serviciul de camer .
Îi atrase aten ia un şir de cifre. Îl privi din nou. Cum era posibil?
Cu patru luni în urm , în contul lui Robert Mailhot fusese virat un
milion de dolari.
Se aşez în fotoliu şi privi pagina mai atent. Adrenalina i se
rev rs în sânge. Studie îndelung coloana de cifre. În minte îi
ap ru imaginea casei modeste din şindril a lui Robert Mailhot.
Un milion de dolari.
Devenea interesant.

Zurich

L mpile de pe strad luminau bancheta din spate a taxiului


precum scânteierea intermitent a unei orgi de lumini. Ben privea
drept înainte dus pe gânduri.
Detectivul de la omucideri p ruse dezam git de rezultatele
analizelor care demonstrau c Ben nu tr sese cu arma şi-i
întocmise documentele de punere în libertate cu v dit nepl cere.
Era limpede c Howie reuşise s trag nişte sfori ca s i se
58
restituie paşaportul.
— Te eliberez cu o singur condi ie, domnule Hartman – s
p r seşti cantonul meu, îi spuse Schmid. Pleac din Zurich
imediat. Dac mai apari pe aici, n-o s - i fie bine. Ancheta privind
focurile de arm din Bahnhofplatz r mâne deschis şi exist
destule întreb ri f r r spuns care s -mi dea dreptul s solicit un
mandat de arestare. Dac se implic şi biroul nostru de imigr ri,
î i amintesc c po i fi inut în deten ie administrativ timp de un
an, înainte de a ajunge în fa a unui magistrat. Ai prieteni şi rela ii
impresionante, îns data viitoare n-o s te mai poat ajuta.
Mai mult decât amenin rile, pe Ben îl chinuia întrebarea pe
care detectivul o pusese cu atâta nep sare. Coşmarul din
Bahnhofplatz avea vreo leg tur cu moartea lui Peter?
Formulat altfel: ce şanse existau s nu aib leg tur cu
moartea lui Peter? Ben îşi amintea întotdeauna ce obişnuia s
spun mentorul s u de la colegiu, istoricul John Barnes Godwin:
calculeaz - i şansele, recalculeaz -le şi pe urm las -te în voia
instinctului.
Instinctul îi spunea c nu era vorba despre o coinciden .
Pe urm mai era şi misterul ce-l înconjura pe Jimmy
Cavanaugh. Nu disp ruse doar cadavrul lui. Identitatea, întreaga
lui existen disp ruser . Cum se putea întâmpla aşa ceva? Şi
cum aflase pistolarul la ce hotel st tea. Nimic din toate astea n-
avea sens.
Dispari ia cadavrului, ascunderea pistolului în bagajul lui
confirmau faptul c omul pe care el îl ştia drept Cavanaugh nu
lucrase de unul singur. Dar cu cine? Şi la ce? Ce interes, ce
posibil amenin are putea prezenta Ben Hartman pentru cineva?
Totul avea leg tur cu Peter. Aşa trebuia s fie. Când vezi atâtea
filme, înve i c nişte cadavre sunt „arse şi imposibil de identificat”
doar când exist ceva de ascuns. Unul dintre primele gânduri ale
lui Ben, dup ce auzise îngrozitoarea veste, fusese acela c se
f cuse o confuzie, c în avionul la nu murise, de fapt, Peter
Hartman. Autorit ile comiseser o eroare. Peter era în via ,
trebuia s sune şi amândoi aveau s râd de gluma aceea
macabr . Ben nu îndr znise s -i sugereze versiunea asta tat lui
s u, pentru a nu-i da speran e. Apoi sosiser dovezile medicale,
care erau incontestabile.
Acum, Ben începuse s se concentreze asupra adev ratei
întreb ri: cum murise Peter? Pr buşirea unui avion putea fi o
modalitate eficient de-a ascunde dovezile unei crime. Dar dac
59
fusese într-adev r un accident?
La urma urmei, cine-ar fi putut dori moartea lui Peter? S ucizi
pe cineva şi-apoi s pr buşeşti un avion. I se p rea prea complicat.
Dup -amiaz redefinise ceea ce exista în sfera plauzibilului.
Dac acel Cavanaugh, oricine ar fi fost el, încercase s -l ucid pe
el, din cine ştie ce motiv, era posibil ca tot el – sau al ii afla i în
leg tur cu el – s -l fi ucis şi pe Peter, în urm cu patru ani.
Howie men ionase nişte b nci de date, accesate de un coleg de-
al lui care se ocupa de spionajul industrial. Lui Ben îi trecu prin
minte c Frederic McCallan, clientul vârstnic cu care trebuia s se
întâlneasc la St. Moritz, l-ar putea ajuta în privin a asta.
McCallan, un serios agent de burs pe Wall Street, fusese şi în
slujba mai multor administra ii de la Washington şi nu ducea lips
de leg turi. Ben scoase telefonul mobil şi sun la hotelul Carlton
din St. Moritz. Cari ton era un hotel elegant şi liniştit, cu o
remarcabil piscin interioar , acoperit cu geamuri ce d deau
spre lac.
Apelul lui fu transmis direct în camera lui Frederic McCallan.
— Sper c n-o s ne tragi clapa, zise jovial b trânul Frederic.
Louise ar fi distrus .
Louise era frumoasa lui nepoat .
— Deloc. Situa ia s-a complicat pu in şi-am pierdut ultimul zbor
spre Chur.
La drept vorbind, sta era adev rul.
— i-am rezervat un loc la cin , gândindu-ne c o s apari pân
la urm . Când s te aştept m?
— O s închiriez o maşin şi-o s sosesc în noaptea asta.
— Cu maşina? Dar o s dureze ceasuri întregi!
— E un drum pl cut.
Un drum lung era exact ce-i trebuia acum ca s -şi limpezeasc
mintea.
— Ai putea închiria un avion.
Adev rul era c voia s evite aeroportul, unde al ii – dac
existau al ii – l-ar fi putut aştepta.
— Ne vedem la micul dejun, Freddie.

Taxiul îl duse pe Ben la un birou Avis de pe Gartenhofstrasse,


de unde închine un Opel Omega şi porni la drum pe autostrada
A3. Ieşind din Zurich se îndrept spre sud-est. Avu nevoie de ceva
timp pentru a se acomoda cu şoferii elve ieni, cu felul agresiv în
care semnalau c vor s te dep şeasc , încetinind în spatele t u şi
60
aprinzând faza lung .
O dat sau de dou ori i se p ru c un Audi verde îl urm rea.
Dup câtva timp, începu s aib senza ia c l sase toat nebunia
la Zurich, în urma lui. Curând avea s fie la Carlton, în St. Moritz
şi locul acela i se p rea inviolabil.
Se ghidi la Peter, aşa cum f cuse deseori în ultimii patru ani şi
sim i cum i se strânge stomacul. Se învinov ea c -şi l sase fratele
s moar singur, c în ultimii câ iva ani de-abia dac vorbise cu el.
Ben ştia c Peter nu fusese singur în ultimele lui zile. Tr ise cu
o elve ianc , o student la medicin de care se îndr gostise.
Vorbiser despre asta la telefon, cu câteva luni înainte ca Peter s
fie ucis.
Ben îl v zuse pe Peter de dou ori dup absolvirea colegiului.
Doar de dou ori.
În copil rie, înainte ca Max s -i trimit la şcoli preg titoare
diferite, fuseser nedesp r i i. Se b teau mereu, se luptau pân
când unul din ei spunea: Eşti bun, dar eu sunt mai bun.
Dup colegiu, Peter intrase în Peace Corps şi plecase în Kenya.
Nici pe el nu-l interesa Hartman Capital Management. Nu luase
nici un ban din companie. Ce dracu' s fac cu ei în Africa? spusese
el.
În realitate, Peter nu numai c d dea un sens vie ii lui, ci fugea
şi de t ticu’. Max şi cu el nu se în eleseser niciodat .
— Dac vrei s -l evi i pe tata, po i s tr ieşti în Manhattan şi s
nu-l suni, îi spusese Ben odat . Po i lua prânzul cu mama o dat
pe s pt mân . Nu-i nevoie s tr ieşti într-o afurisit de colib de
p mânt, ce naiba!
Dar Peter plecase şi se întorsese în State doar de dou ori:
prima oar când mama lor îşi f cuse opera ia de mastectomie şi a
doua oar dup ce-l sunase Ben şi-i spusese c boala se
generalizase şi nu mai avea mult de tr it.
Atunci, Peter se afla în Elve ia. Cunoscuse o elve ianc în
Kenya. „E frumoas , e inteligent şi înc nu ştie cu cine are de-a
face. Trece asta la rubrica «ciudat, dar adev rat».” Era o expresie
favorit din copil ria lor.
Fata se întorsese la facultatea de medicin , iar el o urmase la
Zurich. Atunci vorbiser pentru prima dat . „Te ii de coada
vreunei puicu e?” Era gelos – gelos pentru c Peter se îndr gostise
şi gelos pentru c altcineva îi luase locul în inima fratelui s u.
Nu, spusese Peter, nu era doar asta. Citise, într-o edi ie
interna ional a revistei Time, despre o b trân , supravie uitoare a
61
Holocaustului care tr ia în Fran a, într-o s r cie lucie şi încercase
f r succes s ob in de la o mare banc elve ian suma modest
pe care tat l ei o l sase pentru ea înainte de a pieri într-un lag r
de concentrare.
Banca îi ceruse certificatul de deces al tat lui. Ea le spusese
func ionarilor c naziştii nu eliberaser certificate de deces pentru
cele şase milioane de evrei pe care-i uciseser .
Peter avea de gând s ob in pentru b trân ceea ce i se
cuvenea. Ce naiba, dac un Hartman nu putea smulge acei bani
din ghearele unui bancher Elve ia lacom, cine altcineva putea s-o
fac ?
Nimeni nu era atât de înc p ânat ca Peter. Nimeni, în afar de
b trânul Max.
Ben nu se îndoia c Peter câştigase b t lia.

Ben sim i c îl cuprinde oboseala. Traficul sc zuse şi drumul


era monoton. Şofa în ritmul traficului, iar celelalte maşini nu-l mai
dep şeau atât de des. O frac iune de secund închise ochii. Un
claxon asurzitor şi nişte faruri puternice îl f cur s în eleag c
adormise. Reac iona rapid, r sucind maşina spre dreapta şi
sco ând-o de pe şosea, evitând astfel coliziunea.
Trase Opelul pe dreapta şi respir uşurat. Decalajul de fus orar,
întâmpl rile de peste zi, nebunia de la Bahnhofplatz îl copleşiser .
Era momentul s se retrag de pe autostrad . Mai avea vreo
dou ore de mers pân la St. Moritz, dar nu îndr znea s mai
şofeze. Trebuia s g seasc un loc unde s petreac noaptea.

Dou maşini trecur pe lâng el, dar Ben nu le v zu. Una dintre
ele era un Audi verde, uzat. Şoferul – singurul pasager – un b rbat
înalt de vreo cincizeci de ani, cu p rul lung şi c runt legat la spate
într-o coad de cal, se întoarse s priveasc maşina lui Ben,
parcat la marginea drumului.
Dup ce dep şi cu o sut de metri automobilul lui Ben, şoferul
trase şi el pe dreapta. A doua maşin , care-l dep şi pe Ben era o
berlin gri, cu doi b rba i în untru.
— Crezi c ne-a observat? îl întreb şoferul pe pasager în
germana elve ian .
— E posibil, r spunse pasagerul. Altfel de ce ar fi oprit.
— Poate c s-a r t cit. Se uit la o hart .
— Poate e un şiretlic. O s trag pe dreapta.
Şoferul observ Audi-ul verde la marginea drumului.
62
— Avem companie? întreb el.

63
6

Nova Scotia

În diminea a zilei urm toare, Anna şi sergentul Arsenault se


duser la casa v duvei lui Robert Mailhot. Arsenault ap s pe
butonul soneriei.
V duva întredeschise uşa şi-i privi b nuitoare. Era o femeie
scund , în jur de optzeci de ani, cu p rul alb ca z pada strâns
într-un coc îngrijit. Avea un chip luminos şi ochi c prui. Nasul
mare şi plat era roşu, semn c plânsese ori b use.
— Da.
Ostilitatea din tonul ei nu-i surprinse.
— Doamn Mailhot, eu sunt Ron Arsenault de la PRCC, iar ea e
Anna Navarro de la Departamentul de Justi ie al Statelor Unite.
Vrem s v punem câteva întreb ri. Putem intra?
— De ce?
— Avem câteva întreb ri, asta-i tot.
Ochii c prui ai v duvei îl privir cu r utate.
— Nu vorbesc cu nici un poli ist. So ul meu e mort. De ce nu
m l sa i în pace?
Anna sim i disperarea din vocea b trânei. Conform
documentelor, numele ei de fat era M rie Leblanc. Nu era obligat
s vorbeasc cu ei, dar ca nu ştia asta. Totul depindea de puterea
lor de convingere.
Anna detesta s discute cu familiile victimelor. I se p rea
indecent s -i agaseze cu întreb ri într-un moment atât de greu, la
câteva zile sau chiar ore de la moartea cuiva drag.
— Doamn Mailhot, spuse Arsenault pe un ton oficial, avem
motive s credem c cineva l-a ucis pe so ul dumitale.
V duva îi privi cu aten ie.
— E ridicol, zise ea.
Spa iul dintre uş şi toc se îngust .
— Poate c ave i dreptate, spuse Anna încet. Dar dac l-a
agresat cineva, vrem s ştim şi noi.
V duva ezit . Dup o clip pufni dispre uitor:
— Era b trân. Era bolnav de inim . L sa i-m în pace.
64
Annei îi era mil de b trâna care trebuia s suporte un
interogatoriu într-un moment atât de greu. V duva putea s le
trânteasc uşa în nas şi Anna nu accepta aşa ceva. I se adres cu
voce blând :
— So ul dumitale ar fi putut tr i mai mult. A i fi putut petrece
mai mult timp împreun . Noi credem c cineva l-a ucis. Dac aşa
stau lucrurile, vrem s afl m cine a fost.
Privirea v duvei deveni mai blând .
— F r ajutorul dumitale, n-o s ştim niciodat care este
adev rul.
Încet, uşa cu plas se deschise.
Salonul din fa era întunecat. Doamna Mailhot aprinse lampa.
Femeia avea şolduri late şi era chiar mai scund decât p ruse
ini ial. Purta o fust gri plisat şi un pulover crem. În înc pere
mirosea a detergent cu parfum de l mâie. Se f cuse cur enie
recent fiindc doamna Mailhot îşi aştepta rudele la înmormântarea
so ului ei. G sirea vreunor fire de p r sau fibre textile avea s fie o
problem .
Anna observ c înc perea era mobilat cu grij . Pe o m su
v zu nişte fotografii în rame de argint.
Pe servanta din lemn de nuc, al turi de televizor se afla un şir
de elefan i identici din fildeş. De prost-gust, îns înduioş tor.
— O, dar sunt splendizi, spuse Anna, ar tându-i elefan ii lui
Arsenault.
— Sigur, zise Arsenault încercând s par convins.
— Sunt Lenox? întreb Anna.
V duva p ru surprins , apoi zâmbi mândr .
— Îi colec iona i?
— Mama mea o f cea.
Mama Annei nu avusese nici timp, nici bani ca s colec ioneze
altceva decât insuficientele ei cecuri de plat . B trân f cu un
semn.
— V rog s lua i loc.
Anna se aşez pe canapea, Arsenault pe fotoliul al turat. Se
aflau în camera în care Mailhot fusese g sit mort.
Doamna Mailhot se aşez pe un scaun incomod, aflat în cel lalt
cap t al înc perii.
— N-am fost acas când a murit so ul meu, zise ea cu triste e.
Eram în vizit la sora mea, ca în fiecare mar i sear . Îmi reproşez
c n-am fost lâng el când a murit.
Anna d du din cap în eleg toare.
65
— Am putea vorbi pu in despre felul în care a murit….
— A murit în urma unui atac de cord. Aşa mi-a spus doctorul.
— E posibil, spuse Anna. Dar, uneori, o persoan poate fi ucis
astfel încât s par c a murit din cauze naturale.
— De ce-ar fi vrut cineva s -l ucid pe Robert? Arsenault îi
arunc o privire rapid Annei. Îl frapase ceva din tonul femeii: nu
fusese o întrebare retoric . Se p rea c b trâna voia într-adev r s
afle adev rul. Felul cum avea s-o abordeze acum era esen ial. Cei
doi se c s toriser în 1951 – o jum tate de secol împreun . Ea
avea cu siguran o idee cât de vag despre treburile în care fusese
implicat so ul ei.
— V-a i pensionat amândoi cu câ iva ani în urm , aşa e?
— Da, zise b trâna. Ce leg tur are asta cu moartea lui?
— A i tr it din pensia so ului dumitale?
Doamna Mailhot îşi în l sfid tor b rbia.
— Robert se ocupa de bani. Mi-a spus s nu-mi fac griji în
leg tur cu asta.
— Dar v-a spus vreodat de unde veneau banii?
— V-am spus, Robert avea grij de tot.
— Ştia i c so ul dumneavoastr are la banc un milion şi
jum tate de dolari?
Chipul b trânei r mase imobil.
— V-am spus, ştiu foarte pu in despre finan ele noastre.
— Nu v-a spus niciodat c primea bani de la cineva? întreb
Arsenault.
— Domnul Highsmith era un om generos, zise ea încet. Nu i-a
uitat niciodat pe oamenii care l-au ajutat.
— Primea bani de la Charles Highsmith? insist Arsenault.
Charles Highsmith era un faimos magnat al mass-media. De inea
ziare, posturi de radio şi companii de cablu în întreaga Americ de
Nord. Cu trei ani în urm , Highsmith c zuse peste bordul iahtului
s u şi murise; împrejur rile incidentului r m seser o chestiune
controversat .
V duva încuviin .
— So ul meu a fost în slujba lui aproape toat via a.
— Dar Charles Highsmith a murit acum trei ani, zise Arsenault.
— Trebuie s fi l sat instruc iuni pentru administrarea averii
sale. So ul meu nu-mi vorbea despre asta. S-a asigurat c noi o s
avem tot ce ne trebuie. Era un om deosebit.
— Ce servicii i-a f cut so ul dumitale ca s -i poarte de grij ?
întreb Anna.
66
— sta nu-i nici un secret, r spunse v duva.
— Pân s-a pensionat, în urm cu cincisprezece ani, a lucrat
pentru el ca bodyguard, interveni Arsenault. De fapt era ca om bun
la toate. Cineva care f cea comisioane speciale.
— Era un om în care domnul Highsmith se putea încrede f r
rezerve, zise b trâna.
— A i venit aici de la Toronto, imediat dup moartea lui Charles
Highsmith, spuse Anna uitându-se în dosarul ei.
— So ul meu… avea anumite idei.
— În leg tur cu moartea lui Highsmith?
B trâna vorbi cu evident re inere.
— Ca şi al i oameni, se întreba dac a fost sau nu un accident.
Sigur, Robert era pensionar la vremea aceea, îns îl mai consulta
în probleme de securitate. Uneori se învinuia pentru cele
întâmplate. Cred c de-aceea devenise pu in cam… ciudat. Se
gândea c , dac nu fusese un accident, duşmanii lui Highsmith s-
ar putea s -l caute într-o zi. Pare o nebunie, îns nu m-am opus
deciziei lui.
— De-aceea v-a i mutat aici, spuse Anna, mai mult pentru sine.
Dup mai multe decenii tr ite în oraşe mari ca Londra şi
Toronto, so ul femeii se retr sese la ar – de fapt, se ascunsese.
Se mutaser în locul unde tr iser str moşii lui, un loc în care-şi
cunoşteau to i vecinii, un loc ce p rea sigur.
— Niciodat n-am crezut. So ul meu avea b nuielile lui, asta era
tot. Pe m sur ce îmb trânea, devenea mai neliniştit. Aşa sunt
unii oameni.
— S fi fost o ciud enie de-a lui?
— To i avem ciud enii.
— Şi-acum ce crede i? întreb Anna cu blânde e.
— Acum nu ştiu ce s cred.
Ochii b trânei se umezir .
— Ştii unde-şi p stra documentele financiare?
— Exista nişte carnete de cecuri şi alte hârtii într-o cutie, la
etaj. D du din umeri. Pute i s v uita i dac vre i.
— Mul umim, zise Anna. Vrem s recapitul m împreun ultima
s pt mân din via a so ului dumitale. În detaliu. Obiceiuri, unde
s-a dus, unde-a c l torit. Telefoanele pe care le-a dat sau le-a
primit. Dac a primit scrisori. Dac s-a dus la vreun restaurant.
Lucr tori care-ar fi putut veni în cas – instalatori, telefonişti,
sp l tori de covoare, cititori de contoare. Tot ce v pute i aminti.
O interogar mai bine de dou ore. Chiar şi atunci când deveni
67
limpede c v duva începuse s oboseasc , ei continuar , hot râ i
s insiste cât avea s le îng duie. Annei îi era team c , dac s-ar
fi oprit, a doua zi diminea femeia s-ar fi putut r zgândi.
Dup dou ore, ştiau ceva mai mult decât atunci când
începuser . V duva le permise s inspecteze casa, îns nu g sir
urme de for are la uşa din fa sau la vreuna din ferestre. Ca şi
cum ucigaşul – dac b trânul fusese într-adev r ucis – intrase în
cas printr-un subterfugiu sau era o cunoştin .
Anna g si într-un dulap un vechi aspirator Electrolux şi-i
scoase punga. Era plin , ceea ce însemna c nu fusese schimbat
de când murise Mailhot. Le va cere criminaliştilor s caute în ea în
speran a c , pân la urm , vor g si vreo prob .
Când se întoarser în salonul din fa , Anna aştept ca v duva
s se aşeze şi lu loc pe un scaun lâng ea.
— Doamn Mailhot, începu ea cu delicate e, i-a spus vreodat
so ul dumitale de ce credea c Charles Highsmith ar fi putut fi
asasinat?
V duva o privi îndelung, de parc se gândea cât şi ce s spun .
— Les grands hommes ont leurs ennemis, spuse ea în cele din
urm , amenin tor. Personalit ile au întotdeauna duşmani.
— Ce în elege i prin asta?
Doamna Mailhot îi evita privirea.
— E doar o expresie pe care obişnuia s-o spun so ul meu.

Elveţia

Ben o coti pe prima şosea lateral pe care o g si.


Str b tu o câmpie neted , apoi, dup ce travers mai multe c i
ferate, drumul începu s şerpuiasc pe o colin . La fiecare
dou zeci de minute, tr gea pe dreapta ca s -şi consulte harta.
Se apropia de Chur pe autostrada A3, când îi atrase aten ia un
Saab bleumarin din spatele lui. Nu era singur pe drum şi nici nu
se aşteptase la asta. Poate c Saab-ul ducea alt grup de amatori de
schi. Totuşi, p rea s -şi sincronizeze ritmul cu al s u. Ben trase pe
dreapta. Saab-ul trecu pe lâng el. Ia te uit … începuse s-o ia
razna.
Porni din nou la drum şi gândurile îi zburar la Jimmy
Cavanaugh. Gândurile începur s se înv lm şeasc . Sim i c
ame eşte – mistere îngr m dite peste alte mistere. Hot rî s nu
68
mai insiste asupra acestei chestiuni. Mai târziu va putea s
limpezeasc lucrurile. Acum trebuia s ajung la destina ie.
Zece minute mai târziu, imagini ale m celului de la Shopville îi
n v lir în minte. Deschise radioul ca s -şi alunge gândurile.
Viteza avea s -l ajute, îşi zise el şi ap s cu putere pedala
accelera iei; sim i angrenajul cutiei de viteze cuplându-se lin, iar
maşina âşni pe autostrada în pant . Se uit în oglinda
retrovizoare şi v zu un Saab bleumarin – acelaşi Saab bleumarin,
era sigur. Când accelerase el, accelerase şi Saab-ul.
Sim i un nod în stomac. La viteze mai mari, şoferii l sau
instinctiv distan e mai mari între ei şi maşina din fa , dar Saab-ul
men inea distan a. Dac ar fi vrut s -l dep şeasc , ar fi trecut pe
banda al turat , dar se p rea c pasagerii Saab-ului aveau altceva
în minte. Ben se uit din nou în oglinda retrovizoare, încercând s
vad prin parbrizul celeilalte maşini, dar nu distinse decât nişte
umbre – dou siluete. Ce dracu’ aveau de gând? Ben se concentra
asupra drumului. Nu voia s le dea de în eles c -i v zuse.
Încerc s scape de urm ritori. Saab-ul disp rea lungi perioade,
îns niciodat îndeajuns de lungi. Reap rea mereu, de parc ar fi
fost legat de el printr-un cablu invizibil. Ben parcurse o serie de
tuneluri şi câteva poduri de piatr construite deasupra unor
pr p stii adânci. Conducea nes buit, teama determinându-l s
renun e la pruden . Miza pe pruden a urm ritorului s u şi pe
instinctul acestuia de conservare. Asta era unica lui şans .
În timp ce se apropia de intrarea îngust a unui tunel, Saab-ul
îl dep şi brusc şi i-o lu înainte. Ben îşi zise c şi-a f cut griji
degeaba. Abia când încerc s ias din scurtul tunel îşi d du
seama Ben ce se întâmpla.
La cincisprezece metri în fa , Saab-ul îi bloca ieşirea.
Şoferul, într-un pardesiu negru, inea o mân ridicat , f cându-
i semn s opreasc .
Apoi Ben observ o alt maşin care venea din spate – un
Renault gri. O mai v zuse, dar nu-i d duse aten ie.
Gândeşte, ce naiba! Încercau s -l înghesuie, s -l prind în
interiorul tunelului. Iisuse! Pruden a îl îndemna s apese pe frân
înainte de-a lovi bariera din fa , dar nu-şi putea permite. Ben
ap s pân la podea pedala de accelera ie. Opelul izbi partea
stâng a Saab-ului ce sta iona. Saab-ul era o maşin sport,
construit pentru viteze mari, dar cu vreo patru sute de kilograme
mai uşoar . Îl v zu pe şofer s rind din mijlocul drumului exact
înainte ca impactul s arunce Saab-ul într-o parte. Micşorarea
69
brusc a vitezei îl azvârli pe Ben în fa . Centura de siguran îşi
f cu datoria. Ben reuşi s se strecoare prin pasajul pe care-l
crease. Maşina pe care o conducea – cu partea din fa strivit –
continua s înainteze în tromb . Ben nu privi în urm . În spatele
lui auzi focuri de arm . O, Doamnei Nu se terminase. N-avea s se
termine niciodat !
Sub efectul adrenalinei, sim urile lui Ben se ascu iser . Vechiul
Renault gri, cel care venise în urma lui în tunel, reuşise s se
strecoare. Ben v zu o arm scoas pe geamul din dreapta, a intit
spre el. Era o mitralier şi, dup câteva secunde, auzi o rafal de
foc automat.
Fugi!
Ben trecu în goan peste un vechi pod de piatr aflat deasupra
unui defileu atât de îngust, încât de-abia era loc pentru trafic în
ambele direc ii. Deodat auzi un pocnet sec şi ceva explod la
câ iva centimetri de el. Oglinda retrovizoare fusese spart , iar
gloan ele f cuser o re ea ca de p ianjen pe lunet . Urm ritorii îşi
ştiau meseria.
Se auzi o explozie surd , ca un pocnet înfundat şi maşina se
înclin brusc spre stânga: unul dintre cauciucuri fusese spart.
Tr geau în cauciucuri încercând s -l opreasc . Ben îşi aminti de
expertul în probleme de securitate care inuse nişte cursuri
directorilor de la Hartman Capital Management despre riscurile de
r pire în rile lumii a treia, prezentându-le o list de contram suri
recomandate. P reau ridicol de nepotrivite cu realitatea cu care se
confrunta. Nu ieşi din maşin , îşi aminti el una dintre indica ii.
În clipa aceea se auzi vaietul inconfundabil al unei sirene de
poli ie. Printr-o gaur din lunet , v zu c o a treia maşin venea în
vitez din spatele berlinei gri, un automobil civil f r însemne, cu o
lumin albastr pe capot . Atât reuşi s vad : era prea departe ca
s disting modelul. Confuzia cuprinse din nou mintea lui Ben,
dar împuşc turile încetar brusc.
Berlina gri f cu o întoarcere rapid de o sut optzeci de grade pe
marginea drumului şi trecu în vitez pe lâng maşina poli iei.
Renault-ul urm ritorilor reuşise s fug .
Ben opri Opel-ul chiar la ieşirea de pe podul de piatr şi r mase
în maşin , aşteptând s soseasc Polizei. Trecu un minut, înc
unul. Privi înapoi, dar maşina poli iei disp ruse. Saab-ul avariat
fusese abandonat.
Era singur. Nu auzea decât motorul maşinii şi b t ile puternice
ale inimii lui. Scoase telefonul mobil din buzunar, îşi aminti
70
conversa ia cu Schmid şi lu o decizie. Te pot închide dou zeci şi
patru de ore f r nici un motiv, îi spusese Howie. Schmid îl
asigurase c el c uta un pretext ca s-o fac . Ce rost avea s sune
la poli ie?
În timp ce se calma, locul panicii fu luat de o profund senza ie
de epuizare. Avea nevoie de odihn . Trebuia s se refac , s
evalueze situa ia.
Porni Opelul, urc cu roata dezumflat o pant de câ iva
kilometri şi ajunse într-un sat. Pe str zile înguste se înşirau vechi
cl diri de piatr , de la mici construc ii d r p nate pân la case
mai mari. Doar câteva geamuri erau luminate.
Drumul îngust deveni curând o strad principal , str juit
acum de case mari, cu acoperişuri în pante şi de mai multe şiruri
de cl diri acoperite cu olane. Ajunse într-un scuar larg, pavat cu
piatr , dominat de o veche catedral gotic . Pe un indicator scria
RATHAUSPLATZ. În centrul scuarului se afla o fântân de piatr .
Vizavi de catedrala din scuar se afla un conac din secolul al
şaptesprezecelea cu acoperişul v lurit. Pe o mic pancart de lemn
scria Altes Gebaude, Vechea Cl dire. Ferestrele mici erau luminate.
Hanul acesta î i va îng dui s te odihneşti şi s gândeşti.
Ben parc Opel-ul avariat lâng un vechi camion care îl masca
şi intr în cl dire.
Hanul era c lduros şi tihnit, luminat de un foc ce lic rea într-un
imens şemineu de piatr . Mirosea îmbietor a lemn ars, a ceap Şi
carne pr jit . Hanul ar ta ca un tradi ional Stubli elve ian, un
restaurant de mod veche. O mas rotund din lemn era locul
rezervat clien ilor casei, care veneau în fiecare zi s bea bere şi s
joace c r i. Cinci b rba i, fermieri sau muncitori, îl privir pe Ben
cu suspiciune când intr , apoi se întoarser la c r ile lor. În
înc pere mai erau şi al i clien i, care luau cina sau beau.
Abia acum îşi d du seama Ben cât de fl mând era. Se uit înjur
dup un chelner sau o chelneri , dar nu v zu pe nimeni şi se
aşez la o mas liber . Un b rbat scund şi rotofei de vârst
mijlocie se apropie şi Ben îi comand o por ie de Rosti – cartofi
pr ji i, carne de vi el cu sos de smântân şi un Vierterl, o carafa de
un sfert de litru dintr-un vin roşu de regiune. Când chelnerul se
întoarse cu mai multe platouri pe bra , Ben întreb în englez :
— Unde mi-aş putea petrece noaptea?
Chelnerul se încrunt şi puse în t cere platourile pe mas .
D du la o parte scrumiera de sticl şi plicul roşu de chibrituri cu
numele hanului, apoi turn vinul de un roşu închis într-un pahar
71
înc lzit.
— Langasthof, spuse el cu un puternic accent romanş. E
singurul loc pe o raz de dou zeci de kilometri.
În timp ce chelnerul îi d dea îndrum rile necesare, Ben înfuleca
Rosti. Cartofii erau crocan i, cu o arom picant de ceap .
Continu s m nânce cu poft , privind spre parcare prin fereastra
par ial aburit . Lâng maşina lui parcase un Audi verde.
S fie cumva acel Audi verde care mersese în spatele lui o bun
bucat de drum pe autostrada A3, dincolo de Zurich? Atunci se
întrebase dac nu cumva îl urm reşte.
Întorcându-şi privirea i se p ru c vede cu coada ochiului pe
cineva care-l privea cu aten ie. Cercet înc perea, dar nu v zu pe
nimeni care s -l priveasc mai insistent. Ben puse pe mas
paharul cu vin. Îmi trebuie o cafea tare, îşi zise el, nu vin. Încep s
am halucina ii.
Mâncase în grab , cu l comie şi îşi sim i stomacul plin cu
cartofi unsuroşi şi sos de smântân . Îl c ut cu privirea pe
chelner, ca s -i cear o cafea tare. Din nou avu senza ia c cineva
îl priveşte. Se întoarse c tre stânga, unde aproape toate mesele din
lemn erau libere. Câ iva oameni st teau în separeurile întunecoase
de lâng un bar din lemn sculptat, în spatele c ruia nu era
nimeni. Singurul obiect aflat pe suprafa a lui era un telefon alb, cu
disc. Într-unui din separeuri z ri un b rbat îmbr cat într-o scurt
ponosit din piele cafenie, cu p rul înc run it strâns la spate într-
o coad de cal. L-am mai v zut, îşi zise Ben. Ştiu c l-am mai v zul.
Dar unde? B rbatul îşi puse un cot pe mas , se aplec în fa şi îşi
sprijini obrazul în palm .
Gestul i se p ru studiat. B rbatul încerca s -şi ascund fa a.
Ben îşi aminti de un b rbat înalt în inut de afaceri, cu chipul
p mântiu şi p rul lung, înc run it, strâns în coad de cal. Când şi
unde îl v zuse? Îşi amintea c atunci îşi spusese cât de ridicol
ar ta un om de afaceri cu p rul strâns în coad de cal.
Brusc îşi aminti: Bahnhofstrasse.
Omul cu coad de cal se aflase în mul imea ce se învârtea în
zona magazinelor, chiar înainte de a-l z ri pe Jimmy Cavanaugh.
Acum era sigur de asta. B rbatul fusese în preajma hotelului St.
Gotthard. Mai târziu, îl urm rise pe Ben într-un Audi verde, iar
acum se afla aici.
Dumnezeule, s-a inut dup mine, îşi spuse Ben. M urm reşte
de azi dup -amiaz .
Cine era şi de ce se afla aici? Dac inten iona s -l ucid , din
72
acelaşi motiv pentru care încercase şi Cavanaugh, de ce n-o f cuse
deja? Avusese o sumedenie de ocazii. Cavanaugh scosese o arm
în plin zi, chiar pe Bahnhofstrasse De ce ar fi ezitat Coad de cal
s trag în el într-o tavern aproape pustie?
Îi f cu semn chelnerului, care veni în grab .
— Pot s beau o cafea? întreb Ben.
— Sigur, domnule.
— Spune-mi unde e toaleta?
Chelnerul ar t spre un col slab luminat, unde se z rea un mic
culoar. Ben ar t şi el într-acolo, confirmând localizarea toaletei,
astfel încât Coad de cal s vad unde se ducea.
Ben strecur nişte bani sub platoul lui, vârî în buzunar un plic
de chibrituri, se ridica încet şi se îndrept c tre toaleta care se afla
la cap tul micului culoar, pe partea opus buc t riei. Buc t riile
restaurantelor aveau de obicei uşi de serviciu care d deau afar şi
reprezentau la nevoie c i de sc pare. Ben nu voia ca duşmanul lui
s cread c încerca s p r seasc restaurantul prin buc t rie.
Toaleta era mic şi f r ferestre, deci nu putea pleca pe-acolo.
Coad de cal, un profesionist, probabil c verificase c ile de ieşire.
Încuie uşa WC-ului, scoase telefonul mobil şi form num rul de
Altes Gebaude. Auzi sunetul slab al telefonului din restaurant,
probabil cel aflat la barul de lâng separeul lui Coad de cal.
R spunse o voce de b rbat.
— Alles Gebaude, guten Abend.
Ben era aproape sigur c r spunsese chelnerul. Pe un ton grav,
Ben zise:
— Vreau s vorbesc cu unul dintre clien ii dumneavoastr , v
rog. Cineva care ia cina acolo în seara asta. E urgent.
— Ja? Cine anume?
— Cineva pe care probabil c nu-l cunoaşte i. Nu e un client
obişnuit. E un domn cu p rul c runt, strâns în coad de cal. E
posibil s poarte o jachet din piele, mereu umbl cu ea.
— A, da, cred c ştiu la cine v referi i. Un b rbat de vreo
cincizeci de ani?
— Da, acela. V rog s -l chema i la telefon. E urgent.
— Da, imediat, domnule, zise chelnerul, reac ionând la tonul
grav al lui Ben.
Omul puse receptorul al turi.
L sând linia deschis , Ben strecur telefonul în buzunarul de la
piept al sacoului, p r si toaleta şi se întoarse în sala de mese.
Coad de cal nu mai era în separeul lui. Barul era situat în aşa fel
73
încât nu putea fi v zut dinspre intrarea în restaurant – Ben nu-l
v zuse pân când nu se aşezase la mas . Cel care st tea în
picioare sau aşezat la bar nu putea vedea nici intrarea, nici spa iul
dintre toalet şi intrare. Ben porni gr bit spre intrare şi ieşi pe
uş . Avea cel mult cincisprezece secunde în care putea pleca f r a
fi v zut de Coad de cal, care asculta la receptor, neauzind altceva
decât t cerea.
Ben îşi înha bagajele din maşina avariat şi alerg la Audi-ul
verde; cheia era în contact, de parc şoferul se preg tise pentru o
plecare precipitat . Ben îşi spuse c domnul Coad de cal nu era
în postura de a anun a poli ia c i se furase maşina. În ce-l
priveşte, f cuse rost de o maşin , lipsindu-l pe urm ritorul s u de
ea. Ben porni motorul. Coad de cal avea s aud zgomotul. Cu un
scrâşnet de ro i, maşina parcurse scuarul pavat cu vitez maxim
şi o porni spre ieşirea din sat.
Dup cincisprezece minute, opri maşina lâng o cl dire de
piatr şi lemn, situat într-o zon izolat , împ durit , dincolo de
drumul îngust de ar . În fa a ei se afla o t bli pe care scria
LANGASTHOF.
Ascunse maşina în spatele unui pâlc des de pini şi se întoarse la
uşa din fa a casei de oaspe i, unde era fixat o plac pe care
scria „Recep ie”.
Ap s pe butonul soneriei şi aştept câteva minute pân când
se aprinse o lumin . Era miezul nop ii şi-l trezise pe proprietar.
Un b trân cu fa a br zdat de riduri adânci deschise uşa şi, cu
un aer ofensat, îl conduse pe Ben într-un hol lung, întunecat,
aprinzând în drum câteva aplice, pân când ajunse la o uş cu
furnir de stejar marcat cu num rul şapte. Descuie uşa şi aprinse
un bec mic, luminând o camer confortabil , dominat de un pat
dublu, pe care se afla o pilot alb , frumos împ turit .
— Asta-i tot ce avem, zise âfnos proprietarul.
— E bine.
— O s dau drumul la c ldur . Dureaz vreo zece minute pân
se înc lzeşte.
Ben îşi despacheta cele necesare pentru noapte şi se duse la
baie s dea drumul la duş. Instala ia p rea atât de complicat –
patru sau cinci robinete şi mânere, un duş de mân în form de
telefon, ce atârna de un cârlig – încât Ben hot rî c n-avea rost s -
şi piard vremea cu ea. Îşi d du cu ap rece pe fa , se sp l pe
din i şi se dezbr c .
Dup ce se acoperi cu pilota, adormi aproape imediat.
74
Dup câtva timp – poate ceasuri, auzi un zgomot.
Se ridic în capul oaselor, cu inima b tându-i puternic.
Zgomotul, un scâr âit stins, dar sesizabil se auzi din nou. Venea
de lâng uş .
Întinse mâna şi înşfac piciorul veiozei din alam , sco ând-o în
acelaşi timp din priz .
Înghi i în sec, încordat ca un arc, îşi scoase încet picioarele de
sub pilot şi le puse pe podea.
Ridic uşor veioza, pân deasupra capului, inând-o strâns şi
âşni în picioare.
Un bra puternic se întinse, înşfac lampa şi i-o smulse din
mân . Ben se n pusti c tre forma întunecat , se r suci şi îl izbi pe
intrus cu um rul în piept. Concomitent atacatorul îl lovi pe Ben cu
piciorul în glezn trântindu-l la p mânt. Adunându-şi puterile,
Ben încerc s se ridice şi s -l pocneasc pe atacator cu coatele,
îns un genunchi îl izbi în plexul solar, l sându-l f r aer. Înainte
de-a putea s fac alt mişcare, mâinile intrusului îl intuir pe
Ben la podea. De îndat ce reuşi s respire, Ben r cni cât îl ineau
pl mânii, dar o palm îi astup gura. În clipa aceea îşi v zu
adversarul, era fratele lui.
— Eşti bun, zise Peter, dar eu sunt şi mai bun.

75
7

Asuncion, Paraguay

Bogatul corsican era pe moarte. De fapt era pe moarte de trei


sau patru ani şi probabil c mai avea de tr it înc doi ani sau
chiar mai mult.
Locuia într-o impun toare vil în stil spaniol, aflat într-un
cartier bogat din Asuncion, la cap tul unui drum str juit de
palmieri care traversa o proprietate întins , cu un peisaj superb.
Dormitorul lui senor Prosperi se afla la etajul doi şi era atât de
în esat cu aparatur medical , încât p rea camera unui spital de
urgen . De mul i ani, tân ra lui so ie, Consuela, dormea în
propriul ei dormitor.
În diminea a aceea, Prosperi n-o recunoscu pe infirmier , când
deschise ochii.
— Nu eşti fata care vine de obicei, zise el cu voce gâjâit .
— Infirmiera dumneavoastr e bolnav , spuse tân ra blond cu
înf işare pl cut .
St tea în picioare lâng patul lui, f cându-şi de lucru la
instala ia de perfuzie.
— Cine te-a trimis? întreb Marcel Prosperi.
— Agen ia de infirmiere, r spunse ea. V rog s v calma i. Nu e
bine s v enerva i.
Tân ra deschise complet valva perfuziei.
— Mereu pompa i în mine tot soiul de chestii, morm i senor
Prosperi, dar fu tot ce reuşi s mai rosteasc înainte de-a leşina.
Dup câteva minute, infirmiera îi verific pulsul. Inima lui
Prosperi încetase s bat . Femeia readuse valva perfuziei la pozi ia
ini ial , dup care alerg s -i duc teribila veste v duvei
b trânului.

Ben se ridic în capul oaselor, cu capul golit de sânge. Sim ea


cum i se învârte capul în vreme ce trupul îi încremenise, de parc
easta îi fusese desprins de corp.
Îşi aminti ceremonia funerar de la micul cimitir din Bedford, pe
rabin intonând Kaddish, rug ciunea pentru mor i, micul sicriu din
76
lemn, pe tat l s u pr buşindu-se la p mânt cu pumnii încleşta i,
gemând r guşit.
Ben strânse pleoapele. Amintirile continuau s -i inunde mintea
înce oşat . Telefonul de la miezul nop ii. Drumul cu maşina pân
la Westchester County, ca s -şi anun e p rin ii. N-ar fi putut s-o
fac la telefon. Mam , tat , am veşti proaste despre Peter.
Mama lui, în patul mecanic de spital din camera al turat , cu
infirmiera de noapte mo ind pe canapea. Ea şoptise simplu: Ce e?
Şi se uitase la Ben f r s în eleag . P rea s fi fost trezit dintr-
un somn adânc: era dezorientat , pe jum tate în lumea viselor.
Tocmai am primit un telefon din Elve ia, mam şi Ben, îi puse cu
blânde e mâna pe obrazul moale, vrând parc s atenueze şocul.
ip tul ei prelung, r guşit, îl trezise pe Max, care n v lise în
camer . A fost un accident, Peter… În astfel de momente, folosim
clişee verbale f r s ne deranjeze. Clişeele sunt liniştitoare; sunt
c i b tute pe care ne mişc m cu uşurin , f r s mai gândim.
La început, Max nu reac ionase, aşa cum se aşteptase Ben.
B trânul avea o expresie sever , ochii îi scânteiau de furie, nu de
mâhnire; gura i se deschise în form de O. Apoi d duse încet din
cap, închizând ochii, iar lacrimile începuser s curg pe obrajii lui
palizi şi rida i, în timp ce continua s -şi scuture capul. Se
pr buşise pe podea. P rea vulnerabil, m runt, f r ap rare. În nici
un caz. B rbatul puternic, îmbr cat în costume perfect croite,
mereu calm, mereu st pân pe sine.
Max nu se dusese s -şi linişteasc so ia. Fiecare plânsese
singur – dou insule de triste e.
Acum, asemenea tat lui s u la înmormântare, Ben inea ochii
strâns închişi, vl guit, incapabil s se ridice. Se întinse atingându-
şi fratele, pip indu-l ca şi cum ar fi vrut s se conving c nu era o
fantom . Peter zise:
— Salut, fr ioare.
— O, Doamne, şopti Ben. O, Doamne.
Îşi îmbr işa fratele, strângându-l cu putere la piept.
— Tic loşiile… Tic losule! …
— Asta-i tot ce po i spune? întreb Peter.
Ben îi d du drumul.
— Ce dracu ’…
Peter nu-l l s s continue şi zise pe un ton categoric:
— Trebuie s pleci de-aici. Trebuie s pleci din ara asta
imediat.
Ben îşi d du seama c lacrimile îi înce oşau vederea.
77
— Tic losule, repet el.
— Trebuie s pleci din Elve ia. Au încercat s pun mâna pe
mine. Acum te caut şi pe tine.
— Ce dracu’…? repet Ben z p cit. Cum ai putut…? Mama a
murit… nu voia s … Tu ai ucis-o.
Furia îl invada, îi curgea prin artere, îi înroşea fa a. St teau
amândoi pe covor, uitându-se unul la altul: o reconstituire
inconştient a copil riei lor, a zilelor când umblau de-a buşilea,
când st teau unul în fa a altuia ceasuri întregi, bolborosind în
limbajul lor inventat un cod secret pe care nimeni altcineva nu-l
în elegea.
— Nu pari prea fericit c m vezi, Benno, zise Peter. Peter era
singurul care-i spunea Benno. Ben se ridic în picioare şi Peter îl
imit .
Avea întotdeauna o senza ie ciudat când se uita la chipului
fratelui s u geam n: nu vedea decât ceea ce îi deosebea. Unul din
ochii lui Peter era pu in mai mare decât cel lalt. Sprâncenele se
arcuiau diferit. Gura era mai marc decât a lui, curbat în jos.
Expresia de ansamblu mai serioas , mai aspr . Pentru Ben, Peter
ar ta cu totul diferit. Pentru oricine altcineva, deosebirile erau
infime.
Constat şocat cât de mult îi lipsise Peter, ce ran adânc îi
provocase absen a fratelui s u. Nu se putea ab ine s nu considere
dispari ia lui Peter drept o form de violen fizic , o mutilare.
Mul i ani, în timpul copil riei lor, fuseser adversari,
concuren i. Tat l lor îi educase aşa. Temându-se c bog ia avea
s -i înmoaie b ie ii, îi trimisese la aproape toate şcolile şi taberele
de „formare a caracterului” – cursuri de supravie uire, unde
trebuia s rezişti timp de trei zile doar bând ap . Max, indiferent ce
inten ie avusese, îi determinase pe cei doi fii ai s i s concureze. În
timpul liceului, când cei doi fuseser desp r i i, disp ruse
adversitatea. Distan a care îi separa îi determinase s renun e la
lupt .
— Hai s plec m de-aici, spuse Peter. Dac te-ai înregistrat cu
numele t u, am dat-o în bar .
Camioneta lui Peter, o Toyota ruginit , era plin de noroi uscat;
fusese ascuns într-un crâng, în imediata apropiere.
Ben îi povesti despre teribila urm rire de pe şoselele de lâng
Chur.
— Dar asta nu-i tot, continu el. Cred c un tip m-a urm rit
pân aici.
78
— Un tip care conducea un Audi? întreb Peter, pornind
motorul vechii Toyota şi intrând pe drumul întunecat de ar .
— Da.
— De vreo cincizeci de ani, cu p rul lung, legat la spate, un soi
de hippie b trân?
— De unde ştii?
— E Dieter, omul meu. Antena mea. Se întoarse c tre Ben şi
zâmbi. Şi un fel de cumnat al meu.
— Cum aşa?
— E fratele mai mare şi protectorul lui Liesl. De curând a
hot rât c sunt suficient de bun pentru sora lui.
— Nu-i un expert în materie de supraveghere. Mi-a atras
aten ia, l-am furat maşina. Iar eu sunt doar un amator.
Peter d du din umeri şi privi în spate.
— Nu-l subestima. A lucrat treisprezece ani la Geneva, în
serviciul de contrainforma ii al armatei elve iene. De altfel, nu
încerca s se fereasc de tine. F cea contrasupraveghere. Era doar
o precau ie, dup ce-am aflat c o s vii în ar . Treaba lui era s
vad dac te urm rea cineva. S te supravegheze, s te
urm reasc , s se asigure c n-o s fii ucis ori r nit. Pe Autostrada
3 nu te-a salvat maşina poli iei. Dieter a pus pe capot o siren ca
s -i p c leasc . Era singura solu ie. Avem de-a face cu
profesionişti extrem de abili.
Ben oft .
— „Profesionişti extrem de abili.” „Ei te caut şi pe tine.” Cine
sunte i?
— S zicem c e Corpora ia.
Peter se uit în oglinda retrovizoare şi continu :
— Cine dracu’ ştie cine sunt cu adev rat.
Ben d du din cap.
— Şi eu care credeam c am vedenii. i-ai pierdut min ile. Îşi
sim ea fa a înfierbântat de furie. Tic losule, accidentul la… Tot
timpul am b nuit c a fost ceva dubios în povestea aia.
Când începu s vorbeasc , Peter p rea neatent şi articula greu
cuvintele.
— M temeam c o s vii în Elve ia. A trebuit s fiu mereu în
gard . Cred c ei n-au fost niciodat convinşi c am murit.
— Vrei, te rog, s -mi spui despre ce dracu’ e vorba? explod
Ben.
Peter privea drept înainte.
— Ştiu c am f cut ceva teribil, dar n-am avut de ales, spuse el.
79
— Tata nu şi-a mai revenit niciodat , iar mama…
Câteva clipe t cur , apoi Peter spuse:
— Ştiu despre mama. Nu… Glasul i se în spri. Nu m
intereseaz nici cât negru sub unghie ce-a p it Max.
Surprins, Ben îşi privi fratele.
— Ei bine, asta ai dovedit-o, aşa e.
— De tine şi de mama îmi p rea… r u. Habar n-ai cât de mult
am dorit s iau leg tura cu voi, s v spun adev rul.
— Vrei s -mi spui de ce n-ai f cut-o?
— Încercam s te protejez, Benno. Dac aş fi ştiut c o dat cu
moartea mea s-ar fi terminat totul i-aş fi l sat s m ucid . Dar ei
îmi vânau şi familia. Adic pe tine şi pe mama. Tata… în ce m
priveşte, a murit acum patru ani.
Ben era în egal m sur emo ionat şi furios. I se p rea greu s
gândeasc logic.
— Ce tot spui? Ai de gând s -mi explici cum stau lucrurile?
Peter se uit spre ceva ce p rea o caban aşezat pe marginea
drumului şi a c rei intrare era luminat de o lamp cu halogen.
— Cât o fi ora, cinci diminea a? Se pare c cineva este treaz aici.
Trase camioneta într-un luminiş ascuns printre arborii de lâng
han şi opri motorul. Cei doi fra i coborâr . Peter deschise uşa din
fa şi intrar amândoi într-un hol mic. În biroul recep iei, luminat
de o lamp fluorescent , nu era nimeni.
— Lumina e aprins , dar nimeni nu-i acas , zise Peter.
Ben zâmbi şi întinse mâna s apese pe o sonerie metalic de pe
tejghea, dar se opri; o uş din spatele biroului se deschise şi ap ru
o femeie corpolent într-un halat de baie prea strimt. P rea iritat
c fusese trezit .
— Ja?
Peter vorbi repede, într-o german fluent :
— Îmi pare r u dac te deranjez, dar am vrea nişte cafea.
— Kaffee? se încrunt femeia. M-a i trezit pentru o cafea?
— O s ne revanş m pentru deranj, o asigur Peter. Dou
cafele, te rog.
Nemul umit , hangi a d du din cap şi se îndrept şchiop tând
spre un ungher de lâng o mic sufragerie întunecat . Aprinse
luminile şi d du drumul unei cafetiere mari, din metal roşu.
Sufrageria era mic , îns confortabil . Câteva ferestre largi f r
perdele, care în timpul zilei ofereau consumatorilor o minunat
privelişte a p durii în care se afla hanul, erau acum complet
întunecate. Cinci sau şase mese rotunde, acoperite cu fe e de mas
80
albe, scrobite, erau preg tite pentru micul dejun. Peter se aşez la
o mas de dou persoane, lâng fereastr . Ben lu loc în fa a lui.
Hangi a, în timp ce îndep rta caimacul dintr-o can cu lapte, îi
privea cu aten ie pe cei doi gemeni.
Peter d du la o parte farfuria şi tacâmurile din argint, ca s -şi
fac loc pentru coate.
— Î i aminteşti când a izbucnit scandalul cu b ncile elve iene şi
aurul naziştilor?
— Sigur c da.
Deci despre asta era vorba.
— Asta s-a întâmplat chiar înainte de a veni eu din Africa. Am
urm rit cu aten ie ştirile din ziarele de-atunci – cred c eram
deosebit de interesat pentru c tata st tuse o vreme în lag rul de
la Dachau. Pe fa îi ap ru un zâmbet sarcastic. În orice caz, peste
noapte a ap rut o întreag re ea de avoca i de mâna a doua care
au avut str lucita idee de-a profita de pe urma supravie uitorilor
Holocaustului ce se str duiau s dea de urma bunurilor disp rute
ale familiilor lor. Cred c i-am spus c citisem undeva despre o
b trân din Fran a, o supravie uitoare a lag relor de concentrare.
S-a dovedit c fusese jecm nit de toate economiile de c tre o javr
de avocat francez, care i-a spus c avea informa ii despre un
poten ial cont dintr-o banc elve ian , care apar inuse tat lui ei.
Avocatul îi ceruse bani în avans ca s fac investiga ii, s dea în
judecat banca elve ian şi aşa mai departe. Bineîn eles, b trâna
doamn a pl tit vreo dou zeci şi cinci de mii de dolari, toate
economiile ei, bani de care avea nevoie ca s tr iasc . Avocatul a
disp rut împreun cu banii. Treaba asta m-a iritat – nu puteam
suporta ideea c se profitase în felul acesta de o b trân f r
ap rare. Am luat leg tura cu ea, oferindu-m s caut eu, f r
onorariu, contul elve ian al tat lui ei. Fireşte, femeia a fost
b nuitoare dar, dup ce-am stat de vorb , mi-a acordat
permisiunea s ac ionez. Trebuia s-o conving c nu m interesau
banii ei.
Peter, care, în timp ce vorbise, privise la fa a de mas , ridic
ochii spre Ben.
— În elege c aceşti supravie uitori nu erau motiva i de l comie.
C utau dreptatea şi o leg tur cu p rin ii lor mor i, cu trecutul. Se
întoarse şi privi spre una dintre ferestre. Chiar şi în calitate de
reprezentant legal al b trânei doamne, am avut tot felul de
necazuri cu banca elve ian . Cei de-acolo spuneau c nu existau
documente referitoare la contul respectiv. Vechea poveste. Afurisi ii
81
ştia de bancheri elve ieni care p streaz în general orice petic de
hârtie declarau c pierduser un cont. Ulterior am aflat despre
existen a unui gardian al b ncii la care tat l doamnei îşi
deschisese contul. Omul fusese concediat fiindc descoperise
întâmpl tor o opera iune de rupere a hârtiilor – func ionari ai
b ncii distrugând gr mezi de documente din anii ’40 în toiul
nop ii. Gardianul reuşise s salveze un teanc de acte şi registre din
toc tor.
— Îmi amintesc vag, spuse Ben.
Hangi a ap ru cu o tav şi puse pe mas o carat din metal cu
cafea şi alta cu lapte fiert, dup care p r si înc perea.
— Autorit ilor elve iene nu le-a pl cut treaba aia. Violarea
secretului bancar, tot soiul de tâmpenii ipocrite, dar nimic despre
distrugerea documentelor. L-am descoperit pe gardian lâng
Geneva. P strase toate documentele, chiar dac banca încercase
s le recupereze. M-a l sat s le studiez, ca s v d dac exist vreo
men iune a contului pe care-l c utam.
— Şi?
Ben desena pe fa a de mas cu din ii unei furculi e.
— Şi nimic. N-am g sit nimic acolo. De altfel, nici mai târziu.
Într-unul dintre registre ara g sit îns o foaie de hârtie. Destul de
concludent . Era un Grundungsvertrag – contract de asociere –
complet redactat, autentificat şi garantat.
Ben nu f cu nici un comentariu.
— În anii de la sfârşitul celui de-al doilea r zboi mondial, a fost
înfiin at un fel de corpora ie.
— Vreo chestie nazist ?
— Nu. Au fost implica i şi câ iva nazişti, dar cei mai mul i dintre
lideri nici m car nu erau germani. E vorba despre un consiliu de
conducere compus din unii dintre cei mai puternici industriaşi
provenind din Italia, Fran a, Germania, Anglia, Spania, Statele
Unite, Canada. Nume de care ai auzit şi tu, Benno. Câ iva dintre
liderii lumii capitaliste.
Ben încerca s se concentreze.
— Ai spus înainte de sfârşitul r zboiului, da?
— Aşa e. La începutul anului 1945.
— Printre fondatorii acestei corpora ii se aflau şi industriaşi
germani?
Peter încuviin .
— A fost un parteneriat de afaceri care traversa liniile inamice.
Te surprinde?
82
— Dar noi eram în r zboi…
— Ce în elegi prin „noi”? În America afacerile sunt afaceri, nu i-
a spus nimeni chestia asta? Peter se l s pe sp tar, cu ochii
str lucind. Mai s vedem Standard Oil, din New Jersey, împarte în
linii mari harta cu T. G. Farben, stabilind cine ar putea ob ine
monopolul petrolului şi al produselor chimice, împ r ind brevetele
şi aşa mai departe. Ce naiba, întregul r zboi a fost sus inut de
combustibilul de la Standard Oil – militarii nu-şi prea puteau
permite s se amestece. Dac acea companie începea s aib
„probleme de produc ie”? Pe deasupra, însuşi John Poster Dulles a
fost membru în consiliul de administra ie de la Farben. Pe urm
mai e şi Ford Motor Company. De unde aveau nem ii toate
camioanele alea de cinci tone care au asigurat transporturile
militare germane? Ford le-a construit. Doar maşinile de codificare
Hollerith care i-au permis lui Hitler s -i aresteze pe „indezirabili”,
toate au fost fabricate şi între inute de b trânul I.B.M. – jos p l ria
în fa a lui Tom Watson. A, pe urm mai e şi ITT – un pion
important la Focke-Wulf, compania care a produs cele mai multe
bombardiere germane. Vrei s auzi ceva amuzant? Dup
terminarea r zboiului, compania asta a dat în judecat guvernul
american cerând compensa ii financiare, fiindc bombardierele
alia ilor avariaser fabricile Focke-Wulf. Aş putea continua mult şi
bine cu exemplele. Îns asta e doar ceea ce ştim, o infim parte din
ceea ce s-a petrecut cu adev rat. Nici unul dintre personajele astea
nu d dea doi bani pe Hitler. Ei credeau într-o ideologie superioar
– profitul. Pentru ei, r zboiul era ca un meci între Harvard şi Yale –
o abatere trec toare de la chestiuni mai serioase, cum ar fi goana
dup atotputernicul dolar.
Ben era stupefiat.
— Scuz -m , frate, dar ce spui tu pare ca în anticultura rap:
proprietatea e ho ie, nu te încrede niciodat în cineva peste treizeci
de ani – toate tâmpeniile violente şi dep şite ale teoriei
conspira iei. Urmeaz s -mi mai spui c tot ei au f cut şi canalele
de pe Marte. L s ceaşca de cafea, care se lovi cu zgomot de
farfurie. Ciudat, era o vreme când tot ce-avea leg tur cu afacerile
te plictisea de moarte. Cred c într-adev r te-ai schimbat.
— Nu m aştept s pricepi totul dintr-o dat , zise Peter. i-am
oferit doar fundalul. Contextul.
— Atunci spune-mi ceva real. Ceva concret.
— Erau dou zeci şi trei de nume pe lista aia, spuse Peter,
redevenind calm. Cei mai mul i, c pitani ai industriei, cum li se
83
spunea. Câ iva politicieni cu sânge albastru, de pe vremea când
oamenii credeau c exist aşa ceva. Vorbesc despre oameni care
nici nu trebuia s se cunoasc între ei – oameni despre care orice
istoric ar fi jurat c nu i-a cunoscut niciodat . Şi uite-i pe list ,
reuni i într-un soi de parteneriat de afaceri.
— Lipseşte ceva, zise Ben, mai mult pentru sine. E limpede c
i-a atras ceva aten ia la documentul sta. Ceva te-a f cut s -l pui
deoparte. Ce-ai omis?
Peter zâmbi sarcastic.
— Un nume mi-a s rit în ochi, Ben, numele trezorierului.
Ben sim i o furnic tur pe şira spin rii.
— Cine era?
— Trezorierul corpora iei era un tân r geniu financiar. Un
Obersturmfuhrer. Din SS, mai exact. Poate c i-e cunoscut
numele: Max Hartman.
— Tata!
Ben trebui s -şi aminteasc s respire.
— N-a fost un supravie uitor al Holocaustului, Ben. Tat l nostru
a fost un blestemai de nazist.

84
8
Ben închise ochii, inspir adânc şi scutur din cap.
— Asta-i absurd. Evreii n-au fost membri ai SS-ului. E clar c
documentul e un fals.
— Crede-m , zise Peter calm. Am avut o gr mad de timp s -l
studiez. Nu e un fals.
— Dar atunci…
— Tat l nostru pretindea c în aprilie 1945 se afla la Dachau. Î i
aminteşti? Şi c a fost eliberat de Armata a şaptea american .
— Nu-mi amintesc perioada exact …
— N-ai fost niciodat prea curios în leg tur cu trecutul tatei,
nu-i aşa?
— Nu prea, recunoscu Ben.
Peter schi un zâmbet sumbru.
— Probabil c aşa a vrut el. Şi eşti norocos c n-ai fost curios, îi
pl cut s tr ieşti într-o stare de inocen . S crezi toate
minciunile. Povestea, legenda pe care a creat-o tata despre
supravie uitorul Holocaustului care a venit în America cu zece
dolari în buzunar şi a construit un imperiu financiar, devenind un
mare filantrop. D du din cap şi pufni. Ce escroc e. Ce mit a creat.
Ad ug cu un rânjet dispre uitor: Marele om.
Ben nu putea s accepte ideea. Îi era greu s în eleag .
Duşmanii lui îl considerau nemilos, dar nu escroc.
— Max Hartman a fost membru al Schutzstaffel, repet Peter.
SS-ul, da? Trece asta la rubrica „straniu, dar adev rat”.
Peter era al naibii de serios şi de conving tor, iar Ben nu-şi
amintea s -l fi min it vreodat în fa . Totuşi trebuia s fie o
greşeal ! Voia s strige: înceteaz !
— Ce fel de corpora ie era asta?
Peter scutur din cap.
— Poate c o fa ad , un fel de corpora ie-fantom , înfiin at cu
multe milioane de dolari în bunuri de inute în comun de c tre
liderii ei.
— Pentru ce? În ce scop?
— Asta nu ştiu şi nici în document nu se precizeaz .
— Unde-i documentul sta?
— L-am ascuns, este în siguran , nu- i face griji. Corpora ia
85
asta, cu sediul la Zurich, era numit Sigma AG, la începutul lui
aprilie 1945.
— Şi i-ai spus tatei ce-ai aflat?
Peter încuviin şi sorbi din cafea.
— L-am sunat, i-am citit lista şi l-am întrebat despre ea. A s rit
ca ars, aşa cum ştiam c o s fac . A pretins ca şi tine c e un fals.
S-a înfuriat şi s-a retras în ap rare. A început s urle, acuzându-
m c am fost în stare s cred o asemenea calomnie. Dup cât a
suferit el, bla-bla-bla, cum era posibil s cred o astfel de minciun .
Replici de genul sta. Nu m aşteptam s aflu ceva de la el, voiam
doar s -i v d reac ia. Apoi am început s întreb în stânga şi-n
dreapta. M-am uitat prin documentele corpora iei la Geneva şi la
Zurich. Am încercat s aflu ce s-a întâmplat cu firma asta. Pe
urm , au încercat s m ucid . De dou ori. Prima dat a fost un
„accident” de maşin , au ratat la musta . Un automobil s-a suit
pe trotuar la Limmatquai, pe unde m plimbam. A doua oar a fost
un jaf pe Niederdorfstrasse, care numai jaf n-a fost. Am reuşit s
scap în ambele cazuri, dar am fost avertizat. Dac aş fi c utat s
fac s p turi în leg tur cu lucruri care nu m priveau, data
viitoare aş fi fost ucis. Trebuia s predau toate documentele
importante. Dac vreun detaliu despre corpora ia asta ar ieşi la
iveal , aş pl ti cu via a. Eu şi toat familia mea. M-au prevenit s
nu strecor vreo informa ie presei. De tata nu-mi p sa, evident. Pe
tine şi pe mama v-am protejat.
— Dar de ce erau aşa îngrijora i de ceea ce ştiai tu? insist Ben.
Priveşte situa ia obiectiv. O corpora ie a fost înfiin at cu mai bine
de cincizeci de ani în urm . Şi ce dac ? De ce atâta discre ie acum?
— E vorba de un parteneriat care ignora frontierele dintre
inamici. E vorba despre riscul demasc rii publice şi, în consecin ,
a condamn rii publice a unora dintre cele mai importante şi
respectate personalit i ale timpului nostru. Asta abia în ultimul
rând. Gândeşte-te la natura acestei întreprinderi. Corpora ii-
mamut ale alia ilor şi ale Axei, punând bazele unei entit i comune
ca s se îmbog easc cu to ii. Germania era sub blocad la acea
vreme, îns capitalul nu respect grani ele na ionale, nu? Unii ar
numi asta comer cu inamicul. Cine ştie ce legi interna ionale or fi
fost violate? Şi dac exista posibilitatea ca bunurile s fie blocate
sau confiscate? N-ai cum s masori valoarea acelor bunuri. Într-o
jum tate de secol poate interveni o r sturnare de situa ie. S-ar
putea s fie vorba despre sume uluitoare. S nu uit m c pân şi
elve ienii au renun at la legile secretului bancar sub presiunea
86
interna ional . E clar c nişte oameni au ajuns la concluzia c aş
putea şti suficient de mult ca s le periclitez confortabilul lor
acord.
— Nişte oameni? Cine te-a amenin at?
Peter oft .
— Aş vrea s ştiu.
— Mai, Peter, dac mai tr iesc oamenii implica i în întemeierea
acelei corpora ii, trebuie s fie b trâni.
— Sigur, cei mai mul i dintre cei afla i în posturi înalte au
murit, îns unii mai tr iesc, crede-m . Au înjur de şaptezeci de
ani. Dac numai doi sau trei dintre tipii din consiliul de conducere
mai sunt în via , s-ar putea s de in o avere. Te-ai gândit cine ar
putea fi succesorii lor? E limpede c au destui bani ca s in
secretul îngropat, în elegi? Cu orice pre .
— În consecin , te-ai hot rât s dispari.
— Ştiau prea multe despre mine. Programul meu zilnic, locurile
unde m duceam, num rul meu secret de telefon, numele şi
adresele membrilor familiei, informa ii despre creditele mele. Mi-au
dat de în eles, cât se poate de limpede, c aveau resurse
importante. Aşa c am luat o hot râre, Benno. Trebuia s mor. Nu
mi-au l sat alt cale.
— Nici o alt cale? Puteai s le fi dat documentul la stupid, s
accep i cererile lor… s - i vezi de treab ca şi cum n-ai fi v zut
niciodat hârtia aia.
Peter protest .
— E ca şi cum ai încerca s scuturi un clopo el f r ca el s
sune sau s vâri pasta de din i la loc în tub – nu se poate. Nu m-ar
fi l sat în via , dup ce ştiam ce ştiam.
— Atunci care-a fost scopul avertismentului?
— S m reduc la t cere pân când aveau s afle cât ştiam şi
dac spusesem cuiva. Apoi ar fi sc pat de mine.
Ben o auzi pe b trâna hangi umblând prin camera al turat .
Dup o vreme, zise:
— Cum ai f cut, Peter? Cu moartea vreau s spun. Nu cred c a
fost uşor.
— N-a fost. Peter se l s pe sp tarul scaunului, sprijinindu-şi
ceafa de tocul ferestrei. N-aş fi reuşit f r Liesl.
— Prietena ta.
— Liesl e o femeie minunat , absolut remarcabil . Iubita mea şi
cel mai bun prieten. Ah, Ben, niciodat n-am crezut c o s am
norocul s g sesc pe cineva ca ea. Sper c într-o bun zi o s
87
cunoşti şi tu pe cineva care m car s -i semene. Singur, n-aş fi
reuşit niciodat s întocmesc planul. Ea a fost de acord c trebuia
s dispar şi a insistat ca treaba s fie f cut bine.
— Dar amprentele dentare… adic , ce naiba, Peter, te-au
identificat, mai presus de orice îndoial .
Peter d du din cap.
— Au comparat dantura cadavrului cu amprenta dentar de-
acas , crezând c radiografiile dentare din cabinetul doctorului
Meirill erau ale mele.
Ben îşi scutur capul, uluit.
— Al cui cadavru…?
— Liesl s-a inspirat din farsa pe care studen ii la medicin de la
Universitatea din Zurich o pun la cale aproape în fiecare an, la
sfârşitul semestrului de prim var . Un mucalit fur cadavrul din
sala de anatomie. E un fel de ritual macabru de prim var , al
studen ilor medicinişti – într-o zi, cadavrul dispare pur şi simplu.
E întotdeauna reclamat şi se ofer un soi de recompens . Ea a
aranjat s fie furat un cadavru nerevendicat de nimeni, de la
morga spitalului. Pe urm a fost simplu s ob inem fişa medical a
mortului, inclusiv amprentele dentare – asta-i Elve ia, to i au
documente de identificare.
Ben zâmbi f r s vrea.
— Dar s înlocuieşti radiografiile…?
— S zicem c am angajat pe cineva s fac o treab simpl ,
deloc riscant – s p trund într-o cas . Cabinetul doctorului
Merrill nu e chiar Fort Knox. Nişte filme au fost înlocuite cu altele.
N-a fost mare lucru. Când poli ia a cerut radiografiile dentare, le-a
primit pe cele false.
— Şi pr buşirea avionului?
Peter îi explic , neomi ând nici un detaliu semnificativ. În timp
ce el vorbea, Ben îl privea cu aten ie. Peter fusese întotdeauna
calm, domol, meditativ, deloc calculat sau pref cut, iar planul s u
tocmai asta îi impusese pref c toria. Cât de însp imântat trebuia
s fi fost.
— Cu câteva s pt mâni în urm , Liesl a candidat pentru un
post la un mic spital din cantonul St. Gallen. Cei de-acolo au fost
bucuroşi s-o angajeze – aveau nevoie de un pediatru. Ea a g sit o
c su la ara, într-o p dure de lâng un lac şi m-am instalat
acolo. Treceam drept so ul ei, un scriitor canadian care lucra la o
carte. În tot timpul sta mi-am p strat contactele, antenele mele.
— Oameni care ştiau c eşti în via . N-a fost riscant?
88
— Oameni de încredere care ştiau c sunt în via . V rul lui
Liesl e avocat la Zurich. El a fost postul nostru de ascultare, ochii
şi urechile noastre. Omul are numeroase contacte interna ionale,
cunoştin e în poli ie, în comunitatea bancar , printre detectivii
particulari. Ieri, a aflat despre baia de sânge de la Bahnhofplatz,
despre un str in care a fost dus la poli ie pentru a fi interogat.
Când Dieter mi-a vorbit despre tentativa de asasinat asupra ta, am
în eles ce se întâmplase. Ei, moştenitorii şi cei de pe list care mai
tr iesc au b nuit probabil tot timpul c moartea mea a fost
înscenat . Au urm rit cu aten ie fie reapari ia mea în Elve ia, fie
vreun semn care s le indice c tu ai continua investiga iile mele.
Ştiu sigur c au în buzunar o mul ime de poli işti elve ieni şi c au
pus un premiu pe capul meu. Dispun, practic, de jum tate din
poli ie. Presupun c banca unde-ai avut întâlnire în diminea a
aceea, UBS, a fost fitilul care-a declanşat toat povestea. Nu aveam
încotro. Trebuia s ies din ascunz toare şi s te avertizez.
Peter şi-a riscat via a pentru mine, îşi zise Ben, sim ind c -l
podidesc lacrimile. Pe urm îşi aminti de Jimmy Cavanaugh, omul
care nu exista şi îl puse pe Peter la curent.
— Incredibil, spuse Peter şi r mase cu privirea pierdut .
— Ca şi cum ar încerca s m deruteze. i-l aminteşti pe Jimmy
Cavanaugh?
— Sigur. A petrecut Cr ciunul cu noi la Bedford de vreo dou
ori. Şi mie îmi pl cea tipul.
— Ce leg tur ar fi putut avea el cu Corpora ia? S -l fi racolat
ei, f când s dispar la un moment dat orice urm a existen ei lui?
— Nu, zise Peter, nu te-ai prins. Cred c Howie Rubin a avut
dreptate. Jimmy Cavanaugh nu exist şi nici n-a existat vreodat .
Începu s vorbeasc repede. E o logic mai ciudat în toat
povestea asta. Jimmy Cavanaugh – s -i zicem aşa, oricare ar fi
numele lui real – n-a fost niciodat racolat. A lucrat pentru ei tot
timpul. Apare un tân r mai vârstnic decât restul clasei, locuieşte
în afara campusului şi devine cel mai bun prieten al t u. Nu
în elegi, Benno? sta a fost planul. Din cine ştie ce motiv, ei au
hot rât c era important s stea cu ochii pe tine înc din perioada
aceea. Şi-au luau m suri de precau ie.
— Vrei s spui c acest Cavanaugh a fost… îns rcinat s m
supravegheze.
— Probabil c şi de mine se ocupa cineva. Tat l nostru a fost
unul dintre lideri. Se întrebau dac nu cumva ştim ceva ce le-ar fi
putut periclita organiza ia. Poate c voiau s fie siguri. Apoi tu te-
89
ai dus la şcoala aia de ghetou, iar eu am plecat în Africa. Practic,
ne-am scos singuri din circula ie, din punctul lor de vedere.
Ben se sim ea ame it.
— Nu i se pare normal ca un grup de industriaşi s coopteze
un agent operativ, un ucigaş, printre ale c rui calit i se num r şi
aceea c te cunoaşte din vedere?
— Ce dracu’, Peter, cred c …
— Crezi? Benno, dac te gândeşti la…
Se auzi un zgomot de geam spart.
Ben în epeni, v zând gaura zim at ce ap ruse dintr-o dat în
fereastr . Peter p rea s -şi fi înclinat capul, aplecându-se
inten ionat în fa , peste mas , cu un gest de un comic straniu, de
parc s-ar fi ploconit în mod exagerat, cu genunchii îndoi i, f când
o temenea politicoas . În aceeaşi frac iune de secund se auzi un
aaah gutural, f r sens. Apoi Ben v zu cumplita ran sângerie din
mijlocul frun ii lui Peter, f râmele de esut cenuşiu şi aşchiile albe
de os ce se împr ştiaser pe mas .
— O, Doamne! ip Ben. O, Doamne. O, Doamne. Se r sturn pe
spate, pr buşindu-se pe podea, lovindu-se cu capul de parchetul
dur din stejar. Nu, gemu el, vag conştient de rafala silen ioas ce
exploda peste tot în mica sufragerie. O, nu. O, Doamne.
Era paralizat de fric , şocat de oroarea din fa a lui, pân când
un semnal primitiv de autoconservare ap ru din adâncul fiin ei
sale, ridicându-l în picioare.
Se uit afar , prin fereastra spart , dar nu v zu decât
întunericul. Apoi, luminat de flac ra de la gura evii ce preced
alt împuşc tur , z ri fa a pentru o frac iune de secund , o fa ce
i se întip ri pentru totdeauna în minte. Ochii asasinului erau negri
şi adânci i în orbite, chipul palid şi tenul anormal de neted.
Ben travers în salturi sufrageria; în spatele lui se sparse alt
fereastr şi alt glon se înfipse în tencuiala peretelui, la câ iva
centimetri de el.
Asasinul îl intea acum pe el. Îl v zuse şi ucigaşul pe el?
R spunzând parc întreb rii lui nerostite, un cartuş despic
tocul uşii la câ iva centimetri de capul lui, în timp ce el disp rea în
coridorul întunecat ce lega sufrageria de holul de la intrare. Din
fa , dinspre hol, se auzi un strig t de femeie – probabil hangi a
care ipa înfuriat sau însp imântat . Apoi ap ru drept în calea
lui, agitându-şi bra ele.
Ben o împinse într-o parte şi alerg în hol. Hangi a protest
zgomotos. Nu mai ezit , se mişc gr bit, insensibil precum un
90
robot, gândindu-se doar la supravie uirea lui.
Dup ce ochii i se acomodar cu semiîntunericul, v zu uşa din
fa şi alt hol care ducea spre camerele de oaspe i.
O scar îngust ce pornea din hol, vizibil de unde era el, ducea
la camerele de sus. Înc perea în care se afla acum nu avea
ferestre, deci era ferit de gloan ele ce veneau de-afar , cel pu in
pentru un timp.
Pe de alt parte, lipsa unei ferestre însemna c nu putea s
vad dac tr g torul venise în fa a cl dirii. Ucigaşul lui Peter
trebuia s -şi fi dat seama c ratase una din inte. În consecin ,
trebuie s fi alergat fie în fa , fie în spatele hanului. Uşa din fa
ori cea din spate, dac nu erau şi altele pe care Ben nu le ştia.
Avea cincizeci la sut şanse s scape pe uşa din fa .
Cincizeci la sut .
Lui Ben nu-i pl cea s ac ioneze la noroc. Dac existau mai
multe ieşiri?
Dac aşa st teau lucrurile, cei de-afar trebuia s se împr ştie
ca s le supravegheze pe toate. În orice caz, n-avea cum s scape
prin fa sau prin spate.
Un ip t se auzi din sufragerie: hangi a îl descoperise f r
îndoial pe Peter.
De la etaj, se auzir zgomote de paşi ap sa i. Se treziser
turiştii.
Turişti? Oare câ i se aflau acolo?
Alerg la uşa din fa şi trase z vorul greu de o el.
Dinspre scara de la cel lalt cap t al camerei auzi nişte paşi
repezi, apoi silueta masiv a unui b rbat solid ap ru pe treapta de
jos. Purta un halat albastru de baie şi p rea îngrozit.
— Was geht hier vor? strig el.
— Cheam poli ia, ip Ben în englez . Polizei – telefon!
Ar t spre telefonul din spatele recep iei.
— Poli ia? De ce… e cineva r nit?
— Telefon! repet Ben înfuriat. Du-te! Cineva a fost ucis! Cineva
a fost ucis.
Gr sanul porni împleticindu-se spre recep ie, ridic receptorul,
ascult o clip , apoi form num rul.

Gr sanul vorbea repede şi tare în german .


Unde erau pistolarul sau pistolarii? Aveau s n v leasc
în untru, s -l caute şi s -i fac de petrecanie. Turiştii de aici nu i-
ar fi stat în cale, nu l-ar fi oprit. Îşi aminti masacrul din pasajul de
91
la Zurich.
Grasul elve ian puse receptorul în furc .
— Sie sind unterwegs, zise el. Poli ia… soseşte.
— Cât de departe sunt?
Omul îl privi o clip , apoi în elese.
— Sunt pe drum, spuse el. Foarte aproape. Ce s-a întâmplat…
cine a fost ucis?
— Nu-l cunoşti.
Hangi a n v li pe uş , ipând:
— Er ist lot! Sie haben ihn erschossen! Dieser Mann dori
draussen – De în Bruder, er wurde ermordet!
Femeia credea c Ben îşi omorâse fratele. O nebunie.
Ben, care fusese cu mintea înce oşat , percepu brusc realitatea.
Oroarea faptelor petrecute îl copleşea. O lu la fug spre holul
despre care credea c ducea în spatele casei.
Femeia ipa în urma lui, dar Ben continua s alerge. Mieunatul
ascu it al unei sirene de poli ie se al tur ipetelor isterice ale
hangi ei şi deveni mai puternic pe m sur ce maşina poli iei se
apropia. P rea s fie o singur siren , o singur maşin .
S r mân sau s plece?
Controleaz jum tate din poli ie, îi spusese Peter.
Alerg pe hol, coti brusc la dreapta, pe urm z ri o uş mic din
lemn. O deschise şi v zu nişte rafturi pline cu lenjerie de pat.
Zgomotul sirenei era înso it acum de scrâşnetul unor ro i de
maşin pe pietriş. Poli ia sosise în fa a cl dirii.
Ben alerg spre o alt uş de lemn de la cap tul holului, o mic
fereastr cu jaluzele, aflat lâng ea, îl f cu s în eleag c uşa
d dea spre exterior. R suci clan a şi trase.
Era blocat ; trase din nou, mai tare, clan a ced şi uşa se
deschise.
Terenul trebuia s fie acum sigur: sirena poli iei îi alungase pe
pistolari. Nimeni n-ar fi r mas la pând în p durea deas din
spate, de team s nu fie prins. S ri în tufişuri, împiedicându-se
de o coard de vi care-l trânti la p mânt.
Iisuse! îşi zise el. Trebuie s m gr besc, s evit cu orice pre
poli ia. Controleaz jum tate din poli işti. Se ridic cu greu în
picioare şi se n pusti în bezn .
Sirena se oprise. Auzi strig te şi zgomote de paşi pe pietriş. Ben
continua s alerge în zigzag f r s sl beasc ritmul, prin vegeta ia
deas şi tunelele înguste, formate de ramurile împletite. Ceva îi
sfâşie pantalonii. Mâinile îi erau zgâriate şi însângerate, dar
92
continu s -şi croiasc drum printre tufişuri pân ajunse în
luminişul unde se afla parcat camioneta lui Peter.
Deschise portiera şi se urc la volan. Constat disperat c Peter
nu l sase cheia în contact. Pip i sub covoraşul de pe podea. Nimic.
Sub scaun. Nimic.
Panica îl copleşi, inspir profund, încercând s se calmeze, apoi
trase afar încâlceala de fire de sub bord. Pornirea f r cheie, le
spusese îndr gitul lor gr dinar, Arnie, într-o diminea de var .
Asta-i un truc de care poate n-o s ave i nevoie, dar e bine s -l şti i.
În câteva secunde, leg cele dou fire şi reuşi s porneasc
motorul. Tr gând schimb torul de viteze în marşarier, ieşi cu
spatele din poian , pân la drumul întunecat. Nu se vedeau faruri
din nici o direc ie. Schimb viteza; vechea camionet icni, apoi
porni în goan pe autostrada pustie.

93
9

Nova Scotia

Diminea a era rece şi mohorât . O cea deprimant se l sase


peste port şi vizibilitatea era redus . Robert Mailhot z cea pe o
mas din inox, într-un costum albastru, cu fa a şi mâinile
acoperite cu fondul de ten roz, de prost gust, folosit de serviciul de
pompe funebre. Chipul p rea bronzat, dar avea riduri adânci, gura
sub ire, scofâlcit şi nasul mare şi coroiat.
Higgins, medicul legist, un b rbat corpolent, cu fa a roşcovan ,
avea p rul alb şi ochi cenuşii, mici şi b nuitori. Manifesta o
cordialitate perfect , dar în acelaşi timp prudent .
— Aşadar, ave i motive s crede i c e vorba de o crim , zise el
f r a încerca s -şi mascheze scepticismul.
Anna încuviin .
Sergentul Arsenault era prost dispus dup lungul interogatoriu
al v duvei. E adev rat c ob inuse permisiunea pentru autopsie,
dar nu spera s afle ceva.
Morga spitalului mirosea a formol şi mirosul sta o tulbura
întotdeauna pe Anna.
— Sper c nu te aştep i s g seşti vreo urm pe cadavru, spuse
Higgins.
— Presupun c a fost sp lat cu aten ie la serviciul de pompe
funebre, r spunse ea.
Omul sta o credea idioat ?
— Atunci ce cau i?
— Nu ştiu. Împuns turi, vân t i, r ni, t ieturi, zgârieturi.
— Otrav ?
— Posibil.
Dezbr car cadavrul şi Higgins cur fa a şi mâinile de
machiajul ce putea ascunde eventuale semne. Pleoapele fuseser
cusute la serviciul de pompe funebre; Higgins t ie firele şi c ut
urme de hemoragie – mici puncte de sânge sub piele – care puteau
indica strangularea.
— Sunt vân t i în spatele buzelor? întreb Anna.
94
Medicul t ie rapid firele cu un bisturiu, apoi introduse în gura
mortului un deget. Anna ştia c atunci când cineva era sufocat cu
o pern , ap reau vân t i acolo unde buzele fuseser ap sate pe
din i.
— Nu, zise el. Nu v d nimic.
To i trei începur s examineze cadavrul, centimetru cu
centimetru. La o persoan în vârst , e o treab dificil : pielea e
acoperit cu pete şi vân t i, aluni e şi vase capilare sparte.
C utar urme de ac în locurile obişnuite: la ceaf şi dup
urechi, în jurul nasului şi al obrajilor. Semnul unei injec ii putea fi
ascuns de o zgârietur ; nu g sir nimic. Higgins examina pân şi
scrotul, care era larg şi l sat.
Petrecur mai bine de o or apleca i asupra cadavrului, apoi îl
întoarser şi reluar examinarea. Higgins fotografie corpul şi
verific unghiile de la mâini, c utând rupturi sau t ieturi şi r zui
sub ele, punând f râmele de materie în mici plicuri albe.
— Pe epiderm nu e nimic neobişnuit, din câte-mi dau cu
seama, declar Higgins într-un târziu.
Anna era dezam git , dar nu surprins .
— Poate c otrava a fost ingerat , suger ea.
— O s ne d m seama la examenul toxicologic, zise Higgins.
— Ştiu şi cu? Nu mai are sânge.
— Poate c avem noroc, zise Higgins.
De obicei, când serviciul de pompe funebre preg tea cadavrul,
sângele era complet eliminat, cu excep ia câtorva pungi reziduale
şi înlocuit cu lichidul de îmb ls mare. Metanolul, etanolul,
formaldehida, coloran ii descompuneau anumite otr vuri,
f cându-le de nedepistat. Poate c r m sese pu in urin în
vezic .
Medicul f cu obişnuita t ietur în form de Y, de la umeri pân
la pelvis, apoi vârî mâna în cavitatea toracic pentru a scoate
organele. Anna îl considera cu totul resping tor.
Arsenault, palid, se scuz , spunând c se duce s bea o ceaşc
de cafea.
— Po i s iei nişte mostre de creier, de bil , rinichi, inim şi-aşa
mai departe?
Higgins zâmbi caustic, vrând parc s spun : nu m înv a pe
mine meserie.
— Scuze, spuse ea.
— Pot s pariez c o s g sim arterioscleroz , zise Higgins.
— F r îndoial , spuse ea. Omul era b trân. E vreun telefon pe-
95
aici?
Telefonul public se afla pe hol, lâng un automat de cafea, ceai
şi cacao fierbinte. În vreme ce forma num rul, Anna auzi bâzâitul
fer str ului electric cu care Higgins t ia cutia toracic .

Anna ştia c Arthur Hammond pleca devreme la lucru.


Conducea un centru de control al otr vurilor în Virginia şi preda
cursuri de toxicologie la o universitate. Se întâlniser pe când ea
lucra la un caz şi se pl cuser imediat. Omul era timid, vorbea cu
intermiten e ascunzând o bâlbâial veche şi rareori te privea în
ochi. Avea îns un sim al umorului dezvoltat. Hammond cunoştea
otr vurile şi metodele de intoxicare practicate înc în Evul Mediu.
Profesional era mult mai bun decât oricare specialist din
laboratoarele federale şi cu siguran mult mai dispus s fie de
folos. Nu era doar inteligent, ci avea şi o intui ie deosebit . Din
când în când, ea apela la el în calitate de consultant.
Îl g si acas .
— Unde eşti? întreb el.
— A, în nord.
El pufni scurt, amuzat de discre ia ei:
— În eleg. P i, ce-mi po i spune despre victim ?
— Era b trân. Cum ucizi pe cineva f r s laşi urme?
— Pur şi simplu nu mai vorbi cu el, Anna. Nu-i nevoie s -l ucizi.
Aşa flirta el.
— Dar clorura de potasiu? zise ea, ignorând gluma lui.
— Opreşte inima. Modific prea pu in nivelul potasiului din
organism, deci nu poate fi detectat. Era sub perfuzie?
— Nu cred. N-am g sit urme de ac.
— Atunci m îndoiesc. Se face prea mult mizerie. Dac nu era
sub perfuzie, ar fi trebuit injectat direct în ven şi-ai fi g sit sânge
înjur. F r a mai vorbi de semnele unei lupte.
Anna lua noti e în carnetul ei cu coperte din piele.
— S-a întâmplat brusc, nu-i aşa? Intoxicarea pe termen lung cu
metale grele se exclude. E prea lent . Te deranjeaz dac m duc
s -mi iau o ceaşc de cafea?
— Du-te.
Anna zâmbi în timp ce aştepta. Hammond se întoarse în mai
pu in de un minut.
— Apropo de cafea, spuse el. E vorba de ceva pus în b utur , în
mâncare, sau de o injec ie.
— N-am g sit urme de ac. Şi, crede-m , am studiat cadavrul cu
96
aten ie.
— Dac s-a folosit un ac de dou zeci şi cinci n-o s g seşti
urme. Şi mai exist şi sux.
Anna ştia c se referea la clorura de succinilcolin , curara
sintetic .
— Aşa crezi?
— Îmi amintesc de un caz faimos în 1967 – un doctor din
Florida a fost învinuit c şi-a ucis so ia cu sux. Ştii c sta e un
relaxant al muşchilor scheletului. Nu te po i mişca, nu po i
respira. Arat ca un stop cardiac. A fost un proces celebru – s-au
f cut de râs medici legişti din întreaga lume.
Anna not ceva în carnet.
— Exist o întreag list de relaxan i ai muşchilor scheletului.
În cazul b trânilor, orice-i poate face s dea ortul popii. Chiar şi
pu in mai mult nitroglicerin .
— Sub limb , nu?
— De obicei. Exist îns şi fiole de, s zicem anil-nitrit, care te
pot ucide dac le inhalezi. Capsule. Sau butil-nitrit. Dau o reac ie
de vasodilatare major , scade tensiunea arterial , te pr buşeşti şi
mori.
Anna lua noti e cu înfrigurare.
— Pe urm mai e şi gândacul de turb , zise el, râzând înfundat.
În cantitate mare, te poate ucide. Mi se pare c -i spune cantarida.
— Omul avea optzeci şi şapte de ani.
— Un motiv în plus s aib nevoie de un afrodiziac.
— Nu vreau s m gândesc la asta.
— Era fum tor?
— Nu ştiu înc . Presupun c o s ne d m seama dup pl mâni.
De ce întrebi?
— E un caz interesant, la care am lucrat de curând. Nişte
b trâni din Africa de Sud au fost ucişi cu nicotin .
— Cu nicotin ?
— Nu trebuie s foloseşti prea mult .
— Cum?
— E un lichid. Are gust amar, dar poate fi combinat cu altceva.
Poate fi şi injectat. Moartea survine în câteva minute.
— La un fum tor nu- i po i da seama, nu-i aşa?
— Trebuie s fii iste şi s apreciezi nivelul nicotinei din sânge
în compara ie cu metaboli ii.
— Pricep.
— La un fum tor g seşti mai mul i metaboli i decât nicotin
97
pur . Dac e vorba despre o intoxicare acut , g seşti mult mai
mult nicotin şi mult mai pu ini metaboli i.
— La ce trebuie s m aştept de la examenul toxicologic?
— Un examen toxicologic normal detecteaz abuzul de droguri.
Opiacee, naturale şi sintetice, morfin , cocain , LSD, Darvon,
fenciclidin , amfetamina, benzodiazepine, valium şi barbiturice.
Uneori antidepresive triciclice. Cere-le s fac un examen
toxicologic complet, plus alte probe. Mai e placydilul, un vechi
somnifer. Solicit analiza barbituricelor şi a somniferelor.
Fentanylul e extrem de greu de detectat, ca şi Dimetil-sulfoxidul,
folosit pentru cai. Vezi ce ob ii. Cred c or s fac şi C.G.Spec.Mas.
— Nu ştiu. Ce-i aia?
— Cromatografie gazoas , spectrometrie de mas . E proba de
aur. Cât de departe eşti?
— Într-un oraş. De fapt sunt în Canada.
— A, cei de la PRCC sunt buni. Au laboratoare criminalistice
mult mai bune decât ale noastre, dar s nu m citezi. Asigur -te
c verific în apele locale şi în bazine tot ce-ar putea denatura
analiza. Spuneai c trupul e îmb ls mat, da? Pune-i s ia o
mostr din fluidul de îmb ls mare şi exclude substan ele din el.
Cere-le un examen toxicologic complet – sânge, esut, p r. Unele
proteine se dizolv în gr sime. Cocaina se depoziteaz în muşchii
inimii, nu uita asta. Ficatul e ca un burete.
— Cât or s dureze toate testele astea?
— S pt mâni, poate chiar luni.
— Nu se poate.
Entuziasmul ei se risipi brusc.
— Aşa e. Dar poate ai noroc. Poate s dureze luni de zile sau
doar o zi. În orice caz, dac nu ştii exact ce otrav cau i, ai şanse
s nu afli niciodat .

— Toate dovezile arat c a murit din cauze naturale, o anun


Higgins când Anna se întoarse în laborator. Insuficien cardiac ,
probabil. Arterioscleroz , sigur. Am depistat şi un vechi infarct
miocardic.
Pielea capului lui Mailhot fusese desprins de pe east ca o
masc de latex. Calota deschis l sa s se vad cutele roz ale
creierului. Anna îşi zise c avea s i se fac r u când v zu un
pl mân atârnând de cârligul unui cântar.
— Cât e de greu? întreb ea.
— E uşor. Dou sute patruzeci de grame. Nu e congestionat.
98
— Deci a murit repede. Putem exclude un sedativ destinat
sistemului nervos central.
— Cum spuneam, arat ca un atac de cord.
Higgins p rea s -şi piard r bdarea. Ea îi spuse ce voia s
ob in de la examenul toxicologic, citindu-şi notele. Medicul legist
f cu ochii mari, nevenindu-i s cread .
— Ai idee cât vor costa toate astea?
Anna inspir profund:
— Guvernul american va suporta toate costurile. Am nevoie de o
analiz minu ioas . Dac nu aflu acum, s-ar putea s nu aflu
niciodat . Vreau s - i cer un serviciu.
Higgins o privi fix. Anna îi sim i iritarea.
— Vreau s - i cer s jupoi cadavrul.
— Glumeşti, nu-i aşa?
— Nu glumesc.
— E cazul s - i amintesc, agent Navarro, c v duva doreşte o
ceremonie funerar cu sicriul deschis.
— Nu se v d decât mâinile şi fa a, nu?
S jupoaie cadavrul însemna s înl ture toat pielea, în fâşii
largi, ca s poat fi cusut la loc. Asta le-ar fi permis examinarea
esutului subcutanat. Uneori, era unica modalitate de-a descoperi
urme de injec ii.
— Asta dac nu ai obiec ii, spuse Anna.
Higgins roşi. Întoarse cadavrul, lu bisturiul şi începu s
înl ture pielea.
Anna nu rezist şi ieşi pe coridor. Ron Arsenault se apropie,
inând în mân o can uriaş cu cafea.
— Înc se mai taie şi se spintec acolo? întreb el, ceva mai bine
dispus.
— Chiar mai r u. Jupuim pielea.
— Nici dumneata nu po i suporta?
— M duc pân la toalet .
Sergentul o privi sceptic.
— B nuiesc c n-ai avut noroc pân acum.
Ea scutur din cap, încruntat .
— Voi, yankeii, nu crede i în b trâne e?
— M întorc imediat, zise ea cu r ceal .
Se stropi pe fa cu ap rece, dându-şi seama prea târziu c nu
existau prosoape de hârtie. Bodog ni şi intr într-o cabin , de
unde rupse nişte hârtie igienic . Privindu-se în oglind , observ
cearc nele întunecate de sub ochi. Se machie şi se întoarse la
99
Arsenault, sim indu-se pu in mai înviorat .
— Te-a chemat medicul, spuse Arsenault gr bit, Higgins inea
sus o bucat de piele îng lbenit de vreo opt centimetri p tra i, ca
pe un trofeu.
— Ai noroc c am jupuit şi mâinile, zise el, o s m înjure
directorul de la pompe funebre.
— Ce e? întreb Anna, ner bd toare.
— Dosul palmei. esutul degetului mare, muşchiul abductor
alpolicelui. Priveşte aici.
Ea se apropie, împreun cu Arsenault, dar nu v zu nimic.
Higgins lu lupa de pe masa de examinare.
— Vezi umfl tura asta mic şi roşie, cam de un centimetru
lungime, de forma unei fl c ri?
— Da.
— sta-i semn de injec ie. Crede-m , nu acolo vâr acul o
infirmier ori un doctor. Pân la urm , s-ar p rea c am g sit
ceva.

100
10

Bedford, New York

Max Hartman şedea în fotoliul de piele cu sp tar înalt, în


biblioteca în esat de c r i, locul unde-şi primea de obicei
vizitatorii. Ben considera ciudat felul în care tat l s u prefera s
stea în spatele barierei formate de imensul birou de mahon tapi at
cu piele, chiar şi atunci când se întâlnea cu propriul s u fiu.
În fotoliul imens, b trânul, cândva înalt şi puternic, ar ta;
pric jit – o imagine cu siguran diferit de cea pe care-ar fi vrut s-
o prezinte. Ben st tea într-un fotoliu de piele din fa a: Biroului.
— Când ai sunat, mi s-a p rut c voiai s discut m despre ceva,
spuse Max.
Vorbea cu un accent anglo-american cultivat, influen a
germanei fiind greu de detectat. În tinere e, Max Hartman, luase
lec ii de vorbire corect şi elocin , de parc ar fi vrut s ştearg
toate urmele trecutului s u.
Ben se uit cu aten ie la tat l lui înainte de a-i r spunde,
încercând s -l în eleag . Totdeauna ai fost o enigm pentru mine.
Distant, imposibil de cunoscut.
— Aşa e, zise el.
Un str in care-l vedea prima oar pe Max Hartman ar fi
remarcat capul mare, pleşuv, împestri at cu pete maronii, de
b trâne e, urechile mari şi c rnoase, ochii apoşi, maxilarul
proeminent, n rile în permanen dilatate. În ciuda transform rilor
provocate de vârst , era evident c fusese cândva un b rbat
frumos.
Ca de obicei b trânul purta un costum de comand , croit
pentru el la Savile Row, în Londra. C maşa alb , scrobit , cu
ini ialele brodate pe buzunarul de la piept, o cravat din rips
albastru cu auriu, butoni din aur masiv completau inuta. Deşi era
duminic diminea a, Max era îmbr cat ca pentru o întrunire a
consiliului de administra ie.
Ciudat cum se modific percep iile cu timpul, îşi zise Ben.
Uneori, îl vedea pe tat l lui aşa cum era acum, b trân şi fragil;
101
alteori, îl privea cu ochii unui copil intimidat.
Adev rul era c Ben şi Peter fuseser întotdeauna pu in speria i
de tat l lor. Max Hartman intimida în general oamenii; de ce ar fi
f cut excep ie fiii lui? Nu era uşor s fii fiul lui Max, s -l iubeşti şi
s -l în elegi. Era ca şi cum ai fi înv at o limb str in complicat ,
una pe care Peter nu putuse ori nu voise s-o înve e.
Lui Ben îi trecu brusc prin minte expresia dur a lui Peter
atunci când îi dezv luise ceea ce descoperise despre Max. Apoi
imaginea lui Peter f cu loc unui şuvoi de amintiri legate de fratele
s u. Sim i un nod în gât şi ochii i se umplur de lacrimi.
Nu te gândi, îşi spuse el. Nu le gândi la Peter. Aici, în casa asta,
unde ne-am jucat de-a v-a i ascunselea şi ne-am hârjonit, am
conspirat în şoapt la miezul nop ii, am ipat, am râs şi-am plâns.
Peter e mort, iar acum trebuie s înduri totul de unul singur.
Ben nu ştia cum s înceap , cum s abordeze subiectul, în
avionul cu care plecase de la Basel pl nuise cum s -l înfrunte pe
tat l s u, dar în clipa aceea uitase totul. Ştia doar c nu-i va
spune nimic despre Peter, despre reapari ia şi asasinarea lui. Ce
rost avea? De ce s -l tortureze pe b trân? Max Hartman ştia c
Peter murise cu ani în urm . De ce s -l tulbure?
Îl l s pe tat l lui s vorbeasc despre afaceri, s -l întrebe de
conturile pe care le administra. B trânul e înc ager la minte, îşi
zise Ben. Trebuia s schimbe subiectul, dar nu era uşor, nici
elegant s spun : Apropo, tat , ai fost cumva nazist? Nu te superi
c întreb?
În cele din urm , Ben se hot rî s atace:
— Cred c vizita în Elve ia m-a f cut s în eleg cât de pu in ştiu
despre… despre perioada petrecut de tine în Germania…
Ochii tat lui s u p rur s se m reasc în spatele lentilelor. Se
aplec în fa .
— Ia spune, de unde interesul sta neaşteptat pentru istoria
familiei?
— Cred c din pricina vizitei mele în Elve ia. Mi-a amintit de
Peter. Pentru prima oar dup moartea lui m-am dus acolo.
B trânul îşi privi mâinile.
— Eu nu st ruiesc asupra trecutului, ştii asta. N-am f cut-o
niciodat . Privesc doar înainte. Nu-i nimic de spus. Am fost dus
acolo, am avut norocul s supravie uiesc şi m-au eliberat la 29
aprilie 1945. N-o s uit niciodat ziua asta, dar de acea perioad a
vie ii mele prefer s nu-mi amintesc.
Ben trase adânc aer în piept, apoi lans atacul. Era conştient de
102
faptul c rela ia cu tat l lui avea s fie alterat pentru totdeauna,
c v lul urma s tic sfâşiat.
— Numele t u nu se afl pe lista prizonierilor elibera i de alia i.
Era o cacealma. Urm ri reac ia tat lui s u. Max îl privi îndelung
şi, spre surprinderea lui, zâmbi.
— Trebuie s fii totdeauna precaut cu documentele. Listele sunt
întocmite în grab , în perioade de haos total. Unele nume sunt
ortografiate greşit, altele omise. Dac numele meu lipseşte de pe
vreo list întocmit de cine ştie ce sergent american, ce-i cu asta?
— Dar n-ai fost la Dachau, nu-i aşa? întreb calm Ben. Tat l lui
r suci încet fotoliul, întorcându-i spatele lui Ben.
Când vorbi, glasul lui era ascu it:
— Ce lucru straniu po i s spui.
Ben sim ea cum i se strânge stomacul.
— Dar adev rat, nu?
Max întoarse fotoliul. Chipul lui era lipsit de expresie, îns o
pat roşie îi ap ruse pe obrajii p mântii.
— Exist oameni care şi-au f cut o profesiune din contestarea
faptului c Holocaustul a avut loc. Aşa-zişii istorici, scriitori…
public articole şi c r i în care sus in c toat povestea a fost o
fars , c n-au fost ucişi milioane de evrei.
Ben îşi sim i gura uscat .
— Ai fost locotenent în SS. Numele t u apare pe un document –
un document de asociere, unde sunt trecu i membrii unui consiliu
de directori ai unei companii secrete. Tu ai fost trezorierul.
Când b trânul r spunse, o t cu în şoapt .
— N-o s ascult aşa ceva, zise el.
— Îi adev rat, nu?
— Habar n-ai despre ce vorbeşti.
— De-aceea n-ai povestit niciodat despre Dachau. N-ai trecut
niciodat pe acolo. Ai fost un nazist.
— Cum po i spune aşa ceva? zise b trânul cu glas aspru. Cum e
posibil s crezi aşa ceva? Cum îndr zneşti s m insul i în felul
sta!
— Documentul la… e în Elve ia. Contractul de asociere,
întregul adev r e acolo.
Ochii lui Max Hartman aruncau fulgere.
— Cineva i-a ar tat un document fals, menit s m
discrediteze. Iar tu, Benjamin, ai preferat s crezi asta. Adev rata
întrebare e: pentru ce?
Ben sim ea cum totul începe s se învârt în jurul lui.
103
— Pentru c mi-a spus Peter! r cni el. Acum dou zile, în Elve ia.
El a g sit documentul şi a aflat adev rul. Peter a aflat ce-ai f cut.
Încerca s ne protejeze de consecin e.
— Peter…? icni Max.
Expresia de pe chipul tat lui s u îl speria, îns Ben continu :
— El mi-a vorbit despre corpora ia asta şi despre cine ai fost tu
în realitate. Îmi spunea toate astea când a fost împuşcat mortal.
Fa a lui Max Hartman devenise palid , iar mâna noduroas
aşezat pe birou tremura vizibil.
— Peter a fost ucis sub privirile mele. Ben aproape c scuip
cuvintele: Fratele meu, fiul t u… înc o victim de-a ta.
— Minciuni! strig Max.
— Nu, spuse Ben. E adev rul. Ceva ce-ai ascuns de noi toat
via a.
Brusc, vocea lui Max deveni o şoapt .
— Vorbeşti despre lucruri pe care n-ai cum s le în elegi. F cu o
pauz . Conversa ia asta s-a încheiat.
— Am în eles cine eşti tu, zise Ben. Şi sunt dezgustat.
— Pleac , strig Max Hartman, ar tându-i uşa cu o mân
tremurând .
Ben îşi imagin acelaşi bra ridicat într-un salut SS, într-un
trecut insuficient de îndep rtat. Niciodat îndeajuns de îndep rtat.
Brusc îşi aminti cuvintele adesea citate ale unui scriitor: Trecutul
nu e mort. Nici m car nu e trecui.
— Ieşi afar ! strig cu glas tun tor tat l lui. Ieşi afar din casa
asta!

Washington, D.C.

Cursa Air Canada, venind de la Nova Sco ia, sosi pe Aeroportul


Na ional Reagan dup -amiaz târziu. Taxiul opri în fa a blocului
Adams-Morgan, unde locuia Anna, pu in înainte de ora şase. Era
deja întuneric.
Anna se întorcea întotdeauna cu pl cere în apartamentul ei,
singurul loc în care se sim ea deplin st pân pe situa ie.
Ieşind din ascensor, se întâlni cu un vecin, Tom Bertone. Tom şi
so ia lui, Danielle, erau avoca i – amândoi pu in prea exuberan i,
pu in prea prietenoşi, îns destul de simpatici.
— Hei, Anna, m-am întâlnit azi cu fratele t u mai mic, zise el.
104
Cred c de-abia a sosit în oraş. Un b iat foarte dr gu .
Uşile liftului se închiser în urma lui înainte ca Anna s poat
spune ceva.
Frate? Ea nu avea nici un frate.
Se opri lâng uşa apartamentului şi scoase pistolul, un Sig-
Sauer de 9 mm. inându-l într-o mân , r suci cheia în broasc cu
cealalt . În apartament era întuneric. Amintindu-şi
antrenamentele din tinere e, recurse la tactica standard E&C –
eschiv şi c utare. Agen ii de teren înv au tehnica asta în cadrul
şedin elor de antrenament, îns ei nu-i trecuse niciodat prin
minte c avea s-o aplice în propriul ei apartament, în casa ei, în
sanctuarul ei.
Închise uşa încetişor. În clipa urm toare sesiz ceva ciudat.
Apoi îşi d du seama c mirosea a fum de igar . Mirosul era prea
slab ca s provin de la o igar aprins . Probabil c venea de la
hainele cuiva care fuma.
Cineva fusese în apartamentul ei.
În lumina slab a l mpilor de pe strad , mai observ ceva: unul
dintre sertarele cartotecii ei era uşor întredeschis. Cineva c utase
prin lucrurile ei.
Sângele îi înghe în vine.
Dinspre baie venea un curent de aer: fereastra fusese l sat
deschis .
Apoi auzi un zgomot slab – scâr âitul aproape imperceptibil al
unui pantof cu talp de cauciuc pe dalele din baie. Intrusul mai era
acolo.
Aprinse lumina şi se r suci ghemuindu-se cu pistolul ridicat.
Slav Cerului c era un model mai mic, care se potrivea mai bine
cu mâinile ei decât tipul standard. Intrusul nu se vedea, îns ,
apartamentul fiind mic, nu existau prea multe locuri unde s se
ascund . Se ridic în picioare şi, respectând regula perimetrului –
îmbr işeaz pere ii, obişnuiau s spun instructorii ei – îşi croi
drum spre dormitor.
Sim i mişcarea aerului cu o clip înainte ca arma s -i fie smuls
din mâini de o lovitur puternic . De unde pornise?
Din spatele biroului? Al dulapului cu fişe? Pistolul c zu cu
zgomot pe podeaua camerei de zi.
Recupereaz -l prin orice mijloace.
Brusc, fu lovit din spate şi aruncat în uşa dormitorului cu o
bufnitur surd . R mase încremenit şi agresorul se d du câ iva
paşi înapoi.
105
Anna desluşi silueta supl a unui adolescent. Muşchii
proeminen i erau încorda i sub tricoul negru, mulat pe corp, dar
tân rul nu p rea s aib mai mult de şaptesprezece ani.
Asta n-avea nici o logic .
Încet, cu grij , Anna se ridic în picioare şi porni, cu o nep sare
simulat , spre canapeaua de culoarea fulgilor de ov z. Patul gri-
alb strui al pistolului se profila abia vizibil de sub pliul tapi eriei.
— Furtul din locuin e e o problem serioas în cartierul sta,
nu-i aşa? zise b rbatul-b lai, cu ironic. P rul lui negru, lucios, era
tuns scurt, iar tr s turile regulate erau lipsite de fermitate.
Statisticile sânt şocante.
Nu prea sem na cu delincven ii care bântuiau prin sud-estul
Washingtonului. Dac i s-ar fi cerut p rerea, Anna ar fi spus c
individul nu era american get-beget: i se p rea c detectase un
uşor accent irlandez.
— Aici nu e nimic de valoare, spuse Anna, încercând s par
calm . Trebuie s fi aflat asta pân acum. Nici unul dintre noi nu
are nevoie de necazuri. Îşi d du seama c mâna îi amor ise dup
lovitura primit . F r s -l scape din ochi, mai f cu un pas spre
canapea şi ad ug pe un ton detaşat: La ora asta n-ar trebui s fii
la şcoal ?
— Nu trimite niciodat un b rbat s fac treaba unui puşti,
r spunse el bine dispus.
Brusc, el îi trase înc un pumn, iar Anna zbur înapoi. Lovitura
administrat drept în plex o l s cu r suflarea t iat .
— Ştiai, continu tân rul intrus, c proprietarii de arme sunt cei
ucişi de ele? Înc o statistic la care merit s te gândeşti.
Niciodat nu po i fi destul de atent.
Nu era un ho . Nici nu vorbea ca un ho . Dar ce c uta? Închise
ochii pre de o clip , f când un inventar mintal al apartamentului
ei s rac mobilat: hainele, l mpile, aparatul pentru controlul
umidit ii… generatorul M26. Trebuie s încerc s -l g sesc! Precis
c puştiul a c utat cu aten ie peste tot, dar func ionarea acelui
dispozitiv nu era limpede pentru cei nefamiliariza i cu el.
— O s - i dau bani, spuse ea şi se întoarse c tre birou, pentru a
deschide sertarele. O s - i dau bani, repet ea.
Unde pusese generatorul? Ma func iona oare? Trecuser cel
pu in doi ani de când îl avea. Îl g si în sertarul mare din mijloc,
lâng o cutie roşie de carton în care-şi inea cecurile.
— În regul , zise ea, i-am g sit.
Când se întorsese cu fa a spre el, inea strâns în mân
106
generatorul M26 Tasertron. Îl porni şi un zgomot ascu it indic
faptul c dispozitivul era înc rcat.
— Vreau s m ascul i cu aten ie, spuse ea. sta-i un generator
M26, cel mai puternic dintre cele care se fabric . Dispari de-aici
sau o s -l folosesc. Dou zeci şi cinci de mii de vol i or s scoat
untul din tine.
Tân rul începu s se dep rteze de ea, retr gându-se c tre baie.
În clipa în care n ucitoarea arm ar fi fost activat , înc rc tura
ar fi declanşat contactorii – dou sârme sub iri, cu capete de trei
mm. Electricitatea desc rcat ar fi avut o tensiune suficient
pentru a-l imobiliza o vreme.
Anna îl urm spre baie. Intrusul nu avea experien ;
retr gându-se în înc perea strimt , putea s fie încol it. O mişcare
greşit , eroarea unui amator. R suci butonul generatorului la
maximum; n-avea rost s -şi asume riscuri în momentul sta.
Dispozitivul din mâna ei bâzâia şi pocnea. Un arc electric albastru
se formase între cei doi electrozi. O s inteasc în stomac.
Brusc auzi zgomotul apei curgând din robinetul deschis la
maximum. Ce dracu’ avea de gând? Se n pusti în baie, inând
generatorul în fa a ei şi-l v zu pe b rbatul-copil întorcându-se spre
ea cu ceva în mân . Îi pricepu jocul prea târziu. Era duza de la
duşul ei. Acesta arunc un şuvoi de ap în direc ia ei, ap care în
condi ii normale ar fi fost inofensiv . Anna l s din mân
generatorul. Un fulger electric se arcui dinspre dispozitiv c tre
bustul ei ud, un fulger albastru, torturant. Grupele majore de
muşchi i se contractar şi ea se pr buşi pe podea.
— A fost amuzant, zise tân rul pe un ton neutru. Dar e deja
târziu. Ne vedem alt dat .
Anna îl privi neputincioas cum se ca r pe fereastra de la baie
şi dispare pe scara de incendiu.
Dup ce îşi reveni, sun la poli ia municipal . Când sosir ,
poli iştii îi puser întreb rile obişnuite, se sf tuir dac s clasifice
incidentul drept violare de domiciliu ori furt şi cam atât.
Anna se uit la ceas. Era opt scara. Form num rul de-acas al
lui David Denneen.
— Îmi pare r u c te deranjez, spuse ea, voiam s te întreb dac
e liber camera voastr de oaspe i? Se pare c apartamentul meu
tocmai s-a transformat în locul unei infrac iuni.
— Locul unei… Iisuse, zise Denneen. Ce s-a întâmplat?
— O s - i explic mai târziu. Scuze pentru nepl cuta surpriz .
— Ai mâncat? Vino încoace imediat. O s mai punem un tacâm.
107
David şi Ramon locuiau într-un bloc construit înainte de r zboi,
lâng Dupont Circle. Drumul cu taxiul dur cincisprezece minute.
Apartamentul, destul de mic, era frumos mobilat. Dup aromele
pl cute care o întâmpinar când intr în cas – ardei iute, anason,
chimion – Anna ghici c Ramon preg tea unul din sosurile lui
mexicane.
Cu trei ani în urm , Denneen, un tân r agent, lucrase sub
comanda ei. Înv a repede, f cea treab bun şi avusese câteva
succese; supraveghease un asistent special al Casei Albe la
ambasada Qatarului, pist ce dusese la anchetarea unui caz major
de corup ie. Anna anexase la dosarul lui rapoarte favorabile, dar
aflase curând c Arliss Dupree, în calitate de director al
serviciului, ad ugase propriile sale evalu ri „potrivite”. Erau vagi,
îns acuzatoare ca inten ie: Denneen nu avea „stof de agent
guvernamental”. Îi lipsea „t ria de caracter” necesar unui
anchetator BIS, era „moale”, „posibil nestatornic”, „frivol”.
„Atitudinea lui era imprevizibil .” O înşiruire de absurdit i,
camuflajul birocratic al unei ostilit i viscerale, efectele unor
prejudec i.
Anna se împrietenise atât cu David, cât şi cu Ramon, pe care îl
cunoscuse când intrase la Kramerbooks, pe Connecticut Avenue
şi-i v zuse târguind împreun . Ramon era un b rbat scund, cu un
chip luminos şi o dantur alb , str lucitoare, care contrasta cu
tenul m sliniu şi lucra ca administrator la programul local Hran
pe Ro i. Se pl cuser imediat. Ramon insistase ca Anna s cineze
cu ci în acea scar şi ea acceptase. Fusese o întâlnire pl cut , în
parte gra ie excelentei paella preg tite de Ramon, dar şi datorit
conversa iei relaxate şi tachin rilor nevinovate. Anna le invidia
intimitatea fireasc şi afec iunea.
David avea tr s turi puternice şi un p r de culoarea nisipului.
Era un b rbat înalt, de o frumuse e aspr şi Ramon observase
felul în care Anna se uita la el.
— Ştiu ce gândeşti, îi m rturisi el la un moment dat, în timp ce
David preg tea b uturile întors cu spatele la ei. Gândeşti: „Ce
pierdere”.
Anna râse.
— Mi-a trecut prin minte, recunoscu ea.
— Toate fetele spun asta. Ramon zâmbi. Ei bine, pentru mine
înseamn mult.
Câteva s pt mâni mai târziu, Anna luase prânzul cu David şi-i
explicase de ce nu fusese promovat. Denneen nu se enerv .
108
— Ştii ceva, zise el, doresc doar s -mi fac meseria. De fapt vreau
s plec dracului din serviciul lui Dupree. Se întâmpl s fiu
interesat de opera iuni şi strategie. Eu am doar gradul E-3, aşa c
nu pot s -mi aranjez un transfer. În schimb s-ar putea s reuşeşti
tu.
Anna tr sese câteva sfori. Asta însemna c -l evitase pe Dupree,
ceea ce nu prea-i atr sese simpatia conducerii BIS. Pân la urm
reuşise, iar Denneen nu uitase niciodat serviciul f cut.
Anna îl pusese la curent pe Denneen cu cele întâmplate în
apartamentul ei şi, între puiul cu sos mexican preparat de Ramon
şi o sticl de vin, sim i c se relaxeaz . Se pomeni glumind pe
seama faptului c fusese „b tut de un membru al trupei Back
Street Boys”.
— Puteai s fii ucis , zise grav Denneen.
— Dar n-am fost. Ceea ce dovedeşte c nu asta urm rea.
— În fond ce voia?
Anna se mul umi s ridice din umeri.
— Ascult , Anna. Ştiu c nu po i vorbi despre asta, dar poate c
are leg tur cu noua ta misiune de la SCI. B trânul Alan Bartlett a
p strat atâtea secrete de-a lungul anilor, încât n-a suflat o vorb
nici despre cei cu care te-a pus r u.
— El Diablo sabe mas par viejo que por diablo, murmur Ramon.
Diavolul ştie multe doar pentru c e b trân şi nu neap rat pentru
c -i diavol.
— Îi o întâmplare? insist Denneen.
Anna se uit la paharul ei de vin şi d du din umeri t cut .
Existau şi alte persoane interesate de moartea celor din dosarele
Sigma? Nu putea s se gândeasc acum la asta şi nici nu voia.
— Mai ia nişte carnitas, îi s ri Ramon în ajutor.

În diminea a zilei urm toare, Anna fu chemat în biroul lui


Bartlett.
— Ce-ai aflat în Nova Scotia? întreb Bartlett, f r s mai piard
vremea cu polite uri.
Anna hot râse s nu-i spun despre intrusul din apartamentul
ei. N-avea nici un motiv s cread c exista vreo leg tur cu cazul
la care lucra şi se temea c acel episod ar fi putut submina
încrederea lui Bartlett în ea. În schimb îi spuse ceea ce era cu
adev rat important: semnul de injec ie de pe mâna b trânului.
Bartlett d du încet din cap.
— Ce fel de otrav au folosit?
109
— N-am primit înc rezultatele analizei toxicologice. Dureaz . Te
sun dac g sesc ceva.
— Crezi sincer c Mailhot a fost otr vit?
Bartlett p rea nervos.
— Cred, zise ea. Pe urm , mai e şi chestiunea banilor. Acum
patru luni, tipului i s-a transferat în cont un milion de dolari.
Bartlett se încrunt .
— De unde?
— N-am idee. Un cont din Insulele Cayman. Apoi urma banilor
dispare. Au fost sp la i.
Bartlett nu f cu nici un comentariu. Anna continu :
— Am cercetat documentele bancare pe ultimii zece ani şi totul
a ieşit la iveal . În fiecare an, Mailhot primea cu regularitate nişte
bani în contul lui. Sume care creşteau constant.
— Poate dintr-un parteneriat de afaceri?
— Dup cum spunea so ia lui, proveneau de la un patron
recunosc tor.
— Un patron foarte generos.
— Unul foarte bogat. Şi foarte mort. B trânul şi-a petrecut
aproape toat via a lucrând ca secretar personal al unui bogat
baron al presei. Bodyguard, om bun la toate, slujbaş pe via , din
câte mi-am dat seama.
— Pentru cine lucra?
— Pentru Charles Highsmith.
Anna urm ri cu aten ie reac ia lui Bartlett. Era clar c ştia deja
asta.
— Întrebarea e de ce s-au f cut pl ile în str in tate, zise el. De
ce nu s-a f cut un transfer direct din averea lui Highsmith?
Anna ridic din umeri.
— E doar una dintre întreb ri. Pentru a g si r spunsul ar trebui
s d m de urma fondurilor, s vedem dac ele provin într-adev r
din conturile lui Charles Highsmith. Am mai avut cazuri de bani
proveni i din droguri. Dar nu sunt optimist .
Bartlett d du din cap.
— Şi v duva…?
— Nu ne-a fost de ajutor. S-ar putea s ascund ceva, dar, din
câte mi-am dat seama, nu ştie prea multe despre afacerile so ului
ei. P rea convins c el o luase razna. Ne-a spus c era unul dintre
cei care credeau c moartea lui Highsmith ar fi putut s nu se
datoreze unui accident.
— Nu, z u.
110
— Şi dumneata crezi acelaşi lucru? E limpede c ştiai de
leg tura dintre Highsmith şi Mailhot. Avea şi el un dosar Sigma?
— Asta-i irelevant.
— Iart -m , dar va trebui s -mi permi i s apreciez eu cât de
irelevant este. Am senza ia c pu ine lucruri din cele pe care i le-
am raportat sunt nout i pentru dumneata.
Bartlett încuviin .
— Highsmith f cea parte din Sigma. Highsmith pare s fi avut
mare încredere în Mailhot.
— Iar acum, sunt nedesp r i i, zise Anna pe un ton sumbru.
— Ai f cut o treab excelent la Halifax, zise Bartlett. Sper c
ştii asta. Şi mai sper c nu i-ai despachetat lucrurile. Se pare c
avem un caz nou.
— Unde?
— În Paraguay. La Asuncion.
Un caz nou. Cuvintele erau în egal m sur şocante şi
descurajante. În acelaşi timp, maniera arbitrar a Fantomei de a-i
furniza informa ii îi d dea un sentiment de frustrare şi de
nelinişte. Studie chipul b rbatului din fa a ei, aproape admirându-
i completa opacitate. Ce ştia el? Ce nu-i spunea? Şi de ce?

111
11

St. Gallen, Elveţia

Ben Hartman petrecuse ultimele dou zile c l torind: de la New


York la Paris, de la Paris la Strasbourg. La Paris, luase o curs de
leg tur pân la Mulhouse, Fran a, lâng frontiera cu Germania şi
Elve ia. Acolo închinase o maşin cu care se dusese la aeroportul
regional Basel-Mulhouse.
În loc s treac în Elve ia, cum ar fi fost firesc, închinase un mic
avion pentru a ajunge în Liechtenstein. Nici func ionarul de la
agen ia de închirieri, nici pilotul nu-i puseser întreb ri. De ce-ar fi
dorit un om de afaceri prosper s intre în ducatul Liechtenstein,
un cunoscut loc de sp lare a banilor, într-o manier greu de
depistat, neobişnuit , evitând punctele vamale de la frontier ?
Pentru cei de-acolo, func iona regula: nu pune întreb ri.
Când ajunse în Liechtenstein, era aproape unu noaptea, îşi
petrecu restul nop ii într-o mic pensiune de lâng Vaduz, iar în
diminea a zilei urm toare plec s caute un pilot dispus s -l
treac grani a elve ian f r ca numele lui s apar pe vreo
declara ie vamal ori pe o list de pasageri.
În Liechtenstein, costumul Kiton la dou rânduri, cravat
Hennes şi c maş Charvet erau doar o modalitate de protec ie,
nimic mai mult. Ducatul f cea o distinc ie clar între localnici şi
intruşi, între cei care aveau ceva valoros de oferit şi ceilal i. Str inii
care doreau s devin cet eni ai ducatului trebuia s ob in atât
aprobarea parlamentului, cât şi pe cea a prin ului.
Ben Hartman ştia s se descurce în astfel de locuri.
La vreo dou zeci de kilometri sud de Vaduz, se afla un câmp de
aterizare folosit uneori de oameni de afaceri cu avioane particulare
şi elicoptere. Acolo discut cu un tip mai vârstnic, moroc nos,
membru al echipei de între inere de la sol; îi vorbi despre inten iile
lui în termeni vagi, dar în acelaşi timp uşor de în eles. F r mult
vorb , omul îi scrise un num r de telefon pe spatele unui formular.
Ben îl r spl ti cu generozitate pentru recomandare, dar când sun
la num rul primit, d du peste un b rbat ce p rea beat şi care îl
112
refuz , spunând c avea alt treab . Ben, avea totuşi un nume –
Gaspar. Abia la amiaz reuşi s se întâlneasc cu Gaspar, un tip
slab, între dou vârste, care-l evalua rapid şi îşi exprim preten iile
exorbitante. Într-adev r, pilotul câştiga bani frumoşi ducându-i în
Elve ia pe oamenii de afaceri, f r s lase urme pe monitoarele
controlorilor de trafic. Erau perioade când anumi i lorzi ai
drogurilor, potenta i africani sau intermediari din Orientul Mijlociu
voiau s fac opera iuni bancare f r ştiin a autorit ilor. Pilotul
presupuse c Ben avea inten ii similare. Dup o jum tate de or ,
pe când se preg tea de plecare, Gaspar afl c se iscase o furtun
deasupra localit ii St. Gallen şi vru s anuleze zborul. Câteva
bancnote de o sut de dolari îl f cur îns s se r zgândeasc .
În vreme ce avionul bimotor s lta prin curen ii de aer de
deasupra Alpilor, taciturnul pilot deveni aproape volubil.
— De unde m trag eu, e o vorb . Es ist bessei; reich zu leben,
als reich zu sterben. Chicoti şi traduse: E mai bine s tr ieşti bogat
decât s mori bogat…
— Dumneata vezi- i de pilotat, zise Ben plictisit.
Se întreba dac nu cumva precau iile pe care şi le luase erau
exagerate, dar avea idee pân unde se întindea puterea celor care-i
uciseser fratele şi-l angajaser pe omul cunoscut de el drept
Jimmy Cavanaugh s -l omoare. În orice caz n-avea de gând s îi
ajute.
La St. Gallen, Ben f cuse autostopul. Un agricultor care livra
legume la pie e şi restaurante îl lu în maşin . Fermierul îl
cercetase cu privirea, nedumerit, dar Ben îi spuse c maşina lui se
defectase. Îşi continu drumul dup ce închirie o maşin şi se
îndrept spre comunitatea izolat de fermieri de la Mettlenberg.
Dac avionul îl hurducase în aer, mersul cu maşina nu se dovedi
mai liniştit. Ploaia care c dea acoperea parbrizul cu o pânz de
ap . Şterg toarele se mişcau rapid, îns f r folos. Ploua toren ial
şi afar se l sase întunericul. Ben abia vedea la câ iva metri în fa a
lui. Traficul fiind intens şi drumul îngust, îl obligau s conduc
încet.
Se afla într-o zon izolat , slab populat din nord-estul Elve iei,
în cantonul St. Gallen, nu departe de lacul Constance. Când ploaia
se mai domolea, reuşea s vad fermele agricole ce se succedau pe
ambele p r i ale drumului. Cirezi de vite, turme de oi, hectare de
p mânt cultivat. Construc ii masive, primitive, cu grajduri şi
hambare acoperite cu paie.
În timp ce conducea, îl copleşir sentimente contradictorii: o
113
profund triste e, dar şi o furie aproape violent . În fa ap ru un
pâlc de cl diri, probabil satul Mettlenberg. Ploaia se transformase
în burni . Ben v zu ruinele unui castel medieval, cândva
fortificat. Se mai z reau un grânar vechi şi o biseric de la
începutul secolului şaisprezece, închinat Sfintei Maria. Casele din
piatr erau pitoreşti, cu fa ade din lemn şi acoperişuri roşii.
Peter îi spusese c Liesl, iubita lui, candidase pentru un post
liber la un mic spital din zon . Verificase: exista un singur spital
pe o raz de mai mul i kilometri – Regionalspital Sankt Gallen Nord.
La mic distan de „centrul oraşului” se în l a o cl dire
oarecum modern , din c r mid roşie care ad postea Spitalul
regional. G si o sta ie de benzin , parc maşina şi se duse la un
telefon public.
Când r spunse telefonistul de la centrala spitalului, Ben spuse
încet, în englez :
— Vreau s vorbesc cu pediatrul. Copilul meu e bolnav. N-avea
rost s foloseasc germana lui de turist, de vreme ce-l tr da
accentul american.
Peter spusese c spitalul o angajase pe Liesl fiindc „aveau
nevoie de un pediatru”. Se îndoia c existau mai mul i într-un
spital atât de mic.
— V fac leg tura cu… … Notfallstation, domnule Urgen a…
— Nu, îl întrerupse repede Ben. Vreau s vorbesc direct cu
pediatrul. Ave i mai mul i?
— Doar unul, domnule, îns acum nu e aici. Doar unul! Ben
jubila. S-ar p rea c o g sise.
— Da, o femeie pe nume Liesl-nu-ştiu-cum, nu-i aşa?
— Nu, domnule. Din câte ştiu eu, nu e nici o Liesl aici. Pediatrul
e doctori a Margarethe Hubli, dar, cum v spuneam, nu e la spital.
S v fac leg tura…
— Trebuie s fie o eroare. sta-i numele care mi-a fost dat. A
existat vreo doctori numit Liesl, care-a plecat recent?
— Din câte ştiu eu, nu, domnule.
Eşec total.
Îi veni o idee. S-ar fi putut ca doctori a Hubli s-o fi cunoscut pe
Liesl şi s ştie unde se dusese.
— Exist vreun num r de telefon la care o pot g si pe doctori a
Hubli?
— M tem c nu v pot da num rul ei de-acas , domnule, dar
dac aduce i copilul la spital…
— Pute i s -i transmite i un mesaj pe pager din partea mea?
114
— Da, domnul, asta pot s fac.
— Mul umesc.
Ben îi d du num rul telefonului public şi un nume fals. Dup
cinci minute, telefonul sun .
— Domnul Peters? întreb o voce de femeie în englez .
— Mul umesc c m-a i sunat, doamn doctor. Sunt american şi
m aflu aici cu nişte prieteni. Încerc s g sesc o doctori despre
care cred c a lucrat la Spitalul regional. M întrebam dac o
cunoaşte i cumva – o chema Liesl.
Urm o pauz , o pauz prea lung .
— Nu cunosc nici o Liesl, zise doctori a.
Min ea ca s-o protejeze pe Liesl? Ori aşa i se p ruse lui.
— Sunte i sigur ? insist Ben. Mi s-a spus c a lucrat acolo o
doctori pe nume Liesl şi e important s dau de ea. E o chestiune
de familie.
— Ce „chestiune de familie”?
Bingo. O proteja cu siguran pe Liesl.
— E vorba despre… fratele ei, Peter.
— Fratele… ei? Doctori a p rea încurcat .
— Spune i-i c numele meu e Ben.
Urm o alt pauz lung , dup care femeia întreb :
— Unde sunte i?
Trecur doar dou zeci de minute şi un mic Renault roşu opri la
sta ia de benzin .
O femeie scund , îmbr cat într-o manta larg de ploaie, jeanşi
murdari de noroi şi ghete, coborî din maşin şi trânti portiera.
Z rindu-l pe Ben, se apropie. Ben observ c era o adev rat
frumuse e. Sub gluga mantalei îi v zu p rul castaniu închis, tuns
scurt, ochii albaştri, luminoşi şi tenul alb ca laptele. Femeia îl
privea încordat , speriat .
— V mul umesc c a i venit, spuse el. O cunoaşte i cu
siguran pe Liesl. Eu sunt fratele geam n al so ului ei.
— Doamne Sfinte, şopti ea, semeni perfect cu el. Parc aş vedea
o fantom . Chipul i se schimonosi brusc. Doamne, icni ea,
izbucnind în plâns, a fost atât de atent! Atâ ia… atâ ia ani….
Ben o privi nedumerit.
— Nu s-a întors acas în seara aceea, continu ea. Am r mas
treaz pân târziu, îngrijorat , îngrozit . Îşi acoperi fa a cu
mâinile. Şi pe urm a venit Dieter şi mi-a spus ce se întâmplase…
— Eşti Liesl, şopti Ben.
— O, Doamne! gemu ea. Era… era un om atât de bun. L-am
115
iubit aşa de mult.
Ben o lu în bra e, încercând s-o linişteasc şi sim i lacrimile
curgându-i pe obraji.

Asuncion, Paraguay

Anna fu oprit la vam de un oficial paraguayan cu o fa


rotund , îmbr cat într-o c maş albastr cu mâneci scurte.
Dup culoarea p rului şi tr s turi îşi d du seama c omul,
asemenea majorit ii paraguayenilor, era metis.
B rbatul o m sur cu privirea, apoi îi ceru s deschid sacoşa.
Îi puse câteva întreb ri într-o englez aproximativ , dup care
v dit dezam git îi t cu semn s treac .
Se sim ea ca un infractor care studia terenul unde urma s dea
viitoarea lovitur . Instruc iunile federale cereau ca un agent aflat
în str in tate s se prezinte la Ambasada american , ceea ce ea nu
va face. Riscul scurgerii de informa ii era prea mare. Dac va avea
necazuri, va discuta ulterior despre înc lcarea protocolului.
În holul aglomerat al aeroportului g si un telefon public şi îşi
prelua mesajele.
Primise unul de la Arliss Dupree, care voia s ştie când se va
întoarce la BIS. Cel de-al doilea era de la sergentul Arsenault, care
a anun a c primise rezultatele analizei toxicologice, f r a preciza
ce con ineau.
Sun la sediul PRCC din Ottawa şi trebui s aştepte vreo cinci
minute pân Ron Arsenault fu g sit.
— Ce faci acolo, Anna?
— N-au g sit nimic, nu-i aşa?
— Îmi pare r u. Nu avea aerul c -i p rea r u. Cred c ai pierdut
timpul aici.
— Eu nu cred. Încerca s -şi ascund dezam girea. Semnul de
injec ie e important. Te deranjeaz dac vorbesc şi eu cu
toxicologul?
Ron ezit o clip .
— Nu v d de ce n-ai vorbi, dar asta n-o s schimbe nimic.
— M-aş sim i mai bine.
— Sigur, de ce nu?
Arsenault îi d du un num r din Halifax şi numele toxicologului
– Denis Weese. Anna îl sun imediat.
116
— Am efectuat toate testele pe care le-ai cerut şi înc vreo
câteva, zise Weese pe un ton defensiv.
Ea încerc s şi-l imagineze: precis c era mic şi chel.
— Î i sunt recunosc toare.
— S ştii c au fost extrem de costisitoare.
— O s le pl tim, îns vreau s te întreb ceva: exist substan e
toxice care ajungând în sângele cerebral nu se mai întorc în
organism?
Arthur Hammond, expertul ei în otr vuri, îi sugerase în treac t
o asemenea explica ie.
— Presupun c exist .
— S-ar putea g si în m duva spin rii?
— N-aş b ga mâna-n foc, dar e posibil.
Omul nu era cooperant: nu-i aprecia ipotezele. Anna aştept şi,
pentru c el t cea, avansa o idee:
— Ce spui de o punc ie în m duva spin rii?
— Nu se poate.
— De ce nu?
— În primul rând, e aproape imposibil s faci o punc ie a
m duvei spin rii pe un cadavru. Nu e presiune. Lichidul n-o s
ias . În al doilea rând, cadavrul a fost luat.
Anna îşi muşc buza de jos.
— A fost înmormântat?
— Ceremonia funerar are loc azi dup -amiaz . Corpul
neînsufle it a fost trimis la serviciul de pompe funebre,
înmormântarea va fi mâine diminea .
— Dar te po i duce acolo, nu-i aşa?
— Teoretic, da. Dar pentru ce?
— Ochiul – lichidul ocular – nu are aceeaşi compozi ie ca
m duva spin rii?
— Ba da.
— Po i extrage lichid ocular, nu?
Urm o pauz .
— Dar n-ai cerut asta, spuse toxicologul.
— Tocmai am cerut-o, i-o întoarse Anna.

Mettlenberg, St. Gatten, Elveţia

Liesl t cea. Lacrimile care-i umeziser obrajii începeau s se


117
zvânte. St teau pe scaunele din fa ale maşinii ei.
Era mai prudent, spusese ea dup ce-şi rec p tase calmul.
Se auzea doar zgomotul maşinilor ce goneau pe şosea şi, din
când în când, claxonul vreunui camion. Într-un târziu Liesl vorbi:
— Nu eşti în siguran aici.
— Mi-am luat m suri de precau ie.
— Dac te vede cineva cu mine…
— O s cread c sunt Peter, so ul t u…
— Dar dac cei care l-au ucis au dat de urma mea…
— Dac ar fi dat de urma ta, n-ai mai fi aici, spuse Ben.
Ea t cu o clip , apoi întreb :
— Cum ai ajuns aici?
Ben îi relat despre avioanele particulare şi maşinile pe care le
schimbase, despre ruta lui ocolit . Ştia c pe Liesl pruden a lui o
va linişti. Ea d du din cap în semn de apreciere.
— Presupun c genul sta de m suri de precau ie a devenit a
doua natur pentru tine şi Peter. Peter mi-a spus c tu ai pus la
cale falsul lui deces. A fost o idee genial .
— Dac ar fi fost genial , zise ca cu am r ciune, nu l-ar fi g sit
niciodat .
— Nu, eu sunt de vin . N-ar fi trebuit s vin în Elve ia, s -i scot
din bârlog.
— N-aveai de unde s ştii, tu îl credeai mort pe Peter.
Se întoarse cu fa a spre el. Ben o privi admirativ. Nu era de
mirare c Peter renun ase la tot ca s tr iasc al turi de ea. Se
sim i atras de ea, dar ştia c n-avea s dea curs niciodat acelui
impuls.
— Nu por i numele t u adev rat, nu-i aşa?
— Sigur c nu. To i prietenii mei de-aici m cunosc sub alt
nume. De fapt, Margarethe Hubli era numele unei m tuşi de-a
doua. Mi-am schimbat numele.
Despre Peter ştiau c era un prieten de-al meu, un scriitor
canadian pe care-l ajutam. Şi pe el îl cunoşteau sub alt nume.
Glasul i se stinse şi privi, dus pe gânduri, pe fereastr . Peter a
p strat totuşi câteva leg turi, oameni de încredere. Îi numea
„sistemul lui de avertizare timpurie”. Cu câteva zile în urm , a
primit un telefon şi-a aflat despre baia de sânge de pe
Bahnhofstrasse… A în eles ce se întâmplase. L-am implorat s nu
întreprind nimic, dar el s-a înc p ânat s ac ioneze! Spunea c
n-avea de ales. Trebuia s te protejeze. S te conving s pleci din
ar . Trebuia s - i salveze via a, chiar dac asta însemna s şi-o
118
pun pe-a lui în pericol. O, Doamne, l-am rugat s nu plece. L-am
implorat.
Ben îi lu mâna.
— Îmi pare nespus de r u.
— Nici m car nu-i pot cere cadavrul, nu?
— Nu. Nici unul din noi nu poate.
Ea înghi i în sec.
— S ştii c Peter te-a iubit foarte mult.
Îl durea s aud asta.
— Voi doi nu sem na i doar fizic, era i identici.
— Nu tocmai.
— Numai un frate geam n poate spune asta.
— Pe mine nu m cunoşti. Temperamental, eram total diferi i.
— Şi doi fulgi de z pad sunt diferi i, dar tot fulgi de z pad
sunt.
Ben zâmbi.
— Nu m pot gândi la noi ca la nişte fulgi de z pad . Mereu
cream necazuri.
Ceva din spusele lui o întrista şi lacrimile începur s -i curg pe
obraji.
— O, Doamne, de ce l-au ucis? Pentru ce? În ce scop? El n-ar fi
vorbit niciodat , nu era prost!
Ben aştept r bd tor ca ea s se calmeze.
— Peter mi-a spus c a g sit un document, o list de nume.
Dou zeci şi trei de nume ale unor oameni politici importan i şi ale
unor industriaşi. „Companii de care ai auzit”, mi-a spus. Zicea c
era un contract de asociere, care punea bazele unei organiza ii în
Elve ia.
— Da.
— Ai v zut documentul?
— L-am v zut.
— i s-a p rut autentic?
— Din câte mi-am dat seama, da. Toate indiciile, pun şi forma
literelor, ar tau ca ale unor documente din anii patruzeci.
— Unde se afl ?
Ea îşi muşc buzele.
— Înainte de-a p r si Zurich-ul pentru totdeauna, el a deschis
un cont bancar şi-a închiriat un seif. Voia s p streze acolo
hârtiile. B nuiesc c a pus documentul acolo.
— Îi posibil s -l fi ascuns acas , în cabana voastr ?
— Nu, zise ea repede, în cabana noastr nu e nimic.
119
Ben sesiz reac ia ei.
— A l sat vreo cheie de la seiful la?
— Nu.
— Dac a deschis contul pe numele lui, cei care-l urm reau
puteau s afle c n-a murit.
— Nu l-a deschis pe numele lui. E pe numele unui avocat.
— Ştii cine e?
— Sigur. V rul meu, doctor Matthias Deschner. De fapt, e un
v r de-al doilea. O rud destul de îndep rtat , ca s nu se fac
leg tura cu noi… cu mine. E o persoan de încredere. Are biroul la
Zurich, pe St. Annagasse.
— Ai deplin încredere în el.
— Total . La urma urmei, i-am încredin at vie ile noastre.
— Dac persoane cu influen , putere şi numeroase leg turi vor
neap rat s ob in documentul sta, înseamn c e extrem de
important.
Ben rev zu cu ochii min ii momentul uciderii lui Peter. Sim i c -
şi pierde respira ia: Peter le st tea în drum, de aceea l-au ucis.
— Sunt speria i c numele lor vor ieşi la iveal , spuse Liesl.
— Câ i or mai fi în via dup atâ ia ani?
— Mai sunt şi moştenitorii. Oamenii puternici pot avea
succesori puternici.
— Dar şi unii care nu sunt aşa de puternici. Trebuie s existe o
verig slab undeva. Ben f cu o pauz . Toat povestea asta e
absurd . Ideea c i-ar p sa cuiva de o corpora ie înfiin at cu
jum tate de secol în urm … e de-a dreptul nebuneasc !
Liesl zâmbi amar.
— Totul e relativ, nu-i aşa – ce are sens şi ce nu. Cât de mult
din via a ta bine organizat mai are sens?
În urm cu o s pt mân , Ben îşi petrecea timpul la
departamentul de „dezvoltare” de la Hartman Capital Management,
cultivând clien ii vechi şi promovând noile proiecte, exploatându-şi
farmecul la maximum. Lira o lume în care nu mai putea tr i;
multe dintre lucrurile pe care le ştiuse pân atunci t ceau parte
dintr-o impostur mai vast , pe care putea doar spera s-o
în eleag . Cavanaugh a fost îns rcinat cu supravegherea ta,
spusese Peter. Corpora ia – acest grup Sigma – p rea s aib peste
tot agen i. S fi fost sta motivul pentru care mama lui insistase s
se întoarc la firma familiei dup moartea lui Peter? Îşi închipuise
c astfel se va afla în siguran , protejat de primejdii, de adev ruri
pe care el de-abia începea s le priceap ?
120
— Peter a aflat cumva dac exist Corpora ia Sigma?
Ea îşi trecu mâna prin p r cu un gest nervos.
— Am aflat foarte pu ine lucruri concrete. Multe sunt doar
presupuneri. Noi credem – credeam – c exist corpora ii – fantom
şi oameni foarte boga i care se str duiesc s ascund originile
averilor pe care le de in. Firmele astea sunt necru toare, ca şi
oamenii pe care-i finan eaz . Nu se încurc în am nunte cum ar fi
moralitatea. De îndat ce au aflat, cine ştie cum, c Peter avea un
document care putea dezv lui implicarea lor în Sigma, sau pe cea
a p rin ilor lor şi s-ar putea s dea în vileag complicatele
aranjamente corporatiste din timpul r zboiului – n-au ezitat s -l
ucid . Nu vor ezita s te omoare şi pe tine sau pe mine. Pe oricine
ar putea s -i dea în vileag sau s -i opreasc , ori care pur şi simplu
ştie prea multe despre existen a lor. Peter ajunsese, îns , la
concluzia c indivizii ştia s-au reunit pentru scopuri mai
importante. S … controleze toat lumea.
— Când am vorbit cu Peter, mi-a spus doar c unii dintre
membrii fostei conduceri îşi protejau propriile averi.
— Dac ar fi avut timp, i-ar fi dezv luit mai mult despre
ipotezele lui.
— A vorbit vreodat despre tat l nostru?
Ea f cu o grimas .
— A spus doar c era un ipocrit şi un mare mincinos, c nu era
supravie uitor al Holocaustului. C fusese un membru al SS.
Ad ug sarcastic: Sigur, abstrac ie f când de toate astea, Peter îl
iubea.
Ben se întreb dac sarcasmul ei nu ascundea un dram de
adev r.
— Ascult , Liesl, vreau s -mi spui cum pot intra în leg tur cu
v rul t u, avocatul. Denscher…
— Matthias Denscher. Pentru ce?
— Ca s ob in documentul.
— Am zis: pentru ce? Ca s fii şi tu ucis?
— Nu, Liesl. N-am de gând s m las ucis.
— Atunci trebuie s existe un motiv care mie îmi scap .
— Vreau s -i demasc pe ucigaşi.
Ben se aştepta la o izbucnire de furie şi fu surprins când ea îl
întreb pe un ton cât se poate de calm:
— Vrei s -i r zbuni moartea?
— Da.
În ochii lui Liesl ap rur lacrimi. P rea gata s izbucneasc în
121
plâns.
— Dac o s-o faci… dac eşti atent, la fel de atent cum ai fost
venind încoace, nimic n-o s m bucure mai mult. Demasc -i,
Ben. F -i s pl teasc . Îşi şterse lacrimile. Acum trebuie s plec
acas .
P rea calm , îns Ben îi sim ea teama ascuns . O s-o fac pentru
mine şi pentru tine, îşi zise el.
— Adio, Liesl, spuse Ben, s rutând-o pe obraz.
— Adio, Ben. Şi f -i s pl teasc .

122
12

Asuncion, Paraguay

Taxiul pe care-l lu Anna de la aeroport era un vechi şi


zgomotos Volkswagen. Probabil c nu avea tob de eşapament.
Trecur pe lâng nişte vile în stil colonial spaniol înainte de a
ajunge în centrul sufocat de trafic, cu str zi str juite de arbori şi
în esate de pietoni. Asuncion p rea s fi încremenit în perioada
anilor ’40. Timpul trecuse pe lâng el.
Hotelul, aflat în centru, era o cl dire mic şi s r c cioas de pe
strada Colon. În ghidul ci turistic figura cu trei stele, dar era
limpede c autorul ghidului fusese mituit. Func ionarul de la
recep ie o întâmpin cu mult c ldur când ea i se adres într-o
spaniol fluent .
Camera ei avea tavanul înalt, pere ii coji i şi, pentru c
ferestrele d deau spre strad , era incredibil de zgomotoas . Dac
vrei s treci neobservat, nu te instalezi acolo unde trag americanii,
îşi zise ea consolându-se.
Dup ce îşi despacheta lucrurile, Atina form num rul de la
Comisaria Centrico – principala sec ie de poli ie – care-i fusese dat.
Nu era o leg tur oficial . C pitanul Luis Bolgorio, un
anchetator de la serviciul omucideri al poli iei paraguayene,
solicitase telefonic sprijinul agen iilor americane în câteva cazuri
de crim . Anna ob inuse numele lui, evitând canalele oficiale, de la
un prieten care lucra la FBI. Bolgorio datora agen ilor americani
câteva favoruri; la asta se reducea loialitatea lui.
— Ai noroc, domnişoar Navarro, îi spuse c pitanul Bolgorio.
V duva a acceptat s te întâlneasc , deşi se afl în doliu.
— Minunat. Mul umesc pentru sprijin.
— E o doamn bogat şi influent . Sper s-o tratezi cu tot
respectul.
— Sigur. Cadavrul…?
— Nu e de competen a mea, dar o s aranjez s po i intra la
morga poli iei.
— Excelent.
123
— Casa e pe Avenida Mariscal Lopez. Po i s ajungi acolo cu un
taxi. O s iau cu mine documentele pe care le-ai cerut.
Când ne întâlnim?
Anna îşi petrecu urm toarea or studiind dosarul „victimei” –
deşi îi venea greu s se gândeasc la un asemenea infractor ca la o
victim .
Ştia c dosarul pe care i-l d duse Alan Bartlett con inea,
probabil, singurele informa ii pe care avea s le ob in . C pitanul
Bolgorio o ajuta din obliga ie – serviciu contra serviciu, doar
aranjase ca trupul lui Prosperi s fie re inut la morg .
Conform spuselor lui Bartlett, Paraguay era faimos pentru lipsa
de cooperare în cazurile de extr dare. Timp de multe decenii,
fusese un refugiu pentru criminalii de r zboi şi al i fugari c uta i
în toat lumea. Odiosul şi coruptul s u dictator, „preşedinte pe
via ”, generalul Alfredo Stroessner avusese grij de asta.
Existaser unele speran e de îmbun t ire a situa iei dup
r sturnarea de la putere a acestuia, în 1989, îns Paraguayul
r mânea opac la cererile de extr dare. Iat de ce era locul ideal în
care s -şi stabileasc reşedin a un tâlhar b trân precum Marcel
Prosperi. Corsican prin naştere, Marcel Prosperi fusese practic
st pânul Marsiliei în timpul şi dup al doilea r zboi mondial,
controlând traficul de heroin , de arme şi prostitu ia. La scurt
timp dup încheierea r zboiului, preciza dosarul de la SCI, fugise
în Italia, apoi în Spania şi, în cele din urm în Paraguay. Aici,
Prosperi organizase re eaua sud-american de distribu ie a
heroinei venite de la Marsilia – aşa-zisa „filier francez ”,
r spunz toare de aducerea „mor ii albe” de la Marsilia în Statele
Unite, în colaborare cu liderul mafiei americane Santo Trafficante
jr. Anna ştia c printre complicii lui Prosperi se num rau unele
dintre cele mai înalte oficialit i. Asta însemna c r mânea foarte
periculos, chiar şi dup moarte.
În Paraguay, Prosperi îşi crease imaginea unui respectabil om
de afaceri – era proprietarul unui lan de agen ii pentru vânzarea
de automobile. În ultimii câ iva ani, boala îl intuise la pat. Murise
cu dou zile în urm .
În timp ce se îmbr ca pentru întâlnirea cu v duva lui Prosperi,
Anna medita la detaliile cazurilor Prosperi şi Mailhot. Indiferent ce
afla de la v duv , putea s parieze c Marcel Prosperi nu murise
din cauze naturale. Era evident c cei care puseser la cale
asasinatele posedau bani, rela ii şi inteligen .
Faptul c victimele figurau în dosarele Sigma aflate la Alan
124
Bartlett era semnificativ, dar nu clarifica lucrurile. Mai existau şi
al ii care avuseser acces la numele din acele dosare – cei din
Departamentul de Justi ie, de la CIA sau din alte ri? Existaser
scurgeri de informa ii privind con inutul listei?
O ipotez începea s prind contur. Criminalii erau probabil
bine pl ti i şi aveau acces la informa ii pre ioase. Dac nu
ac ionau de capul lor, însemna c fuseser angaja i de cineva cu
bani şi putere – îns care era motiva ia? Şi de ce acum, de ce aşa
de brusc?
Reveni la list – cine anume o v zuse? Bartlett vorbise despre o
revizie intern a CIA şi despre decizia de a implica SCI în aceast
opera iune. Asta sugera apari ia unor analişti, a unor func ionari
oficiali. Dar procurorul general – el v zuse lista?
O mul ime de întreb ri la care nu g sea r spunsuri.
De ce fuseser ascunse crimele sub aparen a unor mor i
naturale? De ce era aşa de important ca acele crime s fie t inuite?
Şi cum era cu…
Telefonul sun şi omul de la recep ie o anun c sosise taxiul.
Îşi termin machiajul şi coborî la parter.
Taxiul, un Mercedes argintiu, gonea pe str zile aglomerate din
Asuncion. Şoferul, un b rbat frumos de aproximativ patruzeci de
ani, cu tenul m sliniu contrastând pl cut cu c maşa alb din
pânz sub ire, se uita la ea din când în când, ca şi cum ar fi sperat
s -i întâlneasc privirea.
Arma îl ignora deliberat. Ultimul lucru de care avea nevoie era
un Casanova latino-american c ruia îi trezise interesul.
Nu v zuse nici o fa de anglo-saxon de când sosise. Nimic
surprinz tor. Asuncion nu era Paris. Autobuzul din fa a lor arunca
pe eava de eşapament un fum urât mirositor.
Observ c traficul se diminuase. Str zile largi erau str juite de
arbori. Se aflau probabil la periferia oraşului. Avea o hart , dar nu
voia s-o deschid dac nu era necesar. Îşi aminti c Bolgorio îi
spusese c locuin a lui Prosperi se afla pe Avenida Mariscal Lopez,
în sectorul estic, pe drumul de întoarcere c tre aeroport. Trecuse
pe-acolo când venise în oraş – era strada cu vile frumoase, în stil
colonial.
Privi pe geam şi constat c str zile pe care le vedea nu-i erau
cunoscute. În mod cert nu mai v zuse partea asta a oraşului.
— Unde mergem? îl întreb ea pe şofer.
Omul nu r spunse şi ea insist .
— Hei, n-auzi?
125
Şoferul trase maşina pe un drum lateral, necirculat.
Iisuse! N-avea arm . Pistolul ei se afla încuiat în sertarul de la
birou. Cunoştin ele ei de arte mar iale şi autoap rare de-abia ar
fi…
Şoferul o amenin cu un pistol negru, de calibrul 38.
— Acum o s vorbim, zise omul. Vii din America. Vrei s vizitezi
proprietatea lui senor Prosperi. Unora dintre noi li se pare
interesant treaba asta.
Anna se str dui s r mân calm . Unicul dezavantaj al
individului era limita cunoaşterii lui. Nu ştia cine era ea. Sau ştia?
— Dac eşti vreo târf de la Brigada antidrog, am nişte prieteni
c rora le-ar pl cea s se distreze cu tine… înainte de a te face s
dispari. N-ai fi prima. Dac eşti o politico american , am al i
prieteni care s-ar bucura s poarte cu tine, s zicem, o conversa ie.
Anna îşi compuse o expresie ce exprima plictiseal amestecat
cu dispre .
— Ce tot vorbeşti despre „prieteni”, zise ea. Apoi şuier în
spaniola ei fluent . El muerto al hoyo y le vivo al bollo. Mor ii nu au
prieteni.
— Nu vrei s - i alegi felul în care o s mori? E singura alegere
pe care-o au de f cut cei mai mul i dintre noi.
— Dar va trebui s alegi tu primul. El que mucho habla, much
yerra. Îmi pare r u pentru tine – s m iei într-o curs şi s-o dai în
bar în halul sta. Chiar nu ştii cine sunt, nu-i aşa?
— Dac eşti deşteapt , o s -mi spui.
Ea zâmbi dispre uitor.
— sta-i singurul lucru pe care n-o s -l fac. Dup o pauz
ad ug : Pepito Salazar nu mi-ar da voie.
Şoferul încremeni.
— Ai spus Salazar?
Navarro men ionase numele unuia dintre cei mai importan i
exportatori de cocain din regiune, un om ale c rui afaceri erau
mai profitabile chiar decât cele ale cartelului din Medellin.
Şoferul o privi cu un aer b nuitor.
— E uşor s pomeneşti numele unui str in.
— Când o s m întorc la Palaquinto, în seara asta, o s rostesc
numele t u, zise Anna provocator. Palaquinto era numele
ad postului montan al lui Salazar, pe care pu ini îl cunoşteau.
Regret c n-am f cut prezent rile.
B rbatului îi tremura glasul. S -i fac necazuri unui curier
personal al lui Salazar echivala cu sinuciderea.
126
— Am auzit vorbindu-se despre Palaquinto – robinete de aur,
fântâni de şampanie…
— Asta doar la petreceri. Dac aş fi în locul t u, n-aş miza pe
vreo invita ie.
Îşi vârî mâna în mica ei geant , c utând cheile de la hotel.
— Îmi cer scuze, spuse şoferul. Instruc iunile le-am primit de la
oameni care nu ştiau nimic.
— Pepito ştie c se mai fac şi greşeli.
Anna privi pistolul pe care el îl inea lejer în mâna dreapt , îi
zâmbi şoferului încurajator, apoi, cu o mişcare rapid , îi înfipse
cheile în încheietur . O elul zim at str punse pielea şi arma c zu
în poala Annei. În vreme ce omul urla de durere, ea ridic pistolul
şi-l lipi de easta b rbatului.
— La mejor palabra es la que no se dice, spuse ea printre din i.
Cele mai importante cuvinte sunt cele care nu se rostesc.
Îi ordon omului s coboare din maşin , s fac cincisprezece
paşi prin tufele de lâng drum, apoi trecu la volan şi demar în
tromb . Nu-şi putea permite s se lase copleşit de panic . Avea
mult de lucru.

Casa lui Marcel Prosperi, retras de la strad , era o vil imens


în stil spaniol, înconjurat de un teren îngrijit, care-i amintea de
locuin ele misionarilor spanioli din California. În loc de o simpl
pajişte, întinderea de p mânt, protejat de un gard înalt din fier
forjat, fusese amenajat în terase cu şiruri de cactuşi şi vegeta ie
s lbatic , luxuriant .
Anna parc Mercedesul argintiu la oarecare distan şi porni pe
jos c tre intrare, unde sta iona un taxi cu motorul pornit. Un
b rbat scund şi pântecos îi ieşi în întâmpinare. Omul era un
metis, cu o musta neagr de bandido, cu col urile l sate, p rul
negru, piept nat pe spate, uns cu prea mult gel. C maşa alb , cu
mânec scurt , era îmbibat de sudoare.
Trebuie s fie c pitanul Bolgorio, îşi zise Anna. Dar unde era
maşina poli iei? Taxiul care-l adusese se îndep rta.
Omul se apropie de ea radios şi-i prinse mâna între palmele lui
mari şi umede.
— Agent Navarro, zise el. E o pl cere s cunosc o femeie atât de
frumoas .
— Î i mul umesc c ai venit.
— Hai, senora Prosperi nu e obişnuit s aştepte. E foarte
bogat şi foarte influent , agent Navarro. S intr m chiar acum.
127
Bolgorio ap s pe un buton aflat lâng poarta din fa şi spuse
numele amândurora. Se auzi un bâzâit şi broasca se deschise.
Anna observ un gr dinar aplecat peste un strat de flori. O
servitoare mai vârstnic mergea pe o c rare printre cactuşi,
ducând o tav cu pahare.
— E totul preg tit ca s pot merge la morg dup întrevederea
asta? întreb Anna.
— Cum spuneam, nu e tocmai de competen a mea, agent
Navarro. O cas magnific , nu-i aşa?
Trecur pe sub o arcad şi Bolgorio ap s pe butonul soneriei
unei uşi din lemn sculptat.
— Dar m po i ajuta s rezolv? mai întreb Anna, chiar în clipa
în care uşa se deschise.
Bolgorio d du din umeri. Fata din cas îi invit s intre,
în untru era r coare. Slujnica îi conduse într-o înc pere spa ioas
decorat cu covoare tradi ionale, l mpi şi oale din ceramic .
Iluminatul discret din stucatura tavanului nu se armoniza cu
interiorul.
Cei doi se aşezar pe o canapea joas , lung . Menajera le oferi
cafea şi ap mineral , dar amândoi refuzar .
În cele din urm ap ru o femeie înalt , supl şi gra ioas .
V duva Prosperi, având în jur de şaptezeci de ani, era foarte
elegant . Rochia neagr , turbanul negru şi nişte ochelari de soare
imenşi, aminteau de Jackie Onassis.
Anna şi Bolgorio se ridicar de pe canapeaua joas . F r s dea
mâna cu ei, femeia zise în spaniol :
— Nu v d cu ce v pot ajuta.
Bolgorio f cu un pas înainte.
— Sunt c pitanul Luis Bolgorio de la poli ie, zise el, înclinând
capul, iar aceasta e agentul special Anna Navarro de la
Departamentul de Justi ie american.
— Consuela Prosperi, spuse iritat femeia.
— V rog s accepta i sincerele noastre condolean e pentru
decesul so ului dumneavoastr , continu el. Am dori s ne
r spunde i la câteva întreb ri, apoi plec m.
— E vreo problem ? So ul meu era bolnav de mult vreme, şti i
asta. Moartea a fost o uşurare pentru el.
— De inem informa ii potrivit c rora so ul dumneavoastr ar fi
fost asasinat.
Consuela Prosperi nu p rea impresionat .
— Lua i loc, v rog, zise ea.
128
Cei doi se aşezar pe canapea, iar ea într-un fotoliu alb aflat în
fa a lor. Consuela Prosperi p rea s fi f cut cel pu in câteva
opera ii estetice.
— Marcel a fost intuit la pat în ultimii ani. Avea o s n tate
foarte şubred .
— În eleg, spuse Anna. So ul dumneavoastr avea duşmani?
V duva o privi cu arogan .
— De ce-ar fi avut duşmani?
— Senora Prosperi, ştim totul despre trecutul so ului
dumneavoastr .
— Eu sunt a treia lui so ie, zise ea. Nu discutam cu el despre
afacerile lui. Interesele mele se afl altundeva.
Anna îşi d du seama c femeia nu p rea copleşit de pierderea
suferit .
— Senor Prosperi avea vizitatori constan i?
V duva ezit o clip .
— Nu cât vreme am fost noi c s tori i.
— Şti i cumva de vreun conflict cu partenerii lui str ini de
„afaceri”?
V duva îşi strânse buzele sub iri.
— Agenta Navarro nu vrea s fie lipsit de respect, interveni
Bolgorio în grab . Vrea s spun c …
— În eleg foarte bine ce vrea s spun , se r sti Consuela
Prosperi.
Anna d du din umeri.
— Trebuie s fi existat destui oameni de-a lungul anilor care s
fi dorit ca so ul dumneavoastr s fie cercetat, arestat, chiar ucis.
Rivali. Pretenden i la aceleaşi teritorii. Parteneri de afaceri
nemul umi i. Şti i asta la fel de bine ca mine.
V duva nu r spunse.
— Mai exist şi oameni care l-ar fi putut avertiza, continu
Anna. Agen i de informa ii. Agen i de securitate. Şti i cumva dac
l-a contactat cineva ca s -l previn asupra unor posibile
amenin ri?
— În cei nou sprezece ani de c snicie, spuse Consuela Prosperi
întorcând capul, n-am auzit nimic de genul sta.
— Şi-a exprimat vreodat teama c ar fi c utat de anumi i
oameni?
— So ul meu era un om discret. Îşi conducea agen iile prin
intermediari. Nu i-a pl cut niciodat s ias în lume. Spre
deosebire de mine.
129
— A spus c -i era team s ias ?
— Nu-i pl cea s ias , o corect ea. Prefera s stea în cas şi s
citeasc .
Anna încerc o alt pist :
— Se pare c ave i aici un sistem de securitate foarte bun.
V duva zâmbi ironic.
— Nu cunoşti Asuncion, nu-i aşa?
— S r cia şi rata criminalit ii sunt mari aici, agent Navarro,
spuse c pitanul Bolgorio. Oamenii înst ri i sunt nevoi i s -şi ia
m suri de protec ie.
— So ul dumneavoastr a primit vizite în ultimele s pt mâni?
continu Anna, ignorându-l.
— Nu. Prietenii mei au mai venit pe-aici, dar nici unul nu a
urcat la etaj s -l vad . De altfel n-a avut prieteni în ultimii ani. La
el intrau doar infirmiere.
— Cine trimitea infirmierele?
— O agen ie.
— F ceau cu schimbul… veneau aceleaşi mereu?
— Era o infirmier de zi şi una de noapte – mereu aceleaşi. Îl
îngrijeau foarte bine.
Anna îşi muşc buza de jos.
— Va trebui s examinez anumite documente privind
administrarea casei.
V duva se întoarse c tre Bolgorio cu o expresie de indignare pe
chip.
— Nu sunt obligat s tolerez aşa ceva, nu? Asta-i o violare
grosolan a intimit ii mele.
Bolgorio întinse mânile, cerând parc îndurare.
— V rog, senora Prosperi, singurul ei interes e s stabileasc
dac a fost sau nu vorba de o crim .
— Crim ? So ului meu i-a cedat inima.
— Dac va fi necesar, putem ob ine documentele de la banc ,
zise Anna, dar ar fi mult mai simplu dac …
Consuela Prosperi se ridic şi-o privi pe Anna, de parc agenta
american ar fi fost un şobolan care p trunsese în casa ei.
Bolgorio interveni în şoapt :
— Oamenii de condi ia ei nu tolereaz violarea intimit ii.
— Senora Prosperi, spune i c erau dou infirmiere, insist
Anna. Avea i încredere în ele?
— Da.
— N-au fost niciodat bolnave, n-au lipsit?
130
— Ba da, din când în când. Îşi mai luau liber când era vreo
s rb toare, dar agen ia avea grij s trimit înlocuitoare. Chiar şi
în ultima noapte a lui Marcel, înlocuitoarea a f cut tot ce-a putut
ca s -l salveze.
Înlocuitoarea. Anna îşi îndrept spatele, dintr-o dat atent .
— A fost o înlocuitoare în noaptea când a murit domnul
Prosperi?
— Da, dar cum spuneam, era la fel de bun …
— A i mai v zut-o pân atunci?
— Nu…
— Pute i s -mi da i numele şi num rul de telefon al agen iei
care trimitea infirmierele?
— Sigur, dar dac insinuezi c infirmiera aia l-a ucis pe Marcel,
eşti ridicol . So ul meu era bolnav.
Anna îşi sim i pulsul b tându-i mai repede.
— Po i s suni la agen ia asta? îl întreb ea pe Bolgorio. Acum
aş vrea s mergem direct la morg . Po i s -i suni şi s le spui s
preg teasc trupul neînsufle it.
— Trupul neînsufle it? întreb Consuela Prosperi, alarmat ,
ridicându-se în picioare.
— Trebuie s -mi cer scuze pentru amânarea funeraliilor, zise
Anna. Avem nevoie de permisiunea dumneavoastr pentru
efectuarea unei autopsii. Putem ob ine şi un ordin judec toresc,
dar ar fi mai simplu şi mai rapid dac ne-a i acorda permisiunea.
V garantez c , dac ceremonia funerar va avea loc cu sicriul
deschis, nimeni nu-şi va da seama…
— Despre ce vorbeşti? întreb v duva, sincer nedumerit şi se
duse c tre imensul şemineu de pe a c rui poli lu o urn din
argint. Am primit cenuşa so ului meu acum câteva ore.

131
13

Washington, D.C.

Judec toarea Miriam Bateman, de la Curtea Suprem , se ridic


cu greu din spatele biroului dublu din mahon ca s -şi întâmpine
vizitatorul. Sprijinindu-se în bastonul cu mâner de aur, ocoli
biroul şi, zâmbind, în ciuda durerii provocate de artrit , lu mâna
oaspetelui ei.
— Cât m bucur s te v d, Ron, zise ea.
Vizitatorul, un negru înalt de aproximativ şaizeci de ani, se
aplec spre scunda judec toare şi-o s rut uşor pe obraz.
— Ar i minunat, zise el cu glas limpede, baritonal.
— Ei, las …
Judec toarea Bateman se îndrept şchiop tând spre un fotoliu
cu sp tar înalt de lâng şemineu, se aşez şi îl invit pe musafirul
ei s ia loc pe un altul, aflat al turi. B rbatul era unul dintre cei
mai influen i cet eni din Washington, un avocat foarte respectat,
cu numeroase rela ii, care-şi practica independent profesiunea. Nu
avusese niciodat o slujb la stat, deşi fusese confidentul tuturor
preşedin ilor, înc de pe vremea lui Lyndon Johnson. Ronald
Evers, faimos pentru splendida sa garderob , purta un minunat
costum negru reiat şi o cravat de un cafeniu stins.
— Doamn judec toare, î i mul umesc c m-ai primit atât de
repede.
— Ce naiba, Ron, sunt Miriam. De când ne cunoaştem noi?
B rbatul zâmbi.
— Cred c de treizeci şi cinci de ani… Miriam, cu o aproxima ie
de zece ani. Dar in şi-acum s te numesc profesor Stamberg.
Evers fusese unul dintre studen ii str luci i ai lui Miriam
Bateman şi ac ionase din culise pentru numirea judec torilor la
Curtea Suprem , cu vreo cincisprezece ani în urm . Avocatul se
aplec în fa .
— Eşti o doamn foarte ocupat , iar Curtea e în sesiune, aşa c
d -mi voie s trec direct la subiect. Preşedintele mi-a cerut s aflu
p rerea dumitale despre o chestiune care trebuie s r mân între
132
pere ii acestei înc peri, ceva la care el s-a gândit mult. Te rog s
m în elegi, e o chestiune care nu sufer amânare.
Ochii albaştri, p trunz tori ai judec toarei Bateman tr dau o
inteligen ieşit din comun.
— Vrea s demisionez, spuse ea cu un aer posomorit.
Franche ea ei îl prinse nepreg tit pe vizitator.
— Preşedintele î i apreciaz judecata şi intui ia şi ar dori s - i
desemnezi succesorul. Mai are doar un an din mandat şi vrea s se
asigure c locul care va deveni vacant de la Curtea Suprem nu va
fi ocupat de un om al opozi iei.
— Şi ce-l face pe preşedinte s cread c postul meu o s
r mân vacant în curând?
Evers îşi înclin capul şi închise ochii de parc s-ar fi rugat.
— E o chestiune delicat , zise el pe un ton blând, dar noi doi am
discutat totdeauna deschis. Eşti unul dintre cei mai buni
judec tori pe care i-a avut vreodat ara asta şi nu m îndoiesc c
o s fii pomenit al turi de Brandeis ori de Frankfurter. Ştiu c o
s vrei s - i p strezi moştenirea, aşa c va trebui s - i pui o
întrebare foarte dificil : câ i ani i-au mai r mas? Aminteşte- i c
Brandeis, Cardozo şi Holmes au abuzat de ospitalitate z bovind la
Curtea Suprem cu mult peste perioada în care puteau da
randament maxim.
Judec toarea Bateman îl privi drept în ochi.
— Pot s - i ofer o cafea? zise ea pe neaşteptate. Apoi, coborând
conspirativ glasul, spuse: Am un sachertorte pe care tocmai l-am
adus de la Demel, din Viena, iar doctorii mi-au spus c nu mai am
voie s m nânc.
Evers îşi lovi cu palma abdomenul plat.
— Încerc s m men in în form . Oricum, î i mul umesc.
— Atunci d -mi voie s r spund la franche e cu franche e.
Cunosc reputa ia fiec rui judec tor mai important din oricare
zon . În plus, n-am nici o îndoial c preşedintele va g si pe
cineva foarte competent, extrem de inteligent, un tip de mare
anvergur şi generozitate. Vreau îns s - i dest inui ceva. Curtea
Suprem e un loc pe care ajungi s -l cunoşti abia dup mul i ani.
Nu po i s te afirmi dintr-o dat şi s po i exercita vreo influen .
Pur şi simplu nu ai cu ce înlocui vechimea în munc . Dac am
înv at ceva aici, acel ceva e importan a experien ei. De-acolo vine
adev rata în elepciune.
Oaspetele ei era preg tit pentru aceast argumenta ie.
— Şi nu e nimeni mai în elept ca dumneata la Curtea Suprem ,
133
dar s n tatea i se şubrezeşte. Nu întinereşti. Zâmbi cu triste e.
Nici unul dintre noi nu întinereşte. Ştiu c e cumplit s spun asta,
dar nu exist remediu.
— O, n-am de gând s m pr buşesc prea curând, zise ea.
Telefonul de lâng fotoliul judec toarei sun pe neaşteptate,
surprinzându-i pe amândoi. Ea ridic receptorul.
— Da.
— Îmi pare r u c v deranjez, se auzi vocea secretarei, dar v
caut un domn Holland. Mi-a i spus s v fac leg tura dac sun .
— O s vorbesc din biroul meu secret. Puse receptorul în furc
şi se ridic cu greutate. Vrei s m scuzi o clip , Ron?
— Pot s aştept afar , zise Evers, ridicându-se în picioare şi
sprijinind-o.
— Nu vorbi prostii. R mâi aici. Şi, dac te r zgândeşti în
leg tur cu tortul, Pamela e în înc perea al turat .
Judec toarea Bateman închise uşa biroului şi se îndrept cu
dificultate spre fotoliul ei preferat.
— Domnule Holland.
— Doamn judec toare, ierta i-m c v deranjez, spuse vocea
de la telefon, dar a ap rut un impediment şi m gândeam c ne-a i
putea ajuta.
Ea ascult câteva clipe, apoi zise:
— Pot s dau un telefon.
— Numai dac nu e prea mare deranjul, spuse b rbatul. V
asigur c nu v-aş fi sunat dac n-ar fi fost vorba despre o
chestiune extrem de important .
— Nici o problem . Nici unul dintre noi nu doreşte aşa ceva. Nu
în momentul sta.
Judec toarea îl ascult în continuare, apoi zise:
— Ei bine, avem cu to ii încredere c face i ceea ce trebuie.
F cu o pauz şi pe urm ad ug înainte de a închide:
— Ne vedem curând.

Zurich

Un vânt înghe at b tea pe cheiul râului Limmat, care trece prin


centrul oraşului Zurich şi se vars în Zurichsee, desp r ind
metropola în dou jum t i distincte – una a marilor b nci şi a

134
magazinelor cu pre uri exorbitante, cealalt reprezentând-o
medievalul Oraş Vechi. Apele râului scânteiau în lumina blând a
dimine ii. Nu era înc ora şase, îns oamenii se îndreptau deja
spre locurile de munc , înarma i cu serviete şi umbrele. Nu era
înnorat, îns localnicii manifestau pruden .
Ben p şea încordat pe promenad . Trecu pe lâng Zunfthamen,
casa breslelor, datând din secolul treisprezece, cu vitralii la
ferestre, care ad postea acum restaurante elegante. Ajuns la
Marktgasse, o lu la stânga, c tre labirintul de str zi înguste, din
Oraşul Vechi. Dup câteva minute ajunse pe Trittligasse, o strad
cu cl diri medievale din piatr , dintre care unele fuseser
transformate în locuin e.
La num rul şaptezeci şi trei se afla o cl dire veche din piatr
transformat în bloc de locuin e, într-un cadru mic de alam fixat
lâng uşa din fa figurau doar şase nume, scrise cu litere albe, în
relief, pe dreptunghiuri din plastic negru.
Pe unul dintre ele se putea citi numele M. DESCHNER.
Ben continu s mearg cu paşi egali. Poate c exagera cu
pruden a, îns , dac oamenii Corpora iei erau cu ochii pe el, nu
voia s -l pun în pericol pe v rul lui Liesl oprindu-se pur şi simplu
la uşa lui. Apari ia unui vizitator str in putea trezi curiozitatea.
Oricât de mic era posibilitatea ca nişte observatori s se afle în
zon , trebuia s -şi ia nişte precau ii elementare.
O or mai târziu, un comisionar îmbr cat în uniforma negru cu
oranj a lucr torilor de la Blumehengallerie suna la num rul 73 de
pe strada Trittligasse. Blumehengallerie era cel mai elegant lan de
flor rii, iar uniformele colorate ale comisionarilor nu erau o
privelişte neobişnuit în cartierele bogate ale oraşului. B rbatul
ducea un buchet marc de trandafiri albi. Florile erau, într-adev r,
de la Blumehengallerie, îns uniforma fusese luat de la un bazar
cu solduri al unei parohii catolice.
Dup câteva minute, b rbatul sun din nou. De ast dat , se
auzi o voce metalic .
— Da, cine este?
— Sunt Peter Hartman.
Urm o pauz lung .
— Vre i s repeta i?
— Peter Hartman.
— Vino la etajul trei, Peter.
Cu un bâzâit, încuietoarea uşii din fa se deschise şi Ben p şi
într-un hol întunecat. Depuse florile pe o mas de lâng perete şi
135
începu s urce treptele de piatr tocite.
Liesl îi d duse adresele şi numerele de telefon ale lui Matthias
Deschner, atât de la birou, cât şi de-acas . Ben hot râse s vin
neanun at acas la avocat, înainte ca acesta s plece la birou. Ştia
c elve ienii îşi respectau cu sfin enie programul, care începea de
obicei între nou şi zece. Era sigur c Deschner nu f cea excep ie.
Liesl îi spusese c avea încredere „total ”, în Deschner dar el nu
mai avea încredere în nimeni. De aceea insistase ca Liesl s nu-l
sune pe avocat şi s -l anun e de sosirea lui. Ben prefera s -l
surprind , s -l ia pe nepreg tite, s -i observe prima reac ie
sincer , nepref cut , fa de întâlnirea cu un om despre care
credea c era Peter Hartman. Spera ca Deschner s nu fi aflat de
moartea lui Peter.
Uşa se deschise. Matthias Deschner st tea în fa a lui, într-un
halat de baie verde. Era scund, cu o fa palid , col uroas , purta
ochelari cu ram metalic şi lentile groase. Avocatul îl privi
surprins.
— Doamne Sfinte, exclam el. De ce te-ai îmbr cat aşa? Dar nu
sta acolo… Intr , intr , te rog. Închise uşa în urma lui Ben şi
spuse: Vrei o cafea?
— Mul umesc.
— Ce cau i aici? Liesl e…?
— Nu sunt Peter. Sunt fratele lui, Ben.
— Eşti… ce? Fratele lui? O, Doamne! Deschner îl privi
însp imântat pe Ben. L-au g sit, nu-i aşa?
— Peter a fost ucis acum câteva zile.
— Dumnezeule! L-au g sit! Totdeauna s-a temut c … Deschner
se opri brusc şi-l privi îngrozit. Liesl…
— Liesl n-a p it nimic.
— Slav Domnului. Adic , vreau s spun…
— Nu-i nimic. În eleg. i-e rud apropiat .
Deschner se opri în fa a unei m su e şi-i turn cafea lui Ben
într-o ceaşc de por elan.
— Cum s-a întâmplat? Spune-mi, pentru numele lui Dumnezeu.

— E clar c de la banca de pe Bahnhofstrasse unde aveai


întâlnirea în diminea a incidentului a plecat totul, zise Deschner.
St teau la mas fa în fa , privindu-se cu aten ie. Ben îşi
dezbr case uniforma oranj cu negai şi r m sese în hainele lui.
— Banca Unit a Elve iei a ap rut prin contopirea unor b nci
mai vechi. Poate c e vorba despre vreun cont „sensibil”, care a fost
136
blocat şi supravegheat. Probabil de vreun asistent sau func ionar
cu care te-ai întâlnit. Un informator c ruia i se d duse o list de
supraveghere.
— Trimis acolo de corpora ia despre care vorbeau Liesl şi Peter
sau de vreuna dintre ramifica iile ei?
— Foarte posibil. Toate firmele-mamut au avut şi au rela ii
trainice cu b ncile elve iene importante. Lista complet a
fondatorilor BUF o s ne ofere numele suspec ilor.
— Peter i-a ar tat lista?
— Nu. La început nici nu mi-a spus de ce deschide acel cont.
Suma era nesemnificativ . De fapt îl interesa seiful pe care-l putea
folosi ca s p streze nişte documente, zicea el. Te deranjeaz dac
fumez?
— E casa dumitale.
— Ştiu c voi, americanii, sunte i adversari declara i ai
tabagismului.
Ben zâmbi.
— Nu to i.
Deschner scoase o igar şi-o aprinse cu o brichet ieftin din
plastic.
— Peter a insistat ca acel cont s nu fie pe numele lui. Se temea
– pe bun dreptate – c duşmanii lui ar putea avea rela ii la b nci.
Voia s -l deschid sub un nume fals, îns b ncile au în sprit
regulile în privin a asta. S-au f cut multe presiuni din str in tate,
mai ales din America. În anii ’70, b ncile noastre au început s le
cear paşaportul celor ce voiau s deschid un cont. Pân atunci,
puteai s -l deschizi prin poşt .
— Deci a fost nevoit s -l deschid pe numele lui real.
— Nu. Pe numele meu. Eu sunt de in torul contului, iar Peter
era ceea ce se numeşte „proprietarul beneficiar”. Trase din igar şi
continu : Trebuia s mergem împreun s -l deschidem, dar
numele lui Peter ap rea doar pe un formular şi era cunoscut
numai de contabilul contului. Formularul se numeşte Stabilirea
identit ii proprietarului beneficiar şi e inut sub cheie.
În camera al turat sun un telefon.
— Eu am ales Handelsbank Schweiz AG, pentru c e mic şi
discret . Ara avut clien i care au fost bucuroşi s fac afaceri cu
Handelsbank, clien i ai c ror bani nu sunt, ca s zic aşa, în
întregime cura i.
— Asta înseamn c po i s deschizi seiful lui Peter?
— M tem c nu. Va trebui s m înso eşti. În calitate de
137
beneficiar men ionat şi moştenitor al proprietarului beneficiar.
— Dac se poate, spuse Ben, aş dori s mergem imediat, îşi
aminti avertismentele lui Schmid, care-i spusese s nu se mai
întoarc – prevenindu-l c dac înc lca acea în elegere îl va aresta.
Telefonul continua s sune. Deschner strivi igara într-o
farfurie.
— Foarte bine. Dac nu te superi, aş vrea s r spund la telefon.
Pe urm , trebuie s dau câteva telefoane ca s -mi reprogramez
întâlnirile.
Seduse la telefon şi reveni dup câteva minute.
— În regul , nici o problem . Am reuşit s reprogramez
întâlnirea.
— Mul umesc.
— Pentru pu in. Contabilul contului, Bernard Suchet,
vicepreşedintele b ncii, ine documentele importante. Are la dosar
şi o fotocopie a paşaportului lui Peter. F
Ei cred c a murit acum patru ani, ceea ce înseamn c
recenta… tragedie n-a fost anun at . Identitatea dumitale poate fi
uşor stabilit .
— Eu am sosit în ara asta pe nişte c i mai pu in obişnuite, zise
Ben, alegându-şi cu grij cuvintele. Prezen a mea legal aici nu
poate fi verificat nici la vam , nici la serviciul de imigr ri. Ce se
întâmpl dac func ionarii de la banc alerteaz autorit ile?
— S nu ne gândim la ce poate fi mai r u.

138
14
Anna se întoarse brusc spre c pitanul Bolgorio.
— Cum? Cadavrul a fost incinerat? Aveam o în elegere, fir-ar s
fie…!
Poli istul paraguayan d du din umeri neputincios şi vizibil
îngrijorat.
— Agent Navarro, te rog, hai s discut m despre asta mai
târziu, nu în fa a îndureratei…
F r s -l ia în seam , Anna se întoarse c tre v duv .
— Vi s-a spus c urma s se fac o autopsie? întreab ea.
— Nu ridica vocea la mine, se r sti Consuela Prosperi. Nu sunt
un infractor.
Anna se uit la Bolgorio. Poli istul era livid.
— Dumneata ştiai c trupul so ului ei urma s fie incinerat?
Sigur c ştia tic losul.
— Agent Navarro, i-am spus, nu e de competen a mea.
— Dar ştiai asta, nu?
— Am auzit câte ceva, îns sunt un simplu subordonat, te rog
s în elegi.
— Am terminat cu povestea asta? interveni Consuela Prosperi.
— Înc nu, zise Anna. A i fost presat s -l incinera i? o întreb
ea pe v duv .
Aceasta i se adres lui Bolgorio:
— C pitane, te rog s-o sco i din casa mea.
— Scuzele mele, doamn , spuse Bolgorio. Agent Navarro, e cazul
s plec m.
— N-am terminat înc , zise calm Anna. A i fost presat , nu-i
aşa? Ce vi s-a spus? C fondurile v vor fi imobilizate, inute sub
cheie, inaccesibile pentru dumneavoastr daca nu v împ ca i cu
ideea asta? Ceva de genul sta?
— Scoate-o din casa mea, c pitane! ordon v duva ridicând
glasul.
— Te rog, agent Navarro…
— Senora, s v spun ceva. Se întâmpl s ştiu c o parte
important din bunurile dumneavoastr e investit în specula ii
bursiere, parteneriate şi dividende, în Statele Unite şi în alte ri
din lume. Guvernul american are puterea de-a sechestra aceste
139
bunuri dac v b nuieşte c face i parte dintr-o conspira ie
interna ional . Se ridic de pe canapea şi porni spre uş . M duc
s telefonez la Washington şi s le cer s-o fac .
O auzi pe v duv strigând:
— Nu poate s fac asta, nu-i aşa? M-ai asigurat c banii mei
sunt în siguran dac eu…
— Taci din gur ! r cni poli istul.
Surprins , Anna se întoarse şi-l v zu pe Bolgorio înfruntând-o
pe v duv . Servilismul lui se evaporase.
— Rezolv eu treaba asta, spuse el.
Se îndrept c tre Anna şi-o înşfac de bra , tr gând-o dup el.

Ajunşi la poarta propriet ii familiei Prosperi, Anna îl întreb :


— Ce ascunzi, de fapt?
— Ai face bine s laşi lucrurile aşa cum sunt, spuse Bolgorio.
Tonul lui avea o siguran de sine pe care nu i-o remarcase pân
atunci. Eşti un vizitator aici. Nu te afli în ara dumitale.
— Cum s-a procedat? Ordinele primite de morg s-au „pierdut”
sau au fost „greşit clasate”? Te-a pl tit cineva, asta s-a întâmplat?
— Ce ştii dumneata despre cum merg lucrurile în Paraguay?
zise Bolgorio, apropiindu-se de ea neliniştitor de mult. Anna îi
sim i r suflarea fierbinte. Sunt multe lucruri pe care nu le în elegi.
— Ştiai c trupul fusese incinerat de când te-am sunat. Ştiai c
nu voi g si cadavrul la morg . i s-a ordonat s faci asta ori ai fost
pl tit? De unde-a venit ordinul?
Bolgorio nu-i r spunse.
— Cine-a ordonat distrugerea cadavrului?
— Îmi placi, agent Navarro. Eşti o femeie atr g toare. Mi-ar
p rea r u s p eşti ceva.
Poli istul voia s-o sperie şi, din nefericire, reuşi. Totuşi Anna se
st pâni.
— Nu-i o amenin are prea subtil , zise ea.
— Nu e o amenin are. Chiar nu vreau s i se întâmple ceva.
Trebuie s m ascul i, apoi s p r seşti imediat ara asta. În
guvernul nostru sunt oameni cu func ii înalte, care protejeaz
familia Prosperi şi pe cei asemenea lor. Banii îşi schimb st pânii,
în cantit i mari. N-o s realizezi nimic punându- i via a în pericol.
Ah, îşi zise ea, nu ştii cu cine ai de-a face. Amenin ându-m în
felul sta e ca şi cum ai flutura o pânz roşie în fa a unui taur.
— Ai ordonat personal incinerarea?
— S-a întâmplat, asta-i tot ce ştiu. i-am spus, eu nu am
140
putere.
— Asta înseamn c exist cineva care ştie c moartea lui
Prosperi nu s-a datorat unor cauze naturale. Altminteri de ce-ar fi
incinerat cadavrul?
— Îmi pui întreb ri la care nu ştiu s r spund, zise el calm. Te
rog, agent Navarro, ai grij de dumneata. Exist aici oameni care
doresc ca lucrurile s r mân aşa cum sunt.
— Crezi c ei – aceşti „oameni care doresc ca lucrurile s
r mân aşa cum sunt” – au ordonat uciderea lui Prosperi şi nu vor
s fie descoperi i?
Bolgorio întoarse privirea, de parc ar fi meditat la ceva.
— O s neg c i-am spus vreodat asta. Am sunat la agen ia de
plasare a asistentelor pentru îngrijirea bolnavilor înainte ca
dumneata s ajungi aici. Când am aflat c investighezi moartea lui
Prosperi. Era locul unde puteam pune întreb ri.
— Înlocuitoarea – infirmiera care a stat cu Prosperi în noaptea
când el a murit a disp rut.
— Cum a ajuns infirmiera la agen ie?
— Cei de-acolo spuneau c a venit cu recomand ri excelente, l-
au fost verificate referin ele. Le-a spus c locuia în apropiere şi c
prefera s lucreze în zon … A avut trei îns rcin ri diferite, toate în
zona asta, de care s-a achitat excelent. Brusc infirmiera lui
Prosperi s-a îmboln vit şi, pentru c înlocuitoarea era
disponibil …
— Agen ia n-are cum s dea de ea?
— i-am spus, a disp rut.
— Dar cecurile ei, contul ei bancar…
— Era pl tit cu bani ghea . Nu e ceva neobişnuit pe aici.
Adresa pe care a dat-o s-a dovedit fals . Cercetând, am constatat
c toate datele despre ea erau false.
— Pare o treab f cut de profesionişti. Vreau s vorbesc cu cei
de la agen ie.
— N-o s afli nimic. Iar eu n-o s te ajut s faci asta. i-am spus
deja prea multe. Te rog, pleac imediat. Sunt multe feluri de-a
ucide aici un str in prea curios. Mai ales când oameni foarte
puternici nu vor s fie dezv luite anumite lucruri. Te rog… pleac .
Anna îşi d dea seama c omul era îngrijorat. Nu o amenin a.
Dar ea era înc p ânat şi detesta s se dea b tut . Totuşi uneori,
cel mai important lucru e s r mâi pur şi simplu în via .

141
Zurich

În timp ce Ben Hartman şi Matthias Deschner mergeau pe


Lowenstrasse, începu s burni eze. Cerul avea culoarea cenuşie a
o elului. Teii ce str juiau strada foşneau în b taia vântului. Ceasul
dintr-o turl b tu ora nou .
Ajunser la o intersec ie aglomerat , unde Lagerstrasse, se
întâlnea cu Lowenstrasse. Deschner se opri în fa a unei cl diri din
piatr alb , sem nând cu un bloc de locuin e, pe fa ada c reia era
montat o mic plac din alam care avea gravate pe ea, cu
caractere elegante, cuvintele HANDELSBANK SCHWEIZ AG.
Deschner împinse uşa grea de sticl şi cei doi intrar în cl dire.

Pe partea opus a str zii, un b rbat zvelt ca un adolescent


st tea la masa unei cafenele, sub o umbrel roşie Coca-Cola. Purta
pantaloni kaki, un tricou cu inscrip ia Me Solaar şi bea un suc de
portocale, direct din sticl . Cu mişc ri leneşe, r sfoia o revist
muzical în vreme ce vorbea la un telefon mobil. Din când în când
arunca o privire spre intrarea b ncii de vizavi.
Dou uşi de sticl culisar , ac ionate electronic. Cei doi
r maser o clip în spa iul îngust, apoi, cu un bâzâit înfundat, se
deschise al doilea rând de uşi.
Molul mare al b ncii, cu podea din marmur , nu avea alt
mobilier decât un birou negru, lustruit, aflat la cap tul opus. În
spatele lui st tea o femeie cu o casc telefonic la urechi. La
intrarea lor, femeia ridic privirea.
— Guten morgen, zise ea. Kann ich Ihnen helfen!
— Ja, guten morgen. Wir haben eine Verabredung mit dr. Suchet.
— Sehr gut, mein Herr. Einen Moment. Femeia vorbi încet în
microfonul ataşat la casc . Er wird gleich unten sein, um sie zu
sehen.
— Cred c o s - i plac Bernard Suchet, spuse Deschner. E un
om deosebit, un bancher din vechea genera ie. Nu seam n cu
tinerii agita i pe care-i vezi peste tot la Zurich în ultima vreme.
În momentul sta, îşi zise Ben, nu mi-ar p sa nici dac ar fi
Charles Manson.
Un ascensor din o el opri la parter cu un şuierat, uşile se
deschiser şi un b rbat masiv, cu umeri largi, într-un sacou de
tweed, porni spre ei şi d du mâna, mai întâi cu Deschner, apoi cu
Ben.

142
— Es freut mich Dich wiederzusehen, Matthias, exclam el. Apoi,
întorcându-se c tre Ben: Sunt încântat s v cunosc, domnule
Hartman. V rog, veni i cu mine.
Urcar în ascensor, în al c rui plafon era montat o
videocamer . Suchet avea un aer agreabil. Purta ochelari cu rame
dreptunghiulare, avea b rbie dubl şi un pântece impun tor.
Batista de la buzunarul sacoului se asorta cu cravata. Un
func ionar superior, îşi spuse Ben studiindu-l cu aten ie. Sacou de
tweed, nu costum de bancher: omul se situa deasupra unor
fleacuri precum codul vestimentar.
Liftul se deschise în dreptul unei s li de aşteptare, cu podeaua
acoperit de o mochet groas , de culoarea fulgilor de ov z,
mobilat clasic. Traversar înc perea şi se oprir în fa a unei uşi.
Suchet introduse într-un decodor o cartel şi uşa se deschise.
Biroul lui Suchet se afla la cap tul culoarului – o camer
spa ioas , sc ldat în lumin . Singurul obiect de pe biroul s u
lung acoperit cu sticl era un computer. Bancherul se aşez în
spatele lui, iar Deschner şi Ben luar loc vizavi. O femeie de vârst
mijlocie aduse dou cafele şi dou pahare cu ap pentru cei doi
vizitatori. Apoi veni un tân r, care-i înmân lui Suchet un dosar.
Bancherul îl deschise.
— Dumneata eşti Benjamin Hartman, spuse el, mutându-şi
privirea de bufni de la dosar spre Ben?
Ben încuviin , sim ind cum i se strângea stomacul.
— Ni s-a furnizat documenta ia suplimentar care confirm c
dumneata eşti singurul moştenitor al „proprietarului beneficiar”.
Sus ii c dumneata eşti acela, corect?
— Corect.
— Din punct de vedere legal sunt satisf cut de documenta ia
dumitale. Cât despre înf işare… ei bine, e clar c eşti într-adev r
fratele geam n al lui Peter Hartman. Zâmbi. Prin urmare, ce pot
face pentru dumneata în aceast diminea , întreb el.

Seifurile de la Handelsbank se aflau la subsolul cl dirii, într-un


spa iu cu lumin fluorescent , cu tavanul jos, care nu era nici pe
departe la fel de curat şi modern ca etajele superioare. Pe un
coridor îngust se aflau mai multe uşi numerotate, care d deau
probabil spre seifuri de m rimea unei camere. Nişte nişe mai largi
aflate la cap tul holului p reau c ptuşite cu alam . Privind mai
atent, Ben în elese c erau seifuri de diferite m rimi.
În dreptul nişei cu num rul 18C, Suchet se opri şi-i întinse lui
143
Ben o cheie. Nu-i spuse care dintre seifurile de-acolo era al lui
Peter.
— Cred c preferi s fii singur, zise el. Herr Deschner şi cu mine
o s plec m. Po i s m suni de la telefonul de-aici – îi indic un
telefon alb ce se afla pe o mas metalic – dup ce termini.
Ben se uit la şirurile de seifuri neştiind ce s fac . S fi fost
vreun test? Sau Suchet îşi închipuia c Ben cunoştea num rului
seifului. Ben se uit la Deschner, care p ru s -i intuiasc
nedumerirea, îns , în mod ciudat, nu spuse nimic. Pe urm , Ben
se uit din nou la cheie şi v zu un num r gravat pe ea. Desigur.
Cel mai vizibil loc.
— Mul umesc, zise el. Sunt gata.
Cei doi elve ieni plecar , sporov ind. Ben observ o videocamer
de supraveghere montat în locul unde tavanul se întâlnea cu
peretele. Lumina roşie de control era aprins .
G si seiful 322 şi r suci cheia în broasc .
O, Doamne, îşi zise el, ce-o fi în untru? Peter, a meritat s - i dai
via a pentru ceea ce ai ascuns aici?
În untru se afla un plic din hârtie cerat . Îl scoase. Documentul
aflat în el era exasperant de sub ire.
Îl deschise şi constat c nu era o hârtie, ci o fotografie. O
fotografie, cam de doisprezece centimetri pe optsprezece.
Privind-o, i se t ie r suflarea. Fotograful imortalizase imaginea
unui grup de b rba i, câ iva în uniforme naziste, al ii în costume şi
pardesie croite dup moda anilor ’40. Câ iva dintre ei erau uşor de
recunoscut: Giovanni Vignelli, marele industriaş italian din Torino,
magnatul construc iilor de maşini, care furniza armatei italiene
motoare diesel, locomotive şi avioane; liderul lui Royal Dutch
Petroleum, sir Han Detwiler, un olandez xenofob, legendarul
fondator al primei şi celei mai mari companii americane. Erau şi
chipuri pe care nu le putea identifica, dar le v zuse în c r ile de
istorie. Câ iva dintre b rba i purtau musta , inclusiv frumosul
tân r cu p r negru care st tea lâng un nazist arogant, care i se
p ru cunoscut lui Ben.
Nu, te rog, nu el.
Tân rul frumos era, indiscutabil, tat l lui. Max Hartman.
O explica ie b tut la maşin pe marginea de jos a chenarului
alb men iona: ZURICH, 1945, SIGMA AG.
Puse fotografia la loc şi strecur plicul în buzunarul interior al
hainei.
Nu mai era nici o îndoial . Tat l lui îl min ise. I se învârtea
144
capul. Brusc, o voce îi risipi amor eala.
— Domnule Hartman! Domnule Benjamin Hartman. Exist un
mandat de arestare pe numele dumitale! Trebuie s te re inem.
O, Iisuse.
Vorbise Bernard Suchet, bancherul. Contactase cu siguran
autorit ile locale. O examinare rapid a listei cu turişti sosi i în
ar ar fi dezv luit faptul c el nu intrase legal în Elve ia. Cuvintele
glaciale ale lui Schmid îi revenir în minte: Dac aflu vreodat c
te-ai întors aici, n-o s - i mearg bine.

Suchet era flancat de Matthias Deschner şi de doi gardieni


înarma i.
— Domnule Hartman, Kantonspolizei m-a informat c te afli
ilegal în aceast ar . Ceea ce înseamn c ai comis o infrac iune,
spuse bancherul.
Fa a lui Deschner nu exprima nimic.
— Despre ce e vorba? întreb Ben indignat.
ÎI v zuser oare strecurând fotografia în buzunarul hainei?
— Trebuie s te re inem pân când sosesc autorit ile.
Ben îl privi f r s scoat o vorb .
— Ac iunile dumitale sunt pedepsite de codul penal al Federa iei
Elve iene, continu Suchet pe un ton ridicat. Se pare c eşti
implicat şi în comiterea altor infrac iuni.
Deschner continua s tac . Lui Ben i se p ru c citeşte în ochii
lui team .
— Gardieni, v rog s -l escorta i pe domnul Hartman la camera
blindat nr. 4. Domnule Hartman, nu po i lua nimic cu dumneata.
Eşti re inut în aşteptarea arest rii oficiale.
Gardienii se apropiar cu armele îndreptate spre el. Ben se
ridic în picioare şi porni pe coridor, flancat de cei doi gardieni.
Când trecu pe lâng Deschner, avocatul d du uşor din umeri.
Îşi aminti avertismentul lui Peter: Controleaz , practic, jum tate
din poli ie. Şi amenin area lui Schmid: te pot ine în deten ie
administrativ chiar şi un an, pân când dosarul dumitale o s
ajung la un magistrat.
Nu-şi putea permite s se lase p c lit. Ceea ce-l incita nu era
perspectiva de-a fi ucis ori arestat, ci faptul c , în ambele cazuri,
investiga iile lui s-ar fi încheiat. Eforturile lui Peter ar fi fost
zadarnice. Corpora ia ar fi învins.
Nu putea l sa s se întâmple aşa ceva. În nici un caz.
Camerele blindate, erau, dup cum ştia Ben, locuri unde se
145
p strau bunuri de valoare – aur, pietre pre ioase, obliga iuni la
purt tor. Deşi nu erau impenetrabile ca seifurile, prezentau totuşi
siguran , având uşi blindate cu o el şi sisteme de supraveghere
cu circuit închis. La intrarea în Zimmer Vier, unul din gardieni
flutur o cartel electronic prin fa a unei lumini roşii; când uşa se
deschise, îi f cu semn lui Ben s intre primul. Uşa se închise în
urma lor cu trei declicuri.
Ben privi în jur. Înc perea era intens luminat şi sumar
mobilat ; era greu s ascunzi ceva în acel spa iu. O mas lung ,
din plexiglas transparent, cu şase scaune pliante, din metal vopsit
în gri, se afla în mijlocul înc perii.
Unul din gardieni – solid, chiar supraponderal, cu fa a roşie – îi
f cu semn lui Ben s se aşeze pe un scaun. Ben adast pu in
înainte de-a se conforma. Cei doi paznici îşi vârâser armele în
tocuri, îns îi d duser de în eles cât se poate de limpede c n-ar fi
ezitat s foloseasc „aranjamente” fizice mai dure dac nu st tea
liniştit.
— Deci st m şi-aştept m, ja? zise al doilea gardian, într-o
englez stricat .
Omul avea p rul castaniu tuns scurt, era mai suplu şi, dup
cum aprecie Ben, mult mai rapid decât colegul lui. Şi mai iste ,
f r îndoial .
Ben se întoarse c tre el.
— Cu cât v pl tesc aici? S şti i c eu sunt foarte bogat. V pot
asigura o via îmbelşugat . Dac voi îmi face i un serviciu, v fac
şi eu unul.
Îşi exprim clar disperarea, aşteptând reac ia celor doi.
Gardianul mai suplu pufni şi d du din cap.
— Ar trebui s - i rosteşti propunerea mai tare, ca s fii sigur c
se aude în microfoane.
Gardienii n-aveau nici un motiv s cread c Ben se va ine de
cuvânt, iar el nu era în m sur s le dea asigur ri, fiind captiv. Cu
toate astea, ironia lor era încurajatoare. Marea lui şans era ca cei
doi s -l subestimeze. Ben se ridic , gemând şi se prinse de mijloc.
— Stai jos, îi ordon gardianul.
— Claustrofobia… nu suport locurile… mici, închise!
Ben vorbea pe un ton disperat, p rea în pragul isteriei.
Cei doi gardieni se privir şi râser batjocoritor – n-aveau s se
lase p c li i de un truc atât de ieftin.
— Nu, nu, vorbesc serios, zise Ben precipitat. Doamne! Cum s
v explic? Am un… stomac iritat. Trebuie s m duc imediat la
146
baie sau o s … Juca rolul americanului frivol, cu totul aerian.
Stresul îmi provoac crize! Am nevoie de pastile. La naiba.
Valiumul meu! Un sedativ. Suf r de claustrofobie – nu pot sta în
spa ii închise. V rog!
În vreme ce vorbea, începu s gesticuleze nebuneşte, de parc
ar fi avut un atac de panic . Gardianul se mul umea s -l priveasc
cu un zâmbet dispre uitor.
— Va trebui s - i rezolvi problema la infirmeria închisorii.
Cu o expresie îngrozit , Ben se apropie de gardian, aruncând o
privire spre arma din toc, apoi c tre fa a b rbatului.
— Te rog, în elege-m ! începu s gesticuleze şi mai tare. O s
fac o criz de panic ! Trebuie s m duc la baie! Am nevoie de un
tranchilizant!
Apoi, cu iu eala fulgerului, îşi vârî mina în tocul de la şoldul
gardianului şi scoase revolverul cu eava scurt , f când doi paşi
înapoi, cu arma în mân .
— Ridic mâinile, îi zise el gardianului solid, sau o s muri i
amândoi.
Cei doi se privir .
— Acum, unul din voi o s m scoat de-aici sau v omor pe
amândoi. E un târg avantajos. Accepta i-l înainte ca oferta s
expire.
Paznicii schimbar câteva replici în german , apoi b rbatul mai
suplu vorbi:
— Ar fi o prostie din partea dumitale s foloseşti arma aia,
presupunând c ştii s-o faci, lucru de care m îndoiesc. Vei sta la
închisoare tot restul vie ii.
Tonul era prudent, alarmat, dar nu tr da team . Gardianul nu
era speriat. Poate demonstra ia de sl biciune a lui Ben fusese prea
eficient . Brusc, în elese ce trebuia s spun .
— Crede i c n-o s trag cu arma asta? zise Ben privindu-i
amenin tor. Am ucis cinci oameni la Bahnhofplatz. Înc doi nu
mai conteaz .
Gardienii încremenir .
— E monstrul din Bahnhofplatz, îi zise paznicul solid colegului
s u, în timp ce o expresie de groaz îi ap ru pe chip. Fa a
roşcovan i se albise.
— Tu! r cni Ben la el, sesizând avantajul situa iei. Scoate-m
de-aici.
În câteva secunde gardianul masiv deschise uşa cu cartela
electronic .
147
— Dac vrei s tr ieşti, r mâi aici, îi zise el gardianului mai
suplu.
Uşa se închise în urma lui, cele trei declicuri în buşite
confirmând c z voarele fuseser ac ionate electronic. Avându-l în
fa pe gardian, Ben parcurse rapid coridorul cu mochet bej.
Imaginile oferite de sistemul video cu circuit închis nu erau
examinate, în timp real, cel pu in aşa spera el.
— Cum te cheam ? îl întreb Ben.
— Laemmel, morm i gardianul. Christoph Laemmel.
Ajunse la cap tul coridorului şi d du s-o ia la stânga.
— Nu, şuier Ben. Nu pe-acolo! Nu ieşim prin fa . Du-m în
spate. La intrarea de serviciu.
Laemmel se opri pentru moment, încurcat. Ben lipi eava
revolverului de tâmpla gardianului, f cându-l s simt metalul
rece. Mişcându-se mai repede, gardianul îl duse pe scara din
spate, al c rei o el zim at contrasta puternic cu luciul din spa iile
publice ale b ncii. Semiîntunericul din casa sc rii era, vag luminat
de becuri slabe, fixate în perete la fiecare palier.
Paşii grei ai paznicului f ceau zgomot pe treptele metalice.
— Linişte, spuse Ben, în german . Nu face zgomot sau o s fac
eu unul asurzitor, ultimul pe care-o s -l auzi.
— N-ai şanse, zise Laemmel cu voce joas , speriat.
În cele din urm ajunser la uşile duble ce d deau spre aleea
din spate. Ben trase z vorul, asigurându-se c se deschidea din
interior.
— Aici ne desp r im, spuse el.
Laemmel morm i:
— Crezi c eşti în siguran în afara cl dirii?
Ben ieşi pe aleea umbrit .
— Ce face poli ia nu e treaba ta, zise Ben, cu arma îndreptat
spre gardian.
— Poli ia? r spunse Laemmel. Nu m refeream la ei. Un fior de
spaim str b tu stomacul lui Ben.
— Ce vrei s spui?
inând arma cu ambele mâini, Ben inti fruntea lui Laemmel.
— Spune-mi! Spune-mi ce ştii!
Laemmel horc i şi stropi calzi de sânge împroşcar fa a lui Ben.
Un glon str punsese gâtul omului. Oare îşi pierduse cump tul şi
ap sase pe tr gaci f r s -şi dea seama? se întrebase Ben. A doua
explozie, la câ iva centimetri de capul lui, îi d du r spunsul la
întrebare.
148
O, Iisuse! Începe iar!
În vreme ce gardianul se pr buşea cu fa a în jos, Ben se –
n pusti pe alee. Auzi un pocnet sec, provenit parc de la o arm de
juc rie, apoi un ecou metalic şi v zu o gaur în containerul mare
din stâng lui. Necunoscutul tr gea din dreapta lui.
Sim i o fierbin eal în um r şi se ascunse în spatele
containerului. Cu col ul ochiului, v zu mişcându-se ceva mic şi
întunecat – un şobolan, deranjat de sosirea lui. Fugi! Creasta
zidului din ciment care desp r ea curtea din spate a b ncii de cea
vecin era la în l imea um rului; Ben vârî pistolul la centur şi,
folosindu-se de mâini, se s lt şi escalad zidul. O c rare scurt îl
desp r ea de Usteristrasse. Scoase revolverul şi trase în neştire, în
trei direc ii diferite. Spera ca tr g torul s se ascund , s cread
c era atacat. Avea nevoie de timp. Fiecare secund conta.
Urmar nişte împuşc turi şi Ben auzi gloan ele lovind zidul de
beton. Deocamdat era în siguran .
O lu la goan pe c rarea ce ducea spre Usteristrasse. Mai
repede. Şi mai repede! „Fugi de parc via a ta ar depinde de asta”,
îi spunea antrenorul lui de atletism înaintea concursurilor. Asta
f cea acum.
Spera s nu fie mai mul i tr g tori. Ceva îl f cea s cread c
nu fuseser suficient de prev z tori s instaleze o întreag echip
pe pozi ie. Gândurile se înv lm şeau în mintea lui Ben.
Concentreaz -te, fir-ar s fie!
Un miros s lciu – briza ce venea dinspre râul Sihl – îi suger
urm toarea mişcare. Canalul îngust, ce se desp r ea de Limmat în
dreptul promenadei Platz. Travers Gessner Alice, strecurându-se
prin trafic. Un şofer b rbos claxona şi-l înjur , dar el traversase.
Canalul Sihl, cu maluri abrupte, din blocuri de zgur , se întindea
în fa a lui. Privi înnebunit suprafa a apei şi z ri o mic barc cu
motor. Nu era ceva neobişnuit pe Sihl; cea la care se uita avea un
singur pasager – un b rbat rotofei, cu o undi în mân . Vesta de
salvare îl f cea s par şi mai gras. Pe canal putea ajunge la
Sihiwald, o rezerva ie natural aflat la zece kilometri sud de
Zurich. Acolo malurile râului pierdeau din în l ime, formând
numeroase pâraie. Era o zon împ durit , un loc preferat de
locuitorii oraşului.
B rbatul corpolent dezveli un sandviş cu pâine alb şi arunc
ambalajul în ap . Un act de-a dreptul antisocial, dup
reglement rile elve iene. Ben plonja în ap îmbr cat şi începu s
înoate spre barc .
149
Apa era foarte rece. Intrând în curentul ce curgea lent, Ben îşi
sim i trupul în epenit.
Omul din barc , muşcând din sandviş şi sorbind din sticla de
Kronenberg, nu-şi d du seama de nimic pân când mica
ambarca iune se aplec brusc într-o parte. Mai întâi ap rur dou
mâini, cu degetele învine ite de frig, apoi îl v zu pe b rbatul
complet îmbr cat ridicându-se şi r sturnându-se în barc .
— Was is das! strig el. Speriat, sc p sticla de bere din mân .
Wer sind Sie?
— Vreau s împrumut barca, îi spuse Ben în german .
— Nie Ravs! D -te jos!
B rbatul ridic undi a groas şi-o flutur amenin tor.
— Cum vrei, zise Ben şi, f când un salt spre el, îl arunc în ap .
Omul începu s se agite cu gesturi dezordonate, sus inut de vesta
de salvare, bolborosind indignat.
— P streaz - i opiniile pentru dumneata. Ben ar t spre podul
Zollstrasse, din apropiere. Tramvaiul o s te duc acas .
Ben întinse mâna spre accelera ie şi-o r suci la maximum.
Motorul tuşi, apoi porni şi barca îşi spori viteza în timp ce se
îndrepta spre sud. N-avea s mearg pân la Sihiwald, ci doar vreo
opt sute de metri, pân la cotul râului. Întins pe podeaua din fibr
de sticl a b rcii, reuşi s vad cl dirile mai înalte şi vitrinele
magazinelor de pe malurile canalului, uriaşul depozit Migros, o
construc ie rectangular ; turnurile negre de la Schwarzenkirche,
pere ii acoperi i cu fresce bogate ai cl dirii Klathaus. Ben ştia c
era vulnerabil dac ar fi existat tr g tori prin preajm , îns erau
pu ine şanse ca ei s -i fi anticipat mişc rile. Pip i plicul din
buzunarul hainei; hârtia cerat foşni liniştitor. Spera s reziste la
ap .
Barca înainta rapid pe sub zid ria plin de alge a podului
Stauffacherstrasse. Mai avea de parcurs vreo dou sute de metri.
Auzi zgomotele inconfundabile ale unei autostr zi: şuieratul ro ilor
pe asfalt şi huruitul motoarelor sutelor de vehicule ce se deplasau
în vitez . Totul se contopea într-un zgomot de fond care sporea şi
sc dea în intensitate.
Ben îndrept mica şalup spre zidul de siguran uşor înclinat
şi auzi scrâşnetul carcasei din fibr de sticl frecându-se de
c r mizi; apoi opri ambarca iunea cu o smucitur şi s ri pe mal.
Porni spre sta ia de benzin unde-şi l sase Range Rover-ul
închiriat. Curând avea s se piard în traficul autostr zii.
Întorcând volanul ca s treac pe alt band , Ben sim i un
150
junghi în um rul stâng. Ridic mâna dreapt şi-l frec uşor. Înc
un junghi şi mai ascu it. Îşi privi degetele şi constat c erau pline
de sânge.

Matthias Deschner şedea în fotoliul din fa a biroului lui Suchet


în care st tuse cu o or în urm . Suchet, aplecat peste birou, îl
privea încordat.
— Trebuia s m fi avertizat, zise bancherul înfuriat. Puteam
s -i fi oprit accesul la seif.
— Nici cu n-am ştiut dinainte! obiect Deschner. Am fost
contactat abia ieri. Voiau s ştie dac -l ad postesc. E absurd!
— Cunoşti foarte bine pedeapsa pentru nesupunere în astfel de
cazuri.
Chipul lui Suchet exprim furie şi team .
— Mi-au spus-o foarte limpede, zise Deschner pe un ton neutru.
— De-abia acum? Înseamn c tocmai au aflat despre posibila
dumitale leg tur cu subiectul.
— Cu siguran . Crezi c ştiam în ce erau implica i fra ii ştia?
Habar n-aveam!
— Scuza asta n-a prea avut succes la salvarea capetelor de
teutoni, istoriceşte vorbind.
— O rud îndep rtat mi-a cerut un serviciu, protest
Deschner. N-am fost înştiin at de caracterul acestuia.
— Şi n-ai f cut cercet ri?
— Cei din profesiunea noastr sunt înv a i s nu pun prea
multe întreb ri. Cred c eşti de acord cu asta.
— Iar acum ne expui pe am îndoi primejdiei! se r sti Suchet.
— M-au sunat imediat dup ce a ap rut el. Am b nuit c
doreau ca el s aib acces la seif.
Se auzi o b taie în uş . Secretara lui Suchet intr , inând în
mân o mic videocaset .
— Tocmai a sosit pentru dumneavoastr de la serviciul de paz ,
domnule.
— Mul umesc, Irige, zise blând Suchet. Va veni imediat un
curier. Aş vrea s pui caseta într-un plic şi s i-o dai.
— Prea bine, domnule, zise secretara şi p r si biroul la fel de
discret precum intrase.

151
15
Într-o cl dire modern cu opt etaje, aflat pe
Schaffhausserstrasse, nu departe de Universitatea Zurich, trei
b rba i se aflau într-o înc pere în esat de computere puternice şi
monitoare video de mare rezolu ie, lira un studio închiriat de la o
companie de produc ie multimedia care executa copii, restaur ri şi
editare de imagini video pentru firme de securitate şi diverse
corpora ii.
Unul dintre b rba i, un om usc iv, cu p rul alb, care p rea
mult mai în vârst de patruzeci şi şase de ani, cât avea, lu o
videocaset dintr-un videorecorder digital D-2 şi-o introduse într-
una din fantele unui computer Quantel Sapphire pentru
prelucrarea imaginilor. Tocmai terminase de f cut o copie a casetei
de supraveghere care i se d duse. Folosind computerul creat ini ial
pentru serviciul secret britanic MI-5, începu s m reasc
imaginea. B rbatul, unul dintre cei mai buni specialişti în
aparatur video de la MI-5, fusese racolat de o firm londonez de
securitate care-i oferise un salariu dublu. Ceilal i doi b rba i afla i
în camer îl angajaser , prin firma de securitate, pentru o treab
de scurt durat la Zurich. Omul habar n-avea cine erau. Ştia
doar c -l pl tea foarte bine. Îl aduseser de la Londra la Zurich cu
avionul, la clasa „business”.
În clipa aceea, cei doi indivizi misterioşi discutau între ei.
Puteau fi nişte oameni de afaceri interna ionali din orice ar a
lumii, deşi vorbeau olandeza, limb pe care expertul în aparatur
video o în elegea destul de bine.
Tehnicianul cu p rul alb privea cu aten ie ecranul. La
extremitatea inferioar scria CAM 2 şi erau afişate data şi ora
exact . Omul strig spre clien ii lui, afla i în cel lalt cap t al
camerei:
— În regul , acum spune i-mi ce vre i s fac. Vre i s compar
imaginea electronic a tipului cu vreo fotografie?
— Nu, r spunse primul olandez. Ştim cine e. Vrem s vedem ce
citeşte.
— Trebuia s -mi închipui, morm i tehnicianul. Doamne, bucata
aia de hârtie din mâna lui e umbrit .
— E bun înregistrarea? întreb al doilea b rbat.
152
— Nu e rea, zise tehnicianul. Dou cadre pe secund , adic
modelul standard. Din fericire, banca asta are videocamere
performante. M rog, nu pot s spun c obiectivul a fost pozi ionat
foarte bine, dar asta-i ceva obişnuit.
Al doilea om de afaceri întreb :
— Prin urmare, po i m ri ce ine în mân ?
— Sigur. Programul din acest Quantel compenseaz toate
dificult ile care apar de obicei la m rirea digital a imaginii. Nu
asta e problema. Afurisita de hârtie se afl în umbr .
— Se spune c eşti cel mai bun, zise primul b rbat. Cert este c
eşti cel mai scump.
— Ştiu, ştiu, zise tehnicianul. E adev rat. P i, aş putea s
m resc contrastul.
Ap s câteva clape pe care scria „Claritate”, „M rire”, „Culoare”
şi „Contrast”. Presând tasta „+”, lumin umbra pân când hârtia la
care se uita b rbatul din camera de valori a b ncii deveni aproape
lizibil . Apoi, îmbun t i rezolu ia ap sând pe alt clap . Corect
contrastul şi pe urm b tu tasta „Claritate”, pentru a limpezi şi
mai mult imaginea.
— Bun, zise el într-un târziu.
— Po i vedea ce citeşte? întreb al doilea b rbat.
— De fapt, e o fotografie.
— O fotografie?
— Da. Una veche. O imagine de grup. Mul i b rba i în inut
oficial . Par nişte oameni de afaceri. Şi vreo doi ofi eri germani. Da,
e o imagine de grup. Cu mun i în fundal…
— Po i s le distingi fe ele?
— Dac -mi da i… doar, aha, am g sit.
M ri fotografia pân când aceasta ocup întregul ecran.
— Aici scrie „Zurich 1945”. Pe urm „Sig” nu ştiu cum… Cei doi
b rba i se privir stupefia i.
— Dumnezeule mare, exclam unul.
Tehnicianul zise:
— E cumva „Sigma AG”?
Al doilea b rbat îi şopti primului:
— A intrat pe fir.
— Aşa cum b nuiam, zise primul.
— În regul , i se adres al doilea b rbat tehnicianului. Vreau
s -mi faci o copie şi, înc ceva. Vreau cea mai bun imagine a
capului acestui tip.
— S faci cincizeci de copii, interveni primul b rbat, ridicându-
153
se din fotoliu.
Al doilea b rbat se apropie de colegul s u.
— Trimite vorb , spuse el încet. Precau iile noastre n-au fost
suficiente. Americanul a devenit o amenin are serioas .

Washington, D.C.

Biroul lui Alan Bartlett ar ta ireproşabil, ca de obicei, iar


expresia de pe chipul b rbatului era impenetrabil . Din fotoliul în
care st tea, Anna Navarro se aplec în fa .
— Am descoperit transferuri ale banilor lui Robert Mailhot de la
Nova Scotia National Bank într-un cont din Insulele Cayman, îns
m tem c acolo am dat de-o fund tur , zise Anna. Sursa pe care-
o avem acolo confirm faptul c în acel cont s-a operat recent, fiind
implicat şi unul dintre fondurile lui Prosperi. Dar de-acolo, cum
spuneam, urma banilor se pierde. Trebuie s afl m unde ajung.
Dar, înainte de toate s descoperim cine depune bani acolo.
Începem s ac ion m prin canalele obişnuite?
— Nici pomeneal , spuse Bartlett, pu in iritat. Asta ar
compromite securitatea întregii opera iuni. Oricine ar avea interes
s stopeze investiga ia ar putea-o face cu uşurin . De asemenea,
am periclita vie ile altor oameni, care ar putea fi inte.
— În eleg, zise Anna, dar nici nu vreau s se repete povestea de
la Asuncion. sta-i pre ul pl tit pentru folosirea c ilor l turalnice.
Oricine s-ar afla în spatele acestei conspira ii are, evident, destul
influen ca s ne opreasc .
— De acord, îns dac ridic m întreaga afacere la nivelul A-II –
o investiga ie aprobat – e ca şi cum am publica un anun în The
New York Times, în care i-am înştiin a pe subiec ii anchetei
noastre ce-avem de gând s facem. Nu putem face abstrac ie de
posibilitatea ca nişte oameni din serviciile de informa ii s fi fost
racola i.
— Nivelul A-II e totuşi foarte secret. Nu sunt de acord….
— Nu, s nu fii, spuse el cu r ceal . Poate c m-am înşelat –
poate c dumneata eşti într-adev r o func ionar profund loial .
Anna ignor în ep tura.
— Am fost implicat în multe anchete interna ionale, inclusiv în
investigare unor omucideri, ac iuni care au r mas secrete, mai ales
când am considerat c ar putea fi implicat cineva din guvern. În El
154
Salvador, când oficialii guvernamentali au ordonat uciderea unor
americani pentru a acoperi…
— Dup cum ştii, sunt familiarizat cu ispr vile dumitale
anterioare, agent Navarro, spuse Bartlett nervos. Dumneata
vorbeşti despre un guvern str in. Eu vorbesc despre şase, ori mai
multe guverne. Aici e deosebirea.
— Spui c acum exist o victim la Oslo?
— Da, asta-i ultima noastr informa ie.
— Atunci hai s cerem procurorului general s fac un apel
confiden ial, la procurorul statului norvegian şi s -i solicite
p strarea secretului deplin.
— Nu. Riscurile unui apel direct c tre autorit ile norvegiene
sunt mult prea mari.
— Atunci vreau lista. Nu lista cadavrelor. Vreau numele celor
care au dosare Sigma de verificare. „Lista fierbinte.”
— Asta-i imposibil.
— În eleg – eu m ocup de ei doar când sunt mor i. Ei bine, în
cazul sta, îmi declin competen a.
Bartlett ezit .
— Nu te juca, domnişoar Navarro. Ai fost numit .
Aerul de solicitudine al lui Bartlett, cultivat cu grij , se
evaporase. Anna întrez ri inflexibilitatea, tr s tura de caracter
care-l propulsase pe Bartlett în fruntea uneia dintre cele mai
puternice agen ii guvernamentale de investiga ii.
— Nu prea depinde de dumneata.
— M pot îmboln vi, pot deveni inapt s c l toresc.
— N-ai face aşa ceva.
— Nu, dac -mi dai „lista fierbinte”.
— i-am spus. E imposibil. Opera iunea asta trebuie s respecte
anumite reguli. Dac acestea se transform uneori în constrângeri,
trebuie s le accep i ca pe nişte parametri ai anchetei dumitale.
— Ascult , zise ea, treisprezece dintre b trânii de pe lista Sigma
au murit deja în „împrejur ri discutabile” s zicem. Doar trei se
mai afl în via , nu-i aşa?
— Din câte ştim noi.
— Atunci d -mi voie s - i prezint situa ia. Când unul dintre tipii
ştia moare, e ucis, m rog – nu putem vedea cadavrul f r
cooperarea autorit ilor. Corect? În schimb, dac ajungem la unul
din ei înainte de-a fi ucis… Uite, în eleg c trebuie s investighez
oameni mor i, dar dac -i consider m pe cei vii poten iali martori
şi-i punem sub supraveghere permanent – discret, fireşte…
155
Bartlett o privi cu aten ie, prad unor impulsuri contradictorii.
Pe urm se duse la un seif mai înalt decât el, îl deschise şi scoase
un dosar. Îi întinse o foaie de hârtie pe care erau ştampilate
cuvintele SECRET şi NETRANSMISIBIL. Aceste clasific ri stipulau
c , pe lâng limit rile impuse de caracterul strict secret,
documentul nu putea fi cunoscut sub nici o form de c tre state
str ine sau de func ionarii agen iilor guvernamentale.
— Lista, zise el în şoapt .
Anna citi în grab coloanele cu informa ii – pseudonime, nume
reale, numele rudelor în via şi numerele dosarelor. Trei b trâni
mai erau în via . rile de origine: Portugalia, Italia, Elve ia.
— F r adrese? întreb ea.
— Doar cele vechi. Nici una actual , pe care s-o fi putut ob ine
prin metodele obişnuite. To i s-au mutat în ultimul an.
— În ultimul an? Ar putea fi oriunde în lume.
— Mi se pare logic ceea ce spui, dar s-ar putea s se afle în
aceeaşi ar , poate în aceeaşi zon ; b trânilor le vine greu s se
dezr d cineze cu totul. Chiar dac e în joc siguran a lor,
schimbarea domiciliului presupune un anume disconfort pe care ei
refuz s -l accepte. În orice caz, nu şi-au l sat noile adrese. E
limpede c nu vor s atrag aten ia.
— Se ascund, zise Anna. Le e fric .
— S-ar p rea c au motive.
— Parc ar fi nişte b trâni ce se întrec în a face r ut i. Cum e
posibil ca o organiza ie înfiin at înainte de CIA s mai aib atâta
putere?
— Anumite organiza ii îşi sporesc puterea o dat cu timpul.
Bineîn eles c ar fi o greşeal s confunzi m rimea cu puterea de
influen . Ast zi, CIA e o vast şi solid institu ie guvernamental ,
cu nenum ra i func ionari. La început, adev rata putere o
de ineau re elele personale. Aşa a fost în cazul lui Bill Donovan,
întemeietorul OSS şi chiar mai mult în cazul lui Allen Dulles. Da,
Dulles e cunoscut mai ales pentru rolul lui în crearea CIA, dar nu
asta a fost cea mai impresionant realizare a lui. Pentru el, exista o
singur b t lie, cea împotriva stângii revolu ionare.
— I se spunea „spionul gentleman”, nu-i aşa?
— Calificativul „gentleman” îl echivala ca periculozitate pe cel de
„spion”. N-a fost niciodat mai puternic ca atunci când era un
particular, pe vremea când el şi fratele lui, Foster, conduceau
Departamentul de Finan e interna ionale la Adler & Cooper.
— Firma de avoca i? Ce f ceau, îşi puneau clien ii s pl teasc
156
de dou ori?
Bartlett îi arunc o privire vag comp timitoare.
— Subestimarea sferei de influen şi a anvergurii companiilor
private e o eroare de încep tor. Adler & Cooper a fost mai mult
decât o prestigioas firm de avoca i. Avea o sfer de influen cu
adev rat interna ional . C l torind în întreaga lume, Dulles a
reuşit s eas un soi de pânz de p ianjen de-a lungul şi de-a
latul Europei. Şi-a recrutat complici în toate oraşele importante,
atât din rile Axei cât şi din cele neutre.
— Complici? îl întrerupse Anna. Ce vrei s spui?
— Indivizi afla i în pozi ii înalte – contacte, prieteni, numeşte-i
cum vrei – pe care Allen Dulles îi folosea printre altele şi ca agen i
de influen . Dulles ştia s exploateze egoismul oamenilor. La
urma urmei, a facilitat un num r enorm de afaceri care implicau
guverne şi corpora ii multina ionale. Asta a f cut din el un om de o
valoare inestimabil . Trebuia s -l cunoşti. Dac erai om de afaceri,
el te putea asigura c un mare contract cu statul avea s se
îndrepte c tre tine. Dac erai un func ionar guvernamental, î i
putea furniza câteva informa ii esen iale care te ajutau în carier .
Banii şi informa iile! Dulles a în eles c se puteau converti f r
probleme, precum valuta forte, în pofida ratelor de schimb
permanent modificate. Rolul de mijlocitor al lui Dulles, de
intermediar, se baza pe faptul c el ştia ceva mai mult decât to i
ceilal i.
— Mijlocitor?
— Poate c ai auzit de Banca de Plasament Interna ional din
Basel.
— Poate c nu.
— Era de fapt o institu ie contabil , unde oamenii de afaceri din
ambele tabere aflate în r zboi se întâlneau şi analizau distribuirea
dividendelor. Institu ia aceasta s-a dovedit foarte util pentru
oamenii de afaceri. La urma urmei, afacerile nu încetau doar
fiindc începuser s trag tunurile. Ostilit ile d unau îns
parteneriatelor şi alian elor, creând tot soiul de obstacole. Dulles a
imaginat modalit i de-a evita acele obstacole.
— Nu-i o imagine prea pl cut .
— Nu, dar e real . Dulles credea în ideea de „re ea”. A fost
scopul vie ii lui. O re ea însemna o mul ime de indivizi – o
configura ie complex , care putea avea o influen mult mai mare
decât suma p r ilor ei. E un subiect de medita ie extraordinar.
Dup cum spuneam, totul se reduce la partea malefic a
157
umanit ii.
— Sun pu in înfricoş tor.
O vân zvâcni la timp la lui Bartlett.
— Este pu in înfricoş tor, poate chiar mai mult decât atât.
Caracteristic acestor re ele este faptul c sunt invizibile pentru cei
care nu fac parte din ele – chiar şi pentru unii dintre membrii lor.
În plus, au tendin a de-a supravie ui indivizilor care le-au creat. S-
ar putea spune c dobândesc o via proprie şi pot avea efecte
serioase asupra organiza iilor în care se infiltreaz .
Îşi aranja din nou manşetele c m şii, gest care devenise un tic.
— Dulles vorbea despre pânze de p ianjen. Exist o viespe
parazitar , foarte mic , o creatur istea , care în eap un
p ianjen, paralizându-l temporar, dup care îşi depune ou le în
abdomenul lui. P ianjenul îşi reia activitatea, de parc nu s-ar fi
întâmplat nimic, în timp ce larvele viespii cresc în el, hr nite de
propriile-i fluide. Apoi, când larvele n pârlesc ucid p ianjenul, dar
nu înainte de a-i modifica pe cale chimic comportamentul. În acea
noapte, p ianjenul e determinat s eas o gogoaş pentru cocon,
inutil pentru el, dar necesar larvelor. De îndat ce p ianjenul şi-
a terminat treaba, larvele îl consum şi atârn coconul pupei în
gogoaşa special creat . E extraordinar rafinata manipulare a
comportamentului gazdei de c tre larvele parazitare. Dar asta nu-i
nimic în compara ie cu ce pot n scoci oamenii. Asta m fr mânt ,
domnişoar Navarro. Cine se afl în untrul nostru? Ce for e ar
putea manipula maşin ria puterii civile pentru a o determina s
eas o pânz care s serveasc doar propriilor lor scopuri şi când
se va hot rî parazitul s -şi consume gazda?
— În regul , accept metafora, spuse Anna. S zicem c , acum
cincizeci de ani, o conspira ie misterioas ne-a în epat,
implantându-ne ceva ce-o s creasc şi-o s provoace pagube.
Chiar dac aşa s-a întâmplat, cum ne putem da seama?
— Asta-i o întrebare excelent , domnişoar Navarro, r spunse
Bartlett. Pânzele de p ianjen sunt greu de v zut, nu-i aşa, chiar
mari fiind. Ai intrat vreodat într-o pivni veche sau într-un
depozit întunecos? Nu vezi nimic, dar când aprinzi o lantern şi î i
dai seama brusc c spa iul pustiu de deasupra capului t u nu e
tocmai pustiu – e plin cu pânze de p ianjen, care alc tuiesc un
vast baldachin de filamente fragile. Îndrep i lanterna în alt
direc ie şi baldachinul dispare. S fi fost oare o n lucire? Ridici
privirea spre tavan. Nimic. Pe urm , orientând lanterna într-un
unghi potrivit, totul devine iar şi vizibil.
158
Privirea lui Bartlett c uta o expresie de în elegere pe chipul ei.
— Cei asemeni mie îşi petrec timpul c utând acel unghi care
fiice vizibile vechile pânze de p ianjen. Deseori ne imagin m tot
soiul de lucruri. Uneori chiar vedem ceea ce se afl acolo.
Dumneata, domnişoar Navarro, nu pari o persoan înclinat s -şi
imagineze tot felul de lucruri.
— O s iau drept bun remarca asta, r spunse Anna.
— Nu vreau s sugerez c - i lipseşte imagina ia, ci doar c o ii
sub control strict. M rog. Cert e c au existat nişte alian e
realizate între nişte indivizi cu resurse considerabile. Asta face
parte din istoria cunoscut . Şi ce-a ieşit de-aici? Pot doar s -mi
doresc s aflu. Tot ce-avem e lista asta.
— Trei nume, zise Anna. Trei b trâni.
— i-aş sugera s - i îndrep i aten ia spre Gaston Rossignol. În
vremurile bune a fost un important bancher elve ian. Cel mai
important om de pe list . Şi cel mai b trân.
— În regul , spuse ea. Omul din Zurich. Presupun c ai preg tit
un dosar cu date despre el.
Bartlett deschise un sertar al biroului, scoase un dosar
împodobit cu ştampile de clasificare şi-l împinse c tre ea.
— E destul de consistent, cu excep ia lacunelor pe care le ştii.
— Bine, zise Anna. Vreau s vorbesc cu omul sta înainte s -l
g seasc ceilal i.
— Dac o s dai de el.
— A tr it toat via a la Zurich. Dup cum spuneai chiar dac s-
a mutat, trebuie s fi l sat în urm prieteni, membri ai familiei.
Afluen i care conduc la izvor.
— Sau şan uri de ap rare, protejând o fort rea . Un om ca
Rossignol are prieteni influen i, în pozi ii înalte, care vor face orice
pentru a-l proteja. Prieteni care sunt, cum zic francezii, branche.
Puternici şi în contact direct cu el. Care au capacitatea de a-l
îndep rta de re eaua vizibil – dosarele şi înregistr rile din
computere. Te-ai gândit la vreun subterfugiu iste ?
— Nicidecum. Oamenii ia se vor p zi de subterfugii. Rossignol
n-are de ce s se team de mine. Dac prietenii şi asocia ii lui sunt
atât de informa i pe cât sugerezi, vor în elege asta şi vor r spândi
zvonul.
— Te gândeşti s apari pur şi simplu acolo?
— Cam aşa ceva. B nuiesc c cea mai bun cale e cea direct .
Dar o s aflu asta curând. Îşi privi ceasul. O s iau primul avion
spre Zurich.
159
Mettlenberg, St. Gallen, Elveţia

Ben Hartman st tea în Range Rover-ul închiriat, în parcarea


personalului de la Regionalspital Sankt Gallen Nord, uitându-se la
oamenii care intrau şi ieşeau din cl dire: medici, infirmiere,
angaja i ai spitalului. Motorul puternic al maşinii torcea încet. Din
fericire, nu era mult lume acolo, la ora aceea. Era cinci – sfârşitul
zilei de lucru pentru func ionari.
Sunase la spital de la Zurich şi ceruse s vorbeasc cu
Margarethe Hubli. I se f cuse imediat leg tura cu sec ia de
pediatrie şi întreb în englez dac doctori a era acolo.
Da, i se spusese; dorea s stabileasc o consulta ie? Engleza
infirmierei era o catastrof , dar o putea în elege.
— Nu, spuse el, voiam doar s ştiu dac se afl în spital. Copilul
meu e bolnav şi s-ar putea s am nevoie de un pediatru.
Dup ce aflase pân la ce or lucra doctori a Hubli, îi
mul umise infirmierei şi închisese telefonul.
Liesl trebuia s stea la spital pân la ora patru. Ben aştepta de
dou ceasuri. Se f cuse cinci şi ea nu ap ruse. Ben era sigur c
Liesl nu ieşise din cl direa spitalului. De altfel, îi v zuse Renault-
ul în parcare. Îşi imagin c era genul de medic devotat profesiunii
sale, care nu inea seama de program şi c va avea s mai aştepte
o vreme.
Ben nu g sise în seif documentul de asociere la care se referise
Peter. Se întreba unde-ar fi putut fi? Fratele lui spusese c -l
ascunsese într-un loc sigur. Era posibil ca Liesl s -l fi spus
adev rul, când afirmase c nu ştie nimic despre el. În cazul sta,
era cu putin ca Peter s -l fi ascuns undeva printre lucrurile lui
de la caban .
Liesl îi r spunsese prea repede atunci când o întrebase dac
Peter ar fi putut ascunde ceva acolo. Ştia ceva despre care nu voia
s vorbeasc . Trebuia s se duc la caban .
Mai trecur patruzeci de minute pân când Liesl ieşi pe uşa
camerei de urgen , discutând vesel cu cineva. Flutur mâna în
semn de r mas-bun şi îşi trase fermoarul jachetei de piele. Apoi se
gr bi s se urce în maşin .
Ben aştept pân când Liesl p trunse în traficul de pe şosea şi
abia dup aceea ieşi din parcare. Fata nu cunoştea Range Rover-ul
160
şi nu avea motive de suspiciune. Cu toate acestea, conduse
prudent ca s n-o alarmeze.
Cump rase din Zurich o hart a cantonului St. Gallen şi
studiase drumurile din regiune. Atât Peter, cât şi Liesl
men ionaser c tr iau într-o „caban ”. Asta însemna c se afla
într-o p dure sau într-un loc împ durit. Exista o zon împ durit
la vreo opt kilometri de spital, în direc ia nord-nord-vest. O alt
zon împ durit se g sea la dou ore de mers cu maşina. Era prea
departe pentru cineva care trebuia s mearg la lucru în fiecare zi.
În consecin , b nui c e vorba de p duricea apropiat .
Deoarece memorase drumurile din zon , Ben ştia c urm toarea
intersec ie se afla la doi kilometri. R mase departe în urma fetei,
cu riscul de-a o pierde. Tot ce putea face era s spere c nu va coti
pe un drum l turalnic.
Reuşi s observe o maşin care trebuia s fie Renault-ul ei,
oprit la un stop. La urm toarea intersec ie era o autostrad al
c rei indicator ar ta cifra zece. Dac fata o lua la stânga, pe acea
şosea, însemna c se îndrepta spre p durea localizat de el pe
hart .
Renault-ul coti la stânga.
Ben acceler şi ajunse la intersec ia cu autostrada zece la
câteva minute dup Liesl. Erau destule maşini pe şosea, astfel
încât o urm rea cu greu.
Autostrada cu patru benzi mergea paralel cu o cale ferat şi
trecea pe lâng nişte ferme imense, cu câmpuri ce se întindeau cât
vedeai cu ochii. Brusc, Renault-ul coti la dreapta, cu câ iva
kilometri înainte de locul în care se aşteptase el s-o fac .
Dup ce intr pe drumul îngust, şerpuit, Ben constat c nici o
alt maşin nu se mai interpunea între el şi Renault. Se
întunecase, drumul nu era circulat, aşa c Liesl îşi va da curând
seama c e urm rit . În mod firesc va încerca s scape de
urm ritor. În cazul acesta va fi nevoit s se deconspire.
Din fericire, drumul şerpuit îl ajuta s se ascund , cât vreme
r mânea la cel pu in o curb în urma ei. Pe m sur ce înaintau
p durea devenea tot mai deas . Ben urm rea lumina farurilor
maşinii ei, ap rând şi disp rând dup curbe. P stra o distan
suficient hot rât s-o m reasc dac ea ar fi observa Rover-ul.
Brusc lumina farurilor Renault-ului disp ru.
Ben îşi zise c Liesl p r sise şoseaua. Acceler , parcurse un
kilometru, dar nu d du de urma ei.
Nu v zuse nici un drum care intra în p dure. Se opri, întoarse
161
şi porni înapoi cu vitez redus , c utând o bifurca ie. Curând z ri
un drumeag, mai degrab o potec . Drumul era destul de lat
pentru Renault. Conduse încet printre ramurile care zgâriau
caroseria maşinii, sperând c zgomotul nu-i va atrage aten ia lui
Liesl.
Conform h r ii cantonului St. Gallen p durea nu era mare. Ea
înconjura un mic lac şi nu exista alt drum spre ori dinspre ea. Asta
în caz c harta era exact .
C rarea îl conduse la o bifurca ie; Ben opri, coborî din maşin şi
v zu c o ramifica ie a drumului sfârşeşte într-o fund tur , la vreo
treizeci de metri în fa . Cealalt , adânc br zdat , continua. O
urm , înaintând cu greu, întrebându-se cum reuşise s treac
Renault-ul lui Liesl.
Ajuns la cap tul drumului v zu Renault-ul. Parc maşina lâng
el şi coborî. Nu vedea nimic din cauza întunericului. Liniştea care
se aşternuse dup ce oprise motorul era tulburat doar de
zgomotele p durii.
Când se obişnui cu întunericul reuşi s disting alt c rare, mai
îngust , ce se pierdea printre arbuşti. O urm şi ajunse într-o
poian . O c su construit din buşteni se ridica în mijlocul
pajiştii, cu ferestrele luminate. P şind cu grij , se apropie de
caban , îndreptându-se spre latura pe care se aştepta s fie
intrarea.
Brusc auzi un declic metalic. Liesl ap ruse din întuneric, cu
arma a intit spre el.
— R mâi acolo!
— Stai! strig şi Ben.
— Tu eşti! spuse ea furioas , l sând brusc pistolul. Ce dracu’
faci aici?
— Am nevoie de ajutorul t u, zise el.
— M-ai urm rit de la spital! Cum i-ai permis?
— Te rog, Liesl, trebuie s m aju i s g sesc ceva.
Trebuia s-o fac s -l asculte.
— Mi-ai pus în pericol securitatea. Lua-te-ar dracu’!
— Liesl, n-am fost urm rit.
— De unde ştii? Ai închiriat maşina asta?
— La Zurich.
— Sigur. Idiotule! Dac te supravegheau la Zurich, au aflat c ai
închiriat maşina!
— Dar nu m-a urm rit nimeni pân aici.
— De unde ştii? repet ea. Eşti un amator!
162
— Ca şi tine.
— Da, dar eu sunt o amatoare care tr ieşte sub amenin area cu
moartea de patru ani. Acum te rog s pleci. Pleac !
— Nu plec, Liesl, zise el pe un ton ferm. Trebuie s st m de
vorb .

163
16
Cabana, modest mobilat , era confortabil . Plafonul şi podeaua
erau din scânduri de pin. Liesl îi arat cu mândrie rafturile din
lemn, pe care le confec ionase Peter pentru a-şi pune c r ile. Lâng
semiticul de piatr , se în l a o stiv de buşteni.
Liesl aprinse focul. Ben îşi dezbr c haina deşi în înc pere era
frig.
— Eşti r nit, zise Liesl. Ai fost împuşcat.
Ben observ c pe um rul stâng c maşa se p tase de sânge.
Ciudat, nu-l duruse – încordarea şi oboseala îl f cuser s uite de
ran .
— Scoate c maşa, îi ordon Liesl, pe un ton profesional. Ben îşi
descheie c maşa. es tura era lipit de um rul stâng şi, când
trase, durerea îl fulger .
Liesl lu un burete curat, îl înmuie în ap cald , umezi locul şi
îndep rt cu grij pânza de pe um rul r nit.
— Ai avut noroc: glon ul te-a zgâriat, nimic mai mult. Spune-mi
ce s-a întâmplat.
În vreme ce Liesl se ocupa de rana lui, Ben îi povesti prin ce
trecuse cu câteva ore în urm .
— Trebuie s - i cur rana, ca s nu se infecteze.
Îl aşez lâng chiuvet , turn nişte ap fiart dintr-un ibric şi-o
l s s se r ceasc într-un vas de por elan. Apoi ieşi pentru câteva
minute şi se întoarse cu bandaje şi cu o sticl galben cu
antiseptic.
Ben gemu şi în timp ce îi sp la rana şi când i-o tampona cu vat
îmbibat cu antisepticul cafeniu.
— M doare mai r u cur atul, zise el în timp ce Liesl aplica
patru benzi de leucoplast ca s fixeze bandajul.
— Data viitoare n-o s mai fii aşa norocos, zise ea pe un ton sec.
— Acum n-am nevoie de noroc, ci de informa ii. Trebuie s
în eleg ce dracu’ se întâmpl . Trebuie s m concentrez asupra
acestei Sigma. În mod sigur ei stau cu ochii pe mine.
Liesl îi întinse o c maş groas , din bumbac tricotat, care-i
apar inuse lui Peter.
Realitatea, pe care încercase s-o in la distan , d du buzna
peste Ben. Se sim ea ame it, alarmat, mâhnit, disperat.
164
— Te ajut eu s-o îmbraci, spuse ea, sesizând durerea întip rit
pe chipul lui.
Ben trebuia s -şi recapete calmul. Îşi închipuia cât de mult
suferea Liesl pentru c îl pierduse pe Peter.
— Sem na i atât de mult, zise ea. Peter nu mi-a spus niciodat .
Cred c nu şi-a dat seama cât de mult sem na i.
— Gemenii nu se recunosc niciodat unul în cel lalt.
— E ceva mai mult decât atât. Nu m refer doar la aspectul fizic.
Unii ar putea spune c Peter n-a avut nici un scop în via . Eu îl
cunosc mai bine. Era ca o pânz de vas, moale, pân când prinde
for a vântului. D du din cap, dezam git parc de încerc rile ei
stângace de a comunica. Vreau s spun c Peter avea un el înalt.
— Ştiu ce vrei s spui. Asta am admirat cel mai mult la el – felul
în care a reuşit s -şi creeze o via a lui.
— Iubea dreptatea, spuse Liesl, cu ochi trişti, scânteietori, o
iubea cu patim .
— O patim pentru dreptate. Asta nu înseamn mare lucru într-
o lume preocupat doar de administrarea bunurilor materiale, zise
Ben cu am r ciune.
— O lume care i se pare în buşitoare, spuse Liesl. Te sufoc
treptat, aşa cum zicea Peter c o s se întâmple.
— Exist c i mai rapide de-a muri, zise Ben. De curând am avut
ocazia s aflu.
— Vorbeşte-mi despre şcoala la care ai predat. Am fost de vreo
dou ori la New York, în adolescen şi o dat mai târziu, la o
conferin .
— Da, era la New York. Dar nu în New York-ul pe care-l v d
turiştii. Am predat într-un cartier numit East New York. Vreo
doisprezece kilometri p tra i, în care locuiesc cei mai nevoiaşi
oameni din oraş. Sunt câteva b c nii, locuri de unde cumperi
ig ri şi b utur şi unde schimbi cecurile pe bani ghea . Sec ia
şaptezeci şi cinci – Şapte-Cinci, cum îi zic poli iştii care au
ghinionul s lucreze acolo. În unele nop i, parc eram la Beirut.
M duceam la culcare în zgomot de împuşc turi. Un cartier ignorat
de restul societ ii.
— Şi-acolo ai predat tu.
— Mi se p rea dezgust tor c America, ara cea mai bogat din
lume, tolera o asemenea dec dere. Fa de locul la, Soweto p rea
raiul pe p mânt. Sigur, existau obişnuitele şi ineficientele
programe de combatere a s r ciei, dar şi nerostita convingere a
z d rniciei lor. „S racii vor fi mereu cu noi” – nimeni nu mai
165
folosea cuvintele astea, dar asta voiau s spun . Foloseau alte
sloganuri, vorbeau despre cutare chestie „structural ”, despre alta
„comportamental ” şi de clasa de mijloc care se descurca bine, nu?
Dar nu m-am dat b tut. N-aveam de gând s salvez lumea, nu
eram naiv, dar mi-am zis c , dac reuşesc s salvez un copil, sau
doi, eforturile mele nu vor fi zadarnice.
— Şi-ai reuşit?
— Posibil, spuse Ben, obosit. Posibil. N-am r mas acolo s -mi
pot da seama. Rosti cuvintele cu dezgust. Am ajuns s comand
budinc de carne cu trufe şi s beau şampanie cu clien ii.
— Cred c aceast schimbare a fost un şoc pentru tine, zise
Liesl cu blânde e.
Îl asculta cu aten ie, parc dorind s uite de propria ei durere.
— Cred c voiam s -mi alung durerea. Culmea e c m
pricepeam la astfel de lucruri. Cunoşteam ritualurile curt rii
clien ilor. Dac aveai nevoie de cineva care s comande în cele mai
scumpe restaurante din oraş f r s se uite la lista de meniuri, eu
eram la. Apoi am început s -mi risc via a practicând sporturi
extreme. M c ram pe piscurile Vermillion, din Arizona, navigam
singur în Bermude, schiam în trec toarea Cameron. Courtney – o
veche prieten de-a mea – îmi spunea mereu c -mi caut moartea şi
nu greşea. F ceam toate astea ca s simt c tr iesc. F cu o pauz ,
dup care continu : Acum pare stupid, nu? Distrac iile prosteşti
ale unui puşti bogat şi r sf at.
— Poate c te purtai aşa pentru c fuseseşi scos din mediul t u.
— Crezi? Nici m car nu eram sigur c salvarea sufletelor din
East New York era scopul vie ii mele. Oricum, n-am avut ocazia s
m conving.
— Cred c şi tu ai fost o pânz , ca şi Peter. Trebuia doar s
prinzi vântul.
Pe chipul lui Ben ap ru un zâmbet trist.
— S-ar p rea c vântul m-a g sit pe mine. Şi e un blestemat de
muson. O conspira ie pus la cale în urm cu cincizeci de ani, care
sacrific vie i şi-acum. Cu prec dere pe cele ale oamenilor care-mi
sunt dragi. Nu ştiu dac ai fost vreodat într-o ambarca iune mic
pe timp de furtun . Eu am fost. Primul lucru pe care trebuie s -l
faci e s coborî pânzele.
— Chiar crezi c ai de ales?
Liesl îşi turn pu in coniac.
— Nici m car nu ştiu care sunt op iunile. Tu şi cu Peter v-a i
gândit la asta mai mult decât mine. La ce concluzie a i ajuns?
166
— Doar la cele pe care i le-am spus. Ipoteze, în cea mai mare
parte. Peter a cercetat mult perioada aceea. L-a întristat ceea ce a
aflat. În perioada celui de-al doilea r zboi mondial au existat
numeroase corpora ii preocupate doar de a-şi men ine aria
opera iunilor. Din nefericire, unii considerau r zboiul o ocazie ce
trebuia exploatat – o ocazie de a-şi spori profiturile. Înving torii
n-au luat niciodat atitudine fa de duplicitatea corpora iilor. Nu
era convenabil s-o fac .
Zâmbetul ei sarcastic îi aminti lui Ben de furia mocnit a
fratelui s u.
— De ce?
— Prea multe întreprinderi americane şi britanice ar fi trebuit
trase la r spundere pentru colaborare cu inamicul. Era preferabil
s ascunzi gunoiul sub covor. Fra ii Dulles, dup cum ştii, au
rezolvat treaba asta. Descoperirea adev ra ilor colaboratori n-ar fi
„dat” bine, ar fi estompat limitele dintre bine şi r u, ar fi d unat
mitului inocen ei alia ilor. Iart -m dac nu reuşesc s explic prea
bine – sunt istorii pe care le-am auzit de multe ori. A existat un
tân r avocat la Departamentul de justi ie care a îndr znit s in o
cuvântare despre colaborarea dintre oamenii de afaceri americani
şi nazişti. A fost imediat concediat. Dup r zboi, câ iva
conduc tori germani au fost chema i s dea socoteal , îns ,
„citadela” industriaşilor axei n-a fost niciodat cercetat . De ce s -i
judeci pe industriaşii germani care f cuser afaceri cu Hitler – cât
vreme aceştia f ceau bucuroşi afacerile cu America? Atunci când
nişte oficiali prea zeloşi de la Nurenberg i-au condamnat pe câ iva
dintre ei, John J. McCloy, înaltul comisar american, le-a diminuat
sentin ele. „Excesele” fascismului erau regretabile, dar industriaşii
trebuia s aib grij unii de al ii, nu?
Înc o dat , pe Ben îl surprinse în relatarea ei prezen a tonului
p timaş al lui Peter.
— Totuşi, îmi vine greu s pricep – parteneriate financiare cât
timp cele dou tabere se aflau în r zboi?
— Lucrurile nu sunt totdeauna ce par a fi. Cel mai important
ofi er de informa ii al lui Hitler, Reinhard Gehlen, se gândea, în
1944, s se predea Alia ilor. Înaltul comandament german ştia din
ce parte b tea vântul, ştia c Hitler era paranoic. În consecin , a
trecut la negocieri. Ofi erii germani au microfilmat dosarele lor
despre URSS, le-au introdus în containere etanşe, le-au îngropat
într-o pajişte din Alpi – cam la o sut de kilometri de-aici – şi au
contactat serviciile americane de contrainforma ii, ca s încheie un
167
târg. Dup r zboi, voi, americanii, l-a i pus pe Gehlen în fruntea
Organiza iei pentru Dezvoltare Industrial a Germaniei de Sud.
Ben d du încurcat din cap.
— Se pare c voi doi a i studiat temeinic problema asta, spre
deosebire de mine. D du pe gât restul de coniac.
— Aşa este, am aprofundat adânc problema asta. Trebuia s-o
facem. Îmi amintesc ce mi-a spus Peter. El zicea c n-ar trebui s
ne întreb m unde se afl ei, ci unde nu se afl . Şi, mai ales în cine
se poate avea încredere. Atunci mi s-a p rut o nebunie.
— Dar acum nu mai pare.
— Nu, admise Liesl, acum şi-au concentrat for ele asupra ta; pe
c i oficiale, dar şi neoficiale. Ezit , înainte de a continua. Trebuie
s - i mai dau ceva.
Disp ru în dormitor, apoi se întoarse cu o cutie de carton,
asem n toare celor în care se împacheteaz c m şile la
cur torie. O puse pe mas şi o deschise. Con inea hârtii, c r i de
identitate plastifiate şi paşapoarte.
— Au fost ale lui Peter, zise Liesl. Rezultatul a patru ani tr i i în
ilegalitate.
Degetele lui Ben r sfoir actele de identitate, de parc ar fi fost
nişte c r i de joc. Trei nume diferite, toate ataşate aceleiaşi fe e. A
lui Peter.
— „Robert Simon.” Inteligent. Trebuie s fie mii de oameni cu
numele sta în America de Nord. „Michael Johnson.” La fel. „John
Freedman.” Par s fie f cute de un profesionist.
— Peter era un perfec ionist, spuse Lisei. Sunt sigur c actele
astea sunt f r cusur.
Ben continu s cerceteze documentele şi v zu c fiec rui
paşaport îi corespundeau c r i de credit pe acelaşi nume. În plus,
existau documente şi pentru so ia celui al c rui nume şi-l
atribuise. Admira ia lui Ben pentru fratele s u era umbrit de o
profund triste e. Precau iile lui Peter nu reuşiser s -i salveze
via a.
— Trebuie s te mai întreb ceva Liesl: putem fi siguri c
urm ritorii lui Peter – grupul Sigma sau oricine ar fi ei – nu sunt la
curent cu identit ile astea?
— Posibilit ile nu sunt probabilit i.
— Când a folosit ultima oar numele „Robert Simon” şi în ce
împrejur ri?
Liesl închise ochii, concentrându-se şi-i oferi detaliile cu
remarcabil precizie. Dup dou zeci de minute, Ben se convinsese
168
c cel pu in dou dintre pseudonimele lui Peter, nefolosite în
ultimii doi ani, puteau s fi trecut neobservate.
Ben puse documentele în buzunarele interioare ale hainei lui de
piele, apoi îi lu mâna lui Liesl, o privi în ochi şi zise:
— Î i mul umesc.
— Rana de la um r o s fac o crust şi-o s se vindece în
câteva zile. Va fi greu s - i ascunzi identitatea, deşi documentele te
vor ajuta.
Liesl destup o sticl cu vin roşu şi turn în dou pahare. Vinul
era excelent – aromat, tare, închis la culoare. Ben b u un pahar şi
sim i c se relaxeaz .
Pre de câteva clipe, amândoi privir în focul din şemineul
primitiv.
Dac Peter a ascuns documentul aici, unde-ar putea fi? Şi dac
nu-i aici, atunci unde? Îi spusese c se afla undeva, în siguran .
S -l fi l sat la Matthias Deschner? De ce deschisese un cont
bancar pentru seiful care i se d dea, dac nu pusese în el
documentul de asociere?
Începu s -şi pun întreb ri despre Deschner. Care era rolul lui,
dac avea vreunul, în tot ce se întâmplase la banc ? Îl avertizase
oare pe bancher c Ben intrase ilegal în ar ? Dac aşa st teau
lucrurile, Deschner ar fi putut s-o fac înainte ca Ben s aib
acces la seif. Oare reuşise Deschner s deschid seiful în urm cu
mai multe luni ca s ia documentul şi s -l dea urm ritorilor lui
Peter? Liesl afirmase c are deplin încredere în v rul ei… Gânduri
contradictorii se învârteau în mintea lui Ben creându-i o stare de
confuzie, în cele din urm Liesl îi întrerupse medita ia.
— Faptul c ai reuşit s m urm reşti pân aici m îngrijoreaz ,
zise ca. Nu te sup ra, te rog, dar î i spun înc o dat – eşti un
amator. Gândeşte-te cât de uşor i-ar fi unui profesionist.
Indiferent c ea avea sau nu dreptate, Ben sim i nevoia s-o
linişteasc .
— Nu uita c Peter mi-a spus c locui i într-o caban , lâng un
lac. Dup ce am localizat spitalul, totul a fost simplu. Dac n-aş fi
ştiut ce ştiam, probabil c te-aş fi pierdut din ochi mult mai
devreme.
Liesl nu coment şi continu s priveasc fl c rile din şemineu.
— Ştii s foloseşti chestia aia? întreb Ben, ar tând spre
revolverul pe care ea îl l sase pe mas .
— Fratele meu a fost militar. Fiecare puşti elve ian ştie s trag
cu o arm . Exist chiar şi o s rb toare na ional , la care se
169
organizeaz concursuri de tir. Tat l meu m trata ca pe un b iat şi
m-a înv at s folosesc o arm . Liesl se ridic în picioare. Mi s-a
f cut foame. O s preg tesc ceva pentru cin .
Ben o urm în buc t rie. Liesl aprinse aragazul, scoase un pui
din micul frigider, îl unse cu unt, pres r peste el ierburi aromate
şi îl puse în cuptor. În timp ce cur a cartofii şi prepara salata îi
povesti lui Ben despre nunta ei.
Ben scoase plicul cu fotografia din buzunarul jachetei şi i-o
ar t .
— Ai idee cine-ar putea fi oamenii ştia?
— O, Doamne, sta trebuie s fie tat l vostru! Seam n atât de
mult cu voi. Ce b rbat frumos a fost!
— Şi ceilal i?
Ea ezit , apoi d du din cap, vizibil tulburat .
— Par a fi nişte oameni importan i. To i par aşa în inut de
afaceri. Îmi pare r u, nu ştiu. Peter nu mi-a ar tat niciodat
fotografia, îns mi-a vorbit despre ea.
— Şi documentul de care vorbeam – contractul de asociere – i-a
spus cumva c l-a ascuns aici?
— Nu.
— Eşti sigur ? Nu l-am g sit în seif.
— Mi-ar fi spus dac l-ar fi ascuns aici.
— Nu neap rat. Nu i-a ar tat nici fotografia asta. Poate c voia
s te protejeze. Te deranjeaz dac m uit pu in prin cas ?
— Te rog.
În timp ce ea termina de preg tit cina, Ben cercet cabana
metodic, încercând s se pun în situa ia fratelui s u. Unde ar fi
ascuns Peter documentul? Elimin locurile pe care Liesl le cur a
cu regularitate sau în care avea vreun motiv s umble. Dormitorul
era una din cele dou înc peri mici de lâng camera de zi, cealalt
fiind biroul lui Peter. Ambele erau mobilate sumar.
Verific podeaua, c utând vreo scândur desprins , apoi
inspecta pere ii din buşteni, dar nu g si nimic.
— Ai o lantern ? întreb Ben. Vreau s arunc o privire afar .
— Sigur. Exist câte o lantern în fiecare înc pere – lumina se
întrerupe des. G seşti una pe masa de lâng uş . Cina e gata în
câteva minute.
— Termin repede.
Lu lanterna şi ieşi afar . F cu un tur rapid al pajiştei din jurul
cabanei şi observ un petic de p mânt pârjolit, unde cei doi
f cuser gr tar şi o stiv mare de buşteni, acoperit cu o prelat .
170
Documentul s-ar fi putut afla într-o cutie aşezat sub o piatr , dar
ca s -l caute trebuia s aştepte pân a doua zi de diminea .
Îndrept fasciculul lanternei spre exteriorul cabanei, lumin
pere ii, scotoci într-un rezervor de propan, dar f r succes.
Când se întoarse în cas , Liesl pusese deja dou farfurii pe o
m su rotund de lâng fereastr .
— Miroase grozav, zise Ben.
— Ia loc, te rog.
Liesl turn vin în pahare şi aduse mâncarea. Puiul la cuptor se
dovedi excelent.
Mâncar în t cere şi începur s vorbeasc abia dup ce-şi
potolir foamea. Al doilea pahar cu vin o t cu pe Liesl s devin
melancolic . În timp ce vorbea despre Peter şi povestea cum se
cunoscuser , o podidi plânsul. Îşi aminti cât de mândru fusese
Peter c mobilase cabana, meşterind singur rafturile de c r i şi
mare parte din mobilier.
Rafturile de c r i, îşi zise Ben. Peter lucrase singur la rafturile
pentru c r i… Se ridic brusc.
— Te superi dac m uit mai bine la rafturi?
— Deloc, spuse ea, dând obosit din min .
Rafturile p reau s fi fost confec ionate pe segmente şi apoi
asamblate. Nu erau rafturi deschise; Peter le fixase la spate o plac
de lemn.
Ben începu s scoat c r ile pentru a c uta în spatele lor.
— Ce faci? strig Liesl contrariat .
— Le pun la loc, nici o grij , zise Ben.
Trecuse o jum tate de or , dar nu g sise nimic. Liesl termin de
strâns masa şi îl anun c era epuizat . Ben scotea c r ile de pe
fiecare raft şi se uita în spatele lor, tot mai dezam git. Când ajunse
la seria de romane ale lui F. Scott Fitzgerald, zâmbi trist. Marele
Galsby fusese cartea favorit a lui Peter.
În spatele romanelor lui Fitzgerald, g si un mic compartiment
aproape invizibil, încastrat în t blia de lemn.
Peter f cuse o lucrare de tâmpl rie impecabil : vagul contur
rectangular al compartimentului se vedea cu greu. Trase cu
unghiile, dar nu ieşi nimic. Împinse, apoi ap s şi compartimentul
se deschise cu un pocnet.
Documentul se afla acolo. O band de cauciuc inea sulul
strâns. Ben îl scoase, d du la o parte banda şi-l desf şur .
Coala de hârtie fragil , îng lbenit , era acoperit cu litere
şapirografiate. Prima pagin a dosarului unei corpora ii.
171
Pe antet scria SIGMA AG. Era şi o dat : 6 aprilie 1945.
Urma o list cu membrii consiliului de administra ie şi directorii
companiei.
Peter avusese dreptate: erau nume pe care le cunoştea, nume
ale unor corpora ii care existau şi azi, care produceau automobile,
arme şi bunuri de consum, nume de preşedin i de trusturi. Pe
lâng cei pe care-i recunoscuse în fotografie figurau acolo
fabulosul magnat Cyrus Weston, al c rui imperiu al o elului îl
întrecea chiar şi pe cel al lui Andrew Carnegie, sau Avery
Henderson, considerat de istoricii economiei mondiale drept cel
mai important bancher al secolului dou zeci dup John Pierpont
Morgan. Mai ap reau acolo directorii executivi ai marilor companii
constructoare de maşini, produc tori de tehnologic de prim
genera ie, pionieri în dezvoltarea tehnologiilor radar, a
microundelor şi congel rii. Erau prezen i numele primelor trei
companii petroliere din lume, aflate în America, Anglia şi Olanda,
ale gigan ilor telecomunica iilor, înainte de-a ajunge s fie numi i
astfel, ale corpora iilor-mamut, unele existând ca atare, altele
subordonate unor conglomerate mai mari. Erau prezen i
industriaşi din America, Europa Occidental , ba chiar şi câ iva din
Germania, din timpul r zboiului. Iar în fruntea listei se afla
numele trezorierului:
MAX HARTMAN (OBERSTURMFUHRER, SS).
Inima îi b tea nebuneşte. Max Hartman, locotenent în ŞS. Dac
hârtia reprezenta un fals, atunci era impecabil realizat. Ben v zuse
şi alte documente de asociere, iar cel pe care-l avea în fa era
foarte asem n tor.
Liesl intr în camer .
— Ai g sit ceva? întreb ea.
Focul din sob se stingea treptat, iar în camer se f cuse frig.
— Cunoşti vreunul din numele astea? o întreb Ben.
— Pe cele celebre. Atotputernicii „c pitani ai industriei”, cum îi
numea Peter.
— Aproape to i sunt mor i.
— Cu siguran au moştenitori, succesori.
— Da. Bine p zi i, spuse Ben. Sunt aici şi nume pe care nu le
cunosc. Nu sunt istoric.
— Pe Gaston Rossignol îl ştiu. Probabil c tr ieşte şi azi la
Zurich. Toat lumea a auzit de el. E un pilon al sistemului bancar
elve ian din perioada postbelic . Gerhard Lenz a fost asociatul lui
Josef Mengele. A murit undeva în America de Sud cu mul i ani în
172
urm . Şi, desigur… Glasul i se stinse.
— Peter a avut dreptate, zise Ben.
— În ce-l priveşte pe tat l vostru?
— Da.
— E ciudat. Der Apfel fallt nicht weit vom Stamm, se spune pe la
noi – aşchia nu sare departe de trunchi. Tu şi Peter era i identici.
Când m uit la chipul din tinere e al lui Max Hartman, v
recunosc în el. Cu toate acestea, sunte i complet diferi i de tat l
vostru. Aparen ele înşal .
— E un om r u.
— Regret…
Liesl îl privi lung. Ben nu-şi d dea seama dac privirea ei
exprima mâhnire, mil sau altceva.
— În clipa asta semeni teribil de mult cu fratele t u.
— Ce vrei s spui?
— Pari… bântuit. Cum fusese el în ultimele luni. Închise ochii,
pentru a-şi opri lacrimile, apoi zise: Canapeaua din biroul lui Peter
se poate transforma în pat. O s i-l preg tesc eu.
— Nu-i nevoie, spuse el. M descurc singur.
— S - i aduc m car nişte aşternuturi. Pe urm o s - i spun
noapte bun . Cad din picioare de oboseal şi de prea mult vin.
Niciodat n-am fost o b utoare.
— Ai trecut prin multe în ultima vreme. Amândoi am trecut.
Ben îi ur noapte bun , se dezbr c , împ turi cu grij
documentul şi-l vârî în buzunarul jachetei lâng actele de
identitate ale lui Peter. Dup câteva clipe, dormea profund.

El şi Peter se aflau într-un vagon de marf închis, înghesui i


printre al i oameni, într-o c ldur insuportabil şi o duhoare
cumplit . Nu putea s -şi mişte bra ele şi picioarele. Îşi pierdu
cunoştin a. Pe urm v zu c se aflau în alt parte, tot într-o
mul ime de prizonieri – schelete ambulante, cu capetele rase. Peter
p rea fericit pentru c i se îng duia s fac un duş. Ben intr în
panic şi încerc s strige: „Peter! Nu! Nu! Nu e un duş – e o
camer de gazare! Ieşi de-acolo! E o camer de gazare!” Nimeni nu-
l auzea. Ceilal i p reau nişte stafii, iar Peter îl privea încruntat,
f r s priceap . Strig din nou, îns nu se auzea nimic. Se
sufoca. Îşi v zu fratele cu capul dat pe spate, aşteptând ca apa s -i
înv luie trupul. În acelaşi timp, auzi r sucindu-se robinetele,
scâr âitul ruginit al supapelor ce se deschideau, şuieratul gazului.
R cni „Nu!” şi se trezi.
173
Se ridic încet în capul oaselor ascultând. Nu se auzea nici un
scâr âit; visase. Se afla în cabana fratelui s u şi dormise.
Totuşi, auzise un zgomot. Poate c nu în vis. Un zgomot de
portier trântit . Era inconfundabil; nu exista unul asem n tor. Şi
venea de la o maşin mare, poate un camion. S fi fost Rover-ul
lui?
S ri din pat, înşfac lanterna, îşi puse în grab jeanşii, basche ii
şi jacheta, li trecu prin minte c poate Liesl era cea care închisese
uşa maşinii. Deschise uşa dormitorului ei şi constat c fata
dormea.
Alerg spre ieşire, înha revolverul de pe mas şi deschise încet
uşa din fa . Se uit de jur-împrejurul poienii luminate slab de
lun . Nu voia s aprind lanterna, ca s nu atrag aten ia asupra
sa ori s -l alerteze pe cel de-afar .
Apoi auzi un motor pornind. F cu câ iva paşi. Rover-ul era la
locul lui, dar observ stopurile roşii ale unui camion.
— Hei! strig el, alergând spre vehicul.
Camionul porni pe c rarea îngust cu vitez maxim . Ben
continu s fug , cu pistolul într-o mân , strângând în cealalt
lanterna. Stopurile camionului se îndep rtau, deşi el fugea cât
putea de repede. În vreme ce alerga pe drumul de ar care se
întâlnea cu c rarea ce ducea spre caban , se întreb dac intruşii
auziser vreun zgomot în caban şi renun aser s intre. Continu
s alerge, dar stopurile roşii deveneau tot mai mici. Ben în elese c
efortul lui era zadarnic. Camionul disp ruse. Se întoarse
amintindu-şi de Rover, l-ar li putut urm ri cu el. Brusc o explozie
asurzitoare se declanşa lâng caban . Cerul se color în oranj şi
roşu şi Ben v zu cabana cuprins de fl c ri.

174
17

Washington

Fermoarul de la sacoşa Annei ag una din rochiile ei chiar în


clipa când taxiul care sosise claxona insistent.
— Bine, bine, morm i ca. Potoleşte-te.
Trase iar şi de fermoar, îns f r succes. Pe urm sun
telefonul.
— Dumnezeule!
Întârziase. Voia s ajung la Aeroportul Na ional Reagan, ca s
prind cursa de sear c tre Zurich. N-avea timp s vorbeasc la
telefon. Apoi se r zgândi.
— Agent Navarro, scuz -m c te-am sunat acas . Recunoscu
imediat vocea deşi n-o auzise decât o dal . Am ob inut num rul
dumitale de-acas de la sergentul Arsenault. Sunt Denis Weese, de
la sec ia de chimie a Laboratorului de Medicin Legal Nova Scotia.
Omul vorbea exasperant de lent.
— Da, zise ea iritat , toxicologul. Care-i problema?
— Î i aminteşti c mi-ai cerut s examinez lichidul ocular?
Arma reuşi în cele din urm s scoat es tura rochiei dintre
zim ii fermoarului. Încerca s nu se gândeasc la cât de mult o
costase rochia aia.
— Ai g sit ceva?
— Da, ceva foarte interesant.
Taximetristul claxona insistent.
— Po i s aştep i o clip ? zise ea şi l s receptorul alergând la
fereastr . Cobor în câteva minute, strig ea.
La rândul lui şoferul strig :
— Navarro? Ai chemat un taxi?
— Po i s porneşti ceasul. Cobor imediat, zise ea şi reveni în
fug la telefon.
— Scuze. Vorbeai de lichidul ocular.
— Leg tura a ap rut la electroforez , continu toxicologul. Nu e
o protein natural . E o peptid , un fel de lan de aminoacizi…
Anna puse sacoşa pe podea.
175
— Un compus sintetic, asta vrei s spui?
Nu era o protein natural . Ceva creat în laborator. Ce putea
însemna asta?
— Unul care se fixeaz selectiv pe neuroreceptori. Asta explic
de ce nu l-am g sit în sânge. Poate fi detectat, în cantit i infime,
doar în lichidul spinal şi în cel ocular.
— Asta înseamn c se duce direct la creier?
— Cam aşa ceva.
— Despre ce compus e vorba?
— E ceva exotic. În natur , cea mai apropiat de el e o peptid
aflat în veninul de şarpe.
— O otrav , deci.
— O molecul cu totul nou , una dintre toxinele pe care le pot
sintetiza oamenii de ştiin . Presupun c are ca efect stopul
cardiac şi nu las urme în limfa sanguin . E o chestie tare. O
molecul cu totul nou .
— Unde crezi c poate fi folosit toxina asta? În r zboiul
biologic?
Omul râse stânjenit.
— Nu, nu, nimic de genul sta. Astfel de peptide sintetice sunt
create pornind de la otr vurile naturale secretate de broaşte
râioase, melci sau şerpi în cercet rile de biotehnologie
fundamental . Faptul c se fixeaz selectiv pe anumite proteine le
face utile pentru cercetare. E adev rat c sunt toxice, dar nu de-
aceea au fost inventate.
— Deci aceast … aceast substan ar putea fi produs de un
laborator de biotehnologie.
— Sau de orice laborator care face studii de biochimie
molecular . Poate fi şi o mare firm de cercet ri agricole –
Monsanto, Archer Daniels Midland şi altele asemenea. Oricum,
habar n-am unde a fost creat .
— Te rog s -mi faci un serviciu. O s - i cer s trimi i un fax cu
tot ce mai afli la num rul pe care i-l voi da.
Îi d du num rul, îi mul umi, închise telefonul, apoi sun la SCI.
Dac pierdea avionul, asta era. Acum, avea alt prioritate.
— Pot s vorbesc cu cineva care are rela ii la Biroul de patente
american? întreb ea.
Dup ce i se f cu leg tura, zise:
— Agent Stanley? Agent Anna Navarro la telefon. Vreau s
verifici foarte repede ceva pentru mine şi s m contactezi. Peste
câteva minute o s primeşti un fax de la Laboratorul de Medicin
176
Legal Nova Sco ia. E vorba despre descrierea unei molecule
sintetice. Vreau s aflu dac a înregistrat vreo companie patentul
pentru chestia asta.
„Afl cine o produce şi-o s afli ucigaşul. Una va duce la
cealalt .” Ce bine ar fi s se rezolve totul atât de simplu.
Şoferul claxona din nou şi Anna îi strig de la fereastr s aib
r bdare.

Elveţia

Ben conducea maşina spre Zurich. Înapoi în bârlogul lupului,


îşi zise el cu mâhnire. Da, era „persona non grata” acolo, îns
oraşul avea aproape patru sute de mii de locuitori; aşa c putea s
se descurce, dac nu atr gea aten ia şi evita capcanele. Se întreb
unde-ar fi putut fi? Era un risc, unul calculat. Liesl citase
avertismentul lui Peter: important nu e unde se afl ei, ci unde nu
se afl .
O, Doamne. Liesl! Chipul ei îi revenea mereu în minte, ca şi
cabana incendiat de explozia la care fusese martor.
Singurul lucru de care se ag a, care-i permitea s -şi p streze
judecata limpede era speran a c Liesl murise în explozie şi nu se
chinuise.
Se gândise îndelung la cele petrecute. Totul avea o logic
descurajant . Scâr âitul pe care-l auzise în puterea nop ii, pe care-
l integrase în visul lui teribil, se datorase supapei rezervorului de
propan care fusese deschis complet. Cabana se umpluse imediat
cu gaz inodor care trebuia s -i amor easc , s -i adoarm şi pe
urm s -i ucid . Pentru a distruge dovezile, recurseser la o
bomb cu ceas. Era limpede c nu durase mult pân când gazul,
extrem de inflamabil, luase foc. Autorit ile vor pune catastrofa pe
seama unei defec iuni la rezervorul de propan – ceva obişnuit în
zonele rurale.
Pe urm , cel care pusese totul la cale se suise în camion şi îşi
luase t lp şi a.
Când Ben ajunsese la caban aceasta arsese aproape în
totalitate.
Liesl nu se chinuise. Murise înainte ca mica ei caban s se
transforme într-un infern.
Vreme de patru ani, Liesl şi Peter locuiser acolo, tr iser
177
ascunşi, marca i de team , îns netulbura i. Probabil c ar fi putut
sta acolo mult şi bine.
Dar el îşi f cuse apari ia la Zurich şi-i scosese din bârlog pe
fanaticii ia, împingându-l pe Peter spre moarte. Şi asta nu era tot.
Îi condusese pe aceiaşi fanatici, anonimi, la Liesl, femeia care-i
salvase cândva via a lui Peter.
Ben era amor it. Nu mai sim ea durerea ascu it a vinov iei.
Şocul îl transformase într-un automat – şofa privind drept înainte.
Devenise o maşin rie incapabil de emo ii.
Pe m sur ce se apropia de oraşul întunecat, creştea în el o
furie mistuitoare. O furie îndreptat împotriva celor care uciseser
oameni nevinova i, care din întâmplare d duser peste o anume
informa ie.
Aceşti ucigaşi, ca şi cei care-i dirijau, n-aveau chip pentru el. Nu
şi-i putea imagina, dar era hot rât s -i demaşte. Îl voiau pe Ben
mort; inten ionau s -l sperie, s -l reduc la t cere, dar în loc s
fug , în loc s se ascund , el hot râse s -i caute. Ei voiau s
opereze din umbr ; el avea s -i scoat la lumin . Ei voiau s se
ascund ; el avea s -i dea în vileag, s -i demaşte pe cei printre care
figura şi tat l lui.
Acum era nevoit s sape adânc în trecut, ca s afle cine erau
asasinii, de unde veneau şi, mai presus de toate, ce ascundeau.
Mânia lui dep şea teama fireasc pe care o sim ea.
Ştia c dep şise limita ra iunii, c devenise obsedat.
Dar cine erau aceşti agresori f r chip?
Nebuni? Fanatici? Indivizi pl ti i de conducerea corpora iei la a
c rei întemeiere contribuise şi Max Hartman? O corpora ie
înfiin at cu multe decenii în urm de c tre un grup de industriaşi
importan i şi nazişti cu rang înalt care încercau acum s ascund
originile ilegale ale averilor pe care le de ineau? Asasini cu sânge
rece, f r vreo ideologie, a c ror motiva ie era profitul, dolarul
atotputernic, marca german , francul elve ian?
Avea nevoie de informa ii certe.
Ben îşi aminti c una dintre marile biblioteci ştiin ifice ale
Elve iei se afla la Universitatea Zurich, situat pe colinele ce
dominau oraşul şi hot rî s se îndrepte într-acolo pentru a începe
s cerceteze trecutul.

178
Washington

Anna îl privea pe stewardul care demonstra cum s - i pui o


pung peste nas şi gur ca s po i respira dac avionul se
pr buşea. Citise cândva într-o revist c nimeni nu a supravie uit
vreodat unei ateriz ri for ate în ap . Scoase din geant o sticlu
de Ativan. Era singura modalitate de-a rezista travers rii
Atlanticului.
Tres ri când auzi telefonul ei mobil StarTac, oferit de SCI,
ârâind din fundul gen ii. Era un telefon codificat, pu in mai mare
decât modelul din comer . Uitase s -l închid . Îl scoase din poşet .
— Navarro.
— V caut Alan Bartlett, auzi ea o voce cu un vag accent
jamaican.
Sim i o b taie uşoar pe um r. Era un steward.
— Îmi pare r u, doamn , zise el. Nu ave i voie s folosi i
telefonul mobil în timpul zborului.
— Nu zbur m înc , îi atrase aten ia Anna.
— Agent Navarro, spuse Bartlett. M bucur c te-am prins.
— Doamn , insist stewardul, regulamentul de zbor v interzice
s folosi i telefonul mobil dup ce aeronava a p r sit locul de
îmbarcare.
— Scuze, dureaz doar un minut. Ce ai pentru mine? Sunt în
avionul pentru Zurich, i se adres ca lui Bartlett.
— Doamn , zise stewardul, exasperat. F r s se uite la el,
Anna scoase legitima ia de la Departamentul de Justi ie şi i-o
ar t .
— Am mai pierdut unul, zise Bartlett.
Înc unul? Aşa de repede? Crimele se succedau cu iu eal .
Stewardul se retrase.
— Îmi cer scuze, doamn .
— Glumeşti, murmur Anna în telefon.
— În Olanda. Într-un oraş numit Tilburg, la vreo dou ore de
mers de la Amsterdam, spre sud. Poate schimbi avionul la Zurich
şi te duci acolo.
— Nu, spuse ea. M duc la Zurich. O s -i spun delegatului FBI
la Amsterdam s cear imediat o autopsie. De data asta putem s
le spunem ce otrav s caute.
— Chiar aşa?
— Sunt în drum spre Zurich, domnule director. Vreau s -l prind

179
pe unul în via . Mor ii nu vorbesc. Care e numele victimei de la
Tilburg?
Bartlett f cu o pauz .
— Un anume Hendrik Korsgaard.
— O clip , strig Anna. Numele sta nu e pe lista mea.
T cere.
— Vorbeşte, Bartlett, fir-ar s fie!
— Mai sunt şi alte liste, agent Navarro, zise încet Bartlett.
— Mi se pare mie sau asta e înc o înc lcare a în elegerii
noastre, spuse Anna pe un ton ferm, uitându-se înjur s vad dac
nu era ascultat .
— Deloc, domnişoar Navarro. Institu ia mea lucreaz ca oricare
alta, conform principiului diviziunii muncii. Informa iile sunt
furnizate în consecin . Misiunea dumitale e s -i g seşti pe
asasini. Am avut motive s credem c numele de pe lista pe care i-
am dat-o erau cele vizate. N-aveam de ce s credem c … şi ceilal i
erau în pericol.
— Ştia i unde locuia victima din Tilburg?
— Nu. Toate eforturile de a-l localiza au fost zadarnice.
— Atunci putem exclude posibilitatea ca ucigaşii s fi avut pur
şi simplu acces la dosarele voastre.
— Mai mult decât atât, zise Bartlett pe un ton tranşant. Cei
care-i ucid pe b trânii ştia au surse mult mai bune decât ale
noastre.
Era ora patru diminea a atunci când Ben g si
Univesitatsbibliothek, în Zahringerplatz. Biblioteca urma s se
deschid abia peste cinci ceasuri.
La New York, calcul , trebuia s fie ora zece seara. Probabil c
tat l lui nu se culcase înc şi chiar dac adormise, nu prea-i p sa
c îl trezeşte. Nu-i mai p sa.
R t cind pe Universitatstrasse ca s -şi mai dezmor easc
picioarele, se asigur c telefonul lui mobil corespundea
standardului GSM folosit în Europa şi sun la Bedford.
R spunse doamna Walsh, menajera.
Doamna Walsh, pe care Ben o considerase dintotdeauna o
versiune irlandez a doamnei Danvers din Rebecca, era angajata
familiei de peste dou zeci de ani, îns Ben nu reuşise niciodat s
treac peste atitudinea ei rezervat .
— Benjamin, exclam ea pe un ton straniu.
— Bun seara, doamn Walsh. Vreau s vorbesc cu tata. Era
preg tit pentru o înfruntare cu cerberul tat lui s u.
180
— Benjamin, tat l t u a plecat.
Ben înghe .
— Unde-a plecat?
— P i, tocmai asta e, nu ştiu.
— Cine ştie?
— Nimeni. Azi-diminea a venit o maşin s -l ia. Nu mi-a spus
unde se duce. A zis doar c o s dureze „o vreme”.
— Conducea Gianni?
Gianni era şoferul tat lui s u, un tip taciturn pentru care
b trânul avea o anume afec iune.
— Nu era Gianni. Nici vreo maşin a companiei.
— Nu în eleg. N-a mai procedat aşa niciodat , nu?
— Niciodat . Ştiu c şi-a luat paşaportul, fiindc nu mai e la
locul lui.
— Paşaportul? P i asta înseamn ceva, nu?
— Am sunat la birou, am vorbit cu secretara, dar ea nu ştia
nimic despre vreo c l torie peste hotare. Speram c i-a spus ie
ceva.
— Nici un cuvânt. A primit vreun telefon…?
— Nu, nu… Stai s verific mesajele. Urm o scurt pauz dup
care femeia continu : A sunat doar un domn Godwin.
— Godwin?
— M rog, de fapt e men ionat profesorul Godwin. Numele îl lu
prin surprindere pe Ben. Trebuie s fie vorba despre mentorul lui
din colegiu, istoricul de la Princeton, John Barnes Godwin. Pe
urm în elese c nu era chiar atât de ciudat ca Godwin s -l sune
pe Max: cu câ iva ani în urm , impresionat de cele spuse de Ben
despre faimosul istoric, Max donase nişte bani Colegiului pentru
înfiin area unui Centru pentru studiul valorilor umane, al c rui
director devenise Godwin.
Oare despre ce vorbiser cei doi în acea diminea , înainte ca
Max s dispar ?
— D -mi num rul lui, ceru Ben şi, dup ce-l not închise
telefonul.
Pre de o clip , îşi închipui c tat l lui fugise, pentru c aflase
c -i fusese dezv luit trecutul. Apoi îşi zise c n-avea sens – în fond
de ce fugea? Încotro fugea?
Epuizat şi de oboseal şi de emo ii, Ben îşi d du seama c nu
mai gândea limpede. Avea mare nevoie de un somn bun. Începea
s fac leg turi aiurea.
Peter aflase nişte lucruri despre trecutul tat lui lor, despre o
181
companie la a c rei înfiin are pusese um rul şi Max. Apoi, Peter
fusese ucis.
Pe urm am g sit o fotografie a fondatorilor acestei corpora ii,
printre care se afla şi tat l meu. Dup aceea m-am dus la cabana lui
Liesl unde am g sit o pagin din documentul de asociere prin care
se înfiin a acea companie. Apoi, ei au încercai s ne ucid , pe mine
şi pe Liesl, ca s înl ture dovezile. Deci e posibil ca ei… s se fi dus
la tat l meu, s -l fi informat c secretul fusese divulgat, secretul
trecutului s u ori poate secretul acestei ciudate corpora ii? Ori
amândou ?
Da, era posibil de vreme ce ei încercau eliminarea celor care
aflaser despre companie…
Din care alt pricin s fi disp rut Max?
Poate c fusese obligat s se duc undeva, s se întâlneasc cu
anumi i oameni…
De un lucru era sigur Ben: brusca dispari ie a tat lui s u avea
leg tur cu uciderea lui Peter şi Liesl şi cu descoperirea acelui
document.
Se urc în Range Rover şi se îndrept c tre Zahringerplatz.
Ajuns acolo, d du un telefon la Princeton, New Jersey.
— Domnul profesor Godwin?
Se p rea c -l trezise pe b trân din somn.
— Sunt Ben Hartman.
John Barnes Godwin, istoric al Europei secolului dou zeci,
cândva cel mai popular conferen iar de la Princeton, se pensionase
de câ iva ani buni. Avea optzeci şi doi ani, dar venea zilnic la biroul
lui ca s lucreze.
Lui Ben îi ap ru în minte imaginea lui Godwin – înalt şi slab, cu
p rul alb şi fa a br zdat de riduri adânci.
Godwin nu fusese doar îndrum torul lui, ci un fel de al doilea
p rinte. Ben îşi amintea de biroul lui Godwin, în esat de c r i, de
la Dickenson Hali, de lumina filtrat , de mirosul de mucegai şi
vanilie al c r ilor vechi.
Discutaser despre felul în care Roosevelt izbutise s atrag
izola ionistele State Unite în cel de-al doilea r zboi mondial. Ben
lucra la teza de licen despre Roosevelt şi-i spusese lui Godwin c
se sim ea ofensat de viclenia preşedintelui american.
— Ah, domnule Hartman, spusese Godwin. Aşa i se adresa lui
Ben la acea vreme. Cum stai cu latina? Honesta turpitudo est pro
causa bona.
Ben îl privise inexpresiv pe profesor.
182
— „Pentru o cauz bun ”, îi tradusese Godwin, schi ând un
zâmbet şiret, „delictele sunt pline de virtute.” Publilius Syrus, care
a tr it la Roma cu o sut de ani înaintea lui Hristos. A spus o
mul ime de lucruri inteligente.
— Nu cred c sunt de acord, afumase Ben cu moralitatea
indignat a studentului. Mie îmi sun ca o justificare pentru a-i
înşela pe oameni. Sper s n-ajung vreodat s spun asta.
Godwin îl privise nedumerit.
— Presupun c sta-i motivul pentru care nu vrei s intri în
afacerea tat lui dumitale, rostise pe un ton ap sat profesorul.
Preferi s fii neprih nit.
— Prefer s predau.
— Dar de ce eşti atât de sigur c vrei s predai? îl întrebase
Godwin, sorbind dintr-un pahar cu vin roşu.
— Pentru c asta-mi place.
— Eşti sigur?
— Nu, recunoscuse Ben. Cum poate s fie sigur de ceva un
tân r de dou zeci de ani?
— O, cred c tinerii de dou zeci de ani sunt siguri de multe
lucruri.
— Dar de ce m-aş apuca de o treab care nu m intereseaz ,
într-o companie creat de tat l meu? Ca s fac mult mai mul i
bani decât am nevoie? Ce bine fac societ ii banii noştri? De ce s
posed eu o mare avere, cât vreme al ii n-au ce pune pe mas ?
Godwin închisese ochii.
— E un lux s dai cu tifla banilor. La cursul meu am avut câ iva
studen i extrem de boga i, chiar şi un Rockefeller. To i se luptau
cu aceeaşi dilem – s nu lase banii s le dirijeze vie ile sau s -i
defineasc . Iat , tat l dumitale a reuşit, e unul dintre cei mai mari
filantropi ai rii…
— Da, dar nu cumva Reinhold Niebuhr spunea c filantropia e o
form de paternalism? Şi c p tura privilegiat încearc s -şi
men in statutul împ r ind cu zgârcenie bani celor nevoiaşi?
Godwin ridicase privirea, impresionat. Ben se ab inuse s
zâmbeasc . Tocmai citise despre asta în cursul de teologie, iar
paragraful îi r m sese întip rit în minte.
— O întrebare, Ben. Faptul de a deveni profesor de gimnaziu e o
form de r zvr tire împotriva tat lui dumitale?
— Poate c da, spusese Ben, nedorind s mint .
Ar fi vrut s adauge c Godwin fusese cel care-l inspirase s
predea, îns ar fi sunat prea… deplasat. Fusese surprins când
183
Godwin îi r spunsese:
— Asta-i grozav. Î i trebuie mult curaj. O s fii un profesor
formidabil, nu m îndoiesc de asta.
Revenind în prezent, Ben zise:
— Îmi pare r u c v sun aşa de târziu…
— Nici o problem , Ben. Unde eşti? Leg tura…
— În Elve ia. Tat l meu a disp rut…
— Cum adic , „a disp rut”?
— A plecat de-acas azi-diminea , s-a dus undeva, nu ştim
unde şi, pentru c l-a i sunat în diminea a asta, chiar înainte de-a
pleca…
— M-a sunat el întâi. Voia s vorbim despre alt dona ie pe care
inten iona s-o fac Centrului.
— Asta a fost?
— M tem c da. Nimic neobişnuit, din câte-mi amintesc. Dac
se întâmpl s m sune din nou, cum iau leg tura cu tine?
Ben îi d du lui Godwin num rul telefonului s u mobil.
— Înc o întrebare. Cunoaşte i pe cineva la Universitatea
Zurich? Cineva care s lucreze în domeniul dumneavoastr –
istoria modern a Europei.
— La Universitatea Zurich? Cel mai bun este Carl Mercandetti.
Un cercet tor de prima mân . Specialitatea lui e istoria economiei,
îns are cunoştin e vaste, în cea mai bun tradi ie european .
Tipul mai are şi o uluitoare colec ie de sticle cu brandy, deşi cred
c asta n-are leg tur cu subiectul. Nu conteaz , Mercandetti e
omul pe care-l cau i.
— V mul umesc, spuse Ben. Închise telefonul, coborî sp tarul
scaunului şi încerc s doarm câteva ceasuri.
Dormi cu intermiten e, somnul fiindu-i tulburat de coşmaruri.
Se trezi, pu in dup ora nou . Se privi în oglinda retrovizoare şi
constat c ar ta îngrozitor. Ar fi trebuit s fac un duş şi s se
rad , dar nu mai avea timp.
Sosise momentul s înceap cercetarea unui trecut care nu mai
era trecut.

184
18

Paris

Doar o mic plac din alam indica sediul firmei Groupe


TransEuroTech SA, la etajul trei al unei cl diri de pe Avenue
Marceau. Placa era montat în stânga uşii din fa , al turi de alte
şase ce aveau înscrise numele unor firme de avocatur şi ale altor
mici companii, motiv pentru care atr gea prea pu in aten ia.
La TransEuroTech nu veneau niciodat vizitatori neanun a i.
Cineva care ar fi trecut întâmpl tor pe la etajul trei n-ar fi v zut
nimic neobişnuit. Un tân r recep ioner st tea în spatele unui geam
de ghişeu dintr-un material antiglon cu policarbonat care ar ta ca
un simplu geam din sticl , în spatele lui se vedea o mic înc pere,
mobilat cu câteva scaune din plastic şi o singur uş care ducea
spre birourile din interior.
Nimeni n-ar fi b nuit c recep ionerul era de fapt un fost
membru al trupelor de comando, înarmat şi n-ar fi identificat
videocamerele de supraveghere, detectoarele de mişcare cu
infraroşii sau comutatoarele magnetice încastrate în fiecare uş .
Sala de conferin e din interiorul sediului era de fapt o camer
într-o camer : un modul separat de pere ii din beton de blocuri din
cauciuc groase de treizeci de centimetri, care împiedicau
propagarea spre exterior a sunetelor. Lâng modul era fixat o
instala ie de antene care verifica permanent transmisiile de înalt
frecven , ultraînalt frecven , video şi microunde – cu alte
cuvinte, depistau orice încercare de-a asculta discu iile ce aveau
loc în interiorul camerei. La sistemul de antene era ataşat un
spectrometru, programat s controleze spectrul audio pentru
depistarea oric ror anomalii.
La cap tul unei mese dreptunghiulare din mahon şedeau doi
b rba i. Conversa ia lor era protejat împotriva intercept rii atât
de nişte generatoare de zgomote ascu ite, cât şi de o „band
magnetic flecar ”, ce suna precum h rm laia dintr-un bar
aglomerat la ora reducerilor de pre uri. Oricine ar fi reuşit s
penetreze complicatul sistem de securitate şi s asculte ce se
185
vorbea în untru n-ar fi fost în stare s disting cuvintele celor doi
b rba i de la mas de zgomotul de fond.
Cel mai vârstnic dintre cei doi vorbea la un telefon protejat – o
cutie neagr şi plat de fabrica ie elve ian . Era un b rbat de vreo
cincizeci şi cinci de ani, cu o fa palid şi aer preocupat. Purta
ochelari cu ram de aur, avea o guş flasc , tenul gras şi p rul rar
vopsit într-un roşcat nenatural. Numele lui era Paul Marquand şi
de inea func ia de director adjunct al serviciului de securitate al
Corpora iei. Marquand îşi începuse cariera în infanteria armatei
franceze, fusese dat afar pentru comportament violent şi intrase
în Legiunea Str in ; apoi se mutase în Statele Unite, unde lucrase
ca sp rg tor de grev pentru o companie minier . Ulterior fusese
angajat la serviciul de securitate al unei firme multina ionale.
Marquand vorbea repede, în şoapt , apoi închise telefonul.
— Sectorul Viena e tulburat, îi spuse el b rbatului aflat al turi,
un francez cu p r negru şi ten m sliniu, cu vreo dou zeci de ani
mai tân r, pe nume Jean-Luc Passard. Americanul a supravie uit
accidentului cu propan din St. Gallen. Apoi ad ug , cu un aer
sumbru: Nu ne mai putem permite erori. Mai ales dup dezastrul
din Bahnhofplatz.
— Nu dumneata ai hot rât angajarea asasinului american.
— Sigur c nu, dar nici n-am obiectat. Argumentul era
conving tor: omul petrecuse o vreme în preajma subiectului şi-l
putea identifica în mul ime în câteva secunde.
— Acum l-am mobilizat pe cel mai bun, spuse Passard. Dac se
ocup Arhitectul de caz, n-o s dureze mult pân când mizeria o
s fie îndep rtat cu totul.
— Perfec ionismul lui îl determin s mearg pân la cap t,
observ Marquand. Totuşi, r sf atul american nu trebuie
subestimat.
— E un miracol c amatorul la mai e în via , recunoscu
Passard. Faptul c frecventezi s lile de fitness nu- i d
îndemânarea de-a supravie ui. Pufni şi continu , într-o englez cu
puternic accent str in: Nu cunoaşte jungla. Cunoaşte doar
menajeria din sala de gimnastic .
— Oricum, zise Marquand, exist şi norocul încep torului.
— El nu mai e un încep tor, remarc Passard.

186
Viena

B trânul american elegant ieşi pe poart , mergând încet,


eap n, strângând în mân baierele unei sacoşe. Cercet mul imea
cu privirea pân când v zu un şofer în uniform care inea ridicat
un carton pe care era scris numele lui.
B trânul f cu un semn de recunoaştere cu mâna; şoferul,
înso it de o femeie în uniform alb de infirmier , porni în grab
spre el. Şoferul lu bagajul americanului, iar infirmiera spuse:
— Cum a fost c l toria cu avionul, domnule?
Vorbea în englez , cu accentul germanei austriece.
B rbatul morm i:
— Detest s c l toresc. Nu mai suport.
Infirmiera îl escort prin mul ime, pân la locul unde era
parcat o limuzin neagr Daimler. Îl ajut s urce în maşina
echipat cu accesoriile standard – telefon, televizor şi bar. Într-un
col se aflau mai multe instrumente medicale pentru urgen e,
printre care un mic tub de oxigen, furtunuri, o masc de fa ,
palete pentru defibrila ie şi tuburi de perfuzie.
— Ei bine, domnule, spuse infirmiera de îndat ce b trânul fu
instalat în fotoliul de piele cu perne moi, drumul nu e prea lung.
B trânul morm i ceva, coborî sp tarul fotoliului şi închise ochii.
— V rog s -mi spune i dac pot s fac ceva ca s v sim i i mai
confortabil, zise infirmiera.

187
19

Zurich

Anna se întâlni la hotelul unde tr sese cu un ofi er de leg tur


de la biroul procurorului public al cantonului Zurich. Bernand
Kesting era un tân r scund, solid, cu p rul negru, o barb deas şi
sprâncene împreunate. B rbatul, un tip rigid, cu un aer
preocupat, foarte profesional era prototipul func ionarului elve ian.
Dup câteva minute de amabilit i, Kesting o conduse la maşina
lui, un BMW 728, parcat pe aleea semicircular din fa a
hotelului.
— Desigur, Rossignol ne este bine cunoscut, zise Kesting,
inând portiera deschis pentru Anna. O figur respectat în
comunitatea bancar . N-am avut niciodat motive s -i punem
întreb ri.
Anna intr în maşin , dar Kesting r mase lâng portiera
deschis .
— M tem c natura anchetei dumitale nu ne este foarte clar .
S ştii c acest domn n-a fost niciodat acuzat de vreo infrac iune.
— În eleg, zise Anna şi închise portiera. Omul era enervant.
Aşezat la volan, în vreme ce p r sea aleea, îndreptându-se c tre
Steinwiesstrasse – o strad liniştit de lâng Kunsthans – Kesting
continu :
— Era, de fapt, un str lucit om de finan e.
— Nu pot dezv lui natura investiga iei noastre, spuse Anna, dar
pot s - i spun c nu el e cel vizat.
B rbatul r mase o vreme t cut, apoi spuse, oarecum încurcat:
— Ai solicitat supravegherea de protec ie. Dup cum ştii, n-am
reuşit s -l localiz m.
— Asta-i ceva obişnuit pentru bancherii elve ieni importan i? S
dispar pur şi simplu?
— Obişnuit? La urma urmei, omul s-a pensionat. Îşi poate
permite s aib unele ciud enii.
— Cum se desf şoar comunica iile lui oficiale?
— Sunt primite de nişte reprezentan i locali, de încredere, ai
188
unei entit i din str in tate care, pân şi pentru ei, este complet
necunoscut .
— Transparen a nu are mare importan în Elve ia. Kesting îi
arunc iute o privire, nefiind sigur dac ea fusese sau nu
sarcastic .
— Se pare c anul trecut omul a hot rât s … m rog, s
tr iasc retras. Poate c avea impresia c e pândit, urm rit… La
urma urmei, are vreo nou zeci de ani. La vârsta asta oamenii au
comport ri ciudate.
— Poate c nu era doar o impresie.
Kesting o privi cu aten ie, dar nu coment .

Herr Professor Doktor Carl Mercandetti manifestase un mare


entuziasm atunci când Ben îi precizase c era un prieten al
profesorului John Barnes Godwin.
— Nu e nici un deranj şi n-ai de ce s te scuzi. Eu am un birou
la bibliotec . Ce-ar fi s ne întâlnim acolo pe la mijlocul dimine ii?
Eu oricum voi fi acolo. Trebuie s public o monografie într-o
colec ie pe care-o editeaz Godwin la Cambridge University Press şi
sunt deja în întârziere cu doi ani! Profesorul îmi spune c am o
percep ie mediteranean a timpului.
Râsul lui Mercandetti r sunase cu putere în receptorul
telefonului.
Ben nu precizase ce voia de la el, iar acesta b nuise c era
vorba despre un banal telefon amical.
Ben îşi petrecuse prima parte a dimine ii c utând prin toate
c r ile de telefon numele firmelor din Elve ia, dar nu g si nici o
men iune a vreunei corpora ii cu numele Sigma AC. Din câte-şi
d dea seama, nu exista nici o consemnare a faptului c acea firm
existase vreodat .
Carl Mercandetti avea o înf işare mai auster decât îşi
închipuise Ben atunci când vorbiser la telefon. În vârst de vreo
cincizeci de ani, b rbatul era suplu, avea p rul c runt tuns scurt
şi purta ochelari cu rame metalice ovale. Când Ben se prezent ,
privirea i se însufle i, iar strângerea de mân fu c lduroas .
— Orice prieten al lui God… zise Mercandetti.
— Şi eu care credeam c doar studen ii de la Princeton îi
spuneau aşa.
Mercandetti d du din cap, zâmbind.
— În perioada în care l-am cunoscut şi-a sporit renumele. M
gândesc cu încântare c , atunci când o s ajung la por ile raiului,
189
o s zic : „Şi-acum, o mic întrebare despre nota de subsol
patruzeci şi trei din ultimul dumneavoastr articol…”
Dup câteva minute, Ben pomeni despre eforturile lui de-a
descoperi o corpora ie numit Sigma AG, înfiin at la Zurich spre
sfârşitul celui de-al doilea r zboi mondial. Nu d du alte explica ii:
savantul putea presupune c era genul de informa ii de care un
bancher interna ional avea nevoie pentru a recupera anumite
datorii. În orice caz, Ben hot râse s fie reticent.
Mercandetti se dovedi politicos, dar r mase indiferent. Era clar
c numele Sigma nu-i spunea mare lucru.
— Spui c a fost înfiin at în 1945? întreb istoricul.
— Exact.
— Un an extraordinar pentru viile de la Bordeaux, ştiai asta?
D du din umeri. Sigur, a trecut mai mult de jum tate de secol.
Multe companii înfiin ate în timpul r zboiului, sau imediat dup ,
au dat faliment. Economia noastr nu era atât de înfloritoare ca
acum.
— Am motive s cred c acea corpora ie exist şi azi, spuse Ben.
Mercandetti îl privi cu blânde e.
— Ce fel de informa ii de ii?
— Nu sunt informa ii certe. Mai degrab e vorba despre… M
rog, despre spusele unor oameni. Oameni în m sur s ştie.
Mercandetti p rea amuzat şi septic.
— Oamenii ştia au şi alte informa ii? Numele putea fi schimbat
cu uşurin .
— Dar schimb rile numelor de firme nu sunt înregistrate
undeva?
Ochii istoricului cercetar tavanul boltit al bibliotecii.
— Exist un loc unde-ai putea c uta. Se numeşte
Handelsregisteramt des Kantons Zurich. Toate firmele constituite
aici trebuie s depun nişte documente la registratur .
— În regul . Vreau s v mai întreb ceva în leg tur cu lista
asta.
Îi întinse peste masa din stejar masiv lista directorilor de la
Sigma AG, pe care o copiase de mân .
— Recunoaşte i vreunul dintre numele astea?
Mercandetti îşi puse ochelarii pentru citit.
— Majoritatea numelor sunt ale unor faimoşi industriaşi. sta,
Prosperi, e un soi de figur a lumii interlope… cred c a murit de
curând. În Brazilia sau Paraguay. Oamenii ştia sunt fie mor i, fie
foarte b trâni. A şi Gaston Rossignol, bancherul… cred c tr ieşte
190
la Zurich.
— Mai tr ieşte?
— N-am auzit s fi murit. Dac tr ieşte, trebuie s aib optzeci
sau nou zeci de ani.
— Exist vreo cale de-a afla?
— Ai încercat în cartea de telefon?
Profesorul îl privi amuzat.
— Erau mai mul i Rossignol. Nici unul cu ini iala pe care o
caut.
Mercandetti d du din umeri.
— Rossignol a fost un bancher important. A pus um rul la
restabilirea solidit ii sistemului nostru bancar dup al doilea
r zboi mondial. Avea mul i prieteni aici. Poate c s-a retras la Cap
d’Antibes şi îşi unge umerii b trâni cu ulei de cocos chiar în timp
ce noi st m de vorb . Sau poate c nu doreşte s atrag aten ia,
din cine ştie ce motiv. Dup recentele controverse legate de aurul
elve ian şi al doilea r zboi mondial, au ap rut tot felul de agitatori,
unii dintre ei membri ai unor comitete civice. Sigur, nici m car un
bancher elve ian nu poate tr i într-un seif. Aşa c omul îşi ia
m suri de precau ie.
Omul îşi ia m suri de precau ie.
— Mul umesc, zise Ben. Asta mi-e de mare ajutor.
Pe urm scoase fotografia alb-negru pe care o luase de la
Handelsbank şi i-o întinse savantului.
— Vi se pare cunoscut vreunul dintre oamenii ştia?
— Nu ştiu dac eşti bancher, un pasionat de istorie, ori un
negustor de fotografii vechi – se face un adev rat comer cu ele în
ziua de azi. Colec ionarii pl tesc averi pentru ferotipii din secolul
nou sprezece. Nu e deloc genul meu. Mie d -mi oricând poze color.
— sta nu pare un instantaneu de vacan , zise Ben cu
blânde e.
Mercandetti zâmbi şi lu fotografia.
— sta trebuie s fie Cyrus Weston… da, cu p l ria lui
elegant , spuse el. sta pare s fie Avery Henderson, mort de mul i
ani. sta-i Emil Menard, care a creat Trianon, primul conglomerat
cu adev rat modern. sta ar putea fi Rossignol, dar nu sunt sigur.
To i şi-l imagineaz cu p r negru, dar în poz era mult mai tân r.
Iar aici…
Urm o pauz lung pân când Mercandetti l s fotografia din
min . Zâmbetul îi disp ruse.
— Ce fest mai e şi asta? îl întreb pe Ben, privindu-l pe
191
deasupra ochelarilor.
Uimirea i se întip rise pe fa .
— Ce vre i s spune i?
— sta trebuie s fie un soi de montaj, un trucaj fotografic.
Profesorul p rea iritat.
— De ce spune i asta? E sigur c Weston şi Henderson se
cunoşteau.
— Weston şi Henderson? Sigur c da. Şi la fel de sigur e c nu
s-au aflat niciodat în acelaşi loc cu Sven Norquist, magnatul
armator norvegian, cu Cecil Benson, potentatul britanic al
industriei constructoare de maşini, cu Drake Parker, liderul
giganticului trust petrochimic şi cu Wolfgang Siebing, industriaşul
german a c rui companie producea cândva echipament militar, iar
acum e cunoscut pentru filtrele sale de cafea şi alte produse de
acelaşi gen. Unii dintre oamenii ştia erau duşmani de moarte,
al ii activau în ramuri complet diferite. S sus ii c to i ştia s-au
întâlnit ar însemna s rescrii întreaga istorie economic a secolului
dou zeci.
— N-ar putea s fie vorba de o conferin economic de la
mijlocul secolului, cum e cea de la Davos? îndr zni Ben. O
precursoare a conferin elor Bilderberg? Vreo întrunire a titanilor
industriei acelor vremuri?
Istoricul ar t spre alt siluet .
— Cred c cineva se ine de glume. E o imagine foarte inteligent
contraf cut .
— Pe cine a i identificat?
— sta e Gerhard Lenz, omul de ştiin vienez.
Numele îi suna vag cunoscut, îns Ben nu era sigur de unde-l
ştia.
— sta cine e?
— A fost. A murit în America de Sud. Doctorul Gerhard Lenz, o
minte str lucit din toate punctele de vedere, f r a mai men iona
c a fost produsul celei mai bune şcoli medicale vieneze – esen a
civiliza iei vieneze. Scuze, devin sarcastic şi asta nu-i st bine unui
istoric. Cert e c Lenz, ca şi prietenul lui, Josef Mengele şi-a
dobândit o reputa ie oribil datorit experimentelor f cute pe
prizonierii lag relor de concentrare, mai ales pe copii invalizi. Avea
aproape cincizeci de ani când s-a încheiat r zboiul. Fiul lui tr ieşte
şi-acum la Viena.
Doamne. Gerhard Lenz fusese unul dintre monştrii secolului
dou zeci. Ben era n ucit. Gerhard Lenz, un ofi er nazist, st tea
192
al turi de Max Hartman.
Mercandetti scoase o lup dintr-un buzunar al jachetei şi studie
imaginea. Apoi examina cartonul îng lbenit pe care fusese fixat
emulsia. Dup câteva minute, d du din cap.
— Pare autentic . Totuşi, nu e posibil. Nu poate fi. Mercandetti
vorbea cu o vehemen calm , iar Ben se întreb dac nu cumva
istoricul încerca s se conving pe sine, deoarece în timp ce nega
dovada din fa a lui, se albise la fa .
— Spune-mi, zise el cu glas stins, de unde ai fotografia asta?
Omul îşi ia m suri de precau ie. Gaston Rossignol era în via :
moartea unui personaj atât de important n-ar fi trecut
neobservat . Cu toate acestea, dup înc o or de c ut ri,
Mercandetti şi Ben nu aflaser nimic.
— Îmi cer scuze pentru cercetarea asta eşuat , spuse resemnat
Mercandetti, dar eu sunt istoric, nu un detectiv particular. În plus,
îmi imaginam c genul sta de probleme ine de domeniul
dumitale de vreme ce eşti familiarizat cu stratagemele financiare.
Savantul avea dreptate. Mercandetti se referea la ceea ce se
chema protec ia bunurilor, o no iune cu care Ben era întrucâtva
familiarizat. Acum era rândul lui s stea şi s se gândeasc .
Oamenii importan i nu dispar pur şi simplu; îşi creeaz edificii
legale în spatele c rora s se ad posteasc . Modalitatea de-a
ascunde de urm ritori locul în care stai nu se deosebeşte de cea
de-a te ascunde de creditori sau de autorit ile fiscale ale statului.
Rossignol dorea s de in controlul posesiunilor lui, l sând
totodat impresia c s-a dispensat de ele. Nu era uşor s ii sub
observa ie pe cineva f r propriet i.
Ben Hartman îşi aminti de un client foarte zgârcit al Hartman
Capital Management, care era obsedat de schemele de protec ie a
bunurilor. Omul îi displ cuse profund lui Ben, îns , oricât
detestase timpul pierdut lucrând la contul zgârcitului, Ben în elese
c tot ce aflase despre subterfugiile „protec iei bunurilor” îi pica
bine acum.
— Gaston Rossignol trebuie s aib rude de sânge în zon , îi
spuse Ben lui Cari Mercandetti. M gândesc la cineva de încredere
şi supus. Cineva destul de apropiat ca s -i execute ordinele, dar în
mod cert mai tân r decât el.
În orice variant a unei scheme de concesionare, dup cum ştia
Ben, se ivea o complica ie nedorit dac pseudo-beneficiarul
murea înaintea proprietarului de drept. Iar secretul oric rei
scheme depindea de discre ia partenerului înregistrat în
193
documente.
— Vorbeşti despre Yves-Alain, desigur, zise profesorul.
— Da?
— Tocmai l-ai descris. Yves-Alain Taille, nepotul bancherului.
Un lider destul de cunoscut al luptei pentru drepturi civile şi un
bancher f r renume, din cauza mediocrit ii lui intelectuale. Slab,
îns bine inten ionat, aşa se spune, în general, despre el. A fost
preşedinte la Consiliul Artelor din Zurich sau aşa ceva. Are o
sinecur la o banc privat , vicepreşedinte cu nu ştiu ce probleme.
E destul de uşor de g sit.
— Cum pot afla dac Taille are titluri de proprietate în canton,
pe lâng reşedin a lui principal ? Nu exist documente fiscale
publice în leg tur cu transferurile de propriet i?
— Exist documente municipale la Rathaus, dincolo de Limmat.
Dac e vorba despre un transfer recent, din ultimii cinci ani, po i
apela la calculator. Ca şi documentele fiscale pe care le vrei, ar
trebui s fie publice, dar sunt p strate într-un server codat, ca s
ilustreze una dintre cele dou mari pasiuni elve iene – pentru
ciocolat şi pentru secrete. Eu însumi am o legitima ie de utilizator
şi o parol care-mi permite accesul. Nu cu mult timp în urm ,
notabilii oraşului m-au angajat s scriu ceva pentru o broşur care
consemna a şase sute cincisprezecea aniversare de la al turarea
oraşului Zurich Confedera iei Elve iene.
În mai pu in de o or , Ben avea adresa unei reşedin e evident
mai modest decât cea în care locuise Rossignol în trecut. Dou
ore mai târziu, dup ce se cufundase într-o scrie de documente
fiscale de o uimitoare complexitate, se convinsese c era adresa lui
Gaston Rossignol. Proprietatea figura pe numele lui Taille, dar nu
era reşedin a lui principal . O cas la ar ? Nu! Un ad post pentru
o amant ? Era prea mare pentru aşa ceva. Şi dac era vorba
despre un trust de investi ii în propriet i care îşi p stra privilegii
de administrare? Taille nu avea control unilateral asupra
propriet ii; n-o putea vinde, nici transfera titlul f r permisiunea
trustului. Dar unde era sediul trustului? În Jersey, una dintre
Insulele Anglo-Normande. Ben zâmbi. Bine lucrat – un paradis
fiscal, unul dintre cele cu proast reputa ie. Nu era la fel de
celebru ca Nauru, dar sistemul s u bancar p rea mai compact şi
mai greu de penetrat.
Ben se mai uit o dat la adresa pe care şi-o notase. Nu-i venea
s cread c un scurt drum cu maşina avea s -l duc la unul
dintre întemeietorii corpora iei Sigma. Peter încercase s se
194
ascund de Sigma, iar aceasta îl distrusese. Ben r sufl adânc şi
sim i ura acumulat mistuindu-l l untric. Ei bine, planurile s-au
schimbat, îşi zise el. Acum Sigma va trebui s se ascund de mine.

195
20
Ben g si casa lui Gaston Rossignol într-un sector al Zurich-ului
numit Hottingen, o zon cu coline abrupte ce dominau oraşul.
Casele de-aici, situate pe terenuri întinse, erau ascunse în spatele
arborilor. Foarte discret. Foarte retras.
Casa lui Rossignol se afla pe Hauserstrasse, aproape de Dolder
Grand Hotel, perla hotelurilor din Zurich, considerat drept cel mai
elegant din Europa. Cl direa joas era construit din piatr cafenie
probabil pe la începutul secolului dou zeci.
Nu p rea o locuin sigur , dar poate c tocmai de aceea nu
atr gea aten ia. Rossignol crescuse la Zurich, dar petrecuse mult
timp la Berna. Cunoştea oameni importan i din Zurich, dar acolo
nu avea cunoştin e. În plus, locuitorii de pe Hauserstrasse erau
genul de oameni care evitau lumea. Un b trân care îşi cultiva
gr dina n-ar fi atras niciodat aten ia.
Ben îşi parc Range Rover-ul, deschise torpedoul şi scoase
revolverul lui Liesl. În înc rc tor mai erau patru cartuşe. Trebuia
s mai cumpere muni ie de undeva dac voia s foloseasc arma.
Asigurându-se c piedica este pus , strecur pistolul în buzunarul
hainei.
Sun la uş . Nu primi nici un r spuns şi, dup câteva minute,
sun din nou.
Tot nimic.
Ap s pe clan , dar uşa era încuiat . Observ un Mercedes
ultimul tip parcat în şopronul aflat lateral, lâng cas . N-avea de
unde şti dac era maşina lui Rossignol ori a altcuiva.
Se întoarse s plece, dar se r zgândi şi hot rî s încerce toate
uşile, ocolind casa printr-o parte. Iarba de pe pajişte era tuns
recent, iar straturile de flori bine între inute. Cineva avea mare
grij de proprietate. Spatele casei era mai mare decât fa ada – o
suprafa întins de p mânt m rginit de mai multe straturi de
flori sc ldate în soarele dimine ii. O cupol se în l a în mijlocul
unei terase largi, pe care se aflau nişte şezlonguri.
Ben se apropie de intrarea din spate. Apuc mânerul sferic al
uşii şi-l r suci.
Cu inima bubuindu-i în piept, deschise uşa şi aştept
declanşarea unei alarme, dar nu auzi nimic.
196
S fi fost acas Rossignol? Sau altcineva, un servitor, o
menajer , vreun membru al familiei?
P trunse într-o înc pere întunecat , un vestibul pardosit cu
dale. Câteva haine atârnau în cuiere, al turi de mai multe
bastoane de lemn cu minere ornamentale. Traversând vestibulul,
intr în ceea ce p rea a fi o camer de lucru, o înc pere mic ,
mobilat cu un birou lat şi câteva rafturi de c r i. Gaston
Rossignol, cândva un stâlp al sistemului bancar elve ian, p rea un
om cu gusturi relativ modeste.
Pe birou se afla o map verde cu sugativ şi un telefon
Panasonic negru, lucios, prev zut cu facilit i moderne:
teleconferin , apel personal, interfon, speaker, robot digital.
În timp ce Ben se uita la telefon, acesta începu s sune
asurzitor. Încremeni, aşteptându-se ca Rossignol s intre,
întrebându-se ce explica ie avea s -i dea. Telefonul sun de trei-
patru ori, apoi se opri.
Ben aştepta.
Nimeni nu ridicase receptorul. Oare nu era nimeni acas ? Se
uit la ecranul pe care era afişat identitatea apelantului şi v zu o
lung serie de cifre – evident, cineva încercase o convorbire
interna ional .
Hot rî s inspecteze casa. În timp ce mergea pe coridor, auzi
nişte acorduri muzicale – Bach, se p rea – dar de unde veneau? Se
afla cineva acas ?
În cap tul îndep rtat al culoarului v zu o lumin ce venea
dintr-o camer . Se apropie în timp ce muzica se auzea mai
puternic.
Intr în ceea ce recunoscu imediat a fi o sufragerie, cu o mas
lung în centrul camerei, acoperit cu o fa de mas alb ,
scrobit , pe care se afla o cafetier de argint, un singur tacâm şi o
farfurie cu ou şi cârna i. Micul dejun p rea s fi fost preg tit de o
menajer , dar unde era aceasta? De la un casetofon aşezat pe un
bufet, lâng perete, se auzea o suit pentru violoncel de Bach.
La mas , cu spatele la Beri, într-un fotoliu pe rotile şedea un
b trân. Un cap pleşuv bronzat, tivit cu cenuşiu, o ceafa ca de taur,
umeri rotunzi.
B trânul nu p rea s -l fi auzit intrând pe Ben. Era probabil tare
de ureche, îşi zise Ben, b nuial confirmat de proteza auditiv
din urechea dreapt .
Pentru orice eventualitate, Ben vârî mâna în buzunarul din fa
al jachetei de piele, scoase revolverul şi trase piedica. B trânul nu
197
se mişc . Trebuia s fie surd de-a binelea sau proteza auditiv
fusese închis .
Brusc telefonul începu s sune, dar b trânul r mase nemişcat.
Telefonul sun de câteva ori, apoi se opri.
Pe urm se auzi vocea disperat a unui b rbat. Ben în elese c
glasul se auzea din robotul telefonic, dar nu putu distinge ce
spunea.
F cu câ iva paşi şi lipi eava revolverului de capul b trânului.
— Nu mişca.
Capul b trânului c zu în fa , sprijinindu-se în piept. Ben
înşfac bra ul fotoliului cu mâna liber şi-l r suci spre el.
B trânul era mort.
Pe Ben îl cuprinse panica.
Pip i mâncarea din farfurie. Ou le şi cârna ii erau calzi. Se
p rea c Rossignol murise cu câteva clipe în urm . Oare fusese
ucis?
Dac era aşa, asasinul trebuia s mai fie în cas !
O lu la fug pe coridorul pe unde venise, în timp ce telefonul
sun din nou. Ajuns în camera de lucru, se uit la ecranul de
identificare a apelului: aceeaşi serie lung de cifre, începând cu
431. De unde venea apelul? Cifrele îi p reau cunoscute. Dintr-o
ar european , era sigur.
Robotul telefonic intr în func iune.
— Gaston! Gaston! Striga o voce de b rbat.
Ben reuşi s disting câteva cuvinte rostite într-o francez
stâlcit .
Cine-l suna pe Rossignol şi de ce?
Alt ârâit: soneria de la uş !
Alerg spre uşa din spate pe care-o l sase întredeschis .
P şi afar şi ocoli în fug casa, încetinind când ajunse aproape
de fa ad . Din spatele unei tufe înalte, v zu o maşin alb a
poli iei trecând agale pe strad . Patrula de cartier, b nui el.
Un gard jos din fier forjat separa curtea lui Rossignol de cea a
vecinului s u. Fugi într-acolo şi s ri gardul. Îşi asuma riscul
enorm de-a fi observat de cineva, dar nimeni nu ip la el, nu se
auzir strig te şi el continu s alerge spre Hauserstrasse. La vreo
treizeci de metri în josul str zii se afla Rover-ul. Fugi spre el, se
urc la volan şi r suci cheia în contact. Motorul porni.
F cu o întoarcere rapid şi coborî pe strada înclinat , încetinind
mersul astfel încât s fie luat drept un locuitor al cartierului, în
drum spre serviciu.
198
Cineva tocmai încercase s vorbeasc cu Rossignol. Cineva
sunând dintr-un loc al c rei prefix era 431.
Cifrele i se învârtir în minte pân când f cu o leg tur : Viena,
Austria.
Apelul venise de la Viena. Oamenii ştia au succesori,
moştenitori, îi spusese Liesl. Unul dintre ei, conform lui
Mercandetti, locuia la Viena: fiul monstrului Gerhard Lenz. Dup
moartea lui Rossignol, reprezenta o pist de urmat. Nu era o
certitudine, ci o posibilitate. O pist posibil . Una dintre pu inele
piste existente.
În câteva minute ajunsese în centrul oraşului, lâng
Bahnhofplatz, unde Jimmy Cavanaugh încercase s -l ucid . Acolo
unde începuse totul.
Trebuia s ia primul tren spre Viena.

Alpii Austrieci

Auzind o b taie uşoar în uş , b trânul strig iritat:


— Da!
Un b rbat scund, rotofei, îmbr cat într-un halat alb intr în
camer .
— Ce mai face i, domnule? Cum vi se pare apartamentul?
— sta-i apartament? îl întreb pacientul cu num rul
optsprezece.
Într-adev r, înc perea era mobilat sumar, doar cu un scaun,
un birou, o veioz şi un televizor. Covor nu exista. B rbatul în
halat alb zâmbi:
— Sunt doctorul Lofquist, zise el, aşezându-se pe scaunul de
lâng pat. Aş vrea s v urez bun venit şi s v avertizez c vor
urma zece zile foarte dificile. Ve i trece prin cele mai minu ioase
teste fizice şi psihice de care a i avut vreodat parte.
Pacientul optsprezece nu se obosi s se ridice în capul oaselor.
— De ce dracu’ şi psihice?
— Pentru c , vede i dumneavoastr , nu oricine poate fi ales.
— Ce se întâmpl dac ajunge i la concluzia c sunt nebun?
— Cei care nu sunt invita i s ni se al ture sunt trimişi acas ,
cu regretele noastre.
Pacientul nu coment .
— Poate c ar trebui s v odihni i, domnule. Dup -amiaza asta
199
va fi obositoare. Vom face o tomografie computerizat , o radiografie
pulmonar , pe urm o serie de teste cognitive. Şi, desigur, testul
standard pentru depresie.
— Nu sunt depresiv, se r sti pacientul.
Doctorul îl ignor .
— Desear va trebui s posti i, ca s putem m sura cu precizie
colesterolul din plasm , trigliceridele, lipoproteinele şi-aşa mai
departe.
— S postesc? Adic s fl mânzesc? Nu vreau s fl mânzesc!
— Domnule, zise medicul ridicându-se, sunte i liber s pleca i
oricând dori i. Dac r mâne i şi dac ve i fi invitat s v al tura i
nou , ve i constata c procedura e îndelungat şi destul de
dureroas . Dar va fi ceva ce n-a i tr it niciodat în lunga
dumneavoastr via . Niciodat . Asta v-o promit.

Kesting nu-şi ascunse surprinderea atunci când Anna se


întoarse, câteva ore mai târziu, cu o adres ; chiar şi ea era, într-o
oarecare m sur , surprins . F cuse ceea ce hot râse s fac şi
avusese succes. Dup ce lecturase hârtiile din dosarul lui
Rossignol, descoperise un nume care considera c îi va fi de folos:
cel al unui func ionar de stat – Daniel Taine. Numele ap rea în
diverse contexte, iar cercet rile ulterioare îi confirmaser intui ia.
Gaston Rossignol fusese primul patron al lui Taine şi, din câte se
p rea, un fel de mentor. Taine şi Rossignol fuseser parteneri prin
anii ’70 la o societate cu r spundere limitat . Rossignol sus inuse
cererea lui Taine de intrare în Societatea Kifkintler, un club printre
ai c rui membri figurau mul i cet eni influen i ai oraşului Zurich.
Acum, dup ce f cuse o mic avere, Taine de inea diverse func ii
onorifice în canton şi avea acces la resurse care asigurau aplicarea
f r impedimente a planurilor fostului s u mentor.
Anna se dusese neanun at acas la Taine, se legitimase şi
jucase cu c r ile pe fa . Mesajul fusese simplu: Gaston Rossignol
se afla într-un mare şi iminent pericol.
Taine fusese vizibil impresionat, dar îşi inuse gura, aşa cum se
aşteptase Anna.
— Nu v pot ajuta. S-a mutat. Nimeni nu ştie unde şi nu e
treaba nim nui.
— Cu excep ia ucigaşilor.
— Chiar dac exist nişte asasini, spusese Taine cu scepticism,
deşi acceptase cam repede afirma ia ei, ce v face s crede i c îl
pot g si atâta vreme cât dumneavoastr nu pute i, deşi ave i
200
resurse considerabile.
— Am motive s cred c ucigaşii au deja un avans.
Taine îi aruncase o privire p trunz toare.
— Serios? De unde şti i?
— Sunt anumite chestiuni pe care le pot discuta numai cu
Gaston Rossignol.
— Şi de ce crede i c ar vrea cineva s -l ucid ? El se num r
printre cei mai aprecia i cet eni din Zurich.
— De asta tr ieşte ascuns.
— Astea sunt abera ii, spusese Taine, dup o scurt pauz .
Anna îl privise în ochi câteva clipe, apoi îi întinsese o carte de
vizit cu numele ei şi numerele de la Biroul de Investiga ii Speciale.
— O s m întorc peste o or . Am motive s cred c şi resursele
dumitale sunt considerabile. Verific -m . Convinge-te de buna
mea credin . Ac ioneaz cum crezi de cuviin ca s te convingi c
sunt cine spun c sunt şi c m-am prezentat corect.
— Cum aş putea eu, un simplu cet ean elve ian…
— Ai solu ii, domnule Taine. Dac nu dumneata, atunci amicii
dumitale. Sunt sigur c vrei s - i aju i prietenul. Cred c ne
în elegem unul pe altul.
Dou ore mai târziu, Anna îi f cuse o vizit lui Taine la locul
s u de munc . Ministerul Economiei se afla într-o cl dire de
marmur , construit în stilul Beaux Arts de la sfârşitul secolului
nou sprezece. Biroul lui Taine era vast, însorit şi c ptuşit cu
rafturi de c r i. Anna fusese introdus la el imediat dup ce sosise;
uşa cu furnir întunecat se închisese discret în urma ei.
Taine şedea calm în spatele biroului s u din lemn de nuc.
— Nu a fost decizia mea, subliniase el. E hot rârea domnului
Rossignol. Eu nu o sus in.
— M-ai verificat.
— A i fost verificat , domnişoar , spusese el pe un ton oficial şi
îi înapoiase cartea de vizit .
Adresa fusese scris cu litere m runte, într-un spa iu liber din
stânga numelui ei.
Anna îi d duse primul telefon lui Bartlett, punându-l la curent
cu progresele ei.
— Nu încetezi s m uluieşti, domnişoar Navarro, r spunsese
el, sincer entuziasmat.

În vreme ce Anna şi Kesting se îndreptau spre adresa din


Hottingen, acesta spuse:
201
— Cererea dumitale pentru supraveghere a fost aprobat azi-
diminea . Vor fi repartizate câteva maşini de poli ie neînregistrate.
— Şi telefonul lui.
— Da, putem face o interceptare în câteva ore. Un ofi er de la
Katlonspolizei va fi desemnat s asculte la Mutterhaus.
— La Mutterhaus?
— Sediul poli iei. Aşa-i spunem noi, Casa Matern . Urcar în
grab pe Hottingerstrasse. Pe m sur ce înaintau casele deveneau
mai mari şi mai frumoase, copacii mai deşi. Pân la urm
ajunseser pe Hauserstrasse şi oprir pe aleea ce ducea spre o
cas joas din piatr cafenie, situat în mijlocul unei cur i bine
îngrijite. Anna observ c în zon nu se vedeau maşini
neînregistrate ale poli iei.
— Asta-i adresa corect , zise Kesting.
Anna încuviin în t cere. Alt bancher elve ian, cu o cas mare
şi o gr din frumoas , îşi zise ea.
Coborâr din maşin şi se îndreptar spre uşa din fa . Kesting
sun .
— Sper c nu te deranjeaz dac o s conduc eu discu ia.
— Deloc, r spunse Anna.
Dup o aşteptare de câteva minute, Kesting sun din nou.
— E b trân şi de câ iva ani e intuit într-un fotoliu cu rotile. Se
mişc greu.
Dup alte câteva minute, Kesting spuse:
— Nu cred c iese prea mult din cas la vârsta lui.
Sun din nou.
Ştiam eu c a fost prea uşor, îşi zise Anna. Ce treab de
mântuial .
— Poate c e bolnav, zise Kesting.
R suci neliniştit mânerul, dar uşa era încuiat . Ocolir casa,
c tre uşa din spate care era deschis . B rbatul strig :
— Doctor Rossignol, sunt Kesting de la biroul procurorului
public.
T cere.
— Doctor Rossignol!
Kesting p trunse în untru, urmat de Anna.
— Doctor Rossignol! strig mai tare Kesting. Neprimind r spuns
se aventurar în interiorul casei. G sir curând sufrageria.
Luminile erau aprinse, iar de la un casetofon se auzea muzic .
Anna sim i miros de cafea, de ou şi carne pr jit .
— Doctor… O, Doamne Sfinte!
202
Îngrozit , Anna urm ri privirea lui Kesting. Un b trân st tea la
mas într-un fotoliu cu rotile, în fa a unei farfurii cu micul dejun.
Capul îi c zuse în piept, iar ochii dilata i aveau o privire fix . Era
mort.
Ceilal i ajunseser înainte la el. Faptul în sine n-o surprindea.
Ce o uluia era momentul – trebuia s fi fost acolo cu pu in înainte
de sosirea lor, de parc ar îi ştiut c urmau s vin autorit ile.
Pe Anna o trecu un fior rece.
— Fir-ar s fie, spuse ea. Cheam o ambulan . Şi echipa de
criminalişti. Şi, te rog, nu-i l sa s ating nimic.

203
21
O echip de ofi eri de la serviciul criminalistic al poli iei din
Zurich sosi la fa a locului în mai pu in de o or şi începu s
filmeze, s fotografieze şi s ia amprente. Anna le ceru s ia
amprente atât de pe fotoliul lui Rossignol, cât şi de pe toate
por iunile expuse ale pielii cadavrului.
Dac americanii n-ar fi manifestat atâta interes fa de
Rossignol, solicitând pân şi supravegherea lui, moartea batonului
ar fi fost atribuit cu siguran unor cauze naturale. La urma
urmei, Gaston Rossignol avea nou zeci şi unu de ani.
Anna ceru ca la autopsie s se acorde o aten ie special
lichidului ocular. Aceasta urma s fie efectuat în laboratoarele
Institutului de Medicin Legal al Universit ii din Zurich,
deoarece în oraş nu exista un serviciu specializat.
Anna ajunse la hotel epuizat . Trase draperia, îmbr c un
tricou larg şi se vârî în pat.
Dup o vreme fu trezit brusc de ârâitul telefonului.
Dezorientat , crezu pentru o clip c se afla la Washington şi c
era miezul nop ii. Se uit la cadranul fosforescent al ceasului ei şi
v zu c era dou şi jum tate dup -amiaza. Ridic receptorul.
— Domnişoara Navarro? întreb o voce de b rbat.
— Eu sunt, zise dregându-şi glasul. Cine e?
— Sunt sergent-major Schmid de la Kantonspolizei. Îmi cer
scuze dac te-am trezit.
— Nu, nu, mo iam. Ce s-a-ntâmplat?
— Analiza amprentelor a dat nişte rezultate interesante. Po i s
vii pân la sediul poli iei?
Biroul lui Schmid era pl cut, luminos, mobilat sumar. Dou
birouri din lemn deschis la culoare erau aşezate fa în fa . Anna
se aşez la unul din ele, b rbatul la cel lalt.
— Amprentele au fost analizate la Kriminaltechnik. Cele ale lui
Rossignol au fost eliminate, dar au r mas altele, majoritatea
neidentificate. Omul era v duv. Presupunem c apar in menajerei
lui şi altor persoane care lucrau la el acas . Menajera a fost de
serviciu pân azi-diminea . I-a preg tit micul dejun, apoi aplecat.
Criminalii trebuie s fi supravegheat casa şi-au v zut-o plecând.
— N-avea o infirmier ?
204
— Nu, zise Schmid. S ştii c acum avem şi noi o baz de date
computerizat a amprentelor, la fel ca a voastr .
Se referea la Serviciul de Identificare Automat a Amprentelor,
unde erau stocate milioane de amprente.
— Amprentele au fost scanate, codificate şi trimise prin modem
la biroul central de la Berna. C utarea n-a durat mult. Am g sit
foarte repede o potrivire.
Ea îşi îndrept spatele.
— Serios?
— Da, de aceea cazul mi-a fost încredin at mie. Amprentele
apar in unui american care a fost re inut aici cu câteva zile în
urm , în leg tur cu nişte împuşc turi de lâng Bahnhofplatz.
— Cine e?
— Un american numit Benjamin Hartman.
Numele nu-i spunea nimic.
— Ce şti i despre el?
— Destul de multe. Eu l-am interogat.
Îi întinse un dosar ce con inea fotocopii ale paşaportului lui
Hartman, ale permisului de conducere şi c r ilor de credit, ca şi
formularele poli iei elve iene cu fotografiile lui Hartman.
Anna examina dosarul cu aten ie. Asta s fie omul ei, asasinul?
Un american? Avea treizeci şi cinci de ani şi era bancher. Lucra la
Hartman Capital Management. O afacere de familie, presupuse ea.
Asta însemna c avea bani. Locuia la New York şi venise în Elve ia
ca s schieze. Cel pu in aşa declarase.
Trei dintre victimele râmase pe lista Sigma fuseser ucise în
timp ce el se afla la Zurich. Una dintre ele locuise în Germania,
unde se putea ajunge cu trenul. Alta locuise în Austria, deci la fel
de aproape.
Dar în Paraguay? Era un zbor lung cu avionul pân acolo.
Totuşi, posibilitatea nu putea fi exclus . Poate c omul nu lucra
singur.
— Ce s-a întâmplat la Bahnhofstrasse? întreb ea. A împuşcat
pe cineva?
— Au fost împuşc turi pe strad şi în pasajul comercial de sub
Bahnhofplatz. L-am interogat în leg tur cu asta. Personal, nu
cred c el a tras. A afirmat c cineva a încercat s -l ucid .
— Au fost victime?
— Câ iva trec tori. Şi, dup cum spune el, tipul despre care
sus ine c a încercat s -l împuşte.
— Hmm, f cu ea, nedumerit .
205
O poveste bizar . Oare cât de adev rat era? Şi cine era
individul?
— L-ai l sat s plece?
— N-aveam motive s -l re inem. De altfel s-au tras nişte sfori de
la firma lui. I s-a cerut s p r seasc cantonul.
— Ai idee unde e acum?
— Pretindea c are de gând s se duc la St. Moritz. La hotelul
Carlton. Dar am aflat c n-a ajuns acolo. Ieri am primit un raport
potrivit c ruia a reap rut la Zurich, la Handelshank Schweiz. Am
încercat s -l re inem ca s -l anchet m, dar a fugit. Alt nenorocire
înso it de împuşc turi. Se pare c -l urm resc pretutindeni.
— Surpriz , surpriz , spuse Anna. Po i s afli dac Hartman st
la vreun hotel în Zurich sau altundeva în ar ?
Schmid încuviin .
— Pot s iau leg tura cu Controlorul hotelier din fiecare canton.
Copiile formularelor de înregistrare la hotel ajung la poli ia local .
— Cât de recente sunt?
— Relativ recente, recunoscu Schmid. Dar putem afla m car
unde a fost.
— Dac s-a înregistrat cu numele lui.
— Toate hotelurile autorizate le cer str inilor s prezinte
paşapoartele.
— Poate c are mai multe paşapoarte. Poate c nu st la un
hotel „autorizat”. Poate c are prieteni aici.
Schmid p rea oarecum iritat.
— Vezi dumneata, eu l-am cunoscut şi nu mi s-a p rut o
persoan care s recurg la paşapoarte false.
— Unii dintre oamenii ştia de afaceri au şi al doilea paşaport
pentru ri precum Panama, Irlanda sau Israel.
— Da, dar şi aceste paşapoarte sunt pe numele reale, nu?
— Poate c da, poate c nu. Exist vreo cale de-a afla dac a
p r sit ara?
— Exist mai multe posibilit i de-a p r si ara – cu avionul, cu
automobilul, cu trenul sau mergând pe jos.
— Poli ia de frontier nu face men iuni?
— P i, poli ia de frontier trebuie s se uite la paşapoarte,
recunoscu Schmid, îns deseori n-o face. Şansa noastr sunt
liniile aeriene. Acestea înregistreaz to i pasagerii.
— Şi dac a plecat cu trenul?
— S-ar putea s nu g sim nici o urm , dac nu şi-a f cut o
rezervare la un tren interna ional. Eu nu mi-aş face iluzii.
206
— Nu, zise Ana, dus pe gânduri. Po i s începi c utarea?
— Sigur, spuse Schmid indignat. E procedura standard.
— Când pot primi rezultatele autopsiei? M intereseaz
îndeosebi examenul toxicologic.
Îşi d dea seama c , probabil, abuza de r bdarea poli istului,
îns n-avea de ales. Schmid d du din umeri.
— Ar putea dura o s pt mân . Le-aş putea cere s se
gr beasc .
— Exist o anume neurotoxin pe care aş vrea s-o caute, zise
ea. Asta nu le-ar lua prea mult timp.
— Pot s le cer asta pentru dumneata.
— Da? Şi documentele bancare. Am nevoie de documentele
bancare ale lui Rossignol pe ultimii doi ani. Vor coopera b ncile
elve iene sau ne vor servi povestea cu secretul deplin?
— Or s coopereze cu poli ia la un caz de omucidere, zise
Schmid cu n duf.
— Asta-i o surpriz pl cut . A şi înc ceva. Fotocopiile c r ilor
lui de credit – crezi c pot s le iau?
— Nu v d de ce n-ai putea.
— Minunat, zise ea, constatând c începe s -i plac individul.

Săo Paolo, Brazilia

Nunta avea loc la cel mai exclusivist club privat din Brazilia,
Hipica Jardins. Membri clubului proveneau mai ales din
aristocra ia brazilian , urmaşii primilor colonişti portughezi, familii
care se aflau în ar de cel pu in patru sute de ani. Erau
latifundiari, proprietari de fabrici de hârtie şi c r i de joc, de gazete
şi edituri, magna i ai industriei hoteliere – cei mai boga i dintre cei
boga i, dup cum atesta lungul şir de Bentley-uri şi Rolls-Royce-
uri parcate în fa a cl dirii clubului. To i erau prezen i pentru a
s rb tori c s toria fiicei unuia dintre plutocra ii Braziliei, Doritor
Otavio Carvalho Pinto. Fernanda, intra prin c s torie într-o la fel
de ilustr familie, Alcantara Machados.
Unul dintre oaspe i, un b rbat impozant, cu p rul alb, avea
aproape nou zeci de ani. B trânul care nu f cea parte din
aristocra ie, venise la S o Paolo în anii ’50 şi era un bancher
putred de bogat. În plus, timp de mai multe decenii fusese prieten
şi partener de afaceri cu tat l miresei.
207
Jorge Ramago, c ci aşa se numea, st tea la mas , f r s se
ating de fi leul de vit Perigourdine din fa a lui. Una dintre
chelneri e, o tân r cu p rul negru, se apropie de el şi-i spuse în
portughez :
— Senor Ramago, v caut cineva la telefon.
Ramago se întoarse încet şi-o privi.
— La telefon?
— Da, senor. Spune c e urgent. De la dumneavoastr de-acas .
So ia.
Ramago p ru brusc îngrijorat.
— Unde? … unde? … bolborosi el.
— Pe-aici, domnule, zise chelneri a, ajutându-l s se ridice de
pe scaun.
Traversar încet sala banchetului, deoarece b trânul portughez
suferea de reumatism.
Chelneri a îl îndrum pe Ramago spre o veche cabin telefonic
din lemn şi-l ajut s intre.
În clipa în care întinse mâna spre receptor, Ramago sim i o
împuns tur în partea de sus a coapsei. Icni, privi înjur, dar
chelneri a disp ruse. Durerea se domoli repede. B trânul duse
receptorul la ureche, dar nu auzi decât tonul.
— Nu e nimeni la telefon, mai apuc s zic Ramago înainte de
a-şi pierde cunoştin a.
Un minut mai târziu, un chelner observ trupul f r via din
cabina telefonic . Alarmat, strig dup ajutor.

Alpii Austrieci

Pacientul cu num rul optsprezece fu trezit la miezul nop ii. O


infirmier îi puse un garou pe antebra şi începu s recolteze
sânge.
— Ce dracu-i asta? morm i el.
— Îmi pare r u, domnule, zise infirmiera, într-o englez cu
puternic accent str in. Trebuie s lu m probe de sânge venos la
fiecare patru ore, pân la sfârşitul zilei.
— Doamne Sfinte, pentru ce?
— Ca s fie m surat nivelul serului epo… eritropoietic.
— Nu ştiam c am aşa ceva.
Analizele astea medicale îl nelinişteau.
208
— V rog s v culca i, domnule. V aşteapt o zi grea.

Micul dejun fu servit într-o sufragerie elegant . Bufetul era plin


cu fructe, biscui i, corn uri proaspete, cârn ciori, ou , sl nin şi
jambon.
Dup ce „Pacientul Optsprezece” termin de mâncat, fu condus
într-un cabinet aflat în alt arip a cl dirii.
Acolo, i se f cu o incizie pe partea interioar a antebra ului.
Omul gemu.
— Îmi pare r u dac v doare, zise infirmiera.
— M doare tot afurisitul sta de trup. Pentru ce faci asta?
— E o biopsie a pielii, pentru a examina fibrele elastice din
derma reticular , r spunse ea, aplicându-i un bandaj.
În spate, doi medici în halate albe vorbeau încet în german .
Pacientul Optsprezece în elese fiecare cuvânt.
— Func iile cerebrale sunt oarecum sl bite, spuse b rbatul mai
scund, dar nu e ceva anormal la un om de vârsta lui. Nu sunt
semne ale demen ei senile ori ale bolii Alzheimer.
Un b rbat înalt, slab, cu ten cenuşiu, zise:
— Dar masa muscular cardiac ?
— Acceptabil . Am m surat tensiunea arterial la artera tibial
posterioar , folosind de ast -dat ultrasonografia Doppler şi am
g sit o circula ie periferic defectuoas .
— Deci tensiunea arterial e ridicat .
— Oarecum, dar ne aşteptam la asta.
— Bine. Cred c e un candidat bun. Aş sugera s acceler m
testele.
Un candidat bun, îşi zise Pacientul Optsprezece. Aşadar, pân
la urm avea s se întâmple. Se întoarse c tre medicii din spate şi
le adres un zâmbet larg, simulând recunoştin a.

209
22

Viena

Detectivul particular întârzia. Ben st tea în holul spa ios al


hotelului de pe Karntner Strasse, cu cocteilul neatins în fa a lui,
aşteptându-l pe detectivul al c rui nume îl g sise în Pagini Aurii.
Ştia c existau solu ii mult mai bune de a g si un detectiv
particular decât cartea de telefoane. Ar fi putut s sune un
cunoscut de-aici şi s -i cear o recomandare, îns instinctul îi
spunea s evite cunoscu ii.
Se suise în primul tren, ap ruse neanun at la un mic hotel,
g sise o camer liber şi se înregistrase sub numele de Robert
Simon, unul dintre pseudonimele fratelui s u. I se ceruse
paşaportul şi st tuse cu sufletul la gur cât timp îi fusese verificat.
Primul lucru pe care-l f cuse fusese s caute în cartea de
telefoane a Vienei un detectiv care s par , cel pu in dup anun ,
demn de încredere. Unii aveau adresele în primul district, centrul
oraşului, unde se afla şi hotelul lui Ben. G sise unul care îşi oferea
serviciile pentru localizarea rudelor de mult disp rute şi îl angajase
prin telefon, cerându-i s verifice trecutul unui cet ean austriac.
Acum, se întreba dac detectivul avea s mai apar . Un b rbat
corpolent, de vreo patruzeci de ani, se apropie şi se aşez pe
scaunul de la masa joas , vizavi de Ben.
— Domnul Simon? zise omul şi puse pe mas o serviet
ponosit din piele.
— Eu sunt.
— Hans Hoffman, se recomand detectivul. Ai banii?
— Şi eu sunt încântat de cunoştin , spuse Ben pe un ton
ironic.
Îşi scoase portmoneul, num r patru sute de dolari şi-i împinse
pe mas .
Hoffman îi privi o clip .
— Ce nu e-n regul ? Preferi şilingi austrieci? Îmi pare r u, n-am
fost înc la banc .
— E vorba de o cheltuial suplimentar , zise detectivul.
210
— Z u?
— O obliga ie fa de un vechi prieten de-al meu de la FINA
serviciul de informa ii al armatei austriece.
— Tradus: un bacşiş, spuse Ben.
Hoffman d du din umeri.
— Nu cred c amicul la i-a dat vreo chitan .
Hoffman oft .
— Aşa se fac treburile aici. Nu po i ob ine informa iile pe care le
cau i f r s explorezi diverse canale. Prietenul sta va trebui s -şi
foloseasc legitima ia de militar ca s ob in informa ii. Mai e
nevoie de dou sute de dolari. Num rul de telefon – apropo, nu era
înregistrat – şi adresa i le pot da acum.
Ben scoase banii, ultimii pe care îi avea la el. Detectivul num r
bancnotele.
— Nu ştiu de ce-ai vrut num rul de telefon şi adresa acestei
persoane, dar presupun c eşti implicat într-o afacere interesant .
— De ce spui asta?
— Omul dumitale e o figur important la Viena.
Îi f cu semn chelneri ei şi când aceasta sosi, îi comand un
cocteil şi o tart Maximilian. Apoi scoase din serviet un laptop, îl
deschise şi-l porni.
— Ultimul model, zise el mândru. Cu senzor digital. Foloseşte
amprenta mea ca parol . F r ea, computerul e închis.
Detectivul ap s tastele, apoi întoarse laptopul c tre Ben.
Ecranul era alb, cu excep ia numelui şi adresei lui Jurgen Lenz.
— Îl cunoşti? întreb Hoffman, întorcând laptopul spre el. E o
cunoştin de-a dumitale?
— Nu tocmai. Vorbeşte-mi despre el.
— A, m rog, doctorul Lenz e unul dintre cei mai boga i oameni
din Viena, un filantrop şi un protector al artelor. Funda ia familiei
lui construieşte clinici medicale pentru s raci. Face parte şi din
consiliul de administra ie al Filarmonicii din Viena.
Chelneri a puse în fa a lui Hoffman o cafea şi pr jitura.
Detectivul se n pusti asupra lor înainte ca femeia s se
îndep rteze.
— Ce fel de doctor e Lenz?
— În medicin , dar a renun at s profeseze cu mul i ani în
urm .
— Ce vârst are?
— Înjur de cincizeci, aş zice.
— Medicina trebuie s fie un soi de tradi ie în familia lui.
211
Hoffman râse.
— Î i aminteşti de tat l lui, Gerhard Lenz? Un caz interesant.
Poate c ara noastr nu e cea mai progresist , în anumite
privin e. Compatrio ii mei ar prefera s uite anumite nepl ceri.
sta-i stilul austriac: dup cum se spune, ne-am convins singuri
c Beethoven a fost austriac, iar Hitler german. Îns Jurgen e croit
din alt stof . Asta-i un fiu care caut s compenseze crimele
comise de tat l s u.
— Serios?
— O, da. Jurgen Lenz e detestat în anumite cercuri din cauza
sincerit ii lui. Chiar îşi demasc tat l. To i ştiu c -i e ruşine de
faptele tat lui s u. Spre deosebire de mul i copii ai unor nazişti
faimoşi, el a trecut la fapte. Funda ia Lenz e sus in torul principal
al studiilor despre Holocaust, al bibliotecilor din Israel… finan eaz
lupta împotriva terorismului, a rasismului ştii, genul sta de
activit i.
Îşi concentra aten ia asupra tartei, înfulecând-o de parc s-ar fi
temut s nu-i fie luat de sub nas.
Fiul lui Lenz era un antinazist de frunte? Poate c aveau în
comun mai multe decât b nuise.
— În regul , zise Ben, f cându-i semn chelneri ei s -i
preg teasc nota. Mul umesc.
— Mai pot s fac ceva pentru dumneata? întreb detectivul,
scuturându-şi firimiturile de pe reverele hainei.

Trevor Griffiths p r si hotelul Imperial, aflat la câteva str zi


distan de Oper . Imperial nu era doar cel mai elegant hotel din
Viena, medita Trevor, ci în acelaşi timp celebru deoarece fusese
cartierul general al naziştilor în timpul r zboiului. Oricum, hotelul
îi pl cea.
Avea de f cut un scurt drum pe jos, pe Mariahilfer Strasse,
pân la un mic bar de pe Neubaugasse. Firma cu neon roşu indica
numele barului: BROADWAY CLUB. Se aşez într-un separeu din
fundul înc perii slab luminat şi începu s aştepte. În costumul
s u gri la dou rânduri, nu se încadra în atmosfer .
În aer plutea un fum sufocant de ig ri proaste şi Trevor îşi zise
c p rul şi hainele aveau s -i miroas urât mai târziu. Îşi privi
ceasul, un Audemars Piguet, unul dintre cele câteva extravagan e
pe care şi le îng duia. Costume scumpe, ceasuri şi sex pe s turate.
Z u aşa, ce altceva î i puteai dori, dac nu te interesa mâncarea,
arta sau muzica?
212
Era ner bd tor. Contactul austriac întârzia, iar Trevor nu
suporta lipsa de punctualitate.
În cele din urm , dup aproape jum tate de or , austriacul îşi
f cu apari ia – un troglodit lat în umeri, m t h los, pe nume Otto.
Individul se strecur în separeu şi aşez în fa a lui Trevor o sacoş
roşie, ponosit , din postav.
— Eşti englez, da?
Trevor încuviin şi trase fermoarul sacoşei. În interior erau
dou piese metalice mari – un Makarov de 9 mm, cu eava filetat
şi un amortizor lung, perforat.
— Gloan e? întreb Trevor.
— Suit acolo, zise Otto.
— Ce produc ie? întreb Trevor. Ungar ? Chinez ?
— Ruseasc . Dar e scul bun .
— Cât?
— Trei mii de şilingi.
Trevor se strâmb . Nu era zgârcit, dar detesta jaful la drumul
mare. Trecu la limba german , pentru ca Otto, a c rui englez era
rudimentar , s poat în elege tot.
— Pia a e plin de Makarov.
Otto deveni brusc atent.
— Chestiile astea sunt foarte ieftine, continu Trevor în
german . Toat lumea le fabric , sunt peste tot. O s - i dau o mie
de şilingi şi trebuie s te consideri norocos c primeşti atât.
Pe chipul lui Otto ap ru o expresie de respect.
— Eşti german? întreb el uluit.
De fapt, dac Otto ar fi fost un ascult tor atent şi-ar fi dat
seama c germana lui Trevor provenea din regiunea Dresda.
Trevor nu mai vorbise germana în ultimul timp, dar cuvintele îi
veneau cu uşurin .
La urma urmei, era limba lui matern .

Anna cin singur la restaurantul Movenpick, la câteva str zi


distan de hotelul ei.
Fireşte, i se p rea deprimant s cineze singur într-un oraş
str in, dar în seara aceea era prea absorbit de gânduri ca s se
simt stingherit .
La consulatul american, folosise o linie de fax protejat ca s
transmit la SCI tot ce ştia despre Hartman, inclusiv numerele
c r ilor lui de credit şi ceruse ca serviciul de identificare s
contacteze toate companiile ce emiseser cârdurile, astfel încât s
213
fie informa i în câteva minute dac Hartman şi-ar folosi c r ile de
credit.
Le mai ceruse s afle tot ce puteau despre Hartman. Cineva o
sunase pe telefonul mobil codificat, dup mai pu in de o or . Dup
spusele celor de la biroul lui Hartman, omul se afla în vacan în
Elve ia şi nu sunase la firm de mai multe zile şi n-aveau cum s
ia leg tura cu el.
Func ionarul de la identificare aflase îns ceva interesant:
fratele geam n al lui Hartman murise într-un accident de avion în
Elve ia, cu patru ani în urm . Se p rea c acesta venise în Elve ia
pentru a-l r zbuna. Anna nu ştia ce s fac cu informa ia, deşi
ridica o sumedenie de întreb ri.
Benjamin Hartman era plin de bani. Compania la care lucra,
Hartman Capital Management, administra fonduri de investi ii
uriaşe şi fusese creat de tat l lui Hartman, un cunoscut filantrop
şi un supravie uitor al Holocaustului.
Posibilit ile se impuneau de la sine. Bietul b ie aş bogat, fiul
unui supravie uitor, îşi vâr în cap ideea c bancherii elve ieni n-
au fost corec i fa de victimele Holocaustului. Acum, fratele lui
geam n continu cruciada, încercând un fel de r zbunare
nechibzuit asupra unui mah r al sistemului bancar elve ian.
Dar dac era implicat mai profund? Dac lucra pentru
organiza ia Sigma, dintr-un motiv inexplicabil?
Se mai punea şi întrebarea: de unde ob inuse numele şi
adresele acestor b trâni care se ascundeau? Şi ce leg tur avea
toat povestea cu moartea fratelui s u – dac exista vreuna?
Pu in dup ora nou , Anna se întoarse la hotel, unde
recep ionerul de noapte îi înmân un bilet. Thomas Schmid,
detectivul de la omucideri, o c utase la telefon.
Îl g si la birou.
— Am primit câteva dintre rezultatele autopsiei, zise el. Otrava
aia, care-ai cerut s fie c utat de toxicologi…
— Da.
— Au g sit neurotoxina aia în lichidul ocular. Rossignol a fost
într-adev r otr vit.
Anna se aşez pe scaunul de lâng telefon. Orgoliul îi era
satisf cut. Nu greşise.
— Au g sit vreun semn de injec ie pe corp?
— Pân acum, nu, dar spun c e foarte greu s g seasc semne
atât de mici. Or s mai caute.
— Când a fost ucis?
214
— Se pare c azi-diminea , pu in înainte de sosirea noastr .
— Asta înseamn c Hartman ar putea s mai fie la Zurich. ii
situa ia sub control?
Dup o pauz , Schmid zise pe un ton glacial:
— in situa ia sub control.
— Vreo veste de la b nci?
— B ncile vor coopera, dar nu se gr besc. Au şi ele anumite
proceduri.
— Sigur.
— Ar trebui s avem documentele bancare ale lui Rossignol
mâine…
Un semnal sonor îl întrerupse pe Schmid.
— O clip , mi se pare c am alt apel, spuse Anna şi ap s pe tui
buton. Operatorul hotelului îi comunic c avea un apel de la
biroul ei din Washington.
— Domnişoar Navarro, sunt Robert Polozzi, de la serviciul de
identificare.
— Mul umesc pentru telefon. A ap rut ceva?
— Tocmai au sunat cei de la Mastercard. Hartman şi-a folosit
cârdul acum câteva minute. A f cut o plat la un restaurant din
Viena.

Kent, Anglia

La domeniul s u de la ar , în Westerham, Kent, sir Edward


Downey, fost prim-ministru al Angliei, juca şah cu nepotul lui, în
gr dina de trandafiri, când sun telefonul.
— Nu se poate, exclam Christopher, nepotul de opt ani.
— P zeşte- i caii, tinere, i-o întoarse bine dispus sir Edward.
— Sir Edward, sunt Holland, zise vocea de la telefon.
— Domnule Holland, e totul în regul ? întreb sir Edward,
brusc îngrijorat. Întrunirea noastr se ine aşa cum am stabilit?
— A, f r îndoial , dar s-a ivit o chestiune minor şi m
întrebam dac ne-a i putea ajuta.
Sir Edward asculta în t cere.
— Ei bine, domnule Holland, o s dau câteva telefoane, s v d
ce pot face.

215
Viena

Casa lui Jurgen Lenz era situat într-o zon împ durit ,
exclusivist , din partea de sud-vest a Vienei, numit Hietzing.
Casa, mai exact vila, era mare, modern – o combina ie uimitoare
şi reuşit între arhitectura tirolez şi cea a lui Frank Lloyd Wright.
Elementul-surpriz , îşi zise Ben. Voi avea nevoie de el când o s -l
înfrunt pe Lenz. Într-un fel, era o chestiune de supravie uire. Nu
voia ca ucigaşii lui Peter s descopere c el se afla la Viena. În
ciuda gr untelui de îndoial pe care i-l sem nase Hoffman în
minte, cea mai plauzibil presupunere era c Lenz se num ra
printre ei.
Bineîn eles c nu se putea prezenta pur şi simplu la uşa lui
Lenz, cu speran a c va fi primit. Abordarea trebuia s fie mai
complex . Ben parcurse în gând o list a celor mai importan i şi
influen i oameni pe care-i cunoştea şi care ar fi garantat pentru el,
sau chiar ar fi min it ca s -l ajute.
Îşi aminti de preşedintele unei importante societ i filantropice
americane, care venise de mai multe ori la el ca s -i cear bani. De
fiecare dat , familia Hartman şi firma, îi oferiser sume
substan iale.
Era momentul s se achite de obliga ii, îşi spuse Ben.
Preşedintele societ ii filantropice, Winston Rockwell, grav
bolnav de hepatit , se afla la spital şi era imposibil de abordat. Era
teribil de trist pentru Rockwell, dar foarte convenabil pentru Ben.
Sun acas la Lenz şi ceru s vorbeasc cu Jurgen Lenz. Femeii
care r spunsese la telefon – probabil doamna Lenz – îi spuse c era
un prieten al lui Winston Rockwell, interesat de Funda ia Lenz.
Asta însemna de fapt c dorea s fac o dona ie. Nici m car
funda iile bogate nu refuzau asemenea oferte.
Doamna Lenz r spunse într-o englez fluent c so ul ei urma
s soseasc acas pe la ora cinci şi întreb dac domnul Robert
Simon n-ar dori s vin s bea ceva? Jurgen ar fi fost încântat s
cunoasc un prieten al lui Winston Rockwell.

Femeia elegant , în vârst de vreo cincizeci de ani, îmbr cat


într-o rochie gri de lân , purta un şirag de perle la gât şi cercei
asorta i.
— V rog s intra i, spuse ea. Domnul Simon, da? Eu sunt Ilse
Lenz. Îmi pare bine s v cunosc.

216
— Mul umesc c m-a i primit atât de repede, zise Ben.
— O, nu fi i naiv, suntem bucuroşi s cunoaştem pe cineva
recomandat de Winston. Sunte i din… de unde spunea i?
— Din Los Angeles, r spunse el.
— Am fost acolo cu ani în urm , la o conferin . Jurgen ar
trebui s apar … a, iat c a sosit!
Un b rbat suplu ca un ogar, cu aspect atletic urca în fug
treptele.
— Salutare! strig Jurgen Lenz.
În sacoul lui albastru, cu pantaloni gri de lân şi cravat de
rips, ar fi putut trece drept un director, poate un preşedinte de
colegiu universitar. Fa a lui neted str lucea de s n tate şi era
luminat de un zâmbet amabil.
Ben nu se aşteptase la aşa ceva. Arma lui Liesl, pus în tocul de
la um r, sub sacoul sport i se p ru dintr-o dat grea.
Lenz strânse cu putere mâna lui Ben.
— Orice prieten al lui Winston Rockwell e şi prietenul meu!
Apoi, coborî vocea. Cum se mai simte?
— Nu e bine, zise Ben. Se afl la Centrul Medical George
Washington de mai multe s pt mâni, iar medicii i-au spus c
trebuie s mai r mân acolo cel pu in înc dou s pt mâni.
— Îmi pare teribil de r u, spuse Lenz, înconjurând cu bra ul
talia zvelt a so iei lui. Ei, dar s nu st m aici. S bem ceva, nu?
Trevor parc Peugeot-ul furat pe strad , vizavi de casa lui Lenz
din Hietzing, opri motorul şi începu s aştepte. Când inta va ieşi
din cas , el va coborî din maşin , va traversa strada şi se va
apropia. N-avea de gând s rateze.

217
23
Nu mai era timp.
Cu siguran nu mai era timp s treac prin procedurile
standard.
Hartman tocmai f cuse o plat la un hotel din Viena. Era o
sum mic , echivalentul a vreo cincisprezece dolari. Oare se oprise
la hotel doar ca s bea ceva, s ia o cafea ori s m nânce? Dac
era aşa, plecase de mult de-acolo; dac st tea la hotel, avea s -l
prind , îşi zise Anna.
Ar fi putut lua leg tura cu reprezentan a FBI din Viena, dar
pân când biroul ar fi contactat poli ia local prin Ministerul
austriac al Justi iei, Benjamin Hartman ar fi avut timp s dispar .
În consecin , alergase la Aeroportul Kloten din Zurich,
cump rase un bilet la prima curs Austrian Airlines c tre Viena şi
se oprise la primul telefon public pentru a-l suna pe Fritz Weber de
la poli ia vienez . Dr. Fritz Weber era şeful Sicherheitsburo,
serviciul de securitate al poli iei vieneze, specializat în infrac iunile
cu violen . Nu era chiar sec ia la care voia ea s ajung , îns ştia
c Weber o va ajuta bucuros.
ÎI cunoscuse pe Weber cu câ iva ani în urm , când fusese
trimis la Viena s rezolve un caz în care era implicat un ataşat
cultural de la Ambasada american , care intrase într-un grup ce
furniza fete minore.
Weber, un b rbat afabil şi un politician abil, fusese
recunosc tor pentru ajutorul şi discre ia ei în rezolvarea unei
probleme ce prezenta poten iale complica ii pentru ambele ri şi o
invitase la o cin înainte de plecare. Acum p rea încântat s-o aud
şi-i promise c o s numeasc imediat pe cineva care s se ocupe
de caz.
Al doilea telefon îl d du reprezentantului FBI din Viena, Tom
Murphy, pe care nu-l cunoştea, dar despre care auzise numai
lucruri bune. Îi oferi lui Murphy o versiune prescurtat a motivelor
pentru care venea la Viena. El o întreb dac voia s -i stabileasc
o leg tur cu poli ia vienez , îns ea îl refuz , spunându-i c avea
propriile ei contacte acolo. Murphy, un adev rat om al
regulamentelor, nu p ru fericit s aud asta, dar nu obiect .
De îndat ce ajunse la Aeroportul Schwechat din Viena, Anna îl
218
mai sun o dat pe Fritz Weber, care îi d du numele şi num rul de
telefon al inspectorului districtual de la brigada de supraveghere,
care lucra acum la caz.
Sergentul Walter Heisler nu vorbea fluent engleza, îns reuşir
s se în eleag .
— Am fost la hotelul unde a pl tit Hartman cu cartea de credit,
îi explic Heisler. Locuieşte acolo.
Sergentul ac ionase rapid. Asta era încurajator.
— Bun treab , zise ea. Avem şanse s -i g sim maşina?
Complimentul p ru s -l însufle easc pe poli ist. Deoarece
subiectul investiga iei era un american, omul în elese c prin
implicarea unui reprezentant al guvernului american vor fi
eliminate aspectele de jurisdic ie pe care le-ar fi presupus
arestarea unui cet ean str in.
— I-am pus deja… cum spune i voi, o coad , zise Heisler.
— Glumeşti. Cum ai reuşit?
— P i, de cum am aflat c locuieşte la hotel, am plasat doi
oameni la chioşcul de ziare din fa a cl dirii. Mi-au spus c omul
foloseşte o maşin închiriat , un Opel Vectra. L-au urm rit pân
într-un cartier al Vienei numit Hietzing.
— Ce face acolo?
— Viziteaz pe cineva, probabil. E o locuin particular ,
încerc m s afl m a cui e.
— Uimitor. A i f cut o treab fantastic .
— Mul umesc, zise el vesel. Vrei s vin s te iau de la aeroport?

Statur câteva minute la taifas, ceea ce pentru Ben era stresant,


deoarece îşi elaborase în prip acoperirea. Inventatul Robert Simon
conducea o firm de management financiar plin de succes, cu
sediul în L.A. – Ben îşi spuse c , dac nu se dep rta prea mult de
adev r, existau mai pu ine şanse de-a comite o gaf – şi administra
bunurile starurilor de cinema, ale magna ilor propriet ilor
imobiliare, ale miliardarilor din Silicon Valley. Ben se scuz
spunând c lista clien ilor lui trebuia s r mân confiden ial , dar
men iona un nume sau dou de care cei doi auziser cu siguran .
În acelaşi timp, Ben continua s se întrebe: cine-i omul sta?
Singurul moştenitor al lui Gerhard Lenz – faimosul om de ştiin şi
unul dintre liderii unei organiza ii numite Sigma.
În vreme ce sporov ia cu so ii Lenz, Ben observa pe furiş
camera în care se aflau. Înc perea era mobilat cu vechi piese
englezeşti şi fran uzeşti. Picturile iluştrilor maeştri aveau rame
219
aurite, fiecare fiind perfect luminat . Pe o mas aflat lâng
canapea, remarc nişte fotografii în rame de argint, ale celor
despre care b nui c erau membrii familiei. Era frapant absen a
oric rei imagini a tat lui lui Lenz.
— Am vorbit destul despre munca mea, zise Ben. Voiam s v
întreb despre Funda ia Lenz. În eleg c scopul ei principal e de a
promova studiile despre Holocaust.
— Da, finan m studiile istorice ale savan ilor şi oferim bani
bibliotecilor din Israel, îi explic Jurgen Lenz. Consider m c e
extrem de important ca elevii austrieci s cunoasc atrocit ile
f ptuite de nazişti. S nu uit m c mul i austrieci i-au primit cu
bra ele deschise pe nazişti. În anii ’30 când Hitler a venit aici şi a
inut o cuvântare din balconul hotelului Imperial, s-au adunat
foarte mul i. Lenz oft . O ruşine.
— Dar tat l dumitale… dac nu te superi c întreb… începu
Ben.
— Istoria consemneaz faptele tat lui meu, spuse Lenz. A f cut
cele mai îngrozitoare, cele mai cumplite experimente pe prizonierii
de la Auschwitz, pe copii…
— V rog s m scuza i, zise Lise Lenz, ridicându-se în picioare.
Nu pot s aud vorbindu-se despre tat l lui, murmur ca.
— Iubito, îmi pare r u, strig Lenz dup ea.
Se întoarse c tre Ben, îndurerat.
— N-o pot învinui. Tat l ei a fost ucis în r zboi, când ea era
foarte mic .
— Îmi pare r u c am deschis discu ia, zise Ben.
— Te rog, nu- i face probleme. E o întrebare foarte fireasc .
Sunt sigur c americanilor li se pare ciudat faptul c fiul celebrului
Gerhard Lenz şi-a f cut un scop în via din finan area studierii
crimelor tat lui s u. Trebuie s în elegi un lucru: aceia dintre noi
care am fost nevoi i s ne confrunt m cu situa ia asta – noi, copiii
celor mai importan i nazişti – reac ion m foarte diferit. Exist unii,
precum Wolf, fiul lui Rudolf Hess, care îşi consacr via a încerc rii
de-a l muri trecutul tat lui s u. Mai sunt şi cei care cresc în
confuzie, luptându-se s g seasc un sens întregii istorii. Eu m-
am n scut prea târziu ca s am amintiri personale despre tat l
meu, dar exist al ii care şi-au cunoscut ta ii doar aşa cum se
comportau acas , nu ca pe oamenii lui Hitler.
În timp ce vorbea, Jurgen Lenz devenea tot mai p timaş.
— Noi am tr it în case confortabile. Mergeam cu maşina prin
ghetoul din Varşovia, stând pe bancheta din spate a unei limuzine
220
şi nu în elegeam de ce copiii de-acolo erau atât de trişti. Vedeam
cum le str luceau ochii ta ilor noştri atunci când suna însuşi
Fuhrerul ca s ureze familiei „Cr ciun fericit”. Unii dintre noi,
atunci când am crescut îndeajuns ca s putem gândi, am înv at
s ne detest m ta ii şi tot ce însemnau ei. S -i dispre uim cu
fiecare fibr a fiin ei noastre.
Chipul surprinz tor de tân r al lui Lenz se înroşise.
— În elegi, nu m gândesc la tat l meu ca la un tat . Pentru
mine e un str in. La scurt timp dup încheierea r zboiului, a fugit
în Argentina, sunt sigur c ştii asta. A ieşit din Germania cu
documente false şi ne-a l sat, pe mama şi pe mine, f r un ban,
într-un lag r militar. F cu o pauz . Aşa c , vezi dumneata, n-am
avut niciodat îndoieli sau mustr ri de cuget în leg tur cu
naziştii. Iar crearea acestei funda ii a fost cel mai m runt lucru pe
care l-am putut face.
Pre de o clip , în camer se aşternu t cerea.
— Am venit în Austria ca s studiez medicina, continu Lenz. În
anumite privin e, p r sirea Germaniei a fost o uşurare. Mi-a
pl cut aici – eram n scut aici – şi am r mas, am practicat
medicina, tr ind retras. Dup ce am cunoscut-o pe Lise, am
discutat ce-am putea face cu banii pe care-i moştenise ea – tat l ei
f cuse o avere publicând c r i religioase – şi-am hot rât ca cu s
renun la medicin şi s -mi consacru via a luptei împotriva
idealurilor tat lui meu.
Discursul lui Lenz p rea pu in prea şlefuit, de parc -l rostise de
o mie de ori pân atunci. F r îndoial c aşa f cuse. Totuşi, nici o
not fals nu era sesizabil . Era clar c în spatele fermit ii calme
a lui Lenz se afla un om chinuit.
— Nu i-ai mai rev zut tat l niciodat ?
— L-am v zut de dou sau trei ori înainte de-a muri. A venit din
Argentina în Germania, în vizit . Avea alt nume, alt identitate.
Mama n-a vrut s -l vad . Eu l-am v zut, îns n-ara sim it nimic
pentru el. Era un str in.
— Mama dumitale l-a evitat, pur şi simplu?
— S-a dus în Argentina, la înmormântarea lui. A f cut asta de
parc ar fi vrut s se asigure c era mort. Interesant e c a îndr git
ara aia. Acolo s-a stabilit în cele din urm .
Urm alt pauz , apoi Ben vorbi pe un ton calm, dar hot rât:
— Sunt impresionat de toate resursele pe care le-ai alocat
pentru a face lumin asupra trecutului tat lui dumitale. În
leg tur cu asta, m întreb dac po i s -mi spui ceva despre o
221
organiza ie cunoscut sub numele Sigma.
În vreme ce rostea numele, Ben studia cu aten ie chipul lui
Lenz. Acesta îl privi îndelung. Ben îşi auzea b t ile inimii, într-un
târziu, Lenz vorbi:
— Ai men ionat Sigma în treac t, dar cred c sta este
adev ratul motiv pentru care ai venit aici. Ce doreşti, domnule
Simon?
Ben se înfiora. Se l sase încol it. N-avea prea multe solu ii:
putea încerca s se cramponeze de falsa identitate ori s scoat
adev rul la iveal .
Era momentul s scoat vânatul din vizuin .
— Domnule Lenz, te invit s clarifici natura implic rii dumitale
în organiza ia Sigma.
Lenz se încrunt .
— De ce te afli aici, domnule Simon? De ce te furişezi în casa
mea şi m min i? zise Lenz calm, zâmbind straniu. Eşti de la CIA,
domnule Simon, nu-i aşa?
— Ce vrei s spui? zise Ben, z p cit.
— De fapt, cine eşti, domnule Simon? şopti Lenz.

— Frumoas cas , zise Anna. A cui e?


St tea pe scaunul din fa al unui BMW albastru, un vehicul al
poli iei f r pl ci de înmatriculare. La volan era sergentul Walter
Heisler, un b rbat vânjos, de vreo patruzeci de ani, destul de
prietenos.
— A unuia dintre cei mai, , importan i cet eni ai noştri,
spuse Heisler, tr gând din igar . Jurgen Lenz.
— Cine e?
Priveau amândoi o vil frumoas , aflat cam la o sut de metri
distan . Anna observ c aproape toate maşinile parcate acolo
aveau pl ci de înmatriculare negre, cu litere albe. Heisler o l muri
c trebuia s pl teşti ca s ai astfel de pl ci de mod veche.
Sergentul scoase un nor de fum.
— Lenz şi so ia lui sunt activi în cercurile înaltei societ i de-
aici. Cred c voi îi numi i… cum îi zice, filo – filantropi? Lenz
conduce funda ia familiei. Au venit aici acum vreo dou zeci şi ceva
de ani, din Germania.
— Hmm.
Ochii o usturau de la fumul de igar , dar nu se plânse. Heisler
îi f cea o mare favoare. Prefera s stea acolo, în maşina poli iei
plin de fum.
222
— Câ i ani are?
— Cincizeci şi şapte, cred.
— Şi e un personaj important?
— Foarte.
Mai erau înc trei vehicule neînmatriculate parcate în zon : una
lâng ei şi alte dou la câteva sute de metri în josul str zii, vizavi
de vila lui Lenz. Maşinile erau dispuse într-o clasic forma ie
rectangular , astfel ca indiferent pe unde ar fi p r sit Hartman
cartierul, s -l prind în curs . Ofi erii din maşini, membri
experimenta i ai brig zii de supraveghere erau înarma i.
Anna nu avea nici o arm . Era pu in probabil, îşi zise ea, ca
Hartman s opun rezisten . Din dosarul lui reieşea c nu
de inuse niciodat o arm , nici nu f cuse vreo cerere pentru
permis de portarma. Crimele fuseser comise cu ajutorul unei
seringi cu otrav .
Anna nu ştia prea multe despre Hartman, iar colegii ei vienezi
cu atât mai pu in. Anna îi spusese prietenului ei Fritz Weber c
americanul l sase amprente la locul unei crime din Zurich, nimic
mai mult. La rândul s u, Heisler ştia doar c Hartman era c utat
pentru uciderea lui Rossignol. Asta era suficient pentru a-l urm ri
şi, la cererea oficial a reprezentantului FBI în Viena, a-l aresta.
Anna se întreba cât încredere putea avea în poli ia local . Nu
era o întrebare retoric . Hartman era acolo şi se întâlnea cu un om
care…
Brusc îi veni o idee.
— Tipul sta, Lenz, zise ea, are vreo leg tur cu naziştii?
Heisler îşi strivi igara în scrumiera plin de la bordul maşinii.
— P i, tat l lui… Ai auzit de doctorul Gerhard Lenz?
— Nu, ar trebui s fi auzit?
Sergentul d du din umeri: americani naivi.
— E unul dintre cei mai r i. A fost coleg cu Josef Mengele, care
a f cut tot felul de experimente cumplite în lag rele de
concentrare.
— Aha.
Anna îşi zise c Hartman-fiul, cu spiritul de r zbunare al unui
supravie uitor, era pe urmele descenden ilor naziştilor.
— Fiul lui e un om bun. Şi-a consacrat via a îndrept rii r ului
f cut de tat l lui.
Anna privi prin parbriz magnifica vil a lui Lenz. Fiul era
antinazist? Uimitor. Se întreb dac Hartman ştia asta. S-ar fi
putut s nu ştie decât c tân rul Lenz era fiul lui Gerhard, fiul
223
unui nazist. Dac este un fanatic, nu-i va p sa c Lenz junior nu
sem na cu tat l s u. În cazul acesta s-ar fi putut ca Hartman s -i
fi administrat deja lui Jurgen Lenz o injec ie fatal .
Iisuse, îşi spuse ea, în vreme ce Heisler îşi aprindea alt igar .
De ce-om sta noi aici f r s facem nimic?
— Ea dumitale? întreb deodat Heisler.
— Ce s fie a mea?
— Maşina aia. Ar t spre un Peugeot parcat vizavi de vila lui
Lenz. E acolo de când am ajuns noi aici.
— Nu. Nu e una de-a voastr ?
— Sigur c nu. Îmi dau seama dup num r.
— Poate c e a unui vecin.
— M întreb dac nu cumva colegii dumitale americani sunt
implica i în treaba asta şi te verific , spuse Heisler înfierbântat.
Dac aşa stau lucrurile, anulez opera iunea asta imediat!
Tulburat , încercând s se apere, Anna zise:
— Nu poate fi aşa. Tom Murphy mi-ar fi spus înainte de-a
trimite pe cineva. Oricum, nu prea p rea interesat când i-am vorbit
despre asta.
Dar dac o verifica pe ea? Era posibil?
— Bine, atunci cine e?

— Cine eşti dumneata? repet Jurgen Lenz, cu frica întip rit


pe chip. Nu eşti un prieten de-al lui Winston Rockwell.
— Într-un fel, da, zise Ben. Îl cunosc dintr-o activitate comun .
Sunt Benjamin Hartman. Tat l meu e Max Hartman.
Îl privi din nou cu aten ie pe Lenz, ca s -i surprind reac ia.
Lenz se albi la fa , apoi expresia i se îmblânzi.
— Doamne Sfinte, şopti el, acum remarc asem narea. Fratelui
dumitale i s-a întâmplat ceva teribil.
Ben se sim i de parc ar fi primit un pumn în stomac.
— Ce ştii dumneata? strig el.

Sta ia radio din maşina poli iei prinse via .


— Korporal, wer ist das?
— Keine Ahnung.
— Keiner von uns, oder?
— Richtig.
Cealalt echip observase Peugeot-ul şi voia s ştie dac era o
maşin de-a lor; Heisler le spuse c n-avea idee cui apar inea. Lu
o lunet , pentru vedere nocturn , de pe bancheta din spate şi o
224
duse la ochi. Pe strad se întunecase, iar maşina neidentificat
stinsese luminile. În apropiere nu era nici un stâlp de iluminat,
aşa c fa a şoferului nu se putea distinge.
— Are un ziar în fa , zise Heisler. Die Kronen Zeitung… De-abia
îl pot distinge.
— Cred c nu-i e uşor s citeasc pe întuneric, nu?
— Nu cred c vede mare lucru.
Heisler p rea s împ rt şeasc umorul ei.
— Pot s m uit şi eu?
Anna nu v zu decât ziarul.
— E limpede c se str duieşte s nu fie identificat, spuse ea,
gândind în acelaşi timp: dac într-adev r este de la FBI? Ceea ce
ne spune ceva. Te deranjeaz dac folosesc telefonul dumitale
mobil?
— Deloc.
Poli istul îi d du Eriksonul lui butuc nos şi Anna form
num rul Ambasadei americane din Viena.
— Tom, zise ea când Murphy veni la aparat. Sunt Anna Navarro.
Ai trimis pe cineva la Hietzing?
— La Hietzing? Aici, în Viena?
— Da, cazul meu.
Urm o pauz .
— Nu, nu mi-ai cerut asta, nu-i aşa?
— Ei bine, cineva îmi d peste cap supravegherea. Crezi c ar
putea fi de la biroul dumitale?
— Mai degrab nu. Oricum, cei de-aici dau socoteal de
ac iunile lor, din câte ştiu eu.
— Mul umesc.
Închise şi-i înapoie telefonul lui Heisler.
— Ciudat.
— Atunci cine-i în maşina aia? întreb Heisler.

— De ce ai crezut c sunt de la CIA? întreb Ben.


— Exist nişte veterani în comunitatea aia care sunt mai
degrab împotriva mea, zise Lenz, dând din umeri. Ai auzit de
proiectul Agrafa?
Trecuser la votc . Lise Lenz tot nu se întorsese în camer şi
trecuse o or de când plecase.
— Poate c nu sub numele sta. Imediat dup r zboi guvernul
american – OSS, cum se numea organiza ia de dinainte de CIA – a
adus ilegal în Statele Unite câ iva din cercet torii de frunte ai
225
Germaniei naziste. „Agrafa” era numele de cod al acestui plan.
Americanii au „albit” dosarele germanilor: le-au falsificat trecutul
şi au acoperit faptul c erau criminali de r zboi. Au ac ionat astfel
deoarece imediat dup încheierea r zboiului, America şi-a
îndreptat aten ia spre o nou form de lupt – r zboiul rece.
Brusc, tot ce conta era lupta împotriva Uniunii Sovietice.
Americanii pierduser patru ani şi nenum rate vie i luptându-se
cu naziştii şi, deodat , naziştii au devenit prietenii lor – cât vreme
îi puteau ajuta în b t lia împotriva comuniştilor. Acei cercet tori
erau oameni str luci i, creierele din spatele extraordinarelor
realiz ri ştiin ifice ale celui de-al Treilea Reich.
— Şi criminali de r zboi.
— Exact. Unii dintre ei erau r spunz tori pentru uciderea a mii
de prizonieri în lag rele de concentrare. Al ii, precum Wernher von
Braun şi doctor Hubertus Strughold, inventaser multe dintre
armele folosite de nazişti. Arthur Rudolph, care a contribuit la
uciderea a dou zeci de mii de oameni nevinova i la Nordhausen, a
primit cea mai înalt distinc ie civil a NASA!
Se însera. Lenz se ridic şi aprinse luminile.
— Americanii l-au adus în Statele Unite pe omul care r spundea
de lag rele mor ii din Polonia. I-au acordat azil unui cercet tor
nazist care condusese experimentele de congelare la Dachau, care
a ajuns un distins profesor de medicin spa ial . Oamenii de la
CIA care s-au ocupat de treaba asta, pu inii care au supravie uit,
n-au apreciat deloc eforturile mele de-a elucida acest episod.
— Eforturile dumitale?
— Da şi pe cele ale funda iei mele. Nu e o parte nesemnificativ
a cercet rilor pe care le finan m.
— Dar ce amenin are putea constitui CIA?
— CIA, din câte-am în eles, n-a ap rut decât la câ iva ani dup
r zboi, dar a moştenit controlul operativ al acestor agen i. Exist
aspecte ale istoriei pe care cei din garda veche a CIA prefer s le
lase necercetate. Unii dintre ei ar fi capabili de orice ca s fie siguri
de asta.
— Îmi pare r u, dar nu pot crede. CIA nu se ocup cu uciderea
oamenilor.
— Nu, nu se mai ocup , admise Lenz, cu o not de sarcasm în
glas. Nu dup ce l-au ucis pe Allende în Chile, pe Lumumba în
Congo şi-au încercat s -l asasineze pe Castro. Nu, legea le interzice
s fac aşa ceva. Acum „încheie contracte secundare”, cum v
place vou , oamenilor de afaceri americani, s spune i. Angajeaz
226
liber-profesionişti, mercenari, prin intermediul unor organiza ii-
paravan, astfel c ucigaşii nu pot fi niciodat asocia i cu guvernul
american. Lenz t cu o clip şi apoi continu : Lumea e mai
complex decât î i închipui dumneata.
— Dar toate astea sunt de domeniul trecutului, irelevante.
— Nu chiar irelevante dac eşti unul dintre b trânii care ar
putea fi implicat, continu Lenz neînduplecat. Vorbesc despre
politicieni vârstnici, diploma i pensiona i, foşti demnitari care şi-au
f cut datoria în tinere ea lor fa de Biroul de Servicii Strategice. În
timp ce-şi fac de lucru prin bibliotecile lor şi îşi scriu memoriile, nu
pot evita o anume senza ie de nelinişte. Se uit la lichidul
transparent din paharul lui, de parc v zuse ceva acolo. Sunt
oameni obişnui i s aib putere şi s fie respecta i. N-ar privi cu
ochi buni nişte revela ii care le-ar umbri epoca lor de aur. O, sigur,
îşi spun c tot ce fac e pentru binele rii, pentru renumele
Statelor Unite. Multe dintre tic loşiile oamenilor se fac în numele
binelui comun. Asta o ştiu, domnule Hartman. Câinii b trâni şi
slabi pot fi foarte periculoşi. Se pot da telefoane, pot fi solicitate
servicii. Mentorii pretind loialitate proteja ilor. B trânii
însp imânta i sunt hot râ i s moar m car cu onoarea nep tat .
Mi-aş dori s nu in seama de scenariul sta, îns eu îi cunosc şi
ştiu de ce sunt în stare.
Ilse reap ru, inând în mân un mic volum legat în piele, pe
cotorul c ruia Ben citi numele Holderlin, scris cu litere aurii.
— V d c tot despre asta vorbi i, zise ea.
— În elegi, nu-i aşa, de ce suntem uneori uşor irita i, zise Lenz
cu glas domol. Avem mul i duşmani.
— So ul meu a primit multe amenin ri, spuse lise. Exist
fanatici de dreapta care-l consider drept un renegat, un om care
şi-a tr dat tat l. Zâmbi trist şi se înapoie în camera al turat .
— Aceia m îngrijoreaz mai pu in decât cei care din ra iuni
egoiste nu în eleg de ce nu putem l sa şarpele s doarm .
Ochii lui Lenz îl priveau cu aten ie.
— Şi ai c ror prieteni, cum spuneam, pot fi tenta i s ia m suri
extreme pentru a se asigura c epoca lor de aur r mâne de aur.
Dar e timpul s m opresc. Aveai nişte întreb ri despre perioada
postbelic , întreb ri la care sperai s pot r spunde.
Jurgen Lenz examina fotografia, inând-o strâns cu ambele
mâini.
— sta-i tat l meu, spuse el.
— Semeni foarte bine cu el.
227
— Asta-i moştenirea, nu? zise Lenz cu triste e.
Nu mai era gazda amabil , fermec toare. Acum studia atent
fotografia.
— Doamne Sfinte, nu. Nu se poate.
Se cufund în fotoliu, p mântiu la fa .
— Ce nu se poate? Ben insist . Spune-mi ce ştii.
— Poza e autentic ?
— Da.
Vie ile lui Peter, Liesl şi cine ştie ale câtor altora erau garan ia
autenticit ii ei.
— Dar Sigma a fost un mit! O legend ! Cu to ii ne-am convins
de asta.
— Deci ştii despre ea?
Lenz se aplec în fa .
— Trebuie s - i aminteşti c , în tumultul de dup r zboi, au
circulat tot felul de poveşti fantastice. Una dintre acestea a fost
Sigma. Se spunea c fusese încheiat un fel de alian între marii
industriaşi ai lumii. Ar t spre dou chipuri din fotografie. Se
afirma c oameni precum sir Alford Kittredge şi Wolfgang Sieber,
unul respectat, cel lalt hulit, au f cut front comun, c s-au
întâlnit în secret şi-au încheiat un pact clandestin.
— Şi care era natura acelui pact?
Lenz d du neajutorat din cap.
— Mi-aş dori s ştiu, domnule Hartman… pot s - i spun Ben?
Îmi pare r u. Pân acum, n-am luat în serios poveştile astea.
— Şi implicarea tat lui dumitale?
Lenz d du încet din cap.
— Dumneata ştii mai multe decât mine. Poate c Jakob
Sonnenfeld ştie ceva despre asta.
Sonnenfeld… Sonnenfeld era cel mai important vân tor de
nazişti înc în via .
— M-ar ajuta?
— Vorbind în calitate de sponsor principal al institutului s u,
r spunse Lenz, sunt sigur c o s -şi dea toat silin a. Îşi turn
ceva mai mult votc . Înc nu mi-ai explicat cum ai ajuns s fii
implicat în povestea asta.
— Îl recunoşti pe omul de lâng tat l dumitale?
— Nu, zise Lenz. Apoi miji ochii studiind fotografia. Seam n
pu in cu… dar nici asta nu se poate.
— Ba da. Tat l meu lâng tat l dumitale.
— Dar n-are sens, protest Lenz. To i cei din lumea mea au
228
auzit de tat l dumitale. E un mare filantrop. O for a binelui. Şi,
desigur, un supravie uitor al Holocaustului. Da, seam n cu el…
cu dumneata, de fapt, îns , repet: nu are sens.
Ben râse cu am r ciune.
— Îmi pare r u, dar lucrurile au încetat s aib sens pentru
mine de când fostul meu prieten din colegiu a încercat s m
ucid .
Lenz îl privi comp timitor.
— Spune-mi cum ai g sit asta.
Ben îi vorbi despre evenimentele ultimelor câteva zile, încercând
s r mân cât mai calm cu putin .
— Deci şi dumneata cunoşti pericolul, zise grav Lenz. Exist fire
invizibile care leag aceast fotografie de acele mor i.
Frustrarea încol ea în sufletul lui Ben în vreme ce se str duia s
g seasc un sens celor spuse de Lenz şi s rearanjeze informa iile
fragmentare pentru a ob ine o imagine coerent . În loc s devin
mai clare, lucrurile erau tot mai tulburi, mai n ucitoare.
Ben îşi d du seama c Ilse revenise în camer sim indu-i
parfumul.
— Tân rul sta aduce numai primejdii, îi spuse ea so ului ei, cu
un glas aspru. Se întoarse c tre Ben. Iart -m , dar nu mai pot s
tac. Aduci moartea în casa asta. So ul meu e amenin at de
extremişti de mul i ani. Îmi pare r u pentru tot ce-ai suferit, îns
eşti neglijent, ca to i americanii. Ai venit s -l vezi pe so ul meu sub
un pretext fals, urm rind propria dumitale vendet .
— Te rog, Ilse, interveni Lenz.
— Iar acum ai adus moartea cu dumneata, ca pe un oaspete
neanun at. i-aş fi recunosc toare dac ai p r si casa mea. So ul
meu a f cut destul. Trebuie s -şi dea şi via a?
— Ilse e sup rat , zise Lenz în chip de scuz . Exist aspecte ale
vie ii mele cu care nu s-a obişnuit.
— Nu, spuse Ben. Poate c are dreptate. Am pus deja prea
multe vie i în pericol.
Chipul lui Ilse devenise imobil.
— Gute Nacht, spuse ea, pe un ton calm, dar ferm.
Conducându-l pe Ben spre hol, Lenz îi spuse în şoapt :
— Aş fi bucuros s te ajut. S fac ce pot. S trag nişte sfori unde
pot, s - i înlesnesc nişte contacte. Ilse are dreptate într-o privin .
Te sf tuiesc s fii prudent, prietene.

Ben p r si n ucit casa lui Lenz. Era dep şit de situa ie. De ce
229
nu putea recunoaşte c era neputincios, nepreg tit s lupte cu cei
care-i omorâser fratele? Ceea ce aflase pân acum nu-l conducea
nic ieri. Mintea îi era plin de întreb ri f r r spuns. Max
Hartman, filantropul, supravie uitorul Holocaustului, umanitarul –
era, în realitate, un om precum Gerhard Lenz, un tovar ş de
barbarii? Era posibil ca Max s fi fost complice la uciderea lui
Peter? Era el omul din spatele mor ii propriului s u fiu?
De-aceea disp ruse brusc? Ca s nu aib de înfruntat propria-i
demascare? Şi complicitatea CIA? Cum dracu’ a ajuns un
Obersturmfuhrer din SS s emigreze şi s se stabileasc în State
dac nu cu ajutorul guvernului american? Alia ii lui, vechii
prieteni, erau în spatele acelor evenimente oribile? Era posibil ca ei
s ac ioneze în folosul tat lui s u, ca s -l protejeze şi s se
protejeze – f r ştiin a b trânului?
„Vorbeşti despre lucruri pe care nu le po i în elege”, îi spusese
tat l lui.
Ben era prad unor sentimente contradictorii. O parte din el –
fiul devotat, loial – voia s cread c exista o alt explica ie. De
când auzise dezv luirile lui Peter dorise un motiv ca s cread c
tat l lui nu era un… un ce? Un monstru. Auzea glasul mamei lui,
pe patul de moarte, rugându-l st ruitor s în eleag , s încerce s
acopere ruptura, s se împace cu situa ia, s -l iubeasc pe acel
b rbat complicat, dificil care era Max Hartman.
În acelaşi timp o parte din el sim ea o bine venit limpezime.
M-am str duit mult s te în eleg, tic losule! se pomeni Ben
strigând în gând. Am încercat s te iubesc. Dar pentru o impostur
ca asta, pentru hidoşenia adev ratei tale vie i – cum aş putea sim i
altceva decât ur ?
Parcase la mare distan de casa lui Lenz. Nu voia ca num rul
maşinii s -l dea de gol; cel pu in aşa gândise mai devreme, când
crezuse c Lenz era unul dintre conspiratori.
Coborî pe aleea din fa a casei şi înainte de-a ajunge în strad ,
v zu cu coada ochiului o lumin aprinzându-se. Era becul din
plafonul unei maşini aflate la câ iva metri distan .
Cineva ieşi din maşin şi se îndrept spre el.

Trevor v zu o lumin aprinzându-se şi se întoarse s se uite.


Uşa din fa era deschis . inta sporov ia cu un b rbat mai
vârstnic, probabil Lenz. Trevor aştept pân când cei doi îşi
strânser mâinile şi inta porni pe aleea din fa a vilei, apoi coborî
din maşin .
230
24
— Vreau s verifica i num rul de înmatriculare, ceru Heisler
prin sta ia radio din maşin . Apoi se întoarse c tre Anna. Dac nu
sunte i voi şi nici noi, atunci cine e? Trebuie s ai vreo idee.
— Cineva care supravegheaz casa, zise ea. Nu-mi place treaba
asta.
Se întâmpl ceva aici. Oare ar trebui s -i spun lui Heisler ce cred
despre Hartman? Era o specula ie la urma urmei. Dac Hartman
se afla acolo doar ca s ob in informa ii de la Lenz şi nu ca s -l
ucid ?
Cu toate astea… aveau justificarea legal de-a n v li în vil .
Dac se dovedea c în timp ce ei st teau acolo şi supravegheau
casa, unul dintre cet enii de vaz ai oraşului era în pericol de-a fi
ucis? Protestele ar fi fost teribile; s-ar fi creat un incident
interna ional şi toate oalele s-ar fi spart în capul ci.
Heisler îi întrerupse gândurile.
— Vreau s te duci pân la maşina aia şi s te ui i la fa a
omului, spuse el. Vezi dac îl cunoşti.
P rea un ordin, nu o cerere. Anna accept .
— Am nevoie de o arm , zise ea.
Heisler îi întinse arma lui.
— Ai luat-o de pe podeaua maşinii. Probabil c am l sat-o acolo.
Nu i-am dat-o eu.
Anna ieşi din maşin şi porni spre vila lui Lenz. Uşa din fa a
casei se deschise. Doi b rba i st teau de vorb .
Lenz şi Hartman, observ ea uşurat .
Cei doi b rba i îşi strânser mâinile cu prietenie, apoi Hartman
o lu pe alee, spre strad .
În interiorul Peugeot-ului se aprinse o lumin . Un b rbat, cu un
trenci împ turit pe bra ul drept ieşi din maşin . Atunci îi v zu fa a
pentru prima oar .

Fa a!
Cunoştea fa a aia. O mai v zuse. Dar unde?
B rbatul cu trendul pe bra închise portiera în timp ce Hartman
ajunse la cinci metri distan .
Pre de o clip , Anna îl v zu pe b rbat din profil.
231
O poz din profil. V zuse o fotografic din profil a acestui om.
Imagini din fa şi din profil. Asocierea era nepl cut , sugerând
primejdia.
Poze ale unui suspect. La birou. Fotografii destul de proaste ale
acestui om, din fal şi profil. Un tip r u.
Da, v zuse fotografiile alea o dat sau de dou ori, la şedin a
s pt mânal de informare.
Dar nu erau poze pentru cazier, ci fotografii f cute de la
distan , în timpul supravegherii, m rite pân când deveniser
granulare.
Nu era un infractor obişnuit, desigur.
Era un asasin, un asasin de talie interna ional , foarte
experimentat. Se ştiau pu ine lucruri despre el, îns dovezile
existente sugerau c era cineva cu resurse şi capacit i deosebite.
Îi veni în minte alt fotografie: cadavrul unui lider sindical din
Barcelona, despre care se credea c fusese ucis de el. Imaginea i se
întip rise în memorie, poate din cauza felului în care cursese
sângele pe c maşa victimei – în form de cravat . Alt imagine: un
om politic foarte popular din sudul Italiei, care conducea o mişcare
de reform na ional . Moartea lui fusese atribuit ini ial Mafiei,
dar ulterior nişte fragmente de informa ii îl indicaser drept asasin
pe un b rbat cunoscut sub numele de Arhitectul. Candidatul, care
primise deja amenin ri, beneficiase de o gard personal .
Asasinatul fusese pus la cale în mod str lucit, nu doar din punct
de vedere balistic, ci şi politic. Politicianul fusese împuşcat mortal
într-un bordel plin cu imigran i clandestini din Somalia, iar
circumstan ele jenante nu îng duiser sus in torilor lui s -i
transforme moartea într-un martiriu.
Arhitectul. Un asasin de talie interna ional . Victima –
Hartman.
Încerc s discearn un sens: Hartman e într-o vendeta, îşi zise
ea. Dar cel lalt?
O, Doamne, Ce fac acum? S încerc s -l prind pe asasin?
Duse aparatul de emisie-recep ie la buze şi ap s pe butonul de
pornire.
— Îl cunosc pe tipul sta, îi spuse ea lui Heisler. E un ucigaş
profesionist. O s încerc s -l elimin. Voi ocupa i-v de Hartman.

— Scuza i-m , strig b rbatul, îndreptându-se gr bit spre Ben.


Ceva nu e-n regul cu tipul sta, îşi zise Ben. Trenciul de pe
bra ul drept. Mersul rapid cu care se apropia.
232
Fa a – o fa pe care o mai v zuse. O fa pe care n-avea s-o uite
niciodat .
Ben îşi strecur mâna dreapt sub jachet , ajunse cu mâna la
o elul rece al armei şi i se f cu fric .

Anna avea nevoie de Hartman viu; mort, nu i-ar fi fost de nici


un folos.
Asasinul era pe cale s -l omoare pe Hartman. Din punctul ei de
vedere, era mai bine ca Hartman, suspectul ei, s fug decât s fie
ucis. În orice caz, trebuia s lase urm rirea lui Hartman în seama
celorlal i.
Ridic pistolul lui Heisler.
Asasinul p rea s n-o fi z rit. Era concentrat asupra lui
Hartman. Anna ştia de la antrenamente c individul c zuse
victim celei mai mari sl biciuni a ucigaşilor profesionişti: fixarea
asupra intei. Nu mai era conştient de ce e înjur. Marile feline sunt
inte sigure pentru vân tori exact în momentul când se preg tesc
s atace.
Poate c sta era avantajul de care avea nevoie.
— Stai pe loc! strig ea. Halt, fir-ar s fie!
Îl v zu pe Hartman întorcându-se şi privind-o.
Asasinul îşi smuci uşor capul spre stânga, dar nu se întoarse s
vad de unde venise strig tul.
Anna inti direct în pieptul asasinului, în centrul masei
musculare. Era un gest reflex, fusese antrenat s trag ca s
ucid , nu s r neasc .
Ucigaşul se întoarse c tre Hartman, care scosese şi el o arm .
Arhitectul avea inta în vizor. B nuia c , oricine ar fi strigat, nu
era o amenin are imediat . S se întoarc şi s atace? Ar fi
însemnat s -şi piard inta şi nu va face asta, gândi Anna.
Dintr-o dat , asasinul începu s se întoarc …
Anna calculase greşit.
Mişc rile lui erau nefiresc de line, ca ale unui balerin.
R sucindu-se pe c lcâie, se întoarse cu o sut optzeci de grade, cu
arma ridicat şi trase repetat la intervale de o frac iune de
secund . Arma se mişca imperceptibil în mâna lui puternic . Când
se întoarse s se uite, Anna în elese ce se întâmplase. Cu doar o
clip în urm , patru poli işti vienezi înarma i erau concentra i
asupra lui. To i fuseser împuşca i! Fiecare dintre gloan ele lui îşi
atinsese inta.
Fusese o execu ie teribil , demonstrând o îndemânare pe care
233
ea n-o mai întâlnise niciodat . Era însp imântat .
Omul era un profesionist; hot râse s elimine toate obstacolele
înainte de-a se întoarce la inta lui – iar ea era ultimul obstacol.
Anna ochise deja când b rbatul se r suci spre ea. Îl auzi pe
Hartman strigând. Ap s pe tr gaci şi nimeri în centrul intei!
Ucigaşul se pr buşi la p mânt, iar arma lui se lovi cu zgomot de
caldarâm. Îl doborâse. Era mort?
Hartman o rupse la fug pe strad . Anna ştia c strada era
blocat de poli ie în ambele direc ii, aşa c fugi spre b rbatul
pr buşit, lu arma de jos şi apoi porni în urm rirea lui Hartman.
Printre ipetele victimelor ce supravie ui ser împuşc turilor,
auzi strig te în german , pe care nu le în elegea.
— Er steht auf!
— Er lebt, er steht!
— Nein, nimm den Verdachtigen!
Hartman alergase direct spre pilcul de exper i în supraveghere,
to i cu armele scoase şi a intite spre el. Anna auzi alte strig te…
— Hall! Keiner Schritt weiter!
— Polizei! Sie sind verhaftet!
Un zgomot venit din spatele ei, dinspre locul unde z cea
asasinul, îi atrase aten ia şi se întoarse la timp ca s -l vad pe
ucigaş urcându-se cu greu în Peugeot şi trântind portiera în urma
lui.
Supravie uise, iar acum fugea!
— Hei, strig ea c tre to i, opri i-l! Peugeot-ul! Nu-l l sa i s
scape!
Hartman era înconjurat de cinci poli işti. Anna se n pusti spre
maşina care se îndrepta direct spre ea.
Trase în parbriz, care cr p formând mici pânze de p ianjen, în
vreme ce maşina continua s se apropie în vitez de ea. Se arunc
într-o parte, lâng drum şi Peugeot-ul trecu vuind pe lâng ea şi
disp ru din vedere.
Fugise!
— Drace! strig ea şi se întoarse la timp ca s -l vad pe
Hartman cu mâinile sus.

234
25
Pacientul Optsprezece alerga încet pe o band rulant , în gur
avea un fel de muştiuc conectat la dou furtunuri lungi. N rile îi
erau prinse cu o clem .
Pe pieptul scobit, gol, erau prinse dou sprezece fire ce duceau la
un monitor EKG. Alt fir ieşea dintr-un mic dispozitiv ataşat la
degetul ar t tor. Omul transpira şi era palid.
— Cum te sim i? întreb doctorul, un b rbat înalt, cu fa
p mântie.
Pacientul nu putea vorbi, îns ridic degetul mare – semn c
totul era în regul .
— Nu uita c e un buton de alarm chiar în fa a dumitale, zise
medicul. Foloseşte-l dac sim i nevoia.
Pacientul Optsprezece continu s alerge. Doctorul îi spuse
colegului s u mai scund şi rotofei:
— Cred c suntem la capacitatea maxim a exerci iului. Pare s
fi dep şit nivelul transferului respirator – a trecut testul. Nici un
semn de ischemie. Tipul e tare. În regul , s -l l s m ast zi s se
odihneasc . Mâine o s înceap tratamentul.
Pentru prima dat în acea zi, doctorul cu fa p mântie îşi
îng dui s zâmbeasc .

Princeton, New Jersey

Marele istoric de la Princeton lucra în biroul s u de la


Dickenson.
Tot ce se afla în biroul profesorului John Barnes Godwin data
din anii ’40 sau ’50, fie c era vorba despre telefonul negru cu disc,
despre sertarele din lemn de stejar ale fişierului sau despre maşina
de scris Royal (nu avea nevoie de computere). Îi pl ceau lucrurile
vechi, soliditatea obiectelor de pe vremea când erau f cute din
bachelit , lemn şi o el, nu din plastic.
Totuşi, nu f ceau parte dintre acei b trâni care tr iau în trecut.
El îndr gea lumea de azi. Adesea, îşi dorea ca draga lui Sarah,
so ia lui vreme de cincizeci şi şapte de ani, s fie prezent şi s
235
împ rt şeasc bucuriile vie ii cu el. Mereu îşi doriser s
c l toreasc dup pensionarea lui.
Godwin studia istoria Europei secolului dou zeci, câştigase
premiul Pulitzer, iar cursurile lui se bucurau de o larg audien
în campusul de la Princeton. Mul i dintre foştii lui studen i aveau
acum func ii importante în domeniile lor de activitate.
Preşedintele Rezervelor Federale fusese unul dintre cei mai
str luci i, ca şi preşedintele de la WorldCom, secretarul de stat şi
adjunctul s u de la Ap rare, ambasadorul american la ONU,
nenum ra i membri ai Consiliului Economic, pân şi actualul
preşedinte al Comitetului Na ional Republican.
Telefonul sun şi profesorul Godwin îşi drese glasul înainte de a
r spunde:
— Alo.
Recunoscu imediat vocea.
— O, da, domnule Holland, m bucur s te aud. Sper c treaba
merge bine.
Ascult câteva clipe, dup care spuse:
— Sigur c îl cunosc, mi-a fost student… P i, dac vrei p rerea
mea, un tip fermec tor, dar cam înc p ânat şi foarte inteligent.
Totdeauna am crezut c avea o puternic motiva ie moral . Îns
Ben Hartman mi-a f cut impresia unui om rezonabil şi echilibrat.
Ascult din nou.
— Nu, nu e un cruciat. Pur şi simplu nu are temperamentul
sta. Şi cu siguran nu e un martir. Cred c se poate discuta cu
el.
Alt pauz .
— Ei bine, nici unul dintre noi nu doreşte subminarea acestui
proiect, îns doresc s -i acorda i tân rului o şans . N-aş vrea s
aud c i s-a întâmplat ceva.

Viena

Camera pentru interogatorii era rece şi sumar mobilat . Am


început s devin expert, îşi zise Ben sumbru. Oglinda prin care
putea fi v zut era mare cât o fereastr de dormitor dintr-o cas de
la periferie. O plas de sârm acoperea o fereastr ce d dea într-o
deprimant curte interioar .
Americanca şedea în cel lalt cap t al micii înc peri pe un scaun
236
metalic rabatabil. Se prezentase drept agent special Anna Navarro
de la Departamentul de Justi ie al SUA, Biroul de Investiga ii
Speciale şi îi ar tase o legitima ie pentru a-şi înt ri spusele. Ben îi
admir p rul castaniu închis, ondulat, ochii de culoarea caramelei,
tenul m sliniu. Era înalt , supl , avea picioare lungi şi se îmbr ca
foarte elegant, lucru rar la Departamentul de Justi ie. Nu avea
verighet , ceea ce însemna c era divor at , deoarece femeile atât
de atr g toare se m ritau de obicei devreme. F r îndoial c se
c s torise cu vreun anchetator guvernamental galant, cu b rbia
p trat , care-o cucerise cu poveşti despre curajul dovedit de el în
prinderea criminalilor… Apoi stresul creat de dou cariere
dinamice le destr mase c snicia…
Pe scaunul de lâng ea st tea un poli ist cu fa de boxer, un tip
vânjos, t cut ce fuma ig ri Casablanca una dup alta. Ben nu ştia
dac poli istul vorbea engleza. Îşi spusese doar numele: sergent
Walter Heisler, de la Brigada criminalistic a poli iei vieneze.
Dup jum tate de or de interogatoriu, Ben devenise
ner bd tor. Încercase s fie rezonabil, s vorbeasc logic, îns
anchetatorii lui erau neîndur tori.
— Sunt arestat? întreb el într-un târziu.
— Vrei s fii? i-o întoarse americanca. O, Doamne, s nu
înceap iar.
— Are dreptul s fac asta? îl întreb Ben pe masivul poli ist
vienez care fuma şi-l fixa cu o privire bovin .
T cere.
— Ei bine? întreb Ben. Cine-i şeful aici?
— Cât vreme r spunzi la întreb rile mele, nu exist nici un
motiv s te arest m, spuse femeia. Înc .
— Deci sunt liber s plec.
— Ai fost re inut pentru interogatoriu. De ce l-ai vizitat pe
Jurgen Lenz? Nu ne-ai l murit.
— Aşa cum spuneam, a fost o vizit de curtoazie. Întreab -l pe
Lenz.
— Te afli la Viena pentru afaceri sau ca turist?
— Ambele.
— N-ai programat nici o întâlnire de afaceri.
— Îmi place s fiu spontan.
— Ai re inut o camer pentru cinci zile la o sta iune de schi din
Alpii Elve ieni, dar nu te-ai dus acolo.
— M-am r zgândit.
— Oare de ce m îndoiesc?
237
— N-am idee. Voiam s v d Viena.
— Deci ai ap rut la Viena, f r rezervare la hotel.
— Cum spuneam, îmi place neprev zutul.
— În eleg, zise Anna Navarro, v dit dezam git . Şi vizita
dumitale la Gaston Rossignol, în Zurich, tot de afaceri a fost?
Doamne, ştiau şi despre asta! Dar cum? Îl cuprinse panica.
— Era prietenul unui prieten.
— Şi aşa îl tratezi dumneata pe prietenul unui prieten – îl ucizi?
O, Iisuse.
— Era mort când am ajuns acolo!
— Z u, spuse Navarro, deloc convins . Te aştepta?
— Nu. Pur şi simplu m-am dus acolo.
— Fiindc î i place s fii spontan.
— Voiam s -i fac o surpriz .
— În schimb, te-a surprins el, nu?
— Da, a fost un şoc.
— Cum ai ajuns la Rossignol? Cine te-a pus în leg tur cu el?
Ben ezit , pu in cam mult.
— Aş prefera s nu vorbesc despre asta.
Ea se ag de r spunsul lui.
— Pentru c nu exist nici o cunoştin comun , ori ceva
asem n tor, nu? Care a fost leg tura lui Rossignol cu tat l
dumitale?
Ce dracu’ înseamn asta? Cât de multe ştia? Ben o privi
p trunz tor.
— S - i spun ceva, zise Anna Navarro pe un ton sec. Cunosc
genul dumitale. B iat de bani gata, care ob ine întotdeauna ce
vrea. De câte ori ajungi într-un mare rahat, t ticu’ te salveaz , ori
avocatul familiei pl teşte cau iunea. Te-ai obişnuit s faci orice î i
trece prin cap şi- i închipui c n-o s trebuiasc niciodat s achi i
nota de plat . Ei bine, nu şi de data asta, amice.
Beri zâmbi involuntar, dar refuz s -i dea satisfac ia de a
discuta în contradictoriu.
— Tat l dumitale e supravie uitor al Holocaustului, corect?
continu ea.
Deci nu ştie chiar totul. Ben d du din umeri.
— Aşa mi s-a spus.
— Iar Rossignol a fost un mare bancher elve ian, da? Acum o
privea cu aten ie. Unde voia s ajung ?
— De-aceea st tea i de veghe dumneata şi to i poli iştii ia
austrieci, în fa a casei lui Lenz, spuse el. V alia i acolo ca s m
238
aresta i.
— De fapt, nu, zise femeia cu r ceal . Voiam s vorbim cu
dumneata.
— Puteai pur şi simplu s m contactezi. N-aveai nevoie de
jum tate din poli ia Vienei. Pun pariu c i-ar pl cea s m acuzi
de uciderea lui Rossignol ca s sco i CIA din rahat, nu? Sau voi,
tipii de la Departamentul de Justi ie, detesta i CIA? Sunt derutat.
Agentul Navarro se aplec în fa , privindu-l sever cu frumoşii ei
ochi c prui.
— De ce erai înarmat?
Ben ezit , doar o secund sau dou .
— Pentru a m ap ra.
— Corect.
Era o afirma ie sceptic , nu o întrebare.
— Ai permis de portarma în Austria?
— Cred c asta-i o chestiune între mine şi autorit ile austriece.
— Reprezentantul autorit ilor austriece st pe scaunul de
lâng mine. Dac el hot r şte s te acuze de port ilegal de arm ,
eu n-o s -l contrazic. Austriecii dezaprob vehement vizitatorii
str ini care de in arme neînregistrate.
Ben d du din umeri. Femeia avea dreptate, desigur, dar asta
p rea cea mai mic grij a lui în acel moment.
— Aşa c d -mi voie s - i spun ceva, domnule Hartman. Mi se
pare cam greu de crezut c purtai o arm la dumneata ca s -l
vizitezi pe „prietenul unui prieten”. Mai ales c amprentele
dumitale au fost g site peste tot în casa lui Rossignol. Ai în eles?
— Nu, nu tocmai. M acuzi c l-am ucis? Dac -i aşa, de ce n-o
spui limpede?
Ben f cea eforturi s -şi p streze calmul.
— Elve ienii cred c fratele dumitale ducea o campanie de
r zbunare împotriva sistemului bancar. Poate c s-a întâmplat
ceva cu dumneata dup moartea lui, ceva care te-a f cut s
continui campania lui, dar mai dur. N-ar fi greu de demonstrat
motiva ia. Şi mai sunt şi amprentele dumitale. Cred c un tribunal
elve ian te-ar putea condamna f r probleme.
Oare credea sincer c el îl omorâse pe Rossignol? În cazul
acesta, de ce era atât de interesat anchetatorul sta special de la
Departamentul de Justi ie? Nu ştia cât putere avea cu adev rat
aici şi aceast incertitudine îl neliniştea. Nu da înapoi, îşi zise el.
Riposteaz .
Ben s l s pe sp tarul scaunului.
239
— N-ai nici o autoritate aici.
— Foarte corect. Dar n-am nevoie de autoritate.
Ce dracu’ voia s spun ?
— Atunci ce vrei de la mine?
— Vreau informa ii. Vreau s cunosc motivul real al vizitei
dumitale la Rossignol. Motivul real al vizitei la Jurgen Lenz. Ce
urm reşti de fapt, domnule Hartman?
— Şi dac nu vreau s - i spun?
Încerca s par sigur pe el.
— Vrei s afli ce s-ar întâmpla? Asum - i riscul şi fa o încercare.
Iisuse, femeia era priceput , îşi zise Ben. R sufl adânc. Pere ii
camerei p reau s se strâng în jurul lui, dar chipul îi r mase
inexpresiv. Ea continu :
— Ştii c exist un mandat de arestare pe numele dumitale la
Zurich?
Ben d du din umeri.
— Asta-i tare.
Hot rî c venise momentul s fie agresiv, ofensat, s atace, aşa
cum ar fi reac ionat un american arestat pe nedrept.
— Cunosc, poate, ceva mai bine decât dumneata felul în care
procedeaz elve ienii. În primul rând, î i trântesc o amend dac
scuipi guma pe trotuar. Pe urm , nu exist posibilitatea extr d rii.
Aflase toate astea din conversa iile cu Howie.
— Cantonul Zurich ob ine destul de greu cooperarea poli iei din
celelalte cantoane. Faptul c Elve ia a devenit celebr pentru
ad postirea celor ce fug de plata taxelor înseamn c alte ri
ignor cererile de extr dare ale Elve iei, considerându-le o
chestiune politic .
Erau cuvintele lui Howie, pe care Ben le repet nep s tor,
înfruntând-o. Trebuia s priceap c nu se putea juca cu el.
— Poli iştii din Zurich sus in c nu vor s m „interogheze”. Nici
m car nu pretind c au un caz. Atunci de ce nu încet m cu
tâmpeniile?
Anna Navarro se apropie de el.
— E cunoscut faptul c fratele dumitale încerca s adune probe
împotriva sistemului bancar elve ian. Gaston Rossignol a fost un
important bancher elve ian. Îl vizitezi şi e g sit mort. O s revenim
la asta. Pe urm , apari dintr-o dat la Viena şi te întâlneşti cu fiul
unui nazist notoriu, în ciuda faptului c tat l dumitale a fost într-
un lag r de concentrare. Asta seam n teribil de mult cu un fel de
voiaj de r zbunare.
240
Deci asta era. Poate c aşa i se p rea cuiva care nu cunoştea
adev rul. Dar Ben nu putea s -i spun adev rul!
— E absurd, se r sti Ben. Nu-mi pas de fanteziile dumitale
despre vendete şi violen . Vorbeai despre bancherii elve ieni. Eu
fac afaceri cu oamenii ştia, agent Navarro. Asta-i meseria mea.
Noi nu ne l s m prad furiei criminale. În lumea mea, cele mai
adânci r ni pe care le po i c p ta sunt cele f cute de cu itul
pentru t iat hârtie.
— Atunci explic -mi ce s-a întâmplat la Bahnhofplatz. Vorbeşte-
mi şi despre ceilal i. Vreau s ştiu de unde le-ai ob inut numele şi
adresele.
Ben se mul umi s-o priveasc .
— Unde-ai fost miercuri?
— Nu-mi amintesc.
— Cumva în Nova Scotia?
— Dac m gândesc bine, eram arestat la Zurich, i-o întoarse el.
Po i verifica la prietenii dumitale, din Zurich. Vezi, îmi place s fiu
arestat în fiecare ar pe care-o vizitez. E cea mai bun ocazie de-a
aprecia obiceiurile locale.
Ea ignor în ep tura.
— Spune-mi de ce-ai fost arestat.
— Ştii la fel de bine ca mine.
Navarro se întoarse c tre colegul care fuma impasibil, apoi îl
privi din nou pe Ben.
— De mai multe ori în ultimele zile era s fii ucis. Chiar şi azi…
Ben se trezi la realitate şi se sim i cuprins de un sentiment de
recunoştin .
— Mi-ai salvat via a. Cred c ar trebui s - i mul umesc.
— S fii al naibii de sigur c trebuie, r spunse ea. Acum, spune-
mi: de ce crezi c a încercat cineva s te ucid ? Cine-ar fi putut şti
ce puneai la cale?
Bun momeal , cucoan .
— N-am idee.
— Pot jura c ai idee.
— Scuze. Poate îi întrebi pe prietenii dumitale de la CIA ce
anume încearc s ascund . Sau e şi biroul dumitale implicat în
muşamalizare?
— Domnule Hartman, fratele dumitale geam n a fost ucis în
Elve ia, într-un accident de avion dubios. Mai recent, ai avut
leg turi inexplicabile cu nişte atacuri armate în ara aia. Moartea
pare s te înconjoare ca un parfum ieftin. Ce-ar trebui s cred eu?
241
— Crede ce vrei. Eu n-am comis nici o crim .
— O s te mai întreb o dat : de unde ai numele şi adresele
acelor oameni?
— Ale cui?
— Ale lui Rossignol şi Lenz.
— i-am spus, sunt cunoştin e.
— Nu cred.
— N-ai decât.
— Ce ascunzi? De ce nu eşti sincer cu mine, domnule Hartman?
— Îmi pare r u. N-am nimic de ascuns.
Agentul Navarro îşi încrucişa picioarele lungi şi frumoase.
— Domnule Hartman, zise ea, de-a dreptul exasperat . O s - i
propun un târg. Dumneata cooperezi cu mine, iar eu o s -mi dau
toat silin a s -i fac pe elve ieni şi austrieci s te lase în pace.
Oare era sincer ? Neîncrederea lui devenise aproape reflex .
— Deoarece am impresia c dumneata i-ai pus pe urmele mele,
promisiunea asta mi se pare f r suport. Nu trebuie s mai stau
aici, nu?
Ea îl privi în t cere, muşcându-şi buza.
— Nu. Scoase o carte de vizit , scrise ceva pe spatele ei şi i-o
întinse. Dac te r zgândeşti, asta-i adresa hotelului meu din
Viena.
Se terminase. Slav Domnului. Neliniştea îi disp ru brusc.
— Încântat de cunoştin , agent Navarro, spuse Ben, ridicându-
se. Şi- i mul umesc înc o dat c mi-ai salvat via a.

242
26
Durerea era intens , copleşitoare; altul în locul lui şi-ar fi
pierdut cunoştin a. Mobilizându-şi întreaga capacitate de
concentrare, Trevor transmise durerea altui corp – o sosie
imaginar . Numai prin puterea voin ei reuşi s -şi croiasc drum pe
str zile din Viena pân la o cl dire de pe Taborstrasse.
Pe urm îşi aminti c maşina fusese furat – gândea cu
încetineal , asta-l îngrijora cel mai mult. Mai conduse pe vreo cinci
str zi, apoi o abandon , cu cheile în contact. Poate c vreun idiot
avea s-o fure şi va fi prins în plasa pe care poli ia o întinsese, cu
siguran , în tot oraşul.
Porni şchiop tând pe strad , ignorând privirile curioase ale
trec torilor. Ştia c sacoul îi era p tat de sânge.
Reuşi s ajung la Taborstrasse, la biroul aflat la parter,
anun at de o plac din alam pe care scria. DR. THEODOR
SCHREIBER, INTERNE ŞI CHIRURGIE GENERAL .
Biroul era cufundat în întuneric şi nu r spunse nimeni când
sun . Trevor ştia c e târziu şi c dr. Schreiber îşi respecta
programul. Continu s sune. Schreiber locuia în apartamentul
din spatele micului s u cabinet, iar soneria se auzea şi acolo.
Dup câteva minute, lumina se aprinse şi la interfon se auzi o
voce iritat :
— Ja.
— Doktor Schreiber, es is Christoph. Es ist ein Notfall. Uşa din
fa a cl dirii fu deschis electronic. Pe urm se deschise şi uşa
din hol, pe care se afla alt plac din alam , cu numele doctorului
pe ea.
Doctorul Schreiber p rea prost dispus.
— Mi-ai întrerupt cina, spuse el pe un ton grav. Sper s fie ceva
important. Apoi observ sacoul p tat de sânge. În regul , în
regul , urmeaz -m . Medicul se întoarse şi intr în cabinet.
Doctorul Schreiber avea o sor care tr ia la Dresda, de mai
multe decenii. Pân la c derea Zidului Berlinului, acest simplu
accident geografic – el fugise din Berlinul de Est în 1961 – fusese
suficient pentru a acorda serviciilor secrete est-germane un
ascendent asupra doctorului.
Dar Stasi nu inten iona s -l şantajeze sau s -l transforme într-
243
un soi de spion. Nu, Stasi avea o treab mult mai banal pentru el:
pur şi simplu s le acorde asisten medical agen ilor s i din
Austria în caz de urgen . Medicii din Austria, ca şi din multe alte
ri ale lumii, sunt obliga i de lege s raporteze poli iei r nile
provocate de gloan e. Doctorul Schreiber trebuia s fie mai discret
atunci când se întâmpla s apar la uşa lui vreun agent Stasi
r nit.
Trevor, care tr ise la Londra mai mul i ani ca agent sub
acoperire înainte de-a fi recrutat de Sigma, fusese trimis din când
în când la Viena, sub pretextul unor c l torii de afaceri şi apelase
de dou ori la bravul medic.
Chiar şi acum, când r zboiul rece se terminase de mult şi
perioada în care Schreiber acorda asisten sub acoperire
Germaniei de Est era aproape încheiat , Trevor nu se îndoia c
doctorul va coopera. Schreiber putea fi condamnat pentru sprijinul
acordat Stasi şi nu dorea asta.
Vulnerabilitatea nu-l împiedic pe doctorul Schreiber s se
zbârleasc revoltat:
— Eşti norocos, se r sti el. Glon ul a trecut chiar pe deasupra
inimii. Dac intra sub un unghi ceva mai mic, ai fi murit imediat.
Se pare c a intrat pe o direc ie oblic , s pând un fel de canal în
piele şi în esutul gras. A sfâşiat chiar şi câteva fibre de la
suprafa a muşchiului pectoral şi a ieşit pe la subsuoar . Probabil
c te-ai r sucit la timp.
Doctorul Schreiber îl privi pe deasupra ochelarilor pe Trevor,
care t cea.
Introduse un forceps în ran şi Trevor gemu. Îşi sim i trupul
inundat de o nepl cut fierbin eal şi de o durere atroce.
— A fost câte pe ce s - i provoace v t m ri serioase ale nervilor
şi vaselor sanguine din zona plexului brahial. Dac s-a fi întâmplat
aşa, n-ai mai fi putut folosi bra ul drept. Poate chiar l-ai fi pierdut.
— Sunt stângaci, zise Trevor. Oricum, nu vreau s cunosc
detaliile macabre.
— Bine, spuse absent doctorul, ar trebui s mergi la spital,
Allgemeines Kremkenhaus, dac vrei s facem o treab ca lumea.
— Asta-i exclus, ştii bine.
O durere ascu it îl fulger în bra .
Medicul injecta cu anestezic zona din jurul r nii. Cu un foarfece
mic şi un forceps, extirp nişte esut, sp l rana şi începu s-o
coas .
Trevor sim ea nişte zvâcnituri, dar nu durere.
244
— Vreau s te asiguri c rana n-o s se deschid dac m mişc,
zise el.
— Ar trebui s-o laşi mai moale o vreme.
— M vindec repede.
— Aşa e, spuse doctorul. Acum îmi amintesc. Omul se vindeca
repede, ciudat de repede.
— Timpul e un lux pe care nu mi-l permit, zise Trevor. Vreau s
coşi rana strâns.
— Aş putea folosi un material mai dur, dar va r mâne o
cicatrice urât .
— Nu-mi pas .
— Bine, spuse medicul, întorcându-se c tre masa cu ustensile.
Dup ce-şi termin treaba i se adres lui Trevor:
— Pentru dureri, pot s - i dau nişte Demerol.
— N-am nevoie, spuse Trevor.
— Cum doreşti.
Trevor se ridic gemând.
— În regul , mul umesc pentru ajutor, zise el şi îi întinse
doctorului câteva bancnote de o mie de şilingi.

Anna îşi stropi fa a cu ap fierbinte. De treizeci de ori, cum o


înv ase mama ei, ca s -şi men in tenul s n tos şi str lucitor.
Auzi telefonul sunând. Înşfac un prosop ca s se ştearg pe
fa şi alerg s r spund .
— Anna, sunt Robert Polozzi. Am sunat cumva prea târziu?
Robert Polozzi, de la serviciul de identificare.
— Nu, deloc, Robert. Ce e?
— E vorba despre verificarea patentului.
Uitase de asta. Îşi tampona fa a umed cu prosopul.
— Neurotoxina…
— A, da. Ai g sit ceva?
— Ascult aici. La 16 mai, anul sta, num r de patent – m rog,
e un num r lung – în orice caz, un patent pentru exact acest
compus sintetic a fost solicitat de o mic firm de biotehnologie
numit Vortex, cu sediul în Philadelphia. Acolo scrie c e „un
produs sintetic analog veninului melcului de mare conus, propus
pentru utilizarea în vitro”. Urmeaz nişte chinez rii despre
„localizarea canalelor ionice” şi „depistarea receptorilor sucului
gastric”. F cu o pauz , apoi continu cu glas nesigur: Am sunat
acolo. Adic la Vortex. Cu un pretext, desigur.
— Ai aflat ceva?
245
— P i, nu prea. Cei de-acolo spun c stocurile din toxina asta
sunt minime şi se afl sub control strict. Substan a e greu de
produs, aşa c au cantit i mici şi se afl în stadiu experimental, l-
am întrebat dac ar putea îi folosit drept otrav , iar tipul cu care
am vorbit, directorul ştiin ific al firmei, a confirmat. Zicea c o
doz foarte mic poate provoca imediat un stop cardiac.
Anna fu cuprins de entuziasm.
— i-a spus c produsul se afl sub control strict – asta
înseamn c e inut sub cheie?
— Da.
— Şi tipul sta i s-a p rut sincer?
— Da, dar cine ştie?
— Bun treab , mul umesc. Po i afla dac le lipseşte vreo
cantitate din produsul sta?
— Am f cut asta deja, zise mândru func ionarul. R spunsul e
nu.
Anna se sim i dezam git .
— Vreau tot ce po i afla despre Vortex. Proprietari, directori,
angaja i şi-aşa mai departe.
— Voi încerca.
Anna închise telefonul şi r mase pe marginea patului, cugetând.
Era posibil ca, mergând pe acest fir, s dezlege misterul
conspira iei din spatele crimelor. Sau s nu dezlege nimic.
Rezultatele investiga iilor se dovedeau tot mai frustrante. Poli ia
vienez nu reuşise s -l prind pe asasin, iar maşina se dovedise a
fi furat . Alt fund tur .
Îşi aminti apoi de Hartman. Împotriva voin ei ei, îl g sea
simpatic, chiar atr g tor. Un b iat de bani gata, n scut în belşug,
binecuvântat cu o înf işare pl cut , extrem de încrez tor în sine.
Era ca Brad, juc torul de fotbal care o violase. Lumea le acorda
favoruri speciale acestor oameni. Asemenea indivizi, dup cum
spunea o prieten de-a ei din colegiu mai slobod la gur , îşi
închipuiau c rahatul lor nu are miros. Credeau c puteau ieşi
basma curat din orice situa ie.
Oare era Hartman un criminal? Pu in probabil. Anna credea
versiunea lui despre cele întâmplate acas la Rossignol. Se
potrivea cu amprentele şi cu impresia pe care şi-o f cuse despre el.
Totuşi, avea o arm , vameşii nu înregistraser intrarea lui în
Austria, iar el nu oferise nici o explica ie pentru asta… Pe de alt
parte, o perchezi ie minu ioas a maşinii lui nu dezv luise nimic.
Nici seringi, nici otr vuri, nimic.
246
Era greu de spus dac el f cea parte din conspira ie. Dar dac
moartea fratelui lui fusese impulsul pentru crimele ce-au urmat?
Dar de ce aşa multe şi într-un interval atât de scurt?
Un lucru era cert: Benjamin Hartman ştia mai mult decât voia
s spun , iar ea nu avea nici autoritatea, nici motivele pentru a-l
re ine. Era teribil de frustrant. Se întreb dac dorin a ei – m rog,
obsesia – de a-l încol i avea vreo leg tur cu Brad, cu vechile ei
r ni.
Îşi lu agenda de pe mas , c ut un num r de telefon şi-l
form .
Aştept pu in înainte ca o voce grav de b rbat s r spund :
— Donahue.
Donahue era expert în opera iunile de sp lare a banilor, iar ea îi
ceruse discret ajutorul înainte de-a pleca în Elve ia. Nu-i d duse
am nunte, dar lui nu-i p sa de natura investiga iei ei; p rea s
priveasc situa ia ca pe o provocare.
— Sunt Anna Navarro, zise ea.
— A, da, în regul , ce faci pe-acolo, Anna?
Ea se trezi abordând limbajul tipic de gaşc :
— Bine fac, mersi. Dumneata ce faci cu urma banilor?
— A , nimic. Ne lovim cu capu’ de un mare zid. Se pare c tipii
ia mor i primeau regulat bani, vira i în conturile lor din nişte
paradisuri fiscale de genul Insulelor Cayman. Acolo am dat de zid.
— Şi dac se duce cineva la b ncile alea cu o cerere oficial ?
Un râs scurt, zeflemitor:
— Ne-ar trage în piept. Dac le-am trimite o cerere TAM pentru
verificarea documentelor financiare, ne-ar spune c or s se ocupe
de ea în urm torii câ iva ani.
Anna ştia c TAM era tratatul de asisten mutual , în vigoare
între Statele Unite şi multe dintre acele paradisuri fiscale.
— Virginele Britanice şi Insulele Cayman sunt cele mai rele, ne-
ar spune c o s dureze doi sau trei ani.
— Oho.
— Şi chiar dac şi-ar deschide por ile magice şi ne-ar ar ta tot,
n-am afla decât de unde-au primit banii. Po i paria pe salariul t u
c ar fi vorba despre alt paradis fiscal. Isle of Man, Bahamas,
Bermude, San Marino, Anguilla. Probabil c un întreg lan de
b nci str ine şi companii fictive. În ziua de azi, banii pot str bate
întreaga lume, trecând prin zeci de conturi, în câteva secunde.
— Te superi dac te întreb ceva?
— D -i drumu’.
247
— Cum reuşi i voi s afla i ceva despre sp larea banilor?
— A, avem resurse, spuse el, oarecum defensiv. Numai c
dureaz ani de zile.
— Grozav, zise ea. Mul umesc.

Într-o înc pere mic de la etajul cinci al Sicherheitsburo, la


sediul central al poli iei vieneze de pe Rossauer Lande, un tân r
st tea în fa a unui computer, cu nişte c şti la urechi. Din când în
când, strivea câte-o igar într-o scrumier aurie de pe masa gri
din plastic.
Într-un chenar mic, în partea superioar din stânga ecranului,
era num rul de telefon pe care-l supraveghea, data, ora de
începere, durata convorbirii m surat pân la o zecime de
secund , num rul de telefon apelat. Pe restul ecranului era o list
cu numere de telefon, reprezentând fiecare apel f cut la num rul
supravegheat. Tot ce-aveai de f cut era s îndrep i cursorul spre
oricare dintre numere şi s apeşi de dou ori pe mouse, iar
conversa ia înregistrat digital începea s se aud , fie în c şti, fie
la difuzoarele exterioare. Mici bare roşii dansau pe ecran, dup
cum fluctua volumul sonor. Se putea regla atât volumul, cât şi
viteza red rii.
Fiecare telefon pe care-l d duse femeia din camera ei de hotel
era înregistrat în memoria acestui computer. Tehnologia
impresionant fusese livrat poli iei vieneze de c tre israelieni.
Uşa micii înc peri se deschise şi intr sergentul-detectiv Walter
Heisler. Tehnicianul îşi scoase c ştile, stinse igara şi ridic
privirea.
— Ceva interesant? întreb detectivul.
— Majoritatea apelurilor au fost spre Washington.
— Conform legii ar trebui s inform m Interpolul când
înregistr m convorbiri interna ionale.
Detectivul clipi şiret din ochi. Tehnicianul ridic sprâncenele
într-o complicitate t cut , Heisler trase un scaun.
— Te deranjeaz dac r mân şi eu?

California

Tân rul miliardar Arnold Carr, magnat al computerelor, primi


apelul pe telefonul s u mobil în timp ce se plimba printr-o p dure
248
de conifere din nordul Californiei împreun cu vechiul s u prieten
şi mentor, expertul în investi ii Ross Cameron.
Cei doi petreceau un weekend în compania unora dintre cei mai
boga i şi puternici oameni din America, la cabana cunoscut sub
numele de Dumbrava Boemian . În tab r începuse un fel de joc
stupid, numit paintball, condus de directorul executiv al Bank
America şi de ambasadorul american în Marea Britanic.
Carr, fondatorul unei companii de software extrem de prosper ,
avea rareori şansa de a-şi petrece timpul cu prietenul s u,
miliardarul Ross Cameron, aşa-numitul în elept din Santa Fe.
Profitând de ocazie, cei doi colindau mult prin p duri, vorbind
despre bani şi afaceri, filantropie şi colec ii de art , despre copiii
lor şi despre extraordinarul, ultrasecretul proiect la care fuseser
amândoi invita i s participe.
Carr scoase micul telefon din buzunarul c m şii ecosez cu
vizibil iritare. Prea pu ini oameni aveau acest num r şi primiser
instruc iuni s nu-l deranjeze sub nici o form în timpul
weekendului.
— Da, spuse Carr.
— Domnule Carr, îmi pare foarte r u c v deranjez într-o
diminea de duminic , se auzi un glas domol. Sper c nu v-am
trezit. Sunt domnul Holland.
Carr recunoscu imediat vocea.
— O, nu-i nimic, zise el, devenind cordial. Sunt treaz de mai
multe ceasuri. Ce s-a întâmplat?
Dup ce „domnul Holland” termin ce-avea de spus, Carr zise:
— S v d ce pot s fac.

249
27
Ben sosi la hotelul s u pe la ora nou seara. Luase un taxi de la
sediul poli iei, deoarece nu mai putea folosi Opelul Vectra. Dou
geamuri fuseser sparte în timpul schimbului de focuri, iar
scaunele din piele erau acoperite cu cioburi de sticl .
Holul era liniştit, turiştii aflându-se fie la cin , fie în camerele
lor.
Recep ionerul, de vârst medie, cu o privire şireat , îi întinse
cheia camerei înainte de a i-o cere Ben.
— Mul umesc, zise el. Am vreun mesaj?
Recep ionerul ap s pe tastele computerului.
— Nu, domnule, doar cel pe care l-a i primit deja.
— Care-a fost sta?
Cum? îşi spuse alarmat. N-am primit nici un mesaj de când sunt
la Viena.
— Nu ştiu, domnule. L-a i ob inut acum câteva ore.
B tu din nou tastele.
— În seara asta, la ora şase şi dou zeci, a i primit un mesaj de
la operatorul hotelului.
— Po i s mi-l mai dai o dat ? Fie era o greşeal , fie…
— Îmi pare r u, domnule, de îndat ce turistul primeşte
mesajul, acesta e şters.
Ben lu micul ascensor pân la etajul patru, strângând nervos
între degete sfera de alam ce atârna de cheia camerei. O suspecta
pe Anna Navarro c a pus pe vreun coleg de-al ei s sune la hotel
ca s primeasc mesajele lui, ca s vad cu cine era în leg tur .
Dar cine l sase mesajul? În afar de agentul Navarro, doar
detectivul particular ştia unde locuia. Era prea târziu ca s -l sune
pe detectiv; Hans Hoffman nu putea fi la birou la ora aceea.
Navarro îl b nuia; îns nu avea certitudinea c el îl ucisese pe
Rossignol. Trebuia s -şi fi dat seama c nu avea de-a face cu un
criminal în serie. La urma urmei, dat fiind experien a ei în
materie de omucideri, trebuia s ştie dac el corespundea
profilului de asasin.
Atunci ce urm rea? Oare lucra ea pentru CIA sau pentru vreo
echip de veterani de-acolo, ştergând urmele, ajutând la acoperirea
implic rii lor prin aruncarea b nuielilor asupra lui?
250
Un fapt era cert: Gaston Rossignol, unul dintre fondatorii acelei
misterioase corpora ii în care se putea ori nu s fie implicat CIA,
tocmai fusese ucis. Ca şi Peter, a c rui singur greşeal consta în
aceea c descoperise o list de directori ai misterioasei corpora ii.
Oare amândoi fuseser ucişi de aceiaşi oameni? P rea foarte
probabil.
S fie vorba despre americani? Despre CIA?
Era greu de stabilit. Jimmy Cavanaugh era american… Dar ar fi
putut lucra pentru nişte str ini.
Pe urm , mai era şi misterioasa dispari ie a lui Max.
De ce se f cuse nev zut? Godwin nu elucidase aceast enigm .
De ce-l sunase Max pe Godwin chiar înainte de-a pleca? Oare
fusese ucis şi tat l s u?
Era momentul s mai dea un telefon la Bedford.
Cheia camerei îi d du pu in de furc , apoi uşa se deschise,
încremeni.
Lumina era stins , deşi atunci când plecase l sase toate
becurile aprinse.
Ei haide, îşi zise el, probabil c le stinsese camerista.
Devenise de-a dreptul paranoic, dup evenimentele din ultimele
zile.
Şi, totuşi…
Încet, închise uşa, o încuie şi se întoarse pe hol, în c utarea
unui îngrijitor sau a şefului personalului. Nu v zu pe nimeni. Se
întoarse şi coborî pe sc ri pân la etajul trei. Acolo, la cap tul altui
hol lung, z ri un îngrijitor ieşind dintr-o camer .
— Fii amabil, zise Beri, m rind pasul. Ai putea s m aju i?
Tân rul îngrijitor se întoarse.
— Da, domnule.
— Uite ce e, spuse Ben, uşa camerei mele s-a blocat. Po i s-o
deschizi?
Îi puse îngrijitorului în palm o bancnot de cincizeci de şilingi
şi ad ug ruşinat:
— Ea doua oar când mi se întâmpl . Nu vreau s mai cobor la
recep ie. E la etajul de deasupra. Camera patru sute şaisprezece.
— A, da, sigur, domnule. Un moment, v rog. C ut într-un inel
de chei prins la centur . Da, domnule, v rog.
Luar ascensorul pân la etajul patru. Îngrijitorul deschise uşa
cu num rul 416. Ben r mase în spatele lui, lateral, ca s poat
privi în camer dintr-un unghi oblic, f r s fie v zut.
Observ o siluet ! Conturul unui b rbat profilat în lumina ce
251
venea dinspre uşa deschis a b ii. Omul st tea ghemuit şi intea
uşa cu o arm cu eava lung !
B rbatul se întoarse şi Ben îi v zu fa a. Era asasinul care
încercase s -l ucid cu câteva ceasuri în urm în fa a vilei lui
Jurgen Lenz! Asasinul de la hanul elve ian. Omul care-i omorâse
fratele.
Îngrijitorul ip „Nu!” şi-o lu la fug pe hol.
Pre de o clip , ucigaşul fu derutat. Ezitarea lui îi permise lui
Ben s -şi ia t lp şi a. Auzi în spatele lui o serie de şuier turi
înfundate, apoi zgomotul gloan elor ce se înfigeau în pere i,
îngrijitorul ipa tot mai tare, iar împuşc turile se auzeau tot mai
aproape, ca şi paşii gr bi i ai ucigaşului. Ben o lu la goan . Drept
în fa a lui se afla uşa care d dea spre sc ri. Renun s o ia pe
acolo ca s nu ajung prizonier în casa sc rii, cu un asasin
înarmat pe urmele lui. Coti pe coridor la dreapta, v zu uşa
deschis a unei camere, lâng care era c ruciorul unei menajere şi
s ri în înc pere, închizând uşa dup el. Se lipi cu spatele de uş ,
cu r suflarea întret iat , întrebându-se dac ucigaşul îl v zuse
intrând acolo. Auzi nişte paşi înfunda i – asasinul trecuse mai
departe – şi pe îngrijitor strigând.
Un ip t r sun în camer ! O camerist scund , în uniforma
bleu st tea ghemuit într-un col al înc perii.
— Taci! şuier Ben.
— Cine eşti? bolborosi femeia, îngrozit , într-o englez stâlcit .
Te rog, nu m lovi!
— Taci, repet Ben. Las -te jos. Dac taci, n-o s i se întâmple
nimic r u.
Femeia se întinse pe covor, scâncind însp imântat .
— Chibrituri! spuse Ben. Am nevoie de chibrituri!
— În scrumier ! V rog… pe birou, lâng televizor! Ben le g si.
Detectorul de fum era montat în tavan. Se sui pe un scaun,
aprinse un chibrit şi-l inu lâng rola detectorului. În câteva
secunde porni sirena unei alarme de incendiu în camer şi pe
coridor – un zgomot metalic aspru, repetat la intervale regulate.
Dinspre hol se auzir ipete, în vreme ce oaspe ii hotelului ieşeau
în fug din camere. Dup alte câteva secunde, apa începu s curg
din sistemul de stropire din tavan, udând covorul şi patul.
Camerista ip din nou când Ben se întoarse şi deschise uşa. Pe
hol era o zarv de nedescris: oamenii alergau z p ci i, gesticulând,
ipând unul la altul în timp ce apa curgea din tavanul coridorului.
Ben ieşi în goan din camer , al turându-se mul imii înnebunite
252
ce fugea spre casa sc rii. Ştia, dup în l imea sc rii principale ce
ducea spre intrarea din fa a hotelului, c trebuia s mai existe o
ieşire spre o strad sau alee din spatele cl dirii.
Casa sc rii se deschidea spre un coridor întunecat, luminat
doar de un tub cu neon ce clipea bâzâind în tavan, dar reuşi s
disting uşile duble ale buc t riei hotelului. Alerg într-acolo,
împinse uşile şi continu s alerge. Trase z vorul de o el şi
deschise uşa masiv spre exterior. O ramp cobora spre o alee
îngust , ticsit cu l zi de gunoi. Se avânt pe ramp şi, auzind
sirenele pompierilor în dep rtare, disp ru pe aleea întunecat .
Dup dou zeci de minute ajunse la o cl dire înalt , modern ,
cu vedere spre Dun re – un hotel american banal, ce f cea parte
dintr-o re ea interna ional . Travers cu pas sigur holul spre
ascensoare, ca un turist ce locuia acolo.
Un minut mai târziu b tea la uşa camerei 1423.
Agentul special Anna Navarro întredeschise uşa. Era într-o
c maş de noapte din flanel, nemachiat , dar ar ta superb.
— Cred c sunt preg tit s cooperez, spuse Ben.

Anna Navarro îi oferi lui Hartman un pahar cu b utur de la


micul bar aflat în camer . P rea chiar mai serioas decât la sec ia
de poli ie. Peste c maşa de noapte îşi pusese un halat de baie alb.
Probabil c nu se simte la largul ei, îşi zise Ben, cu un b rbat
str in în camer , îmbr cat pentru culcare.
Ben d du peste cap paharul. Scotch-ul era slab, dar cu toate
acestea alcoolul îşi f cu efectul.
Anna se aşez întâi în fa a lui, pe marginea patului, apoi
renun şi se instala într-un fotoliu mare, pe care-l trase lâng
canapea.
Prin fereastr se vedeau l mpile cu neon ale Vienei, scânteind
sub cerul înstelat. Navarro se aplec spre Ben.
— Crezi c a fost acelaşi tip?
Din glas îi disp ruse tonul aspru.
— Sigur. N-o s -i uit niciodat fa a.
Ea oft .
— Şi cu care credeam c l-am r nit grav. Tipul e extrem de
periculos. Ai avut noroc şi ai procedat bine folosindu-l pe îngrijitor.
Ai reuşit s -l derutezi pe amicul nostru şi ai câştigat timp. Bine
lucrat.
Ben o privi încântat de complimentul neaşteptat.
— Ştii ceva despre tipul sta?
253
— Am citit un dosar, dar e incomplet. Se pare c tr ieşte în
Anglia, probabil la Londra.
— E englez?
— Fost ofi er de informa ii est-german – Stasi. Agen ii lor de
teren se num rau printre cei mai antrena i din lume şi, cu
siguran , printre cei mai cruzi. Se pare c omul a p r sit
organiza ia cu mult vreme în urm .
— De ce tr ieşte în Anglia?
— Cine ştie? Poate c evit autorit ile germane, ca majoritatea
foştilor lui colegi. N-am aflat îns dac e un ucigaş pl tit, ori dac
e în slujba vreunei organiza ii.
— Cum îl cheam ?
— Vogler, cred. Flans Vogler. În mod sigur e aici cu o sarcin
precis .
Sarcina sunt eu, ghidi Ben.
— Ziceai c ar putea fi în slujba unei organiza ii.
— Aşa spunem noi când nu descifr m schema unei ac iuni.
F cu o pauz înainte de a continua. Şi dumneata ai putea fi în
slujba unei organiza ii şi nu m refer la Hartman Capital
Management.
— Tot nu m crezi, nu-i aşa?
— Ei bine, cine eşti şi ce urm reşti de fapt?
— Ei, haide, zise el înfierbântat. S nu-mi spui c voi nu ave i
un afurisit de dosar despre mine.
Ea se încrunt .
— În ce te priveşte nu cunosc decât fapte izolate, f r vreo
explica ie ra ional care s le confere coeren . Sus ii c te afli la
Zurich când, dintr-o dat , apare cineva din trecutul dumitale şi
încearc s te ucid , dar ajunge s fie el omorât. Şi pe urm
cadavrul lui dispare. Mai ştiu c ai intrat ilegal în Elve ia şi c
amprentele dumitale se afl în casa unui bancher numit Rossignol,
despre care pretinzi c era mort când ai ajuns acolo. Ai o arm ,
deşi nu vrei s spui de unde o ai şi pentru ce.
Ben o asculta cu r bdare.
— De ce te-ai întâlnit cu acest Lenz, fiul unui faimos nazist?
Ben clipi, nehot rât cât anume s divulge. Înainte ca el s
formuleze un r spuns, ea vorbi din nou.
— Asta vreau s ştiu. Ce are Lenz în comun cu Rossignol?
— Fratele meu… începu Ben.
— Cel care a murit acum patru ani.
— Aşa credeam. S-a dovedit îns c se ascundea de nişte
254
oameni periculoşi. Nu ştia exact cine erau, aşa cum nici eu nu
ştiu. Un soi de conclav al unor industriaşi sau al descenden ilor
lor, poate nişte mercenari ai CIA ori altcineva.
— Cine ştie? Cert este c fratele meu a descoperit o list de
nume…
Navarro f cu ochii mari.
— Ce fel de list ?
— Una foarte veche.
Fa a ei se îmbujora.
— De unde-a ob inut lista asta?
— A dat peste ea în arhivele unei b nci elve iene.
— O banc elve ian ?
— E o list cu membrii consiliului de administra ie al unei
corpora ii ce-a fost înfiin at în ultimele zile ale celui de-al doilea
r zboi mondial.
— Iisuse Hristoase, şopti ea. Deci asta era.
Ben scoase din buzunarul de la piept o hârtie împ turit şi i-o
întinse.
— Scuze, e pu in p tat . Am inut-o în pantof, ca s-o ascund de
oameni ca dumneata.
Anna o citi cu aten ie, încruntându-se.
— Max Hartman. Tat l dumitale?
— Vai, da.
— i-a vorbit despre corpora ia asta?
— Nicidecum. Fratele meu a descoperit-o.
— Dar tat l dumitale nu este un supravie uitor al
Holocaustului…?
— Acum ajungem la întrebarea de un milion de dolari.
— Nu are vreun semn – un tatuaj sau altceva?
— Un tatuaj? De la Auschwitz, dar de la Dachau, nu.
Ea p rea c nu-l auzise.
— Doamne, seria de crime misterioase… toate numele sunt aici.
Rossignol… Prosperi… Ramago… to i sunt aici. Nu, nu to i sunt pe
lista mea. Unii sunt omişi, dar… Ridic privirea. Ce sperai s afli
de la Rossignol? Unde voia s ajung ?
— Credeam c el ar putea şti de ce a fost ucis fratele meu şi
cine-a f cut-o.
— Dar a fost omorât înainte de a apuca s -i vorbeşti.
— Aşa se pare.
— Ai cercetat compania asta, Sigma? Ai încercat s-o localizeze,
s -i afli trecutul?
255
— Da, dar n-am g sit nimic. Poate c n-a existat niciodat , dac
în elegi ce vreau s spun. V zând c nu în elege, Ben continu : O
entitate abstract , o companie fictiv .
— Ce fel de companie fictiv ?
Ben d du din cap.
— Nu ştiu. Poate ceva în care sunt implicate serviciile militare
americane de informa ii.
Îi vorbi despre temerile lui Lenz.
— Nu pot s fiu de acord cu asta.
— De ce nu?
— Eu lucrez pentru guvern, nu uita. Birocra ii sunt flecari. N-ar
reuşi s pun la cale o serie de crime F r s se afle.
— Atunci care crezi c e leg tura? Vreau s spun, dincolo de
faptele evidente.
— Nu ştiu cât de mult î i pot spune.
— Ascult , zise Ben înfuriat, dac o s ne împ rt şim
informa iile – dac o s ne ajut m unul pe altul – nu te po i
eschiva. Trebuie s ai încredere în mine.
Ea încuviin , apoi p ru s fi ajuns la o decizie.
— Mai întâi, oamenii ştia nu sunt, ori n-au fost, nişte servitori,
crede-m , nici unul. To i aveau avere sau, oricum, aproape to i,
chiar şi cel care tr ia modest tot avea gr mezi de bani la banc .
Îi vorbi în linii mari despre ancheta ei.
— Spuneai c unul dintre ei a lucrat pentru Charles Highsmith,
da? E ca şi cum i-ai fi adus aici pe boşi, apoi pe tipii care-au lucrat
pentru ei, locotenen ii lor de încredere şi pe al ii. Prin 1945, Allen
Dulles i-a verificat, deoarece nu-i pl cea s fie surprins de
partenerii s i de joc.
— Totuşi, întrebarea major r mâne f r r spuns. Care-i jocul?
În primul rând, de ce a fost creat Sigma? Pentru ce?
— Poate c explica ia e simpl , zise Ben. O gaşc de magna i se
adun prin 1944 – 1945, pentru a scoate din al Treilea Reich o
sum uriaş de bani. Dup cum gândesc tipii ştia, probabil au
considerat c le apar inea de drept.
Anna p rea uluit .
— Bine, dar aici scâr âie ceva. E vorba despre nişte oameni
care, pân la moartea lor, cu câteva zile în urm , primeau regulat
sume mari de bani, prin transferuri în conturile lor bancare.
— Bani transfera i de unde?
— Sp la i. Nu ştim de unde provin banii; cunoaştem doar
ultimele verigi ale lan ului – locuri precum Insulele Cayman şi
256
altele din Atlantic.
— Paradisuri fiscale, spuse Ben.
— Exact. Mai departe, e imposibil de ob inut vreo informa ie.
— Nu neap rat, zise Ben. Depinde pe cine cunoşti şi dac eşti
dispus s încâlci pu in legea. S ungi nişte roti e.
— Noi nu înc lc m legea.
Anna Navarro rostise fraza cu o mândrie aproape trufaş .
— Din cauza asta habar n-ave i de unde provin banii.
Ea tres ri, de parc Ben ar fi plesnit-o peste fa , dar pe urm
râse.
— Ce ştii dumneata despre sp larea banilor?
— Nu m ocup de asta, dac i-a trecut aşa ceva prin cap, dar
compania mea are un serviciu în str in tate care administreaz
nişte fonduri – pentru evitarea taxelor, a reglement rilor statului
şi-aşa mai departe. Am avut clien i foarte pricepu i s -şi ascund
valorile de oameni ca dumneata. Cunosc persoane care pot ob ine
informa ii de la b ncile din str in tate. Sunt specialişti. Câştig o
avere. Pot ob ine informa ii financiare oriunde în lume, doar prin
rela iile lor personale. Ştiu pe cine s mituiasc .
Dup câteva secunde, Anna spuse:
— Ce-ai zice s lucrezi cu mine în direc ia asta? Neoficial,
desigur.
Surprins, Ben întreb :
— Ce înseamn asta, mai exact?
— Împ r irea informa iilor. Motiva iile noastre coincid par ial.
Dumneata vrei s ştii cine i-a ucis fratele şi de ce. Eu vreau s
aflu cine i-a omorât pe b trâni.
Vorbea sincer sau era vreun şiretlic? Ce voia de fapt?
— Crezi c asasinii sunt aceiaşi? Ai fratelui meu şi-ai celor de pe
lista dumitale?
— Acum sunt convins de asta. To i fac parte din aceeaşi
structur .
— Şi eu ce-am de câştigat?
O privi sfid tor, dar îşi îmblânzi expresia cu un zâmbet.
— Nimic oficial, î i spun asta de la început. Poate pu in
protec ie. Oamenii ia au încercat deja s te ucid de mai multe
ori. Cât crezi c-o s te in norocul?
— Şi dac stau lâng dumneata sunt în siguran ?
— Poate ceva mai în siguran . Ai o idee mai bun ? La urma
urmei, dumneata ai venit la hotelul meu. Oricum, poli iştii i-au
luat arma, nu?
257
— Sunt sigur c -mi în elegi re inerea – pân foarte de curând,
voiai s m vezi la închisoare.
— Uite ce e, eşti liber s te întorci la hotelul dumitale. Somn
uşor.
— Punct ochit. Îmi faci o ofert generoas . Poate c ar trebui s-o
accept. Nu… nu ştiu.
— Atunci continu s dormi.
— Apropo de dormit…
Anna cercet înc perea cu privirea.
— Eu…
— O s sun la recep ie şi-o s cer o camer .
— M îndoiesc c o s g seşti. Are loc nu ştiu ce conferin aici
şi toate camerele sunt ocupate. Dar po i s dormi pe canapea.
El o privi surprins. Dura Anna Navarro Îl invita s petreac
noaptea în camera ei? Nu. Se am gea singur. Limbajul trupului ei,
semnele nerostite erau clare: îl invitase s r mân ca s se
ascund , nu s se strecoare în patul ei.
— Mul umesc, zise el.
— Un singur lucru: canapeaua e cam scurt .
— Crede-m , am dormit în condi ii şi mai rele.
Ea se ridic , se duse la un dulap, lu o p tur şi i-o întinse.
— Pot cere la serviciul de camer s - i aduc o periu de din i.
Mâine diminea vom merge s - i recuperezi bagajul de la hotelul
dumitale.
— N-am de gând s m întorc acolo.
— Bineîn eles. M voi ocupa eu.
Brusc conştientiza c st tea prea aproape de el şi f cu un pas
înapoi, stingherit .
— Bine, m duc s m culc.
Ben îşi aminti brusc ceva, ceva ce-l obseda de când plecase din
vila lui Lenz.
— B trânul vân tor de nazişti Jakob Sonnenfeld locuieşte în
oraşul sta, nu?
Ea se întoarse c tre el.
— Aşa mi se pare.
— Am citit recent undeva c , deşi e b trân, e mai ager ca
niciodat . În plus, ar trebui s aib nişte dosare masive. M
întreb…
— Crezi c te-ar primi?
— Cred c merit s încerc.
— Dac te duci, ia- i nişte m suri de precau ie. Nu l sa pe
258
nimeni s te urm reasc . Pentru siguran a lui.
— P i, o s accept orice sfat pe care mi-l dai.
În timp ce ea se preg tea s se culce, el sun la Bedford de la
telefonul mobil. R spunse doamna Walsh. P rea agitat .
— Nu, Benjamin, n-am aflat nimic. A disp rut f r urm . Am…
ei bine, am anun at poli ia despre treaba asta. Nu mai ştiu ce s
fac!
Ben sim i o durere surd de cap: tensiunea, care se domolise o
vreme, revenea. Buim cit, murmur câteva cuvinte conven ionale,
închise telefonul, îşi d du jos jacheta şi-o puse pe sp tarul
scaunului de la birou. Apoi, îmbr cat în pantaloni şi c maş , se
instala pe canapea şi trase p tura peste el.
Ce s însemne oare dispari ia tat lui s u f r s lase o vorb ?
Se urcase de bun voie într-o limuzin , deci nu era vorba despre o
r pire. Probabil c ştia unde se ducea.
Dar unde?
Se foi ca s se aşeze mai confortabil pe canapea. Navarro
avusese dreptate – era prea scurt ca s fie comod . Acum st tea
în capul oaselor în pat şi citea un dosar la lumina veiozei.
— Era vorba despre tat l dumitale? întreb ea. Scuze, ştiu c
nu trebuia s trag cu urechea, dar…
— E-n regul . Da, tat l meu a disp rut acum câteva zile. A
plecat cu o limuzin la aeroport şi de-atunci n-a mai auzit nimeni
de el.
Ea l s dosarul din min şi îşi îndrept spatele.
— E posibil s fi fost r pit. Iar sta-i un delict federal.
Ben îşi sim i gura uscat . Ar fi putut într-adev r s fie r pit?
— Spune-mi ce ştii, zise Anna.

Telefonul sun trezindu-i pe amândoi. Anna ridic receptorul.


— Da.
— Anna Navarro?
— Da, cine e?
— Anna, sunt Phil Ostrow, de la Ambasada american de aici.
Sper c nu te-am sunat prea târziu.
Omul avea accentul monoton din centrul Americii, cu vocalele
pronun ate ca la Chicago.
— Oricum trebuia s m scol ca s r spund la telefon, zise ea
sec. Cu ce te pot ajuta? Ce func ionar de la Departamentul de Stat
sun la miezul nop ii?
— Eu… ei bine, Jack Hampton mi-a sugerat s te sun.
259
F cu o pauz cu subîn eles.
Hampton era director de opera iuni la CIA şi o ajutase de mai
multe ori pe Anna într-o misiune anterioar . Un om cumsecade şi
de încredere, pe cât putea fi cineva într-o meserie ca a lor. Îşi
aminti cuvintele lui Bartlett despre „partea malefic a umanit ii”.
Dar Hampton nu era aşa.
— Am nişte informa ii despre cazul la care lucrezi.
— Care e… Cine eşti dumneata, dac nu te superi c întreb?
— Aş prefera s nu discut despre asta la telefon. Sunt un coleg
al lui Jack.
Anna ştia ce însemna asta: CIA. Aşadar, leg tura lui Hampton.
— Ce informa ii ai, sau preferi s nu discu i nici despre asta?
— S zicem doar c e ceva important. Po i s treci pe la birou
mâine diminea , la prima or ? Şapte e prea devreme pentru
dumneata?
Ce putea fi aşa de urgent? Se întreb ea.
— V trezi i devreme, b ie i, nu? Da, cred c pot.
— În regul … atunci, pe mâine diminea . Ai mai fost pe la
birou pân acum?
— La ambasad ?
— Vizavi de sec ia consular .
Omul îi d du nişte indica ii. Anna închise telefonul, derutat .
Din cel lalt cap t al camerei, Ben zise:
— Totul e-n regul ?
— Da, rosti ea f r convingere. În regul .
— Ştii c nu putem r mâne aici.
— Corect. Mâine ne vom muta amândoi.
— Pari îngrijorat , agent Navarro.
— Totdeauna sunt îngrijorat , zise ea. Toat via a am tr it
îngrijorat . Şi spune-mi Anna.
— Eu nu mi-am f cut niciodat prea multe griji, zise el. Noapte
bun , Anna.

260
28
Ben fu trezit de zgomotul unui usc tor de p r; dup câteva clipe
de mahmureal , îşi d du seama c era într-o camer de hotel din
Viena şi c -l durea spatele dup o noapte petrecut pe canapea.
Îşi întinse gâtul, auzi pocnetul vertebrelor şi se sim i mai
relaxat.
Uşa b ii se deschise şi camera fu luminat pe jum tate. Anna
Navarro ap ru machiat îmbr cat într-un costum cafeniu de
tweed, pu in demodat, dar elegant.
— M întorc într-o or , zise ea pe un ton categoric. Culc -te la
loc.

Vizavi de sec ia consular a Ambasadei americane, aşa cum îi


spusese Ostrow, se afla o modern cl dire cenuşie. Pancarta din
hol men iona numele mai multor firme americane şi austriece. La
etajul unsprezece, era Biroul Reprezentan ei Comerciale a Statelor
Unite – acoperirea pentru biroul vienez CIA.
Anna p trunse într-un spa iu de primire banal, unde o tân r
st tea la un birou, sub stema Statelor Unite şi b tea la tastatura
unui computer. Anna se prezent , iar recep ionera ap s pe un
buton şi-o anun .
În mai pu in de un minut, un b rbat îşi f cu apari ia. Avea
obrajii ciupi i de v rsat şi scofâlci i, iar p rul castaniu începuse
s -i înc run easc . În spatele unor ochelari mari, cu ram
metalic , ochii erau mici şi cenuşii.
— Domnişoara Navarro? Sunt Phil Ostrow, zise el întinzându-i
mina.
Ostrow o conduse într-o mic sal de şedin e, unde un b rbat
suplu, de o frumuse e misterioas , st tea la o mas din imita ie de
lemn, cu t blia din plastic. P rul negru şi epos, pres rat cu fire
argintii, era tuns scurt; avea ochi c prui şi gene lungi, negre. În
vârst de aproximativ patruzeci de ani, p rea s provin din
Orientul Mijlociu. Ostrow şi Anna se aşezar în fa a lui.
— Yossi, ea e Anna Navarro.
— Îmi pare bine de cunoştin , Yossi, zise Anna.
— Yossi e ofi er de caz – nu te deranjeaz c -i spun asta, nu,
Yossi? Lucreaz aici sub acoperirea de func ionar comercial. O
261
situa ie convenabil . A emigrat în State din Israel când nu
împlinise dou zeci de ani.
Ostrow chicoti.
— Ostrow, gata… ajunge, spuse Yossi.
Avea un glas baritonal, r guşit, iar în engleza lui se auzeau r-
urile guturale din ivrit.
— Hai s trecem la ce te intereseaz . În ultimele câteva
s pt mâni mai mul i oameni din întreaga lume au fost g si i mor i.
Dumneata anchetezi aceste decese. Eşti convins c e vorba de
crime, dar nu ştii cine se afl în spatele lor.
Anna îl privi plictisit .
— L-ai interogat pe Benjamin Hartman şi ai r mas în strâns
leg tur cu el de-atunci. Aşa e?
— Unde vrei s ajungi?
Ostrow interveni:
— Noi formul m o cerere oficial : las -l pe Hartman în seama
noastr .
— Ce dracu’…?
— Situa ia asta te dep şeşte, Navarro.
— Nu te în eleg.
— Hartman reprezint un risc de securitate. E cu fundu-n dou
luntre, în regul ?
Anna recunoscu jargonul agen iei – se referea la agen ii dubli,
care fuseser recruta i de adversar.
— Nu în eleg. Vrei s spui c Hartman e unul de-ai voştri?
Asta era o nebunie. Sau poate nu. Pe lâng alte lucruri care o
nedumeriser , asta ar fi explicat şi cum reuşise Hartman s
c l toreasc prin rile europene f r s alerteze punctele vamale.
În plus, acoperirea lui de bancher interna ional ar fi fost în
concordan cu diversele activit i ale agen iei. Era vorba chiar
despre odrasla unei bine cunoscute figuri a finan elor
interna ionale – nici o biografie pl smuit n-ar fi fost mai
conving toare.
Yossi şi Ostrow se privir .
— De fapt, nu e unul de-ai noştri.
— Nu? Atunci de-al cui?
— Noi credem c se afl în slujba cuiva din dispozitivul nostru,
dar care lucreaz independent. Ar putea fi vorba despre o recrutare
sub pavilion fals.
— M-a i chemat aici ca s -mi vorbi i despre teorii?
— E necesar ca el s se întoarc în America. Te rog, agent
262
Navarro. Z u c nu ştii cu cine ai de-a face.
— Am de-a face cu cineva derutat de nişte lucruri, şocat de
moartea fratelui s u geam n – ucis, cum crede el.
— Ştim totul despre asta. Nu i-a trecut prin minte c tot el ar fi
putut s -l ucid ?
— Glumeşti.
Acuza ia era incredibil , teribil .
— Ce ştii de fapt despre Benjamin Hartman? întreb moroc nos
Ostrow. O s - i pun alt întrebare. Ce ştii despre felul în care lista
dumitale de persoane vizate a început s circule? Informa iile nu
trebuie s circule liber, agent Navarro. Informa iile trebuie s
aduc profituri importante, iar cineva ca Benjamin Hartman are
banii necesari ca s le pl teasc . Unge nişte roti e: erau vorbele lui
Hartman.
— Dar de ce? Care-i planul lui?
— N-o s afl m niciodat , cât vreme el se zbenguie prin
Europa.
Ostrow f cu o pauz .
— Yossi a aflat câte ceva de la foştii lui compatrio i. Şi Mossadul
are oameni în oraşul sta. Exist o posibil leg tur cu victimele
dumitale.
— Un grup de lichidare? întreb ea. Sau vorbeşti despre Kidon?
Se referea la echipa de asasini a Mossadului.
— Nu. Nu e ceva oficial. E o chestiune particular .
— În care sunt implica i agen i ai Mossadului?
— Şi câ iva mercenari angaja i de ei.
— Dar crimele astea nu poart semn tura Mossadului.
— Te rog, zise Yossi, strâmbându-se dezgustat. Nu fi naiv .
Crezi c fra ii mei îşi las tot timpul c r ile de vizit pe unde trec?
O fac doar când vor s fie cunoscu i. Ce naiba!
— Înseamn c acum nu vor s fie cunoscu i.
— Sigur c nu. E o chestiune prea sensibil . Are un poten ial
exploziv în climatul actual. Israelul nu vrea s fie asociat cu asta.
— Atunci pentru cine lucreaz ei? Yossi îl privi pe Ostrow, apoi
pe Anna.
— Nu pentru Mossad, asta vrei s spui? Autorizarea Mossadului
de-a comite asasinate e o treab foarte riguroas . Exist o întreag
filier intern , o „list de execu ii” pe care trebuie s-o aprobe
primul-ministru. El avizeaz fiecare nume de pe list , altfel nu e
valabil . Oameni din Mossad şi Shin Bet au fost da i afar pentru
c au ordonat asasinate f r aprobare de la vârf în cazul sta nu e
263
vorba de ac iuni autorizate.
— Te întreb din nou: pentru cine lucreaz ei?
Yossi se uit din nou la Ostrow, îns de ast dat privirea lui
p rea s fie un îndemn.
— N-ai auzit asta de la mine, spuse Ostrow.
Annei i se f cu pielea ca de g in . Uluit , ea şopti:
— Î i ba i joc de mine.
— Vezi dumneata, Agen ia nu şi-ar murd ri niciodat mâinile,
zise Ostrow. N-o mai face. În vremurile bune de demult, n-am fi
ezitat s lichid m vreun pârlit de dictator dac se uita urât la noi.
Acum avem comitete de supraveghere ale Congresului şi directori
ai CIA ale c ror boaşe au fost retezate. Iisuse, ne temem pân şi s
transmitem unui str in guturai.
Se auzi un cioc nit în uş . Un tân r îşi vârî capul în untru.
— Langley pe linia trei, Phil, zise el.
— Zi-le c n-am venit înc .
Uşa se închise, iar Ostrow îşi d du ochii peste cap.
— S te întreb ceva pe şleau, spuse Anna, adresându-se lui
Ostrow. Voi a i furnizat informa ii unor mercenari ai Mossadului?
— Cineva a f cut-o. Asta-i tot ce ştiu. Umbl vorba c Ben
Hartman a servit drept intermediar.
— Ave i dovezi incontestabile?
— Yossi a venit cu nişte detalii sugestive, zise Ostrow calm. A
descris suficiente „filigrame”, proceduri de „asanare”, repere
interne, ca s -mi dau seama c veneau direct de la CIA. Vorbesc
despre nişte lucruri care nu pot fi contraf cute, repere şi coduri
care se schimb zilnic.
Anna se pricepea s fac o deduc ie: Yossi trebuia s fi fost un
valoros agent american de infiltrare ce lucra sub acoperire,
spionând Mossadul pentru CIA. Se gândi s pun întrebarea
direct, dar îşi zise c ar fi fost o înc lcare a eticii profesionale.
— Cine de la Langley, întreb ea.
— i-am spus, nu ştiu.
— Nu ştii sau nu vrei s -mi spui?
Yossi, spectator la corid , surâse pentru prima oar . Avea un
zâmbet care te n ucea.
— Dumneata nu m cunoşti, spuse Ostrow, dar cei care m
cunosc ştiu c birocra ia m enerveaz suficient pentru a dori s i-
o trag cuiva de-acolo care nu-mi place. Dac i-aş cunoaşte numele,
i l-aş spune doar ca s -l termini pe individ.
Asta era de crezut – reac ia fireasc a cuiva implicat în disputele
264
din interiorul Agen iei. Anna hot rî s nu-l lase s vad c fusese
convins .
— Dar care-i motiva ia? Vorbeşti despre fanaticii din CIA?
Ostrow d du din cap.
— M tem c nu cunosc pe nimeni de-acolo care s se simt
puternic legat de ceva, în afara planurilor de vacan .
— Atunci de ce? Care-i motiva ia posibil ?
— Ce cred eu? S - i spun ceva. Ostrow îşi scoase ochelarii şi
cur lentilele cu batista. Dumneata ai o list cu infractori şi
capitalişti – oameni de nimic lucrând pentru oameni importan i.
Imediat dup r zboi, când se ajunge la CIA şi la nazişti, secrete
importante sunt îngropate. Care-i p rerea mea? Cineva sus-pus,
vreau s spun foarte sus-pus, a în eles c nişte nume de demult
erau pe cale s ias la suprafa .
— Ce-nseamn asta?
Ostrow îşi puse ochelarii pe nas.
— Sunt numele unor tipi în vârst pe care i-am folosit noi, i-am
pl tit. Cei mai mul i au disp rut în negura istoriei, da? Dintr-o
dat apare o list şi sunt gata s ias la iveal numele unor
veterani din Agen ie care-au ajutat şi-au fost complici la tot
rahatul sta. Poate şi la câteva escrocherii financiare, profituri
majore ob inute din vechea min de aur. E al naibii de sigur c
b trâni ar începe s gui e şi i-ar l sa de izbelişte pe oamenii lor.
Atunci la cine s apeleze? La cine altcineva decât la nişte israelieni
fanatici? Elegant şi curat. Vorbesc despre fantome r mase din al
doilea r zboi mondial, fac nişte aluzii la inexplicabile asasinate din
r zbunare, salveaz spatele b ie ilor de gaşc – toat lumea-i
fericit .
Da, îşi zise ea posomorit . Toat lumea-i fericit .
— Ascult -m . Aici e o convergen de interese. Dumneata
încerci s elucidezi o serie de crime. Noi încerc m s elucid m o
serie de fisuri în sistemul de securitate, dar nu putem rezolva
problema f r Ben Hartman. N-am de gând s arunc b nuiala
asupra dumitale. E foarte posibil ca el s fie vânat chiar de
oamenii pentru care lucreaz . Elimin rile nu înceteaz niciodat :
asta-i problema lor.
Eliminare: oare asta f cea şi ea?
Ostrow p ru s sesizeze ezitarea ei.
— Vrem doar s ştim ce e adev rat şi ce nu.
— Ave i documente? întreb Anna.
Ostrow b tu cu ar t torul bont un document ştampilat. Titlul
265
cu majuscule se distingea clar: TRANSFER ÎN STARE DE
RE INERE AL UNUI CET EAN AMERICAN.
— Da, am documente. Tot ce-mi trebuie e persoana. Jack
Hampton spunea c o s în elegi situa ia.
— Cum v gândi i s se fac predarea?
— Uite, aici sunt aspecte delicate legate de extrateritorialitate…
— Asta înseamn c nu vre i s -l aduc eu aici.
— Ai priceput. Vom suna la hotel. Po i s -i pui c tuşe. Ne dai
un semn şi noi o s ap rem. Dac vrei s r mâi cu mâinile curate,
e bine şi-aşa. D -ne o or şi un loc, de preferin mai retras şi…
— Şi noi avem grij de rest.
Yossi devenise iar şi sobru.
— Iisuse, voi chiar sunte i nişte cowboys, nu? zise Anna.
— În orice caz, putem scoate pe cineva din teritoriul inamic
dac trebuie. Nimeni nu e r nit. O r pire curat – un act
chirurgical.
— Opera iile r nesc.
— Nu te gândi prea mult la asta. Aşa trebuie procedat.
— O s m gândesc la asta, zise Anna, f când o grimas .
— Atunci gândeşte-te şi la asta.
Ostrow scoase o coal de hârtie cu orele de plecare ale curselor
aeriene de la Viena la Aeroportul Interna ional Dulles din
Washington şi la Aeroportul Kennedy din New York.
— Timpul e esen ial.

În biroul întunecat de la etajul doi al unei cl diri aflate pe


Wallnerstrasse, masivul Berufsdetektiv Mans Hoffman trânti
receptorul şi înjur în gura mare. Era ora zece diminea a şi-l
sunase deja de patru ori pe american la hotelul lui. Nici la mesajul
pe care i-l l sase cu o sear în urm nu primise r spuns. Cei de la
hotel nu aveau alt num r al lui Hartman şi nu voiau s spun
dac el îşi petrecuse ori nu noaptea acolo.
Trebuia s -l g seasc neîntârziat pe Hartman. Îl îndrumase
greşit pe american, îi d duse o pist periculoas şi, orice-ar fi spus
oamenii despre Mans Hoffman, nimeni nu contesta faptul c era
un tip corect. Trebuia s dea de Hartman înainte ca acesta s -l
întâlneasc pe Jurgen Lenz. Ceea ce descoperise detectivul cu o zi
în urm , spre scar , era de-a dreptul senza ional. Investiga iile de
rutin pe care le efectuase în leg tur cu Jurgen Lenz aduseser
cele mai neaşteptate şi mai uluitoare rezultate.
Hoffman ştia c doctorul Lenz nu mai practica medicina, dar
266
dorise s afle de ce. În acest scop, ceruse o copie a autoriza iei
medicale a lui Lenz, de la Arztekammer, arhivele unde se p streaz
autoriza iile tuturor medicilor din Austria.
Spre stupoarea lui constatase c nu exista o autoriza ie
medical pe numele. Jurgen Lenz. Nici nu existase vreodat .
Hoffman se întrebase: Cum era posibil? Min ea Lenz? Nu
practicase niciodat medicina?
Biografia oficial a lui Lenz, oferit gratuit la birourile Funda iei
Lenz, men iona c absolvise Facultatea de Medicin la Innsbruck.
În consecin , Hoffman verific şi acolo. Rezultatul? Jurgen Lenz
nu fusese niciodat student al Facult ii de Medicin din
Innsbruck.
Mânat de o nepotolit curiozitate, Hoffman se dusese la
Universitatea din Viena, unde se p strau rezultatele examenelor
pentru autorizarea medical a tuturor doctorilor din Austria.
Nimic.
Hans Hoffman îi oferise clientului s u numele şi adresa unui om
a c rui biografie fusese m sluit .
Hoffman îşi cercetase notele stocate în laptop, încercând s
g seasc o logic , s aranjeze faptele în alt ordine. Acum privea
din nou ecranul, întocmind lista documentelor pe care le verificase,
încercând s se gândeasc la vreo omisiune care-ar fi putut explica
aceast situa ie ciudat .
Un bâzâit puternic îl f cu s tresar . Cineva suna din strad la
biroul lui. Se ridic şi se duse la interfonul montat în perete.
— Da.
— ÎI caut pe domnul Hoffman.
— Da.
— Numele meu e Leitner. Nu am programare, îns am de
discutat o afacere important .
— Ce fel de afacere? întreb Hoffman.
Spera c nu era vreun comis-voiajor.
— O treab confiden ial . Am nevoie de ajutorul lui.
— Urc la etajul doi.
Hoffman ap s pe butonul care descuia electronic uşa din fa a
cl dirii. Salv dosarul lui Lenz, închise laptopul şi deschise uşa
biroului.
Un b rbat într-o jachet neagr de piele, cu barbişon, p r
c runt şi un cercel mic în urechea stâng zise:
— Domnul Hoffman?
— Da.
267
Hoffman îl m sur cu privirea, aşa cum f cea cu to i clien ii
poten iali, încercând s evalueze câ i bani ar fi putut cheltui
individul. Tenul b rbatului era neted, f r riduri, cu pielea
aproape întins peste pome ii înal i. În ciuda p rului c runt, omul
nu avea mai mult de patruzeci de ani. Fizic, era un specimen
impresionant, dar tr s turile erau comune, greu perceptibile, cu
excep ia ochilor cenuşii. Un tip serios.
— Intr , zise Hoffman cordial. Spune-mi cu ce te pot ajuta.

Anna se întoarse la hotel abia la ora nou .


În vreme ce strecura cârdul electronic în fanta aflat deasupra
minerului uşii, auzi apa de la baie curgând. Intr în grab , îşi
atârn haina în cuierul de lâng uş şi se duse în dormitor. Avea
de luat o decizie important : şi trebuia s se bizuie doar pe intui ia
ei.
Zgomotul duşului încet şi Ben ap ru în pragul uşii de la baie,
neştiind c ea se întorsese.
În jurul taliei îşi înf şurase lejer un prosop. Trupul armonios şi
musculos sugera o activitate fizic intens . Cu ochi expert, ea
studie efectele regimului fizic – abdomenul plat ca o scândur ,
pectoralii ca dou scuturi, bicepşii proeminen i. Apa lucea pe
pielea lui bronzat . Îşi scosese bandajul de la um r şi se vedea o
pat mic , roşie.
— Te-ai întors, zise el, remarcându-i în sfârşit prezen a. Ce mai
e nou?
— D -mi voie s m uit la um r, spuse Anna.
Ceva o f cu s se întrebe dac interesul fa de el era pur
profesional.
— Rana e aproape vindecat , rosti ca, trecându-şi degetul în
jurul por iunii înroşite. Nu- i mai trebuie pansament. Poate un
strat sub ire de bacitracin. Am o trus de prim-ajutor în bagaj.
Se duse s-o ia. Când se întoarse, Ben îmbr case un şort, dar era
tot f r c maş .
— Ieri spuneai ceva despre CIA, zise ca în timp ce-şi f cea de
lucru cu tubul de unguent.
— Poate c m înşel în leg tur cu ei. Lenz avea nişte b nuieli,
dar ezit s le iau în considerare.
Oare min ea? O p c lise cu o sear în urm ? Nu-i venea s
cread . Ar fi contrazis toate instinctele şi intui ia ei. Nu detecta
bravad , nici încordare în vocea lui – nici unul dintre semnele
imposturii.
268
În timp ce aplica unguentul antiseptic pe um rul lui, fe ele lor
se apropiar . Ea sim i parfumul de m r al s punului şi înc ceva,
mirosul de b rbat. Inspir încet, adânc. Apoi, copleşit dintr-o
dat de un val de emo ii, se îndep rt .
Evaluarea onestit ii lui fusese oare tulburat de alte
sentimente? Nu era o situa ie pe care s şi-o poat îng dui în
postura ei, mai ales în împrejur rile actuale.
Dar dac ofi erii de la CIA fuseser dezinforma i? Care erau de
fapt sursele lor? Un ofi er de caz e bun în m sura în care sursele
lui sunt bune. Ea ştia cât de imperfect putea fi sistemul. Iar dac
CIA era implicat , proceda bine predându-l agen iei? Prea multe
incertitudini. Trebuia s se încread în instinctele ei, altfel era
pierdut .
Form num rul lui Walter Heisler.
— Vreau s - i cer un serviciu, spuse ea. L-am sunat pe
Hartman la hotel. Pare s fi plecat f r s anun e. A fost acolo un
fel de confruntare violent . Evident, omul şi-a l sat bagajul acolo.
Aş vrea s te ocupi dumneata de el, ca s -mi acorzi un r gaz.
— P i, s ştii c , de fapt, e proprietatea noastr , de vreme ce a
început ancheta.
— A i început-o?
— Nu, nu înc , dar…
— Atunci, te rog, f -mi o marc favoare şi trimite bagajul la
hotelul meu.
— Cred c asta se poate aranja, zise Heisler ursuz. Deşi e… mai
degrab nefiresc.
— Mul umesc, Walter, spuse ea cu c ldur şi închise telefonul.
Ben se apropie de ea.
— Asta numesc eu un serviciu adev rat, zise el zâmbind larg.
Ea îi arunc un maiou.
— E cam rece afar .

Ben Hartman ieşi din hotel, privind nervos înjur. Deşi purta
aceleaşi haine în care dormise, se sim ea înviorat. M sur cu
privirea bulevardul larg, cu trafic intens şi, sim indu-se expus,
vulnerabil, se întoarse spre dreapta, îndreptându-se c tre primul
district.
Petrecuse ultima jum tate de or dând telefoane. Mai întâi
trezise o cunoştin , prietenul unui prieten, din Insulele Cayman,
care conducea un serviciu de „investiga ii” format din doi oameni
ce se ocupau, aparent, cu verific ri de culise pentru companii
269
multina ionale. În realitate, firma era deseori angajat de persoane
sau companii multina ionale prospere care, din când în când,
voiau s cunoasc tainele b ncilor de-acolo.
O’Connor Security Investigations era firma unui expatriat
irlandez, fost ofi er de poli ie, pe nume Fergus O’Connor, care
venise în Cayman pe post de gardian pentru o banc britanic şi
se stabilise acolo. Devenise ofi er al serviciului de paz , pe urm
şeful acestuia. Când îşi d duse seama c re eaua lui de contacte şi
experien a pe care-o dobândise erau negociabile – îi cunoştea pe
to i ceilal i şefi ai serviciilor de securitate, ştia cine putea fi mituit
şi cine nu, ştia cum func iona în realitate sistemul – îşi deschisese
propria firm .
— Ar fi bine s fie al naibii de important, morm ise Fergus la
telefon.
— Asta nu ştiu s - i spun, r spunse Ben, dar e o treab grozav
de profitabil .
— Atunci st m de vorb , zise Fergus.
Ben îi citi o list de coduri şi numere de transfer electronic,
dup care îi spuse c o s -l sune la sfârşitul zilei.
— O s -mi ia mult mai mult timp, obiect Fergus.
— Chiar dac dublez onorariul? Asta cred c urgenteaz treaba.
— Po i fi sigur. Urm o pauz . Apropo, ştiai c se zvonesc nişte
chestii teribile despre tine?
— Ce vrei s spui?
— O gr mad de r ut i. Ştii cum func ioneaz sursele de
zvonuri. Se zice c te-ai vârât într-un scandal sângeros.
— Glumeşti.
— Lumea spune c i-ai omorât fratele.
Ben nu r spunse, sim i c i se face r u. Poate c era o f râm
de adev r în afirma ia aceea?
— Numai tâmpenii din astea. Nu-i treaba mea, dar ştiu câte
ceva despre felul cum împr ştie oamenii zvonuri în lumea
financiar , doar ca s provoace necazuri. O gr mad de r ut i,
cum ziceam. Totuşi, e interesant c cineva s-a hot rât s pun în
circula ie zvonul sta.
— Mul umesc c mi-ai spus, Fergus, zise Ben, mai şov itor
decât ar fi vrut.
R sufl adânc de câteva ori ca s se calmeze, apoi d du al
doilea telefon, unei tinere de la biroul new yorkez al altei firme de
investiga ii. Era o companie mare, interna ional , legal , având
printre angaja i foşti agen i FBI şi chiar câ iva foşti ofi eri ai CIA.
270
Knapp Incorporated ajuta firmele s -şi dirijeze „eforturile necesare”
c tre poten ialii parteneri de afaceri şi s depisteze infrac iunile
func ionarilor, delapid rile, furturile din interiorul companiilor – o
agen ie de detectivi la nivel global. Din când în când, Hartman
Capital Management apela la serviciile sale.
Unul dintre anchetatorii faimoşi de la Knapp era Megan Crosby,
absolvent a Facult ii de drept la Harvard. Megan f cea anchete
corporatiste ca nimeni altul posedând straniul talent de-a
descoperi şi apoi clasifica mecanismele complicate ale corpora iilor,
menite s scape aten iei organelor de control, a investitorilor
pruden i şi concuren ei, pricepându-se mai bine ca oricine s
dezv luie cine era proprietarul real al cut rei firme, sau cine se
afla în spatele cut rei companii fictive. Nu divulgase niciodat
clien ilor s i felul în care proceda. Un scamator nu-şi d în vileag
trucurile. Ben o invitase pe Megan la mas de câteva ori şi ea îi
d duse num rul de-acas .
— E ora trei diminea a, cine m sun ?
— Sunt Ben Hartman, Megan, Iart -m , e ceva important.
Megan deveni brusc atent .
— Nici o problem . Cu ce te pot ajuta?
— Sunt la Amsterdam, în toiul unei întruniri importante, îi
explic el, coborând glasul. La Philadelphia exist o mic firm de
biotehnologie, numit Vortex Laboratories, care m intrig . Aflase
numele firmei de la Anna. Vreau s ştiu cine e proprietarul, cu
cine ar putea avea rela ii discrete de afaceri, treburi de genul sta.
— O s fac tot ce pot, zise ea, dar nu promit nimic.
— Se poate pân la sfârşitul zilei?
— Iisuse. F cu o pauz . Sfârşitul c rei zile? A ta sau a mea?
Şase ore în plus conteaz .
— Atunci s fie sfârşitul zilei tale. F tot ce po i.
— Am în eles, spuse ea.
— Înc ceva. E un tip, Osear Peyaud, de la Paris, pe care firma
mea l-a folosit pentru comisioane în Fran a. Vreau informa ii
directe de la el.

Pe la ora zece, Graben, una dintre marile artere pietonale ale


Vienei, forfotea de gur -casc , oameni de afaceri şi turişti. Ben
trecu pe lâng Cafe Demel, renumita patiserie şi se opri s
priveasc numeroasele produse din vitrin . Observ , reflectat de
geam, imaginea cuiva care îl privea. B rbatul înalt, cu înf işare de
bandit, într-un trenci bleumarin nepotrivit îşi întoarse privirea.
271
Ben ştia c -l mai v zuse undeva. Era convins de asta. Şi asta în
ultimele dou zile. Într-o aglomera ie, dar unde?
Ben se întoarse s se mai uite o dat , îns b rbatul disp ruse.

— Drag domnişoar Navarro, zise Alan Bartlett, m întreb dac


nu cumva avem p reri diferite în leg tur cu obiectul misiunii
dumitale. Trebuie s m rturisesc c sunt dezam git. Mi-ai dat
mari speran e.
Anna îl sunase pe Robert Polozzi, de la serviciul de identificare,
dar i se f cuse leg tura, f r s fie prevenit , cu Bartlett.
— Uite ce e, protest ea, cu receptorul prins între b rbie şi
um rul stâng, cred c sunt pe punctul…
Bartlett o întrerupse:
— Ai obliga ia s raportezi periodic, agent Navarro, nu s dispari
ca un student în vacan a de prim var .
— Dac o s ascul i ce-am descoperit… începu Anna,
exasperat .
— Nu, dumneata ascult -m pe mine. i s-a ordonat s rezolvi
problema şi aşa o s faci. Am aflat c Ramago a fost deja ucis.
Rossignol era ultima, cea mai mare şans a noastr . Nu ştiu ce
mijloace ai folosit ca s ajungi la el, dar e limpede c au dus la
moartea lui. E clar c am fost indus în eroare în privin a discre iei
dumitale.
— Dar lista Sigma…
— Mi-ai vorbit despre supraveghere şi localizare în leg tur cu
acest subiect. Nu m-ai aten ionat c aveai de gând s îndrep i un
reflector spre el. De câte ori am subliniat delicate ea misiunii
dumitale? De câte ori?
Anna se sim ea de parc ar fi primit un pumn în stomac.
— Îmi cer scuze dac am f cut ceva care a avut efectul…
— Nu, agent Navarro, pe mine m învinuiesc. Eu i-am
încredin at misiunea asta. E adev rat c am fost sf tuit s n-o fac.
M-am înc p ânat. A fost greşeala mea c i-am încredin at
misiunea asta. Îmi asum întreaga responsabilitate.
— Termin cu prostiile, zise Anna, s turându-se brusc de
reproşuri. Nu ai elemente care s - i sus in acuza iile.
— Te afli deja în fa a unor sanc iuni administrative. Te aştept în
biroul meu, mâine dup -amiaz la ora cinci şi nu-mi pas dac va
trebui s închiriezi un avion particular ca s ajungi aici.
Trecur câteva secunde pân când Anna pricepu c Bartlett
închisese telefonul. Inima îi b tea cu putere, obrajii îi ardeau. Dac
272
el n-ar fi încheiat convorbirea, ea ar fi ripostat şi astfel ar fi pus
cap t definitiv carierei ei.
Nu, îşi zise Anna, ai f cut deja asta. S-a terminat. Când se va
afla c intrase în conflict cu Serviciul de Cooperare Intern ,
Dupree îi va retrage privilegiile în mai pu in de cinci minute.
Ei bine, cel pu in va pleca trântind uşa.

273
29
Biroul legendarului Jakob Sonnenfeld, vân torul de nazişti, care
ap ruse pe copertele multor reviste, subiectul unui mare num r de
biografii şi documentare, se afla într-o cl dire mic şi mohorât , de
pe Salztorgasse, o strad lipsit de elegan , cu magazine de
solduri şi cafenele întunecoase. Num rul lui Sonnenfeld era trecut
în cartea de telefoane a Vienei f r adres . Ben sunase pe la opt şi
jum tate diminea a şi fusese surprins când i se r spunsese. O
femeie cu glas r stit îl întrebase ce treab avea, de ce voia s -l
vad pe marele om.
Ben îi spusese c era fiul unui supravie uitor al Holocaustului şi
c efectua la Viena cercet ri pe cont propriu privind regimul
nazist. Fusese şi mai surprins când femeia acceptase cererea lui de
a-l întâlni pe legendarul personaj în acea diminea .
Cu o sear în urm , Anna Navarro îi sugerase câteva „m suri de
eschivare”, cum le numise ea, ca s scape de oricine l-ar fi putut
urm ri. În drumul s u întortocheat spre biroul lui Sonnenfeld, Ben
se întorsese de câteva ori, dup ce-l v zuse pe b rbatul roşcovan
cu sprâncene groase, traversase brusc strada, intrase într-o
libr rie, r sfoise nişte c r i şi aşteptase. P rea c şi-a pierdut
„coada” sau poate c , din cine ştie ce motiv, b rbatul evitase s fie
observat a doua oar .
Ajunse la cl direa de pe Salztorgasse. Uşa din fa se deschise
cu un bâzâit şi Ben lu ascensorul pân la etajul patru, unde un
gardian îi f cu semn s treac . Uşa fu deschis de o tân r care-i
ar t un scaun incomod aflat pe un hol cu pere ii plini de
plachete, diplome şi certificate de dona ii primite de Sonnenfeld.
În timp ce aştepta, îşi scoase telefonul mobil şi l s un mesaj
pentru Oscar Peyaud, anchetatorul de la Paris. Apoi sun la
hotelul pe care-l p r sise în fug cu o sear în urm .
— Da, domnule Simon, r spunse operatorul hotelului cu o
amabilitate care i se p ru exagerat . Da, domnule, ave i un
mesaj… e, dac aştep i pu in… da, de la un domn Hans Hoffman.
Spune c e ceva urgent.
— Mul umesc, zise Ben.
— V rog, domnule Simon, r mâne i la aparat, domnul director
mi-a f cut semn c ar vrea s vorbeasc cu dumneavoastr .
274
Ben nu d du curs primului impuls, acela de-a întrerupe imediat
convorbirea; era important s afle ce ştia direc ia hotelului şi dac
exista vreo complicitate din partea acesteia.
— Domnule Simon, zise directorul, cu o voce grav , autoritar ,
una dintre cameristele noastre mi-a spus c a i amenin at-o. Mai
mult, chiar asear a avut loc aici un incident şi s-au tras focuri de
arm ; poli ia doreşte s v întoarce i imediat la hotel ca s v pun
nişte întreb ri.
Ben închise telefonul.
Nu-l surprindea faptul c directorul dorise s vorbeasc cu el.
Hotelul suferise nişte pagube şi omul fusese obligat s cheme
poli ia. Sim ise îns ceva în vocea lui, acea sfid toare încredere în
sine a celui care se sprijin pe puterea autorit ilor şi asta îl
alarmase. Se întreb de ce Hoffman, detectivul particular, era aşa
de gr bit?
Uşa biroului lui Sonnenfeld se deschise şi un b trân scund,
gârbovit, îi f cu semn s intre. B trânul îi întinse lui Ben o mân
tremurând , apoi se aşez în spatele unui birou cu dosare
aruncate de-a valma. Jakob Sonnenfeld avea o musta
înc run it , epoas , f lcile c zute, urechi mari şi ochi apoşi,
înfunda i în orbite. Purta o cravat lat , demodat , înnodat
stângaci, o vest cafenie din lân , roas de molii şi o jachet
ecosez.
— Mul i oameni doresc s vad arhivele mele, spuse Sonnenfeld
f r alt introducere. Unii din motive întemeiate, al ii f r un
motiv anume. Dumneata de ce vrei?
Ben îşi drese glasul, dar Sonnenfeld continu s vorbeasc :
— Spui c tat l dumitale e supravie uitor al Holocaustului. Şi ce
dac ? Exist mii ca el. De ce eşti dumneata aşa de interesat de
activitatea mea?
S îndr znesc s fiu sincer cu omul sta? se întreb Ben.
— Îi vânezi pe nazişti de mai multe decenii, începu el brusc.
Asta înseamn c -i ur şti cu toat fiin a, ca şi mine.
Sonnenfeld d du din mân a lehamite.
— Nu. Nu sunt r zbun tor. N-aş fi putut face treaba asta timp
de peste cincizeci de ani îmboldit de ur . M-ar fi mistuit l untric.
Ben deveni brusc neîncrez tor şi iritat de pioşenia lui
Sonnenfeld.
— Ei bine, se întâmpl ca eu s cred c aceşti criminali de
r zboi n-ar trebui s fie liberi.
— Bine, dar nu ei sunt adev ra ii criminali de r zboi, nu-i aşa?
275
Un criminal de r zboi comite crime ca s -şi îndeplineasc elurile,
nu? Ucide şi tortureaz ca s contribuie la câştigarea r zboiului.
Dar ia spune-mi: a fost nevoie ca naziştii s masacreze şi s gazeze
milioane de nevinova i ca s câştige? Sigur c nu. Au f cut-o
exclusiv din ra iuni ideologice. Ca s cure e planeta, cum credeau
ei. A fost ceva cu totul inutil şi i-a f cut s risipeasc resurse
pre ioase în timpul r zboiului. Aş zice c acest genocid le-a
stânjenit efortul de r zboi. Nu, ştia cu siguran n-au fost
criminali de r zboi.
— Atunci dumneata cum îi numeşti? întreb Ben, pricepând
într-un târziu.
Sonnenfeld zâmbi. Câ iva din i de aur îi scânteiar printre buze.
— Monştri.
Ben trase adânc aer în piept. Trebuia s se încread în b trânul
vân tor de nazişti; era singura cale de a-şi asigura colaborarea lui.
Sonnenfeld era prea inteligent.
— Atunci d -mi voie s fiu foarte direct cu dumneata, domnule
Sonnenfeld. Fratele meu – fratele meu geam n, cel mai bun prieten
pe care l-am avut – a fost ucis de nişte oameni despre care cred c
sunt în leg tur cu unii dintre aceşti monştri.
— Acum m-ai z p cit de tot, zise b trânul. Sunt sigur c
dumneata şi fratele dumitale sunte i mult, mult prea tineri ca s fi
trecut prin r zboi.
— Asta s-a întâmplat acum o s pt mân şi ceva, spuse Ben.
Sonnenfeld ridic o sprincean şi-l privi neîncrez tor.
— Ce tot spui? N-are nici un sens.
Ben îi relat pe scurt despre descoperirea lui Peter.
— Acest document i-a atras aten ia fratelui meu fiindc unul
dintre lideri era tat l nostru. F cu o pauz înainte de a-i rosti
numele: Max Hartman.
B trânul p rea uluit.
— Cunosc numele sta. Tat l dumitale a dat mul i bani pentru
cauze nobile.
— În anul 1945, una dintre cauzele lui era ceva numit Sigma.
Printre ceilal i fondatori se num rau mul i industriaşi occidentali
şi câ iva oficiali nazişti. Era şi un trezorier, identificat cu func ia de
Obersturmfuhrer şi numele Max Hartman.
Ochii apoşi ai lui Sonnenfeld nu clipir .
— Extraordinar. Ai spus „Sigma”, da? Doamne Sfinte.

—M tem c -i o poveste veche, zise vizitatorul îmbr cat într-o


276
jachet neagr de piele.
— So ia, suger Hoffman, detectivul particular, f când cu
ochiul.
B rbatul zâmbi ruşinat.
— E tân r şi foarte frumoas , da?
— Da.
— Sunt cele mai rele, femeile tinere şi frumoase, spuse Hoffman,
ca între b rba i. Te sf tuiesc s-o ui i, pur şi simplu. N-o s mai ai
niciodat încredere în ea.
Privirea vizitatorului se fix pe noul şi modernul laptop al lui
Hoffman.
— Dr gu , zise omul.
— Nu ştiu cum de-am putut folosi altceva pân acum. Nu prea
m pricep la chestii tehnice, dar sta e uşor de mânuit.
— Te deranjeaz dac arunc şi eu o privire?
Hoffman ezit . Omul putea foarte bine s fie un ho . Se uit din
nou la el, îi cercet cu privirea umerii largi şi talia supl . Trase
încet sertarul metalic de lâng laptop şi se convinse c pistolul era
acolo.
— Poate cu alt ocazie, spuse Hoffman. Toate dosarele mele
confiden iale sunt acolo. D -mi, te rog, nişte detalii despre tân ra
şi frumoasa dumitale so ie şi despre tic losul care-o reguleaz .
— De ce nu deschizi laptopul? întreb vizitatorul.
Hoffman ridic brusc privirea. Nu era o rug minte, ci un ordin.
— Ce cau i aici? apuc s întrebe Hoffman, înainte de a în elege
c se uita la eava unui Makarov cu amortizor.
— D drumul la computer, spuse omul încet. Deschide- i
dosarele.

— O s - i spun ceva. Documentul sta nu trebuia s ias


niciodat la lumin , spuse Sonnenfeld. Era un act doar pentru
uzul intern al b ncilor elve iene. Numai pentru spiriduşii de la
Zurich.
— Nu în eleg.
— Sigma a fost mult timp o legend . Nimic, nici un indiciu nu
confirma existen a ei. Eu aş fi ştiut. Crede-m .
— Pân acum, corect?
— Aşa s-ar p rea, zise b trânul în şoapt . E o fa ad , un şiretlic
– un mijloc pentru industriaşii din ambele tabere de-a încheia o
pace separat , indiferent de termenii armisti iului. Hârtia pe care a
descoperit-o fratele dumitale ar putea fi singura prob material a
277
acestei ini iative.
— Spui c a fost o legend ? În ce a constat ea?
— Oameni de afaceri şi politicieni importan i s-au întâlnit în
secret pentru a transfera imense bunuri de stat furate din
Germania. Nu to i cei care i s-au opus lui Hitler au fost eroi, poate
ai aflat asta. Mul i s-au dovedit nişte indivizi pragmatici. Ceea ce
îngrijora era perspectiva repatrierii şi a na ionaliz rii. Trebuia s
aib grij de propriile lor imperii. Imperii industriale. Exist
numeroase dovezi despre astfel de planuri, dar am crezut
întotdeauna c nu s-a dep şit acest stadiu, mai ales c aproape
to i cei implica i şi-au dat duhul.
— Ai spus „aproape to i”. D -mi voie s te întreb despre cei
câ iva membri din conducere care cad sub inciden a preocup rilor
dumitale. Naziştii. Gerhard Lenz, Josef Strasser. F cu o pauz
înainte de-a rosti ultimul nume. Max Hartman.
Sonnenfeld îşi prinse capul între mâinile cu degete noduroase.
— Cine sunt oamenii ştia? se întreb el retoric. Asta m
întrebi. Am şi cu întreb rile mele: cine întreab ? De ce vrea s
ştie?

— Pune arma jos, zise Hoffman. Nu fi absurd.


— Închide sertarul, spuse intrusul. Te urm resc foarte atent. O
singur mişcare greşit şi eşti mort.
— Atunci n-o s ajungi niciodat la dosarele mele. Computerul e
dotat cu un dispozitiv biometric de identificare – un scaner pentru
amprente. F r amprenta mea, nimeni nu-l poate accesa. Aşa c ai
fi nes buit dac m-ai ucide.
— Deocamdat nu e cazul s-o fac, spuse vizitatorul cu calm.

— Cred c ştii adev rul despre tat l meu. M surprinde c n-ai


întocmit un dosar despre un supravie uitor atât de cunoscut şi – te
rog s m ier i – poten ial sus in tor material al eforturilor
dumitale. Ai fi putut s -i descoperi minciunile. Ai toate listele
victimelor din lag rele de concentrare, un depozit de dosare. De-
aceea trebuie s te întreb: ştiai cine este în realitate tat l meu?
— Dumneata ştiai? i-o întoarse cu asprime Sonnenfeld.
— Eu am v zut adev rul negru pe alb.
— Ai v zut negru pe alb, da, îns n-ai v zut adev rul. O eroare
de amator. Iart -m , domnule Hartman, dar te afli în fa a unei
situa ii ale c rei ambiguit i îmi sunt foarte cunoscute. Despre
cazul tat lui dumitale î i pot spune foarte pu in, îns e o poveste
278
teribil de cunoscut . Totuşi, trebuie s te preg teşti s intri într-un
t râm al clarobscurului moral. Al umbrelor, al ambiguit ii etice.
Pentru început trebuie s ştii c , dac un evreu avea bani, naziştii
erau dispuşi s negocieze cu el. sta a fost unul dintre secretele
cumplite ale r zboiului secret despre care oamenii vorbesc rareori.
Frecvent, cei boga i îşi asigurau cu bani o trecere liniştit în lumea
liber . Naziştii luau aur, bijuterii, garan ii, orice. Era pur şi simplu
un jaf. Aveau chiar şi o list de pre uri – trei sute de mii de franci
elve ieni pentru o via ! Un membru al familiei Rothschild a pus la
b taie o el riile sale – le-a cedat firmei Hermann Goring Works.
Dar n-o s citeşti nic ieri despre aşa ceva. Nici m car zvonuri n-o
s auzi. A existat o familie foarte bogat de evrei unguri, Weiss –
aveau afaceri în dou zeci şi trei de ri ale lumii. Şi-au dat întreaga
avere celor de la SS, pentru a fi escorta i f r probleme pân în
Elve ia. Ben întreb ner bd tor:
— Dar un Obersturmfuhrer…
— Un Obersturmfuhrer evreu? E posibil aşa ceva? Mai suport -
m câteva clipe. Sonnenfeld f cu o pauz , apoi continu : Pot s - i
vorbesc despre un colonel SS, Kurt Becher, îns rcinat s conduc
asemenea negocieri pentru Eichmann şi Himmler. Becher a f cut
un târg cu un ungur, doctor Rudolf Kastner – o mie şapte sute de
evrei, a câte o mie de dolari bucata. Un tren plin. Evreii din
Budapesta s-au b tut ca s prind trenul la. Ştii c familia
dumitale avea bani înainte de r zboi, nu? Totul se rezolva foarte
simplu, dac erai Max Hartman. Într-o zi, Obergruppenfuhrerul
vine s te vad . Face i un târg. Ea ce mai era bun averea dac
oricum avea i s muri i cu to ii? Aşa c î i r scumperi familia. Pe
surori şi pe dumneata. F ceai orice ca s r mâi în via .
Ben nu şi-l imaginase pe tat l s u însp imântat, disperat. Se
sim ea ame it. M tuşa lui, Sarah, murise înainte de-a se naşte el,
dar şi-o amintea pe m tuşa Leah, o fiin m runt , liniştit ,
amabil , care tr ise discret ca bibliotecar la Philadelphia.
Afec iunea pe care-o avusese pentru fratele ei fusese real , ca şi
aprecierea t riei lui de caracter. Murise când el era în liceu.
— Dac tot ce spui e adev rat, nou de ce nu ne-a vorbit
niciodat despre asta? întreb Ben.
— Crezi c el voia s auzi i aşa ceva? În glasul lui Sonnenfeld
r zb tea o und de dispre . Crezi c voi a i fi în eles cu adev rat?
Milioane de oameni au fost incinera i, în timp ce Max Hartman
venea în America pentru c avea destui bani. Cei afla i în situa ia
lui n-au spus nimic nim nui, prietene. Deseori şi-au dat toat
279
silin a ca s uite. Ştiu toate astea pentru c e treaba mea s ştiu,
îns e mai bine ca ei s r mân neştiu i. Ben nu ştia ce s
r spund .
— Pân şi lui Churchill şi Roosevelt le-a f cut Himmler o ofert .
În mai ’44. Era preg tit s le vând Alia ilor to i evreii pe care-i
de ineau naziştii, cu condi ia ca Alia ii s le dea câte un camion
pentru fiecare sut de evrei. Naziştii ar fi demolat camerele de
gazare şi ar fi încetat brusc uciderea evreilor dac ar fi primit nişte
camioane pe care s le foloseasc împotriva ruşilor. Evreii erau de
vânzare, dar nu existau cump r tori! Roosevelt şi Churchill au
refuzat s -şi vând sunetele diavolului. Le era uşor s spun asta,
nu? Ar fi putut salva un milion de evrei europeni, dar n-au f cut-o.
Existau lideri ai evreilor care doreau cu disperare s se fac acest
târg. Vrei s vorbim despre moralitate, dar nu e chiar aşa de
simplu, nu? Dumneata exişti pentru c tat l dumitale a f cut un
târg dezgust tor ca s -şi salveze via a.
Ben rev zu cu ochii min ii imaginea tat lui s u, b trân şi
pl pând la Bedford, dar şi cea din vechea fotografie, unde era
b os şi ar tos. Ben nu-şi putea închipui prin ce trecuse el ca s
ajung pân aici. Era într-adev r constrâns tat l s u s ascund
toate astea? Ce altceva mai ascundea?
— Totuşi, povestea asta las f r r spuns chestiunea prezen ei
numelui s u pe documentul la, reaminti Ben, unde ap rea drept
un SS-ist.
— Numai cu numele, sunt sigur.
— Asta ce înseamn ?
— Cât de multe ştii despre tat l dumitale?
Bun întrebare, îşi zise Ben.
— Tot mai pu in, se pare.
Max Hartman, puternic şi dominator, conducând o şedin de
consiliu, ridicându-l pe Ben, la vârsta de şase ani, în aer, citind
The Financial Times la micul dejun, distant şi evaziv.
Cât m-am str duit s -i câştig dragostea şi respectul! Şi ce
încântat eram când m aproba din când în când.
Omul sta fusese întotdeauna un mister.
— Atâta pot s - i spun, zise Sonnenfeld impasibil. Înc de când
era tân r, tat l dumitale devenise o legend în cercurile financiare
germane. Dar era evreu. Când evreii au început s fie trimişi în
lag re de concentrare, lui i s-a oferit ocazia de-a lucra la
Reichsbank, în vederea elabor rii unor complicate scheme
financiare care s le permit naziştilor s se sustrag blocadelor
280
alia ilor. I s-a acordat gradul la în SS ca un fel de acoperire.
— Deci, într-un sens, a ajutat la finan area regimului nazist,
zise Ben pe un ton neutru.
— Din nefericire, da. Sunt sigur c a avut motivele lui. Cum era
de aşteptat, a fost recrutat în proiectul Sigma.
Se opri din nou, neluându-şi ochii de la Ben. Cred c nu prea
reuşeşti s distingi nuan ele de gri.
— Ciudat mod de-a vorbi pentru un vân tor de nazişti.
— Iar apelezi la refrenul sta jurnalistic, zise Sonnenfeld. Eu
lupt pentru dreptate, iar în lupta asta trebuie s fii în stare s
distingi ce e scuzabil de ce e corupt, între greşelile comune şi
marile p cate. Nu încape îndoial : vitregia sor ii nu scoate la iveal
calit ile oamenilor.
Camera p rea s se învârt în jurul lui Ben. Încrucişa bra ele şi
inspir adânc, încercând s se calmeze şi s -şi limpezeasc
gândurile.
Îi ap ru deodat în minte imaginea tat lui s u în biroul de-
acas , ascultând Don Giovanni de Mozart, instalat în fotoliul s u
preferat. Deseori, dup cin , Max st tea singur, cu lumina stins
şi asculta Don Giovanni. Cât de singur trebuia s fi fost, cât de
însp imântat c trecutul s u avea s ias într-o zi la iveal . Ben
era surprins de tandre ea ce-l cuprinsese brusc. B trânul m-a iubit
atât cât putea el iubi. Cum l-aş putea dispre ui? îi trecu prin minte
c adev ratul motiv pentru care Lenz ajunsese s -şi urasc tat l
nu era atât repulsia fa de nazism, cât faptul c îşi abandonase
familia.
— Vorbeşte-mi despre Strasser, zise Beri, dându-şi seama c
doar schimbarea subiectului i-ar fi putut diminua ame eala ce-l
copleşea.
Sonnenfeld închise ochii.
— Strasser a fost consilierul ştiin ific al lui Hitler, un str lucit
om de ştiin . A ajutat la dezvoltarea I.G. Farben, ai auzit de
faimoasa I.G. Farben, firma industrial controlat de nazişti?
Acolo, a contribuit la inventarea unui gaz sub form de granule,
numit Ciclon-B. Agitai granulele şi ele se transformau în gaz. Ca o
scamatorie! L-au testat prima oar în duşurile de la Auschwitz. O
inven ie fantastic . Gazul otr vitor se r spândea în camerele de
gazare. Moartea survenea în maximum patru minute.
Sonnenfeld f cu o pauz , privind în gol. În t cerea ce urm , Ben
auzi tic itul unui ceas.
— Foarte eficient, continu Sonnenfeld. Trebuie s -i mul umim
281
pentru asta doctorului Strasser. Ştii c Allen Dulles, directorul CIA
din anii ’50, a fost avocatul american al lui I. G. Farben şi loialul
s u ap r tor?
Ben mai auzise undeva istoria asta, care nu înceta s -l
uimeasc .
— Deci, într-un anume sens, Strasser şi Lenz au fost parteneri.
— Da. Doi dintre cei mai str luci i şi teribili oameni de ştiin
nazişti. Lenz, cu experimentele lui pe copii, pe gemeni, s-a dovedit
un cercet tor genial, dep şindu-şi cu mult epoca. Era foarte
interesat de metabolismul copiilor. Pe unii îi omora înfometându-i,
ca s studieze cum le era încetinit şi oprit creşterea. Pe al ii îi
congela, ca s vad cum le era afectat dezvoltarea. A avut grij ca
to i copiii care sufereau de progeria1, o form oribil de
îmb trânire prematur , s -i fie trimişi ca s -i studieze. Un tip
adorabil, doctorul Lenz, nu? Foarte apropiat de înaltul
comandament, desigur. Ca om de ştiin , se bucura de mai mult
încredere decât majoritatea politicienilor. Se considera c avea
„puritatea obiectivelor”. Ca şi doctorul Strasser, Lenz s-a refugiat
la Buenos Aires, aşa cum au procedat mul i nazişti dup r zboi. Ai
fost vreodat acolo? E un oraş frumos. Pe cuvânt. Parisul Americii
de Sud. Nu-i de mirare c to i naziştii doreau s tr iasc acolo.
Apoi, Lenz a murit.
— Dar Strasser?
— Poate c v duva lui Lenz ştie unde se afl Strasser, dar s
nu- i treac prin minte s-o întrebi. N-o s - i spun niciodat .
— V duva lui Lenz? întreb Ben, îndreptându-şi spatele. Da,
Jurgen Lenz men iona c mama lui se retr sese la Buenos Aires.
— Ai vorbit cu Jurgen Lenz?
— Da. Presupun c -l cunoşti.
— A, cu Jurgen Lenz e o poveste complicat . Trebuie s - i
m rturisesc c la început mi-a fost foarte greu s accept bani de la
el, dar f r dona ii am fi fost obliga i s ne încet m activitatea. În
ara asta, unde naziştii au fost totdeauna proteja i, nici în ziua de
azi nu primim dona ii. Nici un cent! Aici n-a fost condamnat vreun
nazist de peste dou zeci de ani! Aici am fost, timp de mai mul i
ani, Inamicul Public Num rul Unu. Lumea m scuipa pe strad .
Iar Lenz… ei bine, p rea limpede c erau banii vinov iei. Dup ce
l-am cunoscut, mi-am schimbat p rerea. Omul s-a angajat în mod

1 Afec iune în care dezvoltarea normal este oprit dup primul an de


via şi este urmat de un retard sever în creştere, (n. t.).
282
sincer s fac bine. De exemplu, e singurul girant al funda iei
pentru suferinzii de progeria din Viena. F r îndoial c vrea s
anihileze activitatea p rintelui s u… Nu-i putem atribui crimele
tat lui.
Cuvintele lui Sonnenfeld avur ecou în mintea lui Ben. Crimele
tat lui. Ce straniu – Lenz şi cu mine suntem într-o situa ie
similar .
— Profetul Ieremia ne spune: „Nu vor mai gr i c ta ii au
mâncat struguri acri, iar din ii copiilor s-au strepezit”. Iar Iezechiel
spune: „Fiul nu va purta blestemul tat lui”. E foarte limpede.
— Sus ii c Strasser ar putea fi în via .
— Sau ar putea fi mort, r spunse în grab Sonnenfeld. Cine mai
ştie ceva despre b trânii ia?
— Dar trebuie s ai un dosar despre el.
— Nu-mi vorbi despre aşa ceva. Î i faci iluzii. Ani la rând am fost
sâcâit de fanatici tineri care încercau s -şi domoleasc
fr mânt rile cu sângele unui tâlhar dovedit. E o preocupare
penibil , care sfârşeşte prost pentru toat lumea. Am avut
impresia c nu eşti unul dintre ei. De altfel mizerabilul la e cu
siguran mort.
Tân rul care r spunsese la uş când sosise Ben reap ru şi
urm o conversa ie în şoapt .
— Am primit un telefon important la care trebuie s r spund,
zise Sonnenfeld în chip de scuz şi se retrase într-o camer din
spate.
Ben privi în jur, la uriaşele fişete de culoarea ardeziei.
Sonnenfeld fusese cât se poate de neclar când venise vorba despre
situa ia actual a lui Strasser. Refuza oare s -i ofere informa ii? Şi
dac da, de ce?
Dup reac ia lui Sonnenfeld, Ben deduse c discu ia de la
telefon avea s fie lung . Poate suficient de lung ca s -i îng duie
s cerceteze rapid dosarele. Se duse în grab la un imens fişet cu
cinci sertare, marcat cu literele R-S. Sertarele erau încuiate, dar
cheia se afla pe fişet. Descuie sertarul de jos, plin cu dosare
îng lbenite şi hârtii sf râmicioase. Stefans. Stemgeld. Streitfeid.
STRASSER. Numele era scris cu cerneal cafenie, decolorat .
Scoase repede dosarul, apoi îi veni brusc o idee. C ut la literele K-
M. Gerhard Lenz avea un dosar gros, dar pe Ben nu-l interesa
acela. Voia dosarul sub ire de al turi – cel al v duvei lui.
Auzi paşi. Sonnenfeld se întorcea mai repede decât se aşteptase
Ben! Trase dosarul, mişcându-l dintr-o parte în alta, pân când
283
ieşi dintre celelalte. Luându-şi trenciul de pe sp tarul unui scaun
al turat, ascunse dosarele îng lbenite sub el şi se întoarse la locul
lui chiar în clipa când Sonnenfeld p trunse în camer .
— E periculos s tulburi liniştea b trânilor, spuse Sonnenfeld.
Poate îi consideri doar nişte creaturi ştirbe şi zbârcite. Aşa arat ,
dar au înc o puternic re ea de sus in tori. Mai ales în America
de Sud, unde au mul i adep i fideli, indivizi violen i, cum sunt
kamaradenwerk. B trânii aceia sunt proteja i aşa cum animalele
s lbatice îşi protejeaz rudele vârstnice şi sl bite. Iar ap r torii lor
ucid de câte ori e nevoie.
— La Buenos Aires?
— Acolo mai mult decât în oricare alt parte.
Sonnenfeld p rea c obosise.
— De-aceea nu trebuie s te duci acolo şi s întrebi despre
b trânii germani.
Se ridic , cl tinându-se şi Ben îl urm .
— Vezi dumneata, pân şi în ziua de azi trebuie s am în
permanen o gard . Nu e cine ştie ce, dar atât ne putem permite
s pl tim.
— Totuşi, continui s tr ieşti într-un oraş unde oamenilor nu le
plac întreb rile despre trecut, zise Ben.
Sonnenfeld puse mâna pe um rul lui Ben.
— A, p i, cum s - i spun… dac studiezi malaria, domnule
Hartman, trebuie s tr ieşti în mlaştin , nu?

Julian Bennett, asistentul directorului executiv al Agen iei de


Securitate Na ional , st tea în fa a lui Joel Skolnik, directorul
adjunct al Departamentului de Justi ie, în mica sufragerie din
sediul central al ASN de la Fort Mead. Deşi Skolnik, un b rbat
înalt şi pleşuv, avea un rang mai înalt, Bennett adoptase o
atitudine dominatoare. Agen ia de Securitate Na ional era astfel
structurat încât îi ferea pe cei ca Bennett de supravegherea
administrativ din afara agen iei. Asta încuraja o anume arogan ,
iar Bennett nu era omul care s-o ascund .
În farfuria din fa a lui Skolnik erau, aproape neatinse, un cotlet
de miel bine pr jit şi o garnitur de spanac. Pofta de mâncare îi
disp ruse. Dincolo de o pojghi de amabilitate, atitudinea lui
Bennett era terorizant în mod subtil, iar mesajul lui – de-a
dreptul alarmant.
— Asta nu e bine pentru dumneata, spuse Bennett. Ochii lui
mici, dep rta i şi sprâncenele deschise la culoare îi d deau un aer
284
vag porcin.
— În eleg asta.
— Se consider c dumneata conduci o organiza ie eficient ,
zise Bennett.
Farfuria lui era goal ; devorase fileul din câteva înghi ituri.
— Iar treaba peste care-am dat e al naibii de îngrijor toare.
— Ai fost clar în leg tur cu asta, zise Skolnik, detestând felul
în care vorbise – respectuos, chiar timid.
Ştia c era o greşeal s -şi tr deze teama în fa a unui om ca
Bennett.
— Nechibzuin a pe care a i manifestat-o fa de chestiuni de
securitate na ional ne compromite pe to i. M uit la felul în care
s-au purtat oamenii dumitale şi nu ştiu dac s rid ori s plâng.
Ce rost are s încui uşa din fa dac cea din spate se leag n în
vânt?
— S nu exager m importan a posibilei dezv luiri în discu ie,
zise Skolnik.
Pân şi lui, exprimarea rigid îi suna defensiv.
— Vreau s m asigur c panica declanşat de Navarro va
înceta. Bennett se aplec în fa şi-l b tu pe Skolnik pe bra , cu un
gest binevoitor şi amenin tor în acelaşi timp. Şi c vei folosi toate
mijloacele pe care le ai la dispozi ie ca s-o aduci pe femeie în ar ,
continu el.
— Nici nu încape discu ie, spuse Skolnik, înghi ind în sec.

— Acum ridic -te, zise b rbatul cu barbişon, cu Makarovul în


mâna stâng .
— N-o s te-ajute cu nimic. N-o s pun degetul pe senzor, spuse
detectivul. Pleac de-aici pân n-o s se-ntâmple ceva ce-o s
regre i.
— Nu regret niciodat nimic, zise b rbatul. Ridic -te.
Hoffman se ridic în sil .
— Î i spun…
Intrusul se ridic şi se apropie de el.
— Î i spun înc o dat , zise Hoffman, c n-o s te ajute cu nimic
dac m ucizi.
— Nu trebuie s te ucid, spuse omul cu blânde e şi s ri spre el
cu iu eala fulgerului.
Hoffman v zu sticlirea unui obiect metalic chiar înainte de-a
sim i o durere incredibil la mân . Privi în jos. Acolo unde fusese
ar t torul lui se vedea un ciot. T ietura fusese perfect . La baza
285
degetului s u, chiar lâng degetul mare, v zu cercul alb al osului
înconjurat de carne. În frac iunea de secund dinaintea ip tului,
v zu cu itul de vân toare, apoi degetul z când pe covor, ca o
bucat inutil tranşat dintr-un pui şi aruncat acolo de un
m celar neglijent.
Url – un ip t ascu it, teroare şi copleşitoare durere.
— O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne!
Trevor lu degetul dezmembrat şi-l inu în sus. Din cap tul
t iat, sângele picura.

286
30
Anna îl sun pe David Denneen.
— Tu eşti, Anna? întreb Denneen, obişnuita c ldur din glasul
lui fiind înlocuit de o bizar pruden . Rahatul s-a împr ştiat.
— Vorbeşte cu mine, David. Spune-mi ce dracu' se întâmpl .
— E o nebunie. Se spune c eşti…
Vocea i se stinse.
— Ce?
— O nebunie. Vorbeşti pe o linie protejat ?
— Da.
Urm o pauz .
— Ascult , Anna. Departamentul a primit ordin s - i aplice un
P-47 – interceptarea complet a coresponden ei, mesajelor şi
convorbirilor telefonice.
— Iisuse Hristoase, zise Anna. Nu pot s cred.
— E chiar mai r u. De azi-diminea te afli sub inciden a
articolului 12-44: arestarea pe loc. Urmeaz s fii adus aici cu
orice mijloace. Iisuse, nu ştiu ce pui la cale, dar eşti considerat
un risc pentru securitatea na ional . Se spune c primeşti de
mul i ani bani de la cercuri ostile. Nici m car n-ar trebui s stau
de vorb cu tine.
— Ce?!
— Umbl vorba c FBI a descoperit tot felul de devize şi bijuterii
în apartamentul t u. Haine scumpe. Conturi bancare în
str in tate.
— Minciuni! explod Anna. Toate-s nişte minciuni sfruntate.
Urm o pauz lung .
— Ştiam eu c aşa stau lucrurile, Anna. M bucur s aud asta.
Cineva i-a pus gând r u. De ce?
Anna închise o clip ochii.
— Ca s nu ajung în situa ia de-a descoperi de ce. Asta-i
b nuiala mea.
Ce dracu’ se întâmpla? Turnase cumva „Yossi” ori Phil Ostrow
otrav în urechea lui Bartlett? Poate c Bartlett era furios fiindc ei
aflaser despre investiga ia ei, chiar dac nu din vina ei. Sau poate
c Bartlett era înfuriat pentru c nu fusese de acord cu cererea lor
de a-l aresta pe Hartman.
287
Brusc îşi d du seama c nici unul din cei doi agen i CIA nu-l
pomenise pe Mans Vogler, asasinul de la fosta Stasi. Oare „Yossi”
nu ştia nimic? Dac era aşa, însemna c mercenarii Mossadului n-
aveau nici o leg tur cu angajarea lui Vogler? Scoase cartea de
vizit a lui Phil Ostrow şi form num rul lui de telefon. Îi r spunse
robotul. Anna hot rî s nu-i lase mesaj.
Poate c Jack Hampton ştia ceva despre toat povestea, îi
telefona acas , în Chevy Chase.
— Jack, începu ea. Sunt…
— Iisuse Hristoase, spune-mi c nu m-ai sunat, zise precipitat
Hampton. Spune-mi c nu periclitezi siguran a prietenilor t i cu
un telefon necugetat.
— Aparatul t u e interceptat?
— Aparatul meu? Nu. Sunt sigur de asta.
— Atunci nu eşti în pericol. Eu vorbesc pe o linie protejat . Nu
v d cum ar putea fi depistat convorbirea.
— S zicem c ai dreptate, Anna, spuse el nesigur. Nici nu ştiu
ce s cred. Umbl vorba c eşti o tic loas de mare clas – o
combina ie de Ma Barker şi Mata Hari.
— Prostii. Ştii asta.
— Poate c ştiu, Anna, poate c nu. Sumele pe care le-am auzit
vehiculate în leg tur cu tine sunt teribil de tentante. Cump r - i
un petic de p mânt în Virgin Gorda. Nisip trandafiriu, cer
albastru. Du-te s îno i acolo în fiecare zi…
— Ce dracu’, Jack!
— Î i dau un sfat. S nu ici vreo copeic la tine şi s nu mai
lichidezi nici un bancher elve ian.
— Asta se spune despre mine.
— Unul dintre lucruri. Unul dintre multele lucruri. S zicem
doar c e cea mai mare exagerare pe care am auzit-o de la Wen Ho
Lee încoace. S-a cam întrecut m sura, ca s fiu sincer. M tot
întreb: cine are atâ ia bani de aruncat? Rusia a strâns atât de mult
cureaua, încât majoritatea specialiştilor lor în fizic nuclear au
p r sit ara şi conduc taxiuri la New York. Şi ce fel de valut forte
are China – locul la e un fel de Zambia cu rachete nucleare. Ce
naiba, hai s fim realişti. Tonul lui Hampton se mai îmblânzise.
Aşadar, de ce m-ai sunat? Vrei codurile rachetelor noastre ca s le
vinzi Chinei Roşii? Stai pu in s -mi notez num rul t u de fax.
— Acord -mi o şans .
— Asta-i gagica mea, o tachina Hampton, relaxat.
— B ga-te-aş undeva. Ascult , înainte ca rahatul sta s cad
288
din cer am avut o întâlnire cu prietenul t u Phil Ostrow…
— Ostrow? întreb Hampton cu pruden . Unde?
— La Viena.
Urm o izbucnire de mânie.
— Ce încerci s sco i de la mine, Navarro?
— Stai pu in. Nu ştiu despre ce vorbeşti.
Ceva din vocea ei îl f cu s se opreasc .
— Vrei s m prosteşti ori te-a prostit cineva pe tine?
— Ostrow nu e ataşat la sec ia din Viena? întreb ea surprins .
— E sub inciden a lui 0-l5.
— Ajut -m s pricep.
— Asta înseamn c oficial e activ, dar în realitate e în concediu.
În felul sta, b ie ii r i sunt deruta i. Diabolic, nu? E în State de
câteva luni. Depresie nervoas , dac vrei s ştii. A mai avut crize
în trecut, dar acum e chiar de r u. De fapt, e internat la Walter
Reed.
— Acum e acolo?
Anna sim i un fior pe şira spin rii şi încerc s -şi domoleasc
neliniştea ce-o cuprinsese.
— Acolo e. Trist, dar adev rat. Se afl într-una dintre sec iile
unde toate infirmierele au dosare verificate.
— Şi dac i-aş spune c Ostrow e un tip scund, cu p rul
castaniu înc run it, ten palid, ochelari cu ram metalic …
— i-aş zice s - i mai verifici descrierea. Ostrow arat ca un
amator de surfing mai vârstnic – înalt, suplu, blond şi-aşa mai
departe.
Urmar câteva secunde de t cere.
— Anna, ce dracu’ se întâmpl cu tine?

289
31
Uluit , Anna se l s s cad pe marginea patului.
— Ce s-a întâmplat? întreb Ben.
— Z u c nu mai pricep.
— Dac e vorba despre treaba la care lucr m noi…
— Nu. Nu-i vorba despre asta. Tic loşii ia!
— Dar ce s-a-ntâmplat?
— Te rog, exclam ea. Las -m s gândesc!
— Bine.
Iritat, Ben îşi scoase telefonul mobil din buzunarul jachetei.
Anna îşi zise c „Phil Ostrow” o sunase atât de târziu – prea
târziu pentru ca ea s mai telefoneze la Ambasada american şi
s -l verifice. Dar atunci cu cine se întâlnise la Sec ia CIA?
Şi era într-adev r o sec ie CIA?
Cine erau „Ostrow” şi „Yossi”?
Îl auzi pe Ben vorbind repede în francez . Apoi el t cu,
ascultând o vreme.
— Oscar, eşti un geniu, zise el în cele din urm .
Dup câteva minute, vorbea din nou la telefon.
— Cu Megan Crosby, v rog.
Dac „Phil Ostrow” era un impostor, îşi jucase excelent rolul.
„Yossi” putea s fie israelian, ori de alt na ionalitate oriental ; era
greu de spus.
— Megan, sunt Ben.
Cine erau ei? se întreb Anna. Lu receptorul telefonului şi-l
sun din nou pe Jack Hampton.
— Jack, am nevoie de num rul sec iei CIA.
— Ce sunt eu, serviciul de informa ii?
— E în cl direa aflat vizavi de oficiul consular, da?
— Sec ia CIA e în cl direa ambasadei, Anna.
— Nu, în anex . O cl dire cu birouri aflat vizavi. Sub
acoperirea Biroului Reprezentan ei Comerciale a Statelor Unite.
— Nu ştiu despre ce vorbeşti. CIA nu are nici un sediu sub
acoperire în afar de cel din ambasad . Cel pu in aşa ştiu eu.
Anna închise telefonul, cuprins de panic . Dac locul unde-l
întâlnise pe Ostrow nu era un sediu al CIA, atunci ce era?
Amplasamentul, împrejurimile – toate detaliile fuseser corecte.
290
Prea corecte, prea conving toare.
— Cred c glumeşti, îl auzi ea pe Ben spunând. Iisuse, dar ştiu
c eşti iute.
Deci cine încerca s-o manipuleze? Şi în ce scop? Evident, cineva
care ştia pentru ce se afla la Viena şi la ce hotel st tea. Dac
Ostrow era un impostor, însemna c povestea lui despre Mossad
trebuia s fie fals . Fusese victima unei escrocherii bine ticluite.
Pl nuiser s -l r peasc pe Hartman – cerându-i s livreze
„pachetul” drept în ghearele lor. Se sim ea n ucit , pierdut .
Recapitula totul în minte, de la telefonul lui „Ostrow” pân la
locul unde se întâlnise cu el şi cu „Yossi”. S fi fost totul un şiretlic
bine ticluit?
ÎI auzi pe Hartman spunând:
— În regul , stai s -mi notez. Bun treab , puştiule. Grozav .
Aşadar, istoria cu Mossadul, zvonurile şi bârfele nu erau decât o
fars pl smuit de nişte mincinoşi din fragmente plauzibile?
Doamne, oare cât din ce ştia ea era eronat?
Şi cine încerca s-o induc în eroare – şi în ce scop?
Care era adev rul? Doamne Sfinte, unde era adev rul?
— Ben, spuse ea.
El ridic ar t torul, f cându-i semn s aştepte, spuse gr bit
ceva la telefon, apoi închise.
Anna se r zgândi şi hot rî s nu-i dezv luie nimic din ceea ce
aflase. Nu înc . În schimb, îl întreb :
— Ai aflat ceva de la Sonnenfeld?
Hartman îi relat discu ia cu Sonnenfeld. Anna îl întrerupse din
când în când ca s clarifice vreun aspect ori s cear o explica ie
mai complet .
— Deci spui c tat l dumitale n-a fost de fapt un nazist?
— Dup cum sus ine Sonnenfeld, nu.
— Are vreo b nuial despre ce înseamn Sigma?
— În afar de ce i-am spus, nu. Şi-a fost de-a dreptul evaziv
când a venit vorba despre Strasser.
— Dar în privin a motivului pentru care a fost ucis fratele
dumitale?
— E limpede c a fost ucis din cauza amenin rii cu
demascarea. Cineva, poate un grup, se temea de dezv luirea acelor
nume.
— Sau a faptului c Sigma a existat. Evident, cineva cu interese
financiare majore. Ceea ce demonstreaz c b trânii ştia au fost…
Anna se opri brusc. Sigur! Bani sp la i! B trânii ştia erau pl ti i.
291
Poate de cineva care controleaz corpora ia la a c rei constituire
au pus um rul cu to ii.
— Fie pl ti i, adic mitui i, ad ug Ben, fie primeau o sum
convenit , o parte din profituri.
Anna se ridic .
— Dac -i elimini pe beneficiarii pl ilor, nu mai exist
transferuri bancare. Asta înseamn c cine a ordonat aceste
asasinate urm reşte s ob in avantaje financiare de pe urma lor.
Asta trebuie s fie. Cineva ca Strasser, poate chiar tat l dumitale.
Se uit la Ben. Nu putea exclude ipoteza asta. Chiar dac el nu
voia s-o accepte.
Dar cum se putea explica impostura lui Ostrow, falsul agent
CIA? Avea el vreo leg tur cu moştenitorii unei vaste averi
t inuite?
— Presupun c , teoretic, tat l meu ar putea fi unul dintre
tic loşi. Dar nu-mi vine s cred.
— De ce?
Anna nu ştia cât de mult putea întinde coarda.
— Pentru c tat l meu are deja mai mul i bani decât îi trebuie.
Pentru c poate fi un om de afaceri neîndur tor, poate fi chiar un
mincinos dar, dup ce am vorbit cu Sonnenfeld, am ajuns s cred
c , de fapt, nu e un om r u.
Anna se îndoia c Hartman îi ascundea ceva, îns era re inut
din cauza devotamentului filial. Ben p rea s fie o persoan loial ,
dar uneori loialitatea te putea împiedica s vezi adev rul.
— Nu pricep un lucru: oamenii ştia sunt b trâni şi bolnavi,
continu Hartman. De ce s-au mai ostenit s angajeze pe cineva
s -i elimine? Nu era nevoie s -şi asume acest risc.
— Asta dac nu s-ar fi temut c unul dintre ei va vorbi, va
dezv lui nişte aranjamente financiare, oricare ar fi ele.
— Dac n-au scos o vorb timp de cincizeci de ani, ce i-ar putea
determina s-o fac acum?
— Poate nişte presiuni din partea autorit ilor, declanşate de
apari ia listei. Confruntat cu amenin area unei ac iuni în justi ie,
oricare dintre ei ar fi putut vorbi. Sau poate c aceast corpora ie
se îndreapt spre o etap nou , o tranzi ie şi se consider ciudat
de vulnerabil în perioada asta.
— Am auzit numai presupuneri, zise Ben. Avem nevoie de fapte.
— Cu cine vorbeai adineauri la telefon?
— Cu o anchetatoare care m-a mai ajutat. A aflat nişte lucruri
ciudate despre Laboratoarele Vortex.
292
Anna deveni brusc atent .
— Serios?
— Apar ine în întregime gigantului tehnologic Armakon AG. O
companie austriac .
— Austriac … murmur ea. Foarte interesant.
— Firmele astea uriaşe cump r micile companii nou-ap rute,
sperând s pun mâna pe drepturile de-a folosi inven iile realizate
de cercet tori. F cu o pauz . Şi înc un lucru. Prietenul meu din
Insulele Cayman a reuşit s dea de urma câtorva transferuri
bancare.
Iisuse. Şi colegul ei de la Departamentul de Justi ie nu aflase
nimic. Încerc s -şi ascund entuziasmul.
— Spune-mi.
— Banii au fost trimişi de o companie-fantom înregistrat în
Insulele Anglo-Normande, la câteva secunde dup ce veniser din
Liechtenstein, de la o Anstalt, o companie de in toare de ac iuni.
Un soi de punct mort.
— Dac au venit de la o companie, numele adev ra ilor
de in tori sunt consemnate undeva?
— Aici e şmecheria. Aceste Anstalts sunt administrate de obicei
de un agent, deseori un avocat. În fond sunt corpora ii fictive, care
exist doar pe hârtie. Un agent din Liechtenstein poate administra
mii de asemenea firme.
— Prietenul dumitale a reuşit s ob in numele agentului?
— Da, cred c da. Necazul e c nici un agent n-ar furniza decât
sub tortur informa ii despre vreuna dintre acele Anstalts pe care
le administreaz . Nu-şi permit s -şi compromit reputa ia de
oameni discre i. Dar prietenul meu lucreaz la asta.
Anna zâmbi încântat . Ben crescuse în ochii ei. În clipa
urm toare sun telefonul. Ea ridic receptorul.
— Navarro.
— Anna, sunt Walter Heisler. Am nişte informa ii pentru
dumneata.
— Informa ii?
— Despre arma care a fost aruncat de tr g torul de la Hietzing.
Amprentele pe care mi-ai cerut s le iau. Se potrivesc cu unele
dintr-un dosar al Interpolului apar inând unui anume Hans
Vogler, fost agent Stasi. Probabil c nu se aştepta s rateze şi nici
s fim noi acolo, fiindc nu purta m nuşi.
Informa ia lui Heisler nu era o noutate, îns amprentele puteau
constitui o prob pre ioas .
293
— Fantastic. Uite, Walter, vreau s - i mai cer un serviciu.
— Nu pari surprins , zise Heisler îmbufnat. Am spus c a fost
agent Stasi, pricepi? Fostul serviciu secret est-german.
— Da, Walter, pricep şi- i mul umesc. E impresionant. Ar mai fi
ceva…
— Da, spune.
Walter p rea plictisit.
— O clip , zise Anna acoperind microfonul telefonului şi
întrebându-l pe Ben: Tot n-ai dat de Hoffman?
— Nu. Nu r spunde… e ciudat.
Anna lu mâna de pe microfon.
— Walter, vreau s afli pentru mine tot ce po i despre un
detectiv particular din Viena pe nume Hans Hoffman.
T cere.
— Alo.
— Da, Anna, sunt aici. De ce întrebi despre acest Hans
Hoffman?
— Am nevoie aici de un ajutor, r spunse ea, gândind febril, iar
numele lui mi-a fost dat…
— P i, cred c va trebui s g seşti pe altcineva.
— De ce?
— Acum vreo or a sunat la Sicherheitsburo o angajat a unui
Berufsdetektiv pe nume Hans Hoffman. Femeia, anchetatoare la
firma lui Hoffman, a venit la lucru şi l-a g sit pe şeful ei mort.
Împuşcat în frunte. Şi, lucru curios – ar t torul drept îi era t iat.

Nevenindu-i s cread , Ben o asculta pe Anna, care-i povestea


ce aflase.
— Iisuse, orice-am face, ei se afl mereu pe urmele noastre,
murmur el.
— Poate c expresia potrivit e „înaintea noastr ”.
Ben îşi mas tâmplele cu vârfurile degetelor şi continu pe un
ton calm:
— Duşmanul duşmanului meu e prietenul meu.
— Cum adic ?
— E limpede c Sigma şi-a ucis propriii oameni. Toate victimele
au ceva comun cu mine – acelaşi duşman. E vorba de nişte b trâni
speria i care se ascund spre sfârşitul vie ii lor, tr ind sub protec ia
pseudonimelor. În mod cert ei au idee despre ce dracu’ se
întâmpl . Asta înseamn c singura noastr şans e s lu m
leg tura cu unul care mai este în via , care poate vorbi. Cineva cu
294
care s pot stabili un limbaj comun, s -i cer ajutorul pentru
propria lui protec ie.
Anna se ridic şi începu s se plimbe prin camer .
— Asta dac a mai r mas vreunul în via , Ben.
El o privi îndelung, f r s comenteze. Anna pricepea c Ben îşi
dorea s stabileasc între ei un climat de încredere reciproc .
Încet, ezitând, el r spunse:
— Am impresia – e doar o impresie, o b nuial bazat pe nişte
informa ii – c s-ar putea s mai existe unul în via .
— Cine anume?
— Un francez numit Georges Chardin.
Ea d du încet din cap.
— Georges Chardin… am v zut numele pe lista Sigma… Dar e
mort de patru ani.
— Faptul c numele lui se afl în dosarele Sigma înseamn c
Allen Dulles l-a verificat din anumite motive.
— În anii ’50. Dar aminteşte- i c cei mai mul i dintre oamenii
de pe list sunt mor i de mult. Aten ia mea era îndreptat asupra
victimelor recentei avalanşe de crime – sau care sunt pe cale s
devin victime. Chardin nu face parte din nici o categorie. Chardin
nu e un fondator, aşa c nu figureaz pe documentul dumitale de
constituire. Lista Sigma con ine şi alte nume pe lâng cele ale
fondatorilor. M întreb cum de-ai aflat de el? Îmi ascunzi ceva?
Ben neg în t cere.
— N-avem timp de prostii, zise Anna. Georges Chardin e doar
un nume pe o hârtie. Nu e cineva celebru, cineva de care s fi
auzit. Atunci care-i importan a lui?
— Important e şeful lui, un legendar industriaş francez – un om
aflat printre fondatorii din fotografie. Un om numit Emil Menard.
La vremea lui, unul dintre titanii industriei. A murit de mult.
— Am auzit de el. A fost întemeietorul firmei Trianon,
considerat primul conglomerat modern.
— Trianon e unul dintre cele mai mari imperii industriale ale
Fran ei. Emil Menard a transformat Trianonul într-un gigant
petrochimic francez.
— Georges Chardin a lucrat pentru legendarul Emil Menard?
— Dac a lucrat? Aproape c şi-a dat sufletul pentru el. Chardin
a fost omul de încredere, aghiotantul, numeşte-l cum vrei. Nu era
doar omul din dreapta lui Menard, ci mâna lui dreapt . Chardin a
fost angajat în 1950, când avea doar dou zeci de ani şi, în scurt
timp, a schimbat modul în care erau calculate costurile de capital,
295
a introdus o nou metod de-a depista profiturile din investi ii, a
restructurat corespunz tor economia. Şi-a dep şit cu mult epoca.
A fost o figur important .
— Poate c în lumea dumitale.
— Sigur. Cert e c , în scurt timp, b trânul industriaş i-a
încredin at protejatului s u totul, fiecare detaliu al conducerii
vastei sale întreprinderi. Dup 1950, Menard nu pleca nic ieri f r
Chardin. Se spune c Chardin memorase toate registrele firmei.
Era un computer ambulant.
Ben scoase fotografia îng lbenit a grupului Sigma, o puse în
fa a Annei şi i-l ar t pe Emil Menard.
— Ce vezi?
— Menard arat destul de tras la fa .
— Corect. La vremea aceea era grav bolnav. Şi-a petrecut ultimii
zece ani ai vie ii luptându-se cu cancerul, dar a r mas o for pân
la sfârşit. A murit ferm convins c firma lui se va dezvolta sub
conducerea tân rului şi str lucitului Directeur General du
Departement des Finances – de fapt, şeful lui contabil.
— Putem presupune c Menard i-a încredin at lui Georges
Chardin, printre altele şi secretul corpora iei Sigma?
— Sunt aproape sigur de asta. Chardin se inea în umbr , dar
era umbra lui Menard peste tot. E de neconceput ca Chardin s nu
fi fost implicat în corpora ia Sigma, indiferent de obiectivele şi
metodele acesteia. Priveşte lucrurile din punctul de vedere al
Sigmei: pentru a r mâne viabil , trebuia s recruteze mereu
oameni noi, ca s -i înlocuiasc pe membrii fondatori. Chardin
trebuie s fi jucat un rol semnificativ, probabil ca membru al
consiliului intern – cu sprijinul lui Menard.
— Bine, bine, m-ai convins, interveni Anna ner bd toare. Dar
cu ce ne-ajut asta acum? Ştim deja c Chardin e mort de patru
ani. Crezi c a l sat nişte dosare, documente sau altceva?
— Ni s-a spus cu certitudine c Chardin a murit cu patru ani în
urm . Cam în aceeaşi perioad în care fratele meu, Peter şi-a
înscenat moartea. Dac Chardin a procedat ca Peter – şi-a aranjat
dispari ia şi tr ieşte ascuns, fugind de asasinii afla i pe urmele lui?
— Ei, haide, Ben! Faci tot soiul de presupuneri şi ajungi la nişte
concluzii neîntemeiate!
— Lista dumitale specific faptul c a pierit într-un incendiu,
da? Vechiul truc cu victima „ars şi imposibil de recunoscut”. Ca
fratele meu. Scuze! N-o s m mai las prostit.
Beri remarc expresia de scepticism.
296
— Ascult -m ! Chiar dumneata ai spus-o. Ştim despre o serie
de b trâni care au fost ucişi, deoarece reprezentau o amenin are
pentru cineva – Sigma, moştenitorii ori controlorii s i. Hai s
examin m treaba asta: de ce ar putea fi considera i nişte b trâni o
amenin are suficient de serioas pentru a fi ucişi? Se ridic şi
începu s se plimbe prin camer . Am greşit considerând tot timpul
Sigma doar o organiza ie de fa ad , o fals corpora ie, nu una
autentic .
— Cum vine asta?
— Trebuia s -mi dau seama, deoarece am exemple din cariera
mea de pe Wall Street. În 1992, un tip şi-a eliminat un rival ca s
devin unicul director executiv la Time Warner. Ştii care a fost
prima lui mutare? S-a descotorosit de persoanele ostile lui din
consiliul director. Aşa procedeaz administratorii. Scap de
adversari!
— Presupun c tipul de la Time Warner nu şi-a ucis oponen ii,
zise ea pe un ton sec.
— Pe Wall Street exist diferite modalit i de eliminare a
duşmanilor. Asta se întâmpl totdeauna când apare o schimbare
brusc a conducerii.
— Prin urmare, sugerezi c a existat o „schimbare a conducerii”
la Sigma.
— Exact. O eliminare a celor considera i membri disiden i ai
consiliului director.
— Rossignol, Mailhot, Prosperi şi ceilal i – vrei s spui c erau
cu to ii disiden i. C s-au ridicat împotriva noii conduceri?
— Cam aşa ceva. Georges Chardin era cunoscut pentru
inteligen a lui. F r îndoial c a priceput ce avea s urmeze, aşa
c şi-a regizat dispari ia.
— Poate c da, poate c nu. Ne afl m tot pe t râmul purelor
specula ii.
— Nu tocmai, spuse Ben încet, privind-o în ochi pe Anna.
Pornind de la principiul verificat de timp „Ia urma banilor”, am
angajat un anchetator francez cu care mai lucrasem la Hartman
Capital Management. Un magician pe nume Oscar Peyaud. L-am
folosit pentru nişte opera iuni financiare la Paris şi m-a uimit de
fiecare dat rapiditatea şi calitatea serviciilor lui. Şi m rimea notei
de plat , dar asta-i alt chestiune.
— Mul umesc c m-ai inut la curent cu ceea ce f ceai, zise
Anna cu ironie. Asta fiindc suntem parteneri.
— Ascult -m . Un om nu poate tr i f r un anume sprijin
297
financiar. Aşa c mi-am spus: ce-ar fi dac ai putea da de urma
executorului averii lui Chardin ca s vezi în ce formul şi-a l sat
bunurile, cum ar fi putut avea acces la ele. F cu o pauz şi scoase
o coal împ turit din buzunarul jachetei. Cu o or în urm Oscar
Peyaud mi-a transmis asta de la Paris.
Pe hârtie era trecut doar o adres :

Rogier Chabot
1554 rue des Vignoles
Paris 20

Anna ridic privirea, nedumerit şi emo ionat .


— Chabot?
— Pot s jur c -i pseudonimul lui Georges Chardin. Cred c l-
am g sit pe omul nostru, trebuie doar s ajungem la el înaintea
celor de la Sigma.

O or mai târziu, telefonul de pe biroul lui Walter Heisler sun .


Dou semnale scurte: era o linie intern . Heisler ridic receptorul,
nu înainte de a trage zdrav n din igar .
— Heisler, zise el.
La cap tul cel lalt al firului era tehnicianul din c m ru a de la
etajul cinci.
— Ai primit nota despre agenta american Navarro?
— Ce not ?
Heisler d du drumul încet fumului pe n ri.
— Tocmai a sosit.
— Înseamn c a stat toat diminea a la centrul de triere a
mesajelor.
Centrul de triere a mesajelor care opera cu o ineficient
exasperant .
— Ce s-a-ntâmplat? Sau trebuie s aflu ştirile de la radio?
— Se pare c -i o impostoare. Am fost traşi pe sfoar . Guvernul
american a emis un mandat pe numele ei. Nu e treaba mea, dar m-
ara gândit c trebuie s - i atrag cineva aten ia.
— Hristoase! zise Heisler, l sând igara s -i cad dintre buze în
ceaşca de cafea. Rahat! A naibii încurc tur .
— Ce-ai zice s pui tu mâna pe ea? îi suger tehnicianul.

— Plata pentru camera 1423, îi zise Anna func ionarului de la


recep ie, punând pe poli a de granit negru cele dou carduri-chei.
298
— O clip , v rog. Doar s -mi semna i pe nota final , ja?
B rbatul p rea obosit şi agasat.
— Sigur, spuse Anna.
— Sper m c v-a priit şederea la noi, domnişoar Navarro. B tu
nişte clape de pe tastatur , apoi ridic privirea spre ea, ar tându-
şi din ii îng lbeni i într-un zâmbet larg. Scuze. O s dureze câteva
momente pân apar fişierele. Avem o problem în sistem. Aşa-s
computerele astea. Zâmbetul i se l i, de parc spusese ceva
hazliu. Sunt nişte instrumente de mare ajutor în munc , atunci
când func ioneaz . O s -l chem pe director.
Ridic un receptor roşu şi spuse câteva cuvinte în german .
— Ce se întâmpl ? întreb Ben, care st tea în spatele ei.
— Zice c e o problem la computer, murmur Anna. Din
spatele recep iei ieşi un b rbat scund, cu burt mare, îmbr cat
într-un costum negru.
— Sunt directorul şi îmi cer scuze pentru întârziere, i se adres
el Annei.
Schimb o privire cu recep ionerul.
— Avem o defec iune. O s dureze câteva minute pân g sim
fişierele. Telefoanele şi celelalte servicii. Le vom ob ine curând, iar
dumneavoastr o s le pute i verifica, s vede i dac sunt corecte.
Ceva nu era în regul . Directorul se comporta prea jovial. Şi în
ciuda r corii din hol, Anna observ broboane de sudoare pe
fruntea lui.
— Veni i în biroul meu pân când rezolv m problema. Relaxa i-
v . Merge i la aeroport, da? V-a i aranjat transportul? Putem s v
ducem cu maşina hotelului – pe cheltuiala noastr . M car aşa s
ne revanş m pentru acest inconvenient.
— Sunte i foarte amabil. Anna recunoştea genul de reac ie a
celui pe care încordarea îl f cea vorb re . Omul avea ordin s -i
re in .
— Pentru pu in. Pentru pu in. Veni i cu mine s be i o ceaşc
de cafea. Nimeni nu o prepar mai bine decât vienezii.
Probabil c omul nu fusese informat pentru ce urmau s fie
re inu i sau dac erau periculoşi. Fusese instruit s anun e
serviciul de paz , dar oamenii lui nu sosiser înc , altfel n-ar fi
fost aşa de neliniştit. Ea pleca mai devreme de la hotel, ceea ce
însemna… ei bine, existau mai multe posibilit i. Poate c ea sau
el fusese luat doar de curând în vizor şi preg tirile nu fuseser
încheiate.
— Uite ce e, spuse Anna, po i s -mi trimi i nota. Nu-i mare
299
lucru, nu?
— Dureaz doar câteva minute, zise directorul, f r s-o
priveasc . Ochii lui fixau un gardian aflat în cel lalt cap t al
holului.
Anna îşi consult ostentativ ceasul de la mân .
— Verii t i or s se întrebe ce-am p it, îi spuse ea lui Ben. Ar fi
bine s ne gr bim.
Directorul ocoli recep ia şi-i puse o mân rece şi umed pe bra .
— Doar câteva minute, zise el.
— Ia mâna de pe mine, spuse Anna pe un ton vag amenin tor.
Ben fu surprins de brusca r ceal din glasul ei.
— V putem duce oriunde vre i s merge i, protest managerul
pe un ton linguşitor.
Dinspre partea opus a holului, gardianul se apropia cu paşi
mari şi repezi.
Anna îşi puse geanta pe um r şi se îndrept spre uşa din fa .
— Vino cu mine, i se adres ea lui Ben.
Cei doi pornir în grab spre ieşire. Anna ştia c gardianul
trebuia s vorbeasc cu directorul înainte de a-i urm ri în afara
cl dirii. Ajunşi pe aleea din fa a hotelului, Anna se uit cu aten ie
înjur. La cap tul blocului un ofi er de poli ie vorbea la o sta ie de
emisie-recep ie, anun ând probabil unde se afla. Probabil c sosise
primul acolo.
Ea îi arunc sacoşa lui Ben şi porni direct spre poli ist.
— Doamne, Anna! strig Ben.
Anna i se adres poli istului, pe un ton oficial:
— Vorbeşti engleza?
— Da, zise şov itor poli istul, un tân r tuns scurt, cu o alur
atletic .
— Sunt de la FBI, spuse Anna. Biroul Federal de Investiga ii,
pricepi? C ut m un cet ean american care se sustrage justi iei, o
femeie. Se numeşte Anna Navarro.
Îi flutur insigna de la BIS în timp ce-l privea în ochi obligându-l
s -şi concentreze aten ia asupra ei.
— Ai spus Anna Navarro, r sufl uşurat poli istul recunoscând
numele. Da. Am fost anun a i. În hotel, da?
— S-a baricadat în camera ei, spuse Anna. La etajul
paisprezece. Camera 1423. Şi e cu cineva, pricepi?
Poli istul d du din umeri.
— Noi avem doar numele Anna Navarro, zise el.
Anna d du din cap. Era o informa ie important .
300
— Am doi agen i la fa a locului, în elegi? Dar ca observatori. Noi
nu putem ac iona pe teritoriul austriac. E treaba voastr . Te rog s
intri pe uşa de serviciu şi s urci la etajul paisprezece. Crezi c te
descurci?
— Sigur c da, spuse poli istul.
— Şi anun -i şi pe ceilal i, da?
El încuviin ner bd tor.
— O s-o prindem pentru voi. Austria e… cum spune i voi… un
loc unde domneşte legea şi ordinea.
Anna îi adres cel mai c lduros zâmbet.
— Cont m pe voi.
Câteva minute mai târziu, Ben şi cu Anna se aflau într-un taxi,
în drum spre aeroport.
— A fost cam riscant, spuse Ben încet.
— Nu prea. Mi-am imaginat c de-abia primiser ordinul, altfel
ar fi fost mai bine preg ti i. Asta-nseamn c n-aveau idee cum
ar t. Ştiau doar c sunt în c utarea unui cet ean american.
— De fapt, de ce te urm resc?
— Înc nu ştiu precis. Am aflat doar c cineva a împr ştiat
zvonul c aş fi trecut de partea duşmanului, c vând secrete de
stat ori aşa ceva. Întrebarea e cine, cum şi de ce?
— Am impresia c Sigma utilizeaz canalele oficiale. Se foloseşte
de poli ie pentru manipul ri.
— Aşa se pare.
— Asta nu-i bine, zise Ben. Faptul c o s avem toat poli ia
european pe urmele noastre, pe lâng criminalii psihopa i pl ti i
de Sigma, o s ne încurce socotelile.
— E un fel de-a privi lucrurile, zise Anna.
— Suntem mor i.
— E cam mult spus. Ce-ar fi s abord m chestiunea asta pas cu
pas?
— Cum?
— Ben Hartman şi Anna Navarro or s -şi ia bilete la o curs
aerian de la Graz, aflat la vreo sut cincizeci de kilometri sud,
pentru Munchen.
— Şi ce-o s facem la Munchen?
— N-o s mergem la Munchen. Adev rul e c i-am dat în
urm rire c r ile de credit. E un duh pe care-l pot vârî la loc în
sticl . De îndat ce-o s foloseşti o carte de credit pe numele t u, o
s se declanşeze alarma la Washington şi la cine ştie ce alte filiale
de-ale noastre.
301
— Deci suntem termina i.
— Deci o s ne folosim de asta. Vreau s te concentrezi, Ben.
Uite, fratele t u a preg tit documente de c l torie pentru el şi
Liesl, în cazul în care ar fi trebuit s plece undeva incognito. Din
câte ştim, documentele de identitate sunt bune, iar cartea de credit
ar trebui s fie valabil . Robert şi Paula Simon or s -şi cumpere de
la Viena bilete pentru prima curs spre Paris. Un cuplu de
americani obişnui i, printre atâ ia al ii care trec zilnic prin
aeroport.
— Corect, spuse Ben. Corect. Îmi cer scuze, Anna. Nu mai
gândesc limpede. Exist totuşi riscuri, nu?
— Sigur c exist . Tot ce facem prezint riscuri. Îns dac
plec m acum, exist şanse ca poli ia s nu fi afişat fotografiile
noastre peste tot şi s nu-i caute pe domnul şi doamna Simon.
Important e s fim calmi şi aten i. Preg ti i s improviz m la
nevoie.
— Sigur, zise Ben, nu prea convins.
Anna îl privi. P rea tân r, mai tân r decât era; îi disp ruse
arogan a şi avea nevoie de sus inere moral .
— Dup câte-ai p it, sunt convins c n-o s - i pierzi capul.
Pân acum nu i s-a întâmplat. S-ar putea ca sta s fie cel mai
important lucru acum.
— Cel mai important lucru e s ajungem la Chardin.
— O s ajungem la el, spuse Anna, scrâşnind din din i
încrâncenat . O s ajung la el.

Zurich

Martinas Deschner îşi cuprinse fa a în palme, încercând s -şi


limpezeasc mintea tulburat . Una dintre c r ile de credit pe care
prietenul lui Liesl şi le f cuse cu ajutorul lui fusese în cele din
urm folosit . Un func ionar de la un serviciu de securitate a
creditelor d duse telefon ca s se asigure c acel card nu fusese
pierdut.
Peter pl tise cotiza ia anual ; numele, num rul de telefon şi
adresa erau ale unei firme pe care Matthias o înfiin ase pentru el;
toate mesajele ajungeau la el, ca reprezentant legal. Deschner
fusese destul de incomodat de întreaga afacere – în cel mai bun caz
îndoielnic din punct de vedere legal – dar Liesl îl implorase s-o
302
ajute. Privind retrospectiv lucrurile, îşi zise c ar fi trebuit s fug ,
s fug în direc ia opus . Deschner se considera un tip onorabil,
dar nu un erou.
Pentru a doua oar în ultimele zile se afla în fa a unei dileme.
S -l ia dracu’ pe Ben Hartman. S -i ia dracu’ pe amândoi fra ii
Hartman.
Deschner se inuse de cuvânt fa de Peter şi Liesl, dar, o dat
cu moartea lor, era dezlegat de jur mântul lui. Lucrurile se
complicaser . Supravie uirea lui se afla acum pe primul plan.
Bernard Suchet, de la Handelsbank, era prea iste ca s -l fi
crezut când îi spusese c habar n-avea în ce era implicat Peter
Hartman. De fapt, nu voia s ştie, crezând c tot ce nu ştia nu-l
putea afecta.
Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai furios devenea.
Liesl fusese o fat minunat – i se punea un nod în gât când se
gândea c murise dar greşise implicându-l în afacerile ei.
Procedase greşit. El nu dorise niciodat s ia parte la cruciada ei.
Îşi aminti vorbele ei: Avem nevoie de ajutorul t u. Asta-i tot.
Nimeni altcineva nu ne poate ajuta.
Pe Deschner începu s -l doar capul. Tân ra lui verişoar îi
ceruse prea mult.
Ea îşi atr sese duşm nia unei organiza ii care ucidea oamenii
cu indiferen a unui poli ist care împarte amenzi pentru parcare
neregulamentar .
Oamenii ia aveau s afle despre activarea c r ii de credit. Pe
urm , vor descoperi c dr. Matthias Deschner fusese înştiin at de
acest fapt, dar omisese s raporteze. În curând, dr. Matthias
Deschner n-avea s mai existe. Se gândi la fiica lui, Alma, care
urma s se m rite peste dou luni. Înghi i în sec, imaginându-şi-o
pe Alma ducându-se la altar singur . Nu, asta nu trebuia s se
întâmple. N-ar fi fost doar nep sare, ci de-a dreptul egoism din
partea lui.
Pulsa ia dureroas din spatele globilor oculari nu înceta.
Deschise sertarul biroului, lu o sticl de Panadol şi înghi i f r
ap o tablet amar , cretoas . Se uit la ceas.
O s raporteze activarea creditului. Dar nu imediat. Va mai
aştepta câteva ore. Întârzierea putea fi uşor explicat , iar ei vor
aprecia faptul c le furniza informa ia de bun voie.
Întârzierea îi va permite lui Hartman s fug . La urma urmei, era
vorba doar de câteva ore. Îi datora m car atât, hot rî Deschner.

303
32

Paris

Arondismentul dou zeci al Parisului, sectorul cel mai estic al


capitalei Fran ei, se întinde pe un mic deal de lâng autostrada ce
încercuieşte oraşul şi-i defineşte hotarele, în secolul al XVIII-lea, pe
acel teren se afla un sat de viticultori numit Charonne. De-a lungul
anilor, în locul viilor au ap rut case mici, care, la rândul lor, au
l sat spa iu larg unor dizgra ioase structuri de beton. Aici se afla
rue des Vignoles, punctul lor de reper.
C l toria spre Paris fusese exasperant ; fiecare privire
întâmpl toare, chiar şi indiferen a vameşilor francezi li se p reau
suspecte. Anna, care cunoştea eşecurile alertelor interna ionale şi
modul în care stânjeneau autorit ile de frontier executarea
eficient a directivelor de securitate, nu era surprins c reuşiser
s treac de controalele vamale.
Abia când se pierdur în mul imea de la Aeroportul De Gaulle
începur s se relaxeze. Anna şi Ben ieşir din sta ia de metrou
Gambetta, trecur pe lâng cl direa masiv a tribunalului şi-o
luar pe rue Vitruve, c tre rue des Orteaux. F cur la stânga. Din
rue des Vignoles porneau mai multe str du e înguste.
Zona ce înconjura Charonne, la sud de Belleville, era populat
mai ales de africani, hispanici sau antilezi. Chiar şi înainte de
recentele valuri de imigran i, cartierul nu se bucurase de aten ia
burgheziei oraşului. Era un loc unde se adunaser s racii şi
infractorii, unde insurgen ii Comunei din Paris g siser sprijin
popular. Un loc al declasa ilor şi-al celor n p stui i de soart .
Singurul obiectiv important al arondismentului era cimitirul Pere
Lachaise, o gr din cu morminte, întins pe patruzeci şi patru de
hectare. Începând cu secolul nou sprezece parizienii, care altfel n-
ar fi catadicsit s viziteze zona l sat în p r sire, au fost de acord
s -i încredin eze trupurile lor dup moarte.
Îmbr ca i asemeni unor turişti americani, Anna şi Ben cercetau
împrejurimile. Oamenii de pe strad , înveşmânta i în toate culorile
curcubeului, erau tineri artişti sau imigran i din Mahgreb, care
sperau s câştige destui bani ca s le poat trimite şi rudelor din
304
Tunisia ori Algeria.
— E greu de imaginat c un mare mah r s-a retras într-un
asemenea cartier, spuse Anna. Ce s-a întâmplat şi-a abandonat
casele de pe Coasta de Azur?
— De fapt, e aproape perfect, zise Ben gânditor. Dac vrei s
dispari, nu exist loc mai bun. Nimeni nu remarc pe nimeni,
nimeni nu cunoaşte pe nimeni. Dac vrei s r mâi în oraş dintr-un
motiv oarecare, e cel mai pestri loc pe care-l po i g si – plin de
str ini, imigran i, excentrici de tot soiul.
Spre deosebire de Anna, Ben cunoştea oraşul, fapt ce-i d dea o
anume încredere în sine. Anna încuviin .
— Siguran a pe care i-o d mul imea.
— Plus un labirint de str zi, un tren rapid spre provincie şi
accesul imediat la autostrada de centur . Un loc bun atunci când
vrei s - i asiguri mai multe c i de sc pare.
Anna zâmbi.
— Înve i repede. Eşti sigur c nu vrei o slujb de anchetator
guvernamental? Î i putem oferi un salariu de cincizeci şi cinci de
mii de dolari anual, plus propriul t u loc de parcare.
— Tentant, zise Ben.
Trecur pe lâng La fleche d’Or, un restaurant cu acoperiş din
igl roşie, în l at deasupra unor şine ruginite de cale ferat .
Apoi Ben se îndrept c tre o cafenea marocan , unde aerul umed
era înc rcat de arome de cuşcuş.
— Nu garantez calitatea hranei, dar mirosul e îmbietor, zise
Ben.
Prin vitrina de sticl vedeau triunghiul de piatr pe care scria
„1554, rue des Vignoles”. Cl direa de şapte etaje ocupa un teren
izolat, înconjurat de trei p r i de str zi înguste. Fa ada era
înnegrit de fumul maşinilor şi p tat cu excremente de pas re.
— Dup cum spune sursa mea, Peyaud, omul e cunoscut drept
„L’Ermite”, pustnicul. Ocup tot etajul şapte. Vecinii ştiu c se afl
acolo dup comenzile pe care le primeşte – alimente şi altele. Nici
m car comisionarii nu l-au v zut vreodat . Las marfa într-un mic
ascensor şi încaseaz banii când acesta coboar . Pu inii oameni
care-i acord cât de cât aten ie îl consider un excentric. Îns ,
locul sta e plin de excentrici.
Ben începu s înfulece din friptura de miel.
— Deci tr ieşte retras, zise Anna.
— Foarte retras. Se pare c nimeni nu l-a v zut vreodat .
Peyaud a vorbit cu femeia care locuieşte la parter. Ea, ca şi ceilal i
305
afla i în cl dire, au hot rât c e un rentier b trân, paranoic şi
excesiv de timid. Un caz patologic de agorafobie. Habar n-au c el e
proprietarul cl dirii.
— Şi crezi c o s -i putem face o vizit neanun at acestui
posibil dezechilibrat, posibil paranoic, posibil periculos şi cu
siguran bolnav şi speriat individ şi c o s ne serveasc cu cafea
şi-o s ne spun tot ce vrem s ştim?
— Nu, nu cred deloc asta. S-ar putea s n-aib cafea, zise Ben
zâmbind.
— Ai o încredere f r margini în farmecul dumitale. Vorbeşte
engleza?
— Fluent. Ca majoritatea oamenilor de afaceri francezi. Ben îşi
şterse buzele cu un şerve el de hârtie. Contribu ia mea a constat în
a ajunge pân aici. Dumneata eşti profesionistul şi a sosit timpul
s iei comanda. Ce spun manualele de operare în teren? Ce trebuie
s faci într-o situa ie ca asta?
—O s m gândesc cum trebuie procedat într-o vizit
prieteneasc la un psihopat despre care lumea crede c e mort, în
vreme ce dumneata eşti convins c de ine secretul unei
amenin toare organiza ii globale. Nu cred c o asemenea situa ie
este descris în manual.
Se ridicar şi Anna îi lu mâna.
— Vino dup mine, spuse ea.

Therese Broussard privea posomorit de la fereastra aflat la


etajul şapte, traficul pietonilor de pe rue des Vignoles. Se uita ca
s -şi domoleasc nervii şi s -şi alunge plictiseala; se uita fiindc n-
avea nimic mai bun de f cut. Tocmai terminase de c lcat şi avea
nevoie de o pauz .
În vârst de şaptezeci şi patru de ani, îndesat , cu ten unsuros
şi tr s turi porcine, Therese le mai spunea şi-acum oamenilor c
era croitoreas , deşi nu mai t iase o bucat de material de zece ani
şi nici nu fusese vreodat foarte priceput în meseria asta.
Crescuse la Belleville, p r sise şcoala la paisprezece ani şi nu
fusese niciodat suficient de dr gu ca s -şi g seasc un b rbat
care s-o între in . În consecin , fusese nevoit s înve e o
meserie. Bunica ei avea o prieten croitoreas , care acceptase s-o
ia pe fat ca ucenic . M tuşa Jeanne îi pl tea totdeauna meschina
sum s pt mânal cu mare ezitare. Clientela deja redus se
micşora mereu şi, o dat cu ea, câştigurile ei.
Într-o zi a anului 1945, o bomb c zuse lâng Therese pe când
306
cobora pe Porte de la Chapelle; deşi nu fusese r nit , explozia
intrase în visurile ei nocturne, împiedicând-o s doarm . Cu
timpul, starea ei psihic se înr ut ise. Tres rea la cel mai mic
zgomot şi începuse s m nânce cu l comie. Dup ce m tuşa
Jeanne murise, Therese îi preluase clientela. Câştiga cât s -şi
asigure traiul zilnic.
La scurt timp dup ce împlinise şaizeci şi cinci de ani, îl
cunoscuse pe Laurent pe rue Ramponu, în fa a cl dirii Soeurs de
Nazareth, de unde lua o por ie s pt mânal de mâncare. Laurent
era cu zece ani mai vârstnic decât ea, dar ar ta mult mai b trân.
Cocârjat şi chel, îmbr cat cu o jachet de piele cu mânecile prea
lungi pentru el, plimba un c eluş, un terrier. Therese îl întrebase
cum se numeşte c elul şi începuser s stea de vorb . LI îi
spusese c -şi hr nea câinele – Poupee – i înainte de-a mânca el şi
c -l l sa s -şi aleag ce-i pl cea. Ea îi vorbise despre crizele ei de
panic şi despre faptul c un func ionar de la asisten a social o
pusese cândva sub supraveghere. Func ionarul mai f cuse şi
demersuri pentru ca statul s -i acorde cinci sute de franci
s pt mânal. Când aflase. De ajutorul pe care-l primea, interesul
lui Laurent fa de ea sporise sim itor. O lun mai târziu, se
c s toriser . El se mutase în apartamentul ei de lâng Charonne,
care deşi mic, s r c cios şi murdar, era mai pl cut decât locuin a
lui, de unde urma s fie dat afar . La scurt timp dup c s torie,
Laurent insistase s se apuce iar şi de croitorie: aveau nevoie de
bani, por iile de mâncare de la Soeurs de-abia le ajungeau
jum tate de s pt mân , iar banii de la ajutorul social erau
insuficien i. Ea obiectase, cu calm, ar tându-şi degetele mici şi
noduroase, explicându-i c nu mai avea dexteritatea necesar . El
protestase, mai pu in calm. Ea îl contrazisese cu vehemen ,
amintindu-i c fusese concediat pân şi din cele mai umile slujbe
şi c ea nu s-ar li m ritat niciodat cu el dac ar fi ştiut ce be iv
era. Şapte luni mai târziu, în toiul uneia dintre frecventele certuri,
Laurent îşi pierduse echilibrul şi c zuse. Ultimele cuvinte pe care i
le adresase fuseser : Eşti gras ca o scroaf . Therese aşteptase
câteva minute ca s -i treac furia şi chemase salvarea. Mai târziu,
aflase c so ul ei fusese doborât de o hemoragie masiv – un
anevrism cerebral. Un medic tracasat îi explicase ceva despre
vasele de sânge care erau ca nişte tuburi în organism şi cum
pere ii sl bi i puteau ceda. Ea îşi dorise ca ultimele vorbe pe care i
le adresase Laurent s fi fost mai civilizate.
Pu inilor prieteni pe care îi avea le spunea c so ul ei fusese un
307
sfânt, dar nimeni nu se l sa am git. În orice caz, c snicia fusese
pentru ea o experien . Crezuse c un so i-ar fi împlinit via a, dar
Laurent îi demonstrase c nu te puteai bizui pe nici un b rbat.
În vreme ce urm rea cu privirea siluetele de la col ul str zii
aflate lâng blocul masiv din beton, încerca s le ghiceasc
devia iile de comportament. Care dintre b rba ii ia era
toxicoman? Care era ho ? Care-şi b tea prietena?
O b taie în uş , puternic şi autoritar , o smulse din reverie.
— Je suis de l’Assedic, laissez-moi entrer, s’il vous plaît!
— De ce n-ai sunat la poart ? r cni madame Broussard.
— Am sunat. De mai multe ori. Soneria e stricat . Ca şi poarta.
Chiar nu ştiai?
— Ce cau i aici? Situa ia mea nu s-a schimbat. Ajutorul meu…
— Se verific , zise b rbatul pe un ton oficial. Trebuie s
l murim câteva lucruri, altfel pl ile înceteaz .
Therese îşi târî cu greu picioarele spre uş şi se uit pe vizor.
Omul avea arogan a obişnuit a func ionarului, a omului c ruia i
se d o f râm de putere care-l f cea despotic. Totuşi ceva din
glasul lui, accentul i se p rea mai pu in familiar. Poate c
provenea dintr-o familie belgian . Lui Therese nu-i pl ceau
belgienii.
Omul de la asisten a social era îmbr cat într-o jachet sub ire
de lân , purta o cravat ieftin , tipic pentru func ia lui şi avea o
chic de p r înc run it. Tenul îns era neted, f r riduri, pielea
nefiind întins pe oasele fe ei.
Therese trase cele dou z voare, scoase lan ul de siguran ,
apoi descuie ultima broasc şi deschise uşa.

Ieşind dup Anna din cafenea, Ben nu-şi lua ochii de la cl direa
cu num rul 1554 de pe rue des Vignoles, încercând s -i descifreze
misterele. Cl direa era prea neîntre inut ca s atrag aten ia. Cu
toate acestea, puteai observa structura unei cl diri ce fusese
cândva elegant : nişele ferestrelor, împodobite cu piatr sculptat ,
col arele, unde blocurile de piatr lustruit erau aşezate astfel
încât suprafe ele largi s alterneze cu cele înguste şi acoperişul
mansardat, m rginit de un parapet jos, acum ruinat.
Instruc iunile pe care i le d duse Anna fuseser clare. Urmau s
traverseze strada amesteca i într-un grup de trec tori, mergând în
pas cu ei. N-ar fi atras aten ia printre oamenii care se îndreptau
spre magazinul ce vindea b uturi ieftine şi ig ri sau Shawarma
aflat al turi. Oricine-ar fi privit de la vreo fereastr n-ar fi
308
remarcat nimic neobişnuit în circula ia pietonilor. Abia doar când
aveau s ajung în fa a uşii blocului, cei doi s-ar fi desprins din
mul ime pentru a încerca s intre.
— Sun m la uş ? întreb Ben când ajunseser la intrare.
— Dac am suna, n-am mai fi neanun a i, nu? Mi se pare c
sta era planul.
Aruncând o privire gr bit înjur, Anna introduse o lam îngust
de o el în broasc şi îşi f cu de lucru cu ca câteva clipe.
F r rezultat.
Ben se alarm . Pân acum, avuseser grij s se amestece în
mul ime, s -şi potriveasc paşii cu cei ai trec torilor, îns acum
st teau pe loc. Oricine i-ar fi v zut din întâmplare ar fi observat c
nu erau din partea locului.
— Anna, murmur el încordat.
— Scoate- i portmoneul şi num r - i banii, şopti ea. Scoate
telefonul şi verific mesajele. F ceva. Calm. F r grab .
În timp ce ea vorbea, se auzea zgomotul slab al metalului
alunecând pe metal. În cele din urm broasca ced . Anna ap s pe
clan şi deschise uşa.
— Uneori, încuietorile astea au nevoie de o aten ie m rit .
Oricum, asta nu e foarte sigur .
— Ascuns la vedere, cred c asta-i ideea.
— În orice caz, ascuns. Spuneai c nimeni nu l-a v zut
vreodat .
— Aşa e.
— Te-ai gândit c , dac n-a fost nebun la începutul vie ii lui
retrase, ar fi putut deveni? Totala izolare social poate avea un
asemenea efect.
Se îndreptar spre ascensorul murdar. Arma ap s pe buton,
chemând liftul la parter. Ascultar amândoi huruitul cablului şi
hot râr c era mai sigur s-o ia pe sc ri. Urcar cele şapte etaje,
având grij s nu fac zgomot.
Holul de la ultimul nivel, acoperit cu dale albe, soioase, se
întindea în fa a lor. Surprinz tor, uşa singurului apartament de pe
palier era întredeschis .
— Monsieur Chabot, strig Anna.
Nu-i r spunse nimeni.
— Monsieur Chardin! spuse ea, aruncând o privire spre Ben.
Percepur un zgomot în interiorul înv luit în semiîntuneric.
— Georges Chardin! strig iar şi Anna. Avem informa ii care i-
ar putea fi de folos.
309
Câteva momente de t cere, urmate de o explozie asurzitoare.
Ce se întâmplase?
O privire spre peretele din fa a uşii deschise îi l muri: fusese
g urit de un jet de alice din plumb.
Persoana aflat în apartament tr gea cu o arm în ei.

— Nu ştiu care-i problema, spuse Therese Broussard,


îmbujorându-se. De când a murit so ul meu, n-a intervenit nici o
schimbare în situa ia mea.
B rbatul, cu o valiz mare şi neagr în mân , trecu pe lâng ea
şi se duse la fereastr , ignorând-o pre de o clip .
— Frumoas privelişte, zise el.
— Camera nu e luminat direct, îl contrazise cu asprime
Therese. E întunecoas mai tot timpul zilei. Ai putea developa filme
aici.
— Pentru anumite scopuri, sta poate fi un avantaj. Ceva nu
era în regul . Franceza vizitatorului îşi pierduse nota autoritar
caracteristic func ionarilor de la asisten a social şi suna mai
pu in fran uzeşte.
Therese se dep rta cu câ iva paşi de b rbat. Pulsul i se acceler
când îşi aminti brusc relat rile despre un violator care brutalizase
mai multe femei lâng Place de la Reunion. În plus, unele dintre
victime fuseser mai în vârst . Omul sta e un impostor, îşi zise
ea. Felul în care se mişca individul, asemeni unei feline, îi confirma
b nuiala – era violatorul de la Reunion. Mon dieu! Ucigaşul
câştigase, din câte auzise ea, încrederea victimelor, care-l
invitaser în cas !
Cum de putuse s fie atât de proast ! Privi înnebunit în jur,
c utând ceva cu care s se poat ap ra şi lu un ghiveci greu de
lut, în care se afla un ficus.
— Te rog s pleci imediat! zise ea cu glas tremur tor.
— Madame, rug min ile dumitale nu înseamn nimic pentru
mine, spuse calm b rbatul, privind-o amenin tor.
Therese sesiz o sclipire argintie când intrusul scoase un cu it
cu lam lung curbat şi arunc ghiveciul spre el cu toat puterea.
Greutatea vasului îi dejuca inten iile. Acesta c zu lovindu-l pe
b rbat doar la picioare f r s -l r neasc . Iisuse Hristoase! Cu ce
se mai putea ap ra? Cu micul ei televizor stricat! Îl smulse de pe
poli , îl în l cu greu deasupra capului şi-l azvârli spre el.
Zâmbind, b rbatul se feri de proiectilul improvizat, care se izbi de
perete, înainte de a c dea pe podea, unde se sparse cu zgomot.
310
Trebuia s g seasc altceva. Da – fierul de pe scândura de
c lcat! Îl scosese oare din priz ? Therese alerg spre el, dar
intrusul în elese ce avea ea de gând.
— Stai pe loc, vit b trân şi enervant , strig el.
Mişcându-se cu iu eala fulgerului, scoase alt cu it, mai mic şi-l
arunc spre ea.
Therese nu-l v zu venind, dar sim i când lama se înfipse adânc
în sânul ei drept. La început, crezu c obiectul o lovise şi ricoşase.
Pe urm îşi coborî privirea şi v zu mânerul de o el ieşindu-i din
bluz . Ce ciudat, îşi zise ea, nu simt nimic. Pe urm , o cuprinse o
senza ie rece, iar în jurul lamei de o el înflori o pat roşie. Frica îi
disp ru şi fu cuprins de turbare. Dac omul o credea o victim ,
greşea. Îşi aminti vizitele nocturne ale tat lui ei beat, r suflarea lui
acr în timp ce-şi vâra în ea degetele noduroase, r nind-o cu
unghiile lui murdare. Îşi aminti de Laurent şi de ultimele cuvinte
pe care i le adresase el.
R cnind, se n pusti c tre adversar, cu toate cele o sut
cincisprezece kilograme ale ei şi reuşi s -l placheze, s -l trânteasc
la p mânt.
Ar fi fost mândr de ceea ce f cuse, dac b rbatul n-ar fi
împuşcat-o mortal, cu o frac iune de secund înainte ca trupul ei
s se izbeasc de-al lui.

Trevor se înfiora de scârb când împinse de pe el trupul obez,


inert. Moart , femeia era doar o idee mai pu in antipatic decât în
via , îşi spuse el în timp ce vâra pistolul cu amortizor în toc. Cele
dou g uri f cute de gloan e în fruntea ei p reau o alt pereche de
ochi. O trase de lâng fereastr . Ar fi trebuit s-o împuşte imediat
dup ce intrase în cas . Oricum, întotdeauna intervenea ceva
neaşteptat. Tocmai de-aceea îi pl cea meseria lui. Niciodat nu era
doar rutin ; exista totdeauna posibilitatea unor surprize, a unor
provoc ri. Niciodat nu ap ruse vreo situa ie pe care Arhitectul s
n-o poat controla.

— Dumnezeule, şopti Anna. Ploaia de alice trecuse la cel mult


jum tate de metru de ea. Nu e cea mai c lduroas primire.
Dar unde era tr g torul?
O serie neîntrerupt de explozii venea dinspre uşa deschis a
apartamentului, de undeva din interiorul întunecat. Era limpede
c omul tr gea prin deschiz tura dintre uşa grea de o el şi toc.
— George Chardin, strig Ben, n-am venit s - i facem vreun
311
r u. Vrem s te ajut m – şi avem nevoie de ajutorul dumitale! Te
rog, ascult -ne! Ascult -ne pân la cap t!
Din ad postul întunecat al apartamentului se auzi un zgomot
bizar, un geam t de groaz , aparent involuntar, precum strig tul
unui animal r nit. Omul r mase invizibil, înv luit în întuneric.
Auzir declicul unui cartuş alunecând în locaş şi o luar la goan
în direc ii opuse pe holul lung.
Alt explozie! O rafal de alice ieşi prin uşa deschis , f când
scobituri de forme neregulate în tencuiala pere ilor. Aerul era
înc rcat de mirosul în ep tor al corditei. Întregul hol ar ta acum
ca un câmp de b t lie.
— Ascult ! strig Ben spre adversarul lor nev zut. Noi nu
tragem în dumneata. N-am venit aici s - i facem r u! Urm o
pauz . Am venit s te ap r m de Sigma!
T cere. Omul asculta! Invocarea numelui Sigma, a parolei unei
conspira ii de mult îngropate îşi f cuse efectul.
Ben o v zu pe Anna f cându-i semn cu mâna. Voia ca el s
r mân acolo unde era, în timp ce ea va încerca s p trund în
apartamentul lui Chardin. Dar cum? Anna deschise f r zgomot o
fereastr dubl şi Ben sim i o adiere rece venind de afar . Îngrozit,
Ben în elese. Anna inten iona s ias pe fereastr , s mearg pe
îngusta margine exterioar , pân când ajungea la un geam care se
deschidea spre apartamentul francezului. Era o nebunie! O rafal
mai puternic de vânt şi Anna ar fi disp rut în golul de dedesubt.
Dar era prea târziu s -i mai spun ceva. Doamne Atotputernic! voia
el s strige. Nu face asta!
Dup o vreme, un glas straniu, baritonal se auzi din
apartament.
— Deci ei au trimis un american.
— Nu exist „ei”, Chardin, r spunse Ben. Suntem doar noi.
— Şi cine sunte i voi? se auzi vocea înc rcat de scepticism.
— Suntem americani, e adev rat şi avem nevoie de ajutorul
dumitale. Sigma mi-a ucis fratele.
— Nu sunt idiot. Vre i s ies afar , ca s pune i mâna pe mine.
Ei bine, nu o s m prinde i viu!
— Exist metode mult mai simple, dac am inten iona asta. Te
rog, las -ne s intr m… s vorbim cu dumneata, m car un minut.
— De ce vre i s vorbi i cu mine?
— Avem nevoie de ajutorul dumitale ca s -i învingem.
Dup o scurt pauz se auzi un hohot de râs sarcastic.
— S învinge i Sigma? E imposibil! Pân adineauri credeam c
312
te po i ascunde de ei. Cum m-a i g sit?
— Printr-o munc de investiga ie a naibii de istea . Te admir,
i-ai acoperit de minune urmele. i-a fost greu s renun i la
controlul propriet ilor. În eleg asta. Aşa c ai folosit o fictio juris.
O agen ie izolat . Ai fost totdeauna str lucit în materie de
strategie. Nu degeaba ai ajuns Directeur General du Departement
des Finances la Trianon.
Se auzi un zgomot în interiorul apartamentului şi Ben se
întreba dac nu cumva Chardin hot râse s se arate. Ben o v zu
pe Anna strecurându-se cu grij pe marginea de piatr , inându-se
cu ambele mâini de parapet. Apoi disp ru din vedere.
Trebuia s -l in de vorb pe Chardin, s -l împiedice s observe
apari ia Annei la fereastra lui. Trebuia s -i capteze aten ia.
— Ce vre i de la mine? se auzi vocea lui Chardin. Tonul devenise
neutru.
Omul asculta; sta era primul pas.
— Monsieur Chardin, avem informa ii capitale pentru
dumneata. Ştim multe lucruri despre Sigma, despre moştenitori –
noua genera ie care a preluat controlul. Singura protec ie – pentru
oricare dintre noi – const în cunoaştere.
— Nu exist protec ie împotriva lor, prostule!
Ben ridic glasul:
— Pe dracu’! Judecata dumitale era cândva legendar . Dac ai
pierdut-o, înseamn c ei au învins. Nu- i dai seama cât de lipsit
de logic eşti? Dac ne goneşti, o s te întrebi mereu ce-ai fi putut
afla. Sau poate c n-o s mai ai ocazia…
Se auzi un zgomot de geam spart, urmat imediat de un trosnet
puternic şi un z ng nit.
Reuşise Anna s p trund f r probleme în apartamentul lui
Chardin? Câteva clipe mai târziu, auzi vocea Annei:
— I-am luat arma! îl in la respect.
Ben porni spre uşa deschis şi intr în camera întunecat .
Dup câteva secunde, când ochii i se acomodar cu întunericul,
distinse silueta Armei lâng o draperie groas , inând în mân
arma cu eava lung . Un b rbat într-un ciudat halat gros, cu
glug , se ridic încet de la podea, cu picioarele tremurând. P rea
un om bolnav.
Probabil c Anna, n pustindu-se pe fereastr , s rise spre arma
lung şi grea; impactul trebuie s -l fi r sturnat pe b trân.
Câteva clipe, nimeni nu scoase o vorb . Se auzea doar respira ia
lui Chardin – greoaie, aproape chinuit .
313
Supraveghindu-l cu aten ie pe Chardin, pentru ca acesta s nu
scoat alt arm de sub veşmântul lui de c lug r, Ben bâjbâi cu
mâna dup un comutator. Când lumina se aprinse, Chardin se
întoarse cu fa a la perete. C uta oare alt arm ?
— Nu mişca! strig Anna.
— Foloseşte- i mult l udata ra iune, Chardin, zise Ben. Dac
voiam s te ucidem, ai fi fost deja mort. E clar c nu pentru asta ne
afl m aici!
— Întoarce-te cu fa a la noi, îi ordon Anna.
— Ave i grij ce-mi cere i, spuse el r guşit.
— Acum, la naiba!
Mişcându-se ca într-o secven filmat cu încetinitorul, Chardin
se supuse, iar când Ben percepu realitatea celor v zute de el,
stomacul i se-ntoarse pe dos şi fu cât pe ce s vomite. Anna
r mase cu r suflarea t iat . Era o imagine oribil , mai presus de
orice închipuire. Chipul lui Chardin era o mas de esut cicatrizat,
aproape f r tr s turi. Carnea p rea crenelat , t iat în zigzag:
aproape lucioas , de parc ar fi fost l cuit sau acoperit cu folie
de plastic. Vasele capilare expuse d deau ovalului care fusese
cândva fa a lui o nuan de roşu c rnos, cu excep ia zonelor unde
inflama iile produseser nişte spirale vine ii. Ochii cenuşii,
înce oşa i p reau nelalocul lor.
Ben îşi feri privirea, apoi, cu greu, se str dui s se uite din nou.
Într-o concavitate central a fe ei, încre it oribil, se aflau dou
orificii nazale, mai sus de locul unde fuseser cândva n rile.
Dedesubt, distinse o gur pu in mai mare decât o t ietur .
— Dumnezeule, şopti Ben.
— Eşti surprins? zise Chardin. Se auzi un râs ca o tuse.
Relat rile despre moartea mea au fost destul de exacte. „Ars şi
imposibil de identificat.” Trebuia s fi pierit în acel incendiu.
Deseori îmi doresc s se fi întâmplat aşa. Supravie uirea înseamn
cea mai cumplit soart pe care-o poate avea o fiin uman .
— Au încercat s te ucid , şopti Anna. Şi-au eşuat.
— A, nu. Cred c în multe privin e au reuşit, spuse Chardin şi
gemu.
Era limpede c şi vorbirea îi provoca dureri. Pronun a cuvintele
cu o precizie exagerat , îns r nile f ceau ca anumite consoane s
se aud neclar.
— Un prieten apropiat b nuia c vor încerca s m elimine.
Circulau deja zvonuri despre trimiterea unor angeli rebelii.
Prietenul a ajuns la locuin a mea de la ar prea târziu. Totul era
314
scrum. Corpul meu – ce mai r m sese din el – era ars. Prietenului
meu i s-a p rut c mi-a g sit pulsul. M-a dus la un mic spital de
provincie, la treizeci de kilometri distan , le-a spus celor de-acolo
o poveste despre o lamp cu kerosen r sturnat şi le-a dat un
nume fals. Şi-a dat seama c , dac duşmanii mei ar fi aflat c
supravie uisem, ar fi încercat din nou. Am petrecut mai multe luni
în clinica aceea. Aveam arsuri pe nou zeci la sut din suprafa a
corpului. Nimeni n-a crezut c voi supravie ui.
Vorbea împleticindu-se, ca în trans : era o poveste pe care n-o
mai spusese nim nui. Apoi se aşez pe un scaun de lemn cu
sp tar înalt.
— Dar ai supravie uit, spuse Ben.
— Chinurile erau mai mari decât poate îndura o fiin uman .
Pansarea r nilor era un calvar mai presus de orice închipuire. Pe
urm , dup ce s-a format esutul granular, o nou teroare m
aştepta – contractarea. Cicatricele urmau s se micşoreze, iar
chinurile aveau s înceap din nou. Durerile m chinuiesc şi
acum. Nu v pute i uita la mine, nu? Nimeni nu poate. De altfel,
nici eu nu m pot privi.
Anna vorbi, încercând s restabileasc o rela ie fireasc :
— T ria pe care a dovedit-o… e ceva extraordinar. Nici un
manual de medicin nu poate explica treaba asta. Instinctul de
supravie uire. Ai sc pat din incendiul la. Ai fost salvat. Te-ai
luptat ca s tr ieşti. Trebuie s fi existat un motiv!
— Un poet a fost întrebat cândva: Dac locuin a dumitale ar lua
foc, ce-ai salva? Iar el a r spuns: Aş salva focul. F r foc, nimic nu
e posibil. Râsul lui era stins, deconcertant. La urma urmei, focul a
f cut posibil civiliza ia, dar tot el poate fi şi un instrument al
barbariei.
Anna îi înapoie puşca lui Chardin, nu înainte de a scoate
ultimul cartuş din înc rc tor.
— Avem nevoie de ajutorul dumitale.
— Ar t eu ca un om în stare s ajute pe cineva, eu care nu m
pot ajuta pe mine?
— Dac vrei s le ceri socoteal duşmanilor dumitale, noi am
putea fi cea mai bun ocazie pe care-o ai, spuse Ben.
— Nu exist r zbunare pentru aşa ceva. N-am supravie uit bând
din cupa mâniei.
Scoase un mic atomizor de plastic din halat şi îndrept un jet de
vapori spre ochii s i.
— Timp de mai mul i ani te-ai aflat la conducerea unei
315
importante corpora ii petrochimice – Trianon, îl provoc Ben.
Compania a r mas un lider în industrie. Dumneata ai fost omul lui
Emil, creierul care a restructurat Trianonul la mijlocul secolului.
În acelaşi timp era unul dintre fondatorii corpora iei Sigma. Cu
timpul trebuie s fi devenit şi dumneata unul dintre şefi.
— Sigma, repet el cu glas tremur tor. De unde a început totul.
— Şi, f r îndoial , geniul dumitale contabil a contribuit la
scoaterea unor bunuri în afara grani elor celui de-al Treilea Reich.
— Z u? Crezi c sta a fost marele proiect? sta n-a fost decât
un exerci iu neglijabil. Marele proiect… le grand projet… Glasul i se
stinse. A fost cu totul altceva. Ceva ce dumneata nu po i s
pricepi.
— Pune-m la încercare, zise Ben.
— Ca s divulg secretele pe care le-am protejat o via întreag ?
— Chiar dumneata spuneai: care via ? Ben f cu un pas c tre
el şi-l privi în ochi reprimându-şi repulsia. Ce mai ai de pierdut?
— În sfârşit eşti sincer, spuse încet Chardin; ochii lui f r
pleoape p reau c se rotesc, privindu-l p trunz tor pe Ben.
F cu o pauz lung , dup care începu s vorbeasc , lent, ca un
hipnotizator:
— Povestea începe înainte de-a ap rea eu şi va continua, f r
îndoial , dup ce nu voi mai exista. Originea ei se afl în ultimele
luni ale celui de-al doilea r zboi mondial, când un consor iu format
din cei mai importan i industriaşi ai lumii s-a întrunit la Zurich
pentru a stabili direc ia în care avea s se îndrepte lumea
postbelic .
Ben îşi aminti b rba ii cu priviri ferme din vechea fotografie.
— Erau nişte oameni furioşi, continu Chardin, c rora le
ajunsese la urechi ce pl nuia s fac Franklin Roosevelt – s -l
înştiin eze pe Stalin c nu se va opune unei masive acapar ri
teritoriale de c tre sovietici. Lucru pe care l-a şi f cut înainte de-a
muri. A cedat jum tate din Europa comuniştilor! Aceşti lideri ai
capitalului mondial ştiau c n-aveau cum s dejoace dezgust torul
târg americano-sovietic de la Ialta. În consecin , au constituit o
Corpora ie care urma s fie un cap de pod, o modalitate de a
canaliza importante sume de bani pentru sus inerea luptei
împotriva comunismului, înt rind astfel ordinea occidental .
Începuse un nou r zboi mondial.
Ben se uit la Anna, care p rea fascinat şi uluit în acelaşi
timp de spusele lui Chardin.
— Aceşti lideri capitalişti au prev zut c popoarele Europei,
316
înfuriate şi dezgustate de fascism, aveau s reac ioneze
întorcându-se c tre stânga. Au în eles c , f r o masiv infuzie de
resurse în momentele-cheie, socialismul avea s prind r d cini,
mai întâi în Europa, apoi în întreaga lume. Au în eles c misiunea
lor consta în men inerea şi înt rirea statului industrializat. Ceea ce
însemna, în egal m sur , în buşirea vocilor proletarilor. Par
exagerate neliniştile astea? Nu prea. Industriaşii ştia ştiau cum
func ioneaz mecanismul istoriei. Dac unui regim fascist îi urma
unul socialist, Europa ar fi fost cu adev rat pierdut . Cel pu in aşa
vedeau ei lucrurile. Ca o m sur de pruden au recrutat nazişti
de rang înalt, care ştiau dincotro b tea vântul şi erau la fel de
hot râ i s combat stalinismul. De îndat ce organiza ia şi-a
stabilit principiile politice şi financiare, a început s manipuleze
evenimentele mondiale, finan ând partidele politice din spatele
unei cortine imaginare. În mod surprinz tor, au avut succes! Banii
lor, judicios orienta i, au ajutat crearea celei de-a Patra Republici a
lui De Gaulle în Fran a şi au men inut regimul de dreapta al lui
Franco în Spania. Mai recent, generalii au fost aduşi la putere în
Grecia, punându-se cap t regimului de stânga, liber ales. În Italia,
Opera iunea Gladio a declanşat o campanie permanent de
subversiuni menite s paralizeze încerc rile stângii de a se
organiza şi a influen a politica na ional . Se întocmiser planuri
pentru poli ia paramilitar , carabinieri, urmând ca aceştia s preia
controlul sta iilor de radio şi televiziune dac ar fi fost nevoie.
Aveam dosare consistente despre politicieni, sindicalişti, preo i.
Partidele de extrem dreapt din toat lumea erau sprijinite în
secret de la Zurich, pentru a-i face pe conservatori s par
modera i prin contrast. Alegerile erau controlate, se pl tea mit ,
liderii politici de stânga erau asasina i; sforile erau trase de
maeştrii p puşari de la Zurich, în condi iile unui secret absolut.
Au fost sprijini i financiar politicieni precum senatorul Joseph
McCarthy din Statele Unite şi s-au finan at lovituri de stat în
Europa, Africa şi Asia. Au fost create şi grupuri de extrem stânga,
pentru a servi drept agents provocateurs şi a stârni revolta
popular fa de cauza lor. Aceast cabal de industriaşi şi
bancheri a avut grij ca lumea s devin sigur pentru capitalism.
Preşedintele vostru, Eisenhower, care a avertizat asupra
ascensiunii complexului militaro-industrial, n-a v zut decât vârful
aisbergului. În realitate, mare parte din istoria ultimei jum t i de
secol a fost scris de aceşti oameni de la Zurich şi de succesorii
lor.
317
— Hristoase, îl întrerupse Ben. Vorbeşti despre…
— Da, spuse Chardin, cl tinându-şi hidosul cap f r chip.
Conspira ia lor a dat naştere r zboiului rece. Ei l-au declanşat.
Sau poate c ar trebui s zic noi. Acum începi s în elegi?

Degetele lui Trevor se mişcau cu iu eal şi pricepere. El deschise


valiza şi începu s asambleze puşca de calibru 12,7 mm, o
versiune fabricat la comand a puştii BMG AR-l5. Dup p rerea
lui era o oper de art , o arm de precizie pentru un tr g tor de
elit , cu b taia de pân la şapte mii patru sute de metri. La
distan e mai mici, capacitatea de penetrare era uimitoare: glon ul
putea str punge o plac de o el de opt centimetri grosime, traversa
caroseria unui automobil sau putea d râma col ul unei cl diri.
Cartuşul era proiectat cu o vitez de peste nou sute de metri pe
secund . Aşezat pe un biped şi prev zut cu o lunet Leupold
Vari-X arma oferea precizia de care avea el nevoie. Zâmbi în timp
ce o fixa pe biped.
inta lui se afla pe partea opus a str zii.

318
33
— E incredibil, zise Anna.
— M-am obişnuit aşa de mult cu situa ia, astfel încât pentru
mine a devenit un loc comun, spuse Chardin. Sunt conştient de
uriaşele transform ri ce-ar urma dac oamenii ar afla c istoria
contemporan lor a fost, în bun m sur , un scenariu scris de un
grup de oameni ca mine: oameni de afaceri, bancheri, industriaşi,
care au ac ionat prin intermediul asocia ilor lor r spândi i în toat
lumea. Un scenariu scris de Sigma. Toate c r ile de istorie ar trebui
rescrise. Carierele de succes ale unor oameni importan i ar p rea
doar mişc rile unor marionete. Sigma e o poveste despre cum au
c zut cei puternici şi cum au devenit puternici cei c zu i. E o
poveste care nu trebuie spus niciodat . În elegi, nu-i aşa!
Niciodat .
— Cine a avut tupeul – nebunia – s ini ieze o asemenea
aventur ?
— Trebuie mai întâi s în elegi sim ul triumfalist, vizionar al
îndeplinirii unei misiuni de care a fost animat corpora ia
înfiin at la mijlocul secolului, zise Chardin. Transformasem deja
destinul fiin ei umane, nu uita. Doamne, automobilul, avionul, în
curând avea s urmeze avionul cu reac ie: omul se putea mişca pe
p mânt cu viteze de neconceput pentru str moşii noştri… omul
putea zbura pân la ceruri! Undele radio şi cele sonore puteau fi
folosite ca un al şaselea sim , oferind o viziune asupra lumii acolo
unde ea nu fusese nicicând posibil . Calculele puteau fi acum
automatizate. Realiz rile din domeniul ştiin elor erau extraordinare
– în metalurgie, mase plastice, tehnici de producere a noi tipuri de
cauciuc, adezivi, textile şi multe altele. Peisajul obişnuit al vie ii
cotidiene era în plin transformare. Se declanşase o revolu ie în
toate ramurile industriei moderne.
— O a doua revolu ie industrial , spuse Bon.
— A doua, a treia, a patra, a cincea, r spunse Chardin.
Posibilit ile p reau a fi infinite, iar randamentul nelimitat.
Vannevar Bush, Lawrence Marshall şi Charles Smith la Raytheon,
f ceau munc de pionierat în toate domeniile, de la microunde la
sistemele de ghidare a rachetelor şi echipamentelor de
supraveghere prin radar. Multe dintre descoperirile care au devenit
319
omniprezente în ultimele decenii – xerografia, tehnologia
microundelor, calculul binar, aparatura cu tranzistori – fuseser
deja concepute şi testate în laboratoarele Bell, General Electric,
Westinghouse, RCA, IBM şi alte corpora ii. Lumea material se
supunea voin ei noastre. De ce n-ar fi f cut-o şi cea politic ?
— Şi unde te aflai dumneata în toat aceast perioad ? întreb
Ben.
Chardin r mase o vreme cu privirea pierdut . Scoase apoi
atomizorul şi îşi umezi din nou ochii înainte de a reîncepe s
vorbeasc .

Eram copil – aveam opt. Ani când a izbucnit r zboiul.


Înv am la o mic şi p r ginit şcoal provinciala, din oraşul
Lyon. Tat l meu lucra ca inginer constructor la prim rie. Eram
singur la p rin i şi un fel de copil-minune. La doisprezece ani
frecventam cursuri de matematic aplicat la Ecole Normale
Superieure de Lyon, colegiul care preg tea profesori. Aveam
un real talent la matematic , dar universitatea nu m atr gea.
Voiam altceva. Aerul tare al enigmelor teoriei numerelor m
ispitea prea pu in. Mi-ar fi pl cut s influen ez lumea real ,
via a cotidian . Mi-am ascuns vârsta atunci când am c utat
prima oar de lucru la departamentul de control de la Trianon.
Emil Menard era considerat un profet, printre patronii din
epoc , un adev rat vizionar. Alc tuise o companie din p r i
disparate, între care nimeni nu v zuse pân atunci posibile
leg turi. Descoperise c , prin unificarea opera iunilor anterior
segmentate, puteai crea o for industrial infinit mai mare
decât suma p r ilor sale. Pentru mine, în calitate de analist al
capitalului, Trianon era o capodoper – Capela Sixtin a
modelului corporatist.
Dup câteva luni, şeful departamentului la care lucram,
monsieur Arteaux, a aflat despre îndemânarea cu care
rezolvam probleme de statistic . Era un domn în vârst , un om
cu pu ine pasiuni extraprofesionale, devotat viziunii lui
Menard. Unii dintre colegii mei m g seau rezervat, dar nu şi
monsieur Arteaux. Conversa iile dintre noi se desf şurau ca
între microbişti. Puteam discuta ceasuri întregi despre
avantajele relative ale pie elor interne de capital sau despre
m suri alternative la primele de risc ale dividendelor, chestiuni
care-i n uceau pe cei mai mul i, dar care implicau arhitectura
capitalului – ra ionalizarea deciziilor privind locurile unde
320
trebuia investit şi reinvestit. Arteaux, care se apropia de
pensionare, a aranjat s fiu prezentat marelui b rbat,
catapultându-m peste nenum rate trepte ierarhice. Menard.
Amuzat de tinere ea mea, mi-a pus câteva întreb ri
condescendente, l-am dat nişte r spunsuri serioase şi
provocatoare – de fapt, r spunsuri care frizau insolen a.
Arteaux s-a speriat, dar Menard p rea fascinat. Mai târziu mi-
a spus c amestecul de insolen şi în elepciune pe care-o
manifesta îi aminteau de el însuşi. Un individualist, dar de un
individualism dobândit. Arogan a mea poate c nu era lipsit
de temei. Smerenia se potrivea de minune preo ilor, îns
ra iunea impunea ca omul s fie atent la propriile-i calit i.
Aveam o mare experien în tehnicile de evaluare. De ce n-aş fi
extins-o la propria mea persoan ? Tat l meu era dezavantajat
de o atitudine prea respectuoas ; îşi considera propriile calit i
prea m runte şi-i convingea şi pe ceilal i s le subevalueze. Eu
n-aveam s comit greşeala asta.
În câteva s pt mâni am devenit asistentul personal al lui
Menard. Îl înso eam peste tot. Nimeni nu ştia dac eram
secretarul lui particular sau consilier. În realitate, am trecut de
la primul rol la cel de-al doilea. Marele om m trata mai
degrab ca pe un fiu adoptiv decât ca pe un salariat. Eram
singurul lui protejat, unicul acolit demn s -i urmeze exemplul. Îi
f ceam propuneri curajoase, care d deau peste, cap ani întregi
de planificare, fi sugeram, de exemplu, s vindem în pierdere
nişte exploat ri petrolifere pe care directorii s i le dezvoltaser
timp de mai mul i ani. L-am sugerat s fac investi ii masive în
tehnologii înc neverificate. Atunci când inea cont de sfaturile
mele, era aproape invariabil încântai de rezultate. L’ombre de
Menard – umbra lui Menard – a devenit, porecla mea la
începutul anilor ’50. Chiar şi în perioada în care se lupta cu
boala, un limfom care avea s -l r pun în cele din urm , el şi
Trianonul ajunseser s se bizuie tot mai mult pe judecata
mea. Ideile mele erau îndr zne e, aparent nebuneşti, dar în
scurt timp le adoptau to i. Menard m studia tot atât de mult
pe cât îl studiam şi eu, cu detaşare, dar şi cu sincer afec iune.
În ciuda privilegiilor pe care mi le acorda, sim eam c exista
un sanctuar la care nu aveam acces. Menard f cea c l torii
f r s dea explica ii, f cea dona ii al c ror rost nu-l pricepeam
şi despre care nu accepta s discute. Pe urm , a venit ziua în
care a hot rât c trebuia s fie atras într-o societate despre
321
care nu ştiam nimic, o organiza ie pe care voi o cunoaşte i sub
numele de Sigma.
Aveam dou zeci şi ceva de ani şi eram complet nepreg tit
pentru ceea ce aveam s v d la prima întrunire la care am
participat. Ne-am dus la un castel din Elve ia rural , situat pe
un teren întins şi izolat care apar inea unuia dintre lideri.
M surile de securitate de-acolo erau extraordinare; pân şi
priveliştea – arborii şi tufele ce înconjurau proprietatea –
permitea sosirea şi plecarea clandestin a tot soiul de indivizi.
De altfel, la prima mea vizit n-am reuşit s -i v d pe ceilal i
venind. Nici un echipament de supraveghere nu putea rezista
impulsurilor electromagnetice de mare intensitate, de înalt şi
joas frecven – o tehnologie de ultim or la acea vreme.
Toate obiectele metalice trebuia depozitate în containere; chiar
şi un simplu ceas de min putea fi detectat de impulsuri. Am
fost conduşi direct în camerele noastre, el într-un apartament
splendid cu vedere spre un mic lac glaciar, eu într-o camer
al turat , mai pu in impun toare, dar foarte confortabil .
Întrunirea a începui în diminea a zilei urm toare. Îmi
amintesc câte ceva din ce s-a discutat atunci. Conversa iile
erau continuarea unora anterioare, despre care eu nu ştiam
nimic. Un nou-venit era greu s se orienteze, dar cunoşteam
fe ele b rba ilor din jurul mesei. A fost o experien de-a
dreptul extraordinar , ceva de domeniul fanteziei. Menard
avea pu ini concuren i în ce privea averea, influen a
corporatist sau viziunea sa managerial . To i aceştia se aflau
în acea înc pere: liderii a dou conglomerate metalurgice
concurente; şeful celui mai important concern american de
echipament electric; boşii din industria grea, petrochimie,
tehnologie. Oameni r spunz tori pentru crearea aşa-zisului
secol american, dar şi egalii lor din Europa; cei mai faimoşi
magna i de pres ai lumii. Aceşti oameni de ineau controlul
unor valori ce dep şeau produsul intern brut al multor ri din
lume, luate laolalt .
Viziunea mea despre lume a fost serios zdruncinat în acea
zi.
La lec iile de istorie, copiii se familiarizeaz cu liderii politici
şi militari. To i erau, în realitate, ceva mai mult decât nişte
purt tori de cuvânt. Sigma a inut, cont de ei. B rba ii care
aveau într-adev r în mâini pârghiile puterii st teau în fund

322
acelei mese lungi de mahon. Ei erau adev ra ii maeştri
p puşari.
În timp ce orele treceau şi noi beam cafea şi gustam produse
de patiserie, am în eles la ce eram martor; la o întrunire a
consiliului de directori ai unei unice corpora ii masive, care le
controla pe toate celelalte.
Un consiliu de directori care r spundea de istoria lumii
occidentale!
Atitudinea lor, capacit ile lor m încântau mult mai mult
decât vorbele pe care le rosteau. Erau manageri profesionişti
care n-aveau timp pentru emo ii inutile ori sentimente
ira ionale. Credeau în dezvoltarea productivit ii, în
proclamarea ordinii, în concentrarea ra ional a capitalului.
Credeau c istoria – îns şi soarta omenirii – era prea
important ca s ajung pe mâinile maselor. Transform ri le
produse de dou r zboaie mondiale îi convinseser . Istoria
trebuia administrat . Deciziile trebuia luate de profesionişti
impar iali. Haosul cu care amenin a comunismul – dezordinea,
redistribuirea bog iilor – f cea din proiectul lor o chestiune de
real şi de imediat urgen . Un pericol prezent trebuia evitat.
Au c zut de acord asupra necesit ii de a crea o lume în
care adev ratul spirit întreprinz tor s fie ferit de invidia şi
l comia maselor. La urma urmei, cine ar fi acceptat s lase
moştenire urmaşilor o lume infestat de comunism şi fascism?
Capitalul modern ne ar ta drumul, îns viitorul stalului
industrializat trebuia protejat, ferit de furtuni. Asta era
viziunea acelor oameni. Deşi originile acestei viziuni se aflau în
depresiunea global care a precedat r zboiul, ea a devenit
mult mai conving toare în urma distrugerilor provocate de
r zboi.
Am vorbit pu in în acea zi, nu pentru c aş fi taciturn din
fire, ci fiindc r m sesem f r grai. Eram un pigmeu printre
gigan i. Un ran luând cina cu împ ra ii. Nu-mi mai înc peam
în piele şi, mult vreme, am f cut totul pentru a p stra un aer
indiferent, imitându-l pe marele meu mentor. Acelea au fost
primele ceasuri pe care le-am petrecut în compania societ ii
Sigma, iar via a mea s-a schimbat total. Ştirile zilnice din ziare
– o grev undeva, o adunare de partid altundeva, un asasinat
în alt parte – nu mai însemnau pentru mine relatarea unor
evenimente întâmpl toare. În spatele lor se puteau distinge

323
manevrele complexe şi încâlcite ale unei maşin rii la fel de
complexe şi încâlcite.
Sigur, fondatorii, liderii au profitat enorm. Firmele lor
prosperau în permanen , în vreme ce multe altele, care nu
avuseser norocul s fac parte din Sigma, piereau. Dar
adev ratul motiv consta în viziunea lor cuprinz toare:
Occidentul trebuia s fie unit în fa a unui duşman comun, altfel
ar fi sl bit şi-ar fi disp rut. În sprirea b t liilor sale trebuia s
se fac îns discret şi prudent. O mişcare prea agresiv , prea
rapid ar fi putut declanşa o ripost .
Reforma trebuia dozat atent. Un departament s-a concentrat
asupra asasinatelor, eliminând vocile serioase ale stângii. Altul
a inventat – termenul e adecvat – grup rile extremiste, Baader-
Meinhof Brig zile Roşii şi altele, menite s -şi atrag duşm nia
oric ror simpatizan i modera i.
Lumea occidental şi mare parte din rest, avea s
reac ioneze la serviciile sale şi-avea s accepte poveştile din
ziare ce le înso eau. În Italia am creat o re ea de dou zeci de
mii de „comitete civice”, pentru a direc iona banii spre creştin-
democra i. Însuşi Planul Marshall, ca şi multe altele, a fost
elaborat de Sigma. De multe ori Sigma n scocea pân şi
limbajul documentelor care trebuia s fie supuse aprob rii şi
trecute prin Congresul american! Toate programele europene
de redresare, agen iile de cooperare economic , chiar şi NATO
au devenit organisme ale Sigma, care r mânea invizibil
tocmai pentru c era omniprezent . În orice manual g seşti
lec ii despre reconstruc ia Europei, înso ite de o fotografie a
generalului Marshall. În realitate, fiecare am nunt fusese
schi at de noi, aprobat de noi cu mult timp înainte.
Nu i-a trecut nim nui prin minte c Occidentul era
administrat de un consor iu secret. Era de neconceput,
deoarece ar fi însemnat c mai bine de jum tate din planet
era pur şi simplu o filial a unei unice megacorpora ii SIGMA.
Cu timpul, b trânii magna i au murit şi-au fost înlocui i cu
proteja ii lor mai tineri. Sigma d inuia, transformând ceea ce
era necesar. Nu aveam o ideologie. Eram oameni pragmatici.
Sigma c uta doar s remodeleze întreaga lume modern ,
pretinzând dreptul de proprietate asupra istoriei.
Şi a reuşit.

Trevor Griffiths privi prin luneta cu infraroşii. Draperiile groase


324
opace din punct de vedere optic, erau pentru o asemenea lunet o
pânz transparent . Siluetele umane aveau forme verzi, înce oşate,
ca nişte pic turi de mercur, schimbându-şi vizibil contururile în
timp ce se mişcau printre coloane şi obiecte de mobilier. Silueta
aşezat avea s fie prima lui int . Ceilal i se vor îndep rta de
ferestre, considerându-se astfel în siguran , dar el avea s -i
nimiceasc chiar prin zidul de c r mid . Un glon urma s creeze
o breş , iar cel lalt s distrug inta. Restul cartuşelor vor
des vârşi treaba.

— Dac e adev rat ce spui… începu Ben.


— De obicei, oamenii mint ca s ias cu fa a curat . V da i
seama c eu nu mai am o asemenea motiva ie. Fanta care era gura
lui Chardin se ridic la col uri, în ceea ce putea fi o grimas ori un
zâmbet. V-am avertizat c nu sunte i preg ti i s în elege i ce v
spun. Poate c totuşi vede i situa ia ceva mai limpede. Un mare
num r de oameni influen i din toat lumea are motive – chiar şi în
prezent – s lase adev rul îngropat. Poate mai mult ca niciodat . Şi
asta pentru c Sigma s-a orientat, în urm cu câ iva ani, spre o
nou direc ie. Par ial, asta a fost consecin a succeselor sale.
Comunismul nu mai era o amenin are – p rea inutil s continue
s cheltuiasc miliarde pentru organizarea unor ac iuni civice şi
politice, mai ales c existau modalit i mai eficiente de îndeplinire
a obiectivelor corpora iei.
— Obiectivele corpora iei Sigma, repet Ben.
— Adic stabilitatea. Realizat prin presiuni asupra oponen ilor,
„dispari ia” turbulen ilor şi-a amenin rilor la adresa statului
industrializat. Când Gorbaciov a devenit incomod, am aranjat
îndep rtarea lui. Când regimurile din Pacific ni s-au împotrivit, am
pus la cale o brusc şi masiv retragere de capital str in,
aruncându-le economiile într-o grav recesiune. Când liderii din
Mexic s-au dovedit mai pu in cooperan i, am aranjat schimbarea
guvernului.
— Doamne, zise Ben, cu gura uscat .
— Era convocat o şedin , se lua o hot râre care se punea
rapid în practic . Ne pricepeam la asta, z u – puteam mânui
guvernele ca pe o org . Faptul c Sigma ajunsese s de in un
num r imens de companii, participa iile sale fiind ascunse prin
diverse firme particulare, nu deranja. Apoi un mic grup de lideri a
ajuns s cread c solu ia nu consta doar în adaptarea la cerin ele
noii epoci, la înfruntarea crizelor periodice, ci în perpetuarea unei
325
conduceri stabile, pe termen lung. Aşa c , în ultimii ani, a ap rut
un proiect extraordinar. Succesul s u ar fi însemnat
revolu ionarea esen ei controlului asupra lumii. N-avea s mai fie
vorba despre alocarea de fonduri şi orientarea resurselor. Devenea
o simpl chestiune de identitate a celor „aleşi”. Eu m-am opus
acestei idei.
— Ai intrat în disput cu Sigma, spuse Ben. Ai devenit un paria.
Şi totuşi ai p strat secretele.
— Repet: dac s-ar afla câte evenimente importante ale epocii
postbelice au fost manipulate în secret, conform unui scenariu al
acestei conspira ii, reac ia ar fi violent . Lumea ar ieşi în strad .
— Dar de ce aceast brusc intensificare a activit ii –
dumneata descrii ceva ce s-a desf şurat timp de mai multe decenii!
zise Ben.
— Da, dar acum e vorba despre zile, r spunse Chardin.
— Ai aflat asta?
— Te mir c nu om retras ca mine e la curent cu ce se
întâmpl ? Cu timpul, înve i cum s citeşti viitorul în m runtaie.
Înve i, dac vrei s supravie uieşti. Pe urm , exist micile nimicuri
care umplu timpul unui bolnav. Anii tr i i printre ei m-au înv at
s detectez anumite semnale în ceea ce dumitale i s-ar p rea a fi
doar parazi i.
F cu un gest c tre partea lateral a capului. Chiar şi prin glug ,
Ben îşi d du seama c urechea extern a omului lipsea cu totul,
canalul auditiv fiind doar o gaur într-o excrescen .
— Asta explic recenta serie de crime?
— E vorba despre ce spuneam mai devreme: În ultimul timp
Sigma trece printr-o transformare. O schimbare a conducerii, dac
vrei.
— C reia dumneata te-ai opus.
— Sigma şi-a rezervat întotdeauna dreptul de a-i „sanc iona” pe
cei a c ror loialitate era pus sub semnul întreb rii. În arogan a
mea, n-am în eles c atitudinea exaltat nu-mi oferea nici o
protec ie. Dimpotriv . Îns cur enia, epurarea disiden ilor a
început în mod serios doar de câteva s pt mâni. Cei care erau
percepu i drept ostili de c tre noua conducere – împreun cu cei
care au lucrat pentru ei – au fost considera i neloiali. Ne-au numit
angeli rebelii: îngeri r zvr ti i. Dac î i aminteşti c primii angeli
rebelii s-au r zvr tit chiar împotriva Atotputernicului Dumnezeu, o
s - i dai seama cât de puternici şi îndrept i i se simt actualii lideri
ai Sigma. Poate c ar trebui s spun „lider”, întrucât consor iul a
326
ajuns sub conducerea unui singur… individ redutabil. În cazul
sta, Sigma a alergat contracronometru, ca s zic aşa.
— Ce cronometru? Explic -mi, începu Ben.
O mul ime de întreb ri i se îmbulzeau în minte.
— E vorba despre zile, repet Chardin. Ce stupizi a i fost venind
la mine, de parc adev rul v-ar mai putea ajuta. A i venit la mine
când nu mai e timp! Cu siguran e prea târziu.
— Ce vrei s spui?
— De-aceea am b nuit la început c a i fost trimişi de ei. Ei ştiu
c , pu in înainte de ascensiunea final , sunt mai vulnerabili ca ori
când. Cum v spuneam, acum e perioada ultimelor lichid ri, a
steriliz rii, a elimin rii oric ror dovezi care i-ar putea incrimina.
— Te întreb din nou: de ce acum?
Chardin scoase atomizorul şi îşi umezi din nou ochii cenuşii,
înce oşa i. Brusc o explozie asurzitoare îl azvârli pe Chardin, cu tot
cu scaun, pe podea. Ben şi Anna s rir imediat în picioare şi
v zur îngrozi i gaura de cinci centimetri care ap ruse în tencuiala
peretelui opus, de parc fusese f cut cu o bormaşin .
— Fugi! ip Anna.
De unde venise proiectilul la – p rea mult prea mare c s fie
doar un glon obişnuit. Ben s ri într-o parte a camerei, Anna în
cealalt . El se întoarse ca s priveasc trupul r stignit al
legendarului finan ist. Un fir de fum se în l a dintr-o bucat de
glug ars , iar Ben în elese c un glon uriaş traversase easta lui
Chardin. Omul f r chip – cel a c rui voin de a supravie ui îl
ajutase s îndure ani de chinuri indescriptibile – era mort.
Ce se întâmplase? Ben ştia doar c trebuia s se ad posteasc ,
pentru a nu fi omorâ i. Dar unde se puteau duce, cum puteau
sc pa de un atac cât vreme nu ştiau de unde venea? O v zu pe
Anna alergând spre cap tul îndep rtat al înc perii şi aruncându-
se apoi pe podea; proced şi el la fel.
Pe urm se auzi o a doua explozie şi un alt cartuş p trunse prin
zid. Ben v zu un cerc de lumin în zidul de c r mid şi în elese c
împuşc turile veneau de afar !
Gloan ele str pungeau zidul de c r mid ca pe o perdea de
m rgele. Ultimul glon trecuse foarte aproape de Anna. Nic ieri nu
erau în siguran .
— O, Doamne! strig Anna. Trebuie s plec m de-aici!
Ben se r suci şi privi pe geam. În lumina soarelui, v zu fa a
unui b rbat la o fereastr aflat vizavi de cl direa în care se aflau
ei.
327
Tenul neted, f r riduri, pome ii înal i: asasinul de la vila lui
Lenz. Asasinul de la hanul din Elve ia…
Asasinul care-l, omorâse pe Peter.
R scolit de o intens mânie, Ben scoase un strig t puternic, de
avertisment, de neîncredere, de furie şi o lu la fug împreun cu
Anna spre ieşirea din apartament. Urm alt explozie, asurzitoare.
Ben şi Anna se repezir c tre casa sc rii. Proiectilele alea nu se
înfigeau în carne, nici nu ardeau pielea, pur şi simplu sfâşiau
corpul uman aşa cum o suli ar fi sfâşiat pânza unui p ianjen.
Era clar c se foloseau împotriva tancurilor blindate. Distrugerile
pe care le f cuser vechii cl diri erau incredibile.
Ben fugea în urm Annei pe scara întunecat , în vreme ce sena
de explozii continua s r sune în urma lor. Ajunser împleticindu-
se în holul mic de la parter.
— Pe-aici! şopti Anna, alergând spre o ieşire care avea s -i duc
spre o strad lateral , unde asasinul îi putea ochi mai greu.
Ieşir din cl dire, privind înnebuni i înjur. Pe rue des Orteaux,
în col , st tea o femeie blond în jeanşi. La prima vedere, p rea o
târf sau o toxicoman , dar ceva îi spuse lui Ben c era deplasat
în acel loc. Din nou, o fa pe care-o mai v zuse. Dar unde?
Brusc, îşi aminti de Bahnhofstrasse. O blond îmbr cat
elegant, inând în mân nişte sacoşe de la un magazin de lux. Un
schimb fugar de ocheade. Ea era. O santinel a Corpora iei.
Pe trotuarul opus, un adolescent într-un tricou rupt şi jeanşi şi
el cunoscut, deşi nu-l putea localiza. Doamne! Înc unul?
La cel lalt cap t al str zii st tea un b rbat roşcovan, cu obrajii
arşi de soare şi sprâncene stufoase.
Alt fa cunoscut .
Trei criminali ai Corpora iei, plasa i strategic în jurul lor?
Profesionişti care voiau s se asigure c nu vor sc pa?
— Suntem înconjura i, îi spuse el Annei. Cel pu in unul se afl
la fiecare cap t al str zii.
R maser pe loc, neştiind încotro s-o ia. Anna cercet strada cu
privirea şi spuse:
— Ascult , Ben. Ziceai c Chardin a ales zona asta, blocul sta
dintr-un motiv întemeiat. Nu ştim ce planuri pentru situa ii
neprev zute avea, ce c i de sc pare îşi preg tise, dar ştim c
trebuie s fi avut ceva în minte. Era prea iste ca s nu se fi gândit
la vreun traseu suplimentar.
— Traseu suplimentar?
— Urmeaz -m .
328
Anna alerg direct spre cl direa unde asasinul se instalase la
etajul şapte. Ben v zu încotro se îndrepta ea.
— E o nebunie! protest el, dar o urm .
— Baza cl dirii e singurul loc unde el nu poate ajunge, îi striga
Anna.
Pe aleea întunecoas , forfoteau şobolanii printre mormanele de
gunoi. O poart metalic încuiat bloca ieşirea spre rue des Halles.
— Trebuie s ne c r m?
Ben privi cu scepticism partea superioar a por ii, unde nişte
vârfuri ascu ite ca nişte suli e se profilau amenin tor, la aproape
patru metri deasupra lor.
— Aşteapt , zise Anna şi îi întinse pistolul.
Ben trase câteva gloan e şi lan ul care inea poarta încuiat se
rupse.
— Asasinul a folosit o puşc de calibru 12,7 ram, spuse Anna.
Dup r zboiul din Golf, s-au g sit multe arme de acest tip. Au fost
folosite împotriva tancurilor irakiene. Dac pui mâna pe o
asemenea arm , un oraş ca sta i se pare f cut din carton.
— La naiba. Ce facem? o întreb Ben.
— Nu ne l s m lovi i, r spunse Anna şi o lu la fug , urmat de
Ben.
Dup un minut, se aflau pe rue de Bagnolet, în fa a
restaurantului La Fleche d’Or. Ben travers în goan strada.
— Vino cu mine, strig el.
Un b rbat îndesat tocmai se d dea jos de pe o Vespa, unul
dintre acele mici velocipedes motorizate care deveniser o pacoste
pentru şoferii francezi.
— Monsieur, zise Ben. J’ai besoin de votre velo. Pardonnez-moi,
s’il vous plaît.
B rbatul îl privi speriat. Ben îndrept pistolul spre el, îi înha
cheile, s ri în şaua micului vehicul şi porni motorul.
— Urc , îi strig el Annei.
— Eşti nebun, protest ca. O s fim o int uşoar pentru
oricine s-ar afla într-un automobil, de îndat ce ajungem la
Peripherique. Chestiile astea n-au o vitez mai mare de optzeci de
kilometri pe or . Un fleac pentru ei!
— Nu mergem la Peripherique, spuse Ben. Nici pe alt drum.
Suie-te!
Anna se supuse, urcându-se pe locul din spatele lui Ben.
Ben ocoli cu motocicleta La Fleche d’Or, apoi o lu pe un dig de
beton ce ducea spre o cale ferat dezafectat .
329
Ben porni printre şinele ruginite. Trecur printr-un tunel, apoi
ieşir la loc deschis.
— Şi dac apare un tren? strig Anna, inându-se strâns de Ben
în timp ce treceau peste traverse.
— Pe şinele astea n-a mai trecut un tren de peste cincizeci de
ani.
— V d c ştii o mul ime de lucruri.
— Rezultatul unei tinere i irosite, strig Ben. Am petrecut o
vreme pe-aici în adolescen . Suntem pe o linie moart , cunoscut
drept Petite Ceinture – mica centur . Înconjoar tot oraşul. Şine-
fantom . La Fleche d’Or e de fapt o veche sta ie de tren, construit
în secolul nou sprezece. Linia asta lega dou zeci de sta ii, f când o
bucl în jurul Parisului. Acum e o lung fâşie a nim nui. Chardin
şi-a ales cartierul sta tocmai pentru c exist aceast linie
moart .
Intrar într-un alt tunel spa ios, apoi ieşir la lumin .
— Unde ne afl m acum? întreb Anna.
— Greu de stabilit, fiindc nu exist nici un fel de repere, zise
Ben. Probabil c suntem la Fort d’Obervillier. Poate la Simplon.
Dac ajungem la metrou şi ne pierdem printre c l tori, putem s
ne îndrept m spre urm toarea noastr întâlnire.

„Flann O’Brien.” Numele barului era scris cu tuburi de neon.


Localul se afla în primul arondisment, pe rue Balleul, lâng sta ia
de autobuz Louvre-Rivoli.
— Ne întâlnim cu el într-un bar irlandez? întreb Anna, privind
atent înjur pentru a depista eventualele pericole.
— Oscar are sim ul umorului.
— Aminteşte-mi de ce ai atâta încredere în el.
Ben deveni serios.
— Avem de-a face cu probabilit i, nu cu posibilit i, am c zut
de acord în privin a asta. Sigma reprezint o amenin are fiindc
pretinde loialitate deplin adep ilor ei. Oscar e prea lacom ca s fie
un adept. L-am pl tit totdeauna la timp. Cred c asta conteaz
pentru Oscar. Trebuie s m bizui pe instinctele mele. Îmi place
Oscar, totdeauna mi-a pl cut. Cred c şi el m place.
Ben privi înjur şi îl v zu pe Oscar şezând pe o banchet din
fundul s lii. În fa a lui se afla o halb enorm cu bere neagr .
Lâng halb era un ziar împ turit, pe care se vedea un careu de
cuvinte încrucişate, pe jum tate rezolvat. Avea o expresie amuzat
pe chip, de parc s-ar fi preg tit s fac cu ochiul. Îi salut pe cei
330
doi f cându-le semn cu mâna.
— Aştept de patruzeci de minute, zise el, strângând mâna lui
Ben.
— Patruzeci de minute care cost , sublinie el.
— Am întârziat pu in la întâlnirea noastr anterioar , zise Ben
scurt.
— Îmi închipui.
Oscar o privi pe Anna.
— Doamn , spuse el. V rog, lua i loc.
Ben şi Anna se strecurar pe banchet , în fa a francezului.
— Madame, zise Oscar, îndreptându-şi întreaga aten ie spre ea.
Sunte i chiar mai frumoas decât în fotografie.
— Poftim? spuse Anna, nedumerit .
— Un set de fotografii cu dumneata a fost trimis colegilor mei de
Surete. Imagini digitale. Am şi eu unul. Le-am primit la timp.
— Pentru munca lui, explic Ben.
— De la nişte artisans de-ai mei, spuse Oscar. Atât de reuşite şi
atât de scumpe. Atinse bra ul lui Ben.
— Nici nu m aşteptam la altceva. Din p cate fotografia ta nu e
prea reuşit . Paparazzi ştia nu g sesc niciodat unghiul
avantajos, nu?
Zâmbetul lui Ben disp ru.
— Ce vrei s spui?
— Sunt foarte mândru c reuşesc s rezolv careul din Herald
Tribune. Te asigur c nu orice francez poate s-o fac . Aproape l-am
terminat pe sta. Acum am nevoie de un cuvânt din cincisprezece
litere pentru un fugar c utat în toat lumea, deoarece se sustrage
justi iei.
— „Benjamin Hartman” – e bun?
Pe prima pagin din Tribune trona un titlu cu majuscule:
CRIMINAL ÎN SERIE C UTAT. Al turi era fotografia lui, f cut se
pare cu un aparat de supraveghere. Fa a era umbrit , imaginea
granular , îns era f r îndoial el.
— Cine-ar fi b nuit c prietenul meu e o persoan atât de
c utat ? zise Oscar şi întoarse ziarul.
Râse în gura mare, iar Ben îl imit într-un târziu, în elegând c
era singura cale de-a trece neobservat într-un bar ce r suna de
veselia b utorilor.
— Asta-i o problem , spuse Ben, tonul lui alarmat dezmin ind
zâmbetul dulceag pe care-l afişa. Asta-i o problem mare cât
Turnul Eiffel.
331
— M-ai omorât, spuse Oscar, b tându-l pe spate, de parc Ben
spusese o glum bun . Apoi scoase un pachet de sub perna
banchetei. Ia asta, spuse el.
Era o sacoş alb de plastic, cu reclama unui magazin de
suveniruri.
— Pentru noi? întreb Anna neîncrez toare.
— Orice turist ar trebui s aib aşa ceva, zise Oscar.
Ben se l s mai jos pe banchet , copleşit de situa ia dificil în
care se afla.
— Nu te mai ascunde sub banchet , şopti Oscar. Nu l sa
impresia c te furişezi, nu evita privirile celorlal i şi nu încerca s
treci neobservat. Ai fi ca un star de cinema care-şi pune ochelari
de soare ca s fac cump r turi la Fred Siegel, ai în eles?
— Da, r spunse Ben vl guit.
— Ia spune, cum sun fermec toarea expresie pe care o folosi i
voi, americanii: „Pleca i dracului de-aici”.

Dup ce cump rar câteva lucruri de la nişte tarabe de pe


strad , se întoarser la metrou.
— Trebuie s stabilim ce dracu’ o s facem mai departe, spuse
Ben.
— Mai departe? Nu ştiu dac avem de ales. Strasser e singura
leg tur în via despre care ştiu – un membru fondator al
corpora iei Sigma care mai tr ieşte. Trebuie s ajungem la el.
— Cine spune c mai tr ieşte?
— Nu ne putem permite alt ipotez .
— Î i dai seama c supravegheaz fiecare aeroport, fiecare
terminal, fiecare poart .
— Bineîn eles. Începi s gândeşti ca un profesionist. Înve i
repede.
În timpul lungii c l torii c tre cartierele s r c cioase care
înconjurau Parisul, cei doi îşi f cur planul.
Coborâr la sta ia La Courneuve, un cartier muncitoresc de
mod veche. Deşi se afla doar la câ iva kilometri distan de
centru, era o alt lume – case cu dou etaje şi magazine f r
preten ii. În vitrinele bistrourilor şi-ale b c niilor se vedeau afişe
mari cu Steaua Roşie, echipa de fotbal din divizia a doua. La
Courneuve, situat exact în nordul Parisului, nu era departe de
Aeroportul Charles de Gaulle, dar ei nu se îndreptau într-acolo.
Ben ar t spre un Audi roşu, parcat peste drum.
— Ce zici de la?
332
— Cred c putem g si ceva mai pu in b t tor la ochi.
Dup câteva minute, d dur peste un Renault albastru.
Maşina era destul de murdar , iar pe podea z ceau ambalaje
galbene de la un magazin fast-food şi câteva pahare din carton
pentru cafea.
Anna se puse pe treab cu şperaclul ei şi dup un minut,
portiera maşinii era descuiat . Dur ceva mai mult pân Ben f cu
leg tura ce asigura aprinderea. În cele din urm motorul porni.
Ben se înscrise în trafic, conducând cu viteza legal .
Dup zece minute, se aflau pe autostrada Al, în drum spre
Aeroportul Lille-Lesquin din Pas de Calais. C l toria avea s
dureze mai multe ore şi era riscant . Furturile de maşini erau îns
ceva obişnuit în La Courneuve, iar previzibila reac ie a poli iei avea
s constea în efectuarea unor anchete formale printre localnicii
cunoscu i c se ocupau cu aşa ceva. Era aproape sigur c
incidentul n-avea s fie raportat la Police Na ionale, care patrula pe
arterele principale.
Merser în t cere pre de o jum tate de or . Apoi Anna rupse
t cerea.
— Povestea aia despre care vorbea Chardin mi se pare imposibil
de digerat. Vine cineva şi- i spune c tot ce ştii despre istoria
contemporan e eronat, cu fundu-n sus. Cum e posibil?
— Nu ştiu, Anna. Situa ia a încetat s mai aib sens pentru
mine din ziua aia de la Bahnhofplatz.
Ben încerca s alunge senza ia de moleşire care-l cuprinsese.
— Cu câteva zile în urm , m ocupam de anchetarea unor
omucideri, nu cu examinarea problemelor fundamentale ale epocii
moderne. Î i vine s crezi?
Ben t cu o clip neştiind ce s r spund .
— Omuciderile, zise el. Îl cuprinse o vag nelinişte. Spuneai c
au început cu Mailhot, în Nova Scotia – omul care a lucrat pentru
Charles Highsmith, unul dintre fondatorii corpora iei Sigma. A
urmat Marcel Prosperi, care a fost şi el unul dintre lideri.
Rossignol, la fel.
— Trei puncte definesc un plan, zise Anna. Geometrie de liceu.
Lui Ben îi trecu ceva prin minte.
— Rossignol era în via când ai plecat s -l întâlneşti, dar
murise când ai ajuns, nu-i aşa?
— Da, dar…
— Cum îl cheam pe omul care i-a dat misiunea asta?
— Alan Bartlett.
333
— Dup ce l-ai localizat pe Rossignol la Zurich, i-ai spus şi lui?
— Imediat, zise Anna.
Ben îşi sim i gura uscat .
— Da. Sigur c i-ai spus. De-aceea te-a şi trimis acolo.
— Ce vrei s insinuezi?
— Nu în elegi? Ai fost unealta lui, Anna. Omul te-a folosit.
— Cum m-a folosit?
Succesiunea de evenimente se derula în mintea lui Ben.
— Gândeşte, ce naiba! A procedat aşa cum se procedeaz cu un
câine de vân toare. Alan Bartlett i-a oferit mai întâi mirosul. Ştie
cum lucrezi. B nuia c urm torul lucru pe care o s -l ceri…
— Ştia c o s -i cer lista, spuse Anna cu glas dogit. S fie
posibil? Afurisitul la de spectacol al ezit rii lui… s fi fost o scen
de teatru jucat pentru mine, ca s -mi înt reasc hot rârea? Ca şi
în cazul maşinii leia din Halifax: ştia c o spaim ca aia avea s -
mi ascut şi mai mult sim urile.
— Aşa c ai ob inut o list de nume. Numele unor oameni lega i
de Sigma. Dar nu orice nume, ci a oamenilor care se ascund.
Oameni pe care Sigma nu-i poate g si f r s -i alarmeze. Nimeni
legat de Sigma nu putea s dea de oamenii ştia. Altfel, ei ar fi fost
deja mor i.
— Pentru c … începu Anna încet. Pentru c toate victimele erau
angeli rebelii. Disiden i. Oameni în care nu se mai putea avea
încredere.
— Chardin ne-a spus c Sigma se apropia de o delicat etap de
tranzi ie – o perioad de maxim vulnerabilitate. Trebuia ca aceşti
oameni s fie elimina i. Iar tu puteai g si un om ca Rossignol,
tocmai fiindc erai cine sus ineai c eşti. Chiar încercai s -i salvezi
via a. Buna ta credin putea fi verificat . În realitate ai fost
programat f r s ştii.
— sta-i principalul motiv pentru care Bartlett mi-a dat
misiunea asta, zise Anna furioas , începând s în eleag . S -i
localizez pe ultimii angeli rebelii.
Lovi bordul maşinii cu palma.
— Iar Bartlett avea grij s fie ucişi. Deci Bartlett lucreaz pentru
Sigma.
Ben se detesta pentru durerea pe care vorbele i-o provocau
Annei, îns totul ieşea acum la lumin .
— Fir-ar a dracului de treab ! Şi eu lucram pentru Sigma.
— F r s ştii, sublinie Ben. În chip de unealt . Când ai devenit
prea greu de controlat, Bartlett a încercat s - i ia cazul, îl g siser
334
pe Rossignol, aşa c nu mai aveau nevoie de dumneata.
— Dumnezeule!
— Sigur, nu-i decât o ipotez , spuse Ben, deşi era convins c nu
greşeşte.
— O ipotez , da. Îns una foarte logic .
Ben nu coment . Preten ia ca realitatea s aib logic i se p rea
acum un lux bizar. În minte îi r sunau cuvintele lui Chardin,
semnifica ia lor p rându-i-se la fel de resping toare ca şi fa a
omului care le rostise: Ro i în interiorul altor ro i – aşa func ionam
noi… organisme ale corpora iei Sigma, care r mâneau invizibile…
Fiecare am nunt fusese schi at de noi… cu mult înainte… nu i-a
trecut nim nui prin minte c Occidentul intrase sub administrarea
unui consor iu secret. Ideea era de neconceput, deoarece, dac ar fi
fost adev rat, însemna c mai bine de jum tate de planet era o
filial a unei singure megacorpora ii – Sigma.
Ben rupse t cerea şi spuse pe un ton ferm:
— Trebuie s elabor m un itinerariu.
Anna citea din nou articolul din Herald Tribune.
— „Se presupune c suspectul foloseşte numele Robert Simon şi
John Freedman în c l toriile sale.” Deci actele alea sunt inutile,
conchise Anna.
Lui Ben nu-i venea s cread . Liesl îi spusese cum fuseser
inute c r ile de credit, cum f cuse Peter aranjamente cu v rul ei,
un om de toat încrederea.
— Deschner, zise Ben scurt. Trebuie s fi ajuns la el. Dup o
clip , ad ug : M întreb de ce nu mi-au publicat numele real.
— Au gândit bine. Ştiau c nu c l toreşti sub numele dumitale
real. Dezv luirea adev ratei identit i ar fi tulburat apele.
Profesoara dumitale de englez ar fi putut declara c acel Benny pe
care-l cunoaşte ea n-ar face niciodat aşa ceva. În plus, elve ienii
au analizele reziduurilor împuşc turilor, care te scot din cauz ,
dar ele sunt pe numele Benjamin Hartman. Dac întinzi un n vod,
e logic s-o faci cât mai simplu.
Lâng oraşul Croisilles, v zur firma unui motel şi parcar
lâng o cl dire joas din beton.
— St m doar o noapte, zise Ben şi num r câteva sute de
franci.
— Paşaportul? întreb func ionarul.
— Sunt în bagaje, zise Ben în chip de scuz . O s vi le aduc mai
târziu.
— Doar o noapte?
335
— Atât, spuse Ben, privind-o pofticios pe Anna. Facem turul
Fran ei. Suntem în luna de miere.
Anna p şi în fa şi îşi l s capul pe um rul lui Ben.
— E o ar atât de frumoas , îi zise ea func ionarului. Şi-atât de
sofisticat . Sunt absolut încântat .
— Lun de miere, repet func ionarul şi, pentru prima dat ,
zâmbi.
— Nu te sup ra, ne cam gr bim, spuse Ben. Suntem de mai
multe ore pe drum şi-avem nevoie de odihn .
Îi f cu recep ionerului cu ochiul. Acesta îi înmân o cheie de
care era legat o bil grea, din cauciuc.
— Chiar la cap tul holului. Camera 125. Dac ave i nevoie de
ceva, suna i.
Înc perea era mobilat sumar, iar mirosul vag de cireşe al
deodorantului de camer nu ascundea inconfundabilul iz de
mucegai.
De îndat ce uşa se închise în urma lor, golir pe pat sacoşa de
plastic pe care le-o d duse Oscar. Anna lu un paşaport european.
Fotografia era a ei, deşi fusese transformat digital în mai multe
locuri. Anna rosti cu voce tare noul ei nume de câteva ori, ca s se
obişnuiasc cu sunetele ciudate.
— Tot nu pricep cum o s mearg treaba asta, zise Ben.
— Dup cum spunea Oscar eşti categorisit înainte de-a fi privit
cu adev rat. Opera iunea se numeşte stabilirea profilului. Dac nu
apar ii tipologiei suspectului, treci f r probleme.
Anna lu un tub cu ruj de buze şi, uitându-se în oglind ,
începu s se machieze cu aten ie.
Ben era deja în baie, cu p rul lucindu-i de la vopseaua de p r,
spumant , care emana un miros de amoniac. Instruc iunile
men ionau c trebuia s aştepte dou zeci de minute înainte de-a
se cl ti. De asemenea avertizau şi asupra riscului orbirii, în caz c
se vopseau şi sprâncenele. Ben hot rî s -şi asume acest risc. Cu
un tampon de bumbac, aplic fluidul gros pe sprâncene şi puse
câte o bucat de foi peste ochi ca s -i fereasc de scurgerea
lichidului.
Cele dou zeci de minute i se p rur dou ceasuri. Intr sub duş
şi deschise ochii doar atunci când fu sigur c peroxidul fusese
îndep rtat total.
Ieşi de sub duş şi se uit în oglind . Era un blond destul de
verosimil.
— Salut -l pe David Paine, îi zise el Annei.
336
Ea îl privi atent .
— P rul e prea lung. Ridic maşina de tuns electric . Pentru
aşa ceva e f cut scula asta.
Dup alte zece minute, p rul excedentar fusese îndep rtat, iar
Ben era preg tit s îmbrace uniforma proasp t c lcat a armatei
americane pe care i-o procurase Oscar Peyaud. Blond, tuns scurt,
cu însemnele, tresele şi decora iile ob inute în misiunile din
str in tate ar ta ca un ofi er. Dac era luat drept cine se d dea
putea crea o diversiune care s -i salveze via a.
— Ar fi bine s-o lu m din loc, spuse Anna. Cu cât vom ieşi mai
repede din ara asta, cu atât vom fi mai în siguran . Timpul e de
partea lor.
Îşi luar bagajele şi ieşir în parcare. Aruncar sacoşa cu
hainele Annei pe bancheta din spate a Renault-ului albastru,
împreun cu punga din plastic alb pe care le-o d duse Oscar, în
pung se afla sticla de vopsea pentru p r şi alte câteva fleacuri pe
care nu voiau s le lase în urma lor. În situa ia lor, cel mai mic
detaliu îi putea da de gol.
— Cum spuneam, am ajuns la ultima noastr carte, la ultimul
nostru joc, i se adres Anna în timp ce se îndreptau spre
autostrada ce mergea spre nord. Strasser a fost un fondator.
Trebuie s -l g sim.
— Dac mai e în via .
— Reieşea altceva din dosarul lui Sonnenfeld?
— L-am recitit azi-diminea . Dar Sonnenfeld credea c era
foarte posibil ca Strasser s fi murit, poate chiar cu mul i ani în
urm .
— Sau poate c nu.
— Poate c nu. Eşti de-un optimism incurabil. Ce te face s
crezi c n-o s fim aresta i la Buenos Aires?
— Ce dracu’, aşa cum spuneai, exist nazişti faimoşi care
tr iesc acolo de mai multe decenii f r s se ascund . Poli ia local
o s fie cea mai mic dintre problemele noastre.
— Dar Interpolul?
— La asta m gândeam – ne-ar putea ajuta s -l localiz m pe
Strasser.
— Eşti nebun ? Vrei s intr m în bârlogul lupului? ia trebuie
s aib numele t u pe vreo list de supraveghere.
— E limpede c nu ştii nimic despre felul cum e condus biroul
Interpol de-acolo. Nimeni nu verific identit ile. Eşti cine pretinzi
c eşti. S spunem doar c nu e vorba despre o opera iune foarte
337
complicat . Ai o idee mai bun ?
— Sonnenfeld spunea c v duva lui Gerhard Lenz ar putea fi în
via , zise Ben, dus pe gânduri. Ea ar trebui s ştie?
— Totul e posibil.
— O s încerc s -mi amintesc, spuse Ben. Chiar crezi c o s
reuşim s ieşim neobserva i din ara asta?
— La aeroportul sta nu exist curse transatlantice, dar putem
ajunge în câteva capitale europene. Aş sugera s c l torim
separat. E posibil ca ei s caute un b rbat şi o femeie care
c l toresc împreun .
— Sigur, spuse el. Eu o s plec la Madrid, iar tu la Amsterdam.
Se aşternu t cerea. În ciuda încerc rilor prin care trecuser ,
Anna ar ta minunat. La un moment dat, privirile li se întâlnir ;
Anna îşi alung uşoara stinghereal zâmbind încurcat .
— Scuze, încerc s m obişnuiesc cu noua ta înf işare, zise ea.
Ceva mai târziu, Anna scoase telefonul mobil din sacoş şi
form un num r.
Vocea lui David Denneen avea limpezimea vag , artificial ,
conferit de sistemul de decriptare telefonic .
— Anna! spuse el. Totul e-n regul ?
— David, ascult . Trebuie s m aju i – eşti singurul în care am
încredere.
— Ascult.
— David, am nevoie de orice informa ie po i ob ine despre Josef
Strasser. A fost un fel de frate mai mare şi mai iste al lui Mengele.
— O s fac tot ce pot, r spunse Denneen. Unde vrei s - i trimit
materialul.
— La B.A.
El în elese abrevierea pentru Buenos Aires.
— Dar nu pot trimite dosarul la ambasad , nu?
— Ce-ar fi s -l trimi i prin American Express?
Anna îi d du un nume.
— În regul . Discre ia e o idee bun acolo.
— Aşa am auzit şi eu. Cât de rea e situa ia?
— ar mare, oameni mari. Dar exist nişte amintiri vechi.
P zeşte- i spatele. Te rog, Anna. Eu m apuc imediat de treab .

Biroul central al serviciului de control la frontier de la


Aeroportul Lille-Lesquin era un spa iu mohorât, f r ferestre, cu
tavanul jos şi izolat acustic. La un cap t avea un ecran alb de
proiec ie, fotografiile color ale infractorilor da i în urm rire
338
interna ional erau atârnate sub o plac pe care scria DEFENSE
DE FUMER. Nou func ionari de la serviciul de control şi imigr ri
st teau pe nişte scaune pliante din eava metalic şi plastic bej, în
vreme ce şeful lor, Bruno Pagnol, directorul serviciului, îi punea la
curent cu noile probleme ale dup -amiezei. Unul dintre func ionari
era Marc Sully, care încerca s nu arate atât de plictisit, pe cât se
sim ea. Nu-i pl cea munca lui, dar nici nu voia s renun e la ea.
În s pt mâna ce trecuse, le reaminti Pagnol, arestaser şapte
turcoaice tinere care veniser de la Berlin transportând în bur ile
lor pungu e pline cu heroin pur pe care le înghi iser .
Descoperirea celor şapte fusese par ial o chestiune de noroc, îns
trebuia recunoscut meritul lui Jean-Daniel Roux (încântat, dar
hot rât s nu par aşa, Roux f cu semn cu ochiul atunci când fu
men ionat de şef), care fusese îndeajuns de atent ca s-o prind pe
prima turcoaic . Femeia i se p ruse agitat . La spital, îi scoseser
cincisprezece bile, înf şurate în latex şi legate cu gut , fiecare
con inând câteva grame de heroin pur .
— Şi cum i le-au scos? întreb un func ionar.
— Prin extrac ie posterioar , zise Marc Sully.
Ceilal i râser .
Directorul serviciului de control se încrunt . Nu vedea nimic
amuzant.
— C r uşa a fost pe punctul de a muri. Astea-s femei disperate.
Cu cât crede i c a fost pl tit ? Cu o mie de franci. Acum o
aşteapt o lung pedeaps cu închisoarea. Femeile astea sunt
nişte valize ambulante. Ascund droguri unde nu te aştep i. Treaba
noastr e s nu l s m otrava s intre în ar . Vre i ca puştii voştri
s ajung dependen i de ea? Ca s îmbog easc vreun asiatic cu
fundul mare? Îşi imagineaz c se pot plimba chiar pe sub nasul
nostru. Ave i de gând s -i înv a i minte?
Marc Sully lucra de patru ani la poli ia de frontier şi
participase la sute de asemenea şedin e. An de an, fa a lui Pagnol
devenea şi mai roşie, iar gulerul mai strâmt. Sully n-ar fi fost
îndrept it s vorbeasc . El însuşi fusese dintotdeauna ceva mai
corpolent, dar nu se ruşina. inuse o vreme regim, dar pân la
urm renun ase c ci nu d duse nici un rezultat.
Marc ştia c unii din colegii lui mai tineri – care se sp lau în
fiecare zi, temându-se s miroas ca o fiin uman – nu-l agreau.
Se învârteau de colo-colo, cu buclele lor proasp t sp late,
zâmbindu-le pasagerelor mai dr gu e în speran a de-a le ag a.
Marc îi considera stupizi. Era o treab f r sor i de izbând .
339
— Şi-acum, dou noi recomand ri de la DEPAF. La Direction
centrale de la police aux frontieres era biroul na ional care le d dea
ordine. Pagnol ap s câteva butoane şi reuşi s proiecteze nişte
fotografii direct dintr-un computer.
— Prioritate maxim . Asta-i o americanc , cu str moşi
mexicani. E profesionist . Dac o g si i, fi i foarte aten i. Trata i-o
ca pe un scorpion, s-a în eles?
Se auzir murmure de aprobare.
— sta-i cel lalt, zise directorul. B rbat alb, de vreo treizeci şi
cinci de ani. P r castaniu ondulat, ochi verzi, aproximativ un
metru şaptezeci şi cinci în l ime. Posibil criminal în serie. Tot
american, cred ei. Foarte periculos. Exist motive s credem c
încearc s-o ştearg din ar . O s punem fotografii la posturile
voastre, dar vreau s le privi i acum cu mare aten ie. Dac se
dovedeşte c au plecat prin Lille-Lesquin şi c i-a i l sat s v
scape, n-o s fie doar slujba mea în joc. A în eles toat lumea?

Ben o l s pe Anna la o sta ie de autobuz şi duse maşina într-o


parcare pe termen lung de la aeroportul Lille-Lesquin.
Intrar separat în aerogara şi luar bilete la curse diferite.
Conveniser s se întâlneasc la Buenos Aires, peste zece ore.
În caz c nu se întâmpla nimic.
Anna se uit la ofi erul american blond, tuns scurt şi zise c nu
va fi demascat. În ce-o privea, nu era atât de sigur . Nu-şi t iase
p rul, nici nu-l vopsise; şi-l piept nase altfel, îşi schimbase
veşmintele, dar n-avea prea mult încredere în camuflajul ei.
Sim ea un nod în stomac. Încerc s se calmeze spunându-şi c
nimic n-ar putea-o tr da mai repede decât frica. Trebuia s se
concentreze. Înainte de-a intra în terminal, trebuia s -şi alunge
din minte orice motiv de fric şi nelinişte, îşi imagin c strânge
mâna cuiva credincios şi puternic. Putea fi oricine – era doar un
exerci iu mintal – dar persoana pe care şi-o imagina era Ben.

De la postul s u, Sully st tea cu ochii pe pasagerii care soseau,


atent la orice semn de nelinişte sau agita ie, la cei care c l toreau
cu prea pu ine sau prea multe bagaje şi la cei care sem nau cu
descrierea pe care o primiser de la DEPAF.
Un b rbat îi atrase aten ia. Avea cam aceeaşi în l ime cu a
omului pe care-l c utau, p r castaniu ondulat şi îşi tot zorn ia
m run işul din buzunar – un tic nervos. Dup haine era aproape
sigur american. Poate c avea motive s fie nervos.
340
Aştept pân când b rbatul ar t biletul şi paşaportul
controlorului, apoi p şi în fa .
— Aş avea câteva întreb ri, domnule, zise Sully, sfredelindu-l cu
privirea.
— E în regul , spuse omul.
— Veni i cu mine, zise Sully şi-l duse la un birou de lâng casa
de bilete. Ce v-a adus în Fran a?
— O conferin medical .
— Sunte i medic?
Omul oft .
— Lucrez la serviciul de vânz ri al unei companii farmaceutice.
— Sunte i negustor de droguri! zâmbi Sully.
— E un fel de-a spune, r spunse încet b rbatul.
Privirea lui Sully z bovi pe chipul lui. Omul avea aceeaşi fa
prelung , b rbia p trat şi p rul ondulat ca şi cel din fotografie.
Tr s turile îns nu prea se potriveau – erau mai banale. Sully nu
detectase încordare în vocea lui când îi r spunsese la întreb ri.
Ajunse la concluzia c îşi pierdea vremea.
— În regul , zise el. C l torie pl cut .
Sully se întoarse s examineze şirul de pasageri. O femeie cu
p rul blond, cu ten închis îi atrase aten ia. Suspecta putea s -şi fi
vopsit p rul; celelalte tr s turi se potriveau. Se îndrept c tre ea.
— Aş putea vedea paşaportul dumneavoastr , madame? întreb
el.
Femeia îl privi inexpresiv.
— Votre passport, s’il vous plaît, madame.
— Bien sur. Vous me croyez etre anglaise? Je suiş italienne, mais
tous mes amis pensent que je suiş allemande ou anglaise ou
n’importe quoi.
Conform paşaportului, femeia locuia la Milano, iar Sully îşi
spuse c un american nu putea vorbi franceza cu un asemenea
accent italian. Nimeni altcineva nu-i stârnea interesul. În fa a
italiencei blonde se afla o indianc cu doi copii g l gioşi. Din
partea lui Sully, cei din neamul ei puteau p r si cât mai repede
ara. Puiul cu mult curry era pe cale s devin mâncare na ional
inând cont de num rul indienilor care emigrau în Fran a. Sigur,
cu musulmanii era şi mai r u, dar indienii, cu numele lor
imposibil de pronun at…
Sully se uit f r interes la paşaportul femeii şi-i f cu semn s
treac .
Un rus tân r cu acnee. Numele de familie era german – probabil
341
un evreu. Mafia? Nu era problema lui.
Alt afurisit de indianc într-un sari. Gayatri era numele şi pe
urm ceva imposibil de pronun at.
Nici unul dintre ceilal i b rba i nu se potrivea cu descrierea.
P cat. Probabil c asta nu era ziua lui norocoas .

Anna se aşez în fotoliul ei de la clasa a doua, potrivindu-şi


sari-ul şi repetându-şi numele în minte: Gayatri Chandragupta. N-
ar fi fost bine s -l stâlceasc dac ar fi întrebat-o cineva. P rul
negru şi lung şi-l piept nase spre spate şi, când îşi v zu imaginea
reflectat într-un geam, de-abia se recunoscu.

342
34

Buenos Aires

Ana privea neliniştit pe geamul biroului companiei American


Express spre solemna Plaza Libertador General San Martin.
Parcul, fost târg de sclavi şi apoi târg de vite, era dominat de
uriaşa statuie ecvestr a generalului Jose de San Martin. Soarele
ardea necru tor. În untru era linişte, iar instala ia de climatizare
men inea o r coare pl cut .
— Senorita Acampo?
Anna se întoarse şi v zu un b rbat zvelt, îmbr cat într-un
sacou albastru.
— Îmi pare foarte r u, senorita, dar nu reuşim s d m de acest
pachet.
— Nu în eleg.
Începu s vorbeasc în spaniol , ca s se fac mai bine
în eleas .
— Esta registrado que lo recibio?
— Da, l-am primit, madame, dar nu poate fi g sit.
Era un progres, deoarece cel lalt func ionar negase categoric c
fusese primit vreun pachet pe numele ei.
— Vrei s spui c s-a pierdut?
Un gest reflex din umeri, ca un tic nervos.
— Computerele noastre men ioneaz c a fost trimis de la
Washington, D.C. Şi-a ajuns aici ieri, dar dup asta nu mai ştim
nimic. Dac ve i completa formularul sta, o s începem o
cercetare. Dac nu va fi g sit, ave i dreptul s fi i desp gubit
pentru valoarea lui.
La naiba! I se p rea imposibil ca plicul s se ti pierdut. Mai
degrab fusese furat. Dar de cine? Şi de ce? Cine ştia ce e
în untru? Cine ştia ce s caute? O tr dase Denneen? Nu prea-i
venea s cread . Poate c telefonul lui era ascultat, f r ca el s
ştie. Prea multe explica ii, dar nici una nu modifica realitatea: dac
pachetul fusese furat, cel care-o f cuse ştia cine era ea şi de ce se
afla acolo.
343
Biroul interpol din Argentina se afla în sediul central al Policia
Federal Argentina, în Suipacha. Omul Interpolului la Buenos Aires
era Miguel Antonio Peralta. Pe o plac de pe uşa lui scria
SUBCOMISARIO DEPARTAMENTO INTERPOL. Era un b rbat
voinic, cu umerii c zu i şi un cap mare, rotund. Şuvi ele de p r
negru încâlcite pe easta lui îi scoteau în eviden chelia în loc s-o
ascund .
Biroul era în esat de distinc ii primite în activitatea sa la
Interpol. Plachete şi medalii de la for ele de poli ie din întreaga
lume umpleau pere ii, al turi de crucifixe, diplome, imagini de
sfin i şi o fotografie înr mat , înf işând binecuvântarea familiei
sale de c tre pap .
Ochii de şopârl ai lui Peralta p reau somnoroşi în spatele
ochelarilor cu lentile rotunde şi ram de baga. Pe t blia lucioas a
biroului se afla un pistol într-un toc de piele vechi, dar bine
între inut. Omul era jovial şi cât se poate de politicos.
— Ştii c suntem dornici s ajut m cauza justi iei, spuse el.
— Dup cum explica asistentul meu, noi, cei de la CBS, ne
afl m acum mai degrab în competi ie, zise Anna. Se pare c
oamenii de la Dateline sunt pe punctul de a-l localiza şi demasca
pe acest individ. Dac ajung primii la el, asta e. Eu lucrez cu un
produc tor argentinian care crede c putem realiza reportajul sta
cu pu in ajutor din partea dumitale. Nu vreau s -i discrediteze pe
colegii mei de la Dateline, dar ştim amândoi ce fel de reportaj vor
face ei – o s fie aceeaşi veche poveste. Argentina v zut ca o ar
înapoiat , care-i ad posteşte pe b ie ii r i. Or s fac un fel de
reclam foarte ieftin . Noi ne-am gândit la ceva mult mai sofisticat
şi aproape de realitate. Vrem s surprindem noua Argentina. O
ar unde oameni ca dumneata au grij s se fac dreptate. Un loc
unde exist servicii moderne îns rcinate cu aplicarea legii, în
limitele democra iei – f cu un semn vag cu mâna – ceva în genul
sta. Desigur, eforturile dumitale vor fi generos recompensate
printr-un onorariu de consultan . Aşadar, domnule Peralta,
putem lucra împreun ?
Peralta schi un zâmbet.
— Bineîn eles, dac ave i dovezi c Josef Strasser locuieşte la
Buenos Aires. Trebuie doar s -mi spune i, s -mi ar ta i dovada.
Asta-i tot.
— Domnule Peralta. Cineva o s fac reportajul sta, fie echipa
mea, fie concuren a. Zâmbetul Annei disp ru. De dumneata
344
depinde s fie un reportaj despre succesul dumitale ori unul
despre eşecurile dumitale. Ce naiba, trebuie s ai un dosar cu date
despre Strasser – vreo indica ie c se afl aici, zise Anna.
Dumneata nu te îndoieşti c el tr ieşte la Buenos Aires, nu-i aşa?
Peralta se l s pe sp tarul scaunului.
— Domnişoar Reyes, spuse el, pe tonul cuiva care împ rt şeşte
o bârf picant , cu câ iva ani în urm biroul meu a primit o
informa ie credibil de la o femeie care locuieşte la Belgrano, unul
dintre cele mai bogate cartiere. Îl v zuse pe Alois Brunner, acel SS
Hauptsturmfuhrer, ieşind dintr-o cas . Am început imediat o
supraveghere neîntrerupt a acelei case. Femeia avusese dreptate,
fa a b trânului sem na cu fotografiile din dosarul nostru despre
Brunner. Ne-am dus la acel domn. Indignat, el a scos vechiul s u
paşaport german, imprimat cu vulturul celui de-al Treilea Reich…
şi cu un marc E, de la „evreu”. Numele omului era Katz. Peralta îşi
îndrept spatele. Şi cum te scuzi fa de un om trecut prin lag rele
de concentrare?
— Da, recunoscu Anna calm, trebuie s fi fost teribil de
stânjenitor. Dar informa iile noastre despre Strasser sunt
temeinice. Dateline filmeaz chiar în clipa asta a doua serie de
cadre – cele de fundal. Se pare c sunt foarte siguri.
— Sunt la curent cu emisiunile astea de investiga ii. Dac voi
era i siguri c Josef Strasser e, cum v place s spune i, bine
mersi şi tr ieşte în Argentina, ar fi trebuit s -l g si i de mult, nu?
Ochii de şopârl erau a inti i spre ea.
Anna nu-i putea spune c n-o interesa trecutul lui nazist, ci
situa ia în care s-ar fi putut implica dup ce se desp r ise de
Furherul lui şi îşi al turase for ele de cele ale invizibililor arhitec i
ai epocii postbelice.
— Atunci unde îmi sugerezi s caut?
— Imposibil de r spuns! Dac am fi ştiut c tr ieşte aici un
criminal de r zboi, l-am fi arestat. Dar te asigur c aşa ceva nu
mai exist . Puse stiloul pe birou, cu un gest categoric.
— Chiar aşa. Ea schi nişte semne f r sens în carnet.
— Situa ia s-a schimbat în Argentina. Vremurile vechi, când un
Josef Mengele putea tr i liber aici, sub numele lui real, au
disp rut. Perioada dictaturii lui Peron s-a încheiat. Argentina e
acum o democra ie. Josef Schwammberger a fost extr dat. Erich
Priebke, de asemenea. Nici nu-mi mai amintesc când am arestat
ultima oar un nazist.
Anna şterse cu o linie mâzg lelile din carnet.
345
— Dar dosarele de imigrare? Documentele celor care au intrat în
ar în anii patruzeci şi cincizeci?
Peralta se încrunt .
— Exist men iuni ale intr rilor, la Registrul Na ional şi la
Departamentul de Imigr ri. Sunt cartoteci, toate scrise de mân .
Dar linia rmului nostru are mii de kilometri lungime. Cine ştie
câte remorchere, şalupe şi trailere de pescuit au acostat cu mai
multe decenii în urm la vreuna dintre sutele de ferme. În
Patagonia sunt sute de kilometri de coast nesupravegheate de
nimeni. În plus, în 1949, Peron a dat o amnistie general pentru
to i cei care au intrat în ar sub un nume fals. În consecin , e
pu in probabil s existe vreun document de imigrare al lui Josef
Strasser, presupunând c el se afl aici. Te-ai putea duce la
Bariloche, sta iunea de schi, s întrebi pe acolo de el. Germanii au
îndr git Bariloche. Le aminteşte de iubita lor Bavaria. În ce m
priveşte, nu mi-aş face mari speran e. Îmi pare foarte r u c te-am
dezam git.

Nu trecuser dou minute de când Anna Navarro p r sise


biroul lui Miguel Antonio Peralta şi omul Interpolului ridic
receptorul.
— Mauricio, zise el. Tocmai a fost la mine un vizitator foarte
interesant.

Într-o cl dire modern din Viena, un b rbat de vârst mijlocie


urm rea f r interes o echip de muncitori constructori care
demontau şi duceau la un ascensor de marf nişte panouri de
ipsos ce delimitaser un „spa iu de primire” şi o „sal de
conferin e”. Urmar o mas din plastic, un birou metalic şi alte
echipamente printre care o fals central telefonic şi un
computer.
Omul cu ochelari era un american care, în ultimul deceniu,
fusese angajat s îndeplineasc mai multe servicii în întreaga
lume, a c ror semnifica ie îi r mânea totdeauna necunoscut . Nici
m car nu-l cunoscuse pe şeful companiei, n-avea idee cine era.
Ştia doar c misteriosul patron al firmei era partener de afaceri cu
proprietarul acelei cl diri, care fusese bucuros s -i închirieze etajul
unsprezece.
— Hei, strig americanul cu ochelari, cineva trebuie s dea jos
indicatorul din hol. Şi l sa i stema SUA în grija mea, da? S-ar
putea s ne mai trebuiasc .
346
New York

Dr. Walter Reisinger, fost secretar de stat, primi telefonul pe


când se afla în limuzina sa care se târa prin traficul intens al
dimine ii, din Manhattan.
Lui Reisinger îi displ cea telefonul, ceea ce era regretabil, de
vreme ce îşi petrecea majoritatea timpului cu receptorul în mân .
Firma lui de consultan interna ional , Reisinger Associates, îi
ocupa mai mult timp decât slujba pe care o avusese la
Departamentul de Stat.
În sinea lui se temuse c , dup retragerea din guvern şi
începerea redact rii memoriilor, va fi treptat marginalizat, tratat ca
o eminen cenuşie, invitat din când în când la Nightline sau
solicitat s scrie câte un articol stupid pentru New York Times.
Şi, iat , devenise mai cunoscut şi cu siguran mai bogat.
C l torea mai mult decât în timpul carierei de diplomat itinerant
în Orientul Mijlociu.
Deschise telefonul.
— Da.
— Doctor Reisinger, sunt domnul Holland.
— A, bun diminea a, domnule Holland, zise jovial Reisinger.
Cei doi sporov ir un minut sau dou , apoi Reisinger spuse:
— Asta n-ar trebui s fie o problem . Am prieteni buni în
aproape toate guvernele din lume… dar cred c drumul cel mai
scurt duce direct la Interpol. Îl cunoşti pe secretarul general? Un
om foarte interesant. Las -m s -i dau un telefon.

Pacientul Optsprezece st tea întins pe un pat de spital, cu ochii


închişi şi cu un ac de perfuzie în bra ul stâng. Tremura, cum
f cuse tot timpul de când începuse tratamentul. În plus, avea
gre uri şi vomita periodic în plosca de lâng pat. O infirmier şi un
tehnician îl supravegheau în permanen .
Un medic, al c rui nume era Lofquist, intr în cabinet şi se
apropie de infirmier .
— Cum st cu febra? întreb el.
Vorbea în englez , limba pe care el o cunoştea mai bine decât
germana, deşi lucra la clinic de şapte ani.
— N-a sc zut, r spunse infirmiera.
347
— Şi grea a?
— Vomit frecvent.
Dr. Lofquist ridic glasul, adresându-se Pacientului
Optsprezece:
— Cum te sim i?
Pacientul gemu.
— M dor afurisi ii de ochi.
— Da, e normal, spuse Lofquist. Corpul dumitale se lupt s
înving boala. Aşa se întâmpl întotdeauna.
Pacientul Optsprezece râgâi, se aplec spre plosc şi vomit .
Infirmiera îi şterse gura şi b rbia cu o cârp umed .
— Prima s pt mân e întotdeauna cea mai grea, zise dr.
Lofquist vesel. Te descurci minunat.

348
35
Sfânta Fecioar Preamilostiv era o bazilic în l at pe abrupta
Calle Defensa, vizavi de o modern cl dire ce ad postea filiala lui
Banco de Calicia. Fa ada bisericii era deteriorat . Un gard de fier
forjat împrejmuia curtea pavat cu dale de piatr cr pate. O
iganc cerşea împreun cu copiii ei.
Ben se uit la mama în pantaloni, cu p rul negru strâns la
spate, care st tea pe treptele din fa a ruinei şi la copiii ce se jucau
la picioarele ei. În fundul cur ii mo ia un b trân, cu un bra
sprijinit într-o cârj .
Exact la ora unu şi cincisprezece, conform instruc iunilor, Ben
intr în holul bisericii şi p trunse prin uşile batante de lemn în
interiorul care mirosea a lumân ri din cear de albine şi a
transpira ie. Dup ce ochii i se acomodar cu întunericul, v zu
interiorul imens, impozant, dar neîngrijit. Tavanul romanic era
înalt şi boltit, iar podeaua pavat cu dale vechi, frumos îmbinate.
Litania în latin a unui preot, amplificat electronic, r suna în
spa iul închis, iar credincioşii r spundeau supuşi. Chemare şi
r spuns. Toat lumea sta în picioare.
La ora aceea avea loc mesa s pt mânal , iar biserica era, în
mod impresionant, aproape plin . Dar Argentina e o ara catolic ,
îşi zise Ben. Din loc în loc se auzea ârâitul telefoanelor mobile.
Ben privi în jur şi observ capela în partea dreapt .
Câteva rânduri de b nci erau aşezate în fa a unui tabernacol cu
geam în care se afla o statuie reprezentând trupul însângerat al lui
Hristos având înscrise cuvintele HUMILIDAD Y PACIENCJA. La
stânga lui, era alt statuie a lui Iisus, neîmprejmuit , sub care se
puteau citi cuvintele SAGRADO CORAZON EN VOS CONFIO. Ben
se aşez pe banca din fa , cum i se spusese, hot rât s aştepte.
Un preot în veşminte rituale se ruga lâng o tân r blond cu
fust mini şi pantofi cu tocuri înalte. Uşile batante scâr âir
deschizându-se şi de afar se auzi claxonatul r guşit al unei
motociclete. De fiecare dat , Ben se întorcea s priveasc . Un om
de afaceri cu telefon mobil intr în nartex, se închin , apoi se
întoarse c tre firid – el s fie? Se p rea c nu, deoarece b rbatul
atinse statuia lui Iisus şi începu s se roage.
Alte imnuri la unison, alte fraze latineşti amplificate electronic.
349
Ben continua s aştepte, încercând s -şi st pâneasc teama.
Cu câteva ceasuri în urm , formase un num r de telefon pe
care-l şterpelise din dosarele lui Sonnenfeld şi care, dup cum se
p rea, apar inuse cândva v duvei lui Lenz.
Num rul se dovedi valabil.
Era limpede c femeia nu se ascundea, deşi nu r spunsese ea la
telefon. Vorbise cu un b rbat cu glas baritonal r stit, ostil, care se
recomandase drept fiul ei. S fi fost fratele lui Lenz? Sau un frate
vitreg?
Ben se recomandase drept avocat din New York, venit la Buenos
Aires ca s stabileasc valoarea unei moşteniri uriaşe. Nu, nu
putea dezv lui numele decedatului. Putea spune doar c doamna
Lenz primise o mare sum de bani şi c trebuia s se întâlneasc
cu ea.
Urmase o lung t cere, timp în care fiul decisese ce s fac . Ben
mai ad ugase o informa ie aparent irelevant , care spera s se
dovedeasc decisiv .
— Tocmai am venit din Austria, spusese el.
F r nume, f r men ionarea fiului ei – nimic concret de care s
se poat ag a ori la care s obiecteze. Cu cât mai pu ine cuvinte,
cu atât mai bine.
— Nu te cunosc, r spunsese fiul într-un târziu.
— Nici eu pe dumneata, zisese Ben cu blânde e. Dac dumitale
sau mamei dumitale vi se pare inoportun s …
— Nu, spusese fiul repede.
Avea s se întâlneasc cu Ben – „domnul Johnson” – la o
biseric , pe o banc anume.
Acum st tea cu spatele la intrare, întorcându-se la fiecare
scâr âit al uşilor, la fiecare zgomot venit de afar .
Trecu o jum tate de or .
S fi fost o p c leal ? Preotul se uit la el şi-i oferi f r o vorb
dou lumân ri ca s le aprind .
— Nu, mul umesc, zise Ben, întorcându-se c tre uş . Intr un
grup de turişti cu aparate fotografice şi ghiduri turistice în mâini.
Se întoarse c tre tabernacol şi v zu c preotul se apropia de el.
Era brunet, înalt, în vârst , de vreo cincizeci de ani şi p rea bine
legat.
El i se adresa lui Ben în şoapt :
— Vino cu mine, domnule Johnson.
Ben se ridic şi îl urm . Preotul coti brusc la dreapta pe lâng
un şir de b nci goale, spre un pasaj îngust, paralel cu naosul,
350
pân când ajunser aproape de absid .
Preotul deschise o uş mic din lemn, r suci un comutator şi
un bec galben lumin ceea ce p rea s fie un vestiar. Un cuier cu
veşminte preo eşti.
Preotul inea în mân o arm . Ben se sperie.
— Ai ceva la dumneata? întreb preotul cu o neaşteptat
polite e. Vreo arm , vreun dispozitiv electronic?
Teama f cu loc furiei.
— Doar telefonul mobil, dac sta poate fi o arm mortal .
— Vrei s mi-l dai, te rog? i-l înapoiez mai târziu.
Ben i-l întinse. Preotul se apropie cu pistolul într-o mân şi îl
perchezi iona rapid cu cealalt .
— Vreau s - i v d paşaportul sau un act de identitate.
Ben îşi scoase paşaportul pe numele Michael Johnson şi o carte
de vizit . În acea diminea , avusese inspira ia s se opreasc la
un magazin de imprimate de pe Avenue 9 de Julio şi s comande
cincizeci de c r i de vizit , pl tind supratax de urgen . O or mai
târziu, avea c r i de vizit pe numele Michael Johnson, asociat la o
firm de avocatur fictiv din Manhattan. Preotul examina cartea
de vizit .
— Uite ce e, zise Ben, ar tând mâniat la culme, z u c n-am
timp de-aşa ceva. Şi las dracului arma aia din mân .
Ignorându-i cererea, preotul îi indic ieşirea.
— Pe-aici.
Deschise uşa spre o curte mic unde sta iona un microbuz
negru, f r geamuri.
— Te rog.
F cu un semn cu eava pistolului spre microbuz.
Deci sta era fiul v duvei? Nu prea-i venea s cread : nu
sem na deloc cu Jurgen, care ar fi trebuit s -i fie m car frate
vitreg.
— Nici nu m gândesc, spuse Ben.
Ochii preotului scânteiar .
— Atunci eşti liber s pleci. Dac vrei s-o vezi pe mama mea,
trebuie s faci cum î i spun eu. Tonul vocii i se îmblânzi. Vezi
dumneata şi-acum mai vin oameni la Buenos Aires s vorbeasc
cu ea. Uneori sunt jurnalişti, dar mai sunt şi vân tori de
recompense, indivizi nebuni şi înarma i. Poate chiar agen i ai
Mossadului. De obicei o amenin , ca s-o determine s le spun
unde e de fapt Lenz. Mult vreme, oamenii n-au crezut c murise.
Ca şi în cazul lui Mengele şi-au zis c era o cacealma. Acum nu
351
mai permit nim nui s-o vad înainte de a-l verifica eu.
— Ai spus „Lenz” – nu e tat l dumitale?
Omul se încrunt .
— Tat l meu s-a însurat cu v duva lui Lenz. Ea le-a
supravie uit ambilor so i. O femeie puternic . Eu am grij de ea. Te
rog, urc .
Totul ine de şans . Nu venise pân aici ca s dea acum înapoi.
Omul sta putea s -l conduc pân la urm spre adev r. Dup ce-
l privi o clip pe preot, se sui în microbuz.
Preotul închise cu zgomot uşa glisant . Singura lumin din
interior venea de la un bec slab din plafon. În microbuz nu se aflau
decât nişte scaune demontate.
Totul ine de şans .
Ben se întreb : oare am procedat bine?
Motorul porni, apoi hurui tot drumul în viteza întâi.
Aşa execut ei indezirabili, îşi zise Ben. Nu-l cunosc pe omul sta.
Poate c face parte dintr-unul din grupurile men ionate de
Sonnenfeld, care-i ap r şi-i protejeaz pe b trânii nazişti.
Dup vreo dou zeci de minute, microbuzul se opri. Uşa se
deschise şi în lumina filtrat prin frunzişul arborilor, Ben v zu o
strad pietruit . Durata c l toriei îi d dea de în eles c se aflau
înc în Buenos Aires, îns strada ar ta complet diferit de ce v zuse
pân atunci în oraş. Era liniştit şi retras . Se auzea ciripitul
p s rilor şi o melodie cântat la pian.
Nu, n-o s fiu omorât.
Se întreab ce-ar fi spus Anna. Ar fi fost, f r îndoial , îngrozit
de riscul pe care şi-l asumase. Şi n-ar fi greşit.
În fa era o cl dire de c r mid cu dou etaje, nu foarte mare,
dar elegant . Din interior se auzea o sonat de Mozart. Un gard
înalt din fier forjat împrejmuia casa şi curtea mic .
Preotul îl lu pe Ben de cot şi-l ajut s coboare din microbuz.
Probabil c îşi ascunsese arma, sau o l sase în cabin . Form un
cod şi uşa din fa se deschise cu un bâzâit.
În interior, casa era r coroas şi întunecat . Muzica se auzea
dintr-o camer aflat chiar în fa . Cineva cânta la pian. Oare
b trâna?
Ben îl urm pe preot în camera de unde se auzea muzica, o
înc pere mic , plin de c r i. O femeie b trân , m runt era
aplecat deasupra clapelor unui pian cu coad Steinway. P rea s
nu le fi remarcat prezen a. Cei doi se aşezar pe o canapea
incomod şi aşteptar în t cere.
352
Dup ce termin piesa, femeia r mase cu mâinile încremenite în
aer, deasupra clapelor, dup care şi le l s , încet, în poal . Femeia
se întoarse încet. Avea o fa ridat , ochii duşi în fundul capului şi
gâtul foarte zbârcit. Trebuia s fi avut vreo nou zeci de ani.
Ben aplaud .
Femeia vorbi încet, cu glas tremur tor, r guşit:
— Cine este?
— Mam , el e domnul Johnson, zise preotul. Domnule Johnson,
ea e mama mea vitreg .
Ben se duse la ea şi-i lu mâna fragil . Preotul se prezent :
— Eu sunt Francisco.
Francisco o sprijini cu bra ul pe mama lui vitreg şi-o ajut s
se aşeze într-un fotoliu. Femeia zise într-o englez acceptabil :
— Vii din Austria?
— Tocmai am fost la Viena.
— De ce-ai venit aici?
Ben d du s -i r spund , îns ea îl întrerupse:
— Eşti de la companie?
De la companie? Oare se referea la Sigma? Dac da, trebuia s-o
fac s vorbeasc .
— Frau… Frau Lenz, m tem c am venit aici sub un pretext
fals.
Francisco îşi întoarse furios capul spre Ben.
— Te ucid!
— Jurgen Lenz mi-a cerut s te v d, zise Ben, ignorându-l pe
preot.
Nu-i d du alt explica ie, nu men iona Austria, nu suger c -i
câştigase încrederea lui Jurgen Lenz. La nevoie, va improviza.
Ajunsese s se priceap la asta.
— Mi-a cerut s m întâlnesc cu dumneata şi s - i spun c
via a i-ar putea fi în pericol.
— Eu nu sunt Frau Lenz, spuse ea cu trufie. Nu mai sunt Lenz
de peste treizeci de ani. Sunt senora Acosta.
— Scuzele mele, senora.
Arogan a b trânei l sase loc fricii.
— De ce te-a trimis Lenz? Ce vrea?
— Senora Acosta, începu Ben, mi s-a cerut…
— De ce? întreb ea, ridicând glasul tremur tor. De ce? Ai venit
din partea lui Semmering? Noi n-am greşit cu nimic! N-am înc lcat
în elegerea! Las -ne în pace!
— Taci, mam ! strig preotul.
353
La ce se referea b trâna? În elegerea… Peste asta d duse Peter?
— Senora Acosta, fiul dumitale mi-a cerut…
— Fiul meu? gâjâi b trâna.
— Exact.
— Adic fiul meu din Viena?
— Da. Fiul dumitale, Jurgen.
Preotul se ridic .
— Cine eşti dumneata? întreb el.
— Spune-i, Francisco, zise b trâna. Francisco e fiul meu vitreg,
din a doua c snicie. Eu n-am avut niciodat copii. Chipul îi era
schimonosit de fric . Eu n-am nici un fiu.
Preotul se apropie amenin tor de Ben.
— Eşti un mincinos, se r sti el. Ai spus c eşti avocat şi te ocupi
de o moştenire, iar acum ne min i din nou!
Ame it, Ben încerc s dreag rapid situa ia.
— N-ai nici un fiu? Atunci m bucur c sunt aici. Acum îmi dau
seama c n-am pierdut timpul şi nici banii firmei venind la Buenos
Aires.
Preotul îl privi încruntat.
— Cine te-a trimis aici?
— Nu e de la companie! zise mama lui vitreg .
— Exact asta-i înşel ciunea pe care vreau s-o l muresc, spuse
Ben. Deci acest Jurgen Lenz din Viena sus ine c e fiul dumitale;
dar nu e fiul dumitale? Atunci cine e?
Preotul se întoarse c tre mama lui vitreg , care p rea pe cale s
vorbeasc .
— Nu spune nimic! îi ordon el. Nu-i r spunde!
— Nu pot vorbi despre el! zise b trâna. Apoi i se adres fiului ei
vitreg: De ce m întreab despre Lenz? De ce l-ai invitat aici?
— E un mincinos, un impostor! spuse preotul. Viena ar fi trimis
vorb înainte de-a expedia un mesager!
Duse mâna la spate şi scoase revolverul, intind fruntea lui Ben.
— Ce fel de preot eşti dumneata? întreb Ben în şoapt .
Nu e preot. Un preot n-ar îndrepta o arm spre fruntea mea.
— Sunt un cleric care-şi protejeaz familia. Pleac imediat de-
aici.
Brusc în mintea lui Ben ap ru explica ia:
— So ul dumitale a avut alt familie. Un fiu cu alt so ie.
— Nu eşti bine venit în casa asta, zise preotul, f când un semn
cu arma. Afar .
— Gerhard Lenz n-a avut copii! ip b trâna.
354
— T cere! url preotul. Destul! Nu mai spune nimic!
— Pretinde c e fiul lui Gerhard Lenz, spuse Ben, mai mult
pentru sine. De ce naiba ar pretinde c e fiul unui… Monstru?
— Ridic -te! ordon preotul.
— Gerhard Lenz n-a murit aici, nu-i aşa?
— Ce tot spui? icni b trâna.
— Dac nu pleci de-aici, te ucid, strig preotul.
Ben se conform , uitându-se la b trâna cufundat în fotoliu.
— Deci zvonurile erau adev rate, spuse el. Gerhard Lenz n-a
fost îngropat în cimitirul Chacarita în 1961, nu-i aşa? A fugit din
Buenos Aires, a sc pat de urm ritori…
— A murit aici! zise b trâna cu înc p ânare. Chiar eu am
aruncat p mânt pe sicriul lui!
— Dar n-ai v zut niciodat cadavrul, nu?
— Afar ! r cni preotul.
— De ce-mi spui mie toate astea? se plânse b trâna. Telefonul
aflat pe un bufet din spatele preotului sun . F r s mişte
revolverul, el întinse mâna cealalt şi ridic receptorul.
— Si.
P rea s asculte concentrat. Ben profit de neaten ia lui de
moment ca s se apropie încet de el.
— Vreau s ajung la Josef Strasser, îi zise el b trânei.
Ea se stropşi la el:
— Dac eşti trimis din Austria, ştii cum s ajungi la el. Eşti un
mincinos!
Deci Strasser era în via !
Ben se apropie şi mai mult de preot, continuând s vorbeasc
cu mama lui vitreg .
— Şi eu am fost min it… p c lit!
Nu era nici o logic în ceea ce spunea, dar voia s-o deruteze pe
b trâna, s-o z p ceasc şi mai mult.
— S-a confirmat, spuse preotul. A fost Viena. Omul sta e un
escroc. Ne-ai min it, domnule Hartman! zise el, privind peste
um rul lui o clip .
Ben t cu un salt înainte, înşfac încheietura mâinii drepte a
preotului cu care acesta inea arma r sucind-o cu toat for a.
Concomitent, cu cealalt prinse gâtul acestuia. B trâna ip
îngrozit . Surprins, preotul url de durere şi sc p revolverul din
mân .
Ben îl trânti pe preot la podea, strângându-l şi mai tare de gât.
Sim i cartilajul laringelui deplasându-se într-o parte. Omul ip
355
în buşit, cu gâtul îndoit nefiresc, încercând s se ridice, s -şi
elibereze mâna stânga, r sucit sub cutia toracic . Se lupta cu
disperare. B trâna îşi flutura mâinile în fa , într-un bizar gest de
protec ie.
Arma! Trebuie s iau arma!
Ben strânse mai tare gâtul b rbatului cu mâna stânga şi îl izbi
cu genunchiul în burt , intind plexul solar. Brusca expira ie a
preotului îl f cu pe Ben s în eleag c nimerise inta. Ochii
întuneca i ai preotului se d dur peste cap. Pentru moment era
paralizat de lovitur . Ben înha revolverul de pe podea, îl r suci
şi-l lipi de fruntea individului.
— Dac faci o mişcare, eşti mort!
Corpul preotului se înmuie.
— Nu! strig el sufocat.
— R spunde la întreb ri! Spune adev rul dac vrei s tr ieşti!
— Nu, te rog, nu! Sunt preot.
— Aşa e, zise Ben dispre uitor. Cum ajung la Josef Strasser?
— E… nu ştiu… te rog… gâtul meu!
Ben reduse pu in ap sarea, ca s -i permit s respire şi s
vorbeasc .
— Unde-i Strasser? r cni el.
Preotul trase lacom aer în piept.
— Strasser… nu ştiu cum se ajunge la Strasser… locuieşte la
Buenos Aires, asta-i tot ce ştiu!
— Aiurea! strig Ben. D -mi o adres şi-un num r de telefon,
altfel mama ta vitreg n-o s mai aib pe nimeni care s-o
îngrijeasc !
— Nu, te rog! zise b trâna v duv , ghemuit în fotoliul ei.
— Dac … dac m ucizi, bolborosi preotul, n-o s pleci viu din
Buenos Aires! O s te prind … o s te tortureze… o s - i doreşti…
doreşti s fii mort!
— Adresa lui Strasser!
— N-o am! spuse preotul. Te rog! N-am cum s ajung la
Strasser!
— Nu min i, zise Ben. To i v cunoaşte i între voi. To i face i
parte dintr-o re ea. Ştii cum s ajungi la Strasser, dac trebuie.
— Eu sunt un nimeni! Nu însemn nimic pentru ei! Or s te
g seasc !
Ben se întreb : cine erau „ei”?
— Cine-i Jurgen Lenz?
Ap s eava pistolului pe fruntea preotului.
356
— El… te rog, e puternic, controleaz … e st pânul casei ei, al
propriet ii ei, omul care-şi zice Jurgen Lenz…
— Şi cine e de fapt?
— Pune. Arma jos şi dep rteaz -te de el.
Vocea – joas , calm , cu accent spaniol – venea dinspre uşa din
spatele lui Ben şi apar inea unui b rbat înalt, care inea în mân o
carabin cu eava scurt . Era îmbr cat cu pantaloni verzi, groşi, o
c maş de lucru din bumbac şi p rea s aib vreo treizeci de ani.
— Roberto, ajutor! strig v duva. Salveaz -l pe Francisco al
meu! Scoate-l imediat pe omul sta de-aici!
— Senora, s -l ucid pe intrusul sta? întreb Roberto.
Ben îşi zise c tipul ar fi tras f r remuşc ri, drept care ezit ,
neştiind ce s fac . Preotul era ostaticul lui, dar Ben ştia c n-ar fi
fost în stare s apese pe tr gaci. Şi chiar dac o f cea, omul cu
carabina l-ar fi ucis în clipa urm toare.
Pot, totuşi, s plusez, îşi d du el seama.
— Pune arma jos sau trag, zise tân rul. Nu-mi pas ce se-
ntâmpl cu tâmpitul la – ar t pe preot.
— Da, dar doamnei îi pas , spuse Ben. O s l s m armele jos în
acelaşi timp.
— În regul , accept tân rul. I-a i arma din fruntea lui, ridic -te
şi pleac de-aici.
Tân rul coborî eava puştii, iar Ben lu revolverul din ceafa
preotului şi se ridic încet, inând arma în jos.
— Acum du-te spre uş , zise b rbatul.
Ben se retrase cu spatele, strângând revolverul în mâna
dreapt , pip ind cu stânga în spatele lui, pentru a evita obstacol în
timp ce se deplasa. Tân rul intr şi el în hol, inând puşca cu
eava îndreptat spre podea.
— Vreau doar s pleci din casa asta, spuse calm omul. Dac
mai apari pe-aici, o s te ucid.
Preotul se ridicase în capul oaselor, epuizat şi umilit. Ben ieşi
cu spatele pe uşa deschis , o închise în urma lui şi o lu la goan .

Anna îi pl ti taximetristului şi intr într-un mic hotel, situat pe


o strad liniştit , într-un cartier din Buenos Aires numit La
Recoleta. Îşi zise c nu era genul de zon în care o tân r
c l torind singur s treac neobservat .
Portarul o salut spunându-i pe nume, ceea ce o tulbur . Mai
devreme, ea şi cu Ben se instalaser acolo, în camere separat .
Rezerv rile le f cuser tot separat şi la ore diferite.
357
C ruciorul cameristei se afla lâng camera ei. Se gr bise s fie
singur , s studieze dosarele, s dea nişte telefoane şi acum era
nevoit s aştepte. Când intr , o v zu pe camerist aplecat
deasupra valizei ei deschise. Scotea dosare din mapa de piele a
Annei.
Anna se opri brusc. Camerista ridic privirea, o v zu şi l s
dosarele şi mapa în valiz .
— Ce dracu’ faci acolo? zise Anna, înaintând spre ea. Camerista
protest indignat în spaniol . Anna ieşi dup ea pe hol, cerându-i
s -i spun ce c utase în valiz . Ea încerc s citeasc numele
femeii pe ecuson, dar aceasta o rupse la fug pe coridor.
Camerista nu furase. Cercetase documentele Annei. Dac ştia
sau nu s citeasc în englez nu conta; probabil c fusese pl tit
s fure documente, hârtii, dosare, note.
Dar pl tit de cine?
Cine putea s ştie c Anna era acolo sau ce investiga ea? Era
supravegheat – dar de cine?
Cine ştie c sunt aici? Denneen, da, oare s fi spus el cuiva,
vreunui asociat?
S -şi fi dat seama Peralta, omul Interpolului, cine era ea? Era
posibil?
În clipa în care întinse mâna dup telefonul de lâng pat, acesta
începu s sune. Ridic receptorul.
— Alo?
Nu se auzea nimic. Ba, nu, se auzea ceva: şuieratul unei benzi
de magnetofon. Apoi zgomote slabe de voci, care deveneau mai
puternice. O cuprinse emo ia.
— Cine e?
Distinse o voce: Dar dosarele de imigrare? Documentele celor
care-au intrat în ar în anii patruzeci şi cincizeci? Era vocea ei. Apoi
auzi vocea unui b rbat – Peralta.
Cineva pusese la telefon o band înregistrat cu conversa ia
dintre Peralta şi ea.
Deci ei auziser totul şi, indiferent cine ar fi fost „ei”, ştiau exact
unde se afla ea şi ce urm rea.
Se aşez pe marginea patului, uluit şi îngrozit . În pofida
tuturor precau iilor aflaser despre prezen a ei acolo. Camerista
hoa nu era un juc tor izolat.
Telefonul sun din nou.
Cuprins de groaz , smulse receptorul din furc .
— Da.
358
— Vrem s surprindem noua Argentina. O ar unde oameni ca
dumneata au grij s se fac dreptate. Un loc unde exist servicii
moderne, îns rcinate cu aplicarea legii, respectând totuşi
democra ia…
Vocea ei, redat de un echipament de ascultare ce fusese
instalat în biroul lui Peralta. Urm un declic.
În graba ei, l sase uşa camerei deschis ; alerg s-o închid . Pe
coridor nu era nimeni. Trânti uşa, o încuie de dou ori şi puse
lan ul de siguran . Apoi fugi la fereastr . Draperiile grele erau
date în l turi şi în elese c era expus , o int uşoar pentru un
tr g tor aflat la fereastra oric reia dintre cl dirile înalte de vizavi.
Trase draperiile ca s blocheze o posibil linie de ochire.
Telefonul sun din nou.
Se duse încet spre el, duse receptorul la ureche, f r s zic
nimic.
— Dar eu nu m aflu unde sunt acum fiind un adversar m runt…
— Continu s suni, reuşi ea s spun într-un târziu, simulând
calmul. Suntem pe urma apelurilor.
Nu primi nici o replic . Se auzea doar fâşâitul monoton al
benzii.
Închise şi, înainte ca telefonul s sune din nou, ea chem
centrala hotelului.
— Primesc telefoane obscene, spuse ea în englez .
— Obscene…? repet operatoarea care nu a în eles în primul
moment ce spusese Anna.
— Amenazas, zise ea. Palabrotas.
— O, îmi pare foarte r u, senorita. Vre i s anun poli ia?
— Vreau s opreşti toate apelurile.
— Da, doamn , sigur.
R mase pe gânduri timp de un minut, apoi scoase o foaie de
hârtie din geant , pe care scrisese num rul de telefon al unui
detectiv particular recomandat de Denneen. Cineva de încredere,
foarte priceput, în bune rela ii cu autorit ile, absolut onest, o
asigurase Denneen.
Form num rul şi l s telefonul s sune.
Se declanşa robotul telefonic. Sergio Machado se prezent şi
spuse numele agen iei sale. Dup semnalul sonor, ea îşi l s
numele şi num rul de telefon, men ionând şi numele lui Denneen.
Apoi sun din nou la central şi-i spuse operatoarei c o s
accepte o convorbire doar cu Sergio Machado.
Avea nevoie de cineva bine informat, descurc re şi mai ales de
359
încredere. Nu puteai spera s ajungi undeva, s afli ceva f r o
asemenea persoan , dac nu aveai o leg tur solid în birocra ia
statului, iar ea nu avea.
Se duse la baie şi îşi stropi fa a, mai întâi cu ap rece, apoi cu
ap fierbinte. Telefonul sun .
Cu greu, apatic , se duse la m su a de lâng pat. Telefonul
continua s sune.
R mase lâng aparat, privindu-l, gândindu-se ce s fac .
Ridic receptorul şi aştept .
T cere.
— Alo, spuse în sfârşit o voce de b rbat. E cineva acolo?
Încet, cu gura uscat , ea zise:
— Da.
— Eşti Anna Navarro?
— Cine e?
— Sergio Machado – dumneata m-ai sunat? Am ieşit s -mi iau
coresponden a şi-acum î i r spund la apel.
Anna oft uşurat :
— O, Doamne, îmi pare r u. Tocmai am primit nişte telefoane
obscene. Credeam c e tot individul la.
— Cum adic , telefoane obscene – respira ie sacadat , aşa ceva?
— Nu. Nimic de genul sta. E prea complicat s - i explic.
— Ai cumva necazuri?
— Nu. Da. Nu ştiu, probabil. Oricum, mul umesc c m-ai sunat.
David Denneen zicea c m-ai putea ajuta.
— Sigur, vrei s ieşim la o cafea? Nu ca porc ria pe care-o be i
în America. Cafea adev rat .
Neliniştea începea deja s -i dispar . Convenir s se întâlneasc
la începutul serii, în fa a unei cafenele. Închise şi r mase o clip
lâng telefon, privindu-l de parc ar fi fost o fiin extraterestr .
Trebuia s schimbe hotelul. Poate c fusese urm rit dup
vizita ei la Peralta. Poate chiar de la aeroport. Oricum locul unde
se afla şi misiunea ei erau cunoscute: sta era adev ratul mesaj al
acelor apeluri. Avea destul experien ca s nu le ia decât ca nişte
amenin ri.
Un cioc nit. Cuprins de emo ie, se apropie de uş . Lan ul de
siguran era prins de pivotul aflat în locaşul de pe tocul uşii. Nu
exista vizor.
— Cine e? întreb ea.
Vocea care-i r spunse era cunoscut . Nu şi-ar fi imaginat c va
fi atât de bucuroas s-o aud .
360
— Sunt Ben.
— Slav Domnului, murmur ca.

361
36
Ben era ud leoarc , avea cravata strâmb şi p rul vâlvoi.
— Ia lan ul de la uş . Ce s-a întâmplat?
Anna îl privea fix.
— Ce s-a întâmplat cu tine?
Dup ce-şi povestir întâmpl rile ultimelor ore, Anna spuse:
— Trebuie s plec m de-aici.
— Al naibii de corect, zise Ben. E un hotel în centru, prost şi
ieftin, dar cu preten ii, administrat de nişte expatria i britanici. Se
numeşte Sfinxul.
La aeroport, Ben cump rase un ghid turistic. Îl frunz ri pân
când g si hotelul.
— Putem s ne ducem direct sau s sun m de pe strad , de la
telefonul meu mobil. În orice caz nu vom suna de aici.
— Poate c de data asta ar trebui s st m în aceeaşi camer .
Suntem so şi so ie, nu?
— Tu eşti expertul, spuse Ben.
V zuse oare un lic r de amuzament în ochii lui?
— Vor c uta un american şi o femeie care c l toresc împreun ,
dar stau în camere separate. Cât crezi c o s dureze pân când ne
vor g si?
— Probabil c ai dreptate. Ascult … am ceva.
Scoase o foaie de hârtie împ turit , din buzunarul interior al
jachetei.
— Ce-i asta?
— Un fax.
— De unde?
— De la anchetatorul meu din New York. Aici sunt numele
directorilor de la Annakon AG din Viena. Proprietarii micului
laborator de biotehnologie din Philadelphia care a produs otrava ce
i-a ucis pe b trâni.
Ben îi întinse hârtia.
— Jurgen Lenz, şopti ea.
— Unul dintre directori. S fie doar o uimitoare coinciden ?

Arliss Dupree reveni la hârtiile din fa a lui, dar constat c nu


putea s se concentreze. Era un raport lung, preg tit de directorul
362
adjunct al Biroului Executiv al Trusturilor Statelor Unite, care
supravegheaz propriet ile dup faliment; raportul se referea la
corup ia din cur ile federale ce declarau falimente. Dupree citi de
trei ori aceeaşi fraz înainte de-a pune hârtia deoparte, pe urm îşi
lu alt can de cafea de la automatul aflat pe hol.
Avea altceva în minte – sta era necazul. Evolu ia situa iei
agentului Navarro era sup r toare. Mai mult decât sup r toare.
Prevestea o agravare major . Pu in îi p sa de Anna, dar dac se
f cea vinovat de scurgeri de informa ii, asta se reflecta negativ
asupra lui. Ceea ce era cu totul nedrept. Era convins c totul i se
datora lui Alan Bartlett, omul de la Serviciul de Cooperare Intern .
Indiferent despre ce era vorba. Încercase nişte investiga ii –
corecte, interdepartamentale – şi de fiecare dat fusese refuzat de
parc BIS n-ar fi meritat aten ie. De câte ori se gândea prea mult
la treaba asta, Dupree trebuia s -şi l rgeasc nodul la cravat . Era
exasperant.
Mai întâi, c eaua aia de Navarro fusese culeas ca o cireaş din
echipa lui şi trimis s hoin reasc , dracu’ ştie pe unde. Pe urm ,
se zvonise c era corupt , c vindea informa ii trafican ilor de
droguri, adversarilor şi cine mai ştie cui. Dac aşa st teau
lucrurile, ea era purt toarea unui virus teribil; era o veste proast
pentru persoana c reia ea îi d dea raportul şi anume Arliss
Dupree. Dupree sim ea dincotro b tea vântul şi conştientiza faptul
c va intra într-o situa ie foarte încâlcit .
Cariera lui avea s fie afectat de purtarea Annei Navarro sau –
deoarece acuza iile aduse ei i se p reau nişte tâmpenii – de
f rnicia lui Bartlett. Dupree era, mai presus de orice, un
supravie uitor.
Uneori, s supravie uieşti însemna s iei taurul de coarne. Avea
şi Dupree prieteni, care i-ar fi spus ce voia s ştie. Şi poate c o
vizit la Fantom l-ar ajuta pe b trân s -şi adune gândurile.
Bartlett era o for în departament, un mic J. Edgar Hoover.
Dupree trebuia s fie foarte atent cu el. Oricum, Bartlett trebuia s
afle c Dupree nu era cineva cu care s se joace. Fantoma îşi
petrecea vremea dirijând investiga ii asupra colegilor lui; când
cercetase cineva ultima oar ce punea el la cale?
Dupree desf cu dou plicule e cu zah r şi le v rs în cafea.
Gustul era infect, dar el o b u. Avea mult de lucru. Cu pu in
noroc, Alan Bartlett avea s ia o doz din propriul lui medicament.

Camera de la hotelul Sfinx era mare şi luminoas , mobilat cu


363
un pat dublu, pe care amândoi îl privir cu pruden , amânând
pentru mai târziu orice decizie în leg tur cu dormitul.
— Nu în eleg, spuse Anna, cum de-a putut afla cineva c sunt
aici şi pentru ce.
— Omul de la Interpol…
— M-am întâlnit cu el dup ce pachetul a fost furat de la
American Express. Tic loşii au ştiut c -l c utam pe Strasser. Tu n-
ai spus nim nui c pleci la Buenos Aires cu mine, nu?
Lui Ben nu-i pl cu aluzia ei, dar o ignor .
— Nu. Spune-mi, ai dat vreun telefon de la hotel?
— Da, am dat, la Washington.
— Nu-i greu s înregistrezi telefoanele unui hotel dac ai
leg turile potrivite, nu?
Ea îl privi, vizibil impresionat .
— Asta ar putea explica şi apari ia falsului agent CIA. I-ai dat
lui Jurgen Lenz vreo indica ie?
— Nu i-am spus lui Lenz nici m car c inten ionez s plec la
Buenos Aires, pentru c atunci nu m gândeam la asta.
— Mi-aş dori s existe o cale de-a ob ine amprentele lui Lenz, ca
s le confrunt cu mai multe baze de date, s vedem ce iese la
iveal . Poate c are şi cazier. i-a dat ceva – vreo carte de vizit …
— Nimic, din câte-mi amintesc. A, da, i-am dat fotografia s se
uite la ea. Cea pe care-am luat-o din seiful lui Peter de la Zurich.
— Cui ai mai ar tat-o?
— ie, unui istoric de la Universitatea din Zurich, lui Liesl şi lui
Lenz.
— I-ai dat-o în mân ?
— Da. A întors-o pe toate fe ele. Amprentele lui sunt pe ea.
— Grozav. O s fac o fotocopie şi-o s trimit originalul la
verificat.
— Cum? Am impresia c i-au fost retrase privilegiile de la
Departamentul de Justi ie.
— Dar nu şi lui Denneen. Dac pot s i-o trimit, o s-o dea unui
prieten de la alt agen ie, probabil FBI. Se descurc el.
Ben ezit .
— M rog, dac asta ne ajut s afl m ceva despre Lenz sau s
g sim asasinii lui Peter…
Anna se uit la ceas.
— Hai s continu m discu ia la cin . Ne întâlnim cu detectivul
la, Sergio nu-ştiu-cum, într-o zon a oraşului numit La Boca.

364
Taxiul era condus de o femeie între dou vârste, îmbr cat într-
o bluz f r mâneci, decoltat . Pe bord se afla fotografia înr mat
a unui copil, probabil fiul ei. Un mic mocasin de piele atârna de
oglinda retrovizoare.
— Un preot purt tor de pistol, zise Anna gânditoare. Şi eu care
le consideram însp imânt toare pe c lug ri ele dominicane. i-a
spus c Jurgen Lenz e proprietarul casei?
— De fapt, a zis: „omul care îşi spune Jurgen Lenz”. Ajunseser
într-un umil cartier muncitoresc de la extremitatea sudic a
capitalei. La stânga lor se vedea un canal, o întindere de ap
st tut în care erau pe jum tate scufundate dragi ruginite şi
diverse carcase de vase.
— i-a spus c Gerhard Lenz nu a avut copii? Îmi scap mie
ceva?
— Mda. E Lenz şi totuşi nu e Lenz.
— Deci omul pe care l-ai întâlnit la Viena, pe care toat lumea îl
ştie drept Jurgen Lenz, e un impostor.
— Asta ar fi concluzia.
— Oricine ar fi, e clar c b trâna şi fiul ei vitreg se tem de el.
— F r discu ie.
— Dar de ce naiba ar pretinde Jurgen Lenz c e fiul unui tip
atât de odios dac nu e? întreb ea. N-are sens.
— Am impresia c noi nu în elegem prea bine cum func ioneaz
succesiunea la Sigma. Poate c în asta a constat metoda lui de-a fi
confirmat acolo – prezentându-se drept descendentul direct al
unuia dintre fondatori. Poate s fi fost singura cale de-a se
strecura în organiza ie.
— Asta presupunând c Jurgen Lenz face parte din Sigma.
— În acest moment, aşa se pare. Şi, având în vedere ce spunea
Chardin, întrebarea în leg tur cu Sigma nu e ce controleaz ei, ci
ce anume nu controleaz .

Se l sase întunericul când p trunser într-o zon aglomerat ,


slab luminat . Casele vopsite în roz, ocru şi turcoaz aveau
acoperişuri din tabl ondulat .
Taxiul opri în fa a unui restaurant plin de clien i g l gioşi,
aşeza i la mese ce scâr âiau sau aduna i la bar, vorbind şi râzând.
În spatele barului trona un portret color al Evei Peron.
Ventilatoarele din tavan se roteau încet.
Comandar empanadas, un Cabernet Sauvignon San Telmo şi o
sticl cu aqua mineral gasificada.
365
— V duva credea c vii de la „Semmering”, zise Anna dup ce se
aşezar . La ce s-o fi referit – un loc? O companie?
— Nu ştiu. Un loc, presupun.
— Şi când a men ionat „compania”?
— Mi-am zis c trebuia s fie Sigma.
— Dar mai exist o companie. Jurgen Lenz – oricine-o fi el – e
director la Armakon.
— Cât de multe vrei s -i spui acestui Machado, din ceea ce
ştim?
— Nimic, r spunse ea. Vreau doar s -l g seasc pe Strasser.
— B nuiesc c tipul de la Interpol n-a fost de mare ajutor, zise
Ben.
— A respins posibilitatea ca Strasser s tr iasc aici. Mi s-a
p rut foarte suspicios. Interpolul s-a aflat sub controlul naziştilor
înaintea celui de-al doilea r zboi mondial, iar unii cred c
institu ia n-a fost niciodat cur at de ei. Nu m-ar surprinde dac
tipul sta ar fi la cheremul unuia dintre mafio ii care-i protejeaz
pe nazişti. Ia spune, preotul purt tor de arm …
— Preotul purt tor de arm a insistat c n-are cum s ajung la
Strasser, dar nu-l cred.
— Pot s jur c s-a dus la telefon s vorbeasc cu Strasser în
clipa în care ai ieşit pe uş .
Ben r mase pe gânduri.
— Dac l-a sunat pe Strasser… şi am putea ob ine cumva lista
apelurilor de la telefonul v duvei?
— O s -l întreb m pe Machado dac poate s-o fac .
— Apropo de Machado – ştii cum arat ?
— Nu, dar ne întâlnim cu el chiar în fa a restaurantului.
Strada era aglomerat şi muzica rock se auzea din difuzoarele
instalate pe trotuare. Portenos se plimbau pe pavajul de pe
Caminito, o arter pietonal , apoi se opreau s m nânce la
tarabele unei pie e în aer liber. Oamenii intrau şi ieşeau din
restaurant, lovindu-se mereu de Anna şi Ben f r s -şi cear
scuze.
Ben observ o şleaht de tineri înjur de dou zeci de ani, o gaşc
de vreo opt „duri” îndreptându-se c tre el şi Anna, ame i i de alcool
şi testosteron. Anna murmur ceva, dar Ben nu în elese. Câ iva
dintre indivizi îi filau pe el şi pe Anna şi într-o clip gaşca îi
înconjur .
— Fugi! strig Ben şi fu pocnit cu pumnul în stomac, îşi proteja
abdomenul cu ambele bra e în timp ce primi un picior în rinichi. O
366
auzi pe Anna ipând, dar strig tul ei p rea s vin de la mare
distan . Era blocat, înconjurat de atacatorii care, deşi nişte
adolescen i, p reau antrena i pentru lupt . Nu se putea mişca şi
încasa pumni. Cu coada ochiului o v zu pe Anna aruncându-l
într-o parte pe unul dintre atacatori cu o for surprinz toare, dar
al i doi o înh ar . Ben încerc s sparg încercuirea, dar fu
copleşit de un baraj de pumni şi picioare.
V zu sticlirea unor lame de cu it. O senza ie de fierbin eal
explod într-o durere cumplit . Înşfac mâna ce inea cu itul, o
r suci cu putere şi auzi un scheunat. Îşi izbea atacatorii cu
picioarele, lovea înnebunit cu pumnii, apoi sim i un cot înfipt în
piept şi un genunchi în stomac. Îşi pierdu r suflarea şi icni
neajutorat. Un picior îl trosni în testicule, f cându-l s geam de
durere.
Apoi auzi şuieratul unei sirene şi pe Anna strigând:
— Aici! O, slav Domnului!
Un picior îl lovi tare în tâmpl şi sim i gust de sânge în gur .
Întinse mâinile, ca s se apere şi s înşface tot ce putea, s
opreasc seria de pumni. Auzi strig te şi se ridic în picioare
împleticindu-se. Doi poli işti strigau la agresorii lui.
Unul dintre ei îl înha şi url :
— Vamos, vamos por aca, que tos vamos a sacar de aca! Haide,
vino încoace, o s te scoatem de-aici!
Alt poli ist o împingea pe Anna spre maşin . Reuşi s ajung şi
el, v zu uşa deschis , sim i un ghiont şi se trezi în untru. Portiera
fu trântit în urma lui şi toate ipetele mul imii se estompar .
— Sunte i teferi? întreb poli istul de pe scaunul din fa .
Ben morm i ceva. Anna zise:
— Gracias!
Ben observ c bluza ei era sfâşiat , iar colierul de perle pe
care-l avusese la gât disp ruse.
— Suntem americani… începu ea, apoi zise: geanta mea. La
naiba. Aveam bani în ea.
— Paşaportul? întreb Ben.
— E în camer .
Maşina pornise. Anna se întoarse c tre el.
— Doamne, ce-a fost asta? Tu eşti în regul , Ben?
— Nu sunt sigur.
Durerea n ucitoare dintre picioare începea s se atenueze.
Sim ea o c ldur lipicioas acolo unde fusese t iat de cu it. Pip i
locul şi d du de sânge.
367
Maşina se înscrise în trafic.
— N-a fost un atac întâmpl tor, zise Anna. A fost ceva pl nuit,
coordonat.
Ben o privea amor it.
— Mul umesc, le spuse el poli iştilor din fa .
Nu primi r spuns. Îşi d du seama c între scaunele din fa şi
cele din spate era un perete din plexiglas. O auzi pe Anna zicând:
— Paravanul…?
Nu fusese acolo când intraser în maşin . Ben nu auzea sta ia
de radio a poli iei sau poate c sunetele nu treceau prin plexiglas.
Anna se aplec în fa şi b tu în plexiglas, dar cei doi poli işti
nu r spunser .
Uşile din spate se încuiar automat.
— O, Doamne, şopti Anna. ştia nu-s poli işti.

Traser de mânerele uşilor, dar acestea nu cedar . Ap sar pe


încuietorile portierelor, îns f r rezultat.
— Unde-i arma ta? şopti Ben.
— Nu am arm !
Farurile maşinilor fulgerau pe lâng ei în timp ce goneau pe o
autostrad cu patru benzi. Se aflau acum în afara oraşului. Ben
b tu cu pumnii în paravanul de plexiglas, dar nici şoferul, nici cel
de lâng el nu p rea s observe.
Maşina coti pe un drum lateral. Dup câteva minute se aflau pe
o şosea întunecat , cu dou benzi, str juit de arbori înal i; pe
urm cotir brusc spre o fund tur întunecoas , înconjurat de
un pâlc de copaci.
Motorul fu oprit.
Cei doi b rba i din fa p reau s discute. Apoi, cel de lâng
şofer coborî, se duse în spatele maşinii şi deschise portbagajul.
Dup câteva clipe reveni strângând în mâna stânga ceva ce
p rea o bucat de pânz şi în dreapta un pistol. Coborî şi şoferul,
înarmat, de asemenea cu un pistol.
Şoferul deschise portiera din dreptul Annei şi-i f cu semn cu
pistolul s coboare. Ea ieşi încet din maşin , cu; mâinile ridicate.
B rbatul se d du înapoi şi, cu mina liber , trânti portiera,
l sându-l pe Ben singur pe bancheta din spate.
Drumul de ar pustiu, armele… sem na a execu ie în stil
clasic.
Cel lalt fals poli ist – sau poate c erau autentici, ce mai conta?
– începu s-o perchezi ioneze pe Anna. Mâinile lui z bovir pe sânii
368
ei. Îşi trecu apoi mâinile de-a lungul trupului, pân spre glezne.
Când termin lu un sac de pânz şi i-l trase pe cap, strângându-l
în jurul gâtului.
Şoferul r cni ceva, iar ea se l s în genunchi şi duse mâinile la
spate.
Ben în elese ce inten iona s fac individul.
— Nu! strig el îngrozit.
Şoferul d du un ordin şi poli istul mai tân r deschise portiera
din spate şi a inti arma spre Ben.
— Coboar încet, zise el într-o englez fluent .
Nu aveau nici o şans de sc pare. Ieşi din maşin , ridic
mâinile şi tân rul începu s -l perchezi ioneze şi pe el, destul de
superficial.
— E curat, spuse omul. Apoi i se adres lui Ben: Trag la orice
mişcare. S-a în eles?
— Da, am în eles. Ne vor ucide pe amândoi.
Un sac de pânz îi fu tras pe cap şi legat atât de strâns încât îl
sufoc . Ben strig r guşit:
— Hei, fii atent!
— Taci dracului sau te ucid şi nimeni n-o s - i g seasc hoitul,
zise unul din b rba i.
Ben o auzi pe Anna şoptind:
— F ce- i spune. Nu prea avem de ales.
Sim i ceva greu ap sându-l pe ceaf .
— În genunchi, zise o voce.
Îngenunche şi, f r s i se fi cerut, duse mâinile la spate.
— Ce vre i? întreb Ben.
— Taci dracului! strig unul dintre indivizi.
Ceva dur îl pocni în ceaf . Gemu de durere.
R pitorii lor nu glumeau. El şi cu Anna aveau s moar pe
câmpul sta uitat de Dumnezeu, lâng un drum întunecat, într-o
ar pe care n-o cunoşteau. Se gândi la felul cum începuse totul, la
Bahnhofplatz, în Zurich, unde fusese la un pas de moarte. Îşi
aduse aminte cât suferise când fusese ucis Peter în hanul acela de
ar . În loc s -l demoralizeze, amintirea îl înt ri. Dac va fi omorât,
cel pu in ştia c f cuse tot ce putuse ca s -i g seasc pe asasinii
fratelui s u. Cel pu in nu l sa în urm o so ie şi nici copii.
Se gândi la tat l lui şi regret c nu cunoscuse niciodat tot
adev rul despre el.
Din întuneric se auzi o voce. Era a b rbatului mai vârstnic.
— Acum r spunde i la câteva întreb ri. Ce dracu’ vre i de la
369
Josef Strasser?
Prin urmare, b t uşii ştia îl protejau pe Strasser. Aştept s
vorbeasc mai întâi Anna, dar pentru c ea t cea, zise:
— Eu sunt avocat. American. Vreau s deschid un testament –
asta înseamn c încerc s -i dau nişte bani care i-au fost l sa i
lui.
Ceva îl lovi cu putere în cap.
— Vreau adev rul, nu tâmpeniile tale!
— Î i spun adev rul. Lui Ben îi tremura vocea. L sa i-o pe
femeie în pace. N-are nici un amestec. E prietena mea. Am ag at-o
pe drum, n-a fost niciodat la Buenos Aires…
— Taci! r cni unul dintre ei.
Ben primi o lovitur în spate şi se pr buşi, cu fa a la p mânt.
Durerea era atât de intens încât nici nu mai putea geme. Pe urm
primi în fa o lovitur de picior şi sim i în gur gustul sângelui.
ip :
— Stop! Ce vre i? V spun ce vre i!
Se aplec înainte, ridic mâinile ca s -şi protejeze fa a şi se
preg ti pentru urm toarea lovitur , care nu veni. Apoi auzi glasul
celui mai vârstnic.
— Femeia nu e „doar” prietena ta. E agentul Anna Navarro şi
lucreaz la Departamentul de Justi ie american. Despre tine vrem
s ştim câte ceva.
— O ajut pe ea, reuşi s articuleze Ben, ghemuindu-se. Urm o
nou lovitur în cap.
Un fulger de durere îi str punse ochii. Ben îşi zise c nu va
supravie ui „interogatoriului”.
Urm o pauz , o întrerupere a şedin ei de tortur . Se aşternu
t cerea. Cei doi p reau c aşteapt s -l aud vorbind, dar mintea
lui Ben amor ise. Cine… de unde erau oamenii ştia? Ai lui Jurgen
Lenz? Ai Sigmei? Metodele lor erau prea rudimentare. Poate erau
de la Kamaradenwerk? Era mai plauzibil. Ce r spuns i-ar fi
satisf cut?
Apoi auzi vocea Annei:
— Dac îl proteja i pe Strasser, zise ea cu un glas surprinz tor
de sigur, o s vre i s afla i ce caut eu aici. Am venit la Buenos
Aires ca s -l avertizez – nu s cer extr darea lui.
Unul dintre b rba i râse, dar ea continu s vorbeasc .
— Şti i c mai mul i camarazi de-ai lui Strasser au fost ucişi în
ultimele s pt mâni?
Nu primi nici un r spuns.
370
— Avem informa ii c Strasser urmeaz s fie ucis.
Departamentul de Justi ie american nu e interesat s pun mâna
pe el. Orice ar fi f cut, nu e c utat pentru crime de r zboi. Eu
încerc s -l feresc de asasini, ca s pot vorbi cu el.
— Mincinoaso! strig unul din b rba i.
Se auzi o bufnitur şi Anna ip .
— Înceta i! strig ea. Pute i s verifica i c nu mint. Trebuie s
ajungem la Strasser ca s -l avertiz m! Dac ne ucide i, el o s aib
de suferit!
— Anna! ip Ben. Trebuia s ia leg tura cu ea. Anna, eşti bine?
Spune-mi doar c eşti bine.
Sim ea c o s -i explodeze gâtul. Efortul de-a ipa îi declanşa o
durere chinuitoare de cap. T cere. Apoi, vocea ei în buşit :
— Sunt bine.
Acestea fur ultimele cuvinte pe care le auzi înainte de a leşina.

371
37
Ben se trezi într-o camer spa ioas , necunoscut , cu tavan
înalt şi ferestre mari ce d deau spre o strad pe care n-o
recunoscu.
Scar , zgomot de trafic, lumini sclipitoare. O femeie zvelt , cu
p rul castaniu închis şi ochi c prui, îmbr cat cu un tricou şi un
şort negru de ciclism, st tea ghemuit într-un fotoliu şi-l privea.
Anna.
Capul îi vuia.
— Bun , spuse ea pe un ton calm.
— Bun , r spunse Ben. Sunt în via .
Scena de coşmar îi reveni în minte. Încerc s -şi aminteasc ce
se întâmplase, când îşi pierduse cunoştin a. Anna îl întreb
zâmbind:
— Cum te sim i?
— Ca tipul care cade din vârful unui zgârie-nori, iar cineva
scoate capul pe fereastra de la etajul zece şi-l întreab ce mai face
şi tipul r spunde: pân acum, bine.
Anna chicoti.
— M doare groaznic capul.
— P i ai fost lovit destul de r u. Am crezut c ai f cut o como ie
cerebral , dar n-a fost aşa din câte-mi dau seama. F cu o pauz .
M-au pocnit şi pe mine, dar p reau concentra i asupra ta.
— Nişte gentlemeni, nu? r mase o clip pe gânduri. Cum am
ajuns aici?
— Presupun c au obosit s te bat sau poate c s-au speriat
când ai leşinat. În orice caz, ne-au adus înapoi în oraş şi ne-au
l sat undeva în La Boca.
Singura lumin din înc pere venea de la veioza aflat lâng
patul în care z cea el. Îşi d du seama c era pansat, la frunte şi pe
corp.
— Cine-a f cut asta?
— Ce vrei s spui – cine erau ei? Sau cine te-a pansat?
— Cine m-a îngrijit?
— Moi, zise ea, înclinându-şi capul cu modestie. Cu
medicamente ob inute de la hotel, mai ales peroxid şi Betadine.
— Mul umesc. Gândea înc cu greutate. Şi cine erau tipii ia?
372
— P i, b nuiesc c sunt gorile locale. Pistoleiros li se zice,
tâlhari pl ti i.
— Dar maşina de poli ie…
— Se ştie c poli iştii argentinieni sunt foarte corup i. Mul i
dintre ei lucreaz pentru pistoleiros. Dar nu cred c au leg tur cu
Sigma. Kamaradenwerk sau aşa ceva – mardeiaşi care au grij de
germani b trâni. Re eaua local putea fi alertat în mai multe
feluri. Poate prin prietenul meu de la Interpol – i-am dat un nume
fals, dar putea s fi v zut o fotografie de-a mea pe un act de
identitate. Poate c a fost detectivul meu, Machado, sau preotul
purt tor de pistol. Dar ajunge cu presupunerile. Vreau s-o laşi mai
moale.
Ben încerc s se ridice în capul oaselor, îns durerea îl f cu s
se întind la loc. Îşi amintea c fusese lovit cu picioarele în stomac,
în vintre, în rinichi.
Pleoapele i se l sau, imaginea camerei ap rea şi disp rea şi în
cele din urm adormi.
Când se trezi, era tot noapte. La lumina care venea din strad ,
desluşi silueta aflat în pat, lâng el. Îi sim i parfumul şi îşi zise: a
acceptat s împart patul cu mine.
La urm toarea trezire, camera era sc ldat în lumin . Auzi
zgomotul apei curgând în baie şi se chinui s se ridice în capul
oaselor.
Anna ap ru înf şurat într-un prosop.
— Cum te sim i? întreb ea.
— Pu in mai bine.
— Vrei s cer s ne aduc nişte cafea?
— Au servicii de camer aici?
— Da. E clar c te sim i mai bine, zise ea râzând. A început s - i
revin sim ul umorului.
— Mi-e foame.
— E normal. N-am avut când s lu m cina asear .
Ben constat c era îmbr cat într-un tricou curat şi în şort.
— Cine mi-a schimbat hainele?
— Eu.
— Şi şortul?
— Îhî. Erai plin de sânge.
Ia te uit , îşi spuse el, amuzat. Primul nostru moment ele
intimitate şi eu dormeam.
Anna intr în baie şi dup câteva minute ieşi machiat ,
îmbr cat într-un tricou alb şi cu un şort violet.
373
— Ce crezi c s-a întâmplat? Mintea începea s i se limpezeasc .
A fost interceptat conversa ia ta cu detectivul acela particular?
— E posibil.
— De-acum încolo o s folosim doar telefonul meu mobil. S-ar
putea ca centrala de la Sfinx s fie ascultat .
— Te deranjeaz dac -l folosesc acum ca s sun la fostul nostru
hotel? Prietenul meu de la Washington crede c mai stau acolo şi
poate c m-a c utat. Îi arunc un exemplar din International
Herald Tribune. Ia-o uşor. Citeşte, dormi, relaxeaz -te.
Ben se l s pe spate şi începu s r sfoiasc ziarul. Un cutremur
de p mânt în statul Gujarat din India. O companie californian de
servicii în proces cu ac ionarii. Liderii lumii întâlnindu-se la
Forumul Interna ional pentru S n tatea Copiilor. Puse ziarul
al turi şi închise ochii, ca s se relaxeze. Dormise destul. O
ascult pe Anna vorbind cu hotelul din Recoleta, cu glas cântat.
Avea un râs molipsitor. P rea încrez toare şi sigur pe sine. Poate
c debilitatea lui actual îi îng duia s fie puternic . Poate c îi
pl cea s aib grij de cineva. Poate c motivul era aventura prin
care trecuser împreun , sau mila fa de el, ori sentimentul
nejustificat de vin . Sau poate c toate astea la un loc.
Anna încheie conversa ia telefonic .
— Hi bine, asta-i ceva interesant.
— Cum?
Ben deschise ochii. Anna st tea în picioare lâng pat, ciufulit ,
cu sânii profilându-se sub tricoul alb de bumbac. Ben se trezi de-a
binelea.
— Am primit un mesaj de la Sergio, detectivul. S-a scuzat c a
întârziat. A fost ocupat cu un caz. P rea cu totul nevinovat.
— Probabil c mesajul a fost interceptat la hotel.
— O s m întâlnesc cu el.
— Ai înnebunit? Nu- i ajunge prin ce-ai trecut?
— Eu am stabilit condi iile.
— Nu te duce.
— Ştiu ce fac. Mi se întâmpl uneori s-o dau în bar – dar s ştii
c sunt considerat destul de priceput în meseria mea.
— Nu m îndoiesc, îns nu te ocupi de crima organizat sau de
droguri. Cred c suntem amândoi implica i pân peste cap.
Sim ea nevoia s-o protejeze, chiar dac Anna era, f r discu ie,
mult mai preg tit decât el, mult mai antrenat , capabil s se
apere singur . În mod surprinz tor, el se sim ea în siguran în
preajma ei.
374
Anna se aşez pe pat lâng el. Ben se retrase pu in ca s -i fac
loc.
— Apreciez faptul c - i faci griji pentru mine, zise ea. Dar sunt
antrenat , am fost agent de teren.
— Scuz -m , nu doream s insinuez…
— Nu-i nevoie s te scuzi. Nu m-am sup rat.
Ben o privi pe furiş. Ar fi vrut s -i spun : Doamne, ce frumoasa
eşti. Renun pentru c nu ştia cum ar fi primit ea remarca. P rea
înc în defensiv .
Anna spuse:
— Faci asta pentru fratele t u sau pentru tat l t u?
Întrebarea îl lu prin surprindere. R spunsul nu era simplu.
— Pentru amândoi, r spunse el, dar mai ales pentru Peter.
— Cât de bine te în elegeai cu el?
— Ai cunoscut vreodat gemeni? întreb el.
— Nu îndeaproape.
— B nuiesc c e cea mai strâns rela ie care exist . Ne protejam
unul pe altul. Aproape c ne puteam citi gândurile. Chiar şi când
ne b team – şi ne b team, crede-m – fiecare se sim ea dup aceea
mai mult vinovat decât furios. Eram într-o veşnic competi ie.
Când i se întâmpla ceva pl cut, m sim eam de parc mi se
întâmplase mie. Şi invers.
Spre surprinderea lui, v zu lacrimi în ochii Annei. Lucrul îl
impresiona profund.
Brusc îl copleşi un amestec de amintiri şi imagini. Uciderea lui
Peter. Uluitoarea lui reapari ie. Ei doi, copii, alergând prin cas
râzând. Înmormântarea lui Peter.
Se întoarse stânjenit şi îşi acoperi fa a cu mâinile, incapabil s -
şi st pâneasc lacrimile.
Auzi nişte suspine înfundate şi în elese c Anna plângea. Asta îl
surprinse şi, mai ales, îl emo iona. Ea îi lu mâna între palmele ei
şi i-o strânse cu putere. Cu obrajii lucind de lacrimi, îi înconjur
gâtul cu bra ele, atent s nu-i ating r nile şi îşi l s obrazul pe
um rul lui. Era un moment de intimitate care îl uimi, o
manifestare a complexei, pasionatei Anna pe care începea încet-
încet s-o cunoasc . Ben îi sim ea inima b tând cu putere lâng
pieptul lui, îi sim ea c ldura impulsului. Ea îşi în l capul şi,
încet, mai întâi într-o doar , îşi lipi buzele de ale lui. Se s rutar
blând, cu tandre e, apoi mai ap sat, cu d ruire. El îi cuprinse
trupul ml dios în bra e. Dep şiser o barier invizibil , ridicat
chiar de ei cu câtva timp în urm , între instinctele lor fireşti, dar
375
acum intensa înc rc tur emo ional se desc tuşa. Când f cur
dragoste, Ben nu se sim i atât de stingherit pe cât crezuse, atunci
când îşi îng duise s -şi imagineze asta.
Într-un târziu, epuiza i, a ipir cam jum tate de or , strâns
îmbr işa i.
Când Ben se trezi, constat c Anna plecase.

B rbatul cu p r c runt parc Mercedesul închiriat pe strada


Estomba, coborî din maşin şi trecu pe lâng nişte cl diri din
piatr , pân când localiza casa. Se afla în centrul unui cartier din
Buenos Aires numit Belgrano, una dintre cele mai selecte zone
reziden iale.
Cl direa pe care o viza era o vil în stil georgian, din c r mid
roşie. Omul trecu pe lâng ea, l sând impresia c îi admir
arhitectura, apoi se întoarse şi cercet cu privirea cabina
paznicului aflat pe trotuarul din fa a casei: o gheret alb cu
fereastr , în care st tea un b rbat în uniform , ce purta o vest
reflectorizant oranj. Astfel de cabine se puteau vedea frecvent în
fa a cl dirilor din zon .
Un cartier foarte liniştit, foarte protejat, îşi spuse Trevor
Griffiths. Gardianul îl m sur cu privirea. Trevor se apropie de
cabin , de parc ar fi vrut s -i pun paznicului o întrebare.

Anna împacheta cu grij fotografia primit de la Ben, o duse la


un birou DHL şi o expedie pe adresa de-acas a lui Denneen, din
Dupont Circle. Ceea ce f cea ea acum implica un anume risc, deşi
nu vorbise despre DHL la telefon. Nu-i spusese nici lui Ben şi se
asigurase c nu fusese urm rit pân acolo. Era aproape sigur c
fotografia va ajunge la destina ie.
Acum st tea în pragul uşii unui magazin, sub o reclam roşie
Lucky Strike, privind ferestrele unei cafenele aflate la intersec ia
str zilor Junin şi Viamonte, mai jos de Facultad Medicina. Numele
cafenelei, Entre Tiempo, era pictat pe geam. Pe strad treceau
cupluri de îndr gosti i şi studen i g l gioşi cu rucsacuri în
spinare.
De data asta nu vor mai fi surprize.
Anna f cuse o recunoaştere prealabil a locului. Stabilise s se
întâlneasc acolo cu Sergio Machado exact la ora şase treizeci, dar
ea sosise cu patruzeci şi cinci de minute mai devreme. Un loc
public, în plin zi. Îi ceruse detectivului s ia loc la masa de lâng
fereastr , dac g sea vreuna liber , sau cât mai aproape de geam
376
şi s aib la el telefonul mobil. Machado p ruse mai degrab
amuzat decât iritat de precau iile ei.
La ora şase şi dou zeci şi cinci de minute, un b rbat cu p r
argintiu, într-un sacou albastru şi o c maş bleu cu guler
r sfrânt, sem nând cu descrierea pe care şi-o f cuse el la telefon,
intr în cafenea. Dup aproximativ un minut, ap ru la o mas de
lâng fereastr şi privi în strad . Anna se retrase în magazin ca s
nu fie v zut şi continu s -l supravegheze prin uşa de sticl .
La ora şase treizeci şi cinci, Machado chem un chelner. Câteva
minute mai târziu, chelnerul puse pe mas o sticl de Coca-Cola.
Dac Machado fusese complice la r pirea din seara trecut ,
acum ar fi fost cu siguran şi al ii prin preajm , dar Anna nu
remarc nimic deosebit. Nu z bovea nimeni pref cându-se c se
uit la vitrine, sau stând într-o maşin parcat lâng trotuar, cu
motorul pornit. Dar dac ceilal i se aflau în cafenea aşteptând
sosirea ei? Poate. S-ar putea, îns ea era preg tit şi pentru
aceast posibilitate.
La ora şase patruzeci şi cinci deschise telefonul lui Ben şi-l sun
pe Machado. Dup primul apel, omul r spunse.
— Si.
— Sunt Anna Navarro.
— Te-ai r t cit pe undeva?
— Doamne, oraşul sta e aşa de întortocheat, zise ea. Cred c
am ajuns în alt parte – te deranjeaz foarte tare dac vii unde m
aflu acum? Îi descrise o cafenea aflat la câteva str zi distan .
Anna îl v zu ridicându-se, l sând nişte m run iş pe mas şi,
f r s fac vreun semn ori s se consulte cu cineva din cafenea,
ieşi în strad .
Detectivul travers strada şi trecu pe lâng ea, astfel c Anna
reuşi s -l vad mai bine. Albise prematur. Era un b rbat de vreo
patruzeci de ani cu ochi c prui, blânzi, înc run it prematur. Avea
o înf işare pl cut .
Ea aştept câteva clipe, apoi îl urm . B rbatul g si cafeneaua
cu uşurin şi intr . Anna ap ru un minut mai târziu.
— N-ai vrea s -mi explici ce înseamn toat povestea asta? zise
el dup ce o salut .
Anna îi povesti ce li se întâmplase seara trecut ei şi lui Ben.
Omul p rea îngrozit.
— Poli iştii de-aici sunt corup i pân -n m duva oaselor, ai
perfect dreptate, zise el. M angajeaz s fac investiga ii pentru
ei, în chip de colaborator extern, fiindc nu au încredere în
377
oamenii lor!
— Nu m mir .
— Vezi dumneata, aici, în Argentina, poli iştii nu sunt eroi. Sunt
nişte nemernici. Am lucrat dou zeci şi unu de ani în Poli ia
Federal . Ştiu bine ce spun.
La o mas al turat , mai mul i studen i râdeau zgomotos.
— Toat lumea de-aici se teme de poli ie, continu el
înfierbântat. De brutalitatea poli iştilor. Cer taxe de protec ie,
împuşc pe cine vor. Î i plac uniformele lor?
— Seam n cu ale poli iştilor din New York City.
— Asta pentru c uniformele lor au fost copiate dup cele de la
NYPD. Dar asta-i tot ce-au copiat. Schi un zâmbet blând. Aşadar,
ce pot face pentru dumneata?
— Vreau s g sesc un om care se numeşte Josef Strasser.
Machado f cu ochii mari.
— A, m rog, tic losul sta b trân tr ieşte sub un nume fals.
Nu ştiu unde locuieşte, dar pot s pun nişte întreb ri. Vrei s -i ceri
extr darea?
— Nu, de fapt, vreau s discut cu el.
— Serios?
— S-ar putea s ştiu cum poate fi g sit, dar am nevoie de
ajutorul dumitale. Îi relat întâlnirea lui Ben cu v duva lui Lenz.
Dac Vera Lenz ori fiul ei vitreg se afl în leg tur cu Strasser şi l-
au sunat ca s -l avertizeze – ai putea afla ce num r au format?
— Aha, zise el. Interesant. Da, sigur, cu condi ia s -mi dai
num rul de telefon al doamnei Lenz.
Ea îi întinse un petic de hârtie, pe care scrisese num rul.
— Companiile telefonice din Argentina înregistreaz începutul şi
sfârşitul tuturor conversa iilor, num rul format şi durata
convorbirii. Se numeşte sistemul Excalibur. Pentru o sum
rezonabil , prietenii mei din poli ie pot s -mi ob in toate apelurile
f cute de la num rul sta.
Parc pentru a demonstra ce uşor era, d du un telefon, vorbi
pu in şi citi num rul de pe foaia de hârtie.
— Nici o problem , zise el. O s afl m curând. Vino, te invit la o
friptur .
Merser pe jos pân la maşina lui, un Ford Escort alb a c rei
banchet din spate lipsea. Detectivul o duse la un restaurant de
mod veche de lâng Cementerio de la Recoleta, numit Estilo
Munich. Pere ii erau împodobi i cu capete de porc mistre şi de
cerb. Podeaua era din marmur , îns ar ta ca un linoleum maro-
378
g lbui. Chelneri obosi i îşi târau încet picioarele printre mese.
— O s comand pentru dumneata bife de chorizo, spuse
Machado. Cu sos chimichurri, ce zici?
— Da, mie îmi place mai crud. Faptul c m-ai adus la un
restaurant numit Munchen este un apropo?
— Aici se prepar unul dintre cele mai bune cotlete din Buenos
Aires. Îi arunc o privire complice. Cândva existau aici multe
restaurante numite Munchen – foarte elegante. Cu timpul au
disp rut.
— Nu mai sunt atâ ia germani aici.
Machado lu o înghi itur din paharul cu Carrascat. Telefonul
lui mobil sun ; vorbi scurt, apoi închise.
— Prietena mea, se scuz el.
— Dac Strasser a reuşit s tr iasc aici atâta timp f r s -l
g seasc nimeni, înseamn c are o identitate fals excelent .
— Oamenii asemeni lui au reuşit s ob in documente greu de
identificat. Doar Jakob Sonnenfeld reuşea s le descopere. Ani de
zile a circulat zvonul c Martin Bormann tr ia înc în Argentina,
pân când craniul lui a fost g sit în Germania, în 1972, la Berlin,
cu ocazia s p turilor pentru un pod. Atunci au stabilit c era al lui
Bormann.
— Şi chiar era?
— Cu câ iva ani în urm , au f cut în sfârşit testul ADN. Era
craniul lui Bormann.
— Şi restul scheletului?
— N-a fost g sit niciodat . Cred c a fost îngropat aici, la
Bariloche, iar cineva a dus craniul în Germania. Ca s -i deruteze
pe urm ritori. O privi amuzat şi continu : Fiul lui Bormann
tr ieşte aici. E preot catolic. Serios. Mai lu o duşc de Carrascat.
Circul tot soiul de zvonuri. Ca şi în cazul lui Josef Mengele. Dup
ce a fost îngropat, toat lumea a crezut c şi-a înscenat moartea.
La fel s-a întâmplat şi cu Lenz. Mult dup anun area mor ii lui,
umbla vorba c e înc în via . Pe urm i-au g sit oasele.
— S-a f cut testul AND?
— Nu cred.
— Nimeni nu i-a g sit craniul pe undeva.
— Nu exist craniul lui.
— Ar putea s mai tr iasc pe undeva?
Machado râse.
— Ar trebui s aib peste o sut dou zeci de ani.
— M rog, doar oamenii buni mor tineri. A suferit un infarct,
379
nu?
— Asta-i versiunea oficial , dar eu sunt convins c Lenz a fost
ucis de agen i israelieni. Când so ii Eichmann au venit aici şi-au
luat nume false, dar cei trei fii purtau numele Eichmann! Nimeni
n-a reuşit s -l g seasc pe Eichmann. Apoi a ap rut Sonnenfeld.
Sosir fripturile.
— Pot s te întreb de ce vrei s discu i cu Strasser? întreb
Machado.
— Scuze. Nu- i pot spune.
— Strasser a fost unul dintre inventatorii gazului Zyklon-B.
— Gazul folosit la Auschwitz.
— A fost ideea lui. Un tip iste , Strasser sta. A g sit solu ia de
a-i lichida pe evrei mai rapid.
Dup cin , merser pe jos pân la cafeneaua La Biela, de pe
Avenue Quintana, aglomerat şi zgomotoas . La cafea, Anna
întreb :
— Po i s -mi procuri o arm ?
— Se poate aranja.
— Pân mâine diminea ?
— S v d ce pot face.
Telefonul sun din nou şi detectivul îşi not ceva pe un şerve el.
— Telefonul lui e înregistrat pe numele Albrecht, zise Machado
dup ce închise. Şi vârsta se potriveşte. A folosit datele reale de
naştere când a completat formularele. Cred c l-ai g sit pe omul
dumitale.
— Deci l-a sunat cineva din casa lui Lenz.
— Da. Având num rul de telefon, numele şi adresa au fost uşor
de ob inut. Cred c a fost plecat din oraş mult vreme, pentru c
din casa lui nu s-au dat telefoane în ultimele cinci s pt mâni.
Acum dou zile apelurile au început din nou.
Asta ar explica de ce nu fusese înc anun at uciderea lui
Strasser, îşi spuse Anna. Era plecat din oraş. Datorit acestui fapt
se mai afla înc în via .
— Leg tura dumitale, zise ea, cel care a ob inut informa ia.
— De ce crede c te intereseaz ?
— Poate îşi închipuie c urm resc s storc nişte bani.
— Nu-i va spune lui Strasser c te interesezi de el?
— Poli iştii pe care-i cunosc sunt prea proşti ca s conceap
astfel de jocuri.
— S sper m c -i aşa. Dar b t uşii care ne-au r pit…
Machado se încrunt .
380
— Fiii şi nepo ii fugarilor n-or s se pun cu mine. Am prea
mul i prieteni în poli ie. E periculos pentru ei. Uneori, când m
ocup de treburi din astea, m duc acas şi g sesc muzic de
Wagner pe robotul telefonic – o amenin are voalat . Alteori, trec pe
lâng mine pe strad şi m fotografiaz . Dar asta-i tot. Niciodat
nu-mi fac griji. Îşi aprinse o igar . Nici dumneata n-ai motive de
îngrijorare.
Nu, n-am motive de îngrijorare, îşi zise ea. i-e uşor s vorbeşti.

— M tem c domnul Bartlett nu poate s v primeasc . Nu v-


a i stabilit nici o întâlnire cu dânsul, spuse secretara.
— Stabilesc o întâlnire – acum, zise Arliss Dupree. Spune-i c o
s vrea s m vad . E o chestiune care ne intereseaz pe amândoi,
o problem interdepartamental , pricepi?
— Îmi pare foarte r u, domnule Dupree, dar…
— Nu te deranja, o s bat eu la uşa lui. Po i s -l anun i dac
vrei.
Un rânjet ap ru pe fa a rotund , roşcovan a lui Dupree.
— Nu- i face probleme, feti o. O s ne sim im grozav.
Secretara începu s vorbeasc gr bit , la microfonul c ştii ei.
Dup o clip , se scul de pe scaun.
— Domnul Bartlett spune c e încântat s v vad . O s v
conduc la dânsul.
Biroul auster al directorului îl f cu s tresar însp imântat. Nu
era vizuina confortabil a func ionarului de carier tipic – a
birocratului înconjurat de fotografiile celor dragi şi de teancuri de
documente neîndosariate. Pu ine lucruri indicau faptul c acolo
lucra cineva.
— Cu ce te pot ajuta ast zi, domnule Dupree?
Allan Bartlett st tea în spatele unui birou masiv. Dupree îşi zise
c zâmbetul politicos al omului din fa a lui avea ceva glacial, iar
ochii cenuşii din spatele ochelarilor nu tr dau nimic.
— În multe feluri, presupun, zise Dupree şi se aşez pe scaunul
din lemn g lbui aflat în fa a biroului lui Bartlett. Începând cu
afacerea Navarro.
— Recentele dezv luiri sunt cu totul regretabile, spuse Bartlett.
Se r sfrâng negativ asupra tuturor.
— Dup cum ştii, eu n-am fost încântat de transferul pe care l-
ai angajat, zise Dupree.
— Asta a fost clar. Poate c ştiai ceva despre ea, dar n-ai vrut s
m avertizezi.
381
— Nu, nu-i vorba despre asta. Dupree se str dui s sus in
privirea lui Bartlett. Sincer, autoritatea mea e subminat atunci
când un membru al echipei mele e mutat de colo-colo f r ştiin a
sau încuviin area mea. Unii ar putea crede c e un fel de
promovare.
— B nuiesc c n-ai venit aici ca s discu i despre dificult ile
dumitale personale, ori despre stilul de conducere, domnule
Dupree.
— Nu, ce dracu’, zise Dupree. Uite care-i treaba. Noi, cei de la
Justi ie, ne-am inut totdeauna la distan de voi, de SCI. Voi v
vede i de-ale voastre, iar noi suntem bucuroşi s nu ştim nimic.
Numai c de data asta a i început o treab care las pete urâte pe
covorul meu, în elegi ce vreau s spun? M pune într-o situa ie
dificil . Nu aduc nici o acuza ie, spun doar c asta m-a pus pe
gânduri.
— O activitate neobişnuit pentru dumneata, f r îndoial . O s
consta i c devine mai uşoar pe m sur ce-o practici.
— Poate c nu sunt cea mai ascu it unealt din atelier, spuse
Dupree, dar s-ar putea s afli c mai pot t ia.
— Foarte reconfortant.
— Afacerea asta nu mi-a mirosit a bine de la început.
Bartlett pufni.
— E Aqua Velva? Sau Old Spice? After-shave-ul pe care-l
foloseşti î i anun apari ia.
Dupree se afla în încurc tur .
— Am devenit curios. Am aflat ceva mai multe despre
dumneata, despre situa ia dumitale. Nu ştiusem c de ii o imens
proprietate pe Coasta de Est, lucru destul de ciudat pentru un
func ionar guvernamental.
— Bunicul meu a fost unul dintre fondatorii companiei Holleran
Industries. Mama mea a beneficiat de o moştenire. sta nu-i un
secret. Recunosc c n-am vrut s atrag aten ia. Nu m intereseaz
via a în înalta societate. M-am decis s tr iesc simplu, iar gusturile
mele sunt, în general, modeste. Dar, ce-i cu asta?
— Corect, mama dumitale a fost o moştenitoare a lui Holleran –
am aflat şi asta. Trebuie s spun c a fost o surpriz pentru mine.
E m gulitor s ştii c un multimilionar catadicseşte s lucreze
printre noi.
— Fiecare trebuie s -şi aleag o cale în via .
— Mda, cred c ai dreptate. Pe urm m-am gândit: oare câte alte
lucruri nu ştiu despre Alan Bartlett? Probabil multe, nu? Ca, de
382
exemplu, c l toriile alea în Elve ia. Elve ia, pentru c la BIS avem
de-a face cu opera iuni de sp lare a banilor, iar locul la
declanşeaz întotdeauna alarma. Aşa am ajuns s -mi pun
întreb ri despre c l toriile dumitale.
— Poftim?
— P i, te duci des în Elve ia, am dreptate?
— De unde i-a venit ideea asta?
Dupree scoase o coal de hârtie din buzunarul de la piept al
hainei şi o puse pe biroul lui Bartlett. Pe ea se aflau nişte puncte,
aşezate aproximativ circular.
— Scuze pentru stâng cie, eu le-am desenat. Ar t spre punctul
de sus. Aici e Munchen. Chiar sub el, Innsbruck. Spre sud-est,
Milano şi Torino. Pe urm , ceva mai la vest şi pu in mai la nord,
Lyon, Dijon, Freiburg.
— Urmezi cumva un curs de geografie la o şcoal pentru adul i?
— Nu, spuse Dupree. Mi-a luat mult timp s ob in datele astea.
A trebuit s verific în computerele de la punctele de control ale
marilor companii aeriene. A fost foarte greu, te asigur. Aşa am
descoperit aeroporturile prin care ai c l torit în anumite perioade
din ultimii cincisprezece ani. Deseori plecai direct de la Dulles,
alteori luai curse de leg tur la Frankfurt sau Paris. Aşa am ajuns
la punctele astea risipite la toate aeroporturile astea plictisitoare.
Ce-au ele în comun?
— Aştept s -mi spui dumneata, zise Bartlett.
— P i, uit -te la puncte. Ce concluzie ai trage? E limpede, nu?
Toate sunt pe un cerc şi la distan de trei sute de kilometri de
Zurich. Toate se afl la doi paşi de Elve ia – asta au în comun.
Sunt locuri unde te-ai duce dac ai vrea s intri în Elve ia f r
ştampila vameşilor elve ieni pe paşaport. Pe nici unul din
paşapoarte, în cazul dumitale: am fost impresionat când am aflat
c ai dou paşapoarte legale.
— Asta nu-i neobişnuit la func ionarii care lucreaz în domeniul
meu. Eşti absurd, domnule Dupree, dar o s fiu de acord cu
dumneata. S zicem c am vizitat într-adev r Elve ia – ce-i cu
asta?
— Corect, ce-i cu asta? Ho ul neprins e negustor cinstit. Numai
c …. De ce mi-ai spus c n-ai fost acolo?
— Faci pe prostul, domnule Dupree, nu-i aşa? Când m voi
hot rî s discut planurile mele de vacan cu cineva, dumneata o
s fii primul care-o s afle. Purtarea dumitale de ast zi pune sub
semnul întreb rii capacitatea de-a te achita de responsabilit ile
383
pe care le ai. În plus, ca s zic aşa, frizeaz insubordonarea.
— Nu sunt subalternul dumitale, Bartlett.
— Nu, pentru c acum şapte ani, când ai cerut transferul la
serviciul nostru, ai fost refuzat. S-a considerat c nu eşti apt
pentru SCI.
Vocea lui Bartlett r m sese glacial , dar Dupree în elese c îl
iritase.
— Şi-acum va trebui s pun cap t acestei conversa ii.
— N-am terminat cu dumneata, Bartlett, zise Dupree,
ridicându-se de pe scaun.
Bartlett zâmbi sarcastic.
— „Marile lucr ri nu sunt niciodat terminate. Doar
abandonate.” Aşa spunea Valery.
— Harper?
— Adio, domnule Dupree, zise Bartlett calm. Pân la casa
dumitale din Arlington e drum lung şi ştiu c vrei s evi i ora de
vârf.

Ben observ mai întâi lumina blânda a dimine ii, apoi sim i
r suflarea uşoar a Annei. Dormiser în acelaşi pat. Se ridic încet
în capul oaselor, cu o durere surd în membre şi la ceafa.
Se duse la baie. Durerea deveni mai intens . Dormise toat ziua
trecut şi toat noaptea. Luase o b taie zdrav n , dar era mai bine
s se mişte, s -şi recapete forma, nu s zac în pat. Oricum,
refacerea avea s dureze ceva timp.
Se întoarse în dormitor şi lu telefonul. Fergus O’Connor din
Insulele Cayman aştepta s -l sune. Deschise aparatul şi constat
c bateria se desc rcase. Probabil c Anna uitase s-o încarce. O
auzi mişcându-se în pat.
Puse telefonul în priz şi-l sun pe Fergus.
— Hartman! exclam Fergus cu entuziasm, de parc aşteptase
ner bd tor s -l sune Ben.
— D -mi nişte veşti, spuse Ben şi porni şchiop tând spre
fereastr , pentru a privi afar .
— Am veşti bune şi veşti proaste. Pe care le vrei mai întâi?
— Pe cele bune.
Se auzi un piuit în receptor – primise alt apel – dar el îl ignor .
— În Liechtenstein exist un avocat dubios care s-a dus azi-
diminea la lucru şi-a constatat c biroul îi fusese spart.
— Îmi pare teribil de r u s aud asta.
— Da. Mai ales c -i lipseşte un dosar – cel al unui Anstalt cu
384
sediul la Viena pe care el îl administreaz .
— La Viena.
Ben sim i un nod în stomac.
— F r nume, din nefericire. Un set de instruc iuni, coduri de
identificare, tâmpenii din astea. Dar sediul e cu siguran la Viena.
Proprietarii au avut grij s nu-şi divulge numele, nici m car fa
de tipul sta. Care, apropo, nu cred c o s reclame la poli ia din
Liechtenstein dispari ia unui dosar. Fiindc e vârât în tot soiul de
afaceri ilegale.
— Bun treab , Fergus. Şi care-i vestea proast ?
— Ai o not de plat cam înc rcat . Numai treaba din
Liechtenstein m-a costat cincizeci de miare. Tipii ştia au nişte
tarife…
Chiar şi pentru Fergus suma era important , dar informa ia
oferit merita.
— Sper c nu mai ai şi alte chitan e pentru mine, zise Ben.
— Nu.
De îndat ce închise, telefonul sun .
— Da.
— Cu Anna Navarro, v rog! strig o voce de b rbat. Trebuie s
vorbesc cu ea!
— Cine o caut ?
— Spune-i c sunt Sergio.
— A, da. Imediat.
ârâitul telefonului o trezise pe Anna.
— Machado? întreb ea cu vocea r guşit de somn.
Ben îi d du telefonul.
— Sergio. Îmi pare r u, am avut telefonul închis, cred… Da,
sigur, asta-i… Ce? … Ce? … Sergio, alo! Eşti acolo? Alo!
Închise telefonul.
— Ciudat, zise ea.
— Ce e?
— Spunea c a încercat s dea de mine toat noaptea. Suna din
maşin , dintr-o zon a oraşului numit San Telmo. Cred c dorea
s ne întâlnim la Plaza Dorrego Bar. Spunea c are o arm pentru
mine.
— De ce p rea aşa disperat?
— Zicea c nu mai vrea s continue investiga ia asta.
— Au ajuns la el.
— Chiar p rea însp imântat, Ben. Spunea… Spunea c a fost
contactat de nişte oameni, amenin at… c nu erau localnicii care-i
385
p zesc pe naziştii fugari. Ridic privirea, tulburat . Convorbirea s-
a întrerupt în mijlocul frazei.

Sim ir miros de fum înc înainte de-a intra în Piaza Dorrego. În


timp ce taxiul lor oprea lâng bar, v zur o mul ime de oameni,
ambulan e, maşini de poli ie şi de pompieri. Şoferul taxiului li se
adres gr bit.
— Ce spune, întreb Ben.
— Zice c nu poate merge mai departe, a fost un accident. S
mergem.
Anna îi ceru şoferului s -i aştepte şi, urmat de Ben, fugi spre
scuar. Fumul se risipise în mare parte, îns acrul mirosea a sulf,
carbon şi benzin . Negustorii îşi abandonaser temporar tarabele
din parcul aflat în centrul pie ei şi veniser s caşte gura.
Locuitorii zonei se îngr m deau în pragurile uşilor.
O maşin parcat în fa a barului din Piaza Dorrego explodase şi
f cuse nd ri vitrina barului şi geamurile cl dirilor de vizavi.
Vehiculul arsese, pân când maşinile de pompieri reuşiser s
sting focul.
O b trân cu p rul alb, într-o bluz cafenie imprimat , ipa
întruna: Madre de Dios! Madre de Dios!
Ben sim i c Anna îl strânge tare de bra în timp ce priveau
amândoi cum lucr torii de la ambulan t iau caroseria Fordului
Escort, cândva alb, încercând s extrag cadavrul carbonizat.
O sim i pe Anna cutremurându-se când unul dintre lucr tori
reuşi s smulg o bucat de metal, sco ând la iveal un bra ;
degetele pârjolite ale mâinii ineau strâns un mic telefon mobil.

386
38
Şedeau pe bancheta din spate a taxiului, incapabili s scoat o
vorb . Când ajunser la câteva str zi distan de locul
accidentului, Ben exclam :
— O, Doamne. Doamne Sfinte.
Arma se l s pe sp tarul banchetei, cu ochii închişi. El o lu de
umeri, într-un gest de alinare. N-avea ce s -i spun .
— Când am cinat cu el asear , zise Anna, Machado mi-a spus
c , în toat activitatea lui de investiga ii, nu i-a fost niciodat fric .
Şi c nici mie n-ar trebui s -mi fie.
Ben nu ştia ce s r spund . Nu putea sc pa de imaginea
corpului carbonizat al lui Machado, de mâna care strângea
telefonul mobil. Unii. Spun c lumea va sfârşi prin foc. Înfiorându-
se, îşi aminti brusc de omul f r chip, de Chardin, care spunea c
ororile supravie uirii puteau fi mult mai mari decât cele ale mor ii.
Sigma p rea s aib o sl biciune pentru incendii.
— Anna, poate c ar trebui s m ocup singur de treaba asta,
zise el într-un târziu.
— Nu, Ben, spuse ea pe un ton categoric.
Ben remarc tonul ei hot rât. Anna privea drept în fa , cu
chipul încordat, cu maxilarele încleştate, de parc scena pe care
tocmai o v zuser i-ar fi sporit înverşunarea. Era decis s -l
viziteze pe Strasser şi s dea de cap tul conspira iei care era
Sigma.
Se aşternu din nou t cerea.
— O s facem un ocol, spuse ea apoi. S ne asigur m c nimeni
nu supravegheaz casa, în aşteptarea noastr . Poate c ei cred c ,
eliminându-l pe Machado, nu mai exist nici o amenin are.
Taxiul gonea pe str zile aglomerate din Buenos Aires c tre
selectul cartier Belgrano. Acum suntem pe cale s ne risc m vie ile
ca s-o salv m pe cea a unui tic los faimos, îşi zise Ben.
Ei revenir în minte spusele lui Chardin: ro i în interiorul altor
ro i.
Nu i-a trecui nim nui prin minte c Occidentul intrase în
administrarea unui consor iu t inuit. Era ceva de neconceput. Pentru
c , dac ar fi fost adev rat, ar fi însemnat c mai bine de jum tate
din planet era pur şi simplu o filial a unei unice megacorpora ii –
387
Sigma…
În anii din urm , a ap rut un proiect extraordinar al Sigma.
Perspectiva succesului s u avea s revolu ioneze esen a controlului
asupra lumii. N-avea s mai fie vorba despre alocarea de fonduri şi
orientarea resurselor. Devenea o simpl chestiune de identitate a
celor „aleşi”.

S fi fost Strasser unul dintre „aleşi”? Sau fusese şi el ucis. Ben


spuse:
— Am vorbit cu Fergus, din Insulele Cayman. A dat de urma
transferurilor bancare; duce la Viena.
— La Viena, repet ea ca un ecou.
Anna nu mai scosese o vorb . Ben se întreba la ce se gândea,
dar, înainte de-a o întreba, taxiul opri în fa a unei vile din
c r mid roşie, cu obloane albe. Un microbuz alb era parcat pe
mica alee din fa .
Anna îi spuse ceva în spaniol şoferului, apoi se întoarse c tre
Ben.
— I-am cerut s ocoleasc cvartalul. Vreau s v d dac exist
ceva suspect.
— Cum te-ai gândit s -l abord m? întreb el.
— Important e s ajungem la uş . S -l avertiz m. S -i spunem
c via a lui e în pericol. Am la mine legitima ia de la
Departamentul de Justi ie, care ar trebui s ne confere
credibilitate în ochii lui.
— Trebuie s presupunem c a fost avertizat – de b t uşii din
Kamaradenwerk, de Vera Lenz, de orice soi de avertizare timpurie
de care dispune. Şi mai e ceva: dac via a lui nu e în pericol? Dac
el e cel din spatele crimelor? Te-ai gândit la asta?
Dup o scurt pauz , ea admise:
— E un risc real.
— Nu ai arm , îi aminti Ben.
— Avem nevoie doar de o clip de aten ie din partea lui. Pe
urm , dac vrea s mai asculte, poate s-o fac .
Şi dac el e cel din spatele crimelor?
Dup ce f cur un ocol complet, taxiul se opri şi ei coborâr .
Deşi era o zi cald , însorit , Ben sim i un fior rece pe şira
spin rii. Probabil c şi Annei îi era team , dar n-o ar ta.
La vreo opt metri în fa a casei lui Strasser, pe trotuar, se afla o
cabin . Paznicul era un b trân gârbovit, cu p r alb şi musta
pleoştit , cu o tichie albastr aşezat aproape comic pe creştet.
388
Dac ar fi avut loc un incident serios pe strad , paznicul la ar fi
fost inutil, îşi zise Ben. Ca s nu-l alarmeze, îşi continuar calmi
drumul, de parc ar fi locuit în zon .
Se oprir în fa a casei lui Strasser, înconjurat de un gard din
lemn închis la culoare, ce se în l a pân la pieptul lui Ben. Era
mai degrab ornamental şi p rea s transmit mesajul c
locuitorul acelei case n-avea nimic de ascuns. Anna trase z vorul
por ii de lemn, o deschise şi intrar într-o gr din mic , bine
îngrijit . Din spate r sunar paşi pe caldarâm.
Ben se întoarse. Era gardianul. Se întreb dac Anna preg tise
vreo justificare. Gardianul zâmbi, ar tându-şi din ii îng lbeni i şi
strâmbi şi spuse ceva în spaniol .
Anna îi traduse: vrea s ne vad actele de identitate.
Gardianul vârî mâna sub hain de parc ar fi vrut s -şi arate şi
el legitima ia.
Ben sesiz o mişcare şi se întoarse s se uite. Pe trotuarul opus
st tea un b rbat înalt, cu o fa roşcovan , o claie de p ru negru,
înc run it şi sprâncene groase.
Ben tres ri. Fa a aceea i se p rea foarte cunoscut .
Unde l-am mai v zut pe omul sta. La Paris – Rue des Vignoles.
La Viena – Graben. Şi în alt parte, înainte de asta. Era unul
dintre ucigaşi şi avea în mâini o arm .
Ben strig :
— Anna, la p mânt! Şi se arunc pe c rarea de beton a gr dinii.
Anna se l s în stânga, în afara liniei de ochire. Se auzi un
şuierat şi pe pieptul gardianului ap ru o pat roşie. Omul c zu cu
spatele pe dalele de piatr alte trotuarului. Agresorul alerga spre
ei.
Curtea lui Strasser devenise o capcan .
Data viitoare, criminalul nu va mai rata. Iar ei nu erau înarma i! Îl
auzir pe b rbat strigând în englez :
— E-n regul ! E-n regul ! N-o s trag!
Fa -roşie l sase arma cu eava în jos şi alerga spre ei.
— Hartman! ip el. Benjamin Hartman!
Ben îl privi, surprins. Anna ip :
— Am o arm ! D -te la o parte!
— E-n regul ! N-o s trag!
B rbatul îşi arunc arma pe pavaj în fa a lui şi-şi desf cu
bra ele lateral.
— Era cât pe ce s te omoare, spuse omul, întorcând corpul
b trânului. Priveşte!
389
Fur ultimele cuvinte pe care le rosti.
B trânul gardian îşi mişc un bra tr gând din pantaloni un
mic revolver cu amortizor şi trase în b rbatul cu fa roşie ce
st tea deasupra lui. Se auzi un pfiu şi un glon cilindric cu vârful
teşit îl izbi în frunte.
Ce dracu’ se întâmpl ?
B trânul gardian se ridica încet, deşi sângele continua s -i
curg din piept. Fusese r nit, poate mortal, dar arma nu-i tremura
în mân .
Un strig t disperat se auzi din spatele lor:
— Nu!
Ben se întoarse şi v zu alt b rbat, postat lâng un stejar, în
diagonal , la vreo şase metri în stânga lor. Omul inea în mâini o
puşc cu lunet , folosit de tr g torii de elit .
eava puştii era îndreptat în direc ia lor.
Ben auzi explozia, dar era paralizat de fric şi nu se mişc .
Dou sau trei gloan e str punser pieptul paznicului şi acesta
se pr buşi.
Înc o dat fuseser cru a i. De ce?
B rbatul cu p r negru, lucios şi ten m sliniu alerg spre trupul
pr buşit ignorându-i pe Ben şi Anna.
Totul era lipsit de logic . De ce fusese ucis b trânul gardian?
Care era adev rata lor int ?
Ben se ridic încet în picioare şi-l v zu pe tr g tor c utând în
haina b trânului, de unde scoase un al doilea revolver, cu
amortizor.
— O, Doamne, exclam Anna.
Omul cu ten m sliniu apuc chica de p r alb a paznicului şi
smulse peruca, dând la iveal p rul c runt. Trase apoi de musta a
alb , care se desprinse la fel de uşor. Pe urm prinse pielea flasc
de pe fa a b trânului şi smulse bucata de cauciuc colorat şi
zbârcit.
— O masc din latex, zise omul.
Ben recunoscu fa a neted , f r riduri a omului care încercase
s -l omoare la Viena, în fa a casei lui Jurgen Lenz. Omul care-i
atacase pe amândoi la Paris. Omul care-i asasinase fratele.
— Arhitectul, şopti Anna.

Ben încremeni.
— Voia s v ucid când a i ajuns în b taia armei, spuse omul
cu ten m sliniu.
390
Ben privi cu aten ie genele ciudat de lungi şi b rbia p trat .
Individul vorbea cu un vag accent oriental.
— Şi-ar fi f cut-o cu uşurin , fiindc înf işarea lui v-a indus
în eroare.
— Stai pu in, zise Anna. Dumneata eşti „Yossi”. De la Viena.
Omul CIA din Israel. Cel pu in aşa pretindeai.
— La naiba, spune-mi cine eşti! interveni Ben.
— Numele meu nu conteaz , r spunse omul.
— Da? Ei bine, pentru mine conteaz . Cine eşti?
— Yehuda Malkin. Numele nu-i spunea nimic.
— M-ai urm rit, zise Ben. i-am v zut colegul la Viena şi la
Paris.
— Da, a dat-o-n bar . Te-a urm rit toat s pt mâna trecut . Eu
îl sprijineam din umbr . La urma urmei, pot s - i spun: ne-a
angajat tat l dumitale.
— Tat l meu? Pentru ce.
— Max Hartman i-a r scump rat pe p rin ii noştri din
Germania nazist acum mai bine de cincizeci de ani. Omul care-a
fost omorât nu era doar colegul meu, ci şi v rul meu. Închise o
clip ochii. Fir-ar a dracului de treab . Avi nu trebuia s moar .
D du cu putere din cap. N-avea s se lase impresionat – nu era
momentul. Îl privi intens pe Ben şi v zu confuzia întip rit pe
chipul s u. Amândoi îi datoram totul tat lui dumitale. B nuiesc c
avea ceva influen asupra naziştilor, fiindc a ajutat şi alte familii
de evrei din Germania.
Max r scump rase evrei. Îi scosese din lag r? Sonnenfeld
spusese acelaşi lucru.
Anna interveni:
— Cine te-a preg tit? Nu eşti antrenat în America.
B rbatul se întoarse c tre ea.
— M-am n scut în Israel, într-un kibbutz. P rin ii mei s-au
stabilit în Palestina dup ce-au fugit din Germania.
— Ai fost în armata israelian ?
— Paraşutist. Ne-am mutat în America în ’68, dup r zboiul de
şase zile. P rin ii mei erau s tui de lupte. Dup liceu, am intrat în
armata israelian .
— Toat mascarada aia cu CIA, la Viena – ce dracu’ a fost?
— Pentru treaba aia, am cooptat un prieten american. Aveam
ordin s -l facem pe Ben s renun e, s -l ducem înapoi în State,
sub directa noastr protec ie.
— Dar cum ai… începu Anna.
391
— Uite, n-avem timp de aşa ceva. Dac vre i s -l interoga i pe
Strasser, a i face bine s v duce i acolo înainte s apar poli ia.
— Corect, spuse Anna.
— Stai, o întrerupse Ben. Ziceai c v-a angajat tat l meu. Când?
B rbatul privi iritat înjur.
— Acum vreo s pt mân . Ne-a sunat, pe Avi şi pe mine, ne-a
spus c te afli în Elve ia şi c eşti în pericol. Ne-a dat nume şi
adrese, locuri unde credea c ai putea s apari. Voia ca noi s
facem totul ca s te protej m, c nu dorea s -şi mai piard un fiu.
Se uit rapid în jur. Era s fii ucis sub ochii noştri la Viena. Şi la
Paris. Iar aici ai sc pat ca prin urechile acului.
În mintea lui Ben se înv lm şeau mai multe întreb ri.
— Unde se afl tat l meu?
— Nu ştiu. A spus c în Europa, dar n-a precizat unde, iar la-i
un continent mare. Zicea c o s întrerup leg tura cu toat
lumea, timp de mai multe luni. Ne-a l sat o mul ime de bani
pentru cheltuieli de c l torie. Mult mai mult decât am fi avut
nevoie, z u.
Între timp, Arma se aplecase peste corpul lui Vogler şi luase o
arm dintr-un toc de plastic. Deşurub amortizorul, îl puse în
buzunarul jachetei şi vârî arma sub betelia fustei, ascunzând-o cu
jacheta.
— Dar nu ne-ai urm rit pân aici, spuse ea, nu-i aşa?
— Nu, admise el. Numele lui Strasser era pe lista pe care mi-a
dat-o Max Hartman, împreun cu adresa şi numele lui de
acoperire.
— Ştie ce se întâmpl ! exclam Ben. Ştie cine sunt personajele.
Şi-a închipuit c pân la urm o s dau de Strasser.
— Ne-am inut dup Volger, c ruia nu prea-i p sa c era
urm rit. Aşa c , de îndat ce am aflat c pleca în Argentina şi c
are adresa lui Strasser…
— Ai supravegheat casa lui Strasser în ultimele dou zile,
aşteptând s apar Ben, spuse Anna.
El privi din nou înjur.
— Ar fi bine s v gr bi i.
— Da, dar mai întâi spune-mi ceva, continu ea. Dac tot ai
supravegheat casa: Strasser s-a întors de curând la Buenos Aires?
— Aşa se pare. Parc venea dintr-o vacan . Avea multe bagaje.
— L-a vizitat cineva de când s-a întors?
B rbatul se gândi o clip .
— Eu am v zut doar o infirmier . A ajuns aici acum o jum tate
392
de or …
— O infirmier ! exclam Anna.
Se uit la microbuzul alb parcat în fa a casei, pe care scria:
PERMANENCIA EN CASA.
— S mergem! strig ea.
— O, Doamne, zise Ben, urmând-o pe Anna, care alerg la uşa
din fa şi începu s sune insistent.
— La naiba, şopti ea. Am ajuns prea târziu. Yehuda Malkin se
plas lâng ei, în lateral.
Dup mai pu in de un minut, uşa se deschise încet. În fa a lor
ap ru un b rbat foarte b trân, slab şi cocârjat; fa a lui, intens
bronzat , pergamentoas , era plin de zbârcituri.
Josef Strasser.
— Quien es este? spuse el, încruntându-se. Se estet metiendo en
mis cosas – ya llego la enfermera que ine ticne que revisar.
— Spune c infirmiera lui e aici pentru control, zise Anna, apoi i
se adres pe un ton ferm b trânului:
— Nu! Herr Strasser, fereşte-te de infirmiera asta, te previn! O
siluet alb ap ru în spatele neam ului.
Ben strig :
— Anna! În spatele lui!
Infirmiera se apropie de uş , vorbind repede, aparent certându-l
pe Strasser:
— Vamos, Senor Albrecht, vamos para alici, que estoy apitrada!
Tengo que ver al proximo paciente todavia!
— Îi spune s se gr beasc , îi zise Anna lui Ben. are şi alt
pacient de consultat. Herr Strasser, femeia asta nu-i o infirmier
autentic – î i sugerez s -i ceri legitima ia!
Femeia în uniform alb îl prinse pe b trân de um r şi încerc
s -l trag în cas .
— Ya mismo, spuse ea, vamos!
Cu mâna liber înha clan a ca s închid uşa, dar Anna bloca
uşa cu genunchiul.
Infirmiera îl împinse deoparte pe Strasser, vârî mâna sub
uniform şi, cu o mişcare rapid , scoase o arm . Anna fu şi mai
iute.
— Nu mişca!
Infirmiera trase. Anna se r suci într-o parte, trântindu-l pe Ben
la p mânt.
Rostogolindu-se, Ben auzi o împuşc tur , urmat de un r cnet
animalic. Îşi d du seama c infirmiera tr sese spre Anna, dar ea se
393
ferise şi fusese lovit israelianul.
Anna trase dou focuri şi falsa infirmier se arcui pe spate
înainte de a se pr buşi pe podea.
Pre de o clip , se aşternu t cerea. Apoi se auzi vocea Annei.
— Ben, e-n regul ?
— Da.
— O, Iisuse, zise ea, întorcându-se s vad ce se întâmplase.
Strasser, ghemuit pe podea în halatul lui bleu, izbucnise în
hohote de plâns.
— Strasser, strig ea.
— Gott im Himmel, gemu el. Gott im Himmel. Sie haben mein
Lebengerettet. Dumnezeule din ceruri. Mi-a i salvat via a.

Imagini imprecise, lipsite de semnifica ie sau claritate, siluete


estompându-se în dâre cenuşii, dezintegrându-se în neant. La
început ap ru doar starea de conştient . Apoi sim i c -i e frig.
Doar pieptul îi era fierbinte. Sim i durerea. Asta era bine. Durerea
era bun . Durerea era prietena Arhitectului. Putea st pâni
durerea, o putea alunga la nevoie. Şi, apoi, însemna c era înc în
via .
Senza ia de frig nu era bun . Însemna c pierduse mult sânge.
C organismul lui intrase în stare de şoc. Pulsul avea s
încetineasc , inima s bat mai lent, vasele capilare, de la
extremit i, s se contracte pentru a micşora circuitul sanguin în
p r ile neesen iale ale corpului.
Trebuia s fac un inventar. Z cea la p mânt, nemişcat.
Ascult ! Pentru moment, nimic nu tulbura liniştea profund . Pe
urm , de parc s-ar fi f cut o conexiune, auzi voci în buşite,
venind parc dintr-o cl dire…
Dintr-o cas .
Din a cui cas ?
Se str duia s recupereze amintirile din ultima or .
Argentina. Buenos Aires.
Strasser.
Casa lui Strasser. Acolo îi aşteptase pe Benjamin Hartman şi
Anna Navarro, dar d duse peste… al ii. Peste cineva înarmat cu o
puşc de mare precizie.
Primise câteva gloan e în piept. Nimeni nu putea supravie ui
unui asemenea atac. Nu! Alung acel gând. Era un gând ineficient.
Un gând pe care l-ar fi putut avea un amator.
Nu fusese împuşcat. Era în regul . Sl bit într-un mod pe care-l
394
putea compensa, dar nu f r şanse de a controla situa ia. Ei
credeau c n-o mai putea controla, iar sta avea s fie atuul lui.
Pentru scurt timp reuşi s fixeze, ca pe nişte fotografii de paşaport,
imaginile celor trei inte: Benjamin Hartman; Anna Navarro; Josef
Strasser.
Mintea îi era îngroşat şi opac îns avea s func ioneze. Era
doar o chestiune de concentrare mintal : avea s atribuie r nile
altui corp – o sosie intens vizualizat , cineva însângerat şi în stare
de şoc. El era în regul . De îndat ce îşi va aduna for ele, va reuşi
s se mişte, s umble, s ucid . Puterea voin ei triumfase
întotdeauna şi avea s-o fac din nou.
Dac un observator ar fi urm rit cu aten ie corpul lui Hans
Vogler, ar fi distins, în toiul acestei cumplite concentr ri psihice,
slaba tres rire a unei pleoape, nimic mai mult. Fiecare mişcare
urma s fie pl nuit şi evaluat dinainte, aşa cum un om r t cit în
deşert îşi ra ionalizeaz înghi iturile de ap din bidon. Nu va face
mişc ri inutile.
Arhitectul tr ia ca s ucid . Asta era voca ia lui. Va ucide fie şi
numai pentru a dovedi c mai tr ia.

— Cine sunte i voi? întreb Strasser cu glas ascu it.


Ben îşi plimb privirea de la falsa infirmier în uniforma alb
p tat de sânge, r stignit pe podea, la asasinul care era s -i
omoare pe amândoi şi la misterioşii protectori angaja i de tat l lui,
care z ceau pe dalele din curte.
— Herr Strasser, zise Anna, poli ia o s apar dintr-o clip în
alta. Avem foarte pu in timp la dispozi ie.
Ben în elese la ce f cea ea aluzie: poli iştii argentinieni nu erau
de încredere; ei trebuia s plece înainte ca aceştia s soseasc .
Le r mânea foarte pu in timp ca s afle ce voiau de la b trânul
german.
— Eu nu sunt Strasser, protest el. V înşela i.
— Î i cunoaştem atât numele real, cât şi pseudonimul, zise
Anna cu ner bdare. Spune-mi: infirmiera asta venea de obicei?
— Nu. Infirmiera mea a fost bolnav s pt mâna asta. Eu sunt
anemic şi am nevoie de injec ii.
— Unde ai fost în ultimul timp – o lun sau dou ?
Strasser îşi trecu greutatea de pe un picior pe altul.
— Trebuie s stau jos, mârâi el şi pomi încet pe hol.
Anna şi Ben îl urmar c tre o camer spa ioas , în esat de
c r i.
395
— Te-ai ascuns, fiindc eşti criminal de r zboi, zise Anna.
— Nu sunt criminal de r zboi! şuier Strasser. Sunt la fel de
nevinovat ca un prunc.
Anna zâmbi.
— Dac nu eşti criminal de r zboi, de ce te ascunzi?
El şov i o clip înainte de a r spunde.
— Aici a devenit o mod eliminarea foştilor nazişti. Da, am fost
membru al partidului na ional-socialist. Argentina a semnat
acorduri cu Israel, Germania şi America – încearc s -şi schimbe
imaginea. Acum le pas doar de ceea ce crede America. M-ar
elimina numai ca s -l fac s zâmbeasc pe preşedintele american.
Şi s şti i c aici, în Buenos Aires, depistarea naziştilor e o afacere!
Pentru unii ziarişti e o ocupa ie permanent . Eu nu i-am fost
niciodat fidel lui Hitler. L-am considerat un nebun înc de la
începutul r zboiului. Avea s provoace distrugerea noastr , a
tuturor. Cei ca mine ştiau c trebuie ajuns la alte în elegeri. Au
c utat s -l ucid înainte de a mai aduce alte daune puterii noastre
industriale. Spre sfârşitul r zboiului, America de inea trei sferturi
din capitalul investit pe plan mondial şi dou treimi din puterea
industrial global .
F cu o pauz şi zâmbi.
— Individul era pur şi simplu nepriceput la afaceri.
— Dac te-ai întors împotriva lui Hitler, de ce eşti şi-acum
protejat de Kamaradenwerk? întreb Ben.
— Nişte b t uşi analfabe i, pufni St