Microeconomie PDF

Problema 1.
Se consideră un consumator doritor să cumpere bunuri de două

tipuri. Gusturile sale sunt reprezentate printr-o relaţie de preferinţă pe
mulţimea vectorilor de consum notată: f , preferat sau indiferent. Această
relaţie de preferinţă este o preordine completă (completă, reflexivă şi
tranzitivă) şi verifică ipotezele de nesaturare şi de convexitate.
Ţinând cont de ipotezele de mai sus, fiecare din afirmaţiile
următoare conţine o contradicţie. Precizaţi aceste contradicţii cu ajutorul
unei reprezentări grafice.
⎛ 1⎞ ⎛ 4⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 3⎞ ⎛ 5 ⎞
xA = ⎜ ⎟ , xB = ⎜ ⎟ , xC = ⎜ ⎟, xD = ⎜ ⎟ , xE = ⎜ ⎟,
⎝ 4⎠ ⎝ 1⎠ ⎝ 5 / 2⎠ ⎝ 2⎠ ⎝ 3 / 2⎠
⎛ 1/ 2 ⎞
xF = ⎜ ⎟.
⎝ 7 / 2⎠
C D
A1: x f x , x f x şi x f x .
A C B C
A2: x f x , x ≈ x , x f x şi x f x .
B A D B C D A C
A3: xA f xC , x A ≈ x B şi x E ≈ x C .
F D
A4: x f x şi x f x .
B F
A5: x f x şi x f x .
F B B C
Rezolvare:
Ipoteza de nesaturare:
Fie x1=( x11 , x12 ,..., x1n ) , x2 =( x12 , x22 ,..., x 2n ) doi vectori de consum
posibil.
Dacă x 2h f x1h ∀ h =1,2,3,…,n şi inegalitatea este strictă pentru cel
puţin un h, atunci: x 2 f x1 şi x1 nu este preferat sau indiferent lui x2 .
( x2 - x1 > 0 ⇒ x 2 f x1 , dar x1 nu este preferat sau indiferent lui x2).
Microeconomie-aplicaţii la nivelul agenţilor economici
x2
B xB
αxB+(1-α)xC
xo
C xC
x1
Figura 1.1. Convexitatea preferinţelor
Ipoteza de convexitate a preferinţelor:

Fie x B f x 0 şi x C f x 0 (orice punct de pe segmentul [BC]
îndeplineşte această proprietate).
Avem: A1: D ∈ d AB şi prin convexitate avem:
C D
x f x deoarece x f x şi x f x , dar x f x constituie o
D C A C B C
contradicţie.
A2: x D ≈ x B f x A f x C ⇒ x D f x C ceea ce înseamnă că
relaţia xC f x D este falsă.
Altfel, x A f x C f x D ≈ x B ⇒ x A f x B ceea ce conduce la concluzia
că xB f xA este falsă.
A3: x B ≈ x A f x C ⇒ x B f x C.
C
Prin ipoteza de saturare avem: xE f xB f x . Deci x E f xC si
x ≈ x sunt contradictorii.
E C
A4: xA f x F (din ipoteza de nesaturare) şi x B f x F (din

ipoteza de convexitate). Atunci,
αxA+(1-α)xB= x D f x F , ceea ce este în contradicţie cu xF f xD.
A5. Fie G punctul de abscisă 2 situat pe segmentul FB şi fie

G
x vectorul de consum corespunzător.
Capitolul 1. Teoria consumatorului
⎛ 2 ⎞
Avem: xG = ⎜ ⎟ . Deoarece 5/2> 17/7 din ipoteza de nesaturare
⎝ 17 / 7⎠
rezultă că xC f xG .
x2
4 A
F
7/2
3 C
5/2
2 D
G E
3/2
1 B
1/2 1 2 3 4 5 x1
Figura 1.2. Situaţia punctelor A,B,C,D,E,F
pe grafic
Dar G ∈ d FB şi cum x F f x B şi x B f x B (din reflexivitate) ⇒

x fx .
G B
Dar x B f x C ⇒ x G f x C , ceea ce contrazice xC f xG .
Problema 1.2.
Fie funcţiile de utilitate:

a) U 1 ( x1 , x2 ) = x1α x2β , α > 0 , β > 0
b) U 2 ( x1 , x2 ) = x1ρ + x2ρ , 0 < ρ < 1 ,
unde x1 şi x 2 desemnează cantităţile consumate din bunurile 1 şi 2,

cu x1 ≥ 0 , x 2 ≥ 0 .
Reprezentaţi grafic o curbă de indiferenţă pentru fiecare din aceste
funcţii şi verificaţi proprietatea de descreştere a ratei marginale de
substituţie a bunului 2 cu bunul 1.
Rezolvare:
a) Curba de indiferenţă, corespunzătoare nivelului de utilitate u, este:

1 α
−
x1α x 2β = u sau x2 = u β
x β
= f ( x1 ) ,
de unde:
∂f ( x1 ) = −
α
u
1
β
− (α + β )
x1 β
< 0 ,
∂ x1 β
deci, curba de indiferenţă este descrescătoare.
∂U 1 ∂U 2 αx
Deci avem: Rms (2,1) = − : =− 2.
∂x1 ∂x2 β x1
x2
u1/β
1 x1
Figura 1.3. Curba de indiferenţă pentru funcţia
de utilitate U1
Curba de indiferenţă corespunzătoare nivelului de utilitate u este:

1
ρ ρ
x1 + x2 = u , de unde: x 2 = ( u − x1 ) =h(x1). Cum: x1 ≥ 0 ρ ρ
şi x2 ≥ 0 , se obţine că:
0 ≤ x1 ≤ u ρ .
1− ρ
Avem: h ( x1 ) = −(u − x1 ) ρ x1ρ −1 < 0 , pentru: x1>0, deci curba de

' ρ
indiferenţă este descrescătoare, având:
1− ρ
∂ U 2 / ∂ x1 ⎛x ⎞
Rms (2,1) = − = −⎜ 2 ⎟ .
∂ U / ∂ x2
2
⎝ x1 ⎠
Curba de indiferenţă este redată în figura următoare:
x2
u1/ρ
u1/ρ x1
Figura 1.4. Curba de indiferenţă pentru funcţia

de utilitate U 2
Problema 1.3.
x1 x2
Fie funcţia de utilitate U ( x1 , x2 ) = , unde x1, x2 reprezintă
x1 + 2 x2
cantităţile consumate din cele două bunuri.
Reprezentaţi curbele de indiferenţă corespunzătoare unui nivel de
utilitate u>0.
Rezolvare:
Curba de indiferenţă corespunzătoare nivelului de utilitate u>0

rezultă din:
x1 x2
=u,
x1 + 2 x2
Se va exprima x2 ca funcţie de x1:

ux1
x2 = f ( x1 ) = .
x1 − 2u
− 2u 2
f ' ( x1 ) = < 0 => f este descrescătoare;
( x1 − 2 u ) 2
4u 2
f '' (x 1 ) = > 0 => f este convexă.
(x 1 − 2 u) 2
x2
0 2u x1
Figura 1.5. Curba de indiferenţă
Problema 1.4.
Un consumator poate achiziţiona două bunuri, în cantitaţile x1 şi

respectiv x2 . Preţul unitar al primului bun este egal cu 3, iar preţul celui de
al doilea este egal cu 2. Preferinţele consumatorului sunt reprezentate prin
funcţia de utilitate:
U ( x1 , x2 ) = ( x1 + 4 )( x1 + x2 ) , cu x1 ≥ 0 , x2 ≥ 0 .
Se cere:
a) Reprezentaţi grafic curba de indiferenţă care corespunde unui

nivel de utilitate u>0.
b) Determinaţi cantitatea optimă consumată din fiecare bun în
funcţie de venitul V.
c) Reprezentaţi pe acelaşi grafic curbele lui Engel, relativ la cele

două bunuri, şi caracterizaţi aceste bunuri.
Rezolvare:
a) Ecuaţia curbei de indiferenţă corespunzătoare unui nivel de

utilitate u>0, rezultă din egalitatea:
u
( x1 + 4 )( x1 + x2 ) = u , cu u-dat sau x2 = − x1 = f ( x1 ) .
x1 + 4
u
Avem: f ' ( x1 ) = − 2
−1 < 0 (deci strict descrescătoare) şi:
( x1 + 4)
u
f '' ( x1 ) = 2 3
> 0 (deci convexă).
( x1 + 4)
u
Curba de indiferenţă intersectează axa verticală în x 2 = şi axa
4
orizontală în x1 = −2 + 4 + u .
Restricţia bugetară se scrie:
3 x1 + 2 x2 = V .
Există 3 cazuri posibile, şi anume:
x2
u
4
-2- 4 + u 0 -2+ 4 + u x1
b1) dacă x1 ≥ 0 şi x2 ≥ 0 . Consumul optim din cele două bunuri

rezultă din îndeplinirea următoarelor condiţii necesare de optim:
2 x1 + x2 + 4 3
Rms (2,1) = =
x1 + 4 2
cu restricţia: 3x1 + 2 x2 = V ,
V V
care conduc la: x1 = − 2 , şi respectiv: x2 = 3 − , cu 4≤ V ≤ 12 .
2 4
x2 A
0 B x1
Figura 1.7. Alegerea optimă în cazul x 1 ≥ 0 |

şi x 2 ≥ 0
2 x1 + x2 + 4 3
b2) dacă x1 = 0 şi x2 ≥ 0 , avem: Rms (2,1) = <
x1 + 4 2
cu restricţia: 3x1 + 2 x2 = V .
V
Cum x1 = 0 , se deduce că: x2 = , cu V<4 (vezi figura 1.8.).
2
x2
V/2
0 B V/3 x1
Figura 1.8. Alegerea optimă în cazul când x1 = 0
şi x2 ≥ 0 .
b3) dacă x1 ≥ 0 şi x2 = 0 . Consumul optim din bunul x1 este:

V
x1 = , cu V>12 (vezi figura 1.9.).
3
x2
A
V/2
V/3 x1
Figura 1.9. Alegerea optimă în cazul x 1 ≥ 0 şi x 2 = 0 .
Concluzie:
⎧ V
⎪ x1 = 0 şi x2 = , dacă V < 4
2
⎪
⎪ V V
Soluţia va fi: ⎨ x1 = − 2 şi x2 = 3 − , dacă 4 ≤ V ≤ 12
⎪ 2 4
⎪ V
⎪ x1 = şi x2 = 0, dacă V > 12
⎩ 3
c) Curbele lui Engel sunt reprezentate în figura următoare:
Consum
2 Bunul 1
4
Bunul 2
0 4 12 Venit
Figura 1.10. Curbele lui Engel pentru cele două bunuri
Se observă că bunul 1 este normal, deoarece pe măsură ce venitul

creşte, consumul creşte de asemenea. Pentru bunul 2, se constată că pentru
un venit mai mic decât 4, consumul creşte odată cu venitul, pentru ca la un
venit superior valorii 4, o creştere a venitului să genereze o reducere a
consumului din bunul 2. Deci bunul 2 spunem că este inferior.
Problema 1.5.
Un consumator dispune de un venit V pentru a cumpăra două bunuri.

Notăm cu p1 şi p2 preţurile unitare ale celor două bunuri, consumate în
cantităţile x 1 şi x 2 . Preferinţele consumatorului sunt reprezentate printr-o
funcţie de utilitate U, definită prin:
U ( x1 , x2 ) = x1 + x2 , x1 ≥ 0 , x2 ≥ 0 .
Se cere:
Calculaţi funcţia de cerere pentru fiecare bun. Se presupune că
p2
V> 2 .
4 p1
Calculaţi pentru fiecare bun, elasticitatea cererii în raport cu venitul

şi preţul în cazul p1=1 şi p 2 =2 şi V = 3.
Rezolvare:
a) Problema pe care trebuie să o rezolve consumatorul este:

(
⎧⎪max x1 + x2
⎨ x1 , x2
)
⎩⎪ p1 x1 + p2 x2 = V
Dacă λ este multiplicatorul lui Lagrange, putem scrie:
L ( x1 , x2 , λ ) = x1 + x2 + λ (V − p1 x2 − p2 x2 ) ,
de unde condiţiile de optim sunt următoarele:
⎧ ∂L 1 −1/ 2
⎪ ∂x = 0 ⇒ 2 x1 − λ p1 = 0
⎪ 1
⎪ ∂L
⎨ = 0 ⇒ 1 − λ p2 = 0
⎪ ∂x2
⎪ ∂L
⎪ =0 ⇒ p1 + p2 = V
⎩ ∂λ
Rezolvând sistemul, se obţin funcţiile de cerere din cei doi factori:

p 22
x1 = ,
4 p12
V p2
x2 = −
p 2 4 p1
2
p
Din condiţia: V> 2 , se deduce că: x1 ≥ 0 şi x 2 ≥ 0 . Dacă această
4 p1
condiţie nu este adevărată, cel puţin teoretic, se poate obţine soluţia: x1 > 0
şi x2 = 0 .
b) Fie η h = elasticitatea cererii bunului h în raport cu venitul;

ε h = elasticitatea cererii bunului h în raport cu preţul bunului
h (elasticitatea directă);
γ hk = elasicitatea cererii bunului h în raport cu preţul bunului
k (elasticitatea încrucişată).
Dacă p1 = 1 , p2 = 2 şi V = 3 obţinem:
x1 = 1 şi x2 = 1 şi deci:
Pentru bunul 1:
∂x1 x1
η1 = : =0
∂V V
∂x1 x1
ε1 = : =−2
∂p1 p1
∂x1 x1
γ 11 = : =2
∂p2 p2
Pentru bunul 2:
∂x2 x2 3
η2 = : =
∂V V 2
∂x2 x2 .
ε2= : =−2
∂p2 p2
∂x2 x2 1
γ 21 = : =
∂p1 p1 2
Deoarece η1 = 0 , bunul 1 este situat la frontiera dintre bunurile

normale şi bunurile inferioare. Bunul 2 este un bun de lux ( η2 > 1 ).
Deoarece γ 12 > 0 , γ 21 > 0, există o substituibilitate brută a bunului
1 cu bunul 2, respectiv a bunului 2 cu bunul 1.
Problema 1.6.
Fie următoarea funcţie de utilitate a consumatorului:

U ( x1 , x2 ) = x1α x2β , 0 < α < 1, 0 < β < 1 ,
unde x1, x2 reprezintă cantităţile consumate din bunul 1, respectiv bunul 2 iar
vectorul de preţuri unitare este p = ( p1 , p2 ) . Se ştie că venitul de care
dispune consumatorul este V>0.
a) Să se determine cererea necompensată din cele două bunuri;
b) Să se determine funcţia de utilitate indirectă pentru cererea
necompensată;
c) Să se determine cererea compensată din cele două bunuri;
d) Să se determine funcţia de utilitate indirectă pentru cererea
compensată.
Rezolvare:
a) Se scrie problema de optim a consumatorului, pentru

determinarea cererii necompensate:
(
[ m ax ] x1α x 2β )
x1 , x 2
p 1 x1 + p 2 x 2 = V
Se scrie Lagrangeanul asociat problemei de optim:

L ( x1 , x2 , λ ) = x1α x2β + λ (V − p1 x1 − p2 x2 )
Se determină condiţiile necesare de optim:
⎧ ∂L
⎪ ∂x = 0 ⇒ α x1 x2 − p1λ = 0
α −1 β
⎪ 1
⎪ ∂L
⎨ = 0 ⇒ β x1α x2β −1 − p2 λ = 0
⎪ ∂x2
⎪ ∂L
⎪ = 0 ⇒ p1 x1 + p2 x2 = V
⎩ ∂λ
Împârţind primele două ecuaţii şi făcând sistem cu a treia se obţine:
⎧ α x2 p1
⎪ × = ;
⎨ β x1 p2 .
⎪
⎩ p1 x1 + p2 x2 = V
β p1 x1
De aici, rezultă că: x2 = . Înlocuind în a treia ecuaţie se
α p2
obţin:
β p1 x1
p1 x1 + = V ⇒ (α + β ) p1 x1 = α V ⇒
α
αV βV
x1* = şi x 2* =
(α + β ) p1 (α + β ) p 2
b) Funcţia de utilitate indirectă pentru cererea necompensată se
obţine înlocuind cererile optime în funcţia de utilitate:
α β
⎡ αV ⎤ ⎡ βV ⎤
U (x , x ) = ⎢
* *
⎥ ⎢ ⎥ =
1 2
⎣ ( α + β ) p1 ⎦ ⎣ ( α + β ) p 2 ⎦
α β α +β
⎛α ⎞ ⎛ β ⎞ ⎛ V ⎞
=⎜ ⎟ ×⎜ ⎟ ×⎜ ⎟
⎝ p1 ⎠ ⎝ p 2 ⎠ ⎝α + β ⎠
c) Se scrie problema de optim a consumatorului, pentru
determinarea cererii compensate:
[ min ] ( p1 x1 + p2 x2 )
x1 , x 2
x1α x 2β = u , cu u − dat .
L ( x1 , x2 , µ ) = p1 x1 + p2 x2 + µ ( u − x1α x2β )

⎧ ∂L
⎪ ∂x = 0 ⇒ p1 − µ α x1 x2 = 0
α −1 β
⎪ 1
⎪ ∂L
⎨ = 0 ⇒ p2 − µβ x1α x2β −1 = 0
⎪ ∂x2
⎪ ∂L α β
⎪ = 0 ⇒ u = x1 x2
⎩ ∂λ

⎧α x2 p1
⎪β × =
⎨ x1 p2
⎪ xα x β = u
⎩ 1 2
β p 1 x1
De aici, rezultă că: x 2 = .
α p2
Înlocuind în a treia ecuaţie se obţin:
β
β
⎛ β p1 ⎞ α +β ⎛ α p2 ⎞α +β
x 1α x 1β ⎜ ⎟ = u ⇒ x 1∗ ∗ = u ⎜ ⎟
⎝ α p2 ⎠ ⎝ β p1 ⎠
α
α +β ⎛ β p1 ⎞ α +β
ş i x 2** = u ⎜ ⎟
⎝ α p2 ⎠
d) Funcţia de utilitate indirectă pentru cererea compensată se obţine

înlocuind cererile optime în funcţia de utilitate:
αβ αβ
α β
⎛ α p2 ⎞ α + β ⎛ β p1 ⎞ α + β
U ( x1** , x 2** ) = u α + β ⎜ ⎟ × u α +β ⎜ ⎟ =u .
⎝ β p1 ⎠ ⎝ α p2 ⎠
Problema 1.7.

U ( x 1 , x 2 ) = x 12 x 23 ,
unde x1, x2 reprezintă cantităţile consumate din bunul 1, respectiv bunul 2.
Să se atate dacă funcţia este sau nu concavă.
Rezolvare:
Se ştie că o funcţie este conavă dacă matricea Hessian este negativ

definită. O matrice este negativ definită dacă minorii principali au semne
alternante începând cu semnul minus.
Matricea Hessian este dată de derivatele de ordinul II ale funcţiei de

utilitate:
⎛ ∂ 2U ∂ 2U ⎞
⎜ 2 ⎟
∂x1 ∂x1∂x2
H =⎜ 2 ⎟
⎜ ∂U ∂ 2U ⎟
⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ∂x2 ∂x1 ∂x2
2
⎠
Astfel:
∂U ∂U
= 2 x1 x23 şi = 3 x12 x22 .
∂x1 ∂x2
Iar derivatele de ordinul II sunt:
∂ 2U ∂ 2U
= 2 x 3
2 = 6 x1 x22 ;
∂ x12 ∂ x1∂ x2
∂ 2U ∂ 2U
= 6 x1 x22 = 6 x12 x2 .
∂ x2 ∂ x1 ∂ x22
Matricea devine:
⎛ 2 x 23 6 x1 x 22 ⎞
H =⎜
⎜ 6 x x 2 6 x 2 x ⎟⎟ .
⎝ 1 2 1 2 ⎠
Se observă că minorul de ordinul I, ∆1 = 2 x23 este pozitiv. Pentru ca

funcţia să fie concavă ar fi trebuit ca acesta să fie negativ. Se poate astfel
afirma că funcţia nu este concavă.
Problema 1.8.
Fie funcţia de utilitate U ( x1 , x2 ) = Cx1α x2β , cu C , α , β > 0 .

Determinaţi ce condiţii trebuiesc puse pentru α şi β astfel încât funcţia de
utilitate să fie strict concavă.
Rezolvare:
Se va scrie matricea Hessian asociată:

⎛ ∂ 2U ∂ 2U ⎞
⎜ ⎟
⎜ ∂x12 ∂x1∂x2 ⎟
H= .
⎜ ∂ 2U ∂ 2U ⎟
⎜⎜ ⎟
⎝ ∂x2 ∂x1 ∂x22 ⎟⎠
Calculăm derivatele de ordinul I şi II:
∂U ∂U
= Cα x1α −1 x2β şi = C β x1α x2β −1
∂x1 ∂x 2
∂ 2U ∂ 2U
= Cα (α − 1) x1α −1 x2β ; = Cαβ x1α −1 x2β −1 ; .
∂x12
∂x1∂x2
∂ 2U ∂ 2U
= Cαβ x1α −1 x2β −1 ; = C β ( β − 1) x1α x2β −1 .
∂x2 ∂x1 ∂ x2
2
Şi se obţine matricea Hessian:

⎛ Cα (α − 1) x1α −1 x2β Cαβ x1α −1 x2β −1 ⎞
H =⎜ α −1 β −1 ⎟
⎝ Cαβ x1 x2 C β (β − 1) x1α x2β −1 ⎠
Pentru ca funcţia de utilitate să fie strict concavă trebuie ca matricea
Hessian să fie negative definită, ceea ce înseamnă că minorii principali
trebuie să aibă semne alternante începând cu minus.
∆ < 0;
Astfel, se vor pune condiţiile: 1
∆ 2 > 0.
Din matricea Hessian, minorul principal de ordinul I este:
∆1 = Cα (α − 1) x1α −1 x2β . Pentru ca acesta să fie <0 , şi din C , α , β > 0 trebuie
ca α ∈ ( 0,1) .
Minorul de ordinul II este determinantul matricii Hessian:
⎛ C α (α − 1) x1α −1 x 2β C αβ x1α −1 x 2β −1 ⎞
∆2 = ⎜ ⎟=
⎝ C αβ x1 x 2
α −1 β −1
C β ( β − 1) x1α x 2β −1 ⎠
= αβ (1 − α − β ) C 2 x12α − 2 x 22 β − 2
Din ∆ 2 > 0 şi C , α , β > 0 rezultă că 1 − α − β > 0 ⇒ α + β < 1 .
Pentru ca funcţia de utilitate să fie strict concavă trebuie ca
α ∈ ( 0,1) şi ca α + β < 1 .
Problema 1.9.
Fie un consumator cu funcţia de utilitate: U ( x1 , x2 ) = ( x2 + 2 )( x1 + x2 ) , şi

x1 , x2 ≥ 0 .
Să se determine curba de indiferenţă a consumatorului pentru un nivel u>0 dat al

utilităţii şi să se reprezinte grafic.
Rezolvare:
Se egalează funcţia de utilitate cu nivelul dat al acesteia:
( x2 + 2 )( x1 + x2 ) = u şi se exprimă x2 ca funcţie de x1:
u u
x1 + x2 = ⇒ x2 = − x1 = f ( x1 ) .
x1 + 2 x1 + 2
Se va reprezenta grafic f ( x1 ) .
u
f ' ( x1 ) = −1 − < 0 => f descrescătoare;
( x1 + 2 )
2
2u
f " ( x1 ) = > 0 => f convexă.
( x1 + 2 )
3
Se respectă în acest fel proprietăţile curbei de indiferenţă: să fie descrescătoare şi

convexă.
Se determină intersecţiile cu axele:
u
∩(0 x1 ) ⇒ x2 = 0, − x1 = 0 ⇒ x1 = −1 + 1 + u ;
x1 + 2
u
∩(0 x2 ) ⇒ x1 = 0, f ( x1 ) = = x2
2
Grafic:
x2
u
2
0 −1 + 1 + u x1
Problema 1.10.
Fie un consumator cu funcţia de utilitate:

U ( x1 , x2 ) = x1 x2 , şi x1 , x2 ≥ 0 .
Să se determine curba de indiferenţă a consumatorului pentru un
nivel u=10 dat al utilitaţii şi să se reprezinte grafic.
Rezolvare:
Se egalează funcţia de utilitate cu nivelul dat al acesteia:

x1 x2 = u = 10 şi se exprimă x2 ca funcţie de x1:
100
x1 x2 = 10 ⇒ x1 x2 = 10 ⇒ x2 = = f ( x1 ) .
x1
Se va reprezenta grafic f ( x1 ) .
100
f ' ( x1 ) = − 2 < 0 => f descrescătoare;
x1
200
f " ( x1 ) = 3 > 0 => f convexă.
x1
Se respectă în acest fel proprietăţile curbei de indiferenţă: să fie

descrescătoare şi convexă.
Se determină intersecţiile cu axele:

100
∩(0 x1 ) ⇒ x2 = 0, lim = 0 ⇒ 0 x1 − asimptotă verticală
x1 →∞ x
1
∩(0 x2 ) ⇒ x1 = 0, lim f ( x1 ) = ∞ ⇒ 0 x2 − asimptotă orizontală

x1 → 0
Curba de indiferenţă este repezentată în figura următoare:

x2
0 x1
Problema 1.11.
Fie un consumator a cărui funcţie de utilitate este

U ( x1 , x2 ) = x1 ( x2 − 1) , cu x1 , x2 ≥ 0 .
Venitul de care dispune este de 3 u.m. iar vectorul de preţuri este
p = (1 1) .
a) Să se determine cererea necompensată;
b) Să se determine cererea compensată pentru un nivel dat al

utilităţii u=100.
Rezolvare:
a) Se scrie problema de optim asociată consumatorului:
⎧⎪ max U ( x1 , x 2 ) = x1 ( x 2 − 1)
x ,x
⎨ 1 2
⎪⎩ p1 x1 + p 2 x 2 = V
Se rezolvă prin metoda multiplicatorilor lui Lagrange.
L ( x1 , x2 , λ ) = x1 x2 − x1 + λ (V − p1 x1 − p 2 x2 )
Condiţiile necesare de optim sunt:
⎧ ∂L
⎪ ∂x = 0 ⇒ x2 − 1 − p1λ = 0;
⎪ 1
⎪ ∂L
⎨ = 0 ⇒ x1 − p2 λ = 0; .
⎪ ∂x2
⎪ ∂L
⎪ = 0 ⇒ p1 x1 + p2 x2 = V
⎩ ∂λ
⎧ x2 − 1 p1
⎪ = ;
⎨ x1 p2 .
⎪
⎩ p1 x1 + p2 x2 = V
V + p2
De aici, rezultă că: x 2 =
*
. Înlocuind în a treia ecuaţie se
2 p2
obţin:
V + p2 V − p2
p1 x1 + = V ⇒ x1* = .
2 2 p1
⎛ V + p2 ⎞
⎛ x ⎞ ⎜ 2 p2 ⎟ ⎛ 2 ⎞
*
Cererea optimă va fi: x* = ⎜ ⎟ = ⎜1 ⎟ =⎜ ⎟.
⎝ x ⎠ ⎜ V − p2 ⎟ ⎝ 1 ⎠
*
2
⎜ 2p ⎟
⎝ 1 ⎠
b) Se scrie problema de optim asociată consumatorului:
⎧⎪ min { p1 x1 + p 2 x 2 }
x ,x
⎨ 1 2
⎪⎩ x1 ( x 2 − 1) = u = 100
L ( x1 , x2 , λ ) = p1 x1 + p2 x2 + λ (100 − x1 x2 + x1 )
⎧ ∂L
⎪ ∂x = 0 ⇒ p1 − λ ( x2 − 1) = 0;
⎪ 1
⎪ ∂L
⎨ = 0 ⇒ p2 − λ x1 = 0;
⎪ ∂x2
⎪ ∂L
⎪ = 0 ⇒ x2 x1 − x1 = 100.
⎩ ∂λ

⎧ x2 − 1 p1
⎪ =
⎨ x1 p2
⎪ x x − x = 100
⎩ 2 1 1
100 p2 p2
De aici, rezultă că: x1** = = 10 . Înlocuind în a treia
p1 p1
ecuaţie se obţine:
p2 p1
10 ( x2 − 1) = 100 ⇒ x2** = 10 +1 .
p1 p2
⎛ p2 ⎞
⎜ 10 ⎟
⎛ x1** ⎞ ⎜ p1 ⎟ ⎛ 10 ⎞
Cererea optimă va fi: x ** = ⎜ ** ⎟ = ⎜ ⎟ = ⎜ 11 ⎟ .
⎝ x2 ⎠ ⎜ p1 ⎟ ⎝ ⎠
⎜ 10 + 1 ⎟
⎝ p2 ⎠
Problema 1.12.
Se consideră un consumator ce dispune de un venit V, strict pozitiv,

pentru a cumpăra două bunuri notate x1 şi x2. Preţurile celor două bunuri, p1
şi p2, sunt presupuse strict pozitive.
Preferinţele consumatorului sunt reprezentate prin funcţiile de
utilitate U ( x1 , x2 ) = x1 x2 , unde x1 şi x2 sunt cantităţile consumate din cele
două bunuri.
Venitul acestuia este de 12 u.m. iar vectorul de preţuri este
p = ( 2 1) .
Se cere:
b) Dacă p2 şi V sunt constante iar p1 scade cu o unitate, să se
determine natura bunului 1;
c) Dacă p1 şi V rămân constante iar p2 creşte cu o unitate, să se
determine natura bunului 2;
d) Dacă p1 şi p2 rămân constante iar venitul creşte la 16 u.m., să se
determine natura bunurilor.
Rezolvare:

⎧⎪ max U ( x1 , x 2 ) = x1 x 2
⎨ x1 , x2
⎪⎩ p1 x1 + p 2 x 2 = V
L ( x1 , x2 , λ ) = x1 x2 + λ (V − p1 x1 − p 2 x2 )

⎧ ∂L 1 − 12 12
⎪ = 0 ⇒ x1 x2 − p1λ = 0
∂
⎪ 1 x 2
⎪⎪ ∂L 1 12 − 12
⎨ = 0 ⇒ x1 x2 − p2 λ = 0
⎪ 2∂ x 2
⎪ ∂L
⎪ = 0 ⇒ p1 x1 + p2 x2 = V
⎪⎩ ∂λ
⎧ x2 p1
⎪ =
⎨ x1 p2
⎪
⎩ p1 x1 + p2 x2 = V
V
De aici, rezultă că: x 2* = . Înlocuind în a treia ecuaţie se obţin:
2 p2
V V
p1 x1 + = V ⇒ x1* = .
2 2 p1
⎛ V ⎞
⎛ x ⎞ ⎜ 2 p1 ⎟ ⎛ 3 ⎞
*
Cererea optimă va fi: x = ⎜ ⎟ = ⎜
* 1 ⎟ = ⎜ ⎟.
x
⎝ ⎠ ⎜
*
2
V ⎟ ⎝6⎠
⎜ 2p ⎟
⎝ 2⎠
V 12
c) Noua cerere din bunul 1 va fi: x1* = '
= = 6 > 3 buc =>
2 p1 2
bunul 1 este normal (când preţul său scade, cererea creşte).
V 12
d) Noua cerere din bunul 2 va fi: x2* = '
= = 3 < 6 buc =>
2 p2 4
bunul 2 este normal (când preţul său creşte, cererea scade).
V ' 16
e) Noua cerere din bunul 1 va fi: x1* = = = 4 > 3 buc şi noua
2 p1 4
V ' 16
cerere din bunul 2 va fi: x2* = = = 8 > 6 buc => bunul 1 şi
2 p2 2
bunul 2 sunt normale (când venitul consumatorului creşte iar
preţurile bunurilor rămân constante, cererile din cele două bunuri
cresc).
Problema 1.13.

2
utilitate U ( x1 , x2 ) = x1 + x2 , unde x1 şi x2 sunt cantităţile consumate
3
din cele două bunuri.
p = ( 2 4) .
Se cere:
b) Să se calculeze elasticitate directă a cererii din cele couă bunuri
în raport cu preţurile lor;
c) Să se calculeze elasticitatea cererii din cele două bunuri în raport
cu venitul şi să se determine natura bunurilor.
Rezolvare:
⎧ ⎛2 ⎞
⎪ mx ,ax ⎜ x1 + x 2 ⎟
⎨ 1 x2
⎝3 ⎠
⎪p x + p x =V
⎩ 1 1 2 2

2
L ( x1 , x2 , λ ) = x1 + x2 + λ (V − p1 x1 − p 2 x2 )
3
⎧ ∂L 1 − 12
⎪ = 0 ⇒ x1 − p1λ = 0
⎪ ∂x1 3
⎪⎪ ∂L 1 − 12
⎨ = 0 ⇒ x2 − p2 λ = 0
⎪ ∂x2 2
⎪ ∂L
⎪ = 0 ⇒ p1 x1 + p2 x2 = V
⎪⎩ ∂λ

⎧ 2 x2 p1
⎪ × =
⎨ 3 x1 p2
⎪
⎩ p1 x1 + p2 x2 = V
3 2V
De aici, rezultă că: p1 x1 + p1 x1 = V ⇒ x1* =
2 5 p1
3V
şi x2* = .
5 p2
⎛ 2V ⎞
⎛ x ⎞ ⎜ 5p ⎟ ⎛ 2 ⎞
*
Cererea optimă va fi: x* = ⎜ ⎟ = ⎜ 1 ⎟ = ⎜ ⎟ .
1
⎝ x ⎠ ⎜ 3V ⎟ ⎝ 1.5 ⎠
*
2
⎜ 5p ⎟
⎝ 2⎠
b) Elasticitatea directă a cererii din bunul 1 este:

∂x x −2V 2V
Ex1 p1 = 1 : 1 = 2 : 2 = −1 => cererea din bunul 1 este unitar
∂p1 p1 5 p1 5 p1
inelastică.
Elasticitatea directă a cererii din bunul 2 este:

∂x x −3V 3V
Ex2 p2 = 2 : 2 = 2 : 2 = −1 => cererea din bunul 2 este unitar
∂p2 p2 5 p2 5 p2
inelastică.
c) Elasticitatea cererii din bunul 1 în raport cu venitul este:
∂x1 x1 −2V 2V
Ex1 p1 = : = : = −1 => bunul 1 se află la frontiera
∂p1 p1 5 p12 5 p12
dintre bunurile normale şi bunurile superioare.
Elasticitatea cererii din bunul 2 în raport cu venitul este:
∂x2 x2 3 3
Ex2 V = : = : = 1 => bunul 2 se află la frontiera dintre
∂V V 5 p2 5 p2
bunurile normale şi bunurile superioare.
Problema 1.14.

utilitate U ( x1 , x2 ) = 3 x1 x2 , unde x1 şi x2 sunt cantităţile consumate din cele
două bunuri.
p = ( 2 1) .
Se cere:
b) Să se determine cererea compensată pentru un nivel dat al
utilităţii u = 30;
c) Să se calculeze funcţia de cheltuială;
d) Să se calculeze funcţia de utilitate pentru cererea compensată.
Rezolvare:
⎧⎪ max 3 x1 x 2
⎨ x1 , x2
⎪⎩ p1 x1 + p 2 x 2 = V
L ( x1 , x2 , λ ) = 3 x1 x2 + λ (V − p1 x1 − p 2 x2 )

⎧ ∂L 3 − 12 12
⎪ = 0 ⇒ x1 x2 − p1λ = 0
⎪ ∂ x1 2
⎪⎪ ∂L 3 12 − 12
⎨ = 0 ⇒ x1 x2 − p2 λ = 0
⎪ ∂x2 2
⎪ ∂L
⎪ = 0 ⇒ p1 x1 + p2 x2 = V
⎪⎩ ∂λ

⎧ x2 p1
⎪ =
⎨ x1 p2
⎪
⎩ p1 x1 + p2 x2 = V
De aici, rezultă că: x 2* = V . Înlocuind în a treia ecuaţie se obţin:
2 p2
V V
p1 x1 + = V ⇒ x1* = .
2 2 p1
⎛ V ⎞
⎛ x ⎞ ⎜ 2 p ⎟ ⎛ 4⎞
*
Cererea optimă va fi: x* = ⎜ ⎟ = ⎜ 1 ⎟ = ⎜ ⎟ .
1
⎝ x ⎠ ⎜ V ⎟ ⎝8⎠
*
2
⎜ 2p ⎟
⎝ 2⎠
b) Se scrie problema de optim asociată consumatorului:
⎧ min { p1 x1 + p 2 x 2 }
⎪ x1 , x2
⎨
⎪⎩ 3 x1 x 2 = 30

(
L ( x1 , x2 , λ ) = p1 x1 + p2 x2 + λ 10 − x1 x2 )
⎧ ∂L 3 − 12 12
⎪ = 0 ⇒ p1 − λ x1 x2 = 0;
∂
⎪ 1 x 2
⎪⎪ ∂L 3 12 − 12
⎨ = 0 ⇒ p 2 − λ x1 x2 = 0;
⎪ 2∂ x 2
⎪ ∂L
⎪ = 0 ⇒ x1 x2 = 10.
⎪⎩ ∂λ

⎧ x2 p1
⎪ x = p
⎨ 1 2
⎪ x x = 10
⎩ 1 2
p2
De aici, rezultă că: x1 = 10
**
. Înlocuind în a treia ecuaţie se
p1
obţine:
p2 p1
10 x 2 = 10 ⇒ x 2** = .
p1 p2
⎛ p2 ⎞
⎜ 10 ⎟ ⎛ ⎞
**
⎛x ⎞ ⎜ p1 ⎟ ⎜ 10 2 ⎟
Cererea optimă va fi: x = ⎜ ⎟ = .
⎟=⎜ 2 ⎟
** 1
**
x ⎜
2 ⎝ ⎠ ⎜ p 1 ⎟ ⎜⎝ 2 ⎟⎠
⎜ p ⎟
⎝ 2 ⎠
c) Funcţia de cheltuială este:

( )
V x1** , x2** ,30 = p1 x1** + p2 x2** = 10 p1 p2 + p1 p2 = 11 p1 p2 = 11 2 .
d) Funcţia de utilitate pentru cererea compensată este:
U ( x1** , x2** ) = 3 x1** x2** = 3 10 .
Problema 1.15.

U ( x1 , x2 ) = 2 x1 x2 + 3x2 ,
vectorul de preţuri unitare este p = (12, 21) . Se ştie că venitul de care
dispune consumatorul este V=150 u.m.
b) Să se determine elasticitatea directă pntru ambele bunuri;
c) Să se determine elasticitatea încrucişată pentru ambele bunuri;
d) Să se determine elasticitatea celor două bunuri în raport cu
venitul;
e) La o scădere a preţului bunului 1 cu 2 u.m., să se determine
efectul modificării preţului asupra cererrii din cele două bunuri
prin metoda Slutsky;
f) Să se verifice dacă efectul total al modificării preţului prin

metoda Slutsky este egal cu efectul modificării preţului calculat
prin metoda Hicks.
Rezolvare:
a) Se scrie problema de optim a consumatorului, pentru determinarea

cererii necompensate:
[ m ax ] ( 2 x1 x 2 + 3 x 2 )
x1 , x 2
p 1 x1 + p 2 x 2 = V
L ( x1 , x2 , λ ) = 2 x1 x 2 +3x2 + λ (V − p1 x1 − p2 x2 )
⎧ ∂L
⎪ ∂x = 0 ⇒ 2 x2 − p1λ = 0
⎪ 1
⎪ ∂L
⎨ = 0 ⇒ 2 x1 + 3 − p2 λ = 0
∂
⎪ 2x
⎪ ∂L
⎪ = 0 ⇒ p1 x1 + p2 x2 = V
⎩ ∂λ
⎧ 2 x2 p
⎪ = 1;
⎨ 2 x1 − 3 p2 .
⎪p x + p x =V
⎩ 1 1 2 2
2 p1 x1 + 3 p1
De aici, rezultă că: p 2 x 2 = . Înlocuind în a treia
2
ecuaţie se obţin:
2 p1 x1 + 3 p1
p1 x1 + =V ⇒
2
2V − 3 p1 2V + 3 p1
x1* = şi x 2* =
4 p1 4 p2
x1* = 5.5 buc;

Înlocuind, avem:
x2* = 4 buc.
b) Elasticitatea directă se calculează astfel:

∂x x −V 2V − 3 p1 −2V
E x1 = 1 : 1 = : = = −1.14 ∈ (−∞; −1) ⇒
p1 ∂p1 p1 2 p1 2 2
4 p1 2V − 3 p1
cererea din bunul 1 este elastică;
∂x x −V 2V + 3 p1 −2V
Ex2 = 2 : 2 = : = = −0.89 ∈ (−1;1) ⇒
p2 ∂p2 p2 2 p2 2
4 p22
2V + 3 p1
cererea din bunul 2 este inelastică;
c) Elasticitatea indirectă se calculează astfel:

∂x x
Ex1 = 1 : 1 = 0 ⇒ cererea din bunul 1 nu depinde de modificare
p2 ∂p2 p2
preţului bunului 2; bunul 1 este indiferent faţă de bunul 2;
∂x x −3 p2
E x2 = 2 : 2 = = −0.1 < 0 ⇒ bunul 2 şi bunul 1 sunt
p1 ∂p1 p1 2V + 3 p1
complementare;
d) Elasticitatea în raport cu venitul este:

∂x x 1 2V − 3 p1 2V
Ex1 = 1 : 1 = : = = 1.14 > 1 ⇒ bunul 1 este
V ∂V V 2 p1 4 p1V 2V − 3 p1
bun supeior;
∂x x 1 2V + 3 p1 2V
Ex2 = 2 : 2 = : = = 0.89 ∈ (0;1) ⇒ bunul
V ∂V V 2 p2 4 p2V 2V + 3 p1
2 este bun normal.
a) Metoda Slutsky
Preţul nou din bunul 1 va fi: p1' = 10 u.m.

Starea iniţială (A) este dată cantităţile din cele două bunuri când peţurile şi
x1* = 5.5 buc;
veniturile sunt nemodificate: *
x2 = 4 buc.
Starea finală (C) este dată cantităţile din cele două bunuri atunci când se modifică
preţul unui bun, venitul consumatorului rămânând acelaşi:
2V − 3 p1'
x1* = = 6.5 buc;
4p1'
2V + 3 p1'
x2* = = 3.9 buc.
4 p2
Se aplică ecuaţia lui Slutsky pentru a determina venitul cu care se cumpără
cantităţile iniţiale, în condiţiile în care preţul din bunul 1 s-a modificat:
V ' = p1' x1* + p2 x2* = 10 × 5.5 + 21× 4 = 139 u.m.
Se poate calcula acum starea intermediară (B) dată de cantităţile din cele două
bunuri, în condiţiile în care se modifică atât preţul din bunul 1, cât şi venitul:
2V ' − 3 p1'
x1 =
*
= 6.2 buc;
4p1'
2V ' + 3 p1'
x2* = = 3.6 buc.
4 p2
Astfel, se pot calcula efectul de substituţie şi efectul de venit:

∆x1*S = x1* ( B ) − x1* ( A) = 6.2 − 5.5 = 0.7 buc
∆x1*V = x1* (C ) − x1* ( B ) = 6.5 − 6.2 = 0.3 buc
De aici rezultă efectul total al modificării preţului:

∆x = ∆x1*S + ∆x2*V = 0.7 + 0.3 = 1 buc
*
1
f) Preţul nou din bunul 1 va fi: p1' = 10 u.m.

Starea iniţială (A) este dată cantităţile din cele două bunuri când peţurile şi
x1* = 5.5 buc;
veniturile sunt nemodificate: * ;
x2 = 4 buc.
Starea finală (C) este dată cantităţile din cele două bunuri atunci
când se modifică preţul unui bun, venitul consumatorului rămânând acelaşi:
2V − 3 p1'
x1* = = 6.5 buc;
4p1'
2V + 3 p1'
x2* = = 3.9 buc.
4 p2
Diferă doar modul de calcul al venitului. Se aplică ecuaţia lui Hicks
pentru a determina venitul cu care se cumpără cantităţile iniţiale, în
condiţiile în care preţul din bunul 1 s-a modificat:
U ( x1* ( A), x2* ( A) ) = U ( x1* ( B ), x2* ( B ) ) ,
unde B reprezintă starea intermediară.
Din ecuaţia lui Hicks rezultă:

U ( x1* ( A), x2* ( A) ) = 2 x1* x2* + 3 x2* = 2 × 5.5 × 4 + 3 × 4 = 56 ;
U ( x1* ( B), x2* ( B ) ) = 2 x1* ( B) x2* ( B) + 3 x2* ( B) =
2V ' − 3 p1' 2V ' + 3 p1' 2V ' + 3 p1'
=2 × + 3 =
4 p1' 4 p2 4 p2
2V ' + 3 p1' ⎛ 2V ' − 3 p1' ⎞ 2V ' + 3 p1' 2V ' + 3 p1'
= ⎜ 2 + 3 ⎟= × =
4 p2 ⎝ 4 p1' ⎠ 4 p2 2 p1'
(2V ' + 3 p1' ) 2 ( 2V + 30 )

' 2
(V ' + 15) 2
= = =
8 p1' p2 1680 420
(V + 15 )
' 2
De aici rezultă că: = 56 . Se obţine: V ' = 28 30 − 15 .

420
Se poate calcula acum starea intermediară (B) dată de cantităţile din

cele două bunuri, în condiţiile în care se modifică atât preţul din bunul 1, cât
şi venitul.
2V ' − 3 p1' 14 30 − 15
x1* = = buc;
4p1' 10
2V ' + 3 p1' 14 30
x =
*
2 = buc.
4 p2 10

14 30 − 15 7 30
∆x1*S = x1* ( B ) − x1* ( A) = − 5.5 = − 7 buc
10 5
14 30 − 15 7 30
∆x1*V = x1* (C ) − x1* ( B ) = 6.5 − = 8− buc
10 5
7 30 7 30
∆x1* = ∆x1*S + ∆x2*V = −7+8− = 1 buc .
5 5
Se verifică astfel egalitatea dintre efectul total de preţ calculat cu

metoda Slutsky şi efectul total de preţ calculat cu metoda Hicks.
Problema 1.16.
U ( x1 , x2 ) = ln x1 + 3ln x2 ,
vectorul de preţuri unitare este p = (1,1) . Se ştie că venitul de care dispune
consumatorul este V=12 u.m.
a) Să se arate dacă funcţia este sau nu concavă;
b) Să se determine cererea necompensată din cele două bunuri;
c) Să se determine cererea compensată pentru un nivel dat al
utilităţii dat, u > 0 ;
d) La o creştere a preţului bunului 1 cu 1 u.m., să se determine
efectul modificării preţului asupra cererrii din cele două bunuri
prin metoda Hicks.
Rezolvare:
a) O funcţie este concavă dacă matricea hessian este negativ

definită; ceea ce înseamnă că minorii principali trebuie să aibă
semne alternante începând cu semnul minus.
Matricea Hessian este dată de derivatele de ordinul II ale funcţiei de

utilitate:
⎛ ∂ 2U ∂ 2U ⎞
⎜ 2 ⎟
⎜ ∂ x1 ∂ x1∂ x2 ⎟
H =
⎜ ∂ 2U ∂ 2U ⎟
⎜⎜ 2 ⎟
⎟
⎝ ∂ x2 ∂x1 ∂ x2 ⎠
Astfel:
∂U 1 ∂U 3
= şi = .
∂x1 x1 ∂x2 x2
Iar derivatele de ordinul II sunt:

∂ 2U − 1 ∂ 2U
= 2 = 0;
∂ x12 x1 ∂ x1∂x 2
∂ 2U ∂ 2U − 3
=0 = 2.
∂ x2 ∂x1 ∂ x22 x2
Matricea devine:
⎛ −1 ⎞
⎜ x2 0⎟
H =⎜ ⎟
1
⎜ −3 ⎟
⎜0 x 22 ⎟⎠
⎝
−1
Se observă că minorul de ordinul I, ∆1 = este negativ şi că
x12
3
minorul de ordinul II, ∆ 2 = 2 2
este porzitiv. Se poate astfel afirma că
x x
1 2
funcţia este concavă.
b) Se scrie problema de optim a consumatorului, pentru

determinarea cererii necompensate:
[ max ] ( ln x 1 + 3 ln x 2 )
x1 , x 2
.
p1 x1 + p 2 x 2 = V
L ( x1 , x2 , λ ) = ln x1 + 3ln x2 + λ (V − p1 x1 − p2 x2 )

⎧ ∂L 1
⎪ ∂x = 0 ⇒ x − p1λ = 0
⎪ 1 1
⎪ ∂L 3
⎨ = 0 ⇒ − p2 λ = 0
⎪ ∂x2 x2
⎪ ∂L
⎪ = 0 ⇒ p1 x1 + p2 x2 = V
⎩ ∂λ

⎧ x2 p
⎪ = 1;
⎨ 3 x1 p2 .
⎪
⎩ p1 x1 + p2 x2 = V
De aici, rezultă că: 4 p1 x1 = V .

Înlocuind în a treia ecuaţie se obţin:
V 3V
x1* = şi x 2* =
4 p1 4 p2
x1* = 3 buc;
Înlocuind, avem:
x2* = 9 buc.
c) Se scrie problema de optim a consumatorului, pentru

determinarea cererii compensate:
[ min ] ( p1 x1 + p2 x2 )
x1 , x 2
ln x1 + 3 ln x 2 = u

(
L ( x1 , x2 , λ ) = p1 x1 + p2 x2 + λ u − ln x1 + 3ln x2 )

⎧ ∂L λ
⎪ ∂x = 0 ⇒ p1 − x = 0
⎪ 1 1
⎪ ∂L 3λ
⎨ = 0 ⇒ p2 − =0
⎪ ∂x2 x 2
⎪ ∂L
⎪ = 0 ⇒ ln x1 + 3ln x2 = u
⎩ ∂λ

⎧ x2 p1
⎪ 3x = p ;
⎨ 1 2
⎪ln x + 3ln x = u
⎩ 1 2
De aici, rezultă că: p 2 x 2 = 3 p1 x1 . Înlocuind în a treia ecuaţie se

obţin:
u = ln x1 x 23 ⇒ x1 x 23 = e u = k > 0 ⇒
k 3 p1 k
x1** = şi x 2** = 4
⎛ 3 p1 k ⎞
3 p2
4
⎜ ⎟
⎝ p2 ⎠
d) Preţul nou din bunul 1 va fi: p1 = 2 u.m.
'
Starea iniţială (A) este dată cantităţile din cele două bunuri când
V
x1* = = 3 buc;
4 p1
peţurile şi veniturile sunt nemodificate:
3V
x2* = = 9 buc.
4 p2
Starea finală (C) este dată cantităţile din cele două bunuri atunci
când se modifică preţul unui bun, venitul consumatorului rămânând acelaşi:
V
x1* = = 1.5 buc;
4 p1'
3V
x2* = = 9 buc.
4 p2
Se aplică ecuaţia lui Hicks pentru a determina venitul cu care se

cumpără cantităţile iniţiale, în condiţiile în care preţul din bunul 1 s-a
modificat:
U ( x1* ( A), x2* ( A) ) = U ( x1* ( B ), x2* ( B ) ) ,
unde B reprezintă starea intermediară.
Din ecuaţia lui Hicks rezultă:

U ( x1* ( A), x2* ( A) ) = ln x1* ( x2* ) = ln 3 × 93 = ln 37 ;
3
U ( x1* ( B), x2* ( B) ) = ln x1* ( B) ( x2* ( B) ) =

3
(V ' ) × 33
3 4
⎛ V ' ⎞⎛ 3V ' ⎞
= ln ⎜ ' ⎟⎜ ⎟ = ln
⎝ 4 p1 ⎠⎝ 4 p2 ⎠ 44 × 2
De aici rezultă că: ln 3 7

= ln
(V ) ' 4
× 33
. Se obţine: V ' = 12 4 2 .
44 × 2
Se poate calcula acum starea intermediară (B) dată de cantităţile din

cele două bunuri, în condiţiile în care se modifică atât preţul din bunul 1, cât
şi venitul.
V ' 34 2
x1 = ' =
*
buc;
4p1 2
3V '
x2* = = 9 4 2 buc.
4 p2
34 2
∆x1 = x1 ( B ) − x1 ( A) =
*S * *
− 3 buc
2
34 2
∆x1*V = x1* (C ) − x1* ( B ) = 1.5 − buc
2

34 2 34 2
∆x1* = ∆x1*S + ∆x2*V = − 3 + 1.5 − = −1.5 buc
2 2
Prin creşterea preţului bunului 1, se vor cumpăra cu 1.5 buc mai
puţin, în condiţiile în care utilitatea consumatorului rămâne constantă.
Problema 1.17.
Fie funcţie de utilitate de tip Stone-Geary a consumatorului:
( ) +(x − x )
α β
U ( x1 , x2 ) = x1 − x1 2 2 , α , β > 0, α + β = 1 ,
unde x1, x2 reprezintă cantităţile consumate din bunul 1, respectiv bunul 2,

x1 , x2 reprezintă nivelurile de subzistenţă iar vectorul de preţuri unitare este
p = ( p1 ; p2 ) . Se ştie că venitul de care dispune consumatorul este V>0.
a) Să se determine cererea necompensată din cele două bunuri

1
pentru α = β = ;
2
b) Să se determine funcţia de utilitate pentru cererea necompensată,

1
pentru α = β = ;
2
c) Să se verifice dacă utilitatea marginală în raport cu venitul este

egală cu multiplicatorul lui Lagrange;
Rezolvare:
a) Se scrie problema de optim a consumatorului, pentru determinarea

cererii necompensate:
⎡ 1 1
⎤
( ) (
[ m ax ] ⎢ x1 − x1 + x 2 − x 2 2 ⎥
2
)
x1 , x 2 ⎣ ⎦
p 1 x1 + p 2 x 2 = V

1 1
(
L ( x1 , x2 , λ ) = x1 − x1 ) (2
+ x2 − x2 ) 2
+ λ (V − p1 x1 − p2 x2 )
⎧ ∂L 1
1
( )
−
⎪ = 0 ⇒ x 1 − x1
2
− p1λ = 0
⎪ 1 ∂x 2
⎪⎪ ∂L 1
1
( )
−
⎨ = 0 ⇒ x 2 − x 2
2
− p2 λ = 0
⎪ 2∂x 2
⎪ ∂L
⎪ = 0 ⇒ p1 x1 + p2 x2 = V
⎪⎩ ∂λ
⎧ x −x p
⎪⎪ 2 2
= 1;
⎨ x1 − x1 p2
⎪
⎪⎩ p1 x1 + p2 x2 = V
De aici, rezultă că: x1 =

(
p 22 x2 − x2 ) + x . Înlocuind în a treia
1
p12
ecuaţie se obţin:
p1
( )
p 22 x 2 − x 2 + p12 x1
+ p 2 x2 = V ⇒
2
p 1
Vp1 + p 22 x 2 − p12 x1 Vp 2 + p12 x1 − p 22 x 2

x =
*
2 şi x1 =
*
p 22 + p1 p 2 p12 + p1 p 2
1
−
⎛ Vp2 − p22 x2 − p1 p2 x1 ⎞ 2 1
Se obţine multiplicatorul lui Lagrange: λ = ⎜ ⎟ ×
⎝ p12 + p1 p2 ⎠ 2 p1
b) e calculează funcţia de utilitate indirectă pentru cererea

compensată înlocuind cantităţile optime obţinute în funcţia de
utilitate dată:
1 1
u *
( p1 , p2 ,V ) = ( x
*
1 − x1 ) +(x
2 *
2 − x2 ) 2
=
1 1
⎛ Vp + p 2 x − p22 x2 ⎞ 2 ⎛ Vp + p 2 x − p12 x1 ⎞2
=⎜ 2 2 1 1 − x1 ⎟ + ⎜ 1 2 2 2 − x2 ⎟ =
⎝ p1 + p1 p2 ⎠ ⎝ p2 + p1 p2 ⎠
1 1
⎛ Vp − p 2 x − p1 p2 x1 ⎞ 2 ⎛ Vp1 − p12 x1 − p1 p2 x2 ⎞ 2
= ⎜ 2 22 2 ⎟ +⎜ ⎟
⎝ p1 + p1 p2 ⎠ ⎝ p22 + p1 p2 ⎠
c) Trebuie să verificăm relaţia:
∂u * ( p1 , p2 , V )
=λ
∂V
Calculăm utilitatea marginală în raport cu venitul:
1
−
∂u ( p1 , p2 ,V ) 1 ⎛ Vp2 − p22 x2 − p1 p2 x1 ⎞ 2
*
p2
= ×⎜ ⎟ × 2 +
∂V 2 ⎝ p1 + p1 p2
2
⎠ p1 + p1 p2
1
−
1 ⎛ Vp − p 2 x − p p x ⎞ 2 p
+ × ⎜ 1 21 1 1 2 2 ⎟ × 2 1
2 ⎝ p2 + p1 p2 ⎠ p2 + p1 p2
Dăm factor comun, introducem în radical şi obţinem:

1
−
∂u * ( p1 , p2 , V ) 1 ⎛ Vp2 − p22 x2 − p1 p2 x1 ⎞ 2
= ×⎜ ⎟ ×
∂V 2 ⎝ p12 + p1 p2 ⎠
⎡ ⎤
p2 p22 + p1 p2 Vp2 − p22 x2 − p1 p2 x2 p12
×⎢ + × × ⎥=
⎢ p1 ( p1 + p2 ) Vp1 − p12 x1 − p1 p2 x2 p1 ( p1 + p2 ) ( p22 + p1 p2 )
2
⎥
⎣ ⎦
1
−
1 ⎛ Vp − p 2 x − p1 p2 x1 ⎞ 2 ⎡ p2 Vp2 − p22 x2 − p1 p2 x2 p1 ⎤
= × ⎜ 2 22 2 ⎟ ×⎢ + × ⎥=
2 ⎝ p1 + p1 p2 ⎠ ⎢⎣ p1 ( p1 + p2 ) Vp1 − p12 x1 − p1 p2 x2 p2 ⎥⎦
1
−
1 ⎛ Vp − p 2 x − p1 p2 x1 ⎞ 2 ⎡ p2 1 ⎤
= × ⎜ 2 22 2 ⎟ ×⎢ + ⎥=
2 ⎝ p1 + p1 p2 ⎠ ⎣ p1 ( p1 + p2 ) p1 + p2 ⎦
1
−
1 ⎛ Vp2 − p22 x2 − p1 p2 x1 ⎞ 2
= ×⎜ ⎟ =λ
2 p1 ⎝ p12 + p1 p2 ⎠
Egalitatea se verifică.
Problema 2.1.

utilitate
U ( x1 , x2 ) = ln x1 + ln x2 ,
unde x1 şi x2 sunt cantităţile consumate din cele două bunuri.
Se cere:
a) Determinaţi funcţiile de cerere necompensată (de tip Marshall sau
Walras) xi ( p1 , p 2 , V ) , i = 1 şi 2, ale consumatorului din fiecare din cele
două bunuri.
b) Fie un alt consumator ale cărui preferinţe sunt reprezentate prin
funcţia de utilitate H ( x1 , x2 ) = x1 x2 . Comparaţi funcţiile de cerere
necompensată cu ale celui precedent. Explicaţi acest rezultat.
Rezolvare:
a) Preferinţele consumatorului sunt reprezentate printr-o funcţie de

utilitate de tip Cobb-Douglas. Această funcţie este strict qusiconcavă, din
cauza strict concavităţii funcţiei logaritm. În consecinţă, problema de
maximizare pe mulţimea de consum a funcţiei de utilitate a consumatorului
admite o soluţie unică, ce defineşte funcţiile de cerere.
Ca urmare, alegerea optimă ( x1 , x2 ) va fi dată de rezolvarea
următorului program:
⎧⎪ max ( ln x1 + ln x2 )
x ,x
⎨ 1 2
⎪⎩ p1 x1 + p 2 x2 = V
La punctele a), b) şi d) consumurile agenţilor economici sunt
considerate în cadranul pozitiv al sistemului ortogonal de axe din R2.
Microeconomie - aplicaţii la nivelul agenţilor economici
Ca urmare, condiţia necesară de optim este echivalentă cu faptul că

raportul preţurilor bunurilor este egal cu raportul utilităţilor marginale ale
celor două bunuri. Această relaţie implică egalitatea:
U m1 p
2
= 1
Um p2
∂U 1 ∂U 1
U m1 = = ; U m2 = =
∂x1 x1 ∂x 2 x 2
Această egalitate, împreună cu restricţia bugetară, permite
determinarea funcţiilor de cerere necompensată ale consumatorului:
V
x1 = x1 ( p1 , p 2 , V ) =
2 p1
V
x 2 = x 2 ( p1 , p 2 , V ) =
2 p2
b) Funcţiile de utilitate U şi H verifică egalitatea:

H ( x1 , x 2 ) = e U ( x1 , x 2 ) . Deoarece funcţia exponenţială eU ( x1 , x2 ) este o funcţie
pozitivă şi crescătoare, funcţiile de utilitate U şi H sunt asociate aceleiaşi
ordini de preferinţe. În acest caz, doi consumatori ale căror funcţii de
utilitate sunt U şi H fac aceeaşi alegere. În consecinţă, funcţiile lor de cerere
sunt identice.
Problema 2.2.

a) Care sunt funcţiile de cerere necompensată ale unui consumator a
cărui mulţime de consum este [γ1, +∞] x [γ2, +∞] şi a cărui funcţie de
utilitate se scrie:
U ( x1 , x2 ) = β1ln(x1 - γ 1 )+ β 2 ln(x2 - γ 2 ),
unde γ1 şi γ2 sunt parametri pozitivi, iar β1 şi β2 sunt două numere
reale strict pozitive, astfel încât β1+β2=1.
Dacă parametrii γ1 şi γ2 sunt nuli, calculaţi elasticitatea cererii în

raport cu venitul, pentru fiecare din bunurile x1 şi x2.
b) Determinaţi funcţiile de cerere necompensată ale unui consumator
a cărui funcţie de utilitate se scrie:
U ( x1 , x2 ) = β1ln(x1 + x1 )+ β 2 ln x2 ,
unde x1 este un număr real pozitiv, β1 , β 2 > 0 , cu β1 + β 2 = 1 . Ce
particularitate are funcţia de cerere din bunul x1 ?
Rezolvare:
a) Funcţia de utilitate nu este definită decât pe mulţimea

consumurilor posibile, adică atunci când cantităţile consumate din bunurile
x1 şi x2 sunt cel puţin egale cu γ1 şi respectiv γ2.
Perechea (γ1,γ2) se interpretează ca minimul de subzistenţă la nivelul
consumatorului. Deoarece consumatorul poate cumpăra această combinaţie,
trebuie ca venitul V să fie mai mare sau egal cu valoarea sa: p1γ 1 + p 2γ 2 ,
valoare care constituie venitul minimal al consumatorului, sub care funcţiile
de cerere nu sunt definite.
În continuare, vom presupune că venitul este strict mai mare decât
acest venit minimal. Prin urmare, parametrii β1 şi β2 descriu gusturile
consumatorului: cu cât parametrul βi este mai mare, cu atât mai puternică
este preferinţa consumatorului pentru bunul xi.
U1 p
Din: m2 = 1 rezultă:
Um p2
∂U β1 ∂U β2
U m1 = = ; U m2 = =
∂x1 x1 − y1 ∂x 2 x 2 − y 2
De unde:
β 2 p1 ( x1 − γ 1 ) = β1 p2 ( x2 − γ 2 )
Utilizând restricţia bugetară, această relaţie conduce la egalităţile:
pi ( xi − γ i ) = βi (V − p1γ 1 − p2γ 2 ) pentru i = 1, 2.
Aceste egalităţi arată că venitul „excedentar“, disponibil după

cumpărarea combinaţiei de consum minimal, V − p1γ 1 − p 2γ 2 , este afectat
in funcţie de gusturile consumatorului (reprezentate prin parametrii β1 şi β2)
pentru cumpărarea unui excedent din bunul x1, egal cu x1 − γ 1 , şi pentru
cumpărarea unui excedent din bunul x2, egal cu x2 − γ 2 .
Funcţiile de cerere necompensată din bunul xi (i = 1, 2) se scriu deci:

β (V − p1γ 1 − p 2γ 2 )
x1 = x1 ( p1 , p 2 , V ) = γ 1 − 1
p1
β (V − p1γ 1 − p 2γ 2 )
x 2 = x 2 ( p1 , p 2 ,V ) = γ 2 − 2
p2
Elasticitatea E x i a cererii de bun i, în raport cu venitul, este defi-

V
nită prin egalitatea:
∂xi xi − βi Vpi − βV
Ex = : = ⋅ = i =1
i
V ∂V V pi Vγi − βi (V − p1γ1 − p2 γ2 ) − βiV
Deoarece parametrii γ1 şi γ2 sunt nuli, elasticităţile E1 şi E2 au

valoarea 1.
b) Dacă preferinţele conumatorului sunt definite prin funcţia de

utilitate U ( x1 , x2 ) , atunci acesta poate consuma o cantitate nulă din bunul
x1, fără ca nivelul său de utilitate să fie minim pe mulţimea consumurilor.
Este posibil deci ca el să ceară o cantitate nulă de bun x1. Ca urmare,
cantitatea cerută din bunul x2 este întotdeauna strict pozitivă. Cererile
consumatorului sunt soluţii ale programului:
{
⎡ max ⎤ β ln(x + x )+ β ln x
⎢⎣ x1 , x2 ⎥⎦ 1 1 1 2 2 }
p1 x1 + p2 x2 ≤ V
x1 ≥ 0, x2 ≥ 0
Fie λ şi α multiplicatorii asociaţi celor două restricţii. Lagrangeanul
L al programului se scrie:
( )
L = β 1 ln x1 + x1 + β 2 ln x 2 − λ ( p1 x1 + p 2 x 2 − V ) + αx1
Ţinând cont de faptul că la maxim de utilitate, restricţia bugetară
este satisfăcută cu egalitate, condiţiile de ordinul I pentru programul de
maximizare sunt date de expresiile:
∂L β1
= − λp1 + α = 0 ;
∂x1 x1 + x1
∂L β2
= − λp2 = 0 ;
∂x2 x2
∂L
= p 1 x1 + p 2 x 2 = V ;
∂λ
∂L
= x1 = 0
∂α
Având în vedere concavitatea strictă a funcţiei de utilitate, aceste

condiţii de optimalitate sunt necesare şi suficiente. În rezolvarea sistemului,
discuţia se poartă asupra cazului când x1 este nulă. Dacă x1 este strict
pozitivă, cererile se vor afla în interiorul mulţimii de consum posibil,
raportul utilităţilor marginale a două bunuri este egal cu raportul preţurilor,
de unde rezultă funcţiile de cerere:
β1V
x1 ( p1 , p2 ,V ) = − β 2 x1 ;
p1
βV x
x2 ( p1 , p2 ,V ) = 1 − β2 p1 1 .
p2 p2
Această situaţie are loc atunci când x1 (p1, p2, V) este strict pozitiv,
adică atunci când venitul V este mai mare decât β2 p1 x 1 /β1. Când cererea de
bun 1 este nulă, cererile sunt date de relaţiile:
x2 ( p1 , p2 ,V ) = 0
V
x2 ( p1 , p2 , V ) =
p2
Deoarece α este pozitiv, rezultă că raportul utilităţilor marginale

1
U ( 0,x2 )
m p
2 este mai mic sau egal decât raportul preţurilor 1 . Această
U ( 0,x2 )
m p2
condiţie este verificată dacă şi numai dacă venitul este mai mic sau egal
β2 p1 x1
decât .
β1
Aceasta înseamnă că rata marginală de substituire1 a bunului x1 cu

bunul x2 este mai mare decât preţul relativ al bunului x2 în raport cu bunul
x1 .
Altfel spus, pentru această structură de preţ şi de venit, consumatorul
va dori, dacă acest lucru este posibil, să vândă din bunul x1 pentru a
cumpăra din bunul x2.
Problema 2.3.
Un consumator afectează un venit V pentru a cumpăra două bunuri 1

şi 2, ale căror preţuri unitare sunt p1 şi p2 . Preferinţele sale sunt
reprezentate prin funcţia de utilitate:
U ( x1, x2 ) = x1 ( x2 -1)
cu x1 ≥ 0, x2 ≥ 0 , unde x1 , x2 desemnează cantităţile consumate.
Se cere:
a) Determinaţi ecuaţiile funcţiilor de cerere. Se va presupune că
V> V > p 2 .
b) Se consideră situaţia iniţială, unde p1 = p 2 = 1 şi V=3 şi o situaţie
finală unde p 2 = 2 în timp ce p1 şi V rămân neschimbate. Care sunt
cantităţile din fiecare bun, cumpărate de consumator în situaţia iniţială şi
situaţia finală?
c) Descompuneţi trecerea de la situaţia iniţială la situaţia finală,
distingând efectul de substituţie şi efectul de venit. Comentaţi rezultatele şi
reprezentaţi-le pe un grafic.
Rezolvare:
a) Pentru determinarea alegerii optime vom construi lagrangeanul

problemei:
L = x1 ( x2 − 1) + λ (V − p1 x1 − p 2 x 2 )
unde λ este multiplicatorul Lagrange.
1
Rata marginalã de schimb a bunului x1 cu bunul x2, reprezintã numãrul de unitãti din
bunul x2 pe care consumatorul este dispus sã le dea în schimbul unei unitãti (presupusã
infinit de micã în raport cu cantitãtile consumate) de bun x1. Aceastã ratã este egalã cu
rata marginalã de substitutie a bunului x1 cu bunul x2.
Condiţiile necesare de optim conduc la sistemul:

∂L
= x2 − 1 − λ p1 = 0
∂x1
∂L
= x1 − λ p2 = 0
∂x2
∂L
= V − p1 x1 − p2 x2 = 0
∂λ
cu soluţiile:
V − p2 V + p2
x1 = , x2 = .
2 p1 2 p2
b) Situaţia iniţială: x1 = 1 , x2 = 2 ;
1 5
Situaţia finală: x1 = , x2 =
2 4
c) Se consideră o situaţie intermediară, care corespunde unor alegeri

ce ar fi fost făcute de consumator cu noul sistem de preţuri
( p1 = 1 şi p 2 = 2 ), dacă acesta ar fi primit o variaţie
compensatoare de venit ce i-ar permite să se menţină la nivelul
iniţial de satisfacţie.
Acestă situaţie intermediară este caracterizată prin dubla condiţie:
U ( x1 , x2 ) = U (1,2)
1
Rms(2,1) =
2
undeRms(2,1) reprezintă rata marginală de substituţie a bunului 2 cu
bunul 1.
p1 1
Din = , şi relaţiile de mai sus, avem:
p2 2
x1 ( x2 − 1) = 1
x2 − 1 1 ,
=
x1 2
1
de unde: x1 = 2 , x2 = 1 + .
2
Efectul de substituţie: E → E "

⎛ 2 ⎞
⎛1⎞ ⎜ ⎟
⎜ ⎟→⎜ 1 ⎟
⎝ 2 ⎠ ⎜ 1+ ⎟
⎝ 2 ⎠
Deci: ∆x1 = 2 -1 > 0
1
∆x2 = -1 < 0
2
Efectul de venit: E " → E '
⎛ ⎛ 1 ⎞
2 ⎞ ⎜ ⎟
⎜ ⎟ 2
⎜ 1+ 1 ⎟→⎜ 5
⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ 2 ⎠ ⎜⎝ 4
⎟
⎠
1
Deci: ∆x1 = - 2 <0
2
1 1
∆x2 = - <0.
4 2
Efectul de substituţie reduce consumul bunului 2, al cărui preţ a

crescut, şi creşte consumul bunului 1 care a devenit mai avantajos.
Deoarece bunurile 1 şi 2 sunt normale ( x1 (V ), x 2 (V ) sunt funcţii
crescătoare), creşterea preţului p2 reduce consumul din aceste bunuri, prin
efectul de venit.
Pentru bunul 2, efectele de substituţie şi de venit se cumulează şi
consumul se diminuează.
Pentru bunul 1 efectul de venit domină efectul de substituţie şi
consumul final, de asemenea, este diminuat.
x2
3
2
1+1/ 2
3/2
5/4
(2) (1) (0)
1/2 1 2 3 x1
F igu ra 2.1. E fectul de substitutie E -E ’’

şi efectul de venit E ’’-E ’.
Problema 2.4.
Un consumator are funcţia de utilitate:

U ( x1 , x2 ) = ( x1 − c1 ) ( x2 − c2 ) , cu a+b=1, a,b>0
a b
(funcţie de utilitate de tip Geary-Stone), unde ci reprezintă nivelul

minim de subzistenţă pentru i=1,2.
Determinaţi funcţiile de cerere compensată (de tip Hicks) şi funcţia
cheltuielilor.
Rezolvare:
Definim :
xi = xi − ci , i = 1, 2 şi deci:
V = p1 x1 + p2 x2 = p1 x1 + p2 x2 + p1c1 + p2 c2
Putem scrie problema astfel :
{
min p1 x1 + p2 x2 + p1c1 + p2 c2
x1 , x2
}
,cu u-dat.
x1a x2b = u
Se scrie Lagrangeanul asociat problemei:
L( x1 , x2 , µ ) = p1 x1 + p2 x2 + p1c1 + p2 c2 + µ (u − x1a x2b )
Condiţiile de ordinul întâi conduc la:

∂L
= p1 − a µ x1a −1 x 2b = 0
∂ x1
∂L
= p 2 − b µ x1a x 2b − 1 = 0
∂x2
∂L
= x 1a x 2b = u
∂µ
şi funcţia de cerere Hicksiană din fiecare bun este:
−a −a
⎛a⎞ ⎛ p ⎞
x1 = ⎜ ⎟ ⎜ 1 ⎟ u
⎝ b ⎠ ⎝ p2 ⎠
−a −a
⎛a⎞ ⎛ p ⎞
x2 = ⎜ ⎟ ⎜ 1 ⎟ u
⎝ b ⎠ ⎝ p2 ⎠
sau
b b
⎛a⎞ ⎛ p ⎞
x1 = ⎜ ⎟ ⎜ 1 ⎟ u + c1
⎝ b ⎠ ⎝ p2 ⎠
−a −a
⎛a⎞ ⎛ p ⎞
x2 = ⎜ ⎟ ⎜ 1 ⎟ u + c2
⎝ b ⎠ ⎝ p2 ⎠
Înlocuind în expresia lui V vom obţine funcţia cheltuială :
⎡⎛ a ⎞b ⎛ a ⎞ − a ⎤ a b
V = ⎢⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ ⎥ p1 p2 u + p1c1 + p2 c2
**
⎢⎣⎝ b ⎠ ⎝ b ⎠ ⎥⎦
Problema 2.5.
Se consideră un consumator ce are funcţia de utilitate:

U ( x1 , x2 ) = x1a x2b , cu a,b>0, a+b=1.
Se cere:
a) Determinaţi funcţiile de cerere compensată (de tip Hicks) şi
funcţia cheltuielilor.
b) Deduceţi funcţia de cheltuieli pentru funcţia de utilitate v=u2 şi

∂V **
comparaţi rezultatul cu cel obţinut la punctul a).Comparaţi valoarea
∂u
în fiecare caz.
c) Calculaţi funcţia de cheltuieli în cazul în care
c1) U ( x1 , x2 ) = min { x1 , x2 } -bunuri complementare;
c2) U ( x1 , x2 ) = ax1 + bx2 -bunuri substituibile.
Rezolvare:
Fie x1* şi x2* funcţiile cererilor Hicksiene, atunci x*i, i=1,2, sunt
soluţiile pentru problema de minimizare:
min
x ,x
{p1 x1 + p2 x2 }
, a+b=1.
1 2
u = x1a x2b
Cu λ multiplicatorul lui Lagrange, Lagrangeanul problemei este:
( )
L ( x1 , x 2 , λ ) = p1 x1 + p 2 x 2 + λ u − x1a x 2b ,
condiţiile de prim ordin fiind:
∂L
= p 1 − λ ax 1a −1 x 2b = 0 (2.1)
∂ x1
∂L
= p 2 − λ ax 1a x 2b −1 = 0 (2.2)
∂x 2
∂L
= u − x 1a x 2b = 0 (2.3)
∂λ
Relaţiile (2.1) şi (2.2) dau:
p1 ax2 p b
= ⇒ x 2 = 1 × × x1 (2.4)
p2 b x1 p2 a
Substituim (2.4) în (2.3) şi oţinem:
b b −b
⎛ p1b ⎞ ⎛ p1b ⎞ ⎛ p1 ⎞ ⎛ b ⎞−b
u=x ⎜ a
1 ⎟ =⎜ ⎟ x1 ⇒ x1 = u ⋅ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
*
p a
⎝ 2 ⎠ p a
⎝ 2 ⎠ ⎝ p2 ⎠ ⎝ a ⎠
şi datorită simetriei,
−a −a
* ⎛ p2 ⎞ ⎛a⎞
x2 = u ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ . (2.5)
⎝ p1 ⎠ ⎝b⎠
Fie V ** ( p1 , p 2 , u ) funcţia cheltuială, cu V ** ( p1 , p 2 , u ) = p1 x1* + p 2 x 2*

⎡ ⎛ −b b⎤ −a
⎞ ⎡ ⎛ ⎞ −a ⎤
p ⎛a⎞ ⎥ p ⎛a⎞
p ⎢u ⎜
*
V = 1
⎟⎟ ⎜ ⎟ + p ⎢u ⎜ 2
⎟⎟ ⎜ ⎟ ⎥,
1⎢ ⎜ p ⎝b⎠ ⎥ 2
⎢⎣ ⎜⎝ p ⎝b⎠ ⎥⎦
⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎦ 1 ⎠
b −a
1− b b ⎛a⎞ 1− a a ⎛a⎞
= up
1
p
2 ⎜ ⎟ + up
2
p
1 ⎜ ⎟
⎝b⎠ ⎝b⎠
b −a
a b ⎛a⎞ b a ⎛a⎞
= up p
1 2 ⎜ ⎟ + up p
2 1 ⎜ ⎟
⎝b⎠ ⎝b⎠
⎡⎛ a ⎞ b ⎛ a ⎞ − a ⎤ a b
= ⎢⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ ⎥ up1 p 2 .
⎢⎣⎝ b ⎠ ⎝ b ⎠ ⎥⎦
b) Avem:
v = u 2 = ( x1a x 2a ) = x12 a x 22 b
2
Ca urmare, problema de optim este:

min
x ,x
i
pi xi
1
cu a+b=12
∑
v = x1 x 2
2a 2b

L( x1 , x 2 , λ ) = p1 x1 + p 2 x 2 + λ v − x12 a x 22b ( ) (2.6)
Conditiile necesare de optim sunt:
∂L
= p1 − 2 a λ x12 a −1 x22 b = 0 (2.7)
∂ x1
∂L
= p2 − 2bλ x12 a x22 b −1 = 0 (2.8)
∂ x2
∂L
= v − x12 a x 22 b = 0
∂λ
Împărţind (2.6) la (2.5) obţinem:

p1 ax2 pb
= => x2 = 1 x1
p2 bx1 p2 a
exact ca în relaţia (2.4) de mai sus. Înlocuim (2.4) în (2.3) şi obţinem
2b 2b
⎛ pb ⎞ ⎛ pb ⎞
v = x ⎜ 1 ⎟ x12 b = ⎜ 1 ⎟ x12
2a
1
⎝ p2 a ⎠ ⎝ p2 a ⎠
deoarece a+b=1,
şi deci:
−2 b −b
⎛ pb ⎞ 1
⎛ pb ⎞
x12 = v ⎜ 1 ⎟ sau x1 = v 2 ⎜ 1 ⎟ .
*
⎝ p2 a ⎠ ⎝ p2 a ⎠
Prin simetrie :
−a
⎛ p a⎞
1
x 2* = v ⎜ 2 ⎟
2
.
⎝ p1b ⎠
Înlocuind în funcţia cheltuială obţinem :
−b −a
⎛ pb ⎞
1 1
⎛ p a⎞
V ( p1 , p2 , v) = p1v ⎜ 1 ⎟ + p1v 2 ⎜ 2 ⎟
** 2
⎝ p2 a ⎠ ⎝ p1b ⎠
Simplificând, rezultă :
⎡⎛ a ⎞b ⎛ a ⎞− a ⎤ 12 a b
V ( p1 , p2 , v) = ⎢⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ ⎥ v p1 p2
**
⎣⎢⎝ b ⎠ ⎝ b ⎠ ⎦⎥
1
Înlocuind v 2 = u avem:
⎡⎛ a ⎞b ⎛ a ⎞ − a ⎤ a b
V ( p1 , p2 , v) = ⎢⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ ⎥ up1 p2 , ca şi în primul caz.
**
⎢⎣⎝ b ⎠ ⎝ b ⎠ ⎥⎦
Vom avea derivatele:
∂V ** ( p1 , p2 , u ) ⎡⎛ a ⎞ ⎛ a ⎞ ⎤ a b
b −a
= ⎢⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ ⎥ p1 p2
∂u ⎣⎢⎝ b ⎠ ⎝ b ⎠ ⎦⎥
∂V ** ( p1 , p2 , v ) 1 ⎡⎛ a ⎞ ⎛ a ⎞ ⎤ − 12 a b
b −a
= ⎢⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ ⎥ v p1 p2
∂v 2 ⎢⎣⎝ b ⎠ ⎝ b ⎠ ⎦⎥
Astfel, deşi valorile funcţiei cheltuială şi ale cererilor Hicksiene sunt

neafectate de transformarea funcţiei de utilitate, măsura „costului marginal
∂ V ** ∂U
al utilităţii“, care este inversa utilităţii marginale a venitului,
∂u ∂V
depinde de funcţia de utilitate specifică folosită. Trebuie confirmat pentru
transformarea folosită aici că :
∂V ** ∂V ** dv
= ×
∂u ∂V du
c) Pentru bunurile perfect complementare, curbele de indiferenţă au
forma din figura 2.2.(a).
Aşa cum arată figura, x1* = x2* . Echilibrul trebuie să satisfacă
restricţia bugetară
p1 x1* + p 2 x2* = V
de unde:
V
= x1* = x2* = u
p1 + p2
de aici
V
u* =
p1 + p2
este funcţia indirectă de utilitate. Inversând funcţia indirectă de
utilitate obţinem funcţia cheltuială
V ** ( p, u ) = ( p1 + p 2 )u .
În cazul bunurilor substituibile, u = ax1 + bx2 . Aşa cum arată
figura 2.2(b), maximizând utilitatea avem două cazuri principale
determinate de pantele liniei bugetului şi a curbelor de indiferenţă liniare
(unde aceste pante sunt egale soluţia se află în orice punct de pe restricţia
bugetară).
Cazul 1:
a p1 a b
> ⇔ > .
b p2 p1 p2
V
În acest caz avem o soluţie în colţ, cu x1 = , x2=0. Atunci
p1
aV bV
u= > .
p1 p2
Cazul 2:
a p1 a b
< ⇔ <
b p2 p1 p2
V
Şi în acest caz avem o soluţie în colţ, cu x 2 = , x1=0. Atunci
p2
aV bV
u= < .
p1 p2
Aceste rezultate ne permit scrierea funcţiei de utilitate indirectă:
x2 (a) x2 (b)
V/p 2
a /b<p 1 /p 2
x2* a/b>p 1 /p 2
0 x 1* x1 0 x1
Figura 2.2. Curbele de indiferenţă pentru bunuri
complementare
⎛ aV bV ⎞ ⎛ a b ⎞
U ** = max ⎜ , ⎟ = V max ⎜
**
, ⎟
⎝ p1 p 2 ⎠ ⎝ p1 p 2 ⎠
sau funcţia cheltuială
⎛p p ⎞
V ** = u min ⎜ 1 , 2 ⎟
⎝ a b ⎠
Problema 2.6.
Un consumator are funcţia de utilitate S = X0.3 Y0.7 şi restricţia de

buget:
V = Px X+P y Y .
Se cere:
a) Studiaţi grafic consecinţele modificării preţului bunului X asupra
cererii de bunuri X şi Y.
b) Stabiliţi ecuaţia lui Slutsky ataşată schimbării considerate mai
sus.Evidenţiaţi, în această ecuaţie, efectele de substituţie şi de
venit.
c) Ce se poate spune despre natura economică a bunurilor X şi Y,
avînd în vedere că este cunoscută ecuaţia lui Slutsky.
Rezolvare:
a) Modificarea preţului unui bun, venitul şi preţul celuilalt bun

rămânînd neschimbate, atrage o modificare a dreptei de buget şi în
consecinţă şi a echilibrului consumatorului.
Modificarea echilibrului face să apară, în general, o modificare a
cererii de bun X şi Y.
Dacă se modifică P x (preţul bunului X), vom numi efect total al
acestui preţ asupra lui X şi Y, variaţia cererii de bun X şi bun Y, indusă de
variaţia lui P x .
Acest efect total se descompune în două subefecte: un efect de
substituţie şi un efect de venit.
În figura de mai jos este reprezentat grafic efectul total, care rezultă
în urma creşterii lui P x , V şi P y rămânând constante.
Creşterea lui P x atrage o schimbare a punctului de echilibru din A
de pe S 1 , în C de pe S 2 .
Efectul total indus de P x asupra cererii de bun X corespunde unei
scăderii de la X A la X C şi efectul total asupra cererii de bun Y corespunde
unei creşterii egale de la Y A la Y C .
Efectul de substituţie:
Dacă preţul P x creşte, consumatorul înregistrează o scădere a puterii
sale de cumpărare sau a venitului său real. Dacă se face ipoteza (Hicks) că
pe aceeaşi curbă de indiferenţă, venitul real este acelaşi şi că dacă se
compesează exact pierderea de venit real, datorită creşterii preţului bunului
X printr-o sumă de bani, se va obţine un nou punct de echilibru B pe S 1 ,
corespunzând unui venit real identic celui din punctul A, dar definit pentru
noul sistem de preţuri. Efectul de substituţie rezultând din creşterea preţului
bunului X este răspunsul consumatorului raţional, când acesta conservă un
venit real sau o satisfacţie identică. Acest efect de substituţie se reprezintă
pe graficul din figura de mai jos printr-o scădere a cererii de bun X de la

X A la X C . Variaţia raportului de preţuri antrenează o substituţie a bunului
Y cu bunul X. Bunul Y, al cărui preţ nu a fost schimbat devine relativ
preferabil, pentru consumator, bunului X.
Efectul de venit:
Admitem acum situaţia în care consumatorul cedează suma de bani
care ar fi fost introdusă pentru a compensa pierderea de venit real.
Efectuând această operaţie, dreapta de buget care ar fi prmis determinarea
punctului B se deplasează paralel cu ea însăşi până când venitul "fictiv"
folosit ar fi în întregime restituit. La acest moment, consumatorul se găsea
în punctul de echilibru C. Trecerea de la B în C corespunde unui efect de
venit real, indus de creşterea preţului P x şi se manifestă printr-o scădere a
cererii X de la X B la X C şi o scăderea a lui Y de la Y B la Y C .
V/P y
C
B A
V/ P /x V/ P x
X
Figura 2.3. Efectul de substituţie şi efectul de venit
Forma curbei cererii de bun X, funcţie de P x cu P y şi V rămânând

constante, va depinde de importanţa efectului de substituţie şi a efectului de
venit real. Punctul de echilibru iniţial A este dat de condiţiile de prim ordin
aplicate lagrangeanului:
L = X 0.3 Y 0.7 + λ (V -P x X-P y Y)
b) Ecuaţia lui Slutsky este formularea algebrică a efectului total al

variaţiei preţului unui bun, asupra cererii.
Dacă funcţia de satisfacţie (de utilitate) depinde de două bunuri (cum
este cazul nostru), variaţia preţului P x va antrena stabilirea a două ecuaţii
ale lui Slutsky:
Dacă P x se schimbă, condiţiile de stabilitate iniţiale se vor schimba.
Problema 2.7.
Fie un alt cosumator a cărui funcţie de utilitate se scrie:

U ( x1 , x 2 , x3 ) = x1 (x 2− ρ + x3− ρ ) ,
a cărui mulţime de consum posibil este în cadranul pozitiv al lui R3.
Parametrul real ρ este presupus mai mare sau egal cu –1. Preţul bunului xi
este notat pi, i=1,2,3 şi venitul consumatorului, V. Presupunând că cererile
sunt incluse în mulţimea de consum posibil, calculaţi funcţiile de cerere
necompensată x2(p,V) şi x3(p,V). Utilizând ecuaţia lui Slutsky, determinaţi
∂x 2 ( p, u )
derivata a funcţiei de cerere compensată a bunului x2, când
∂p3
nivelul de utilitate atins de consumator este U ( x1 ( p, V ), x 2 ( p,V ), x3 ( p,V )) .
Bunurile x2 şi x3 sunt substituibile sau complementare (discuţie în funcţie de
ρ )?
Rezolvare:
Funcţiile de cerere ale consumatorului se obţin căutând perechea

care asigură maximul utilităţii consumatorului, pe restricţia bugetară,
deoarece această pereche este presupusă ca aparţinând mulţimii de consum
posibil. Funcţia de utilitate fiind crescătoare în raport cu argumentele sale,
rezultă că restricţia de buget este satisfăcută cu egalitate. Cum această
funcţie este strict quasiconcavă, programul considerat admite o soluţie
unică, care se obţine scriind condiţiile de nulitate ale derivatelor de ordinul
1 ale lagrangeanului.
L(x1 , x2 , x3 , λ ) = x1 (x2− ρ + x3− ρ ) + λ(V − p1 x1 − p2 x2 − p3 x3 ) ,

−1/ρ
unde λ este multiplicatorul Lagrange.

Condiţiile necesare de optim conduc la:

∂L
= ( x2 − ρ + x3− ρ )−1/ ρ − λ p1 = 0
∂x1
∂L
= x1 ( x2− ρ + x3− ρ )
−1/ ρ −1
− λ p2 = 0
∂x2
∂L
= x1 ( x2− ρ + x3− ρ )
−1/ ρ −1
− λ p3 = 0
∂x3
∂L
= V − p1 x1 − p2 x2 − p3 x3 = 0
∂λ
Perechea cerută verifică restricţia bugetară. Această restricţie

determină cantitatea x2 în funcţie de venit şi preţ.
Se obţine:
V
x2 = x2 ( p,V ) =
⎛ 1+ ρ 1+ ρ ⎞
1 ρ
2 ⎜ p2 + p2 p3 ⎟
⎝ ⎠
V
x3 = x3 ( p,V ) = (1.6)
⎛ 1+ ρ 1+ ρ ⎞
1 ρ
2 ⎜ p3 + p3 p2 ⎟
⎝ ⎠
Formula lui Slutsky se scrie:

∂ ϕ 2 ( p , U ) ∂ x2 ( p , V ) ∂x ( p , V )
= + x3 ( p , V ) 2
∂p3 ∂p3 ∂V
atunci când nivelul de utilitate U este egal cu U(x1(p,V),x2(p,V),x3(p,V)).
1 ρ
Notând D = p 2 + p
1+ ρ 1+ ρ
2
p 3 egalitatea (1.6) implică:
1
∂x2 ( p, V ) V ρ p 1+ ρ
=− × × 2
∂p3 2 D 1 + ρ p3
şi
∂x2 ( p , V ) 1
= .
∂V 2D
Ţinând cont de egalitatea (*) se arată că:

1
⎛ p ⎞ 1+ ρ
x3 ( p , V ) = ⎜ 2 ⎟
⎝ p3 ⎠
1
⎛ p ⎞ 1+ ρ
V
x2 ( p ,V ) = ⎜ 2 ⎟ ×
⎝ p3 ⎠ 2D
În consecinţă:
⎡ ⎛ V ⎞ 2 ⎛ p ⎞ 1 / (1 + ρ ) ⎤
⎢⎜ ⎟ ⎜
2
⎟ (1 − ρ ) ⎥
∂ϕ 2 ( p ,U ) ⎢⎝ 2 D ⎠ ⎝ p3 ⎠
= ⎣
⎥⎦
∂p3 1+ ρ
Această expresie nu depinde de semnul lui 1–ρ. Cele două bunuri
sunt deci, substituibile dacă parametrul ρ este mult mai mic decât 1 şi
complementare în caz contrar.
Când ρ este nul, funcţia de utilitate este de tip Cobb-Douglas şi cele
două bunuri sunt substituibile. Aceste trei aplicaţii arată că noţiunea de
substituibilitate nu este caracteristică bunurilor considerate ci gusturilor
consumatorului.
Problema 2.8.
Fie un consumator ale cărui preferinţe sunt reprezentate printr-o

funcţie de utilitate definită în cadranul pozitiv al lui R2, crescătoare în
fiecare argument, diferenţiabilă, cu derivatele continue, strict quasiconcavă
şi omogenă de grad µ, unde µ este un scalar strict pozitiv. Funcţia de
utilitate U(x1,x2) depinde de cantităţile consumate din două bunuri x1 şi x2.
Preţul bunului xi şi venitul acestuia sunt notate pi şi V. În tot acest exerciţiu
cererile sunt presupuse aparţinând mulţimii de consum posibil.
a) Arătaţi că funcţiile de cerere sunt liniare în raport cu venitul V.
Ilustraţi grafic acest rezultat în planul (x1,x2). Ce credeţi despre conţinutul
economic al ipotezei de omogenitate a funcţiei de utilitate? Reciproc, dacă
funcţiile de cerere sunt liniare în raport cu venitul puteţi deduce că funcţia
de utilitate este omogenă ?
b) Ce efect are asupra cererilor variaţia echiproporţională a
x (p,V)
venitului? Arătaţi că dacă raportul preţurilor p1/p2 creşte, raportul 1 al
x 2(p,V)
cererilor se diminuează. În demonstraţie se va utiliza rezultatul de la primul

punct al problemei. Ilustraţi grafic acest rezultat în planul (x1,x2).
Rezolvare:
a) În ipotezele considerate, pachetul de bunuri (x1,x2) care asigură

maximul de utilitate a consumatorului sub restricţia bugetară există şi este
unic. Condiţiile necesare de optim sunt, în acest caz, şi suficiente. Cererile
sunt deci soluţia unică (x1∗, x2∗) a următorului sistem:
⎧Um1 ( x1 , x2 ) / Um2 ( x1 , x2 ) = p1 / p2
⎨ .
⎩ p1 x1 + p2 x2 = V
Arătăm că, atunci când venitul V se modifică cu un scalar strict
pozitiv λ, perechea (λx1* , λx 2* ) verifică condiţiile necesare şi suficiente de
optim. Funcţia de utilitate U este omogenă de grad µ. Utilităţile marginale
Um1 şi Um2 sunt deci omogene de grad µ–1 în raport cu variabilele ( x1 , x2 ) .
Perechea (λx1* , λx 2* ) verifică următoarele egalităţi:
⎧ U m1 ( λ x1∗ λ x2∗ ) λ µ −1U m1 ( x1∗ x2∗ ) p1
⎪ U 2 ( λ x ∗ λ x ∗ ) = λ µ −1U 2 ( x ∗ x ∗ ) = p
⎨ m 1 2 m 1 2 2
⎪
⎩ p1 ( λ x1 ) + p2 ( λ x2 ) = λV
∗ ∗
Perechea (λx1* , λx 2* ) este deci soluţia unică a problemei de

maximizare a utilităţii, atunci când venitul este λV. Funcţiile de cerere
verifică egalitatea: xi ( p,V ) = Vxi ( p,1) , deci sunt liniare în raport cu venitul.
În planul ( x1 , x2 ) , tendinţa de expansiune a venitului este o dreaptă,

aşa cum rezultă din figura 2.4.
• Elasticitatea cererii în raport cu venitul, pentru fiecare din cele
două bunuri, este egală cu unu. Nici unul din aceste bunuri nu este deci
inferior şi când venitul creşte cu un procent, cererea din fiecare bun creşte
cu un procent. Această particularitate nu este, în general, verificată în
realitate. Dimpotrivă, există bunuri a căror cerere creşte relativ mai repede
decât venitul (bunuri de lux) şi altele a căror cerere creşte relativ mai încet
decât venitul (bunuri alimentare etc).
Reciproca proprietăţii demonstrate aici este falsă: Dacă funcţiile de
cerere sunt liniare în raport cu venitul, funcţia de utilitate a consumatorului
nu este în mod necesar omogenă. De exemplu, funcţia de utilitate lnU este
asociată aceleiaşi preordini de preferinţe ca şi funcţiei U. Ea conduce deci,

la aceleaşi funcţii de cerere, dar nu este omogenă.
b) Creşterea echiproporţională a unuia din preţuri (preţul pi devine
αpi, unde α un scalar real strict mai mare decât unu) corespunde unei
diminuări a venitului (venitul V devine α V), deci a cererii din fiecare bun
în aceeaşi proporţie.
Funcţiile de cerere sunt omogene de grad zero în raport cu preţurile

şi cu venitul (conform problemei anterioare) şi liniare în raport cu venitul.
V ⎛p ⎞
Funcţiile xi (p,V) se pot scrie sub forma × fi ⎜ 1 ⎟
p2 ⎝ p2 ⎠
x ( p, V )
Raportul funcţiilor de cerere 1 nu depinde deci, de raportul
x2 ( p, V )
x1
(λx1∗, λx2∗)
(x1∗, x2∗)
x2
Figura 2.4. Tendinţa de expansiune a venitului
p1
p al preţurilor . Vom demonstra că această funcţie de p este
p2
descrescătoare. Pentru aceasta, vom analiza sensul de variaţie al expresiei
⎛ x ( p, V ) ⎞
ln ⎜ 1 ⎟ în funcţie de p . Dacă omitem argumentele funcţiilor de
⎝ x2 ( p, V ) ⎠
cerere, derivata în raport cu p a expresiei considerate se scrie:

d ln( x1 / x 2 ) ⎛ 1 ∂ x1 1 ∂ x 2 ⎞ ⎛ ∂ p ⎞ ⎛ 1 ∂ x1 1 ∂ x2 ⎞ ⎛ ∂p ⎞
=⎜ − ⎟/⎜ ⎟+⎜ − ⎟/⎜ ⎟
dp ⎝ x1 ∂ p1 x 2 ∂ p1 ⎠ ⎝ ∂ p1 ⎠ ⎝ x1 ∂ p 2 x 2 ∂ p 2 ⎠ ⎝ ∂ p 2 ⎠
Fie xi(p, u ) funcţia de cerere compensată a bunului xi pentru nivelul
de utilitate u dat al consumatorului. Utilizând ecuaţia lui Slutsky şi
∂xi ( p,V ) xi ( p, V )
remarcând că pentru toate bunurile xi, = , putem scrie:
∂V ∂V
d ln( x1 / x2 ) ⎛ 1 ∂ x1 1 ∂ x2 ⎞ ⎛ p22 ⎞⎛ 1 ∂ x1 1 ∂ x2 ⎞
= p2 ⎜ − ⎟ − ⎜ ⎟⎜ − ⎟.
dp ⎝ x1 ∂ p1 x2 ∂ p1 ⎠ ⎝ p1 ⎠⎝ x1 ∂ p2 x2 ∂ p2 ⎠
Funcţia de utilitate depinde de două variabile. Conform problemei
∂xi
anterioare, cele două bunuri sunt substituibile şi derivatele (pentru
∂p j
∂xi
i≠j) sunt pozitive. Pe de altă parte, este negativă oricare ar fi i,
∂pi
expresia considerată este deci negativă, iar raportul funcţiilor de cerere
x1 ( p, V ) p
este descrescător în raport cu 1 . Acest rezultat este ilustrat
x2 ( p, V ) p2
grafic în figura 2.5.
p
Atunci când raportul preţurilor 1 se diminuează (presupunem că
p2
doar p1 se diminuează), cererea consumatorului se deplasează din punctul A
în punctul C. Deplasările A →B şi B →C reprezintă efectele de substituţie
şi de venit.
În situaţia studiată aici, efectul de venit este unul particular: funcţiile
de cerere sunt liniare în raport cu venitul V, iar trecerea de la venitul
(V+∆V’) la venitul V nu afectează ponderile cheltuielilor cu fiecare bun în
totalul cheltuielilor.
x
Raportul 1 al cererilor este deci identic în punctele B şi C.
x2
Trecerea de la A la B reflectă efectul de substituţie. Preţul bunului x1 scade,
deci cererea compensată din bunul x1, creşte iar cea din bunul x2 scade, aşa
x
cum arată graficul. Raportul 1 al cererilor este crescător de la A la B (din
x2
cauză că funcţia de utilitate este strict quasiconcavă), deci de la A la C.
Problema 2.9.
Se cere:
a) Demonstraţi că funcţia de cerere compensată (de tip Hicks)
este omogenă de grad zero în vectorul preţurilor.
Pe baza acestui rezultat şi folosind teorema lui Euler care arată că
n
dacă o funcţie f(x1,….,xn) este omogenă de grad zero atunci ∑ f i x i = 0 ,
i =1
n
∂H i
demonstraţi că ∑ ∂p
i =1 j
− pj = 0.
Interpretaţi rezultatul în termenii matricei Slutsky.
b2) Utilizând condiţia de ordinul I de obţinere a lui x1şi λ, şi expresia

pentru -λ x1.
Arătaţi că b1) şi b2) conduc la acelaşi rezultat.
x1
V / p2
(V + ∆V )
p2
C
B
0 V / p1 V/(p 1 +∆⎯p 1 ) x 2
Figura 2.5. M odificarea cererii compensate
c) Convertiţi funcţia de utilitate indirectă obţinută la punctul b la

funcţia de cheltuieli în preţuri şi utilitate. Demonstraţi că aceasta este funcţia
cheltuielilor şi pentru funcţia directă de utilitate.
Rezolvare:
a) Funcţia de cerere Hicksiană provine din problema :

m in ∑ p i x i
u(x1, x2, . . . . , xn) = u
cu condiţiile de prim ordin :
pi ui ( x* )
= , i = 1,2, . . ., n-1,
pn un ( x* )
u ( x* ) = u .
Dacă vectorul preţurilor este multiplicat cu k >0, condiţiile devin :
kp i ui ( x * )
=
kp n u n ( x * )
care vor lăsa neschimbată soluţia. Astfel:
xi* = Hi (p1, p2, . . ., pn,u ) = Hi (kp1,kp2, . . ., kpn, u )
şi funcţia de cerere Hicksiană este omogenă de grad zero în funcţie
de preţ.
Identificând Hi cu funcţia f în teorema lui Euler şi pj cu xi, vom
avea:
∂H i
i
∑∂p j
pj = 0
Efectuând calculele, cererile Marshalliane ale consumatorului sunt:

aV (1 − a )V
x1 = ; x2 =
p1 p2
Înlocuind în funcţia de utilitate avem funcţia indirectă de utilitate:
a 1− a
⎛ aV ⎞ ⎛ (1 − a )V ⎞
u =⎜ ⎟ ⎜ ⎟ = a (1 − a ) p1 p2 V
a 1− a −a − (1− a )
⎝ p1 ⎠ ⎝ p2 ⎠
Identitatea lui Roy spune că, în general :
∂u
= − λ xi
∂p j
Atunci:
∂
b1) ⎡⎣ a a (1 − a )1− a p1− a p2− (1− a )V ⎤⎦ = − a1+ a (1 − a )1− a p1− (1+ a ) p2− (1− a )V .
∂p1
b2) Din condiţiile de ordinul întâi vom găsi :

ax1a −1 x 21− a
λ=
p1
a x 1a x 21 − a
Deci − λ x1 = .
p1
Dată fiind funcţia indirectă de utilitate, putem folosi (a) pentru a
scrie :
∂u au
=−
∂p1 p1
şi dată fiind funcţia de utilitate, putem folosi b1) pentru a scrie :

au
−λ x1 = −
p1
Avem:
v = a a (1 − a )1− a p1− a p2− (1− a )V
Inversând această expresie obţinem funcţia cheltuială:
V = V ( p, u) = a− a (1 − a)−(1−a ) p1a p21−aV .
În acelaşi timp, rezolvînd problema de minimizare a cheltuielilor,

vom obţine :
− (1− a ) 1− a
⎛p ⎞ ⎛ a ⎞
x1 = ⎜ 1 ⎟ ⎜ ⎟ u
⎝ p2 ⎠ ⎝ 1− a ⎠
a −a
⎛ p ⎞ ⎛ a ⎞
x2 = ⎜ 1 ⎟ ⎜ ⎟ u
⎝ p2 ⎠ ⎝ 1 − a ⎠
şi astfel vom avea funcţia cheltuială :

− (1− a ) 1− a a −a
⎛p ⎞ ⎛ a ⎞ ⎛ p1 ⎞ ⎛ a ⎞
V ( p, u ) = p1 x2 + p2 x2 = p1 ⎜ 1 ⎟
**
⎜ ⎟ u + p2 ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ u=
⎝ p2 ⎠ ⎝ 1− a ⎠ p
⎝ 2⎠ ⎝ 1 − a ⎠
⎡⎛ a ⎞1−a ⎛ a ⎞− a ⎤
= p p u ⎢⎜
a 1− a
⎟ +⎜ ⎟ ⎥
⎣⎢⎝ 1 − a ⎠ ⎝ 1 − a ⎠ ⎦⎥
1 2
De aceea dorim să arătăm că :

1− a −a
⎛ a ⎞ ⎛ a ⎞
⎟ +⎜ ⎟ = a (1 − a ) , adică:
−a a −1
⎜
⎝ 1− a ⎠ ⎝ 1− a ⎠
−a
⎛ a ⎞ a
⎜ ⎟ + + 1 = a − a (1 − a ) − a (1 − a ) −1 = a − a (1 − a ) − (1− a )
⎝1−1⎠ 1− a
ceea ce am avut de arătat.
Problema 2.10.
Fie un consumator a cărui funcţie de utilitate depinde de cantităţile

consumate din acelaşi bun x în două perioade de timp 1 şi 2. Acest bun nu
poate fi stocat în intervalul dintre cele două perioade. Funcţia de utilitate se
scrie:
U(x1,x2)= x1x2,
unde xi este cantitatea consumată în perioada i, i=1,2. Consumatorul

dispune în perioada 1 de suma de 300 u.m., cu care poate fie să cumpere
bunul de conum x la preţul p1 =1, fie să o plaseze pentru cumpărarea de
acţiuni la o firmă. Dacă va plasa în acţiuni suma de Q1 u.m. la momentul 1,
el aşteaptă la momentul 2 o sumă Q2 egală cu 20 Q1 . El nu dispune de nici
un alt venit la momentul 2. Presupunem preţul bunului x la momentul 2 egal
cu preţul său curent. Se cere:
a) Dacă consumatorul nu dispune de o altă posibilitate de plasament,

scrieţi restricţiile de venit pentru fiecare moment de timp 1 şi 2. Determinaţi
cererile x1 şi x2. Care sunt maximul utilităţii şi rata marginală de substituţie
intertemporală (raportul dx2/dx1, unde dx2 este cantitatea din bunul x care-i
va trebui la data 2 pentru a compensa pierderea unei cantităţi dx1 la
momentul1)? Calculaţi randamentul marginal al plasamentului său şi
comparţi-l cu rata precedentă. Explicaţi rezultatul.
b) Presupunem că există o a doua posibilitate de plasament pentru
consumator: el poate acorda un împrumut pe termen nelimitat la o rată a
dobânzii de 5% pe o piaţă financiară perfectă. Care sunt deciziile de consum
ale consumatorului şi mărimea economiilor? Se poate prevedea acest
rezultat fără calcule?
Rezolvare:
a) La momentul 1, consumatorul dispune de suma iniţială de 300

u.m. pe care o poate fie consuma, fie economisi:
x1+Q1 = 300.
La momentul 2, suma economisită Q1 îi permite să dispună de suma
Q2 egală cu 20 Q1 , cu care cumpără bunul de consum:
x2 = 20 Q1 .
Prin urmare, consumurile x1 şi x2 se exprimă în funcţie de Q1. El

alege nivelul economiei sale în funcţie de nivelul său de utilitate, 20 (300 –
Q1 ) Q1 . Această ultimă funcţie este concavă în raport cu variabila Q1 şi
admite un maxim pentru valoarea variabilei egală cu 100. Consumatorul
economiseşte 100 u.m. Cheltuielile sale de consum sunt de 200 pentru
fiecare perioadă 1 şi 2.
Rata margtinală de substituţie intertemporală (Rms) este raportul
U1m ( x 1 , x 2 )
utilităţilor marginale 2 , calculată în punctul (200, 200). Ea este
U m (x 1 , x 2 )
egală cu 1.
dQ 2
Randamentul marginal al plasamentului rm este raportul unde
dQ1
dQ2 este creşterea venitului la momentul 2, consecutiv cu o creştere
infinitezimală, dQ1, a economiilor la momentul 1, deci în punctul
20
considerat: rm = =1.
2 Q1
La maximul utilităţii consumatorului, Rms este egal cu rm. De aceea,
presupunem că decizia consumatorului este să crească economiile cu dQ1.
Consumul la momentul 1 scade cu o cantitate dQ1, iar consumul la
momentul 2 creşte cu o cantitate rmdQ1, deoarece venitul său la momentul 2
creşte cu aceeaşi cantitate. Dacă (x1,x2) este perechea de consum iniţială,
variaţia utilităţii consumatorului se scrie:
dU ( x1 , x2 ) = ( −U m1 ( x1 , x2 ) + rmU m2 ( x1 , x2 ) ) dQ1
Dacă rm este diferit de Rms, consumatorul este interesat să-şi

modifice economia. El nu este indiferent acestei operaţii la maxim de
utilitate, adică atunci când rm este egal cu Rms.
b) Pe piaţa financiară, consumatorul poate lua sau da cu împrumut o

sumă nelimitată, la o rată a dobânzii r (egală cu 5%). Fie E1 suma luată cu
împrumut la momentul 1 (prin convenţie, este vorba de un debit dacă E1 este
pozitiv, sau credit în caz contrar). Restricţiile de venit la cele două momente
se scriu:
x1+Q1 = 300 + E1
x2+ (1+ r)E1 = Q2.
Este posibil ca eliminând E1 din cele două egalităţi precedente, să
facem să apară o singură restricţie de venit, care include operaţiunile la cele
două momente:
x 20 Q1
x1 + Q1 + 2 = 300 + (1.1)
1+ r 1+ r
Consumatorul ia decizia (x1,x2 ,Q1) care-i maximizează utilitatea, pe

restricţia (1.1). Condiţiile de ordinul întâi ale problemei de maximizare sunt
necesare şi suficiente şi în consecinţă, ele se scriu:
x2
= 1+ r (1.2.)
x1
10
= 1+ r (1.3.)
Q1
x2 20 Q1
x1 + Q1 + = 300 +
1+ r 1+ r
Deciziile x1, x2 şi Q1 au valorile respectiv 195, 206 şi 90.

Consumatorul plasează deci o sumă egală cu 15 u.m. pe piaţa financiară.
Egalitatea (1.3) arată că la maximul de utilitate, randamentul
marginal al plasamentului este acelaşi în firmă şi pe piaţa financiară. Dacă
această egalitate nu ar fi verificată, atunci este suficient să se reducă
investiţia cu o cantitate infinitezimală din activitatea mai puţin rentabilă şi
să se afecteze activităţii mai rentabile, pentru ca utilitatea consumatorului să
crească; deci ea nu ar fi maximală. Egalitatea (1.2.) arată că Rms este egal
cu randamentul comun celor două plasamente. Acest rezultat se explică,
conform punctului anterior.
Problema 2.11.
Să se aleagă variabilele corespunzătoare, funcţia obiectiv şi

mulţimea soluţiilor posibile pentru o persoană ce urmează a face deplasarea
între două puncte, ştiind că parcurgerea distanţei respective poate fi făcută
pe jos, cu autobuzul sau cu trenul.
Rezolvare:
Se consideră variabilele x1, x2, x3, date de:

⎧1, dacă se merge acasă pe jos
x1 = ⎨ ;
⎩0, în orice alt caz
⎧1, dacă se merge acasă cu autobuzul

x2 = ⎨ ;
⎩0, în orice alt caz
şi
⎧1, dacă se merge acasă cu trenul
x3 = ⎨ .
⎩ 0, în orice alt caz
Mulţimea soluţiilor posibile este dată de:
S= {(x1, x2, x3)} = {(1,0,0), (0,1,0), (0,0,1)}.
Dacă tI arată timpul necesar persoanei respective să ajungă acasă în
modul i = 1,2,3 şi dacă ci reprezintă costul în modul i, atunci timpul
3 3
consumat este: T = ∑ ti xi şi costul este: C = ∑ ci xi .
i =1 i=1
Putem presupune că avem funcţia obiectiv W(T,C), care exprimă

preferinţele persoanei respective asupra combinaţiilor de timp-cost. De
exemplu, presupunem că aceasta are o formă liniară W = wt + C , w>0.
Observăm că se caută “cel mai bun” mod de ajunge acasă, lucru ce se obţine
prin minimizarea funcţiei obiectiv W. Astfel, problema este să minimizăm
W, cunoscând mulţimea posibilităţilor S.
O abordare mai directă a problemei se doreşte prin definirea
mulţimii valorilor admisibile:
SI = {(t1, c1), (t2, c2), (t3, c3)}
şi anume mulţimea perechilor timp-cost corespunzătoare fiecărui
mod de a merge acasă. Totuşi, este necesar să avem câteva funcţii W care să
dea o relativă evaluare după timp şi cost.
Ca urmare, figura 2.6. ilustrează soluţia (presupunem mersul pe jos

fără costuri, deci ignorăm deprecierea pantofilor, etc.). Evident, fiecare mod
poate fi optim pentru unele valori ale lui w. Putem lua cazul în care
autobuzul este cel mai bun: timpul corespunzător mersului cu autobuzul este
mai mic decât cel corespunzător mersului pe jos, dar nu aşa de bun ca în
cazul mersului cu trenul. Observăm că minimimul lui W se află pe cea mai
de jos dreaptă posibilă.
ti
(0,t 1 )
(c 3 ,t 3 )
(c 2 ,t 2 )
wt+c= v =wt 3 +c 3
wt+c= v =w t 2 +c 2 ci
Figura 2.6. Alegerea soluţiei optime
Problema 2.12.
Să se aleagă variabilele corespunzătoare, funcţia obiectiv şi

mulţimea soluţiilor posibile în cazul unei persoane ce se poate aproviziona
de la un magazin (de pe o piaţă) A, situat foarte aproape de locuinţa sa sau
poate lua un autobuz pâna la un magazin (piaţă) B mai depărtat, dar la care
preţurile sunt relativ mai mici. Va alege persoana respectivă varianta de a se
aproviziona de la un singur magazin (sau piaţă) sau va cumpăra din ambele?
Rezolvare:
Presupunem că preţul fiecărui bun vândut pe piaţa B este mai mic

decât preţul corespondent de pe piaţa A. Fiecare consumator îşi va face
toate cumpărăturile fie din piaţa A, fie din B. Variabilele alese xiA , xiB ,
i=1,…,n reprezintă cantităţile din fiecare bun cumpărat de pe piaţa A sau
respectiv B. Corespondenţa preţurilor este pi , pi ,i = 1,…,n cu pi > pi ,

A B A B
din ipoteză. Fie V venitul disponibil şi C costul suplimentar datorat

cumpărării din piaţa B, în detrimentul pieţei A. Deci, dacă un consumator
cumpără de pe piaţa A, atunci mulţimea consumurilor admisibile este
determinată de restricţia:
n
∑pi =1
A A
i i x ≥V
xiA ≥ 0 , i =1, …, n,
şi dacă va cumpăra din piaţa B:
∑p i =1
x ≤V −C ,
B B
i i
x B ≥ 0 , i =1, …, n.
i
Dacă îşi face cumpărăturile în piaţa A, atunci el va alege vectorul

optimal de consum xˆ
A
( )
= xˆ1A , ..., xˆ nA , şi dacă va cumpăra din B va
alege vectorul optimal de consum xˆ

B
= ( xˆ 1
B
)
, ..., xˆ nB . Se poate spune că
alegerea pieţei depinde, totuşi de preferinţa sau nu a vectorilor x iA şi xiB
cu i=1,2.
Problema 2.13.
Se consideră o gospodărie ale cărei preferinţe asupra perechilor

(C,R) consum, respectiv timp liber, sunt reprezentate prin funcţia de utilitate
următoare:
1
U(C, R ) = C+ R 2 , C ≥ 0, R ≥ 0 .
Timpul total, T, (timp liber, R şi timp de lucru, L ) este presupus

egal cu 4. Singurul venit de care dispune gospodăria este constituit din
salariu cu o rată brută w, w > 1/4 şi care este taxat cu o rată de impozitare
θ , 0< θ <1. Gospodăria dispune deci de un venit egal cu (1- θ )wL. Preţul
bunului de consum este egal cu unitatea.
Se cere:
a) Determinaţi oferta de munca a gospodăriei. Comentaţi relaţia
existentă între această ofertă şi parametrii w şi θ .
b) Se presupune că w=1. Care este suma totală a impozitului plătit?
Reprezentaţi grafic relaţia între această sumă a impozitului şi rata de
prelevare θ .
Rezolvare:
a) Restricţia bugetară a gospodăriei se scrie:

C=(1- θ )wL sau utilizând relaţia:
R+L=4 =>L=4-R => C=(1- θ )w(4-R) => C+(1- θ )wR= 4(1- θ )w.
Curba de indiferenţă în planul (C,R), corespunzătoare unui nivel de

1
utilitate u, este definită prin: C+R =u .

2
Se exprimă C ca funcţie de R: C = u − R = f(R) .

2
u u
u2 T
3
1
1 −
Avem astfel: f ' ( R ) = − 1 R 2 şi f '' (R)= R 2 .
−
2 4
Curbele de indiferenţă sunt deci, descrescătoare şi convexe. Curba

de indiferenţă de nivel u intersectează axa orizontală în R = u 2 şi axa
1
verticală în C=u, iar lim f (R)=∞ şi f (u ) = − u < 0.
' ' 2
R →0 2
• Gospodăria alege R şi C astfel încât să îşi maximizeze
utilitatea, respectând restricţia de buget. Deoarece curbele de indiferenţă taie
axa orizontală, este posibil să se obţină un optim " în colţ ".
Cazul optimului interior este reprezentat în figura 2.8.
B
4(1- θ )W
E E
E EEEEEe
0 4 A T
Figura 2.8. Soluţia interioară a gospodăriei
Dreapta AB corespunde dreptei de buget şi punctul E este punctul de

optim. Determinăm coordonatele punctului de optim E rezolvând
⎧ 1
⎫
programul: [ ]⎨
max C + R 2
⎬
⎩ ⎭
pe restricţia:
C + (1 − θ ) wR = 4 (1 − θ ) w
Construim Lagrangeanul problemei:

1
L(C , R, λ ) = C + R + λ[4(1- θ ) w - C - (1- θ ) wR ]

2

∂L
= 0 => 1 − λ = 0
∂C
∂L 1 −1
= 0 => R 2 − λ (1 − θ ) w = 0
∂R 2
∂L
= 0 => 4(1 − θ ) w − (1 − θ ) w R = 0
∂λ
B
4(1-θ)W
E EEE
0 A T
Figura 2.9. Soluţia în colţ la nivelul gospodăriei

1
şi deci: R=
4(1- θ ) w 2
2
C = (1 − θ ) w ( 4 − R )
În cazul optimului interior, trebuie să avem: R< 4.
Cazul unui optim în colţ este reprezentat în punctul A din figura
1
2.9. şi corespunde ipotezei (1 − θ ) w < .
4
În acest caz, avem R = 4 şi C= 0. Punctul B nu poate fi optim,
deoarece curbele de indiferenţă sunt tangente la axa verticală. Oferta de
muncă, L=4-R, este definită astfel:
1 1
L = 4− ,dacă (1 − θ ) w >
4(1- θ ) w
2 2
4
1
L=0 ,dacă (1 − θ ) w <
.
4
Relaţia dintre w şi L este reprezentată în figura 2.10, pentru două
L
4
θ=θ 1 , respectiv
θ=θ 2
0 1/[4(1-θ 1 )w ] 1/[4(1-θ 2 )]w w
Figura 2.10. Curbele ofertei de m uncă pentru două

niveluri de im pozitare θ 1 < θ 2
valori ale ratei de impozitare θ 1 şi θ 2 , cu θ 1 < θ 2.
b) Notăm cu I = θ wL impozitul plătit.

θ 1
Cum w=1, avem: I = 4θ − = g (θ ) dacă (1 − θ ) w ≥ ,
4 (1 − θ ) 4
3
adică θ ≤ .
4
3
Pentru θ ≥ , avem L=0 şi deci I=0.
4
Avem, de asemenea:
1+θ
g ′(θ ) = 4 −
4(1 − θ )
3
(2 + θ )
g "(θ ) = − <0.
2(1 − θ )
4
Funcţia g( θ ) este concavă şi se anulează pentru θ =0 şi θ =3/4.

Maximul se atinge pentru θ =0,542. Deci pentru o rată de impozitare
ridicată θ > 0,542, se reduce volumul încasării fiscale.
Problema 2.14.
Se consideră o familie (gospodărie) formată din soţ şi soţie, capabili

să exercite o activitate salariată şi n copii. Fiecare adult poate să lucreze cel
mult pe timpul unei durate maximale (de exemplu, o zi) egală cu 1. Notăm
cu L oferta totală de muncă a gospodăriei cu L ≤2.
Preferinţele gospodăriei se referă la consum şi la timpul pe care
adulţii pot să-l consacre activităţilor non-profesionale (numit timp liber).
Consumul gospodăriei se referă la un singur bun de volum C. Vom nota cu
R timpul liber adică R=2-L.
Preferinţele consumatorului sunt reprezentate prin funcţia de utilitate
urmatoare:
U(C, R) = lnC + a lnR , cu a>0.
Gospodăria nu dispune decât de un venit salarial şi notăm cu w

preţul unei unităţi de muncă, acelaşi pentru fiecare adult. Preţul bunului de
consum este egal cu unitatea.
Se cere:
a) Scrieţi restricţia bugetară a gospodăriei şi deduceţi funcţia ofertei
de muncă. Faceţi o reprezentare grafică. Daţi o condiţie asupra parametrului
a, pentru care unul din adulţi lucrează întreaga perioadă, iar celălalt nu. În
continuare, vom presupune satisfăcută această condiţie.
b) Presupunem că activitatea profesională a unuia dintre cei doi
adulţi obligă gospodăria să suporte un cost fix CF. Aceste cheltuieli se
explică, de exemplu, prin necesitatea de a cumpăra un al doilea autoturism
şi prin cheltuielile de supraveghere a copiilor. Ele sînt independente de
durata de muncă a celui de al doilea adult. Acest cost satisface condiţia
CF<1.
Cum se modifică restricţia bugetară a gospodăriei? Reprezentaţi
grafic mulţimea perechilor timp liber - consum care sunt accesibile.
c) Fie w=1 şi a=1/3 în cele ce urmeză. Explicaţi oferta de muncă a
gospodăriei în funcţie de costul fix.
d) Dacă CF (costul fix) depinde de numărul copiilor, după relaţia
CF = 0.12+ 0.05n, determinaţi numărul maxim de copii.
Rezolvare:
a) Deoarece gospodăria nu dispune decât de un venit salarial,

restricţia sa bugetară se scrie:
C = WL sau C + wR = 2w.
Gospodăria alege C şi R, astfel încât funcţia de utilitate U(C,R) să

fie maximă. Se respectă resticţia bugetară şi inegalitatea T ≤ 2.
[max] U(C,R) = lnC + alnR

pe restricţia:
C + wR = 2w
• Dacă nu ţinem cont de ultima restricţie (care ulterior se va
dovedi a fi satisfăcută), se doreşte un optim interior, problema conduce la
funcţia Lagrange:
L(C,R,λ) = lnC + a lnR + λ(2w - C - wR)
Condiţiile necesare de ordinul întâi se scriu:
∂L 1
= -λ =0
∂C C
∂L a
= - λw = 0
∂R R
∂L
= 2 w - C - wR = 0
∂λ
cu soluţiiile:
2a
R= ≤2,
1+ a
wR
C= ;
a
a
λ= ;
wR
2
L=2- R= .
1+ a
Dacă un adult are normă întreagă, iar celălalt nu, atunci 1 < L < 2
ceea ce implică: 0 < a < 1.
Se remarcă faptul că timpul de muncă nu depinde de w (datorită
formei particulare a funcţiei de utilitate aleasă în acest exemplu).
În figura 2.11. au fost trasate trei drepte de buget, corespunzătoare
unor valori diferite pentru w.
0 1 2a(1+a) T
Figura 2.11. Influenţa variaţiei ratei salariului

Un salariu ceva mai mare, permite gospodăriei să consume mai mult,
fără să-i modifice comportamentul în materie de ofertă de muncă.
b) Pentru a exprima restricţia bugetară, este necesar să distingem
două cazuri:
i) Un singur adult exercită o activitate salarială.

Atunci: C + wR = 2w şi corespunde cazului pentru care 0≤ L≤1,
adică 1 ≤R≤ 2.
ii) Dacă cei doi adulţi sunt salariaţi, ei suportă un cost fix CF şi
restricţia bugetară a gospodăriei se scrie:
C + wR = 2w − CF , caz valabil pentru 1< L≤2, adică 0 ≤ R< 1.
Într-un sistem de axe (C,R), restricţiile precedente pot fi reprezentate
grafic ca în figura 2.12.
Segmentele de dreaptă, reprezentând alegerile posibile în cele două
cazuri, sunt respectiv AB şi A'B'.
Este clar că familia nu va alege niciodată un punct pe segmentul HB'
pentru că el ar putea atinge acelaşi nivel de consum cu un timp liber mai
mare.
De exemplu, punctul X', care corespunde unei situaţii în care cei doi
adulţi sunt salariaţi, este mai puţin bună decât ceea din punctul X, deoarece
în punctul X un singur adult exercită o activitate profesională dar, datorită
faptului că nu plăteşte, suportă un cost fix; nivelul de consum este identic cu
al celui corespunzator punctului X'. Consumatorul alege deci un cuplu (R,C)
situat fie pe AB, fie pe A'H.
c) Trasăm curba de indiferenţă ce trece prin punctul A:
Sunt posibile două cazuri:
i) Să presupunem că segmentul A'H nu intersectează curba de

indiferenţă ce trece prin A.
Dacă CF ar fi egal cu 0, atunci gospodăria ar alege punctul I. Acest
punct este la stânga punctului A datorită condiţiei a < 1.
În această primă situaţie, alegerea optimală a gospodăriei va fi în
punctul A, pentru că toate punctele de pe A'H corespund unui nivel de
utilitate negativ.
Pe A'H avem:
C = 2 - CF - R şi pe acest segment funcţia devine :
U = ln(2 - CF - R) + a lnR.
A’
H A
X’ X
B’
0 1 2 T
Figura 2.12. Mulţimea punctelor în cazul în care cel

de-al doilea angajat are cost fix
În punctul H avem: R=1-CF. Segmentul A'H corespunde inegalităţii:

0 ≤ R≤1 - CF.
Maximul utilităţii pe acest segment este atins pentru un R (timp
liber) care verifică:
∂U 1 a
= + = 0 şi deci: R = a (2 − C F ) .
∂R 2 − CF − R R 1+ a
În consecinţă, consumul corespunzător este definit prin:
I
A’
H A
B’ B
0 1 2 T
Figura 2.13. Situaţie în care unul singur din cei doi

adulţi desfăşoară activitate salarială
2 − CF
C = 2 − CF − R = , cu un nivel de utilitate
1+ a
corespunzător:
2 − CF a (2 − CF )
U = ln + a ln .
1+ a 1+ a
Condiţia U≤0 este echivalentă cu:
a
−
C F ≥ 2 − (1 + a ) a 1+ a
≈ 0, 245
Al doilea caz este prezentat în figura 2.14.

A’
M
A
J
N
B’
0 1 2 T
Figura 2.14. Situaţia în care ambii adulţi desfăşoară o
activitate salarială
Curba de indiferenţă ce trece prin A, taie segmentul A'H în două

a (2 − CF )
puncte M şi N. Punctul optim este situat în J, în care R = şi
1+ a
deci:
a (2 − CF ) 3 CF
L=2−R=2− = + .
1+ a 2 4
Acest punct corespunde ipotezei CF ≤ 0,245.

Se observă o discontinuitate în modificarea ofertei de muncă a
gospodăriei.
Dacă CF creşte de la 0 la 0,245, oferta de muncă este constantă,
egală cu 1.
d) Fie n* numărul de copii căutat. Avem:
0,12 + 0,05 n < 0,245 pentru n ≤ n*
0,12 + 0,05 n > 0,245 pentru n > n* ceea ce implică n* = 2.
În acest exemplu, un singur adult exercită o activitate salarială
(normă întreagă), dacă familia cuprinde cel puţin 3 copii.
Cei doi adulţi exercită o activitate salarială (unul cu normă întreagă,
altul cu normă parţială) dacă nu au copii, au un singur copil sau au doi
copii.
Problema 2.15.
Un consumator poate achiziţiona două bunuri X şi Y în cantităţile

notate x şi y. Preferinţele agentului economic sunt reprezentate prin funcţia
de utilitate :
U(x,y) = 4xy.
Bunul X poate fi taxat. Preţul său fără taxă este 1 iar preţul care
conţine şi taxa este egal cu q (q>1), q-1 reprezintă deci taxa unitară asupra
bunului X. Bunul Y nu este taxat şi preţul său este egal cu 1. Consumatorul
are un venit egal cu 1 din care scade un impozit direct T, cu T<1, venitul
său disponibil este egal cu 1-T.
Se cere:
a) Calculaţi nivelul de utilitate atins de consumator, în funcţie
de q şi T.
Se impune realizarea unei prelevări fiscale totale (directă şi
indirectă) egală cu M, cu M<1. Arătaţi că utilitatea consumatorului este
maximă atunci când se utilizează exclusiv fiscalitatea directă. Daţi o
explicaţie intuitivă a acestui rezultat.
Rezolvare:
a) Restricţia bugetară a consumatorului se scrie:

qx + y = 1 − T .
Problema de optimizare a consumului devine:
[ max ]U ( x, y) = 4 xy
pe restricţia:
qx + y = 1 − T .
Lgrangeanul are expresia:
L( x, y, λ ) = 4 xy + λ (1 − T − qx − y ) ,
de unde:
∂L
= 4 y − λq = 0 ;
∂x
∂L
= 4x − λ = 0 ;
∂y
∂L
= 1 − T − qx − y = 0 .
∂λ
4y
şi deci: λ = = 4 x sau y = qx .
q
Folosind restricţia bugetară obţinem:
1− T 1− T
x= , y=
2q 2
(1 − T )
2
şi U = 4 xy = .
q
b) Prelevarea indirectă este egală cu:

(q − 1)(1 − T )
( q − 1) x = ,
2q
de unde prelevarea fiscală totală este:
(q − 1)(1 − T )
+T .
2q
Pentru a fi egală cu M, trebuie să avem:
(q − 1)(1 − T ) 2qM − q + 1
+ T = M , sau T = .
2q q +1
Nivelul de utilitare atins de consumator este:
(1 − T ) 4q (1 − M )
2 2
U= = = f (q)
(q + 1)
2
q
4(1 − M ) (1 − q)
2
cu f '(q) = .
(q + 1)
3
Funcţia f(q) are un maxim în q = 1, deci T = M.

Consumatorul va atinge un nivel maxim de utilitate atunci când
fiscalitatea este directă (numai) şi când nu se percepe nici o taxă pentru
consumul bunului X.
Problema 2.16.
Un consumator are preferinţele reprezentate prin funcţia de utilitate:

1 1
U ( x1 , x2 ) = x12 x22 , x1 ≥ 0 , x2 ≥ 0 ,
unde x1 şi x2 desemnează cantităţile consumate din cele două

bunuri, la preţurile p1 şi p2 . El dispune de un venit notat V.
Se cere:
a) Determinaţi funcţiile de cerere ale consumatorului.
b) Care este nivelul minim de venit care îi permite consumatorului
să atingă un nivel de utilitate u când preţurile sunt p1 şi p2 ? Acest nivel
minim va fi notat cu V (u, p1, p 2) .
c)Se consideră o situaţie iniţială în care venitul consumatorului este
0 0
egal cu V 0 şi unde preţurile bunurilor 1 şi 2 sunt respectiv p1 şi p 2 şi o
situaţie finală caracterizată de V 1 cu p11 , p 21 .
Fie x10 şi x02 cantităţile de bunuri 1 şi 2 consumate în situaţia iniţială
şi fie x11 şi x12 cantităţile consumate în situaţia finală.
Fie de asemenea, L indicele preţului de tip Laspeyres definit prin
p x + p 2 x 02 p x 0
1 0 1 1
L = 10 10 = şi P indicele de tip Paasche definit prin

p1 x1 + p 2 x 02 p x 0
0 0
p x1 + p 2 x12 p x1
1 1 1
P = 10 11 = .
p1 x1 + p 2 x12 p x1
0 0
Vom nota cu I un indice numit "indicele adevărat al costului vieţii "

1 1
V (u 0, p 1, p 2 )
definit prin I = 0 0
, unde u 0 reprezintă utilitatea consumatorului
V (u , p 1 , p 2 )
0
în situaţia iniţială.
c1) Care este interpretarea indicilor L, P şi I? Ce se poate spune
despre evoluţia satisfacţiei consumatorului între situaţia iniţială şi situaţia
1 1
V
finală când 0 > I şi 0 < I ? V
V V
c2) Calculaţi L, P şi I în cazul : p1 = 1 , p 2 = 1
o 0
p1 = 4 , p 2 = 1 .
1 1
c3) Se spune că puterea de cumpărare a consumatorului a crescut de

1
la perioada iniţială la perioada finală când V 0 > J , unde J este un indice al

V
costului vieţii.
1
Invers, se spune că puterea de cumparare a scăzut când V 0 < J .

V
Arătaţi, cu ajutorul rezultatelor de la punctul c2), că utilizarea indicilor
Laspeyres sau Paasche (adică J=L sau J=P) poate conduce la concluzia
creşterii puterii de cumpărare atunci când satisfacţia se diminuează sau
invers, la o diminuare a puterii de cumpărare atunci când satisfacţia creşte.
Rezolvare:
a) Maximizarea utilităţii sub restricţia bugetară:

[max] U ( x1, x 2) = x11/ 2 x1/2 2
pe restricţia:
p 1 x1 + p 2 x 2 = V
Lagrangeanul asociat problemei este:

1 1
L( x1 , x2 , λ ) = x12 x22 + λ (V − p1 x1 − p2 x2 )
Conditiile necesare de optim sunt:

∂L 1 − 12 12
= 0 => x1 x1 − λ p1 = 0 ;
∂x1 2
∂L 1 1 −1
= 0 => x12 x1 2 − λ p 2 = 0;
∂x2 2
∂L
= 0 => p1 x1 + p 2 x 2 = V
∂λ
• care conduc la următoarea soluţie:

V V
x1 = , x2 = .
2 p1 2 p2
b) Pentru vectorul de consum de mai sus, nivelul de utilitate atins de
consumator va fi:
⎛ V V ⎞ V V V
U ( x1 , x2 ) = U ⎜ , ⎟= = .
⎝ 2 p1 2 p 2 ⎠ 2 p1 2 p2 2 p1 p 2
V
Nivelul de utilitate va fi superior valorii u dacă ≥ u , ceea
2 p1 p 2
ce conduce la:
V ( p 1, p 2 , u ) = 2 u p1 p 2 .
c) c1) Indicele Laspeyres defineşte scumpirea vectorului de consum
iniţial între situaţia iniţială şi finală, iar indicele Paasche defineşte
scumpirea vectorului de consum final ( x11, x12) între situaţia iniţială şi situaţia
finală.
Pentru a interpreta indicele adevărat al costului vieţii, să remarcăm

de la început că numitorul lui I nu este, de fapt, altceva decât venitul iniţial
V 0 (pentru că V 0 este venitul care a permis atingerea exact a nivelului de
0 0
utilitate u 0 când preţurile erau p1 şi p 2 ). Număratorul lui I reprezintă
nivelul de venit care ar fi necesar pentru a atinge în perioada finală acelaşi
nivel de utilitate u 0 ca şi în perioada iniţială.
Indicele adevărat al costului vieţii defineşte creşterea minimală de
venit, care îi permite consumatorului să menţină neschimbată satisfacţia
(nivelul utilităţii ).
1
V
Dacă 0
> I vom avea V 1 < V ( p11, p12, u 0) , în perioada finală
V
consumatorul atingând un nivel de satisfacţie mai mare decât în perioada
iniţială.
1
V
Dacă 0
> I , vom avea V 1 > V ( p11, p12, u 0) şi deci satisfacţia se
V
diminuează.
Această analiză justifică terminologia de "indice adevărat al costului
vieţii" pentru I. Pentru a calcula I, trebuie cunoscute preferinţele
consumatorului (adică o funcţie de utilitate care să le reprezinte) pentru a
determina funcţia V.
Calculul indicilor L şi P cere un minim de informaţii pentru că este
suficient să se cunoască vectorul consumului iniţial sau final.
0 0 1
V V V
=V
1
c2) Avem: x10 = 0 = 1
x1 = 1
2 p1 2 2 p1 8
0 0 1
V V V V
0
x =
2 0
= 1
x =
2 1
= 1
2 p2 2 2 p2 2
⎛V 0 ⎞
⎜ 2 ⎟
⎜ ⎟
(4,1) ⎜ ⎟
⎜V 0 ⎟ 0 0
1 0 ⎜ ⎟ 4V +1V
p ⎝ 2 ⎠= 2
şi L = 0 x 0 = 2 = 2,5
⎛V 0 ⎞
0 0
p x V +V
⎜ 2 ⎟ 2 2
⎜ ⎟
(1,1) ⎜ ⎟
⎜V 0 ⎟
⎜ ⎟
⎝ 2 ⎠
⎛V 1 8 ⎞
⎜ ⎟
(4,1) ⎜ ⎟ 1 1
V +1V
⎜ ⎟ 4
⎝V 2 ⎠ = 8
1 1 1
px 2 = 1, 6
P= 0 1=
⎛V ⎞ V + V
1 1
px 1
8
⎜ ⎟ 8 2
(1,1) ⎜ ⎟
⎜V 1 2 ⎟
⎝ ⎠
1/ 2
2U 0 ( p 11, p 12 )
I= 1/ 2
=2.
2U 0 ( p 10 , p 02 )
Se observă că P<I<L, ceea ce confirmă proprietatea generală a

indicilor Laspeyres şi Paasche, primul supraestimează creşterea costului
vieţii în timp ce al doilea o subestimează.
c3) Reluăm exemplul de la punctul b) şi presupunem că
V1
1,6 < 0 < 2 . În acest caz indicele Paasche conduce la concluzia unei
V
creşteri a puterii de cumpărare şi totuşi satisfacţia consumatorului se
diminuează.
V1
Dacă 2 < < 2,5 , după indicele lui Laspeyres puterea de
V0
cumpărare se diminuează în timp ce satisfacţia consumatorului creşte.
Problema 2.17.
Se cere:
a) Demonstraţi că un consumator pentru care preferinţele îndeplinesc
proprietăţile: completitudine, tranzitivitate, reflexivitate, nonsaţietate,
continuitate şi strict convexitate, satisface de asemenea, presupunerile unui
comportament raţional. Pot fi specificate presupunerile respective în două
secţiuni? Care presupuneri ale unui comportament raţional, spre exemplu,
joacă un rol asemănător proprietăţii de tranzitivitate?
p1 x1 p1 x 0 p1 x1
b) Fie MI= 0 0 , LP= 0 0 , PP= 0 1 . Trasaţi diagrama care
p x p x p x
arată că MI<LP şi MI>PP nu spune nimic despre care situaţie este preferată.
Rezolvare:
a) Nonsaţietatea va implica primul tip de comportament în care

consumatorul îşi cheltuieşte tot venitul .
Al doilea tip de comportament este acela în care numai o alocaţie x
este aleasă de consumator pentru fiecare preţ şi venit. Aceasta înseamnă că
alocările nu pot fi de-a lungul aceleiaşi curbe de indiferenţă, acest lucru
fiind asigurat de presupunerea de strict convexitate.
Al treilea tip de comportament este acela în care există o singură
combinaţie de preţ şi venit la care este făcută alegerea. Aceasta conduce la
curbe de indiferenţă care nu sunt continue.
Al patrulea tip de comportament, cel de consistenţă, este determinat
de tranzitivitatea preferinţelor.
p1 x1 p1 x 0
b) Dacă: MI = < = LP
p0 x0 p0 x0
aceasta înseamnă că la preţurile din perioada curentă combinaţia de
consum x1 este mai ieftină decât x0. Dar consumatorul îşi cheltuieşte tot
venitul. Faptul că el a ales x1 în perioada curentă relevă că nu şi-ar fi permis
x0, dar nu spune nimic despre preferinţele lui. Similar:
p1 x1 p1 x1
MI = 0 0 < 0 1 = PP ,
px px
1 1
care implică faptul că 0 0 > 0 1 sau p0 x0 < p0 x1 . Faptul că un individ
px px
alege x la preţul p este o indicaţie că el nu–şi permite x1 la preţurile
0 0
perioadei de bază. Din nou nu ştim nimic despre preferinţele lui asupra lui
x0 şi x1. În figura 2.15. consumatorul este observat când alege x1 de pe

dreapta bugetului NN, care reprezintă venitul V1 şi preţul p1. Aceasta nu
spune nimic despre preferinţele asupra lui x0 şi x1.
În cazul acesta p1 x1 < p1 x0 şi deci:

p1 x1 p1 x 0
MI = 0 0 < 0 0 = LP
p x p x
x2
x0
N
x1
0 N x1
Figura 2.15. Alegerea combinaţiei x1 de pe dreapta
bugetului NN
În figura 2.16. individul alege x0 de pe linia bugetului MM căruia îi

corespunde preţul p0 şi venitul M0. Atunci când x1 nu eeste accesibil nu ştim
care sunt preferinţele consumatorului pentru x1 sau x0.
Dacă p0x0 < p0x1, atunci :
p1 x1 p1 x1
MI = > = PP
p 0 x 0 p 0 x1
Şi nu ştim nimic despre preferinţe.

x2
M
x1
x2
0 M x1
Figura 2.16. Alegerea combinaţiei optime x0
de pe dreapta de buget MM
Problema 2.18.
Fie indicii cantitativi Laspeyres şi Paasche care au forma:
p 0 x1 p1 x1
LQ = , respectiv PQ = .
p0 x0 p1 x 0
Se cere:
a) Dacă LQ≥1 sau PQ≤1 se poate spune care din consumurile x0 sau
1
x este mai bun?
Presupunem cantităţile reprezentând consumul agregat al tuturor
membrilor economiei. Se poate spune ceva în ceea ce priveşte schimbarea
nivelului de viaţă utilizând aceşti indici?
b) Presupunem că guvernul creşte venitul pensionarilor proporţional
cu creşterea preţului Laspeyres. Va fi mai bine pentru pensionari? Dar dacă
guvernul foloseşte indicele de preţ Paasche? Dar dacă preţurile scad?
Rezolvare:
Din:
p1 x1
PQ = ,
p1 x 0
dacă PQ ≤ 1, atunci p1x1 ≤ p1x0, rezultă că acea combinaţie aleasă în
perioada curentă x1 este mai ieftină la preţuri curente decât x0. Astfel, nu
ştim de fapt dacă x1 este preferat lui x0 pentru că x0 nu poate fi cumpărat la

p1 dat, cu venitul V1(= p1 x1).
Din:
p 0 x1
LQ = 0 0 ,
p x
dacă LQ≥1, atunci p x ≥ p x şi din nou nu ştim dacă x0 este
0 1 0 0
preferat lui x1, pentru că x1 nu poate fi cumpărat din venitul V0 (=p0 x0) şi
preţul p0.
Deoarece nu putem spune dacă un individ este mai bogat sau mai
sărac, cu siguranţă nu putem spune dacă un grup de consumatori are un
standard de viaţă mai bun sau mai rău .
Pentru ca un pensionar să fie mai bogat trebuie să avem:
p1 x1 p1 x 0
MI = 0 0 ≥ 0 0 = LP
p x p x
sau
p1 x 0
p1 x1 ≥ p 0 x 0 0 0
p x
Guvernul creşte venitul personal al pensionarilor proporţional cu
creşterea lui LP. Astfel:
⎡ p1 ∑ x s 1 ⎤
p1 x1 = p 0 x 0 ⎢ 0 s0 ⎥
,
⎢⎣ p ∑ x ⎥⎦
unde indicele Laspeyres este presupus a fi calculat prin suma consumurilor
agregate. Nu putem spune dacă acest proiect guvernamental îl va face pe un
pensionar mai bogat. Dacă mărimea LP-ului individual a crescut cu mai
mult decât indicele total
p1 x 0 p1 ∑ x s1
>
p0 x0 p0 ∑ x s0
atunci MI individual ar putea fi mai mic decât LP şi nu putem spune dacă

individul a fost mai înstărit în perioada curentă faţă de perioada de bază .
Putem nota că venitul bănesc al tuturor pensionarilor va creşte prin

creşterea indicelui total LP, deci
⎡ p1 ∑ x s 0 ⎤
p1 ∑ x s 1 = p 0 ∑ x s 0 ⎢ 0 s0 ⎥
⎢⎣ p ∑ x ⎥⎦
De aici putem concluziona că cel puţin câţiva pensionari sunt mai
bogaţi.
Dacă guvernul creşte venitul personal al pensionarilor proporţional

cu creşterea indicelui Paasche atunci venitul bănesc total în perioada curentă
ar fi după cum urmează:
⎡ p1 ∑ x s 1 ⎤
p1 ∑ x s 1 = p 0 ∑ x s 0 ⎢ 0 s1 ⎥
⎢⎣ p ∑ x ⎥⎦
sau
p1 ∑ x s1 p1 ∑ x s1
=
p 0 ∑ x s 0 p 0 ∑ x s1
sau
MI=PP.
Ca şi în exemplul precedent, nu putem deduce dacă pensionarii sunt
mai bogaţi sau mai săraci.
Dar ştim că pentru câţiva indivizi, cel puţin MI=PP, deci câţiva
pensionari sunt cu siguranţă mai săraci.
Dacă preţurile scad, duala programului ar fi reducerea veniturilor
pensionarilor proporţional c u scăderea preţurilor.
Problema 2.19.
Un individ repartizează venitul său V între cumpărarea unui bun X

(în cantitatea x, la preţul unitar p) şi alte cheltuieli de volum M.
Preţul bunului X se modifică din starea iniţială p=1, în starea finală
p=3/2.
• În urma acestei creşteri de preţ, se observă o reducere a
consumului bunului X care trece din starea x=1/2 în starea x=1/6.
Se cere:
a) În ipoteza în care nu dispunem decât de informaţiile precedente,
daţi o aproximare a reducerii surplusului consumatorului care rezultă din
creşterea preţului bunului X .
b) În urma unor studii statistice s-a constatat că cererea
1 1
consumatorului, în cazul unui venit egal cu 2, urmează legea x = − .
p 2
Calculaţi reducerea surplusului şi comparaţi-o cu aproximarea de la a).
c) Se face ipoteza că preferinţele consumatorului sunt reprezentate
printr-o funcţie de utilitate U1 ale cărei variabile sunt M şi x, având forma:
1
U 1( M , x) = M + ln( x + )
2
Arătaţi că această ipoteză este compatibilă cu rezultatul studiilor

statistice de la punctul b).
d) Guvernul vrea să compenseze financiar consumatorul pentru
reducerea bunăstării sale datorată creşterii preţului bunului X.
Arătaţi că el trebuie să compenseze această creştere a preţului cu o
sumă egală cu reducerea surplusului calculată la punctul b).
1 1
2
e) Arătaţi că funcţia de utilitate U 2 ( M , x) = M ( x + 1) este
2
compatibilă cu rezultatul studiilor statistice de lapunctul b).

Arătaţi că rezultatul obţinut la punctul d) nu este valabil şi în acest
caz. Explicaţi de ce se întâmplă acest lucru.
Ce eroare se comite dacă guvernul se bazează pe reducerea
surplusului pentru a calcula suma de transfer (de compensare) ?
Rezolvare:
a) Curba trece prin punctele (1/2,1) şi (1/6,3/2), deci o primă

aproximare pentru cerere ar putea fi dreapta determinată de punctele de mai
sus.
1 1
x− x−
p −1 2 ⇒ p − 1 2 ⇒ 2 p − 2 = −3 x + 3
Avem astfel: = =
3 1 1 1 1 2
−1 − −
2 6 2 2 3
de unde se obţine curba inversă a cererii.
3 7
deci : p = − x + (curba cererii) .
2 4
Reducerea surplusului consumatorului poate fi aproximată prin
calcularea ariei trapezului ABCD.
Avem astfel:
⎛1 1⎞1
⎜ + ⎟
6 2⎠2 1
∆ S 0 = S ABCD = ⎝ = = 0.166 sau
2 6
1
⎡ 3 7⎤ 3 1/ 2 7 1/ 2 3 3 7 7
2
∆S = ∫ ⎢ − x + ⎥ dx = − x 2|1/ 6 + x|1/ 6 = − + + − =
1 ⎣ 2 4⎦ 4 4 16 4*36 8 24
6
−27 + 3 21 − 7 5 1 1
= + = − = = 0.1666.
4 × 36 24 12 4 6
3/2 D C
1 A B
0 1/6 ½ x
Figura 2.17. Determinarea aproximativă a reducerii

surplusului consumatorului
1
b) Curba cererii p ( x) = trece prin punctele (1/2,1) şi
1
x+
2
(1/6, 3/2), este descrescătoare şi convexă , deoarece
1 2
p′( x) = − < 0 şi p′′( x) = >0 .
1 2 ⎛ 1⎞
3
(x + ) ⎜x+ ⎟
2 ⎝ 2⎠
1
Vom reprezenta grafic funcţia cererii p ( x) = într-un sistem de
1
x+
2
axe de coordonate (p, X).
2 E
3/2 C
1 A B
0 1/6 1/2 X
Figura 2.18. Determinarea variaţiei surplusului

consumatorului
În situaţia iniţială, surplusul consumatorului Si este aria suprafeţei:
1 1
2 2
2 1 12 1 1
S EAB = ∫ p( x)dx − px = ∫ dx − 1 = ln(2x + 1) − = ln 2 − .
0 0 2x + 1 2 0 2 2
În situaţia finală, surplusul consumatorului Sf este egal cu aria:
1
6
3 12 1 4 1
S EDC = ∫ p ( x)dx − = ln(2 x + 1) − = ln − .
0 12 0 4 3 4
Reducerea surplusului (variaţia surplusului ) va fi

1 4 1 3 1
∆ S 1 = S i − S f = ln 2 − − ln + = ln − ≅ 0.1555 .
2 3 4 2 4
∆S 0 − ∆S 1
Avem: = 0.072 . Aproximarea curbei cererii printr-o
∆S 1
functie liniară conduce la o majorare a reducerii surplusului (a variaţiei
surplusului) cu 7.2 % în raport cu adevărata valoare.
Problema 2.20.
Fie f(x1,x2) o funcţie ale cărei derivate parţiale în raport cu cele două
variabile se notează cu f1 , respectiv f2.
• a) Trasaţi grafic mulţimea admisibilă pentru fiecare din
perechile de restricţii:
2 x1 + x2 = 42
(a) 2x1 + x2 ≤ 4 (d)
3x1 + x2 = 7
3x1 + x2 < 6 3x1 + x2 = 7

(b) 2 x1 + x2 = 4 (e) 2 x1 + x2 = 4
x1 ≥ 0, x2 ≥ 0 x1 ≥ 0, x2 ≥ 0
2 x1 + x2 ≤ 4
2 x12 + x2 ≤ 0
(c) 4 x1 + x2 ≤ 6 (f)
x1 ≥ 0, x2 ≥ 0
x1 ≥ 0, x2 ≥ 0
Pentru fiecare mulţime de admisibilitate stabiliţi dacă este nevidă,

închisă, mărginită şi convexă.
b) Ştiind că o funcţie este strict quasi-concavă dacă derivata a doua:
∂ x2
2
este mai mare strict ca zero, demonstraţi că această afirmaţie necesită

∂x12
verificarea relaţiei:
∂ 2 x2
∂x1 2
1 2
{
= − 3 f f − 2 f f f + f 22 f11 > 0 .
f 2 1 22 1 2 12 }
Rezolvare:
a) Reprezentările grafice corespunzătoare restricţiilor sunt date în

continuare:
x2 x2
4 (a) 6 (b)
0 2 x1 0 2 x1
x2 x2
(c ) 7 (d)
6
4 4
0 2 7/3 3 x1
0 1.5 2 x1
-2
x2 x2
8 (e) (f)
x2=2x12
4
0 2 7/3 x1 0 x1
Figura 2.19. Mulţimile de admisibilitate corespunzătoare

perechilor de restricţii
Se deduc, în consecinţă, următoarele concluzii:

(a) Mulţimea valorilor admisibile este nevidă, închisă, nemărginită şi
convexă.
(b) Mulţimea valorilor admisibile este nevidă, neînchisă, mărginită
şi convexă.
(c) Mulţimea valorilor admisibile este nevidă, închisă, mărginită şi
convexă.
(d) Mulţimea valorilor admisibile conţine un singur punct (3,-2) şi
este nevidă, închisă, mărginită şi convexă.
(e) Mulţimea valorilor admisibile este vidă.
(f) Mulţimea valorilor admisibile este nevidă, închisă, nemărginită şi
neconvexă.
d x2 f 1 ( x1 , x2 )
b) Avem: =− .
d x1 f 2
(x , x )
1 2
Deci:
d ⎡ dx2 ⎤ d ⎡ f1 ( x1 , x2 ) ⎤
⎢ ⎥=− ⎢ ⎥=
dx1 ⎣ dx1 ⎦ dx1 ⎣ f1 ( x1 , x2 ) ⎦
1 ⎧ ⎡ d x2 ⎤ ⎡ d x2 ⎤⎫
=− ⎨ f 2 ⎢ f 11 + f 12 ⎥ − f1 ⎢ f + f ⎬,
f1 ⎩ ⎣
2
d x1 ⎦ ⎣
21 21
d x 1 ⎥⎦ ⎭
utilizând faptul că x2 este rezultat al unei funcţii de variabilă x1. Apoi făcând
dx f
substituţia 2 = − 1 , rezultă:
dx1 f2
dx22 1 ⎧ ⎪ ⎫
2 f 22 ⎪
= − ⎨f f − f f
12 1
− +
f1 f 21 1f ⎬=
dx12 f22 ⎪⎩ 2 11 f2⎪ ⎭
1
=−
f 3 {f
1
2
f 22 − 2 f1 f 2 f12 + f 22 f11} ,
2
unde vom folosi teorema lui Young, f 12 = f 21 . Întrucât, pentru

dx 2
quasiconcavitate > 0 , înmulţind cu -1 în această ultimă relaţie se
dx 1
obţine rezultatul dorit.
Observaţie: Explicaţi de ce nu este necesar şi suficient pentru strict

quasiconcavitate ca: fi>0,
fii <0, i = 1,2.
Problema 2.21.
a) Explicaţi de ce condiţiile ca derivatele parţiale ale Lagrangeanului

în raport cu fiecare variabilă, respectiv multiplicatori ai lui Lagrange să fie
zero, sunt doar necesare, dar nu şi suficiente. Comparaţie între problema de
maxim şi cea de minim dată de:
m in f ( x )
g j ( x ) − b j = 0, j = 1, 2, ..., m
b) Se consideră problema de optim:

max f ( x1 , x2 )
a11 x1 + a12 x2 ≤ b1 , unde: f1 >0, f2 >0.
a21 x1 + a22 x2 ≤ b2
Funcţia obiectiv este strict quasi-concavă, iar coeficienţii aij sunt toţi
pozitivi.
Se cere:
a) Trasaţi mulţimea soluţiilor posibile în următoarea situaţie:
a11 a21 b1 b
> şi > 2 .
a12 a22 a12 a22
b) Determinaţi multiplicatorul lui Lagrange, dând o interpretare
economică cazului λ1* = 0 .
Rezolvare:
a) A se vedea graficul din figura următoare.

În cazul (a) f /(x*) > 0 şi în cazul (b) fi (x*) >0 în punctul de optim.
(a) (b)
f(x) f(x1,x2)
f’(x0)>0 f1,f2>0
0 x0 x 0 x1
Figura 2.20. Caz special al unei funcţii obiectiv

monoton crescătoare
b) 1. Aşa cum se observă şi din figura 2.10., există cinci soluţii
admisibile, şi anume:
• Punctul α, unde x1 = 0, x2 >0. În acest caz constrângerea b1 nu
este obligatorie.
• Un punct de-a lungul lui αγ, ca de exemplu β, unde x1, x2 >0,
când contrângerea b1 nu este obligatorie.
• Un punct γ, unde x1, x2 >0 şi amândouă restricţiile sunt
obligatorii.
• Un punct de-a lungul lui γε, ca de exemplu δ, unde x1, x2 >0,
când constrângerea b2 nu este obligatorie.
• Punctul ε, când x1 >0, x2 = 0 şi costrângerea b2 nu este
obligatorie.
x2
a11x1+a12x2=b1
(0,x2) α
β
a12x1+a22x2=b2
γ
0 (x1,0) ε x1
Figura 2.21. Găsirea soluţiei programului
de optimizare
O soluţie se poate afla oriunde de-a lungul marginii αβγ, atunci

când f1,, f2 >0.
2. λ1* este preţul umbră corespunzători restricţiei b1. El arată rata la

care se schimbă valoarea optimă a funcţiei obiectiv, când b1 se schimbă.
Dacă λ1* = 0 , aceasta trebuie să conducă la faptul că o foarte mică
schimbare în b1 lasă soluţia neschimbată. Astfel, b1 trebuie să nu fie
obligatorie la optim.
Problema 2.22.
a) Fie problema de optim:

max f ( x1 , x2 )
a1 x1 + a2 x2 = b
x1 > 0, x2 > 0
cu f strict crescătoare şi strict quasiconcavă. De asemenea, vom presupune

că forma curbelor de indiferenţă, ataşate funcţiei obiectiv, este abruptă ca în
figura 2.11.
x2
c0 c1 c2
a1x1+a2x2=b
0 x1* x1
Figura 2.22. Reprezentarea curbelor de indiferenţă şi
a restricţiei de buget
Justificaţi de ce condiţiile:
L 2 = f 2 − λ *2 a 2 ≤ 0
x 2* ≥ 0
x 2* [ f 2 − λ *2 a 2 ] = 0
nu conduc la afirmaţia: x2* = 0 , implică f 2 < λ*2 a 2 . Cum interpretaţi
cazul în care x2* = 0 şi f 2 = λ*2 a 2 . Transpuneţi problema la nivelul unui
consumator ce foloseşte două tipuri de bunuri şi daţi explicaţiile
corespunzătoare.
b) Presupunând că restricţiile: xi ≥ 0 , devin xi xi ≥ bi , cu bi diferit
de zero, arătaţi în ce constă modificările survenite în algoritmul de rezolvare
cu ajutorul multiplicatorilor lui Lagrange.
c) Vom considera problema de optim:
max f ( x1 , x 2 )
a1 x1 + a 2 x 2 ≤ b1
,
c1 x1 + c 2 x 2 ≤ b2
x1 ≥ 0, x 2 ≥ 0
unde f este concavă, iar f1 şi f2 sunt strict pozitive. Graficul din
figura 2.12 descrie soluţiile găsite.
Adăugând la problema de mai sus restricţia suplimentară: e1x1 +

e2x2 ≤ b3 , se cere să se discute soluţiile noii probleme.
x2
c1x1+c2x2=b2
γ
a1x1+a2x2=b1
β
0 x1
Figura 2.23. Aplicarea condiţiilor Kuhn-Tucker
într-o problemă de optim
Rezolvare:
Putem avea şi x2* = 0 , dar şi L2 = f 2 − λ*2 a 2 = 0 , întrucât aceasta nu
încalcă condiţia necesară: L2 = f 2 − λ*2 a 2 ≤ 0 , x2* ≥ 0 , x2* [ f 2 − λ*2 a 2 ] = 0 .
Totuşi, nu putem spune că x2* = 0 ⇒ L2=0.
În limitele figurii 2.12, putem interpreta cazul în care x2* = 0 şi
f 2 = λ* a 2 ca fiind acela în care conturul c1 şi restricţia liniară sunt tangente
în punctul (x1* ,0) , şi deci avem:
*
a1 f 1 ( x1 , 0 )
= *
a2 f 2 ( x1 , 0 )
În termenii non-negativităţii condiţiilor, este posibil ca o problemă
fară condiţii de negativitate să conducă la un optim în punctul x2* = 0 .
Acesta este evident un caz special dar, cu toate acestea, nu trebuie să
concluzionam că Li <0, atunci când x2* = 0 .
În figura 2.12, a1 şi a2 vor fi preţurile bunurilor 1 şi respectiv 2, şi
contururile c0, c1, c2 vor fi curbele de indiferenţă. Apoi avem cazul în care
consumatorul consumă întregul său venit pentru bunul 1. Totuşi, acesta este
posibil să pară mai degrabă special în cazul bunului 2, în realitate un
consumator cumpără cantităţi pozitive dintr-o mică submulţime a tuturor

mărfurilor disponibile - soluţia în colţ este cea caracteristică.
b) Considerăm problema [max] f(x) astfel încât xi >bi, i = 1,…,n
(pentru simplitate se ignoră restricţiile funcţionale). Putem proceda în
următoarele două moduri:
(a) Definim: xî = xi − bi , şi scriem problema astfel:
max f ( xˆ1 + b1 ,...., xˆ n + bn )
.
xî ≥ 0, i = 1,..., n
∂f ∂f
Observăm că: ≡ , deci bi sunt constante.
∂xi ∂ xˆ i
f i ≤ 0 , xî ≥ 0 , xî f i = 0 . Dar xˆ i = x i − b i , şi
* *
Astfel vom avea:
deci: f i ≤ 0 , xî ≥ bi , (x *
i
− bi ) f i = 0 .
În consecinţă, pentru a avea o soluţie interioară, cu, x *i > b i ,
*
trebuie să avem f i = 0 , în timp ce la o soluţie în colţ cu x i = bi implică
fi ≤ 0 .
( )
(b) Pornind de la Lagrangean:
L( x,λ ) = f(x) + ∑ λ x − b ,
i i i
i
condiţiile Kuhn - Tucker sunt:

Li = f i + λ*i = 0
∂L *
= xi − bi ≥ 0
∂λ
i
λi ≥ 0
*
λ*i (xi* − bi ) = 0
Deci: dacă λ*i > 0 , f i = −λi şi x i* = b i

*
dacă x i* − b i > 0 , λ*i = 0 şi f i = 0

dacă λ*i = xi* − bi = 0 , atunci f i = 0 .
c) Răspunsul la acest punct este strâns legat de soluţia obţinută

înaintea adăugării restricţiei suplimentare. Aşa după cum se poate vedea şi
din figura 2.12. avem mai multe cazuri:
-cazul α: Luând λ*2 = 0 , avem:
f 1 − λ1* a1 = 0 , f 2 − λ1* a 2 = 0 şi a11 x1* + a12 x 2* = b1 . Aceasta
este condiţia standard care rezultă din aplicarea metodei multiplicatorilor
Lagrange, problemei de optim cu o singură restricţie, ceea ce înseamnă că
există numai restricţia b1.
*
-cazul β : aici restricţia b1 nu este obligatorie. Vom lua deci: λ 1 = 0 ,
de unde avem că:
f 1 − λ *2 c 1 = 0 , f 2 − λ*2 c 2 = 0 şi c1 x1* + c 2 x 2* = b2 .
-cazul γ : în care vom lua în considerare ambele restricţii. Din
condiţiile rezultate aplicând procedeul Kuhn-Tucker, se obţine:
f1 λ1* a1 + λ2* c1
=
f 2 λ1* a2 + λ1* c2
Deci, evident soluţiile α şi β sunt încă admisibile (deoarece este
soluţia în colţ, pe cele două restricţii iniţiale), dar soluţia γ este exclusă. În
schimb, avem trei noi soluţii admisibile, ca de exemplu δ, ε, sau un punct φ
de-a lungul segmentului δε.
Funcţia lui Lagrange este acum:
⎡ 2 ⎤ ⎡ 2 ⎤
L ( x , λ ) = f ( x1 , x 2 ) − λ1 ⎢ ∑ a i x i − bi ⎥ − λ 2 ⎢ ∑ c i x i − b 2 ⎥ −
⎢⎣ i = 1 ⎥⎦ ⎢⎣ i = 1 ⎥⎦
.
⎡ 2 ⎤
− λ3 ⎢ ∑ e i x i − b3 ⎥
⎣⎢ i = 1 ⎦⎥
Condiţiile Kuhn-Tucker sunt deci:
Li = f i − λ1* ci − λ*2 ci − λ*3 ei ≤ 0 , x i ≥ 0 , x i L i = 0 , cu
* *
i =1,2;
∂L ∂L
= ∑ a x * − b ≤ 0 , λ1 ≥ 0 , λ1*
*
= 0;
∂λ i i 1 ∂ λ
1 1
∂L * ∂L
= ∑ ci x* − b ≤ 0 , λ2 ≥ 0 , λ 2
*
=0,
∂λ i 2 ∂λ 2
2
∂L * ∂L
= ∑ ei x * − b ≤ 0 , λ 3 ≥ 0 , λ 3
*
=0.
∂λ i 3 ∂λ 3
3
x2
α δ γ
ϕ
ε
β
e1x1+e2x2=b3
0 x1
Figura 2.24. Alegerea combinaţiei optime
Deci, la α punem λ*2 = λ*3 = 0 ; la β punem λ*1= λ*3 = 0; la φ punem

λ1* = λ*2 = 0 ; la δ punem λ*2= 0; la ε punem λ1* = 0 . În consecinţă, pentru
fiecare din aceste cazuri, condiţiile Kuhn-Tucker pot fi utilizate pentru a
caracteriza perechea optimală (x1* , x2* ) , care sunt ambele pozitive în toate
aceste puncte - din nou trebuie să adăugăm cazurile (x1* ,0) şi (0, x 2* ) .
Esenţial este deci faptul că, condiţiile Kuhn-Tucker permit sistematizarea
muncii prin soluţiile admisibile care se găsesc.
Problema 2.23.
Se consideră problema de optim:

[max] u(x1, x2)
cu restricţia:
α1x1 + α2x2= α3, cu α1, α2, α3>0.
Condiţiile de ordinul I conduc la: u1(x*1, x*2) - λ*α1= 0

u2(x*1, x*2) - λ*α2= 0
- α1x*1 - α2x*2+ α3= 0,
∂u
unde “ * “ reprezintă valoarea la echilibru iar u i = , i = 1,2.
∂xi
Acest sistem de condiţii poate fi scris matriceal, astfel:
⎡ u11 u12 − α1 ⎤ ⎡ dx1 ⎤ ⎡ λ* dα1 ⎤

⎢u ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢ 21 u 22 − α 2 ⎥ ⎢dx 2 ⎥ = ⎢ *
λ dα 2 ⎥
⎢⎣− α1 − α2 0 ⎥⎦ ⎢⎣ dλ ⎥⎦ ⎣ x1 dα1 x 2 dα 2 − dα 3 ⎥⎦
⎢ * *
Rezolvând pentru x1, considerând că dα1 şi dα3 sunt diferite de zero,

vom avea:
∂x1 λ*α 22 * (α 1u 22 −α 2 u12 ) λ*α 22 ∂x
=− + x1 =− − x1* 1 .,
∂α 1 D D D ∂α 3
unde D este determinantul matricei din partea stângă a egalităţii
matriceale de mai sus.
Care este semnul lui D? În cazul în care u este interpretată ca o
funcţie de utilitate, α1, α2 ca preţuri, iar α3 ca venit analizaţi ecuaţia lui
Slutsky.
Rezolvare:
Avem:
∂ x1 λ* α 22 * (α 1 u 22 − α 2 u 12 ) λ* a 22 ∂ x1
=− + x1 =− − x1*
∂α 1 D D D ∂α 3
ca o condiţie necesară de optim. Din condiţiile de ordin II avem că
− λ *α 22
D>0. Primul termen < 0 , întrucât λ* > 0 . Totuşi, dacă nu avem
D
restricţie de semn sau mărimile relative ale lui u12, u22 (sau ale lui α1, α2 ),
atunci nu putem indica semnul termenului (α1u12 - α2u12). Astfel nici pentru
∂x1 ∂x
, dar nici pentru 1 nu pot fi indicate semnele pe care le au.
∂α 2 ∂x2
Dacă u este funcţia de utilitate, α1, α2 - preţurile şi α3 venitul, atunci
cele de mai sus dau ecuaţia lui Slutsky pentru bunul x1. Primul termen este
efectul de substituţie şi vedem că acesta este negativ. Cel de-al doilea
termen este efectul de venit şi fiindcă semnul său este necunoscut, este
∂x1
aşadar considerat acela al derivatei , care nu reprezintă altceva decât
∂α 1
panta curbei cererii Marshalliene.
Problema 2.24.
Presupunem că preţul unei unităţi de bun (din pachetul de bunuri,

constituit din două tipuri de produse) cumpărată de un consumator creşte pe
măsură ce el cumpără o cantitate mai mare. Care este efectul acestei
modificări a preţului asupra mulţimii posibilităţilor sale de consum? Daţi o
interpretare pantei liniei bugetului. Descrieţi printr-o diagramă relaţia dintre
preţul mediu şi preţul marginal.
Rezolvare:
Presupunem că p1 = p1 (x1), cu p1' > 0 , dar p2 este constant. Deci,

putem să scriem restricţia bugetară a consumatorului ca fiind:
1
x2 = (M − p (x )x ) ≡ B(x )
1 1 1 1
p2
şi avem :
1
B' = − ⎛⎜ p1 + x p ' ⎞⎟ < 0 .
p2
⎝ 1 1⎠
Astfel, avem o restricţie bugetară cu pantă negativă. Putem

interpreta pe p1+x1p/1 ca fiind preţul marginal sau costul marginal al lui x2
d [ p1 ( x1 ) x1 ]
pentru consumator, întrucât este derivata , unde p1 ( x1 ) x1 este
dx1
costul total al bunului x1 cumpărat. Astfel, panta liniei (curbei) bugetului,
într-un punct este proporţia costului marginal al lui x1 în preţul (costul
marginal) al lui x2.
Dacă vrem în plus ca mulţimea bugetului să fie o mulţime convexă,
atunci cererea B(x1) trebuie să fie o funcţie concavă, adică:
1
B ′′( x 1) = − (2 p 1′ + x 1 p 1′′ ) < 0
p2
sau 2 p 1′ + x 1 p 1′′ > 0 .
Aceasta nu poate fi garantată fără restricţiile ulterioare pentru funcţia

p(x1). Dacă această funcţie este convexă, deci p//1>0, atunci avem imediat că
B//(x1)<0 şi mulţimea bugetului este o mulţime convexă. Dacă, pe de altă
parte, p/(x1) nu este convexă, atunci avem că 2 p1' ( x ) > − x p1'' ( x ) , pentru
1 1 1
orice x1∈[0, x 1 ], unde x 1 satisface relaţia p1( x 1 ) x 1 =M.
Dacă această condiţie nu este respectată, atunci putem avea
mulţimea bugetului neconvexă, care după cum se ştie poate conduce la un
optim local care să nu fie unic, sau mai rău, care să nu fie şi optim global.
Ca atare, un punct satisfăcând condiţiile multiplicatorilor lui Lagrange, nu
poate fi decât o soluţie a restricţiilor problemei.
În cazul în care condiţiile sunt satisfăcute, figura 2.17. ilustrează
mulţimea posibilităţilor de consum.
x2
M
x2 c c
x2 b b
x2 a a
0 x1 c x1 b x1 a x1
Figura 2.25. Mulţimea consumurilor posibile
Vom alege o unitate de măsură pentru x2 astfel încât preţul lui să fie
p2=1. Deci, în figură, panta lui B(x1) în punctul x0 măsoară costul marginal
sau preţul marginal B/(x01), când panta unei forme liniare xI la M dă costul
mediu sau preţul mediu p(x01). Se observă că dacă p2=1, cheltuiala pentru
bunul 2 este x02 şi asemănător cheltuiala pentru bunul 1 este M -
0 0 0 M − x 02
x 2=p1(x 1)x 1, când panta dreptei este . Astfel, costul sau preţul
x 10
marginal depăşesc costul sau preţul mediu.
c) Consumatorul alege x şi M astfel încât să maximizeze funcţia de

utilitate U1 în condiţiile satisfacerii restricţiei bugetare px + M = V .
Lagrangeanul problemei este:
⎛ 1⎞
L( x,M , λ ) = M + ln⎜ x+ ⎟ + λ(V - px - M )
⎝ 2⎠
∂L
cu = 0 ⇒1− λ = 0 ⇒ λ =1
∂M
∂L 1 1 1
şi =0 ⇒ − λ p = 0 ⇒ x = − , adică funcţia de cerere de la
∂x 1 p 2
x+
2
punctul b).
d) Fie V1 ( p,V ) funcţia de utilitate indirectă obţinută înlocuind în U1

pe x şi M cu soluţia de la punctul c) ( V1 ( p,V ) reprezintă nivelul de utilitate
al consumatorului corespunzător funcţiei U1 când bunul X are preţul p şi
venitul consumatorului este V). Avem:
p 1 p
V1 ( p , V ) = R − 1 + + ln = V − 1 + − ln p
2 p 2
În situaţia iniţială, consumatorul atinge nivelul de satisfacţie

3
V 1(1, 2) = .
2
Considerăm acum cazul când consumatorul face faţă situaţiei finale

(adică p=3/2) presupunând că el primeşte un transfer T. Nivelul de utilitate
corespunzător este:
⎛3 ⎞ 7 3
V1 ⎜ , 2 + T ⎟ = − ln + T
⎝2 ⎠ 4 2
El va avea exact compensaţia financiară (pentru a-şi menţine

satisfacţia iniţială) când:
⎛3 ⎞ 3 1
V 1(1, 2) = V 1 ⎜ , 2 + T ⎟ de unde T = ln − = ∆ S 1 .
⎝2 ⎠ 2 4
Nu trebuie să ne surprindă acest rezultat deoarece suntem în cazul în

care utilitatea marginală a venitului este constantă (funcţia de utilitate
depinde liniar de M).
În consecinţă, cererea din bunul X nu depinde decît de preţul p şi nu
de venitul V.
Se ştie că într-o astfel de situaţie, surplusul consumatorului
furnizează o măsură a câştigului indus de piaţă (a avantajului rezultat în
urma achiziţionării bunului).
Variaţia surplusului consumatorului ne dă deci o evaluare exactă a
transferului care permite să se compenseze impactul creşterii preţului asupra
bunăstării individului.
e) În cazul funcţiei de utilitate U2 obţinem :
V−p V+p
x= , M=
2p 2
1 1
Deci pentru V=2, rezultă x = − ceea ce denotă compatibilitatea
p 2
cu studiul statistic de la punctul b).
Fie V2 (p, R) nivelul de utilitate atins, adică:
1 1
⎛ V + p ⎞2 ⎛ V − p ⎞2 V + p
V2 ( p , V ) = ⎜ ⎟ ⎜ + 1 ⎟ = 1
.
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2p ⎠ 2p2
3
În situaţia iniţială avem: V 2(1, 2) = .
2
Dacă p = 3/2 în situaţia finală, şi consumatorul primeşte un transfer

⎛3 ⎞ T 7
T, nivelul de utilitate atins este: V 2 ⎜ , 2 + T ⎟ = + .
⎝2 ⎠ 6 2 6
⎛3 ⎞
Din egalitatea: V 2 (1,2) = V 2 ⎜ ,2 + T ⎟ rezultă că
⎝2 ⎠
−7 + 3 6
T= = 0.174
2
Se observă că ∆ S1 ≅ T , funcţia de utilitate nu mai este liniară în M

şi deci există efect de venit asupra cererii de bun X. Variaţia surplusului nu
mai este o masură exactă în termeni de venit a consecinţelor schimbării
preţului asupra bunăstării consumatorului.
∆ S 1 − T 0.155 − 0.174
Avem = = − 0.109 .
T 0.174
Dacă guvernul se bazează pe reducerea surplusului pentru a calcula

sume de transfer el subestimează acest surplus cu aproape 11%.
Problema 3.1.
Se consideră funcţia de producţie a unei firme:

⎪⎧ r r − 1, dacă r1r2 ≥ 1
q=⎨ 12
⎪⎩0 , dacă r1r2 < 1
Factorul 1 este un factor variabil, în timp ce factorul 2 este un factor
fix pe termen scurt. Preţurile sunt egale cu unitatea.
Se cere:
a) Determinaţi funcţiile de cost mediu şi marginal pe termen lung şi
reprezentaţi-le grafic.
b) Determinaţi funcţiile de cost mediu şi marginal pe termen scurt
când firma dispune de două unitaţi din factorul 2. Reprezentaţi-le pe graficul
de la punctul a).
c) Ce cantitate din factorul 2 ar trebui să cumpere firma pentru a
produce q=3?
Dacă se cumpără această cantitate de factor 2 şi dacă se produce de
fapt q=4, ce supracost se suportă pe unitatea produsă, în comparaţie cu cazul
în care ar fi ales cantitatea optimă de factor 2?
Rezolvare:
a) Pentru început vom determina funcţiile cerere de factori pe termen
lung. Problema ce minimizează costul obţinerii unei producţii q>0 se scrie:
⎧min{ r1 + r2}
⎪ r1 ,r2
⎪pe restricţiile:
⎨
⎪q = rr 1 2 −1
⎪
1 2 ≥0
⎩rr
deoarece preţurile unitare sunt: x1=x2=1 u.m.
Se construieşte Lagrangeanul asociat problemei de optim:
L( r1 , r2 , λ ) = r1 + r2 + λ (q − r1 r2 + 1)

⎧ ∂L λ r2
⎪ = 0 => 1 − = 0;
⎪ ∂r1 2 r1
⎪
⎪ ∂L λ r1
⎨ = 0 => 1 − = 0;
⎪ ∂ r2 2 r2
⎪ ∂L
⎪ = 0 => q − r1r2 = 0.
⎪ ∂λ
⎩
Împărţind prima ecuaţie la a doua se obţine sistemul:

⎧ r1
⎪1 = r
⎨ 2
⎪q = r r − 1
⎩ 1 2
* *
de unde rezultă: r1=r2 => q=r1-1 si r1 = r2 = q + 1
Şi se obţine:
CTL ( q ) = r1 + r2 = 2q + 2
De aici se calculează costul mediu pe termen lung:
CTL ( q ) 2
CML ( q ) = =2+
q q
şi costul marginal pe termen lung:
∂ CTL ( q )
CmL ( q ) = = 2.
∂q
Se observă că avem CmL < CML . Rezultă că se realizează o
economie la scală (în figură).
Pentru reprezentarea grafică avem:

• CmL(q)=2 => o dreaptă ;
Şi
2
(CML) ' = − < 0 => funcţia CML este descrescătoare;
q2
Capitolul 3. Teoria producătorului
4
(CML) '' = > 0 => funcţia CML este convexă.
q3
Din:
lim CML(q ) = 2 => asimptotă orizontală;
q − >∞
lim CML ( q ) = +∞ => asimpotă verticală.

q −>0
Astfel, va rezulta graficul 3.1.

(q +1)2
b) Pentru r2 – factor fix => r2 = 2 => q = 2r1 -1=> r1 = de
2
unde se deduce că funcţiile cost total, cost mediu şi cost marginal pe termen
scurt sunt:
(q + 1) 2
CTS(q ) = r1 + r2 = + 2;
2
CTS(q ) (q + 1) 2 2 q 5
CMS(q ) = = + = +2+ ;
q 2q q 2 2q
∂CTS(q )
CmS(q ) = = q + 1.
∂q
Costuri
CML
2 CmL
0 q
Figura 3.1. Graficul funcţiilor CML şi CmL
Pentru reprezentarea grafică avem:
' 1 5
• (CMS) = − 2 = 0 => q = 5 ;
2 2q
5
(CMS) " = > 0 => funcţia CMS este convexă şi atunci, q = 5 este
q3
un punct de minim.
Se studiază dacă CMS intersectează CML => CMS=CML:
q 5 2 q 1
+1+ = 2 + => 1 = + => q 2 + 1 = 2q => (q − 1) 2 = 0 => q = 1 =>
2 2q q 2 2q
CMS(1)=4 => CMS intersectează CML în punctul A(1,4).
• Cm S(q) = q+1 => o dreaptă crescătoare, care porneşte din

punctul (0,1).
Se studiază dacă CmS intersectează CmL => CmS=CmL:
q+1=2 => q=1 => CmS(1)=2 => CmS intersectează CmL în punctul
D(1,2);
Se studiază dacă CmS intersectează CML => CmS=CML:
2
q + 1 = 2 + => q2-q-2=0 => rezolvând se obţine: q=2
q
=> CmS(2)=3 => CmS intersectează CMS în punctul C(2,3);
Se studiază dacă CmS intersectează CMS => CmS=CMS:
q 5
q +1= +1+
2 2q
=> q2=5 => q = 5 => CmS 5 = 5 + 1 => ( )
CmS intersectează CMS în punctul B( B ( 5; 5 + 1) .
În continuare, se va verifica dacă CmS intersectează CMS în punctul

de minim al acestuia din urmă:
( ) ( )
CMS 5 = 5 + 1 = CmS 5 =>CmS intersectează CMS în punctul de
minim al acestuia.
c) Se determină cantitatea optimă din factorul 2, necesară pentru a

produce q=3 unităţi de output.
Dacă firma doreşte să producă q=3, va avea nevoie de 4 unităţi din
factorul 2.
Deci din r2 = q + 1 si q = 3 => r2 = 4 şi atunci q = 2 r1 − 1 de unde
(q + 1 ) 2
rezultă: r1 = .
4
Funcţiile cost total şi cost mediu pe termen scurt sunt:
(q + 1) 2
CTS 4 (q ) = r1 + r2 = + 4;
4
CTS 4 (q ) q 1 17
CMS 4 (q ) = = + + .
q 4 2 4q
Costuri
CmS
4 A
5 +1 B CMS
3 C CML
2 CmL
D
0 1 2 5 q
Figura 3.2. Funcţiile de cost mediu şi cost marginal pe

termen lung şi scurt
4 1 17 6 17 41
Avem: CMS 4 (4) = + + = + = .
4 2 16 4 16 16
Se determină acum cantitatea optimă din factorul 2, necesară pentru
a obţine q=4: r2=q+1=4+1=5.
(q + 1) 2
Din q = 5r1 − 1 => r1 = .
5
(q + 1) 2
CTS 5 (q ) = r1 + r2 = + 5;
5
Deci: CTS 5 (q ) q 2 26
CMS 5 (q ) = = + + .
q 5 5 5q
4 2 26 6 26 5
Avem: CMS5 (4) = + + = + = .
5 5 20 5 20 2
Firma suportă, în consecinţă, un supra-cost de:
41 5 1
CMS 4 (4) − CMS5 (4) = - = .
16 2 16
Problema 3.2.
Se consideră o firmă în concurenţă perfectă a cărei funcţie de

producţie se scrie:
q = r1 + r2 − 1 ,
cu q, r1 şi r2 reprezentând volumul producţiei şi cantităţile utilizate din cei
doi factori 1 şi 2. Preţurile unitare ale factorilor sunt egale respectiv cu x1 şi
x2 şi se notează cu p, preţul bunului produs. Analiza are loc pe termen lung,
cei doi factori fiind variabili.
Se cere:
a) Să se determine funcţia de cost rezolvând problema de
maximizare a profitului producătorului.
b) Deduceţi funcţia de ofertă a firmei şi cererea pentru fiecare factor
în funcţie de p.
c) Să se determine funcţiile de cost mediu şi cost marginal şi să se
reperezinte grafic.
Rezolvare:
a) Vom determina mai întâi funcţiile cererii de factori. Ele se obţin

maximizînd profizul producătorului:
[m ax ]π ( r1 , r2 ) = [m ax ] p
r1 , r2 r1 , r2
{ ( r1 + )
r2 − 1 − r1 − r2 }
∂π 1
= 0 => p × − 1 = 0;
∂ r1 2 r1
∂π 1
= 0 => p × − 1 = 0;
∂ r2 2 r2
Împărţind cele două ecuaţii se obţine:

r1 r1
=1⇒ =1.
r2 r2
Înlocuind în ecuaţia: q = r1 + r2 − 1 se obţine:
( q + 1)
2
r =r
1
*
2
*
=
4
Cu r1 şi r2 astfel determinate se poate calcula funcţia de cost:
( q + 1)
2
CT (q ) = r + r
1
*
2
*
=
2
b) Pentru a determina funcţia de ofertă se va exprima q ca funcţie de

x1, x2 şi p.
Preţul de vânzare al outpului pe o piaţă cu concurenţă perfectă se
determină din condiţia de echilibru pe această piaţă:
p=Cm(q)
Trebuie mai întâi să se determine costul marginal:
∂CT (q )
Cm(q ) = = q + 1.
∂q
Egalând cu p se obţine: p = q + 1
Astfel, funcţia de ofertă este: q ( p ) = p − 1
Iar funcţiile de cerere de factori sunt:
p2
r1 ( p ) = r2 ( p ) =
4
c) Funcţiile de cost mediu şi marginal sunt:
CTL(q ) ( q + 1)
2
q 1
CML(q ) = = = +1+
q 2q 2 2q
.
∂CTL(q )
CmL(q ) = = q +1
∂q
Se reprezintă grafic cele două funcţii:

1 1
( CML ) ' = − 2 .
2 2q
1
Din a doua derivată: (CML)" = 3 > 0 => CML, funcţie convexă.
q
Din (CML) ' = 0 ⇒ q = 1 şi CML(1) = 2 .Astfel, (2,1) este punctul de
minim al funcţiei CML.
Axele se comportă ca asimptotă verticală, respectiv orizontală.
Se observă că funcţia de cost marginal este liniară, crescătoare şi
porneşte din punctul (1,0).
Intersecţia celor două funcţii are loc dacă:
q 1
+1+ = q + 1 , de unde rezultă q=1.
2 2q
Deci, funcţia de cost marginal intersectează funcţia de cost mediu în
punctul de minim al acesteia din urmă.
CML,CmL
CML CmL
2
1
1 q
Figura 3.3. Funcţiile CML şi CmL
Problema 3.3.

q = r1 ( r2 + 3r1 ) ,

x2 şi se notează cu p, preţul bunului produs.
Se cere:
a) Să se determine funcţia de cost total;
b) Să se calculeze funcţiile de cost mediu şi cost marginal pe termen
lung pentru vectorul de preţuri x=(12,1) şi natura randamentelor la
scală;
c) Pentru cazul în care r1 = 2 unităţi, determinaţi costul mediu şi costul
marginal pe termen scurt.
Rezolvare:

minimizând costul de producţie pentru un volum de producţie q dat, adică:
[m in ]{ r 1 x 1 + r 2 x 2}
r ,r
1 2
q = r1 ( r2 + 3 r1 )
r1 ≥ 0, r2 ≥ 0
Lagrangeanul asociat problemei de optim este:
L ( r1 , r2 , λ ) = r1 x1 + r2 x 2 + λ ( q − r1 r2 − 3 r1 2 )

∂L
= 0 => x1 − λ ( r2 + 6 r1 ) = 0;
∂ r1
∂L
= 0 = > x 2 − λ r1 = 0;
∂ r2
∂L
= 0 => q = r1 ( r2 + 3 r1 ) .
∂λ
Vom avea din primele două ecuaţii:

r2 + 6r1 x x − 6 x2
= 1 , sau: r2 = 1 r1 .
r1 x2 x2
Înlocuind în ultima ecuaţie:

x1 − 3x2 2 qx2
q= r1 se obţine: r1 = , x1 > 3x2 .
*
x2 x1 − 3x2
x1 − 6 x 2
Înlocuind în r2 = r1 se obţine:
x2
q
r2* = ( x1 − 6 x 2 ) , x1 > 6 x 2 .
x 2 ( x1 − 3 x 2 )
Ştiind r1 şi r2 se poate determina funcţia de cost:
qx2 q
CT ( x1 , x2 , q ) = x1r1* + x2 r2* = x1 + x2 ( x1 − 6 x2 ) =
x1 − 3 x2 x2 ( x1 − 3 x2 )
= 2 qx2 ( x1 − 3 x2 )
b) Se calculează funcţiile de cost mediu şi marginal:

CTL(q ) 2 qx2 ( x1 − 3 x2 )
CML(q ) = =
q q
∂CTL(q ) x ( x − 3 x2 )
CmL(q ) = = 2 1
∂q q
Pentru vectorul de preţuri (12,1), vom avea:
6
CML(q ) =
q
3
CmL(q ) =
q
Se determină natura randamentelor la scală:
q ( λ r1 , λ r2 ) = λ r1 ( λ r2 + 3λ r1 ) = λ 2 r1 ( r2 + 3r1 ) > λ q ( r1 , r2 ) => funcţia de
producţie are randamente crescătoare la scală.
c) Pentru r1 = 2 , vom avea costurile pe termen scurt.
q
Din r1 = 2 , se obţine: q = 2(r2 + 6 ) => r2 = − 6 .
2
Înlocuind în funcţia cost se obţine:
CTS (q ) = 6 ( q − 8 )
De aici se calculează:
CTS (q ) ⎛ 8⎞
CMS (q ) = = 6 ⎜1 − ⎟
q ⎝ q⎠
∂CTS (q )
CmS (q ) = =6
∂q
Problema 3.4.
Pentru a produce q unităţi dintr-un anumit bun, o firmă suportă pe

termen scurt costul variabil CV(q) şi costul fix CF, cu:
1
CV (q ) = q 3 - q + 4q
2
CF=4.
Costul său total este definit prin CT(q)=CV(q)+4. Obiectivul firmei

este de a maximiza profitul.
Se cere:
a) Care sunt ecuaţiile funcţiilor de:
-cost mediu, CTM(q);
-cost marginal, Cm(q);
-cost variabil mediu, CVM(q);
-cost fix mediu, CFM(q).
b) Reprezentaţi funcţiile CTM(q), Cm(q), CVM(q) pe acelaşi grafic,

determinând explicit nivelurile de producţie unde ele îşi ating minimul.
Definiţi pragul de închidere şi pragul de rentabilitate.
c) Firma vinde producţia pe o piaţă cu concurenţă perfectă la un preţ

unitar egal cu p. Determinaţi producţia aleasă când p=3, p=4 şi p=6.
Calculaţi în fiecare caz profitul realizat şi comentaţi rezultatele obţinute.
Rezolvare:
1 3
a) Avem: CT ( q ) = CV (q ) + CF = q − q 2 + 4q + 4
2
De unde se obţin:
CT ( q ) 1 2 4
CTM ( q ) = = q −q + 4 + ;
q 2 q
∂ CT ( q ) 3 2
Cm ( q ) = = q − 2 q + 4;
∂q 2
;
CV ( q ) 1 2
CVM ( q ) = = q − q + 4;
q 2
CF ( q ) 4
CFM ( q ) = = .
q q
b) Se vor reprezenta grafic funcţiile cerute:

1 4
1. CTM (q ) = q 2 − q + 4 + .
2 q
Se calculează prima derivată:
4
(CTM ) ' = q − 1 − 2 = 0 => q 3 − q 2 − 4 = 0 =>
q
( q − 2)( q 2 + q = 2) = 0 => q = 2.
şi CTM(2)=6.
Din a doua derivată rezultă:

8
(CTM )'' = 1 + 3 > 0 => funcţia CTM este convexă, deci punctul de
q
coordonate (2,6) este minimul funcţiei CTM.
Din lim C T M ( q ) = ∞ => axa 0y este asimptotă verticală pentru
q −>0
funcţia CTM.
3 2
2. Cm( q ) = q − 2q + 4 = 0 .
2
3 ⎛ 3 ⎞ 10
(Cm) ' = 3q − 2 = 0 => q = => Cm ⎜ ⎟ =
2 ⎝2⎠ 3
(Cm)'' = 3 > 0 => funcţia Cm este convexă, deci punctul de
⎛ 2 10 ⎞
coordonate ⎜ , ⎟ este minimul funcţiei Cm.
⎝3 3 ⎠
Intersecţia cu axa 0y: q=0 => Cm(0)=4 => funcţia Cm intersesctează
axa în punctul (0,4).
Se studiază dacă Cm intersectează CTM în punctul de minim al
acestuia din urmă:
Cm(q)=CTM(q):
3 2 1 4
q − 2q + 4 = q 2 − q + 4 + => q 3 − q 2 − 4 = 0 => q = 2
2 2 q
=>Cm trece prin punctul de minim al funcţiei CTM(q).
1 2
3. CVM ( q ) = q −q+4
2
7
(CVM )' = q − 1 = 0 => q = 1 => CVM (1) = .
2
(CVM ) '' = 1 > 0 => funcţia CVM este convexă, deci punctul de
⎛ 7⎞
coordonate ⎜1, ⎟ este minimul funcţiei CVM.
⎝ 2⎠
Intersecţia cu axa 0y: q=0 => CVM(0)=4 => funcţia Cm
intersesctează axa în punctul (0,4).
Se studiază dacă Cm intersectează CVM în punctul de minim al
acestuia din urmă:
Cm(q)=CVM(q)
3 2 1
q − 2q + 4 = q 2 − q + 4 => q 2 − q = 0 => q (q − 1) = 0
2 2
=> pentru q=0, CVM interseactează axa 0y în punctul (0,4) şi pentru q=1,
CVM(1)=7/2 funcţia Cm trece prin punctul de minim al funcţiei CVM(q).
Se studiază dacă CVM intersectează CTM:

CVM(q)=CTM(q)
1 2 1 4
q − q + 4 = q2 − q + 4 +
2 2 q
=> CVM nu intersectează funcţia CTM.
Avem reprezentare grafică din Figura 3.4.

c) Fie Π profitul firmei respective: Π =pq-CT(q).
Se notează cu PI pragul de închidere dat de valoarea punctului de
minim al CVM(q). Acesta reprezintă punctul în care firma preferă să nu mai
producă (q=0).
În cazul nostru, PI(1)=7/2.
Costuri
CTM Cm
4 CVM
7/2
10/3
0 2/3 1 2 q
Figura 3.4. Curbele Cm, CVM şi CTM
Se notează cu PR pragul de rentabilitate dat de valoarea punctului de

minim al CTM(q). Acesta reprezintă punctul din care firma va începe să
obţină profit ( Π = 0 ).
În cazul de faţă, PR(2)=6.
Atunci:
1) Pentru p=3<PI=7/2, firma preferă să-şi oprească activitatea,
adică q=0. De aceea, Π = -CT(0)= -CF= -4 şi va suporta doar costurile fixe.
2) Pentru p=4∈(PI,PR), firma este în pierdere dar poate alege să
nu-şi oprească activitatea şi atunci o parte din pierdere va fi suportată din
costurile variabile. De aceea, Π =4q-CT(q). Cantitatea produsă se va
determina din regula de ehilibru pe o piaţă cu concurenţă perfectă:
3 2 ⎛3 ⎞
p=Cm(q)=> q − 2q + 4 = 4 => q ⎜ q − 2 ⎟ = 0 .
2 ⎝ 2 ⎠
Există două variante:

-Fie q=0, ceea ce înseamnă că firma poate să-şi oprească activitatea,
4 4 ⎛4⎞ 92
-Fie q = ⇒ Π = 4 × − CT ⎜ ⎟ = − > −4 , de unde se observă că
3 3 ⎝3⎠ 27
pierderile înregistrate sunt mai mici.
3) Pentru p=6=PR, q=2. Aceasta înseamnă că
Π = 2 × 6 − CT(2) = 0 => firma nu mai înregistrează pierderi.
Problema 3.5.

q = r11 / 3 r12/ 3 ,
x2 şi se notează cu p, preţul bunului produs. Analiza are loc pe termen lung,
cei doi factori fiind variabili.
Se cere:
a) Determinaţi funcţia de cost total. Deduceţi funcţia de ofertă a
firmei şi cererea pentru fiecare factor în funcţie de p.
b) Regăsiţi rezultatele de la punctul a) prin calcul direct, adică fără a
trece prin calculul funcţiei de cost total.
Rezolvare:

minimizând costul de producţie pentru un volum de producţie q dat, adică:
[mr ,in ]{ r 1 x 1 + r 2 x 2}
1 r2
r1 r 2 = q
1/3 1/3
r1 ≥ 0, r2 ≥ 0

⎛ 1 1
⎞
L ( r1 , r2 , λ ) = r1 x1 + r2 x 2 + λ ⎜ q − r1 3 r23 ⎟
⎝ ⎠
∂L 1 −2 1
= 0 => x1 − λ r1 3 r23 = 0;
∂ r1 3
∂L 1 1 −2
= 0 => x 2 − λ r1 3 r2 3 = 0;
∂ r2 3
∂L 1 1
= 0 = > q = r1 3 r23 .
∂λ
Vom avea din primele două ecuaţii:

1 − 23 13
r1 r2
3 x r x x
= 1 => 2 = 1 , sau: r2 = 1 r1 .
1 13 − 23 x2 r1 x2 x2
r1 r2
3
Înlocuind în ultima ecuaţie:
1
⎛ x ⎞3 2 3
x
q = ⎜ 1 ⎟ r13 se obţine: r1* = q 2 2 .
⎝ x2 ⎠ x1
x1 3
x1
Înlocuind în r2 = r1 se obţine: r2* = q 2 .
x2 x2
Ştiind r1 şi r2 se poate determina funcţia de cost:
3
⎛ x x ⎞ 3
CT ( x1 , x2 , q ) = x1r1* + x2 r2* = q 2 ⎜⎜ x1 2 + x2 1 ⎟⎟ = 2q 2 x1 x2 .
⎝ x1 x2 ⎠
Pentru a determina funcţia de ofertă se va exprima q ca funcţie de x1,
x2 şi p.
Preţul de vânzare al outpului pe o piaţă cu concurenţă perfectă se
determină din condiţia de echilibru pe această piaţă:
p=Cm(q)
Trebuie mai întâi să se determine costul marginal:
∂CT (q )
Cm(q ) = = 3 x1 x2 q .
∂q
Egalând cu p se obţine: p = 3 x1 x2 q => p 2 = 9 x1 x2 q

p2
Astfel, funcţia de ofertă este: q ( x1 , x2 , p ) =
9 x1 x2
Iar funcţiile de cerere de factori sunt:
3
x2 32 x2 p p3
r 1( x 1, x 2, p ) = q = =
x1 x1 27 x1 x 2 x1 x2 27 x12 x2
3
x1 32 x1 p p3
r 2 ( x1, x 2, p ) = q = =
x2 x2 27 x1 x 2 x1 x2 27 x1 x22
b) Problema de minimizare a costului se transformă în una de

maximizare a profitului:
[ ]
r ,r
1 2 r ,r
[ ]
1 2 r ,r
⎧ 1 1
⎩
[ ]
1 2
⎫
max Π (r1 , r2 , p ) = max {pq − CT ( q )} = max ⎨ pr1 2 r22 − x 1 r1 − x 2 r2 ⎬
⎭
(omogenă de grad 2/3 <1, deci funcţia de producţie este strict concavă).
Avem:
∂Π 1 −2 1
= 0 => pr1 3 r 3 - x1 = 0;
∂r1 3
∂Π 1 1 −2
= 0 => pr13 r2 3 - x 2 = 0 .
∂r 2 3
De unde se obţine:
x1 r2 x
= => r2 = 1 r1 şi înlocuind în funcţia de producţie:
x2 r1 x2
1
1 1
1 ⎛ x ⎞3 −1
q = r1 r2 , avem: p ⎜ 1 ⎟ × r1 3 = x1 .
3 3
3 ⎝ x2 ⎠
p3 p3
Astfel: r1* = şi r2
*
= .
27 x12 x 2 27 x1 x 22
Oferta de output va fi:

1
1
⎛ p3 p3 ⎞3 p2
q ( x1 , x 2 , p ) = ( r1* r2* ) 3
=⎜ × 2 ⎟
= .
⎝ 27 x1 x 2 27 x1 x 2 ⎠
2
9 x1 x 2
Problema 3.6.
Se consideră o firmă care produce două bunuri, notate q1 şi q2,

folosind doi factori de producţie, notaţi x1 şi x2 (de exemplu, munca şi
capitalul). Pentru a produce n unităţi de bun q1 (respectiv q2), trebuie
folosite cel puţin n (respectiv n) unităţi din bunul x1 şi 12n, (respectiv 48n)
unităţi din bunul x2.
Se cere:
a) Scrieţi funcţiile de producţie asociate tehnologiilor de producere a
bunurilor q1 şi q2. Care este forma randamentelor la scală la
nivelul firmei respective?
b) Se consideră că firma dispune de 100 unităţi de bun x1 şi 2400

unităţi de bun x2. Reprezentaţi în planul (q1, q2) ansamblurile de
producţii realizabile la nivelul firmei considerate.
c) Dacă firma are un comportament concurenţial pe piaţa de bunuri

q1 şi q2 şi dacă preţurile de vânzare sunt respectiv 1 şi 2,
determinaţi decizia optimă de producţie. Care va fi această decizie
dacă preţurile bunurilor vor fi 2 şi respectiv 1?
Rezolvare:
a) Funcţiile de producţie asociate celor două tehnologii sunt de

factori complementari şi de randamente constante la scală şi deci ele se
scriu:
⎧ x1 ⎫
q1 = min ⎨ x11 , 2 ⎬
⎩ 12 ⎭
⎧ x2 ⎫
q2 = min ⎨ x12 , 2 ⎬
⎩ 48 ⎭
unde xij reprezintă cantitatea de input xi utilizată pentru producerea

bunului qj.
b) Posibilităţile de producţie sunt limitatate de disponibilităţile din

fiecare factor de producţie. Astfel, cantitatea xi1 + xi2 din factorul xi utilizată
de firmă nu poate depăşi cantitatea disponibilă din acest factor. Considerând
ipoteza de liberă disponibilizare a excedendelor, producţiile posibile sunt

cupluri (q1, q2), q1 şi q2 nenegative, care verifică inegalităţile:
q1 + q2 ≤ 100
şi:
12q1 + 48q2 ≤ 2400 ⇔ q1 + 4q2 ≤ 200
Ansamblul cuplurilor (q1 q2) realizabile sunt reprezentate de

poligonul OADC, din figura 3. 5.
c) Firma alege dintre producţiile realizabile pe cele care asigură
maximul de profit q1+2q2, deoarece costurile, egale cu valoarea factorilor de
producţie disponibili, sunt aici independente de decizia de producţie.
Maximul va fi atins pe frontiera poligonului convex OADC. Este suficient
să comparăm profiturile obtinute în punctele A, D şi C.
Maximul este atins în punctul D, care înseamnă producerea a 66
unităţi de bun q1 şi 33 unităţi din bunul q2. Dacă preţurile sunt 2 şi 1,
punctul de maxim este atins în C şi se va produce numai bunul q1 fără a
utiliza întreg factorul x2 disponibil.
Problema 3.7.
Fie funcţia de producţie de tip Cobb-Douglas în care există doi

factori de producţie: forţa de muncă, notată cu L şi capitalul, notat cu K.
Cantitatea de output produsă, q, este dată de funcţia de producţie:
q = q0 Lα K β ,
unde L şi K sunt cantităţile de input utilizate şi q0, α şi β sunt

parametrii strict pozitivi.
Rata salariala şi rata dobânzii sunt notate cu w, respectiv r şi sunt
strict mai mari ca zero.
Se cere:
q2
100
A
50 D
C
0 100 200 q1
F ig u ra 3 .5 . M u lţim ea cu p lu rilo r a d m isib ile (q 1 ,q 2 )
a) Reprezentaţi în planul (L, K) ansamblul combinaţiilor de

inputuri care permit producerea aceleeaşi cantităţi de output q, dată. Ce
condiţii se impun asupra lui α şi β astfel încât randamentele la scală să fie
crescătoare, descrescătoare, respectiv constante?
b) b1. Calculaţi productivităţile marginale ale muncii,
capitalului, rata marginală de substituţie tehnică a muncii cu capitalul şi
elasticitatea substituţiei muncii cu capitalul.
b2. Dacă firma are un comportament concurenţial pe piaţa
inputurilor, arătaţi că rata de substituţie tehnică calculată la punctul
precedent este egală cu raportul w/r al preţurilor inputurilor.
c) Calculaţi funcţia de cost C(q,w,r) a unei firme concurenţiale
pe piaţa inputurilor şi care utilizează această tehnologie. Ce condiţie se
impune asupra lui α şi β ca această funcţie să fie concavă (respectiv
convexă) în raport cu q?
Rezolvare:
a) Ansamblul de combinaţii de inputuri care permit producerea

cantităţii q1, (izocuanta producţiei de nivel q1) este dat de perechile (L, K)
din R2+, care verifică ecuaţia:
q0 Lα K β = q1
În planul (L,K) această izocuantă este o ramură a unei hiperbole care

admite două axe ca asimptote (vezi figura 3.3)
Funcţia de producţie considerată este omogenă de grad α+β,
deoarece pentru toţi scalarii reali pozitivi λ, F ( λ L , λ K ) = λ α + β F ( L , K ) . În
cosecinţă, când α+β este strict mai mic (respectiv mai mare) decât unu,
randamentele la scală sunt descrescătoare (respectiv crescătoare), iar dacă
α+β=1, atunci avem revenire constantă la scală.
b) b1 Fie F funcţia de producţie care asociază fiecărei cantităţi de
inputuri utilizate, cantitatea de output q, q = F(L,K). Productivitatea
marginală a muncii (respectiv a capitalului) este raportul dq/dL (respectiv
dq/dK), unde dq este modificarea producţiei în raport cu creşterea cu o
unitate a lui L (respectiv K).
Productivităţile marginale ale muncii şi ale capitalului sunt:
∂F(L, K) q
= αq0 Lα−1Kβ = α
∂L L
∂F(L, K) q
= αq 0 Lα Kβ−1 = β .
∂L K
q 1> q 2
q1
0 L
F igu ra 3.6. R eprezentarea izocuantei de
nivel q 1
∂F(L, K ) ∂F(L, K )
Acestea sunt derivatele parţiale (respectiv ) ale
∂L ∂K
funcţiei de producţie în raport cu L (respectiv K).
Rata marginală de substituţie tehnică a muncii cu capitalul, Rms

(K,L), este raportul dL/dK, unde dL reprezintă sporul de muncă ce trebuie
adus în cazul diminuării capitalului cu dK, pentru a păstra acelaşi nivel al

producţiei.
Aplicăm diferenţiala totală în relaţia q=F(L, K) şi obţinem:
∂F ( L, K ) ∂F ( L, K )
dL + dK = dq = 0 ,
∂L ∂K
de unde:
∂F ( L, K )
dK ∂L
Rms ( K , L) = − =
dL ∂F ( L, K )
∂K
Rata marginală de substituţie tehnică a muncii cu capitalul este:
∂F ( L, K )
∂K βq K βL
Rms ( K , L) = = = (3.1.)
∂F ( L, K ) α q L α K
∂L
Elasticitatea substituţiei muncii cu capitalul, EK/L măsoară, pentru o

producţie constantă, inversul variaţiei relative a ratei marginale de
substituţie tehnice, simultan cu o variaţie relativă infinitezimală a raportului
capital/om.
⎡ d(K L) / (K L) ⎤ 1
E K / L = ⎢− =−
(' '
)(
' ' ⎥
)
⎣ d FK / FL / FK / FL ⎦ q =cst (
⎡ d ln FK' / FL' ⎤ )
⎢ ⎥
⎣ d ln(K / L) ⎦ q =cst
d ( K / L)
Când creşterea relativă a capitalului/om este , micşorarea
K/L
relativă a ratei marginale de substituţie tehnică a muncii cu capitalul este
1 d ( K / L)
×
EK/L K/L
b2. Producătorul caută să minimizeze costurile de producţie. Dacă

comportamentul său este concurenţial pe piaţa inputurilor, atunci deciziile
lui nu modifică preţurile inputurilor. Atunci cand produce o cantitate q, el
solicită cantităţi pozitive din inputurile L şi K, ce sunt soluţii ale
programului:
⎧⎪min {wL + rK }
L,K
⎨ α β
⎪⎩q0 L K ≥ q
La minim de cost, inegalitatea de mai sus devine egalitate. Condiţiile

de ordinul întâi ale programului (aici necesare şi suficiente) arăta că dacă q
este strict pozitiv, producătorul determină acel nivel de inputuri astfel încât
raportul productivităţilor lor marginale să fie egal cu raportul preţurilor,
adică:
L ( L , K , λ ) = wL + rK + λ ( q − q 0 Lα K β )

⎧ ∂L( L, K , λ )
⎪ = 0 ⇒ w − λ q0α Lα −1 K β = 0
∂L
⎪
⎪ ∂L( L, K , λ )
⎨ = 0 ⇒ r − λ q0 β Lα K β −1 = 0
⎪ ∂K
⎪ ∂L ( L , K, λ)
⎪ = 0 ⇒ F(L,K)=q
⎩ ∂λ
Din primele două ecuaţii rezultă:

∂F ( L, K )
∂K r
Rms ( K , L) = = (3.3)
∂F ( L, K ) w
∂L
Fie:
β L r
× =
α K w
Raportul r/w reprezintă rata marginală de schimb între cele două
inputuri. Când K variază cu dK şi L cu (-r/w)dK, wL + rK rămîne constant.
Relaţia (3.3.) dintre Rms(K,L) şi r/w arată că la cost minim, cele două rate
sunt identice; dacă cele două rate diferă, de exemplu, Rms(K,L) este mai
mare decât r/w, producătorul, pentru a păstra aceeaşi producţie, poate

micşora consumul de forţă de muncă şi/sau mări capitalul.
Astfel, capitalul/om nu depinde de raportul preţurilor inputurilor:
K β w
= × (3.4.)
L α r
Plecând de la egalitatea (3.1.), vom calcula elasticiatea substituţiei

muncii cu capitalul:
β K
ln Rms ( K , L) = ln − ln .
α L
Fie EK/L=1.
Cazul în care aceste elasticităţi le-am presupus egale este o
caracteristică a funcţiei de producţie de tip Cobb-Douglas. Observăm că ele
nu depind de parametrii α şi β, nici de valoarea capitalului/om utilizat la
nivelul firmei.
Pe de altă parte, din problema de optim:
⎧⎪min {wL + rK }
L, K
⎨
⎪⎩ F ( L, K ) = q
L ( L , K , λ ) = wL + rK + λ [ q − F ( K , L )]
⎧ ∂L( L, K , λ ) ∂F
⎪ = 0⇒ w−λ =0
∂L ∂L
⎪
⎪ ∂L( L, K , λ ) ∂F
⎨ = 0⇒ r −λ =0
⎪ ∂K ∂K
⎪ ∂L( L, K , λ )
⎪ = 0 ⇒ F(L,K)=q
⎩ ∂λ
w ∂F ∂L
Din primele două ecuaţii rezultă relaţia: = .
r ∂F ∂K
c) Funcţia de cost asociază prin definiţie nivelului de producţie q,

costul minim pe care îl angajează producătorul pentru a asigura această
producţie, când preţurile inputurilor sunt w şi r. Costul reprezintă deci,
valoarea cererii determinată prin programul (3.2.). Ţinând cont de
egalitatea (3.4.) şi de expresia funcţiei de producţie, cererile din cele două
bunuri se scriu:
1 β
−
q α +β ⎛ βw ⎞ α +β
L= ⎜ ⎟
q0 ⎝ αr ⎠
şi
1 α
−
q α +β ⎛ β w ⎞ α +β
K= ⎜ ⎟ .
q0 ⎝ αr ⎠
Cererea de forţă de muncă este deci, o funcţie descrescatoare în w/r,
în timp ce cererea de capital este o funcţie crescătoare în w/r.
Funcţia de cost se scrie în acest caz:
1 β α β α
q α +β ⎛ β ⎞ α +β α +β α +β β α +β
C (q , w , r ) = ⎜ ⎟ w r +
q0 ⎝α⎠ α
Dacă ne interesează numai dependenţa funcţiei de cost faţă de q,

această funcţie este concavă (respectiv convexă) dacă α+β este mai mare
(respectiv mai mic) decât 1 şi este liniară dacă α+β =1. Am regăsit un
rezultat mai general: când randamentele la scală sunt constante
(descrescătoare, respectiv crescătoare), funcţia de cost este liniară (convexă,
respectiv, concavă).
Problema 3.8.
Se consideră o firmă a cărei funcţie de producţie se scrie Q=F(L,K),

unde L reprezinta forta de munca iar K este capitalul. Funcţia F este de clasă
C2, strict concavă şi omogenă de grad unu.
Se va nota q producţia pe unitatea de forta de munca (om), k -
capitalul pe om (înzestrarea tehnică a muncii), ηQL şi ηQK - elasticităţile
producţiei în raport cu inputurile L şi K şi σ elasticitatea substituţiei muncii

cu capitalul. Se presupune în continuare că inputurile sunt cantităţi strict
pozitive.
Se cere:
a) Determinati q în funcţie de k.
b) Arătaţi că productivităţile marginale ale muncii şi capitalului
depind doar de k.
c) c1. Considerăm p, w şi r preţurile bunurilor Q, L şi K. Dacă
producătorul are un comportament concurenţial, arătaţi că funcţia de cost
este liniară în raport cu producţia. Se va deduce condiţia între p şi CT(w,r)
pentru care oferta de bun Q nu este nici infinită, nici nulă. Această condiţie
se va presupune realizată în continuare.
c2.Verificaţi că suma ηQL+ηQK este egală cu 1. Dacă
producătorul are un comportament concurenţial, calculaţi în funcţie de preţ,
productivităţile marginale ele cererii de inputuri. Ce interpretare economică
se poate da pentru ηQL şi ηQK? Se va deduce semnificaţia economică a
egalităţii: ηQL + ηQK = 1.
d) Arătaţi că elasticitatea substituţiei muncii cu capitalul se scrie
FL' (L, K ) FK' (L, K )
σ=− ''
F(L, K )FLK ( L, K )
Dacă producătorul are un comportament concurenţial, indicaţi cum
variază, în funcţie de capitalul utilizat, părţile din valoarea producţiei, ale
remuneraţiei muncii şi capitalului, se va discuta rezultatul următor în funcţie
de poziţia lui σ în raport cu 1.
Rezolvare:
a) Funcţia de producţie fiind omogenă de gradul întâi avem că:

Q = F(L, K) =LF(1, K/L) (3.6.)
Ţinând cont de notaţiile introduse în enunţ, se obţine:
Q K
q = F(1, k), unde q = şi k = .
L L
Producţia pe unitate de forţă de muncă este deci numai în funcţie de
înzestrarea tehnică a muncii şi în consecinţă, vom nota în continuare:
q = f(k).
b) Derivata egalităţii (3.6) în raport cu K este:
∂F ( L , K ) ∂F(1, k ) ∂k
FK' ( L , K ) = =L = Lf k' = f ' (k )
∂K ∂K ∂K
Productivitatea marginală a capitalului nu depinde deci decât de k.

Funcţia F fiind omogenă de grad 1, se poate aplica teorema lui Euler:
F ( K , L ) = LFL' ( L, K ) + KFK' ( L, K )
Avem:
q = kFK' ( L, K ) + FL' ( L, K )
şi se obţine:
FL' ( L, K ) = f (k ) − kf ' ( k ) , ştiind că q=f(k) şi că FK’(L,K)=f’(k).
Deci, productivitatea marginală a muncii nu este decât în funcţie de

k.
c) c1. Cererile de inputuri L* şi K*, care dau minimul de cost în cazul
producerii unei cantităţi Q sunt soluţie a programului de minimizare a
cheltuielilor {wL + rK}, cu restricţia de producţie:
min
L,K
{wL + rK }
Q = F ( L, K )

L ( L, K , λ ) = wL + rK + λ ⎡⎣Q − F ( K , L ) ⎤⎦
de unde condiţiile necesare de optim conduc la:
∂L( L, K , λ )
= 0 ⇒ w − λ FL' = 0 ⇒ w = λ FL'
∂L
∂L( L, K , λ )
= 0 ⇒ r − λ FK' = 0 ⇒ r = λ FK'
∂K
∂L( L, K , λ )
= 0 ⇒ F ( L, K ) = q
∂λ
Presupunând că L* şi K* sunt strict pozitive, aceste cereri sunt, ţinând
cont de ipotezele efectuate asupra lui F, soluţia sistemului dat de:
w F 'L
din primele două ecuaţii rezultă relaţia: = ,
r F 'K
la care se adaugă restricţia: Q=F(L,K)
Cum funcţia F este omogenă de grad 1, rezultă că funcţiile F’L si F’K

sunt deci omogene de grad 0. În consecinţă, dacă producţia este λQ, cu
λ>0, perechea ( λL*, λK*) ne dă minimul de cost al noii producţii λQ.
Funcţia de cost este deci liniară în raport cu variabila Q şi se poate scrie:
QCT (w, r).
Profitul firmei este deci funcţie liniară de producţie. Oferta este de
asemenea, în consecinţă nulă (respectiv infinită) dacă p este strict mai mic
(respectiv mai mare) decât CT(w, r). Ea nu este în mod necesar infinită sau
nulă dacă p este egal cu ψ(w, r); este nedeterminată. Relaţia care asociază
fiecărui preţ al bunurilor o ofertă a intreprinderii este aici o corespondenţă.
Această particularitate este caracteristică funcţiilor de producţie cu
randamente la scară constante: există un sistem de preţuri particular pentru
care oferta să fie finită şi nenulă. Această condiţie o vom presupune
verificată în continuare.
c2. Suma elasticităţilor ηQL şi ηQK se scrie:
∂Q L ∂Q K 1
ηQL + ηQK = × + × = [LFL'(L,K) + KFK' (L,K)]
∂L Q ∂K Q Q
Utilizând din nou teorema lui Euler, se verifică faptul că această

sumă este 1.
Comportamentul concurenţial al producătorului conduce la obţinerea
unui profit maxim, ţinând cont de preţurile p, w şi r. Cererile de inputuri
sunt deci soluţie a programului:
min { pQ − wL − rK }
Q ,K ,L
Q = F ( L, K )
L ( Q, L, K , λ ) = pQ − wL − rK + λ ⎡⎣Q − F ( L, K ) ⎤⎦
de unde condiţiile necesare de optim conduc la:

∂L(Q, L, K , λ )
= 0 ⇒ p −λ = 0⇒ p = λ
∂Q
∂L(Q, L, K , λ )
= 0 ⇒ −w − λ FL' = 0 ⇒ w = −λ FL'
∂L
∂L(Q, L, K , λ )
= 0 ⇒ −r − λ FK' = 0 ⇒ r = −λ FK'
∂K
∂L(Q, L, K , λ )
= 0 ⇒ F ( L, K ) = Q
∂λ
Atunci când cantitatea produsă este strict pozitivă, presupunem K şi

L de asemenea pozitive. Din condiţiile de ordinul întâi (necesare şi
suficiente) rezultă:
w
din prima şi a doua: FL' ( L, K ) =
p
r
din prima şi a treia: FK' ( L, K ) = .
p
Productivităţile marginale ale muncii şi capitalului sunt egale
respectiv cu salariul real şi cu dobânda reală a capitalului.
wL rK
În consecinţă, ηQL = şi ηQK = .
pQ pQ
Verificăm că profitul maximal este nul, adică valoarea producţiei
wL rK
este împărţită între salarii şi venitul capitalului. Rapoartele şi sunt
pQ pQ
respectiv părţi ale remunerării muncii şi capitalului din valoarea producţiei.
Dacă producătorul are un comportament concurenţial, egalitatea cu 1
a sumei ηQL + ηQK semnifică faptul că valoarea producţiei este integral
repartizată între muncitori şi deţinătorii de capital şi fiecare dintre elasticităţi
reprezintă parte a venitului pe inputul considerat. Această situaţie este şi ea
caracteristică funcţiilor de producţie cu randamente constante la scală.
d) Elasticitatea substituţiei σ este expresia:

FL' (L,K)FK' (L,K)
σ=−
F(L,K)FLK'' (L,K)
Aceasta se mai poate scrie:

d(K/L)(FK' /FL' ) 1 ' ' d(FK' /FL' )−1
σ =− = − (FK /FL )
(K/L)d(FK' /FL' ) k dK
Derivarea efectuată este totală pentru că FK' (L, K ) şi FL' (L, K ) nu
depind decât de k. Dar:
d(FK' /FL' ) d ⎡ f(k) ⎤ f '' (k)f(k) − (f ' (k))2 f '' (k)f ' (k)
= = =
dK dK ⎢⎣ f(k) − f ' (k)⎥⎦ [ f(k) − kf ' (k)]2 f(k) − kf ' (k)2
Elasticitatea σ se exprima în funcţie de k astfel:
f ' (k)(f(k) − kf ' (k))
σ=−
kf ' (k)f(k)
Derivata de ordinul II, F’’KL ,se scrie tot în funcţie de k:
∂ ' ∂ ∂k k
FKL'' (K,L) = FK (L,K) = f(k) = f(k) = − f '' (k)
∂L ∂K ∂L L
Atunci, elasticitatea σ se scrie:

FL' (L,K)F K' (L,K)
σ =−
Lf(k)FKL'' (L,K)
Cum Lf(k) = F(L, K), egalitatea:
FL' (L,K)F K' (L,K)
σ=−
F(L,K)F LK'' (L,K)
este verificată.
Fie ρ partea din venitul capitalului raportat la producţie. Dacă
producătorul are un comportament concurenţial, ρ devine F’K(L, K)K/Q. În
consecinţă:
∂ρ FK'' (L,K)K + FK' (L,K) (FK' (L,K)) K
2
= −
∂K F(L,K) F 2(L,K)
Funcţia F este omogenă de grad 1 şi derivata sa parţială F’K este de
grad 0. Identitatea lui Euler arată că:
KF K' (L,K) = F(L,K) − LF L' (L,K)
şi
''
KF KK (L,K) = − LF KL'' (L,K)
de unde:
∂ρ − LFKL'' (L,K)+ FK' (L,K) FK' (L,K)(F(L,K) − LFK' (L,K))
= − =
∂K F(L,K) F 2(L,K)
L[F K' (L,K)F L' (L,K) − FKL'' (L,K)F(L,K )]

= =
F 2(L,K)
LFK' (L,K)F L' (L,K) ⎛ FKL'' (L,K)F(L,K ) ⎞
= ⎜⎜1 − ' ⎟⎟ =
F 2(L,K) ⎝ FL
(L,K)F '
K
(L,K) ⎠
LFK' (L,K)F L' (L,K) ⎛ 1⎞
= ⎜ 1 + ⎟
F 2(L,K) ⎝ σ⎠
LFL' (L,K)FK' (L,K)

Când raportul este strict pozitiv, partea din venitul
F 2(L,K)
capitalului în producţie creşte odată cu K, dacă σ este mai mare decât 1 şi
descreşte în caz contrar.
Problema 3.9.
Fie o firmă care produce un bun q folosind trei inputuri x1, x2 şi x3.
Tehnologia de producţie utilizată de firmă este descrisă de funcţia q = x11/4
x21/4 x31/2. Se presupune că, pe termen scurt, volumul de input x3 este
constant pentru toată producţia q pozitivă sau nulă. Nu există nici un fel de
restricţie pentru factorii x2 şi x3. Preţurile bunurilor x1, x2 şi x3 sunt respectiv
1/2 , 1/2 şi 1.
a) Explicaţi prin ce se diferenţiază termenul lung de termenul scurt.
Presupunând că producătorul are un comportament concurenţial pe piaţa
inputurilor, calculaţi funcţia de cost pe termen scurt şi pe termen lung.
b) Trasaţi pe acelasi grafic curbele costului marginal şi ale costului
mediu pe termen scurt (pentru o valoare x 3 de input x3) şi pe termen lung.
Rezolvare:
a) În această problemă, termenul scurt se diferenţiază de termenul

lung din punctul de vedere al indivizibilităţii volumului de input x3. Pe
termen lung, această indivizibilitate dispare şi întreprinzătorul alege
cantitatea din bunul x3 pentru a adapta producţia la condiţiile economice. În

schimb, pe termen scurt volumul de input x3 este dat pentru întreprinzător.
Există deci, pe termen scurt o infinitate de tehnici de producţie
corespunzătoare fiecărei cantităţi din bunul x3 şi fiecare dintre ele este
caracterizată de propria sa funcţie de cost pe termen scurt. În schimb, pe
termen lung, volumul din fiecare din factorii de producţie este ales astfel
încât eficacitatea sa să fie maximă în producţie. Funcţia de cost pe termen
lung este unică.
Fie x 3 cantitatea de input x3 fixată pe termen scurt. În continuare,

vom considera această cantitate strict pozitivă, în caz contrar producţia
realizată va fi considerată nulă.
Funcţia de cost pe termen scurt se obţine rezolvând programul:
⎧1 1 ⎫
[min] ⎨ x1 + x2 + x3 ⎬
x1 , x2
⎩2 2 ⎭
1 1 1
q ≤ x14 x24 x 32
x1 ≥ 0, x2 ≥ 0

1 1
L( x1 , x2 , x3 , λ ) = x1 + x2 + x3 + λ(q − x11/ 4 x21/ 4 x31/ 2 )
2 2
Variabilele x1 şi x2 sunt strict pozitive dacă şi producţia q este strict

pozitivă. La minim de cost, raportul productivităţilor marginale ale
factorilor x1 şi x2 este egal cu raportul preţurilor lor. Din conditiile
necesare de optim rezulta:
∂ L ( x1 , x 2 , x 3 , λ ) 1 1 −3 1 1
= 0 => − λ x1 4 x 24 x 32 = 0 ;
∂ x1 2 4
∂ L ( x1 , x 2 , x 3 , λ ) 1 1 1 −3 1
= 0 => − λ x14 x 2 4 x 32 = 0 .
∂x2 2 4
De aici, se observă că: x1=x2

Ţinând cont de expresia funcţiei de producţie, cererile de inputuri x1

şi x2 se obţin înlocuind în restricţie:
q2
x1 = x2 =
x3
Funcţia de cost pe termen scurt corespunzătoare unei cantităţi x 3 de
input x3 este:
1 1 q2
C T S ( q , x3 ) = x1 + x 2 + x 3 = + x3
2 2 x3
Costul mediu pe termen scurt este:
C T S ( q , x3 ) q x
C M S ( q , x3 ) = = + 3
q x3 q
Pentru reprezentarea grafică, se determină prima şi a doua derivată:
1 x 1 x
( CMS ) = − 32 = 0 => = 32 => q2 = x32 => q = x3 ştiind că q>0.
'
x3 q x3 q
2 x3
( CMS )
''
= > 0 => funcţia CMS este convexă; deci, q = x3 este
q3
minimul funcţiei, având valoarea CMS ( x3 ) = 2 .
Costul marginal pe termen scurt este:

∂CTS (q, x3 ) 2q
CmS (q, x3 ) = = => o dreaptă ce trece prin origine.
∂q x3
CmS intersectează CMS în punctul de minim al acestuia din urmă:
q x3 2q x q
CMS (q, x3 ) = CmS (q, x3 ) => + = => 3 = => q2 = x32 => q = x3 ,
x3 q x3 q x3
deoarece q>0.
Pe termen lung, cantitatea din bunul x3 nu mai este fixă.
Pentru determinarea functiei de cost total pe termen lung se revolza
programul:
⎧1 1 ⎫
[ min ] ⎨ x1 + x2 + x3 ⎬
x1 , x2 , x3
⎩2 2 ⎭
1 1 1
q ≤ x14 x24 x32

x1 ≥ 0, x2 ≥ 0, x3 ≥ 0

1 1
L( x1 , x2 , x3 , λ ) = x1 + x2 + x3 + λ (q − x11/ 4 x21/ 4 x31/ 2 )
2 2

∂ L ( x1 , x 2 , x 3 , λ ) 1 1 −3 1 1
=0 => − λ x1 4 x 24 x 32 = 0 ; (1)
∂ x1 2 4
∂ L ( x1 , x 2 , x 3 , λ ) 1 1 1 −3 1
=0 = > − λ x14 x 2 4 x 32 = 0 ; (2)
∂x2 2 4
∂ L ( x1 , x 2 , x 3 , λ ) 1 1 1 −1
=0 = > 1 − λ x14 x 24 x 3 2 = 0 ; (3)
∂ x3 2
∂ L ( x1 , x 2 , x 3 , λ ) 1 1 1
= 0 = > q = x 14 x 24 x 32 ; (4)
∂λ
Din (1) şi (2) rezultă: x1 = x 2 ;

Din (2) şi (3) rezultă: x3 = x1 .
Astfel, x1 = x 2 = x3 .
Înlocuind în (4) se obţine: q = x1 = x 2 = x3 .
Funcţia de cost pe termen lung, al cărei grafic este anvelopa curbelor
pe termen scurt se scrie deci:
1 1
CTL ( q ) = q + q + q = 2 q
2 2
Funcţiile cost mediu şi cost marginal pe termen lung sunt:

CTL(q )
CML(q ) = = 2;
q
∂CTL(q )
CmL(q ) = = 2.
∂q
de unde se observă că randamentele sunt descrescătoare pe termen scurt şi
constante pe termen lung.
b) Curbele costului mediu şi cele ale costului marginal sunt
reprezentate în figura de mai jos.
În acest exemplu, minimul costului mediu pe termen lung nu este
unic. Aceasta se întâmplă pentru că randamentele la scală sunt constante.
Costuri
CmS(q, x 3 )
CmS(q, x 3 ’)
CMS(q, x 3 )
CMS(q, x 3 ’)
2
CML(q)=CmL(q)
0 x3 x3 ’ q
Figura 3.7. Curbele costului pe termen scurt
şi termen lung
Problema 3.10.
O firmă dispune de un echipament care permite fabricarea unui bun

q folosind doi factori de producţie x1 şi x2. Ea foloseşte politica pe termen
scurt şi se consideră echipamentul ca fiind constant în timp. Ţinând cont de
nivelul echipamentului, cantităţile x1 şi x2 de inputuri permit producerea
unei cantităţi q de output după relaţia:
q 3 − 30 q 2 + 353q = x1 x 2
Se cere:
a) Să se arate că această prezentare a posibilităţilor de producţie
revine la cazul în care funcţia de producţie este dată prin
expresia q = f(x1,x2), a cărei formă nu este precizată.
b) Reprezentaţi într-un spaţiu tridimensional ansamblul de
producţii ale firmei.
Rezolvare:
a) Funcţia de producţie este definită în fomă implicită de expresia:

g (q ) = x1 x2 ,
unde funcţia g se scrie:
g(q) = q3 - 30 q2 + 353 q.
Funcţia g este strict crescătoare pentru toate producţiile q pozitive,

concavă dacă q este mai mică decât 10 şi convexă dacă q este mai mare
decât 10. Ea este crescătoare şi continuă pentru numere reale pozitive, deci
inversabilă şi inversa sa este strict crescătoare. Posibilităţile de producţie
sunt reprezentate de funcţia f:
f ( x1 , x2 ) = g −1 ( x1 x2 )
Această funcţie f este funcţia de producţie a firmei.

Fiecărei valori a producţiei îi corespunde o izocuantă, de-a lungul
căreia produsul x1x2 este constant. Ea este reprezentată printr-o ramură a
unei hiperbole care admite axele ca asimptote. Înainte de a preciza
ansamblul de producţii posibile, este util să studiem secţunea acestui
ansamblu din planul vertical 0Y, de ecuaţie x 2 = λ2 x1 , λ fiind un parametru
real pozitiv. Dacă x 2 = λ2 x 2 atunci g (q ) = λx1 funcţia g este desenată în
figura urmatoare.
g(q)
q
Figura 3.8. Reprezentarea grafică a funcţiei g(q)
Ansamblul de producţie este reprezentat în figura de mai jos:
x2
x1
Figura 3.9. Ansamblul producţiei la nivelul firmei

Microeconomie PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Microeconomie PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Problema 1.

Se consideră un consumator doritor să cumpere bunuri de două

Ipoteza de convexitate a preferinţelor:

A4: xA f x F (din ipoteza de nesaturare) şi x B f x F (din

A5. Fie G punctul de abscisă 2 situat pe segmentul FB şi fie

Dar G ∈ d FB şi cum x F f x B şi x B f x B (din reflexivitate) ⇒

Dar x B f x C ⇒ x G f x C , ceea ce contrazice xC f xG .

Fie funcţiile de utilitate:

b) U 2 ( x1 , x2 ) = x1ρ + x2ρ , 0 < ρ < 1 ,

unde x1 şi x 2 desemnează cantităţile consumate din bunurile 1 şi 2,

a) Curba de indiferenţă, corespunzătoare nivelului de utilitate u, este:

deci, curba de indiferenţă este descrescătoare.

Curba de indiferenţă corespunzătoare nivelului de utilitate u este:

Avem: h ( x1 ) = −(u − x1 ) ρ x1ρ −1 < 0 , pentru: x1>0, deci curba de

indiferenţă este descrescătoare, având:

Curba de indiferenţă este redată în figura următoare:

Figura 1.4. Curba de indiferenţă pentru funcţia

Curba de indiferenţă corespunzătoare nivelului de utilitate u>0

Se va exprima x2 ca funcţie de x1:

Un consumator poate achiziţiona două bunuri, în cantitaţile x1 şi

a) Reprezentaţi grafic curba de indiferenţă care corespunde unui

c) Reprezentaţi pe acelaşi grafic curbele lui Engel, relativ la cele

a) Ecuaţia curbei de indiferenţă corespunzătoare unui nivel de

Restricţia bugetară se scrie:

Există 3 cazuri posibile, şi anume:

Figura 1.6. Curba de indiferenţă

b1) dacă x1 ≥ 0 şi x2 ≥ 0 . Consumul optim din cele două bunuri

Figura 1.7. Alegerea optimă în cazul x 1 ≥ 0 |

b3) dacă x1 ≥ 0 şi x2 = 0 . Consumul optim din bunul x1 este:

Figura 1.9. Alegerea optimă în cazul x 1 ≥ 0 şi x 2 = 0 .

c) Curbele lui Engel sunt reprezentate în figura următoare:

Figura 1.10. Curbele lui Engel pentru cele două bunuri

Se observă că bunul 1 este normal, deoarece pe măsură ce venitul

Un consumator dispune de un venit V pentru a cumpăra două bunuri.

Calculaţi pentru fiecare bun, elasticitatea cererii în raport cu venitul

a) Problema pe care trebuie să o rezolve consumatorul este:

Rezolvând sistemul, se obţin funcţiile de cerere din cei doi factori:

b) Fie η h = elasticitatea cererii bunului h în raport cu venitul;

Deoarece η1 = 0 , bunul 1 este situat la frontiera dintre bunurile

Fie următoarea funcţie de utilitate a consumatorului:

a) Se scrie problema de optim a consumatorului, pentru

Se scrie Lagrangeanul asociat problemei de optim:

Se scrie Lagrangeanul asociat problemei de optim:

Se determină condiţiile necesare de optim:

Împârţind primele două ecuaţii şi făcând sistem cu a treia se obţine:

d) Funcţia de utilitate indirectă pentru cererea compensată se obţine

Fie următoarea funcţie de utilitate a consumatorului:

Se ştie că o funcţie este conavă dacă matricea Hessian este negativ

Matricea Hessian este dată de derivatele de ordinul II ale funcţiei de

Se observă că minorul de ordinul I, ∆1 = 2 x23 este pozitiv. Pentru ca

Fie funcţia de utilitate U ( x1 , x2 ) = Cx1α x2β , cu C , α , β > 0 .

Se va scrie matricea Hessian asociată:

Şi se obţine matricea Hessian:

Fie un consumator cu funcţia de utilitate: U ( x1 , x2 ) = ( x2 + 2 )( x1 + x2 ) , şi

Să se determine curba de indiferenţă a consumatorului pentru un nivel u>0 dat al

Se egalează funcţia de utilitate cu nivelul dat al acesteia:

( x2 + 2 )( x1 + x2 ) = u şi se exprimă x2 ca funcţie de x1:

Se respectă în acest fel proprietăţile curbei de indiferenţă: să fie descrescătoare şi

Se determină intersecţiile cu axele:

Fie un consumator cu funcţia de utilitate:

Se egalează funcţia de utilitate cu nivelul dat al acesteia:

Se respectă în acest fel proprietăţile curbei de indiferenţă: să fie

Se determină intersecţiile cu axele: