judeţului Timiş provine din cuvântul dac „thibh-isjo“. FOTO: Imagine de arhivă din centrul Timişoarei. Sursa: forum.druckeria.

ro

Unele nume ale judeţelor din România provin din vechi cuvinte de origine străină, altele au legătură
cu personalităţi care au influenţat zona sau sunt legate de diverse legende locale. Aflaţi de unde
provine numele judeţului în care locuiţi.
V-aţi întrebat de unde provine numele judeţului în care locuiţi? În unele situaţii istoricii vin cu
răspunsuri clare, în alte cazuri există dispute în legătură cu etimologia numelor respective.
ALBA
Denumirea actuală a judeţului este direct legată de prima atestare la 1097. Atunci este pomenit
primul comite, care avea atribuţii administrative şi dincolo de Cetatea din actualul oraş Alba Iulia.

Primele menţiuni ne parvin, potrivit cercetătorilor, de la slavi, care au descoperit, între

secolele VI-X, fostul castru roman de la Apulum. Potrivit cercetătorului Ana Dumitran de la
Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, la scurt timp după descoperirea castrului, slavii nu au mai
folosit termenul de „Apulum“. A fost înlocuit cu cel de „Belgrad“, în slavona „oficială“ de azi, cu sensul
de „Oraşul“ sau „Cetatea Albă“. Nicolae Iorga aprecia că „Belgradul fiind un «grad», o cetate în fiinţă,
arăta tocmai existenta zidurilor, care fiind de piatră, erau si aici, (...), albe“.
ARAD
Prima atestare documentară a Aradului a fost în secolul XI, în jurul anului 1080. Iniţial, a avut numele
cavalerului Orod, după care a primit o uşoară modificare, ajungând „Arad”. Aflaţi mai multe despre
istoria zonei!
ARGEŞ
Denumirea provine, se pare, de pe vremea dacilor, de la numele râului căruia i se spunea Argessos,
probabil însemnând „strălucitor“.
BACĂU
Etimologia cuvântului Bacău, ce dă numele oraşului şi judeţului, este incertă. Lingviştii apreciază că
pot fi mai multe posibilităţi: numele unui conducător local Bako, de la bobiţele de strugure (bacă)
sau chiar de la zeul Bachus.
BIHOR
Etimologia este incertă, probabil provine din sârbeşte (vihor - volbură), dar e posibilă şi o etimologie
traco-dacică, după numele cetăţii „Biharea” (bi însemnând doi şi harati - a lua, a duce), posibil cu sens
de două posesiuni.
BISTRIŢA
Etimologia este incertă. Una din variante de provenienţă ar fi de la râul Bistriţa, denumire de origine
slavonă care înseamnă „apă repede“.
BOTOŞANI
Numele este legat de evenimentele din anul 1439 când „au venit tatarii şi au prădat şi arsu târgul
Botoşanii“. Potrivit cercetătorilor, denumirea se trage de la un boier pe nume Botaş, care a trăit
pe aceste meleaguri. De altfel, cea mai veche pecete cunoscuta pâna acum, a Botoşaniului care avea
drept marca un păun cu coada răsfirată, poartă inscripţia "Pecetea târgului Botaş".
BRAŞOV
Unii istorici spun că Braşovul a fost numit după un râu cu acelaşi nume. Fluvium Brassou este, într-
adevăr, atestat într-un document din 1360. Chiar cronicarul şcheian Radu Tempea afirma că
„Braşovul s-a numit pe numele apei ce-i zice Braşovia”.

Alţi cercetători spun că numele derivă de la cetatea Brasovia de pe Tâmpa, ideea fiind propusă în
1874 de profesorul F. Philippi şi reluată în 1928 de G. Treiber şi E. Jekelius. Astfel, ei localizează
Braşovul iniţial în cetatea de pe Tâmpa, de unde s-ar fi transmis mai apoi aşezării din vale.
BRĂILA
Este vorba despre un toponim clar de origine autohtonă, cu toate confuziile mai mult sau mai puţin
intenţionate care au circulat în anumite perioade. El provine dintr-un toponim asemănător cu
toponimele tracice sud-dunărene ca Bragylor-Bragiola în care gi se va transforma în i. Astfel s-a ajuns
la numele proprii în primul rând de Brăila asemănător cu Chitilă-Chitila, Bănilă-Bănila. Este tipic
românesc fiind atestat documentar încă din evul mediu ca nume personal.
În unele lucrări s-au menţionat formele de limbă greacă Proilaba, de limbă slavă ca Proilava, de limbă
turcă, ca Ibraila şi alte forme ca Brilaga sau Braylaum. Vechii istorici atribuie numelui o origine indo-
europeană, bhreg însemnând pisc vertical cu referire clară asupra poziţiei geografice a oraşului, mai
precis asupra malului înalt, adică a piscului sau versantului vertical ce sare în ochi privit din amonte,
adică de călătorul ce vine din Galaţi pe Dunăre, de aici şi celălalt nume existent de "Piscul Brăilei",
acordat oraşului în trecut.
BUCUREŞTI
Istoria Bucureştiului porneşte, conform izvoarelor istorice, de la stâna ciobanului Bucur, care,
dorind să se apere de otomani, îşi clădeşte pe malul Dâmboviţei o cetate şi o biserică. Câteva sute de
ani mai târziu, datorită creşterii economice şi demografice a populaţiei din acea vreme, devine
cetatea de scaun a domitorului Tării Româneşti.
BUZĂU
Numele ”Buzău”, după istoricul Vasile Pârvan, îşi are originea în radicalul tracic
"Buze". Plecând de la forma grecească Μουσεος (Mouseos), Vasile Pârvan considera că numele
Buzăului vine de la forma tracică Bouzeos, transcris greşit (Μπ se pronunţă B în greceşte, ori în textul
antic a fost omis π). A emis ipoteza că denumirea derivă din radicalul trac Buzes, la care s-a adăugat
sufixul -eu, formă a vechiului -aios (greco-latin).
CARAŞ-SEVERIN
Unele etomologii susţin că numele Caraş provine din cuvântul sârbo-croat kraş, ceea ce înseamnă
zonă calcaroasă. Alţii spun că vine de la râul Caraş. În limba turcă – kara, înseamnă negru.
CĂLĂRAŞI
Primele urme ale unei aşezări omeneşti pe locul actualului municipiu Călăraşi datează din neolitic,
aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice specifice culturilor Hamangia, Boian şi
Gumelniţa. Vechea denumire a municipiului Călăraşi este Lichireşti. Numele provine, aşa cum
afirma primul istoric al urbei, Pompei Samarian, de la hramul primului lăcaş de cult creştin, ridicat
aici, cu mult înainte de 1630.
CLUJ
Numele de Cluj provine din latinescul Castrum Clus, folosit pentru întâia oară în secolul al XII-lea
pentru a numi Cetatea Clujului. Cuvântul latin clusa înseamnă închis (în italiană chiuso) şi se referă la
situarea Clujului într-un loc închis, înconjurat de dealuri. Echivalentul german, Klause, este păstrat în
denumirea Klausenburg. O localitate şi o regiune cu numele Klausen (în italiană Chiusa) există şi în
Tirolul de Sud.
CONSTANŢA
Naşul Constanţei a fost marele împărat bizantin Constantin cel Mare (306-337). Sub stăpânirea
romană, vechea cetate grecească Tomis de la malul mării a primit numele Constantiana
(Constanţia), după sora domnitorului. De altfel, Constantin cel Mare şi-a botezat după el 4 dintre
cei 6 copii. Cele două fiice ale sale au fost numite Constantiana şi Helena (după mama împăratului).
COVASNA
Provenienţă posibilă: de la cuvântul slavon Cvaz (acrişor, referitor la gustul apelor minerale din
zonă).
DÂMBOVIŢA
Numele provine, posibil, de la râul Dâmboviţa, format din cuvântul dâmb + sufix -iţa, dar particula -
ov ar putea arăta o origine slavonă.
DOLJ
Numele provine de la cuvântul slav „dolu“, care înseamnă „vale“.
GALAŢI
Există o multitudine de teorii formulate prin care s-a încercat stabilirea provenienţei numelui.
Ipoteza avansată de regretatul istoric gălăţean Paul Păltânea este acceptată ca fiind cea mai
plauzibilă. Astfel, numelui de Galaţi i se atribuie o origine celtică, acceptată de mulţi istorici mari
precum Cezar Bolliac, Ion Ghica, Ion Heliade Rădulescu. În schimb, Nicolae Iorga a legat etimologia
denumirii de migraţia celţilor.
GIURGIU

Dacă majoritatea locuitorilor cred că numele de Giurgiu înseamnă „Gheorghe” şi provine din limba
italiană, intelectualii susţin că nu există nicio dovadă în acest sens.

Ideea că Giurgiu ar avea o denumire cu rezonanţă italiană a fost lansată în secolul XIX, fiind
preluată inclusiv de istoricul Nicolae Iorga. Se spunea că Giurgiu ar fi fost fondat de genovezi, care i-
ar fi dat numele de San Giorgio („Sfântul Gheorghe”) după protectorul actualului oraş italian Genova.

Muzeograful Mircea Alexa susţine că nu există nicio dovadă scrisă care să confirme faptul că Giurgiu
ar proveni de la San Giorgio, afirmând că ideea a fost avansată într-o perioadă romantică, mai mult
prin imaginaţie şi nicidecum pe un fundament istoric. Un alt scenariu indică faptul că Giurgiu provine
de la numele unui cioban care ar fi avut o turmă de oi în zonă însă aceasta n-ar fi decât o legendă.
GORJ
Provine de la cuvântul slav gora (munte) şi râul Jiu („Jiul de munte”).
HARGHITA
Etimologie posibilă: din har ("deal" sau "munte" în limbile semitice şi turcice).
HUNEDOARA
Există tendinţa de a crede că judeţul Hunedoara vine de la numele lui Iancu de Hunedoara, a cărui
familie stăpâneşte cetatea din secolul al XV-lea. Nici vorbă, numele este mult mai vechi. Etimologia
numelui provine dintr-un nume propriu maghiar, Hunyad.
El este compus din atopronimul Hunyad la care care este alăturat “vár”, ceea ce înseamnă cetate în
limba maghiară. Este asemănător cu exemplul Timişoara, care în maghiară se numeşte Temesvar. Aşa
se naşte Hunedoara, din Hunyadvár. Comitatul Hunedoara a fost înfiinţat în Evul Mediu. Prima
atestare oficială apare în 1256 într-o dijmă papală, sub numele Hungnod.
IALOMIŢA
Denumirea provine de la râul Ialomiţa şi are o origine slavonă, de la „ialov“ = „pustiu“.
IAŞI
Istoricii au diferite teorii referitoare la originea numelui "Iaşi". Unii afirmă că acesta şi-ar găsi
sorgintea într-un trib sarmat, Iazigii, menţionaţi de poetul Ovidiu "Ipse vides onerata ferox ut ducata
Iasyx/ Per media Istri plaustra bubulcus aquas" şi "Jazyges et Colchi Metereaque turba Getaque/
Danubii mediis vix prohibentur aquis".

O altă explicaţie ar fi că numele are originea în tribul alanic al Iasilor, atât Iazigii cât şi Alanii
fiind două ramuri ale Sarmaţiolr. De asemenea, în limbile sanskrită şi hindi, care au origine comună
cu limba sarmaţilor, "yash" înseamnă "faimă".
MARAMUREŞ
Una din teoriile plauzibile este că denumirea judeţului se trage de la numele a două râuri
importante: Mara şi Mureş. Cu toate acestea, această variantă a fost combătută de-a lungul anilor
de diferiţi istorici care au arătat că distanţa dintre cele două râuri este mult prea mare pentru ca
această teorie să fie luată în calcul.
MEHEDINŢI
Conform istoricului Bogdan Petriceicu Haşdeu, în „Istoria Critică a Românilor”, numele de
Mehedinţi vine de la Mehedinski, un termen slav desemnând teritoriul din jurul oraşului Mehadia,
oraş aflat pe teritoriul judeţului vecin Caraş Severin, la graniţa cu Mehedinţiul.
MUREŞ
Râul Mureş este cel mai mare râu şi principalul colector din bazinul Transilvaniei. De la intrarea în
judeţul nostru, la Ciobotani şi până la ieşire, în Cheţani, râul străbate o distanţă de 180 de
kilometri.Provenind din latinul Maris, un nume de fată care înseamnă ”a mării”, Mureşul se bucură de
o bogată istorie cu caracter religios.

De altfel, expresia latină ”stella maris” (steaua mării) face referire la Fecioara Maria. Romanii
considerau că apa râului este una extrem de bogată, dătătoare de viaţă şi astfel i-au acordat o
importanţă aproape religioasă.
NEAMŢ
Ilie Minea (1943) (susţinut de lingvişti şi istorici: Al. Lepadatu, N. Iorga, R. Rosetti, N. Constantinescu,
N. Grigoras, Ghe. Cojoc, V. Vataseanu, D. Constantinescu, C. Turcu), consideră toponimul Neamţ de
origine slavă, de la termenul nemetic, care înseamnă liniştit sau tăcut, definind caracteristicile zonei
şi ale râului principal.
OLT
Istoria numelui judeţului Olt este una relativ simplă, în sensul că provine chiar de la râul ce-i străbate
teritoriul. Denumirea oficială de “Olt” pentru suprafaţa administrativ-teritorială a fost însă
folosită pentru prima dată în anul 1500, de către domnitorul de atunci al Ţării Româneşti, Radu cel
Mare (sau “cel Frumos”, domnitor între 1495-1508, n.a.).
PRAHOVA
Judeţul şi-a luat numele de la un fenomen care se produce pe apă.Râul Prahova a fost mai întâi
Prahoviţa, un diminutiv care provine din slavul „prah“, în româneşte praf. Nu este vorba, însă, despre
praful propriu-zis, ci despre o metaforă care se referea la apa care, în cădere, se transforma în
picături mărunte, asemănătoare firelor de praf.
SATU MARE
Numele este un derivat de la Sătmar, care, la rândul lui, provine de la numele Zothmar, căpetenia
coloniştilor germani aduşi de regina Gisella în secolul al XI-lea.
SĂLAJ
Originea numelui judeţului Sălaj, nestabilită deocamdată cu exactitate, pare să aibă legătură cu
"vinul negru, roşu" (zilai, în limba dacă) produs aici de strămoşi noştri daci, dar sunt voci, chiar mai
multe, că ar proveni din latinescul "silva", care înseamnă pădure, şi s-ar datora, astfel, suprafeţelor
mari împădurite existente aici cândva.
SIBIU
Istoricii spun că numele judeţului vine din latinescul Cibiensis – Cibinium, iar denumirea judeţului
are aproape 1.000 de ani. Judeţul a preluat actualul nume după marea unire din 1918. ”Denumirea
are aproape 1.000 de ani. Vine din latină, pentru că prima atestare a Sibiului a fost în 1191 –
prepozitura Cibiensis. Din Cibiensis – Cibinium a venit Sibiu, iar judeţul a preluat numele după marea
unire din 1918. Sibiul, în germană, maghiară şi română a avut altă denumire – Hermannstadt, Szeben,
Sibiu, iar asta arată că existau populaţii bine definite, care s-au raportat distinct faţă de oraş în sine”,
explică istoricul Răzvan Pop.
SUCEAVA
Simion Dascălul în „Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă“, spune: "Suceava scrie (Grigore
Ureche) că o au descălecat nişte cojocari unguréşti, ce să chiamă pre limba lor suci, iar Suceava pre
limba ungurească să chiamă Cojocărie." Numele se compune din maghiarul "szűcs" (pronunţat:
"suci"), în traducere "cojocar", "suci" + sufixul slavo-român "–eavă", rezultând "cojocărie" (în
maghiară "szűcsség"). Originea slavă, bulgară sau română a sufixului "–eavă" prezent în cuvintele
gâlceavă, iznoavă, ispravă, este dezbătută şi astăzi.

A doua teorie spune că nume provine de la râul Suceava, a cărui denumire vine din românescul "soc"
(specie de arbuşti), articulat "socea" + sufixul slav "–va" (prezent şi în "Moldova"). Această etimologie
este problematică, fiindcă forma articulată a substantivului "soc" este "socul", nu "socea".
TELEORMAN
Numele judeţului Teleorman ar putea să aibă sensul de pădure nebună. Acest nume provine din
limba turcă de la cuvintele ”deli orman”. Vechea Pădure nebună de odinioară s-a păstrat până pe data
de 17 iunie 2010 atunci când a fost scos din rădăcini, în urma unei furtuni, în nordul judeţului, în
satul Plopii Slăviteşti, cel mai bătrân stejar din ţară.
TIMIŞ
Numele judeţului provine de la denumirea râului Timiş. Conform dicţionarui etimologic al lui Kiss
Lajos, probabil că numele râului vine din limba dacă: thibh-isjo (în traducere mlaştinos). La sosirea
slavilor de nord, acest cuvânt a fost folosit ca şi Tamiş. Acesta a fost preluat de maghiari prin
Temes, ne germani prin Temesch şi de români prin Timiş. În perioada romană Timişul a fost numit
Tibisis sau Tibiscus.
TULCEA
Cea mai veche atestare documentară în care apare pentru prima dată numele de Tulcea
(Tulça) apare într-un registru vamal otoman din anul 1506 în care este oraşul este menţionat ca
„fiind un important centru în comerţul de tranzit“.
Au circulat mai multe variante privind toponimia oraşului Tulcea. Elementul comun al tuturor
variantelor este finalul cuvântului, „CEA“, terminaţie specific turcească (ca în cazul Isaccea).

Dr. Aurel Stănică, specialist al Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea, spune că, în final, cea mai
cunoscută variantă rămâne cea a lui Nicolae Iorga, conform căreia Tulcea ar însemna „dealul de
cărămidă“.
VASLUI
După lingvistul Alexandru Philippide, originea denumirii „Vaslui“ este o dobândire de origine
cumană. Există, desigur, şi alte ipoteze, dar cea a lui Philippide e considerată a fi cea mai aproape de
adevăr. Rădăcina „vas“ ar însemna „zonă împădurită“, deci Vasluiul însemna pentru cumani „râul care
curge între păduri“. Putem gândi, în concluzie, la o formaţie statală cumano-română care ar fi existat
până la marea invazie tătară din 1241.

Atestarea în scris a denumirii „Vaslui“ este mai târzie. Plecând de la o însemnare a călătorului
polonez Macije Strykowsci, Gheorghe Ghibănescu a considerat că Vasluiul este atestat în 1375. Este
vorba, însă, de o falsă interpretare demonstrată de mai mulţi istorici păstrată, din păcate, în unele
documente oficiale, inclusiv pe o placă de marmură la intrarea în instituţia Consiliului Judeţean.
VÂLCEA
Există două variante de explicare a etimologiei. Numele provine fie din cuvântul slav „vâlk“ (lup), fie
din latinescul „vallicella“ (vâlcea - vale îngustă).
VRANCEA
Numele dat judeţului Vrancea datează de la data de 2 iulie 1431, atestat documentar sub forma
„Varancha”, denumire de origine traco-dacică. Potrivit istoricului focşănean Cezar Cherchiu, care
a studiat în arhive despre istoria judeţului, denumirea de Vrancea datează de la 1431.
La realizarea articolului au participat jurnaliştii din reţeaua locală „Adevărul“. Vă invităm să
comentaţi în completarea explicaţiilor denumirilor.