See

discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.net/publication/299411050

BACTERIOLOGIE VETERINARĂ SPECIALĂ

Book · January 2015

CITATIONS READS

8 1,266

2 authors:

Sorin Rapuntean Gheorghe Răpuntean

University of Agricultural Sciences and Veteri… University of Agricultural Sciences and Veteri…
35 PUBLICATIONS 99 CITATIONS 8 PUBLICATIONS 44 CITATIONS

SEE PROFILE SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Bacteriology and Bacterial zoonoses View project

Vaccines View project

All content following this page was uploaded by Sorin Rapuntean on 01 April 2016.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Sorin RĂPUNTEAN Gheorghe RĂPUNTEAN

BACTERIOLOGIE VETERINARĂ
SPECIALĂ

2015
© Copyright 2015

Toate drepturile rezervate. Nici o parte din această lucrare nu poate fi reprodusă sub nici
o formă, prin nici un mijloc mecanic sau electronic, sau stocată într-o bază de date, fără acordul
prealabil, în scris, al autorilor.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

RĂPUNTEAN, SORIN
Bacteriologie veterinară specială / Răpuntean Sorin,
Răpuntean Gheorghe. – Cluj-Napoca : AcademicPres, 2015
Conține bibliografie
ISBN 978-973-744-466-0

I. Răpuntean, Gheorghe
619::616.98:579.8

Director editură – Prof. dr. Carmen SOCACIU

Referenți științifici:

Prof. dr. Constantin VASIU - Universitate de Științe Agricole și Medicină Veterinară

Cluj-Napoca, Facultatea de Medicină Veterinară, Disciplina de Boli Infecțioase.
Prof. dr. Iulian ȚOGOE - Univeristatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară
București, Facultatea de Medicină Veterinară, Disciplina de Microbiologie.

Materialul didactic a fost prezentat și aprobat în ședința Departamentului III. a Facultății de

Medicină Veterinară din data de 15.12.2015 și avizat de Consiliul Didactic din USAMV în data
de 18.12. 2015

Editura AcademicPres
Universitate de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj-Napoca
Calea Mănăștur, nr. 3, 3400 Cluj-Napoca
Tel. 0264-596384
Fax. 0264-593792
E-mail: eap@usamvcluj.ro
 PREFAȚĂ | 3

PREFAȚĂ
Metodele moderne de investigație microbiologică, bazate pe analize genetice și
tehnici de biologie moleculară, conduc mereu la noi descoperiri, ceea ce necesită
permanente reașezări în sistematica și taxonomia bacteriană. Din aceste considerente se
impunea revizuirea ediției precedente a manualului de Bacteriologie Veterinară
Specială, de la apariția căreia au trecut mai bine de 10 ani.
Necesitatea unei ediții revizuite se impunea și pentru faptul că în procesul de
instruire a studenților bacteriile trebuie prezentate cu denumirile taxonomice actuale
care sunt folosite în literatura științifică internațională, actualizarea fiind prezentată la
nivel de familie, gen, specii și subspecii.
Manualul se adresează în primul rând studenților de la facultatea de Medicină
Veterinară și este structurat în conformitate cu programa analitică. Pentru ca noțiunile
să fie cât mai accesibile, prezentarea s-a făcut după o schemă cadru care include
următoarele paragrafe: încadrare taxonomică, ecologie, rezistența la factorii de mediu
și sensibilitatea la antibiotice, morfologie, cultivare și caracterele culturale, proprietățile
biochimice și antigenice, elemente de patogeneză, infecția naturală și metodologia de
diagnostic.
S-a avut în vedere și relația cu patologia omului, subliniind caracterul zoonotic
al unor bacterii și implicațiile pe care le prezintă pentru sănătatea publică, cât și pentru
anumite categorii profesionale. Considerăm că în acest mod manualul se încadrează în
conceptul One World, One Medicine, One Health, având ca obiectiv principal apărarea
sănătății oamenilor, animalelor și mediului.
Considerăm că manual poate constitui o sursă de informare și pentru studenții
altor facultăți din cadrul Universității noastre, cât și pentru masteranzi, doctoranzi și
cursanții la studii post universitare, care vor găsi în cuprinsul cărții o informație primară,
sintetică, despre bacteriile întâlnite mai frecvent la animale și om.
Vom fi bucuroși să primim sugestii colegiale în vederea unei noi ediții.
Autorii
4 | PREFAȚĂ
Diversitatea enormă a microorganismelor
întâlnite în natură ilustrează deopotrivă
enorma diversitate a nișelor ecologice
care adăpostesc aceste microorganisme.
W. Herder
I. Dijkhuizen

Microorganismele și-au găsit nișe în

unele din cele mai ostile medii din lume ca
ghețarii și zăpezile polare, deșerturile,
izvoarele termale și adâncul mării
G. W. Gooday
S. A. Doonan

Microorganismele prezintă cea mai mare

diversitate genetică pe Pământ. Ele sunt
esențiale pentru supraviețuirea tuturor
organismelor componente ale lanțurilor
trofice și efectuează funcții unice,
cruciale, în circuitele biogeochimice ale
planetei.
D. I. Hawksworth
R. R. Colwell

Ecologia microorganismelor nu este

numai șocantă, ci este, de asemenea, o
disciplină științifică foarte importantă cu
multe implicații și aplicații practice.
R. M. Atlas
R. Bartha

Microorganismele joacă un rol crucial în

evoluția și diversitatea vieții existente în
prezent pe pământ. Ele continuă să aibă o
semnificație cheie în menținerea formelor
de viață la nivel individual, ecosistemic și
global.
D. L. Hawksworth

O înțelegere ecologică a micro-

organismelor include o înțelegere a
fiziologiei celulare și a biologiei
moleculare
T. Fenchel
 Familia STAPHYLOCOCCACEAE | 5

Cap.1. Familia STAPHYLOCOCCACEAE

Familia Staphylococcaceae, propusă și validată în anul 2010 (Schleifer et al., 2009),

grupează bacterii Gram pozitive în formă de coc și grupare în ciorchine, clasificate în mai
multe genuri: Staphylococcus, Jeotgalicoccus, Macrococcus, Salinicoccus. În 2008, în
cadrul familiei a fost solicitată includerea unui nou gen Nosocomiicoccus, în care este
inclusă o singură specie N. ampullae, care prezintă asemănări semnificative ale
secvențelor genice 16S rARN cu genurile mai sus amintite (Alves et al., 2008).

1.1. Genul Staphylococcus

Specia tip este S. aureus (sin. S. pyogenes), descrisă de Rosenbach (1884). Alături
de această specie au mai fost recunoscute următoarele: S. epidermidis și S. saprophyticus.
Stafilococii patogeni sunt clasificați și în biotipuri: (A - uman, B - bovin, C - bovin/ovin,
D - iepure, E - câine și F - porumbel) (Ieremia, 1985). În clasificarea actuală, numărul speciilor
de stafilococi este mult mai mare (49 specii și 26 subspecii), conform datelor citate în
LPSN (List of Prokaryotic names with Standing in Nomenclature) [44].
Ecologie. Stafilococii sunt foarte răspândiți în mediul exterior, izolându-se obișnuit
din sol (inclusiv nisip de plajă), aer, apă (dulce și sărată). Izolarea poate să-i evidențieze
și de pe diferite plante, furaje, produse și preparate alimentare, diferite obiecte și materiale
casnice. Sunt comensali ai pielii, glandelor pielii și mucoaselor, atât la om cât și la
animale (domestice și sălbatice). Cea mai importantă specie pentru primate (umane și
non-umane) este S. aureus, prin biotipurile sau ecovarurile care pot fi ocazional întâlnite
și la diferite specii de animale domestice și sălbatice, inclusiv la păsări (Kloos, 1980). La om,
nișa de elecție pentru S. aureus sunt narinele spre deosebire de S. epidermidis și S. hominis
(ssp. novobiosepticus), care sunt prevalente la nivel cutanat (de obicei în zonele umede)
(Kloos et al., 1998). Ocazional, de la animale se pot izola S. haemolyticus sau S. warneri. Alte
specii, cum sunt S. capitis se izolează în mod obișnuit de la nivelul pielii scalpului, S.
auricularis din conductul auditiv extern al omului, iar S. caprae, izolat inițial din laptele
caprinelor (Poutrel, 1984); a fost izolat de la nivel cutanat și de la om (Kawamura et al., 1998).

Diversitatea gazdelor pentru S. saprophyticus și speciile similare variază de la om la

mamifere și păsări. S. intermedius și S. pseudintermedius sunt specii majore de interes
6 | Familia STAPHYLOCOCCACEAE
pentru canidele domestice, însă ocazional pot provoca infecții și la om (Weese et al., 2010). De
la câine se mai izolează S. schleiferi. Izolarea a reușit și de la vulpi, nurci, ratoni cabaline
și porumbei (Kloos, 1980). S. felis reprezintă specia de interes pentru feline (Igimi et al., 1990). Alte
specii de interes pentru patologia veterinară sunt: S. delphini, S. lutrae, S. sciuri, S. hyicus,
S. chromogenes, S. lentus.
Rezistenţă/sensibilitate. Rezistenţa stafilococilor faţă de factorii fizici, chimici şi
biologici din mediul exterior este remarcabilă. În mediile obişnuite de cultură, la
temperatura camerei, rezistă timp de 2-3 luni. Majoritatea celulelor bacteriene sunt
distruse la 60oC în 30 minute, dar unele rezistă chiar până la 80oC. Tulpinile sălbatice de
stafilococ sunt sensibile la o gamă largă de antibiotice, dar multe tulpini prezintă
rezistență, chiar multiplă. Se urmărește în mod deosebit rezistența/sensibilitatea la
meticilină (Duquette et al., 2004); (Baptiste et al., 2005); (Holmes et al., 2011); (Mocuța et al., 2011).
Morfologie. Stafilococii sunt coci sferici izodiametrici, cu Ø de 0,8-l m,
nesporulaţi, neciliaţi, necapsulați. Unele tulpini pot forma o capsulă muco-polizaharidică,
care poate fi vizualizată prin microscopie cu contrast de fază, colorație negativă cu tuș de
China, microscopie electronică (Tuchscherr et al., 2005). Se colorează obişnuit Gram pozitiv,
când celulele sunt tinere şi cu potenţial metabolic intact. Celulele din culturi vechi şi cele
fagocitate de leucocite, suferă modificări tinctoriale, ca rezultat al degradării structurilor
peretelui bacterian, putând să apară negative la coloraţia Gram (Ieremia, 1985); (Răpuntean et al.,

2005). În frotiuri stafilococii se găsesc sub forma unor grămezi, cu aspect de ciorchine de
strugure, care a inspirat numele genului. Au fost puse în evidenţă şi fimbrii, fiind
favorizată producerea de biofilm, ceea ce explică capacitatea stafilococilor de a adera cu
uşurinţă de tegumente, mucoasele căilor respiratorii și în cavitatea bucală (Götz, 2002); (Koudihi
et al., 2010); (Vadyvaloo et al., 2005), pe plăgi (Brackmann et al., 2013) și diferite biomateriale (Moreillon P.), ceea
ce le asigură rezistență la medicamente și defensiva imună (De Alori et al., 2006). Plasmidele
stafilococice sunt foarte numeroase, fiind studiate acelea care poartă determinanţii
genetici ai virulenței și rezistenţei față de antibiotice (McCarthy et al., 2012). Unele suşe sunt
producătoare de bacteriocine (Gagliano et al., 1970).

Cultivare și caractere culturale. Stafilococii se dezvoltă bine pe medii uzuale, dar

pentru izolarea din materiale patologice şi alimente, se utilizează medii selective ca
mediul Chapman, mediul Baird-Parker, care permit multiplicarea stafilococilor, datorită
 Familia STAPHYLOCOCCACEAE | 7
halofiliei acestora, inhibând restul florei bacteriene. Creşterea şi dezvoltarea stafilococilor
în mediile de cultură se realizează rapid, timpul de generaţie fiind de 20-30 de minute.
Incubarea se face la 37oC, dezvoltarea realizându-se în 16-24 de ore
Creșterea are loc cu ușurință în condiții de presiune osmotică crescută și umiditate
redusă, ceea ce explică de ce se pot dezvolta și supraviețui în secrețiile nazale (mai ales
la nivelul narinelor) și pe piele. Această proprietate explică și modul în care S. aureus
poate să se dezvolte în alimente cu presiune osmotică mare (șuncă și alte tipuri de produse
conservate din carne), sau în condiții de umiditate scăzută, care tinde să inhibe creșterea
altor categorii de microorganisme (Tortora et. al., 2010). În medii lichide se constată turbiditate
intensă, uniformă, cu formarea unui depozit necaracteristic, uşor omogenizabil, de
culoare gălbuie sau alb cenușiu. Pe medii solide coloniile izolate de stafilococ patogen
sunt circulare, bombate, lucioase, opace, cu aspect cremos, cu dimensiuni de 1-3 mm Ø,
cu margini regulate, suprafaţa netedă, lucioase, pigmentate (Răpuntean et al., 2005). Stafilococii
fiind germeni halofili, se dezvoltă bine pe medii hiperclorurate, ce conţin 7-10% NaCl.
Cel mai cunoscut este mediul Chapman, pe care se relevă şi capacitatea fermentativă faţă
de manitol. Produc pigmenți, care sunt de natură carotenoidă, nedifuzibili în mediu şi pot
avea culori diferite (alb-cretaceu, galben-auriu). Pe mediile cu sânge, stafilococii patogeni
produc zone circulare de hemoliză: de tip  (hemoliză completă) şi/sau de tip  (hemoliză
incompletă). Există şi tipuri de stafilococi care produc ambele hemolizine, fiind
considerați din acest punct de vedere - hemolitici (Răpuntean et al., 2005). Sunt descrise și
colonii mici, transparente, desemnate ca variante D (dwarf-colony), rezistente la
aminoglicozide (Lacey, 1969).
Proprietăți biochimice. Majoritatea stafilococilor fermentează fără producere de
gaz, glucoza, lactoza, zaharoza, manitolul. Practic se examinează activitatea enzimatică
faţă de manitol, ca indicator de patogenitate, dar care are totuşi o valoare aproximativă.
În cursul metabolismului aerob, stafilococii produc catalază, o enzimă caracteristică, ce
permite diferenţierea de alţi coci patogeni, ca streptococul şi pneumococul, care sunt
catalazo-negativi (Răpuntean et al., 2005). Una dintre cele mai importante caracteristici folosite
în clasificarea stafilococilor este capacitatea lor de a produce coagulaza (enzimă care
provoacă formarea cheagurilor de sânge). Majoritatea tulpinilor de S. aureus sunt
coagulazo-pozitive, însă unele sunt atipice (coagulazo-negative). Există specii de
8 | Familia STAPHYLOCOCCACEAE
stafilococi coagulazo-negative (SCN), cea mai cunoscută fiind S. epidermidis (Mack et al.,
1996); (Huebner et al., 1999). Toate speciile cresc în prezența sărurilor biliare (Matthews et al., 1997).
Antigenitate. Au fost individualizați cel puţin 30 de determinanţi antigenici. O
importanţă deosebită o are polizaharidul A şi proteina A (SpA), ambele fiind componente
esenţiale ale peretelui celular. Proteina A are acțiune anticomplementară, antifagocitară,
provoacă liza trombocitelor, induce o stare de alergie (Irimia, 1985) și favorizează evaziunea
imună (Kobayashi et al., 2013).
Patogeneză. Stafilococii își exercită activitatea patogenă prin virulenţă şi un
bogat arsenal de factori de agresivitate şi toxicitate, care acţionează complex asupra
ţesuturilor şi mecanismelor de apărare ale organismului gazdă. Dintre acești factori
enumerăm următorii: capsula, proteina A, hemolizinele (tip β, tip α, tip α + β), toxina
epidermolitică şi exfoliantă, toxina sindromului șocului toxic și leucocidina Panton-
Valentine (Adler et al., 2006); (Lipinska et al., 2011), enterotoxinele, coagulaza, hialuronidaza (Hynes et
al., 2000), lipaze (Hu et al., 2012), nucleaze și altele. Hemolizinele sunt toxine cu o structură
proteică, care eliberate extracelular, au o activitate biologică complexă şi diversă,
reprezentată în principal de acţiunile hemolitică, dermonecrotică şi letală (Irimia, 1985);

(Răducănescu et al., 1986). Tulpinile capsulate posedă un polizaharid de suprafaţă care

accentuează virulenţa tulpinilor, având acţiune antifagocitară. Enterotoxinele sunt toxine
difuzibile şi cu tropism pentru mucoasa intestinală. S-au identificat 6 variante antigenice,
notate cu literele A, B, C, C1, D şi E, care au putut fi identificate prin imunodifuzie cu
antiseruri specifice. Aceste toxine reprezintă una din cauzele frecvente ale sindromului
de toxiinfecţie alimentară. Enterotoxinele S. aureus îndeplinesc și rol de superantigene,
fiind puternice activatoare ale celulelor T (Ortega et al., 2010).
Infecţia naturală. De regulă sunt considerate patogene speciile coagulazo-pozitive
(S. aureus, S. pseudintermedius, S. delphini și S. schleiferi) și cele coagulazo-variabile (S.
hyicus). Îmbolnăviri pot produce și unele specii coagulazo-negative (S. epidermidis, S.
saprophyticus, S. haemolyticus, S. hominis, S. cohii, S. lugdunensis și alții) (Fleer et al., 1984);

(Huebner et al., 1999); (de Alori et al., 2006); . Astfel de stafilococi se izolează și de vaci cu mastită
(Taponen, et al., 2009); (Thorberg et al., 2009). Unele din aceste specii în deosebi S. epidermidis produc
polizaharide ce favorizează aderența și capacitatea de a forma biofilm (Mack et al., 1996); (Huebner
et al., 1999).
 Familia STAPHYLOCOCCACEAE | 9
La animale. Afecțiunile sunt diverse: mamita gangrenoasă a oilor şi caprelor
(răsfugul negru); epidermita exudativă a porcului, botriomicoza la cal, mamita
stafilococică a vacilor. În afara acestora, se pot întâlni diferite infecţii localizate sau
generalizate, ca mastite, bronhopneumonii, peritonită, dermatită, rinită, otită, artrită,
sinovită, rareori septicemii. În aceste procese infecţioase stafilococii se găsesc deseori în
asociere cu alţi germeni (Pop et al., 1981).

La om. Se menționează frecvent implicarea stafilococilor în toxiinfecţiile

alimentare și infecții nosocomiale (Huebner et al., 1999); (von Eiff et al., 2001); (Weese et al., 2010); (Wang et al.,
2013). Alte afecțiuni includ diferite infecții localizate (foliculite, piodermite, artrite,
sinuzită, otite, meningite, cistite, endocardite, osteomielite, enterocolite, pneumonii etc).
Diagnostic. Se examinează probe prelevate din zonele afectate (conţinut din
abcese, lichid articular, lichid sinovial, lapte, organe cu leziuni, etc.). În frotiuri colorate
prin metoda Gram, prezintă semnificaţie prezenţa stafilococilor sub formă de grămezi
caracteristice. Se practică însămânțări pe medii de cultură, prezentând importanță
aspectului coloniilor, pigmentaţia, tipul de hemoliză şi fermentarea manitolului.
Patogenitatea tulpinilor se demonstrează prin testul coagulazei și evidențierea hemolizei.
Dintre testele comerciale menționăm: evidențierea proteinei A prin latex aglutinare (trusa
Pastorex Staph Plus; Staphyloslide); determinarea DNA-zei termostabile pe un mediu cu
geloză în care se încorporează ADN și albastru de toluidină ca indicator; evidențierea
enterotoxinelor prin imunodifuzie, latex aglutinare, metode ELISA; evidențierea TSST1
prin RPLA (Reversed Passive Latex Agglutination), lizotipie prin care se diferențiază
biotipurile; tehnici PCR (Matthews et al., 1997).

1.2. Bibliografie
1. Adler A., Temper V., Brock S.C., Abramson N., Moses E.A.
(2006). Panton-Valentine leukocidin-producing Staphylococcus
aureus. Emer. Infect. Dis., 12(11): 1789-1790.
2. Alves M., Nogueira C., de Magalhaes-Santana A., Chung
A.P., Morais P.V., da Costa M.S. (2008). Nosocomiicoccus
ampullae gen. nov., sp. nov., isolated from the surface of bottles
of saline solution used in wound cleansing. IJSEM, 58, 2939-
2944.
3. Baptiste K.E., Williams K., Williams N.J., Wattret A., Clegg
P.D., Dawson S. (2005). Methicilin-resistant staphylococcii in
companion animals. Emerg. Infect. Dis., 11, 1942-1944.
4. Brackman G., De Meyer L., Nelis H.J., Coenye T. (2013).
Biofilm inhibitory and eradicating activity of wound care
products against Staphylococcus aureus and Staphylococcus
epidermidis biofilms in an in vitro chronic wound model. J Appl
Microbiol.; 114(6): 1833-42.
5. De Alori M.C., Jure M.A., Romero C., de Castillio M.A.,
(2006). Antimicrobial resistance and production of biofilms in
clinical isolates og coagulase-negative Staphylococcus strains.
Biol. Pharm. Bull., 29(8): 1592-1596.
6. Duquette R.A., Nuttall T.J. (2004). Methcillin-resistant
Staphylococcus aureus in dogs and cats: an emerging problem?.
J. Small. Anim. Pract., 45, p. 591-597.
7. Fleer A., Verhoef J. (1984) New aspects of staphylococcal
infections: emergence of coagulase-negative staphylococci as
pathogens. Antonie Van Leeuwenhoek, 50(5-6): 729-744.
8. Frank K.L., del Pozo J.L., Patel R. (2008). From clinical
microbiology to infection pathogenesis: how daring to be
different works for Staphylococcus lugdunensis. Clin Microbiol
Rev.; 21(1): 111–133.
9. Fulton F. (1943). Staphylococcal Enterotoxin - with Special
Reference to the Kitten Test. Br J Exp Pathol.; 24(2): 65–72.
10 | Familia STAPHYLOCOCCACEAE
10. Götz, F., (2002) Staphylococcus biofilm. Mol. Microbiol.,
43(6): 1367-1238.
11. Galiano V.J., Hinsdill R.D., (1970) Characterization of a
Staphylococcus aureus bacteriocin. J. Bacteriol., 104(1): 117-25.
12. Holmes M.A., Zadocs R.N. (2011). Methicillin resistant
Staphylococcus aureus in human and bovine matitis. J. Mammary
Gland Biol. Neoplasia, 16(4): 374-382.
13. Hu C., Xiong N., Zhang Y., Rayner S., Chen S. (2012).
Functional characterization of lipase in the pathogenesisis of
Staphylococcus aureus. Biochem. Biophys. Res. Commun.,
419(4): 617-620.
14. Hynes W. L., Walton S. L. (2000). Hyaluronidase of Gram
positive bacteria. FEMS Microbiol. Lett., 183(2): 201-207.
15. Gotz F., (2002) Staphylococcus biofilm. Mol. Microbiol.,
43(6): 1367-1238.
16. Huebner J., Goldman D.A. (1999). Coagulase-negative
staphylococci: role as pathogens. Annu. Rev. Med., 50: 223-236.
17. Ieremia T. (1985). Genul Staphylococcus: în Bacteriologie
Medicală (sub redacția Bîlbîie V. și Pozsgi N.). Editura Medicală,
București, vol. II, p. 17-42;
18. Igimi S., Takahashi E., Mitsuoka T. (1990). Staphylococcus
schleiferi subsp. coagulans subsp. nov., isolated from the external
auditory meatus of dogs with external ear otitis – Int. J. Syst.
Bacteriol., 40, 409-411.
19. Kawamura Y., Hou X.G., Sultana F., Hirose K., Miyake M.,
Shu S.E., Ezaki T. (1998). Distribution of Staphylococcus species
among human clinical specimens and emended description of
Staphylococcus caprae. J. Clin. Microbiol. 36: 2038–2042.
20. Kloos W.E. (1980). Natural populations of the genus
Staphylococcus. In Starr, Ingraham and Balows (Editors), Anual
Review of Microbiology, vol. 34. Annual Reviews, Inc., Palo
Alto, CA, pp. 559–592.
21. Kloos W.E., George C.G., Olgiate J.S., Van Pelt L.,
McKinnon M.L., Zimmer B.L., Muller E., Weinstein M.P., Mirrett
S. (1998). Staphylococcus hominis subsp. novobiosepticus subsp.
nov., a novel trehalose – and N-acetyl-d-glucosamine-negative,
novobiocin- and multiple- antibiotic- resistant subspecies isolated
from human blood cultures. Int. J. Syst. Bacteriol. 48: 799–812.
22. Kobayashi S.D., DeLeo F.R. (2013). Staphylococcus aureus
protein a promoters immune suppression. mBio (5): e00764-13.
doi:10.1128/mBio00764-13.
23. Koudihi B., Zmantar T., Hentati H., Bakhruof A. (2010). Cell
surface hydrophbicity biofilm formation, ahesive proprieties and
molecular detection of ahesine genes in Staphylococcus aureus
associated to dental caries. Microb. Pathol., 49(1-2): 14-32.
24. Lacey R.W. (1969). Dwarf-colony variants of
Staphylococcus aureus resistant to aminoglicoside antibiotics and
to a fatty acid. J. Med. Microbiol., 2(3): 187-197.
25. Lipinska U., Hermans K., Meulemans L., Dumitrescu O.,
Badiou C., Duchateau F., Etienne J., Lina G. (2011). Paton-
Valentine leukocidin does play role in early stage of
Staphylococcus aureus skin infection: a rabbit model. PloS One,
6: e22894.
26. Mack D., Haeder M., Siemssen N., Laufs R., (1996)
Association of biofilms production of coagulase-negative
staphylococci with expression of a specific polisaccharide
intercellular adesion. J. Infect. Dis., 174(4): 881-884.
27. McCartey J.A., Lindsay A.J. (2012). The distribution of
plasmid that carry virulence and resistance genes in
Staphylococcus aureus is lineage associated. BMC Microbiology,
12: 140.
28. Matthews K.R., Roberson J., Gillespie B.E., Luther D.A.,
Oliver S.P. (1997). Identification and differentiation of coagulase-
negative Staphylococcus aureus by Polymerase Chain Reaction".
Journal of Food Protection 60 (6): 686–688.
29. Mocuța N., Chindriș V., Ștețca Gh., (2011) Prevalența
tulpinilor de stafilococ methicilin rezistente în exploatații de porci
din Ardeal. Rev. Rom. Med. Vet., 2: 29-33.
30. Moreillon P., Laboratoire des Maladies Infectieuses, Centre
Hospitalier Universitaire Vaudois, Lausanne.
http://www.institutmauricerapin.org/docs/.
31. Ortega E., Abiouel H., Lucas R., Gálvez A., (2010) Multiple
Role of Staphylococcus aureus Enterotoxins: Pathogenicity,
Superantigenic activity and Correlation to Antibiotic Resistance.
Toxins, 2(8): 2117-2131.
32. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh. (1981). Ghid de diagnostic
în bolile infecţioase ale animalelor. Editura Ceres, Bucureşti.
33. Răducănescu H., Bica Popii V. (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București, p. 120-127.
34. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Bacteriologie
veterinară specială. Ed. Academic Pres Cluj-Napoca, p. 11-18.
35. Schleifer K.H., Bell J.A. (2009). In: De Vos P., Garrity G.M.,
Jones D., Krieg N.R., Ludwig W., Rainey F.A., Schleifer K.H.,
Whitman W.B. (editors): Bergey's Manual of Systematic
Bacteriology, second edition, vol. 3 (The Firmicutes), Springer,
Dordrecht, Heidelberg, London, New York.
36. Taponen S., Pyöräla S. (2009). Coagulase-negative
staphylococci as cause of bovine mastitis not different from
Staphylococcus aureus? Vet. Microbiol., 134(1-2): 29-36.
37. Thorberg B. M., Danielsson-Tham M. L., Emanuelson U.,
Persson Walker K. (2009). Bovine subclinical mastitis caused by
different types of coagulase-negative staphylococci. J. Dairy Sci.,
92(10): 4962-4970.
38. Tortora G.J., Funke B.R., Case C.L. (2010). Microbiology -
An Introduction. Publisher: Benjamin Cummings
39. Tuchscherr P. N. L., Buzzola R. F., Alvarez P. L., Caccuri
L.R., Lee C.J., Sordelli O.D. (2005). Capsule-Negative
Staphylococcus aureus Induced Chronic Experimental Mastitis in
Mice. Infecty. Immunol., 73(12): 7932-7937.
40. Vadyvaloo V., Otto M. (2005). Molecular genetics of
Staphylococcus epidermidis biofilms on indwelling medical
devices. Int. J. Artif. Organs., 28(11): 1069-1078.
41. Von Eiff C., Proctor R. A., Peters G. (2001). Coagulase-
negative staphylococci. Pathogen have major role in nosocomial
infection. Postgrad Med., 110(4): 63-76.
42. Wang N., Neilan M.A., Klompas M., (2013) Staphylococcus
intermedius infection: Case report and Literature rewiev. Infect.
Dis. Rep., 5(1): e3.
43. Weese J.S., Duijkeren E., (2010) Methicilin-resistant
Staphylococcus aureus and Staphylococcus pseudintermedius in
veterinary medicine. Vet. Microbiol., (1-2): 418-429.
44. *** LPSN. http://www.bacterio.net/staphylococcus.html
 Familia MICROCOCCACEAE | 11

Cap.2. Familia MICROCOCCACEAE

Familia Micrococcaceae include genuri bacteriene reprezentate de coci Gram
pozitivi, sferici, mobili sau imobili, dispuși în grupări regulate sau neregulate, oxidază
pozitiv, care sunt prezenți în un șir larg de habitate (sol, aer, surse hidrice), ca și pe
învelișul cutanat al animalelor și omului. Familia grupează din multe genuri, cu un grad
înalt de eterogenitate: Micrococcus, Kocuria, Enteractinococcus, Arthrobacter,
Renibacterium, Rothia etc. (Stackebrandt et al., 1996); (Garrity et al. 2004).

2.1. Genul Micrococcus

Au fost descrise un număr de 17 specii, dintre care o importanță deosebită o
prezintă Micrococcus luteus (denumire anterioară Micrococcus lysodeikticus).
Ecologie. Micrococii au o largă răspândire în natură, unde duc o viaţă saprofită
(sol, aer, apă, plante) ca și pe pielea omului şi animalelor (Buma et al., 2006). Gazdele sunt
oamenii, mamiferele și unele animale marine (pești, rechini, creveți) [24], păsări cum sunt
egretele (Ardea ibis) (Fasina et al., 2014). Se izolează frecvent din diferite materiale: sol, praf,
apă, aer, alimente (carne și produse lactate), ca parte a florei normale a pielii la mamifere,
regiunea oro-faringiană, dar și din probe patologice (Răpuntean et al., 2005). Există și tulpini care
s-au adaptat la frig (M. antarcticus), fiind izolate din Antarctica și din mediile marine (Liu
et al., 2000). Specii izolate în anii mai recenți: M. flavus izolat din noroiul unui bioreactor (Liu
et al., 2007) și M. endophiticus izolat de pe rădăcinile plantei Aquilaria sinensis (Chen et al., 2009)
și M. terrenus izolat din solul unei zone montane (Zhang et al., 2010).
Rezistență/sensibilitate. Micrococii sunt sensibili la căldură umedă (121oC pentru
cel puţin 15 minute) şi căldură uscată (160-170oC pentru cel puţin 1 oră). Sunt distruși de
hipocloritul de sodiu, etanol, glutaraldehidă, formaldehidă, produse iodate (Răpuntean et al.,

2005. Sunt sensibili la rifampicină, gentamicină, vancomicină, penicilină, gentamicină,

clindamicină şi rezistenţi la eritromicină și lincomicină (Liebl et al., 2002), dar s-au constata și
tulpini rezistente la streptomicină, tetraciclină, clindamicină și cloramfenicol (Fasina et al.,

2014).

Morfologie. Micrococii au dimensiuni de 0,3-3 m, caracterizaţi prin capacitatea

de a apărea în frotiuri sub forma de perechi sau grămezi mai mult sau mai puţin regulate,
12 | Familia MICROCOCCACEAE
în care se disting grupări caracteristice în tetradă sau sarcina, uneori asemănător
stafilococilor. Sunt germeni imobili, nesporulați, aerobi (Răpuntean et al., 2005), [25]. În structura
peretelui celular nu se găsește glicină comparativ cu stafilococii care conțin această
substanță legată de pepdidoglican. Datorită acestei proprietăți micrococii nu sunt sensibili
la Lysostaphin, pe când stafilococii sunt foarte sensibili (Geary et Stevens, 1986).
Cultivare și caractere culturale. Micrococii se cultivă pe medii uzuale de cultură,
agar cu sânge, în condiţii aerobe. În mediile lichide produc turbiditate accentuată și
depozit ușor omogenizabil, uneori gălbui la tulpinile pigmentate. Pe mediile solide
formează colonii de dimensiuni variabile, netede, rotunde, lucioase, opace, cel mai adesea
pigmentate în gri-galben, până la galben crem sau roz/roşu (Răpuntean et al., 2005). Cresc bine
în medii cu puțină apă sau concentrații mari de sare, la 37oC și pe mediul Simmon's
(Răducănescu et al., 1986).

Proprietăți biochimice. Pentru diferenţiere de alţi coci, se efectuează o serie de

teste. Micrococii sunt coagulazo-negativi, catalază şi oxidază pozitivi, testul O-F
(glucoză) de tip oxidativ, hemoliză variabili, sensibili la bacitracină şi rezistenţi la
furazolidon și lysostaphin (von Rheinbaben et al., 1981); (Quinn et al., 1994). Prezintă un grad înalt de
halotoleranţă (la 5% NaCl) (Răpuntean et al., 2005).
Patogenitate și infecția naturală. Rolul patogen al micrococilor este
nesemnificativ, dar trebuie cunoscuţi pentru a evita confuziile mai ales cu stafilococii. Se
pot comporta ca germeni oportunişti, la indivizii imunocompromişi producând
endocardită (Miltiadous et al., 2011), peritonită consecutiv dializei peritoneale (Kao et al., 2014),

pneumonie, artrite septice, meningită (Magee et al., 1990), abces intracranial [21]. La adulți și
copii au fost descrise cazuri ce au evoluat cu bacteriemie (von Eiff et al., 1996); (Peces et al., 1997) și
complicarea unor forme de leucemie (Shanks et al., 2001). Izolări au fost raportate și de la specii
de mamifere, ca și diverse viețuitoare acvatice (unii pești, rechini, crustacee, creveți)
(Bannerman et Peacock, 2007); [24]. La bivoli se raportează izolarea din cazuri de mamite, obișnuit
alături de alți germeni (Baloch et al., 2011).
Diagnostic. Deoarece micrococii prezintă multe asemănări cu stafilococii se va
avea în vedere diferențierea de aceștia. Micrococii sunt oxidază pozitivi, rezistenți la
furazolidon și lysostaphin (Baker, 1984); [24]; [25]. Se pot face însămânțări pe agar cu

furazolidon (von Rheinbaben et Hadlok, 1981), sau se vor folosi discuri cu furazolidon și testarea
sensibilității la Lysostaphin (micrococii sunt rezistenți, stafilococii sunt sensibili).
2.2. Bibliografie
1. Baker J.S. (1984). Comparison of various methods for
differentiation of staphylococci and micrococci. J. Clin.
Microbiol., 19(6): 875-879.
2. Baloch H., Rind R., Kalhoro D.H., Kalhoro A.B. (2011).
Study on the incidence of clinical mastitis in buffaloes caused by
bacterial species. Pak. J. Agric. Agril. Engg. Vet. Sci., 27(1): 83-
93.
3. Bannerman T.L., Peacock S.J. (2007). Staphylococcus,
Micrococcocus and Other Catalase-Positive Cocci: in Murray P.
R., Baron E. J., Jorgensen J. H., Landry M. L., Pfaller M. A., (Eds)
Manual of Clinical Microbiology (9th ed., ASM Press, USA
Washington) : 390-404.
4. Buma R., Maeda T., Kamei M., Kourai H., (2006)
Pathogenic bacteria carried by companion animals and their
susceptibility to antibacterial agents. Biocontrol Sci., 11(1): 1-9.
5. Chen H.H., Zhao G.Z., Park D.J., Zhang Y.Q., Xu L.H., Lee
J.C., Kim C.J., Li W.J., (2009) Micrococcus endophyticus sp.
nov., , isolated from surface sterized Aquilaria sinensis roots. Int.
J. Syst. Evol. Microbiol., 59(Pt.5): 1070-1075.
6. Fasina F.O., Ajayi O.O., Okeke C., Olawuyi K.A., Nwagbo
I., Ogbonnah C. (2014). Antibiotic resistant micrococcus specis
isolated from cattle egrets and its implication. Int. J. Infect. Dis.,
21 (Suppl. 1): 78-79.
7. Garrity G.M., Bell J.A., Lilburn T.G. (2004). Taxonomic
Outline of the Prokaryotes Release 5.0, Bergey’s manual of
Systematic Bacteriology, 2nd Edition.
8. Geary C., Stevens M. (1986). Rapid test to differentiate
Staphylococci and Micrococii species. J. Clin. Microbiol., 23(6):
1044-1045.
9. Kao C.C., Chiang C.K., Huang J.W. (2014). Micrococcus
species-related peritonitis in patients receiving peritoneal dialysis.
International Urology and Nephrology. Volume 46, Issue 1, pp
261-264.
10. Liebl W., Kloos W.E., Ludwig W. (2002). Plasmid-borne
macrolide resistance in Micrococcus luteus. Microbiology
(Reading, England), 148 (Pt 8), 2479-2487.
11. Liu H., Xu Y., Ma Y., Zhou P. (2000). Characterization of
Micrococcus antarcticus sp. nov., a psychrophilic bacterium from
Antarctica. Int. J. Syst. Evol. Microbiol.,, 50, 715-719.
Familia MICROCOCCACEAE | 13
12. Liu X.Y., Wang B.J., Jiang C.Y., Liu S.J., (2007)
Micrococcus flavus sp. nov., isolated from activated sludje in a
bioreactor. Int. J. Syst. Evol. Microbiol., 57(Pt.1): 66-69.
13. Magee J.T., Burnett I.A., Hindmarch J.M., Spencer R.C.,
(1990). Micrococcus and Stomatococcus spp., from humans
infections. J. Hospitl. Infect., 16(1): 67-73.
14. Miltiadous G., Elisaf M. (2011). Native valve endocarditis
to Micrococcus luteus: a case report and review of the literature.
J. Med. Case Reports, 5: 521.
15. Peces R., Gago E., Tejada F., Lawres A.S., Alvarez-Grande J.
(1997). Relapsing bacteriemia duet o Micrococcus luteus in a
haemodialysis patient a Perm-Cath catheter. Nephrol. Dial.
Transplant, 12 : 2428-2429.
16. Quinn P.J., Carter M.E., Markey B., Carter G.R. (1994).
Clinical Vet Microbiol. Wolfe Publisching Spain by Grafos, S.A.
Arte Sobre Popel; p. 118-119.
17. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București, p. 127.
18. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Bacteriologie
veterinară specială. Ed. Academic Pres, Cluj-Napoca, p. 18-19.
19. Shanks D., Goldwater P., Pena A., Saxon B. (2001). Fatal
Micrococcus sp., infection in a child with leukaemia – a
cautionary case. Med. Pediatr. Oncol., 37(6): 553-554.
20. Stackebrandt E., Koch C., Gvozdiak O., Schumann P.,
(1996). Taxonomic dissection of the genus Micrococcus: Kocuria
gen. nov., Nesterenkonia gen. nov., Kytococcus gen. nov.,
Dermatococcus gen. nov., Inter. J. System. Bacteriol., 46, (1),
366.
21. von Eiff C., Kuhn N., Herrmann M., Weber S., Peters G.,
(1996). Micrococcus luteus as a cause of recurrent bacteriemia.
Pediatr. Dis., 15(8): 711-713.
22. Von Rheinbaben K.E., Hadlok R.M. (1981). Rapid
distinction between micococci and staphylococci with
furazolidone agar. Antonie Van Leeuwenhoek, 47(1): 41-51.
23. Zhang J.Y., Liu X.Y., Liu S.J., (2010) Agrococcus terrenus
sp., nov., and Micrococcus terrenus sp. nov., isolated from forest
solil. Int. J. Syst. Evol. Microbiol., 60(Pt. 8): 1897-1903.
24. *** Micrococcus. http://www.phac-asp.gc.ca/lab-
bio/res/psds/
25. *** Lysostaphin Test Kit – www.thermoscientific.com.
14 | Familia STREPTOCOCCACEAE

Cap.3. Familia STREPTOCOCCACEAE

Familia grupează germeni de formă sferică sau ovoidală, dispuşi în lanţuri de
lungimi variabile, mai rar în perechi sau tetrade, Gram pozitivi, imobili, nesporulaţi.
Streptococii având capacitate respiratorie redusă și cerinţe nutritive speciale, fac ca ei să
fie răspândiţi numai în anumite nişe ecologice (Răpuntean, et al., 2005). În cadrul familiei se
diferențiază 3 genuri: Streptococcus (79 specii), Lactococcus (5 specii) și Lactovum (1
specie) (Matthies et al., 2004).

3.1. Genul Streptococcus

Pentru medicina veterinară prezintă importanţă mai multe specii, dintre care
amintim: grupa A (S. pyogenes); grupa B (S. agalactiae); grupa C (S. equi, S.
zooepidemicus, S. dysgalactiae); grupa D (S. bovis/S. galloliticus); grupa E (S. uberis şi
S. parauberis); grupa S (S. suis); grupa N (S. cremoris, S. thermophilus); grupa G (S.
canis, sp. novo) (Devriese et al., 1986).
Clasificările recente au acceptat următoarele modificări taxonomice și introducerea
de noi specii: S. equisimilis a primit denumirea de S. dysgalactiae ssp. equisimilis; S. equi
s-a divizat în două subspecii: S. equi ssp. equi şi S. equi ssp. zooepidemicus; S. lactis a
primit denumirea de Lactobacillus lactis (Euzeby, 1991); (Euzeby, 1995); S. bovis a primit
denumirea de S. gallolyticus (cu 3 subspecii) fiind izolat frecvent de la porumbei,
provocând o boală gravă numită septicemia porumbeilor (De Herdt et al., 1992); (Schlegel et al., 2003).
Dintre speciile mai recent acceptate amintim următoarele: S. iniae - izolat de la delfinii
de Amazon (Inia geoffrensis), (Pier et Madin, 1976); S. casoreus - izolat de la castori (Lawson et al.,
2005); S. orisuis - izolat din cavitatea bucală a porcilor (Takeda et Hirasawa, 2007); S. dentirousetti
- izolat de la lilieci (Takada et Hirasawa, 2008); S. ictaluri - izolat de la Channel Catfish (Shewmaker
et al., 2007); S. dentapri - izolat din cavitatea bucală a mistreților (Takeda et al., 2010); S. ursoris -
izolat din cavitatea buclă a urșilor (Shinozaki-Kuwahara et al., 2011).
Ecologie. Se izolează de animale şi om, găsindu-se cel mai frecvent în cavitatea
buco-faringiană, cavitatea nazală, în amigdale, pe mucoasa căilor genitale, a căilor
galactofore, în intestin etc. In anumite circumstanţe pot fi găsiţi pe piele, în cord sau ţesut
muscular. Unii streptococi sunt saprofiţi, nişa lor ecologică fiind solul, apa, aerul (Pop et al.,
 Familia STREPTOCOCCACEAE | 15
1981); (Răducănescu et al., 1986). Fiind genul cel mai important pentru patologia umană şi animală,
şi cuprinzând numeroase specii, s-a încercat clasificarea streptococilor după mai multe
criterii.
După capacitatea hemolitică. Din acest punct de vederea streptococii se împart în
3 grupe: streptococi de tip  : produc pe geloză-sânge zone de hemoliză incompletă, cu
înverzirea mediului şi a coloniei; streptococi de tip  : produc pe geloză cu sânge zone
de hemoliză întinsă şi clară, care se datoreşte în principal hemolizinei S oxigen stabile;
are loc un proces de hemodigestie, mediul se decolorează şi devine transparent (hemoliză
completă); streptococi de tip  : grupează streptococii care nu au capacitate hemolitică,
nici la suprafaţă şi nici în profunzimea mediului (streptococi nehemolitici).
După structura antigenică. În baza prezenței unor carbohidrați în peretele celular
(poliglucidul C) se disting 21 de grupe serologice (grupele Lancefield): A-H și K-W. Nu
toate tulpinile de streptococi pot fi încadrate în aceste grupe, iar speciile de streptococi nu
au o încadrare strictă în aceste grupe (Mihalcu, 1985). La grupele D și N specificitatea de grup
este dată de acidul teicoic. Streptococii patogeni pentru animale se încadrează în grupele
A, B, C, D, E, G, L și V. Pe lângă poliglucidul C s-au mai evidențiat și alte antigene de
natură proteică: M, T și A.
Rezistenţă /sensibilitate. Streptococii sunt germeni puţin rezistenţi la factorii de
mediu. Sunt inactivați la 56oC, în timp de 30 de minute, dar rezistă uneori la pasteurizarea
joasă. Sunt distruși de fenol 2-5%, de sublimat 1/200-1/2000, apa oxigenată, tinctura de
iod, bicromat de K, dar și alte substanțe antiseptice sau dezinfectante (Mihalcu, 1985). În
situația includerii în biofilme crește rezistența la unele antiseptice (Wilson et al., 1996).

Streptococii sunt în general sensibili la antibioticele de tip penicilinic și cele cu spectru

larg: penicilina, eritromicina, ampicilina, cloramfenicol, tetraciclina (infecţii cu coci
anaerobi).
Morfologie. Streptococii sunt germeni de formă sferică sau ovală, simetrici sau
asimetrici, Gram pozitivi, cu Ø de 0,6-1m, nesporulaţi, imobili, unele tulpini sunt
capsulate. În frotiuri apar grupați diplo sau lanţuri de lungimi variabile. În general
lanţurile sunt mai lungi în frotiurile efectuate din mediile de cultură lichide şi mai scurte
din colonii sau din probe patologice (Răpuntean et al., 2005). Streptococii de grup A prezintă
fimbrii și capsulă formată din acid hialuronic, care favorizează virulența (Stollerman et al., 2008).
16 | Familia STREPTOCOCCACEAE
In imaginile electronomicroscopice se observă persistența punților intercelulare care
determină formarea lanțurilor.
Cultivare și caractere culturale. Preferinţele privind condiţiile de cultivare sunt
în funcţie de grup. Streptococii din grupele A şi C se dezvoltă în condiţii optime pe medii
cu sânge şi tripticaze sau triptoză, cei de grup B pe agar cu sânge de oaie, iar cei de grup
D pe agar cu bilă, esculină şi azidă de sodiu. Tipul respirator, în funcţie de specie, este
aerob, microaerofil sau facultativ anaerob, iar temperatura la care se face multiplicarea
variază între 10oC şi 45oC. Unii streptococi sunt halofili, fiind capabili să se dezvolte, ca
şi stafilococii pe medii hiperclorurate (Răpuntean et al., 2005). Au fost concepute și medii
selective prin care speciile se pot diferenția.
În medii lichide (bulion cu ser) se observă o dezvoltare aglutinantă, cu constituirea
unui depozit de aspect floconos sau granular, mai abundent sau mai puţin abundent în
funcţie de lungimea lanţurilor, restul mediului rămânând limpede.
Pe medii solide (agar cu ser) se formează colonii mici, cu Ø de 0,5 mm, rotunde
cu margini regulate, semitransparente, nepigmentate. Tulpinile capsulate pot forma
colonii mai mari, de un aspect mucos, cenuşii. Pe agar cu sânge se observă zone circulare
de hemoliză, de tip  (hemoliză completă), de tip  (hemoliză viridans) sau de tip 
(nehemolitici) (Răpuntean et al., 2005). În funcţie de mediu şi condiţiile de cultivare se poate
observa trecerea în forme R.
Proprietăţi biochimice. În afară de activitatea hemolitică, pentru streptococi este
important să se stabilească sensibilitatea faţă de bilă (testul bilă esculină), activitatea
glucidolitică, hidroliza hipuratului de sodiu. Se pot efectua şi alte teste: testul PYR pentru
detectarea pyrolidonyl arymidase, ce diferențiază S. pyogenes de grupul „anginosus” (Buiuc
et al., 1999); testul CAMP (pozitiv pentru streptococii de grup B, dar și pentru alte grupe);
testul sensibilității la bacitracină (sensibili streptococii de grup A). Testul „fluorogenic 4-
methylumbelliferyl substrates” și lectin din Dolichos bioflorus (metodă non-serologică)
permite identificarea streptococilor din grupele C, F, G ca și cei din grupele A și B (Slifkin
et al., 1983). Pentru streptococi de grup B, testul fluorogenic 4-methylumbelliferyl-beta-D-
galactosidase, permite diferențierea tulpinilor izolate de la om (12% pozitive) față de cele
izolate de la bovine (96% pozitive) (Lämmler et al., 1986).
 Familia STREPTOCOCCACEAE | 17
Patogeneză. Streptococii patogeni sunt virulenţi şi elaborează o serie de secreţii cu
rol agresinic sau toxic. Multe tulpini produc fibronectine (F1 și F2) care favorizează
aderența și penetrarea în celulele epiteliale (Molinari et al., 1997); (Passàli et al., 2007). Streptococii
capsulaţi îşi asigură virulenţa prin rolul antifagociar al capsulei. Dintre factorii ce intervin
în asigurarea virulenței amintim următorii: streptolizinele (hemolizinele), toxina
eritrogenă (toxina scarlatinoasă/ toxina Dick), hialuronidaza, toxina streptococică a
sindromului de șoc (STSS – streptococcal toxic shock syndrome), streptokinaza. La
acţiunea patogenă directă exercitată de diferiţi streptococi, prin factorii de virulenţă şi
toxinogeneză, se mai adaugă mecanisme patogenetice imune complexe, bazate pe
caracterul cross-reactant al antigenelor endocelulare streptococice, cu antigene tisulare
care au structuri chimice similare (Dejica, 1997).
Infecția naturală. Poartă denumirea de streptococie, dar sunt și entități clinice ce
au denumiri consacrate. Dintre acestea menționăm următoarele: mamita streptococică a
vacilor; streptococia porcului; gurma (buba) mânzului; poliartrita streptococică a mieilor;
streptococia păsărilor; streptococia animalelor de blană; fasciita necrozantă a câinelui
(sindromul Maleney) și altele (Pop et al., 1981). Pe lângă acestea streptococii sunt implicați în
diferite infecții purulente localizate, cum sunt limfadenite, endometrite, otite, orhite,
artrite, conjunctivite, salpingite, peritonite, dermatite, pneumonii etc. Dintre bolile cu
mecanism imun menționăm: febra reumatismală sau reumatismul articular acut cu
complicaţii de tip granulomatos endomiocardic sub formă de noduli Aschoff (Dejica et al.,

1997).

Diagnostic. Se examinează probe de material patologic cum sunt: zone de ţesut

cu abcese, lapte, lichid articular, scurgeri de lichide purulente etc. Se efectuează frotiuri
din diferitele materiale patologice ce se colorează cu albastru de metilen sau Gram.
Prezintă semnificaţie diagnostică morfologia de coc şi gruparea strepto (în lanţ).
Însămânţările se fac pe bulion cu ser, bulion glucozat şi pe medii solide îndeosebi agar cu
sânge, pentru a observa tipul de hemoliză. Pentru izolarea primară se recomandă folosirea
unor medii selective [26]. Pentru stabilirea apartenenței la grupele serologice Lancefield,
se efectuează reacţii de precipitare în tub capilar, contra-imunoelectroforeză, dubla
difuzie în gel de agar, test Mancini (imunodifuzia radială simplă). Alte teste recomandate:
latexaglutinarea, sensibilitatea la bacitracină, testul CAMP, producerea de pigment - pe
18 | Familia STREPTOCOCCACEAE
geloză Columbia, testul bilă-esculină, testul hipuratului de Na,
moleculară (MLST/Multilocus Sequence
Electrophoresis (profilul ADN cromozomal); genotipare pentru detectarea factorilor de
virulenţă SGA (exotoxine pirogenice streptococice), tehnici multiplex PCR. Teste
biochimice (Rapid ID32 Strep microsystem), hibridizări ADN-ADN, analiza secvenței de
gene 16S rRNA, permit diferențierea speciilor (Takeda et al., 2007, 2008, 2010).
3.2. Bibliografie
1. Buiuc D., Neguț M., (1999) Identificarea streptococilor: în
Tratat de Microbniologie Clinică, Editura Medicală, București, p.
608-622.
2. De Herdt P., Desmidt M., Haesebrouck F., Ducatelle R.,
Devriese L.A. (1992). Experimental Streptococcus bovis
infections in pigeons. Avian Dis., 36: 916-925.
3. Dejica et al., (1997). Imunologie şi Imunopatologie clinică.
Editura Dacia, Cluj-Napoca, vol. I, p. 389-392.
4. Devriese L.A., Hommez J., Kilpper-Bälz R., Schleifer Karl-
H. (1986). Streptococcus canis sp. nov. A Species of Group G
Streptococci from Animals. Internat. J. System. Evol. Microbiol.,
36(3), p. 422-425.
5. Euzeby J.P. (1991). La sistematique bacterienne:
changements intervenus en 1990: importance en medecine
veterinaire. Rev. Med.Vet., 142, 1, 21-33.
6. Euzeby J.P. (1995). Les espèces et les genres bacteriens
d’interêt veterinaire decrits en 1994. Rev. Med. Vet., 146 (1): 3-
22.
7. Lämmler C., Schaufuss P., Blobel H. (1986). Beta-
galactosidase activity in streptococci of serological group B.
Zentralbl. Bacteriol. Microbiol., Hyg. A., 261(2): 167-169.
8. Lawson A.P., Foster G., Falsen E., Markopoulos J. Susanne,
Collins D.M. (2005). Streptococcus castoreus sp. novo, isolated
from a beaver (Castor fibres). Intern. J. System. Evol. Microbiol.,
55: 843-846.
9. Matthies C., Gossner A., Acker G., Schramm A., Drake H.L.
(2004). Lactovum miscens gen. nov., sp. nov., an aerotolerant,
psychrotolerant, mixed-fermentative anaerobe from acidic forest
soil. Res. Microbiol. 155: 847–854.
10. Mihalcu F. (1985). Familia Streptococacceae: în
Bacteriologie Medicală (sub redacția Bîlbîie V. și Pozsgi N.).
Editura Medicală, București, vol. II, p. 44-98.
11. Molinari G., Talay S.R., Valentin-Weingrad P., Rohde M.,
Chhatwai G.S. (1997). The fibronectin-binding of Streptococcus
pyogenes, Sfbl, is involved in the internalization og group A
streptococci by epithelial cells. Infect. Immun., 65(4): 1357-1363.
12. Passàli D., Lauriello M., Passali G.C., Bellussi L., (2007)
Group A Streptococcus and its antibiotic resistance. Acta
Othorhinolaryngol, Italy, 27(1): 27-32.
13. Pier G.B., Madin S.H., (1976) Streptococcus iniae, a beta-
hemolytic streptococcus isolated from Amazon Dolphin, Inia
geoffrensis. Internat. J. Syst. Bacteriol., 26(4): 545-553.
teste de biologie
Typing; PFGE/Pulsed Field Gel
14. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh. (1981). Ghid de diagnostic
în bolile infecţioase ale animalelor. Editura Ceres, Bucureşti.
15. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București, p. 128-136.
16. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Bacteriologie
veterinară specială. Ed. Academic Pres Cluj-Napoca, p., 22-28.
17. Schlegel I., Grimont F., Ageron E., Grimont P.A.D., Bouvet
A. (2003). Reapprisal of the taxonomy of the Streptococcus
bovis/Streptococcus equinus complex and related species:
description of Streptococcus gallolyticus, subsp. gallolyticus
(subsp. nov), S. gallolyticus, subsp., macedonicus (subsp. nov.),
S. gallolyticus, subsp., pasteurianus (subsp. nov.). Int. J. Syst.
Evol. Microbiol., 53, 631-645.
18. Shewmaker P.C., Camus A.C., Bailiff T., Steigerwalt A.G.,
Morey R.E., Carvalho Mda G., (2007) S. ictaluri sp. nov., isolated
from Channel Catfish Ictalurus punctatus broodstock. Int. J.,
Syst. Evol. Microbiol., 57(Pt.7): 1603-1606.
19. Shinozaki-Kuwahara N., Takada K., Hirasawa M., (2011)
Streptococcus ursoris sp. nov., isolated from the oral cavitis of
bears. Int. J., Syst. Evol. Microbiol., 58(Pt.1): 40-44.
20. Slifkin M., Gil M.G. (1983). Rapid biochemical tests for the
identification of groups A, B, C, F and G streptococci from throat
cultures. J. Clin. Microbiol., 18(1): 29-32.
21. Stollerman H.G., Dale B.J. (2008). Importance of the group
A Streptococcus Capsule in the Pathogenesisi of Human
Infections: A Historical Perspective. Clin. Infect. Dis., 46(7):
1038-1045.
22. Takeda K., Hirasawa M., (2007) Streptococcus orisuis sp.
nov.,isolated from the pig oral cavity. Int. J., Syst. Evol.
Microbiol., 57(Pt.6): 1272-1275.
23. Takeda K., Hirasawa M., (2008) Streptococcus dentirousetti
sp. nov., isolated from the oral cavities of bats. Int. J., Syst. Evol.
Microbiol., 58(Pt.1): 160-163.
24. Takeda K., Hayashi K., Sato Y., Hirasawa M., (2010)
Streptococcus dentapri sp. nov., isolated from the wild boar
cavity. Int. J., Syst. Evol. Microbiol., 60(Pt.4): 820--823.
25. Wilson M., Patei H., Fletcher J. (1996). Susceptibility of
biofilms of Streptococcus sanguis to chlorhexidine gluconate and
cetylpyridinium chloride. Oral Microbiol. Immunnol., 11(3): 188-
192.
26. *** https://catalog.hardydiagnostics.com/cp_prod/
 Familia NEISSERIACEAE | 19

Cap.4. Familia NEISSERIACEAE

Majoritatea speciilor sunt comensale, făcând parte din flora normală a
organismelor, dar există și specii patogene, îndeosebi pentru om. Recent a fost propusă
divizarea ordinului Neisseriales în două familii: Neisseriaceae și Chromobacteriaceae
(Adeolu et al., 2013). Morfologic au formă caracteristică, de bob de cafea, grupate diplo, cu
părțile aplatizate față în față.

4.1. Genul Neisseria

Grupează coci asimetrici în formă de bob de cafea, necapsulați, nesporulați, imobili,
Gram negativi, cu tendință de a rezista la decolorare. Neisseriile, cu toate că sunt destul
de răspândite, atât la om cât și la animale, puține specii au elemente de patogenitate, care
să le permită să producă îmbolnăviri, exceptând două specii ce sunt patogene pentru om.
Pentru a se menține în mediul exterior necesită condiții de umiditate și o temperatură mai
ridicată.
Numărul speciilor citate în cadrul genului ajunge la 29 (cu 3 subspecii). Specii mai
importante: la om - N. gonorrhoea (gonococul) şi N. meningitidis (meningococul), care
sunt patogene; N. sicca, N. lactamica, N. flavescens, care fac parte din flora normală; la
animale - au fost descrise speciile: N. caviae, N. animalis, N. canis, N. ovis, N. weaveri
şi altele (Andersen et al., 1993). Specia N. elongata este subdivizată în trei subspecii. Specia N.
dentiae (sp. novo) a fost izolată din placă dentară de la vacă (Sneath, 1996). În anul 2006 sunt
menționate alte specii: N. animaloris, N. zoodegmatis (sp. novo) (Vandamme et al., 2006) și N.
bacilliformis izolată dintr-o infecție la om (Han et al., 2006).
Ecologie. Neisseriile se întâlnesc pe mucoasele omului şi animalelor, cele mai
multe fiind saprofite, iar un număr redus sunt patogene, mai ales pentru om şi mai puţin
pentru animale (Dent, 1982). Speciile izolate de la animale, altele decât cele de la om, sunt
cunoscute ca producătoare de infecții, fie ca agenți patogeni primari (N. iguanae) fie ca
oportuniști (N. dentiae), care pot afecta și omul (N. weaveri și N. canis) (Hoke et al., 1982).

Frecvent neisseriile apar alături de alți germeni în mamite, faringite, otite, dermatite sau
în unele produse alimentare, cât și elemente din mediul ambiant. În consecință prezența
lor trebuie cunoscută, atât pentru a li se stabili patogenitatea, cât și pentru diferențierea
20 | Familia NEISSERIACEAE
de alți coci, cum sunt stafilococii, micrococii și chiar unii germeni Gram negativi cum
sunt flavobacteriile.
Sensibilitate/rezistență. Speciile de Neisseria, (tulpini izolate de la animale), s-au
dovedit sensibile la alcool, glutaraldehidă și formol, iar dintre factorii umorali la lizozim.
Sunt distruse de radiațiile UV (efect cid în 5 minute) și microunde (inactivate în 2-3
minute), în schimb s-au dovedit rezistente la îngheț/dezgheț (Răpuntean S. et al., 2008). S-a
constatat o sensibilitatea sporită față de următoarele antibiotice și chimioterapice:
amoxicilină clavulat, ceftiofur, amoxicilină, floron, spectinomicină, vancomicină,
miconazol; s-a constatat o sensibilitate pronunțată și la unele preparate cu propolis
(Răpuntean Gh. et al., 2008).

Morfologie. Au aspect de coci dispuşi de obicei în perechi, cu părţile adiacente

concave, faţă în faţă, cu dimensiuni de 0,6-l m (Buiuc et al., 2008). Uneori, datorită diviziunii
în planuri diferite, se observă şi grupări în tetradă. Trei specii, respectiv N. elongata N.
weaveri și N. baciliformis se prezintă sub formă de bacili (1-3 m) (Han et al., 2006). Se
colorează Gram negativ, dar la efectuarea colorării se va ţine seama de faptul că unele
tulpini prezintă rezistenţă de decolorare (Răpuntean S. et al., 2008). Sunt germeni nesporulaţi şi
imobili, unele tulpini posedă pili/fimbrii. Cu toate că se consideră că structura celulară a
neisseriilor este asemănătoare cu cea a bacteriilor Gram negative, la proba cu KOH 3%
nu se constată reacție pozitivă (modificări de vâscozitate), așa cum se constată la
bacteriile Gram negative clasice (Răpuntean S. et al., 2008).
Cultivare și caractere culturale. Neisserile izolate de la animale se dezvoltă pe
medii simple, la 32-37oC, unele specii sunt aerobe, altele necesită o atmosferă îmbogăţită
în CO2. În medii lichide se constată turbiditate de intensitate variabilă, cu formarea unui
depozit de culoarea albă/cenușie sau galbenă în funcție cu pigmentul produs, uşor
omogenizabil. În timp mediul are tendința de a se clarifica, iar sedimentul format aderă
de fundul tubului și se ridică numai la agitare energică. Pe medii solide se formează
colonii de dimensiuni variabile, în funcţie de specie, netede lucioase, rotunde, unele pot
fi pigmentate în galben–citrin. Se poate observa și creșterea a câte două colonii alipite,
probabil dezvoltate din cele două celule care se găsesc alăturat în gruparea diplo. Cresc
bine pe agar cu sânge, pe care unele tulpini produc zone înguste de hemoliză (Pedersen, 1972);
(Răpuntean S., et al., 2008). Se dezvoltă și pe agar șocolat. Cultivarea pe mediul hiperclorurat
 Familia NEISSERIACEAE | 21
Chapman, permite diferențierea de stafilococi (colonii cu viraj de culoare în galben), față
de neisserii (colonii sunt slab crescute, fără viraj de culoare în galben sau nu se dezvoltă)
(Răpuntean S. et al., 2008).

Proprietăţi biochimice. Echipamentul enzimatic este reprezentat de un set relativ

complex de enzime. Neisseriile consumă zaharurile conţinute în mediile de cultură, pe
cale oxidativă, producând acid lactic. Toate neisseriile produc citocrom-oxidază; sunt
oxidazo-pozitive și catalazo-pozitive (cu excepția N. elongata), unele reduc nitraţii şi sunt
negative la indol, urează şi gelatinază. Între specii există o mare varietate moleculară și
chiar biochimică.
Patogenitate și infecţia naturală. Cu toate că sunt destul de răspândite, atât la om
cât şi la animale, puţine specii au elemente de patogenitate clar stabilite.
La animale. Deşi au fost descrise mai multe specii, la puţine s-a putut stabili o
relaţie de patogenitate cu unele ţesuturi. N. denitrificans şi N. animalis sunt prezente pe
mucoasa faringiană la cobai; N. canis se izolează din nasofarinxul câinilor şi pisicilor; N.
flavescens şi Neisseria sicca se găsesc în cavitatea bucală şi faringele câinilor sănătoşi;
N. lactamica se izolează din sacul conjunctival al câinilor; N. mucosa din căile respiratorii
ale delfinilor sănătoşi (Quinn et al., 1994); N. ovis la ovine poate fi incriminată ca agent etiologic
a unei cheratoconjunctivite la ovine (Lindquist, 1960); (Varga et al., 1987) și vite (Pedersen, 1972); N.
animalis se izolează din gâtul cobailor iar N. canis din gâtul pisicilor; N. canis s-a izolat
în cultură pură din abces mandibular la câine (Cantas et al., 2011); N. dentiae se izolează de la
nivelul plăcilor dentare de la vacă (Sneath et Barrett, 1996). Sunt citate îmbolnăviri experimentale
cu N. macacae la macaci (Weyand et al., 2013), iar N. iguanae poate să producă septicemie și
abcese la iguane (Brenner et al., 2004).
La om. N. gonorrhoea (gonococul) determină gonoreea (gonos-sămânţă şi rhoia-
scurgere) o boală transmisibilă pe cale veneriană (blenoragia), interesând mucoasa
aparatului genital, atât la femei, cât şi la bărbaţi. La femei determină vaginită şi metrită
iar la bărbaţi, uretrită gonococică. N. meningitidis (meningococul), determină o formă
epidemică de meningită bacteriană la copii şi adolescenţi, rareori la adulţi, uneori cu
evoluție fulminantă (sindromul Waterhouse-Friedrichsen). Alte specii din genul
Neisseria pot să contamineze plăgile produse consecutiv mușcăturilor de cîine și/sau
pisică (Heydecke et al., 2013), dar și de către alte specii animnale domestice sau sălbatice: cai,
22 | Familia NEISSERIACEAE
porci, maimuțe, urși, dihori, diavol Tasmanian, dragon Komodo, șerpi, șopârle, iguane,
aligatori/crocodili, șobolani, cobai, hamsteri, câini de preerie, rechini (Abrahamian et al., 2011).
Diagnostic. Se vor examina secreții purulente (nazale, oculare, cutanate, mamare,
genitale etc.) porțiuni de organe cu abcese. Din probe se fac frotiuri ce se colorează Gram.
La interpretare se va ţine seama de faptul că sunt coci cu morfologie tipică de bob de
cafea, Gram negativi, iar unele tulpini prezintă un grad de rezistență la decolorare cu
alcool acetonă și au o tentă violetă (Buiuc et al., 2008); (Răpuntean S., et al., 2008). Se mai procedează
la efectuarea de însămânțări pe diferite medii de cultură (agar sânge, agar șocolat, Palcam
etc), inclusiv pe medii hiperclorurate pentru diferențiere de stafilococi și micrococi
(Răpuntean S., et al., 2008).

4.2. Bibliografie
1. Abrahamian M.F., Goldstein J.C.E., (2011) Microbiology of
Animal Bite Wound Infections. Clin. Microbniol. Rev., 24(2):
231-246.
2. Adeolu M., Gupta R.S. (2013). Phylogenomics and
molecular signatures for the order Neisseriales: proposal for
division of the order Neisseriales into the emended family
Neisseriaceae and Chromobacteriaceae fam. nov. A Van Leeuw J
Microb.; 104(1):1-24, http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/
23575986.
3. Andersen B.M., Steigerwalt A.G., OʹConnor S.P., Weyant
R.S., Weaver R.E., Brenner D.J. (1993). Neisseria weaveri sp.
novo., formerly CDC group M-5, a gram negative bacterium
associated with dog bite wounds. J. Clin. Microbiol., 31(9): 2456-
2466.
4. Brenner D.J., Krieg N .R., Staley J.T., Garrity G.M. (2004).
Bergey's Manual of Systematic Bacteriology Volume 2 "The
Proteobacteria." Part C The Alpha-, Beta-, Delta-, and
Epsilonproteobacteria. Family Neisseriaceae, 775-777.
5. Buiuc D., Neguț M. (2008). Tratat de Microbiologie Clinică,
Editura Medicală, Ediția 2-a, p. 608-618.
6. Cantas H., Pekarkova M., Kippenes S H., Brudal E., Sorum
H. (2011). Isolation of Neisseria canis from a Deep Facial Wound
Infection in a Dog., J. Clin. Micrbiol., 49(5): 2043-2046.
7. Dent V. E. (1982). Identification of oral Neisseria species of
animals. Journal of Applied Microbiology, 52(1): 21-30.
8. Han X. Y., Hong T., Falsen E. (2006). Neisseria bacilliformis
sp. nov. isolated from human infections. J. Clin. Microbiol., 44,
474-479.
9. Heydecke A., Anderson B., Holmdahl T., Melhaus A., (2013)
Human wound infections caused by Neisseria animaloris and
Neisseria zoodegmatis, former CDC Group EF-4a and EF-4b.
Infection, Ecology anf Epidemiology, 3: 1-6.
10. Hoke C., Vedros N. A. (1982). Characterization of atypical
aerobic Gram-negative cocci isolated from humans. J. Clin.
Microbiol. 15: 906–914.
11. Lindequist K., (1960) A Neisseria species associated with
infectious keratoconjunctivitis of sheep – Neisseria ovis Nov.
Spec. J. Infect. Dis., 106(2): 162-165.
12. Pedersen K.B., (1972) Isolation and description of a
haemolytic species of Neisseria (N. ovis)from cattle infections
keratoconjunctivitis. Acta Pathol. Microbiol. Scand. Microbiol.
Immunol., 80(1): 135-139
13. Quinn P.J., Carter M.E., Markey B., Carter G.R. (1994).
Clinical Vet Microbiol. Wolfe Publisching Spain by Grafos, S.A.
Arte Sobre Popel, p. 287-290.
14. Răpuntean S., Răpuntean Gh., Chirilă F., Fiț N., Nadăș G.,
(2008). Caracterizarea morfologică, culturală și biochimică a unor
tulpini de Neisseria sp., izolate de la animale. Lucr. Simp.
Progrese și Perspective în Medicina Veterinară, Iași, 5-6 iunie,
vol 51(10): 902-908.
15. Răpuntean S., Fiț N., Chirilă F., Nadăș G., Cuc C., Călina
D. (2008). Efectul unor substanțe chimice asupra unor tulpini de
Neisseria sp., izolate de la animale. Lucr. Științifice, FMV
București, C series LIV: 267-274.
16. Răpuntean Gh., Răpuntean S., Nadăș G., Călina D. (2008).
Sensibilitatea la antibiotice și chimioterapice a unor tulpini de
Neisseia izolate de la animale. Lucr. Științifice, FMV București,
C series LIV: 275-282.
17. Sneath P.H., Barrett S.J. (1996). A new species of Neisseria
from the dental plaque of the domestic cows, N. dentiae sp. novo.
Let. Appl. Microbiol., 23(5): 355-358.
18. Weyand N.J., Wertheimer A.M., Hobbs T.R., Sisko J.L.,
Taku N.A., Gregston L.D., Clary S., Higashi D.L., Biais N.,
Brown L.M., Planer S.L., Legasse A.W., Axthelm M.K., Wong
S.W., So M. (2013). Neisseria infection of rhesus macaques as a
model to study colonization, transmission, persistence, and
horizontal gene transfer. Proc Natl Acad Sci USA.; 110(8): 3059-
64.
19. Vandamme P., Holmes B., Bercovir H., Coenye T. (2006).
Classification of Centres for Disease Control Group Eugonic
Fermenter EF-4a and EF-4b as Neisseria animaloris sp. novo, and
Neisseria zoodegmatis sp. novo., respectively. IJSEM., 56: 1801-
1805.
20. Varga J., Fodor L., Hajtós I., Rátz F., (1987)
Haemagglutinatiion by Neisseria ovis isolated from the Eyes of
Sheep. J. Vet. Mesd., (Series B), 34: 1-10.
 Familia LISTERIACEAE | 23

Cap.5. Familia LISTERIACEAE

Este o familia creată mai recent (2010) și include două genuri bacteriene: Listeria
și Brochotrix. Toți reprezentanții acestei familii au formă de bacili scurți, unori filamente,
nesporulați, necapsulați, se colorează Gram pozitiv, iar creșterea are loc în condiții de
aerobioză, facultativ anaerobioză (Ludwig et al., 2009). Pereții celulari conțin meso-
diamimnopimelat, iar componentele lipidice majore includ acizi grași saturați sub formă
de lanțuri drepte lungi și methyl-ramificate.

5.1. Genul Listeria

Genul Listeria grupează mai multe specii, dintre care amintim: L. monocytogenes,
L. ivanovii (ssp. ivanovii și ssp. londoniensis), L. innocua, L. grayi (ssp. grayi și ssp.
murrayi), L. seeligeri, L. marthii (Graves et al., 2010), L. rocourtiae (Leclercq et al., 2010), L.
veihenstephanensis (Lang et al., 2013), L. welshimeri, L. fleischmannii (ssp. fleischmannii, și
ssp. coloradensis) [25]. Date taxonomice mai recente menționează includerea de noi specii
izolate din diverse medii naturale: L. floridenensis, L. aquatica, L. cornellensis, L. riparia,
L. grandensis (Den Bakker et al., 2014).

5.1.1. Listeria monocytogenes

Ecologie. L. monocytogenes este un germen larg răspândit în natură. Se întâlneşte

frecvent ca germen comensal la om şi animale sănătoase, izolându-se de la mamifere,
păsări, reptile şi peşti. Rozătoarele par a avea un rol important în circuitele
epidemiologice, constituind rezervoare naturale (Pine et al., 1990). Germenii pot duce o viaţă
saprofită în diferite habitate, ca sol, apă, plante, gunoi de grajd, furaje (Ivanek et al., 2006).

Cercetările din anii mai recenți menționează sporirea importanţei listeriilor pentru
sănătatea publică, fiind frecvent izolate din produse alimentare, de origine animală (lapte,
produse lactate, carne și preparate din carne) şi vegetală (porumb, ciocolată, salată de
orez, creveţi etc.), care joacă rol de surse de infecţie. Se are în vedere riscul pentru
sănătatea publică (Dobra, 1998); (Văsuț, 2012); (Dhama et al., 2013).
Rezistenţă/sensibilitate. L. monocytogenes este un germen foarte rezistent la
condiţiile mediului fizic extern (Darie et al., 1975); (Dobrea, 1998); (Ellin, 2001). În produse alimentare
24 | Familia LISTERIACEAE
de origine animală (lapte, carne, ouă), în vegetale, în furaje chiar însilozate, în ape de
suprafaţă şi pe diferite obiecte, germenul poate supravieţui câteva săptămâni, luni sau
chiar ani de zile. La 55oC rezistă 40 de minute, la 60oC timp de 12 minute, iar la 63oC
chiar 10 minute. În condiţiile mediului ambiant, rezistă timp de o lună vara şi 3–4 luni
iarna. În culturi vechi şi chiar uscate germenii supravieţuiesc timp de câteva luni. În apă
de râu şi de lac, la temperatura de 2–5oC poate supravieţui până la 750 de zile. L.
monocytogenes este sensibilă la majoritatea antibioticelor, însă sensibilitatea constatată
in vitro este de multe ori ineficace in vivo, ca urmare a localizării intracelulare a listeriilor
şi a constituirii de leziuni ireversibile, mai ales în SNC.
Morfologie. L. monocytogenes se prezintă ca bacili mici și drepți, însă unii pot avea
forme curbate, sau cocobacili, cu dimensiuni de 1–2/0,3–0,5 m. În frotiuri germenii au
un mod de dispunere destul de caracteristic, fiind frecvent observate grupări diplo, în
formă de V şi mai rar grupări în palisadă. În culturi vechi se remarcă un polimorfism
accentuat, în frotiuri predominând formele bacilare lungi şi chiar filamente (5 – 20 m).
Germenul este necapsulat şi nesporulat. Sinteza cililor este dependentă de temperatură.
În condiţiile cultivării la 37oC este imobil, însă prin păstrarea culturii la 20–25oC îşi
formează cili. Se colorează Gram pozitiv, însă se decolorează uşor sub acţiunea alcool-
acetonei, fiind definit ca germen Gram labil.
Cultivare și caractere culturale. L. monocytogenes este un germen aerob sau
microaerofil, ce se multiplică între limite largi de temperatură, cuprinse între 3–45oC,
temperatura optimă fiind de 30-37oC. Izolarea şi creşterea are loc pe medii uzuale, dar se
pot utiliza şi medii selective şi de îmbogăţire (ALOA, Oxford, Palcam). Se dezvoltă în
limite largi de pH (5,5–9,6), dar preferă mediile cu pH neutru sau uşor alcalin (Darie et al.,

1975). În medii lichide se constată turbiditate slabă sau moderată, cu formarea treptată a
unui depozit dens, aderent la fundul tubului, care la agitare se ridică sub forma unui
tirbuşon (Răducănescu et al., 1986). Pentru a observa mai bine creșterea în bulion se recomandă
examinarea tuburilor în dreptul unui fascicul de lumina (Răpuntean et al., 2014). Pe medii solide
se formează colonii mici, fine, transparente sau semitransparente de tip S, cu dimensiuni
de ~ 0,5 – 1 mm. Disocierea în forme R este destul de frecvent observată. Coloniile de
tip S examinate în lumină oblică prezintă nişte irizaţii caracteristice albăstrui. Pe agar cu
sânge defibrinat (om, iepure, oaie, cal, bou), germenul produce hemoliză, în jurul
 Familia LISTERIACEAE | 25
coloniilor observându-se o zonă îngustă de -hemoliză. în agar semisolid (cu 3 o/oo), după
însămânțarea primară prin înțepare și incubare la temperatura camerei, L. monocytogenes
crește sub forma unei umbrele la 3-5 mm de suprafața agarului dovedind o mobilitate
marcantă (Văsuț, 2012).

Mediul Palcam coloniile au o cromatică oliv-gri, uneori cu centrul negru,

înconjurate de un halou negru [24]. Pe mediul Oxford se formează colonii mici, cu
suprafața granulară, inițial de o culoare maronie cu centrul negru. În zonele cu colonii
dense mediul se înnegreşte în totalitate. Pe mediul ALOA coloniile au diametrul de 1-2
mm, o cromatică albastru-turcoaz, cu o zonă albicioasă în jur la listeriile patogene (L.
monocytogenes, L. ivanovii) (Vlaemynck et al., 2001). Germenul se cultivă bine şi în ouă
embrionate de găină, pe substraturi celulare, în special macrofage de şoarece.
Proprietăţi biochimice. Caracterele biochimice şi fermentative nu relevă o mare
specificitate. Mai semnificative sunt următoarele: oxidază, indol şi H2S negative,
catalază, roşu metil şi VP pozitive, reduce clorura de trifeniltetrazolium, decolorează
albastrul de metilen şi roşul neutru, acidifică mediul cu albastru de bromtimol. O corectă
identificare și diferențiere de alţi corineformi se obține utilizând galeria APIbioMerieux
– Listeria.
Structură antigenică. S-au identificat 5 antigene somatice (I la V) şi 4 antigene
flagelare (A, B, C, D). În organism se formează anticorpi aglutinanţi, serurile specifice
putând fi utilizate în diagnosticul serologic, prin reacţii rapide pe lamă (microaglutinare)
şi reacţii de aglutinare lente (Darie et al., 1975); (Garcia et al., 1990). Date mai recente menționează
existenţa a 17 serovaruri, dintre care 13 aparţin speciei L. monocytogenes 1/2a, 1/2b,
1/2c, 3a, 3b, 3c, 4a, 4ab, 4b, 4c, 4d, 4e, 7, dar unele dintre acestea sunt comune cu L.
innocua, L. seeligeri și L. welshmeri [25].
Patogeneză. Este determinată în primul rând de virulenţă şi numai într-o mică
măsură de toxicitate. Germenul este bine tolerat de către organism şi se poate uşor
multiplica intracelular. Sintetizează şi elimină în exterior şi o exotoxină termolabilă, cu
acţiune edemo-hemoragică, necrotică, letală şi cu efect citopatic asupra culturilor
celulare. Trebuie precizat că odată cu descrierea tulpinilor hemolitice virulente, au fost
descrise și tulpini nehemolitice, avirulente (dar identice în ceea ce privește caracteristicile
fiziologice, serotipajul, tipizarea fagică și tipul electroforetic) și neinvazive pentru
26 | Familia LISTERIACEAE
culturile de celule de mamifere (Kathariou et al., 1990); (Kathariou et al., 1991); (Leclercq et al., 2010). Prin
organizarea fibrilelor de actină, listeriile au capacitatea de a trece de la o celulă la alta,
fără a mai ajunge în spațiul extracelular, fiind astfel protejate de efectorii umorali ai
sistemului imun și de fagocitoză. La nivelul ficatului s-a constatat că produce apoptoza
hepatocitelor, cu eliberarea de chemoatractanți pentru neutrofile, rezultând microabcese
(Rogers et al., 1996). Creierul şi celule nervoase pot fi invadate de către listerii, ele reuşind să
depăşească bariera hematoencefalică și să provoace leziuni de meningoencefalită. Uterul
şi fetuşii se infectează cu listeriile ajunse la nivelul placentei prin intermediul
macrofagelor, în urma infecției se produce avort. O modificare caracteristică listeriozei
este monocitoza, fenomen constatat la monogastrice și animale de laborator şi este
inexistent la rumegătoare şi om (Răducănescu et al., 1986).
Infecţia naturală. L. monocytogenes are un larg spectru de patogenitate, afectând
numeroase specii de mamifere domestice şi sălbatice, păsări, peşti, inclusiv omul. Boala
naturală este denumită listerioză şi poate evolua cu forme septicemice (tulburări
generale), forme de meningoencefalită (manifestări nervoase) şi forme abortigene
(avorturi). Tropismul marcant pe care îl prezintă pentru ţesuturile neuro-meningeale şi
aparatul genital femel, nu are nici până în prezent o explicaţie satisfăcătoare. Boala este
întâlnită mai frecvent la ovine și caprine (endemii de focar) (Răpuntean et al., 1999); (Răpuntean et al.,
2014). Îmbolnăviri sporadice au fost descrise la taurine, cabaline, suine, canide, feline,
rozătoare, păsările, pești și crustacee. La taurine, micile rumegătoare și cai sunt descrise
îmbolnăviri manifestate prin conjunctivite (Evans et al., 2004); (Revold et al., 2015) și mamite (Fedio et
al., 1990); (Bouarry et al., 1995). Omul se infectează de obicei în urma contactului cu animale
bolnave, sau consumul unor produse animale sau vegetale contaminate, făcând forme
meningeale, septicemice sau abortigene.
Diagnostic. Pentru confirmarea diagnosticului se expediază diferite probe
patologice, îndeosebi creier, splină, ficat, avortoni sau cadavre de animale mici, iar în
cazul alimentelor probe din cele suspecte (carne, mezeluri, lapte sau derivate, brânzeturi,
preparate vegetale, pește etc). Probele vor fi păstrate la frigider, pentru eventuale examene
ulterioare, ținând seama de proprietatea listeriilor de a rezista și chiar de a se multiplica
la temperaturi scăzute. Se practică următoarele examene: examen bacterioscopic, în
frotiuri se evidențiază bacili Gram pozitivi cu morfologie și grupare caracteristice;
 Familia LISTERIACEAE | 27
examen bacteriologic (însămânțări pe medii uzuale și pe mediile speciale) cu evidențierea
aspectelor culturale caracteristice și verificarea mobilității la temperatura de 20-22oC
(mobil) și la 37oC (imobil); bioproba pe cobai prin efectuarea testului conjunctival, se
constată cherato-conjunctivită, inițial seroasă apoi purulentă. Se mai pot efectua
următoarele examene: PCR, examen biochimic (folosind sistemul API Listeria), examen
histopatologic (leziuni de meningoencefalită supurată), tipizarea fagică, examen
hematologic (evidențierea monocitozei), reacții de aglutinare (rapide și lente) și tehnici
ELISA pentru evidențierea anticorpilor.

5.2. Bibliografie
1. Bourry A., Poutrel B., Rocourt J., (1995) Bovine mastitis
caused by Listeria monocytogenes : characteristics of natural and
experimental infections. J. Med. Microbiol., 43(2): 125-132.
2. Darie P.C., Harovic S. (1975). Listerioza animalelor
domestice. Ed. Ceres, Bucureşti.
3. Den Bakker H.C., Warchocki S., Wright E.M., Allred A.P.,
et al. (2014). Listeria floridensis sp. nov., Listeria aquatica sp.
nov., Listeria cornellensis sp. nov., Listeria riparia sp. nov.,
Listeria granadensis sp. nov., Int. J. Syst. Evol. Microbiol., 64:
1882-1889.
4. Dhama K., Verma A.K., Rajaqunalan S., Kumar A., Tiwari
R., Chakraborty S., Kumar R., (2013) Listeria monocytogenes
infection in poultry and its public health importance with special
reference to food borne zoonoses. Pak. J. Biol. Sci., 16(7): 301-
308.
5. Dobrea Mimi (1998). Implicaţii ale speciei Listeria
monocytogenes în controlul sanitar veterinar al unor produse
alimentare de origine animală, Teză de doctorat, Bucureşti.
6. Ellin D.M. (2001). Heat Resistence of Listeria
monocytogenes. J. Food Protection, 64, (4), 410-429.
7. Evans K., Smith M., McDonough P., Wiedmann M., (2004)
Eye infections due to Listeria monocytogenes in three cows and
one horse. J. Vet. Diagn. Invest., 16(5): 464-469.
8. Fedio M.W., Schoonderwoerd M., Shute H.R.,Jackson H.,
(1990) A case of bovine mastitis caused by Listeria
monocytogenes. Can. Vet. J., 31(11): 773-775.
9. Graves L.M., Helsel L.O., Steigerwalt A.G., Morey R.E.,
Daneshvar M.I., Roof S.E., Orsi R.H., Fortes E.D., Milillo S.R.,
Den Bakker H.C., Wiedmann M., Swaminathan B., Sauders B.D.
(2010). Listeria marthii sp. nov., isolated from the natural
environment, Finger Lakes National Forest. IJSEM, 60, 1280-
1288.
10. Ivanek R., Grohn Y.T., Wiedmann M. (2006). Listeria
monocytogenes in multiple habitats and host populations: review
of available data for mathematical modeling. Foodborne Pathog
Dis.; 3(4): 319-36.
11. Kathariou S., Pine L., George V., Carlone G.M., Holloway
B.P. (1990). Nonhemolytic Listeria monocytogenes mutants that
are also noninvasive for mamallian cells in culture: evidence for
coordinate regulation of virulence. Infect. Immunol., 58(12):
3988-3995.
12. Kathariou S., Pine L. (1991). The type strain(s) of Listeria
monocytogenes: a source of continuing difficulties. IJSEM, Vol.
41, No. 2, p. 328-330.
13. Lang Halter E., Neuhaus K., Scherer S. (2013). Listeria
weihenstephansis sp. nov., isolated from the water plant Lema
trisulca taken from fresh water pond. Int. J. Syst. Evol.
Microbiol., 63 (Pt. 2): 641-647.
14. Leclercq A., Clermont D., Bizet C., et al. (2010). Listeria
racourtiae sp. nov. Int. J. Syst. Evol. Microbiol., 60(Pt. 9): 2210-
2214.
15. Ludwig W., Schleifer K.H., Whitman W.B., In: De Vos P.,
Garrity G.M., Jones D., Krieg N.R., Ludwig W., Rainey F.A.,
Schleifer K.H., Whitman W. B. (eds). (2009). Bergey's Manual of
Systematic Bacteriology, second edition, vol. 3 (The Firmicutes),
Springer, Dordrecht, Heidelberg, London, New York.
16. Pine L., Malcom G.B., Plikaytis B.D. (1990). Listeria
monocytogenes intragastric and intraperitoneal approximative
50% lethal doses for mice arecomparable, but death occur ealier
by intragastric feeding. Infect. Immun., 2940:2945.
17. Pop Marcela A. (1985). Genul Listeria: in Bacteriologie
Medicală (sub redacția Bîlbîie și Pozsgi, Editura Medicală,
București), vol. II: 601-604.
18. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București. p.140-144.
19. Răpuntean Gh., Baba A.I., Cătoi C., Răpuntean S., Fârtan S.
(1999). Un focar de listerioză ovină: aspecte epidemiologice,
anatomoclinice, investigații de diagnostic și eficacitatea măsurilor
de combatere. Luc. Simp. Cluj-Napoca, 24: 356-360.
20. Răpuntean Gh., Chirilă F., Răpuntean S., Fiț N., Nadăș G.,
(2014). A listeriosis outbreak in goats. Cluj Veterinary Journal,
23(1-2): 25-32.
21. Revold T., Abayneh T., Brun-Hansen H., Kleppe L.S.,
Ropstad E-O., Hellings A.R., Sørum H., (2015) Listeria
monocytogenes associated kerato-conjunctivitis in four horses in
Norway. Acta Vet. Scand., 57: 76.
22. Văsuț Radu (2012). Cercetări privind incidența speciilor de
Listeria în produse alimentare, la nivelul unei structuri de
supraveghere regională. Teză de doctorat, FMV Cluj-Napoca.
23. Vlaemynck G., Lafarge V., Scotter S. (2001). Improvement
of the detection of Listeria monocytogenes by application of
ALOA, a diagnostic, chromogenic isolation medium. J. Appl.
Microbiol., 88(3): 430-441.
24. *** Merck manual: Detection of Listeria monocyogenes.
Enrichment, Isolation and Identification.
25. *** OIE Terrestrial Manual (2014). Chapter 2.9.7. Listeria
monocytogenes, p. 1-9.
28 | Familia ERYSIPELOTRICHACEAE

Cap.6. Familia ERYSIPELOTRICHACEAE

Familia cuprinde mai multe genuri: Erysipelothrix, Holdemania, Allobaculum etc.
Date mai recente menționează un nou gen Dielma, cu o singură specie D. fastidosa care
a fost izolată din flora fecală a omului (Ramasamy et al., 2013).

6.1. Genul Erysipelothrix

În cadrul genului sunt incluse trei specii: Erysipelothrix rhusiopathiae, descris de
către Löeffler (1882), apoi de Rosenbach (1909). Această specie a fost singura cunoscută,
pentru o lungă perioadă de timp, ca agent etiologic al unei boli importante pentru porci
(Brooke et al., 1999). Mai este cunoscut și cu denumirea de Erysipelothrix insidiosa. A doua
specie E. tonsillarum se izolează de la nivelul amigdalelor porcilor aparent sănătoși
(Takahashi et al., 1987), iar cea de a treia E. inopinata s-a izolat din filtratul steril al unui bulion
obținut din o peptonă vegetală (Verbarg et al., 2004).

6.1.1. Erysipelothrix rhusiopathiae

Ecologie. E. rhusiopathiae este patogen, comensal sau saprofit la un număr mare

de animale domestice, sălbatice, păsări și pești (Brooke et al., 1999). A fost izolat din tonsilele
bovinelor sănătoase (Hassanein et al., 2003), din poliartrite de la miei și viței, septicemii ale
curcanilor și rațelor, septicemii și leziuni cutanate ale delfinilor și leziuni cutanate ale
omului (Takahashi et al., 1987). Se menționează, izolarea din șunca sărată și afumată, saramură,
ca și din mucusul de pe corpul unor varietăți de pești, cefalopode și crustacee, inclusiv
stridii și homari (Fidalgo et al., 2000). Temperatura scăzută, alcalinitatea și materiile organice
favorizează supraviețuirea germenului (Woodbine, 1950); (Grieco et al., 1970); (Ewald, 1981).
Rezistență/sensibilitate. E. rhusiopathiae este un germen deosebit de rezistent
pentru un microorganism nesporulat. Rezistenţa bacteriei este favorizată de bogăţia în
substanţe organice a mediului, variind de la câteva zile în apa curgătoare, la 150 de zile
în lacuri şi câteva luni de zile în diferite soluri. Rezistă la operaţiunile de sărare, afumare,
acidifiere, ca şi la putrefacţie. În cadavre rămâne viu, datorită mediului alcalin, peste 4
luni. Formolul 2%, NaOH 1%, creolina 3,5%, fenolul 5%, omoară germenul în 5-15
minute (Răducănescu et al., 1986). Este relativ rezistent la alcool şi apă oxigenată (Pop Marcela 1985);
 Familia ERYSIPELOTRICHACEAE | 29
(Pop, 1988). La temperatura de 70oC este distrus în 5-10 minute. Cele mai active antibiotice
sunt ampicilina, penicilina, eritromicina, streptomicina, aureomicina, cloramfenicolul,
tetraciclina, ceftriaxonă, ciprofloxacină (Anghelescu, 1988); (Fidalgo et al., 2002). Este rezistent la
aminoglicozide şi sulfonamide (Rosshopf et al., 1999).
Morfologie. E. rhusiopathiae se prezintă sub forma unui bastonaş fin de 1–2,5/0,2–
0,4 m, fiind considerat cel mai fin bacil din grupa bacteriilor clasice. Este un germen
necapsulat, nesporulat, neciliat, Gram pozitiv. Se decolorează uşor, fiind considerat Gram
labil. Unele date menționează prezența unei capsule subțiri (Shimoji et al., 1994). În frotiurile
din ficat, se observă în citoplasma celulelor Kuppfer, numeroşi bacili fagocitaţi. În leziuni
cronice şi în culturi vechi se constată forme filamentoase.
Cultivare și caractere culturale. Bacilul rujetului este facultativ aerob,
microaerofil. Se dezvoltă pe medii obişnuite, bulion şi agar (Răpuntean et al., 2005). Pentru a
favoriza dezvoltarea, în medii se pot adăuga factori stimulatori ai creşterii, ca glucoza
0,5%, ser sangvin, triptofan, riboflavină şi acid oleic. Au fost imaginate şi medii selective
cu antibiotice și diferite substanțe chimice: mediul ESB (Erysipelothrix selective broth),
mediul MBA (modified blood azide medium), mediul Bhom (cu azidă de sodiu,
kanamicină, fenol și “water blue”) și altele. După unele date germenul este facultativ
anaerob, dezvoltându-se mai bine în atmosferă 5-10% CO2 (Rosshopf-Streicher et al., 1999). În
medii lichide se observă turbiditate discretă, iar la agitare se percep valuri fine,
caracteristice, asemănătoare cu fumul de ţigară. Prin învechire se formează la fundul
tubului un depozit mic, lenticular, aderent (Răpuntean et al., 1995). Pe medii solide se formează
colonii mici, punctiforme, transparente, uneori abia vizibile. Coloniile de tip S pot disocia
în variante R, acestea fiind mai mari, plate, opace, cu suprafaţa neregulată. În acest caz în
frotiuri predomină elementele filamentoase sau formele granulate înşirate ca mărgelele.
Unele tulpini, pe medii cu sânge, după 48 de ore, produc zone înguste de α-hemoliză
(nuanță verzuie) după 48 ore de incubația (Wood, 1992); (Songer et al., 2005).

Proprietăți biochimice. Bacilul rujetului prezintă o slabă activitate fermentativă

(Brooke, 1999). Nu produce indol, nu reduce nitraţii, nu hidrolizează esculina şi hipuratul de
sodiu, nu creşte în mediu cu citrat. Majoritatea tulpinilor produc H2S pe mediul TSI, dar
producția variază cu condițiile de mediu (Vickers et al., 1958). Testul catalazei, oxidazei, roșu
metil, Voges-Proskauer şi ureazei sunt negative (White et al., 1961).
30 | Familia ERYSIPELOTRICHACEAE
Structură antigenică. Bacilii rujetului conţin antigene poliglucidice, cu caracter
de haptene. Prin reacţii de seroprecipitare s-au descris două tipuri principale: A şi B cu
diferite antigene specifice de tip dominante; cele netipabile au fost notate cu litera N. În
prezent tulpinile de bacili ai rujetului sunt clasificate în serotipuri, notate de la 1-26 (Norrung
et al., 1991). La porci 75-80% din tulpinile izolate aparțin serotipurilor 1 și 2 (anterior notate
A și B), fiind precizat faptul că serotipul 1 se izolează de la cazuri acute de boală, iar
serotipul 2 de la cele cronice (Kucsera, 1979). Tulpinile de tip B posedă şi o substanţă solubilă
imunogenă, fiind utilizate la prepararea vaccinurilor.
Patogeneză. Capacitatea patogenă este asigurată de virulenţă, sprijinită de
substanţe cu însuşiri toxice şi agresinice, cât și de prezența capsulei (Shimoji et al., 1994). În
mecanismul patogenetic intervine și un antigen protectiv de suprafață (Spa A) (Borrathybay et
al., 2015). În absența anticorpilor specifici, bacilul evită fagocitoza și chiar dacă este fagocitat

este capabil de replicarea intracelulară în aceste celule (Shimoji, 2000). Majoritatea tulpinilor
produc hialuronidază, iar unele și neuraminidază, care cauzează alterări vasculare şi
formarea de trombuşi. Modificările de la nivelul cartilagiilor articulare se datoresc
răspunsului imunologic cauzat de persistenţa unor structuri antigenice în fluidul sinovial
(Quinn et al., 1994).

Infecţia naturală. Poartă denumirea de rujet şi cel mai frecvent se întâlneşte la

porc, la care poate evolua cu forme acute septicemice, subacute urticariforme (leziuni
cutanate cu aspect de pătrate sau romburi) sau cronice cu localizări (cutanat, articular,
cardiac). Infecția naturală, manifestată prin evoluție epidemică, poate să apară și la alte
specii de animale domestice (oi, miei, vaci, cai, câini, șoareci), păsări (curcani, găini,
gâște, fazani, emu) (Morgan et al., 1994); (Brooke et al., 1999); (Eriksson, 2010), precum și la animale
sălbatice și din grădini zoologice. În cazul păsărilor, transmiterea se poate face și prin
intermediul căpușelor (Dermanisus gallinae), din care s-a izolat bacilul rujetului (Eriksson,
et al., 2010). Cetaceele și pinipedele pot face forme cutanate și septicemice fatale (Siebold et al.,
1965); (Geraci et al., 1966); (Suer et al., 1988). La om, rujetul evoluează ca o infecţie cutanată locală,
benignă, numită şi erizipeloidul lui Baker-Rosenbach, rareori sub formă de endocardită
(Borchardi et al., 1977), artrite (Frances et al., 2012), sau alte forme. Este considerată o boală
ocupațională: măcelari, veterinari, fermieri, tăbăcari etc. (Reboli et Farrar, 1989).

Diagnostic. Se expediază probe (os lung, pulmon, cord, ficat, splină, articulaţii) sau
cadavre de animale mici. Se efectuează examene de confirmare, bacterioscopic,
bacteriologic, infecție experimentală pe șoareci
permite diferenţierea celor doua specii: E. rhusiopathie – negativ; E. tonsillarum –
pozitiv. Se mai pot efectua tehnici imunoenzimatice, ELISA, RT-PCR (o metodă
sensibilă, cu o rată de detecție de 100%) (Gimenez-Lirola et al., 2013), lizotipie cu fagi specifici.
6.2. Bibliografie
1. Anghelescu M. (1988). Ghid practic de antibioterapie.
Editura Medicală, Bucureşti.
2. Borchardi K.A., Sullivan R.W., Blumberg R.S., Gelber
R.H., Botch V., Crull S., Ullyot D.J. (1977). Erysipelothrix
rhusiopathiae endocarditis. West J. Med., 127(2): 149-151.
3. Borrathybay E., Gong F.J., Zhang L., Nazierbieke W.,
(2015). Role of surface protective antigen A in the pathogenesis
of Erysipelothrix rhusiopathiae strain C43065. J. Microbiol.
Biotechnol., 25(2): 206-216.
4. Brooke C.J., Riley T.V. (1999). Erysipelothrix rhusiopathiae:
bacteriology, epidemiology and clinical manifestation of an
occupational pathogen. J. Med. Microbiol., 48(9); 789-799.
5. Eriksson H., Brännström S., Skarin H., Chirico J., (2010)
Characterization of Erysipelothrix rhusiopathie isolates from
laying hens and poultry red mites (dermanisus gallinae) from
outbreak of erysipelas. Avian Pathol., 39(6): 505-509.
6. Ewald F.W. (1981). The genus Erysipelothrix. In Starr, Stolp,
Truper, Balows and Schlegel (Editors), The Prokaryotes: A
handbook on habitats, isolation, and identification of bacteria.
Springer-Verlag, New York, pp. 1688–1700.
7. Fidalgo S.G., Longbottom C.J., Riley T.V. (2002).
Susceptibility of Erysipelothrix rhusiopathie to antimicrobial
agents and home disinfectants. Pathology, 34(5): 462-465.
8. Geraci J.R., Sauer R.M., Medway W. (1966). Erysipelas in
dolphins. Am. J. Vet. Res., 27: 597-606.
9. Gimenez-Lirola L.G., Xiao C.T., Zavala M., Halbur P.G.,
Opriessnig T. (2013). Improving ante mortem diagnosis of
Erysipelo-thrix rhusiopathiae infection by use of oral fluids for
bacterial, nucleic acid, and antibody detection. J Microbiol
Methods.; 92(2): 113-21.
10. Grieco M.H., Sheldon C. (1970). Erysipelothrix
rhusiopathiae. Ann. N. Y. Acad. Sci. 174: 523–532.
11. Hassanein R., Sawada T., Kataoka Y., Gadallah A., Suzuki
Y. (2003). Molecular identification of Erysipelothrix isolates from
the tonsils of healthy cattle by PCR. Vet. Microbiol. 95: 239–245.
12. Kucsera G. (1979). Serological types of Erysipelothrix
rhusiopathiae strains and epizootological significance of the
typing. Acta Vet. Acad. Sci. Hung., 27: 19-28.
13. Morgan J.M., Britt O.J., Cockrill M.J., Eiten L.M., (1994)
Erysipelothrix rhusiopathie in a emu (Dromaius
novaehollandiae). J. Vet. Diagn. Invest., 6: 378-379.
14. Norrung V., Molin G. (1991). A new sertype of
Erysipelothrix rhusiopathiae isolated from pig slury. Acta Vet.
Hung., 39: 137-138.
15. Pop Marcela A. (1985). Genul Erysipelothrix: in
Bacteriologie Medicală (sub redacția Bîlbîie și Pozsgi, Editura
Medicală, București), vol. II: 601-604.
Familia ERYSIPELOTRICHACEAE | 31
(Răpuntean et al., 1995). Fermentearea sucrozei
16. Quinn P.J., Carter M.E., Markey B., Carter G.R. (1994).
Clinical Vet Microbiol. Wolfe Publisching Spain by Grafos, S.A.
Arte Sobre Popel; p. 175-177.
17. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București, p. 144-149.
18. Răpuntean Gh., Baba A.I., Răpuntean S., Szigethy I. (1995).
Observaţii asupra unei enzootii de rujet la porc într-o unitate de
creştere intensivă. Bul. USAMV-ZMV, 49, 479-484.
19. Reboli A.C., Farar W.E. (1989). Erysipelothrix
rhusiopathiae: an occupational pathogen. Clin. Microbiol. Rev.,
2(4): 354-359.
20. Rosshopf-Streicher U., Johannes S., Wilhelm M., Gyra H.,
Cussler K. (1999). Potency testing of swine erysipelas vaccines
by serology results of a prevalidation study. Altex, 16, (3), 123-
128.
21. Shimoji Y., Yokomizo Y., Sekizaki T., Mori Y., Kubo M.
(1994). Presence of a capsule in Erysipelothrix rhusiopathiae and
its relatinoship to virulence for mice. Infect. Immun, 62: 2806-
2810.
22. Shimoji Y. (2000). Pathogenicity of Erysipelothrix
rhusiopathiae: virulence factors and protective immunity.
Microbes Infect., 2(8): 965-972.
23. Siebold H.R., Neal J.E. (1965). Erysipelothrix septicemia in
the porpoise. J. Am. Vet. Med. Ass., 128: 537-539.
24. Songer J.G., Post W.K. (2005). The Genres Listeria and
Erysipelothrix. In Veterinary Microbiology. Bacteria land fungus
agents of animal disease. Elsevier Saunders, p. 87-94.
25. Takahashi T., Fujisawa T., Benno Y., Tamura Y., Sawada T.,
Suzuki S., Muramatsu M., Mitsuoka T. (1987). Erysipelothrix
tonsillarum sp. nov. isolated from tonsils of apparently healthy
pigs. Int J Syst Bacteriol 37, 166–168.
26. Verbarg S., Rheims H., Emus S., Fruhling A., Kroppenstedt
R.M., Stackebrandt E., Schumann P. (2004). Erysipelothrix
inopinata sp. nov., isolated in the course of sterile filtration of
vegetable peptone broth, and description of Erysipelotrichaceae
fam. nov. IJSEM54: 221–225.
27. White T.G., Shuman R.D. (1961). Fermentation reactions of
Erysipelothrix rhusiopathiae. J. Clin. Microbiol., 28: 2573-2575.
28. Vickers C.L., Bierer B.W. (1958). Triple sugar iron agar as
an aid in the diagnosisi of erysipelas. J. Am. Med. Vet. Assoc.,
133: 543-544.
29. Wood R.L. (1992). Erysipelas: In Leman A.D., Straw B.E.,
Mengeling W.L., DʹAllaire S., Taylor D.J. (eds). Diseases of
Swine, 7th edn. Ames, IA, Iowa State University Press: 475-486.
30. Woodbine M. (1950). Erysipelothrix rhusiopathiae.
Bacteriology and chemotherapy. Bacteriol. Rev. 14: 161–178.
32 | Familia BACILLACEAE

Cap.7. Familia BACILLACEAE

Grupează bacterii Gram pozitive formatoare de endospori (27 de genuri cu 1.603
specii), foarte răspândite în sol şi peste tot unde este praf şi întuneric, de unde şi denumirea
de “bacterii telurice”. Sunt aerobe sau facultativ anaerobe, heterotrofe. Au o mare
rezistenţă în mediul exterior, supravieţuind ani de zile, la uscăciune şi la adăpost de
lumina solară. Dintre genuri amintim următoarele: Bacillus, Geobacillus, Hallobacillus
etc. În cadrul genului Bacillus sunt incluse specii importante pentru patologia omului, dar
mai ales a animalelor.

7.1. Genul Bacillus

Genul cuprinde, în prezent, peste 260 de specii și subspecii bacteriene (Euzeby, 1997),

foarte eterogene metabolic, biochimic și antigenic, larg răspândite în natură, majoritatea

fiind saprofite în mediul exterior. Unele specii produc L-glutamilaza (Katikala et al., 2009). Se
consideră că reprezentanții acestui gen își au habitatul în sol, jucând un rol important în
circuitul azotului și carbonului. Se găsesc, deasemenea, în surse de apă, nămol, fecale,
bălegar, praf, pe tegumente, pe plante etc. Unele specii sunt mezofile (B. anthracis, B.
cereus, B. thuringiensis), altele termofile (B. subtilis, B. stearotermophilus, B. brevis, B.
coagulans, B. licheniformis, B. circulans) sau frigotolerante (B. psichrosaccharolyticus
B. insolitus, B. globisporus, B. psychrophilus). Multe specii produc cantități importante
de enzime, având utilizare în diferite procese biotehnologice. În mod frecvent sunt izolați
ca germeni contaminanți, dar sunt și specii ce au o patogenitate forte.

7.1.1. Bacillus anthracis

Numele comun al germenului este bacilul antraxului (cărbunelui) sau bacteridia

cărbunoasă (Cohn, 1872). Este singura specie patogenă, care produce îmbolnăviri grave la
animale, iar accidental se poate transmite şi la om. Studiul cărbunelui, nume dat bolii de
Hippocrates, a preocupat pe medicii din cele mai vechi timpuri, datorită ravagiilor pe care
această boală le făcea printre erbivorele domestice. Înaintea epocii pasteuriene erau
cunoscute aşa numitele "câmpii blestemate", pe care orice turmă sau cireadă care păştea,
era rapid decimată. L. Pasteur are meritul de a fi descoperit posibilitatea de atenuare a
 Familia BACILLACEAE | 33
virulenţei bacteridiei cărbunoase, prin cultivarea la 42,5o–43oC şi de a fi preparat vaccinul
anticărbunos, care a pus capăt epizootiilor ce desfiinţau şeptelurile. La 31 mai 1881, a
avut loc celebra experienţă publică de la Pouilly-le-Fort, când Pasteur și colab., au
vaccinat 24 de oi, o capră şi 6 vaci, animale care au supravieţuit infecţiei cu bacteria
virulentă, în timp ce acelaşi număr de martori nevaccinaţi au făcut infecţia mortală (Stamatin,
1957). Datorită măsurilor de profilaxie, specifică şi nespecifică, aplicate sistematic,
antraxul este o boală întâlnită tot mai rar, atât la om cât şi la animale. În epoca modernă
trebuie menţionat faptul că B. anthracis este inclus în arsenalul armelor biologice, fiind
folosit în acțiuni de bioterorism.
Ecologie. B. anthracis se găseşte sub formă sporulată în sol şi este în relaţie directă
cu următorii factori de mediu: reacţia alcalină sau neutră, temperatura de 21-37oC,
umiditatea de 60%. Din aceste considerente, incidenţa antraxului scade progresiv cu
creşterea latitudinii. Prezenţa sporilor în sol se corelează cu constituţia acestuia, condiţiile
climatice şi de exploatare a terenurilor şi animalelor, natura asistenţei sanitar-veterinare
etc. În sol sporii se conservă peste 30 de ani, alte date menționează perioade mult mai
lungi. Bacilii în forma vegetativă se pare că se pot înmulţi în unele soluri cu umiditate,
pH şi temperatură convenabile (Stamatin, 1957).
Rezistenţă/sensibilitate. Rezistenţa formelor vegetative este similară cu cea a
bacteriilor nesporogene, fiind distruse la o temperatură de 55oC în 40 de minute, iar la
60oC în 30 de minute. Sporii prezintă o rezistenţă marcantă faţă de diverşi factori ai
mediului ambiant. La temperatura de fierbere a apei, ei sunt distruşi în 10 minute, iar prin
autoclavare la 120oC instantaneu. Suportă mai bine temperatura uscată, fiind distruşi doar
după 3 ore la temperatura de 140oC şi în 2 ore la 160oC. În frotiurile fixate şi colorate nu-
şi pierd viabilitatea, astfel că acestea trebuie supuse imediat unei proceduri de inactivare
(Stamatin, 1957). Substanţele dezinfectante în concentraţiile uzuale distrug repede formele
vegetative, în schimb sporii prezintă o rezistenţă marcantă.
Formele vegetative sunt sensibile la majoritatea antibioticelor. Mai eficiente s-au
dovedit penicilina, eritromicina, ampicilina, amoxiciclina, tetraciclina, oxitetraciclina,
cloramfenicolul, oxacilina, gentamicina etc. Faţă de streptomicină majoritatea tulpinilor
dau mutante rezistente (Peter, 1985); (Anghelescu, 1998).
34 | Familia BACILLACEAE
Morfologie. Bacilul cărbunelui se prezintă sub forma unui bacil mare şi drept, cu
capetele retezate, cu dimensiuni de 4–6/1–1,25 m, dispus de obicei în lanţuri. Germenul
este imobil, capsulat şi sporulat, Gram pozitiv (Stamatin, 1975); (Răduncănescu et al., 1986); (Răpuntean,

1996). S-au pus în evidență două plasmide pOX1 (189 kb, anthrax toxin) și pOX2 (96 kb
capsule gene), care sunt circulare și extracromozomale (Read T., et al., 2003). Plasmidele poartă
genele atxA (pe pOX1) și acpA (pe pOX2), care controlează sinteza capsulei și a toxinei.
Capsula se formează în organismele infectate, sinteza ei având loc în cca. 10 minute după
producerea infecţiei. Are o grosime de 0,4–1,0 m, este rigidă şi impermeabilă pentru
particulele de tuş de China. Se colorează în roz prin tehnici speciale cum ar fi coloraţiile
Giemsa, Antony, albastru de metilen alcalin, sau se evidențiază indirect cu tuş de China,
roşu metil, albastru de toluidină sau alţi coloranţi, când apare sub forma unui halou
necolorat, în jurul formei vegetative. Sporul este refringent, are dimensiuni de 0,5–1m,
de formă rotundă sau ovoidală, cu un Ø mai mic decât al formei vegetative şi deci nu
produce deformarea acesteia. Sporularea nu are loc în organism, numai în mediile de
cultură, în sol, în cadavre deschise (Stamatin, 1975); (Răducănescu et al., 1986), și se produce numai în
prezenţa oxigenului şi în limitele de temperatură de 12–42,5oC. Timpul necesar
germinării sporilor este 60-90 minute la de 2-7 ore, în funcţie de vechimea sporului,
mediul de cultură, temperatura etc (Stamatin, 1957).
Cultivare și caractere culturale. B. anthracis creşte uşor pe medii uzuale, în
condiţii de aerobioză. Temperatura optimă de dezvoltare este de 35-37oC, iar pH-ul optim
este de 7,2–7,4 (Stamatin, 1957); (Răducănescu et al., 1986); (Peter, 1985). În bulion germenul se dezvoltă
prin formarea unui depozit floconos ce se depune la fundul tubului, restul mediului
rămânând limpede. Depozitul este uşor omogenizabil şi este cu atât mai abundent cu cât
lanţurile formate sunt mai lungi. Tulpinile cu lanţuri scurte produc un oarecare grad de
turbiditate (Răpuntean, 1996). Pe geloză se formează colonii mari, neuniforme, rugoase, opace,
nepigmentate, de o nuanță cenușie, de tip R. Marginile coloniilor au aspect caracteristic.
Văzute la lupă, ele au aspect ondulat sau "de păr frizat". Deseori marginile prezintă nişte
expansiuni vizibile macroscopic, numite cornişoare care imprimă coloniei, în ansamblul
ei, aspectul de "cap de meduză". Creşte bine și pe medii cu sânge fără a produce hemoliză
(Răducănescu et al., 1986); (Răpuntean, 1996).
 Familia BACILLACEAE | 35
Proprietăţi biochimice. Reacție pozitivă la catalază, și negativă la testele indol,
H2S şi urează,. Fermentează fără producere de gaz glucoza, zaharoza, maltoza, trehaloza,
fructoza. Nu fermentează arabinoza, xiloza şi manitolul. Are activitate gelatinolitică,
reduce albastrul de metilen din lapte, nitriţii în nitraţi, hidrolizează amidonul. Produc
colagenază, protează, lecitinază şi transaminază (Stamatin, 1957); (Peter, 1985).
Structură antigenică. S-au identificat următoarele tipuri de antigene: antigene
capsulare de natură polipeptidică, faţă de care în organism se sintetizează anticorpi;
antigene somatice de natură polizaharidică, care intervin sub formă de precipitinogen în
reacţia Ascoli; antigene exogene de natură proteică şi polizaharidică, în număr de 6-9,
care se pun în evidenţă prin reacţii de precipitare în gel de agar nutritiv, cu ser
anticărbunos precipitant (Marica et al., 1982). Cea mai complexă tulpină sub raport antigenic,
după determinările făcute în gel de agar nutritiv, s-a dovedit a fi tulpina 1190-R Stamatin,
utilizată la prepararea vaccinului şi a serului hiperimun anticărbunos (Stamatin, 1957). Unele
din aceste antigene au demonstrat capacitate edematogenă, termo- şi acidorezistenţă (Marica
et al., 1987).

Patogeneză. Antraxul este o infecţie prin excelenţă septicemică, germenii

multiplicându-se în sânge, prin care sunt vehiculaţi în toate organele. Elementele de
patogenitate sunt reprezentate de virulenţă şi un complex de factori toxici şi agresinici
(Smith et al, 1954); (Stamatin, 1957). Virulenţa, este susţinută îndeosebi de prezenţa capsulei care,
prin acţiunea antifagocitară, favorizează multiplicarea rapidă a germenilor şi dezvoltarea
formelor septicemice. În momentul în care bacilii se încapsulează, germenii nu mai sunt
recunoscuţi de fagocite. Capsula asigură totodată o protecţie relativă şi faţă de factorii
umorali ai rezistenţei antiinfecţioase (Peter, 1985). La speciile la care se sintetizează
glutamilaza (câinele, porcul, șobolanul), enzimă ce degradează capsula, antraxul
evoluează numai sub formă localizată (Stamatin, 1957); (Răducănescu et al., 1986). Virulenţa mai este
sprijinită de lecitinază, proteaze şi colagenază. Capacitatea patogenetică a germenilor este
susţinută şi de către agresine Bail, care s-au evidenţiat în lichidul de edem şi în exsudatele
animalelor moarte de antrax (Smith et al., 1954). Toxina cărbunoasă (exoantigene extracelulare)
este o substanţă complexă, specifică, cu acţiune imunogenă, letală şi edematogenă.
Conform lui Smith, Stanley şi Keppie (1955-1963) toxina este alcătuită din 3 fracţiuni: I
(EF edema factor); II (PA protective antigen) și III (LF lethal factor). Fiecare fracţiune
36 | Familia BACILLACEAE
luată separat este lipsită de proprietăţi toxice. Efectul toxic se exercită numai de toxina
completă. Toxina este sintetizată atât in vivo cât şi in vitro, se eliberează extracelular și
se poate evidenţia in vitro prin precipitare în gel de agar (Marica et al., 1982); (Marica et al., 1987)..
Infecţia naturală. Poartă denumirea de antrax (dalac sau cărbune). Boala
evoluează sub forme septicemice la ierbivore, îndeosebi la oi, capre, bovine, cabaline şi
sub forme edematoase localizate la porci, carnivore şi şobolani. Clinic, în funcție de
specie și forma evolutivă, se constată tulburări generale grave, mucoase cianotice, edeme
perifaringiene, crize de asfixie. Cauza imediată a morţii o constituie hipoxia și colapsul
vascular, consecutive multiplicării masive a germenilor și stării de șoc provocate de
toxina integrală (Moayeri et al., 2004). Proporţiile în care bacilii cărbunoşi se înmulţesc în
organismele sensibile sunt enorme, în deosebi în splină și sânge. Conform lui Popoviciu,
1 ml sânge de la cobai morţi de antrax, conţine între 50 la 1690 milioane germeni vii, iar
1 g din splina unui bou mort de antrax, conţine între 1 şi 4 miliarde germeni (Popoviciu, 1950).
Omul este de asemenea receptiv la infecţia cărbunoasă, la care boala poate evolua sub
două forme principale: cărbunele extern sau cutanat (pustula malignă) şi cărbunele intern
(pulmonar, digestiv, meningian etc.). Toate formele pot evolua spre septicemie. Forma
clinică cea mai frecventă este pustula malignă. Boala are un caracter de boală
ocupațională (Pop et al., 1981); (Răducănescu et al., 1986).

Diagnostic. În caz de antrax diagnosticul trebuie confirmat cât mai rapid, având în
vedere posibilitatea creării de surse telurice de infecţie. Se expediază laboratoarelor
următoarele probe: de la cadavre nedeschise: os lung, o porţiune de ureche, frotiuri
nefixate de sânge sau din lichid de edem; de la cadavre deschise: os lung, frotiuri din
sânge şi organe (splină, ficat, alte organe), porţiuni din organele interne (splină, ficat,
rinichi) și carne sau preparate din carne (în situația că s-a ajuns la distribuirea cărnii
provenită de la animale suspecte, sacrificate). Se mai pot trimite porţiuni de piele sub
formă de bucăţi de 10/10 cm, fixate pe diferite suporturi solide, cu faţa jupuită în afară
(Pop et al., 1981). În toate cazurile se vor respecta cu strictețe regulile de biosecuritate.
Examenele de confirmare sunt următoarele: bacterioscopic prin care se evidențiază
morfologia de bastonaș cu capetele net retezate și prezența capsulei; bacteriologic
prezintă semnificație modul de creștere în bulion (depozit floconos și mediu limpede), iar
pe agar colonii mari de tip R (margini cu aspecte de păr ondulat sau cap de meduză);
 Familia BACILLACEAE | 37
serologic, test de precipitare inelară Ascoli-Valenti, antigenul fiind reprezentat de un
extract de organe sau din piele (reacție pozitivă formarea unui inel alburiu la limita se
separare dintre antigen și anticorpi); bioproba efectuată pe șoareci sau cobai (pozitivă
formarea unui edem pronunțat subabdominal, moarte în 1-3 zile, splina mult mărită în
volum, evidențierea capsulei în frotiurile din sânge și splină). O detecția rapidă a sporilor
de B. anthracis din alimente, inclusiv lapte, suc, apă îmbuteliată și carne procesată (Amoako
et al., 2013), ca și din secreții nazale (Oggioni et al., 2002), se poate face folosind markeri din
plasmidele de virulență (pXO1 și pXO2) și regiunile cromozomiale. Au fost dezvoltate
teste RT-PCR care permit diferențierea tulpinilor patogene de cele nepatogene (Ellerbrock et
al., 2002). Se mai poate face tipizare fagică.

7.1.2. Bacillus cereus

Ecologie. Este un germen foarte răspândit în sol, aer, apă şi alimente, ca atare sau
sub formă sporulată. Este izolat chiar din soluții considerate sterile sau antiseptice (alcool
de 95o) (Dolan et al., 2012), sau alte materiale farmaceutice), droguri injectabile (heroină) (Benusic
et al., 2015). Se izolează frecvent din cele mai diverse produse alimentare.
Rezistență/sensibilitate. Formele vegetative se inactivează ușor, dar sporii sunt
rezistenți. Tulpinile izolate s-au dovedit sensibile la aminoglicozide, clindamicină,
ciprofloxacină, vancomicină, oxacilină, cloramfenicol și eritromicină (Luna et al., 2007), pe
când cele care produc beta-lactamaze cu spectru larg, sunt rezistente la antibioticele beta-
lactamice, inclusiv la cefalosporine de generația a treia (Chon et al., 2012).
Morfologie. Se aseamănă cu B. anthracis, de care se deosebeşte prin faptul că
prezintă capetele rotunjite, dispunerea în lanţuri mai scurte, având un spor oval ce poate
deforma uşor celula vegetativă. Este necapsulat şi mobil, având numeroşi cili dispuşi
peritrih. Are dimensiuni cuprinse între 4–6/1–1,2 m, se colorează Gram pozitiv în
frotiurile din culturi proaspete şi Gram variabil în culturile vechi.
Cultivare, caractere culturale. Se realizează pe medii obişnuite, agar cu sânge sau
medii cu ou. Se dezvoltă între 10-48oC, cu un optim între 28-35oC. Este capabil să se
multiplice la 45oC, proprietate ce constituie criteriu de diferenţiere. În bulion se constată
turbiditate moderată sau intensă, cu inel la suprafaţă și formarea unui depozit abundent
ușor omogenizabil. Pe agar se formează colonii mari (4-7 mm), neuniforme, de tip R,
38 | Familia BACILLACEAE
suprafaţa având uneori aspect de ceară. Pe geloză-sânge produce o hemoliză intensă de
tip  şi mai puţin o  hemoliză. Pe medii cu ou se constată producerea de lecitinază
(Răpuntean et al., 1999).

Patogeneză și antigenitate. B. cereus are capacitatea de a se multiplica intens și a

produce toxine. Principalele toxine sunt: enterotoxina diareagenă, hemolizinele (β și α),
fosolipazele (fosfolipaza C). Unele enterotoxine sunt formatoare de pori: hemolizina BL
(HBL), enterotoxina nehemolitică (NHE) și citotoxina K (CytK) (Prub et al., 1999). Au fost
identificate antigene somatice (O) care nu sunt specifice și flagelare (H) care sunt
specifice, fiind identificate mai multe serovaruri: H1, H2, H6, H10, H12 și H19 în sindromul
diareic, și H1, H5, H8, H12 și H19 în sindromul vomitiv (Kotiranta et al., 2000).
Infecția naturală. La animale germenul este implicat în producerea de avorturi
și mastite, cu precădere la ovine și bovine, izolarea fiind posibilă în cultură pură din
placentă, conținut stomacal, ficat, splină, rinichi și pulmonii fătului (Schuh et al., 1985). A fost
izolat din larvele de chiromonade, fiind patogen pentru acestea (Khodyrev, 2012). La om este
implicat în producerea toxiinfecțiilor alimentare, fiind descrise o formă gastrintestinală
dominată de diaree și o formă emetică dominată de vomă (Bennett et al., 2013). Se citează
implicarea în infecții diverse: conjunctivite (Kotiranta et al., 2000), cheratite (Pinna et al., 2001),

pneumonii, pleurite, endocardite (Ngow et al., 2013), meningite (Uchino et al., 2012). Sunt descrise
infecții digestive la nou născuți în urma administrarii de lapte matern (Decousser et al., 2013).
Diagnostic. Se bazează pe caracterele bacteriologice (morfologie, tinctorialitate,
tipul respirator), evidențierea sporilor și izolarea pe medii de cultură. Responsabilitatea
infecțioasă poate fi atribuită numai după izolarea în cultură pură sau de mai de multe ori
de la același individ. A fost propusă o metoda directă de diagnostic, bazată pe identificare
de ARN, care permite detecția specifică a sporilor bacterieni viabili (Osmekhina et al., 2014). Se
mai pot utiliza galeriile API 20E și Api 50 CHB (Logan et al., 1984). Pentru diferenţiere de B.
anthracis se urmăreşte şi evidenţierea sensibilităţii/rezistenţei la penicilină (sensibil B.
anthracis, rezistent B. cereus) (Răpuntean et al., 1999). În cazul toxiinfecțiilor alimentare este
necesară stabilirea numărului de germeni. Evidențierea producției de toxine prin tehnici
rapide confirmă diagnosticul (Andersson et al., 1998); (Yamaguchi et al., 2013).

7.2. Bibliografie

1. Amoako K.K., Janzen T.W., Shields M.J., Hahn K.R.,
Thomas M.C., Goji N. (2013). Rapid detection and identification
of Bacillus anthracis in food using pyrosequencing technology.
Int J Food Microbiol.; 165(3):319-25.
2. Andersson M.A., Mikkola R., Helin J., Andersson M.C.,
Salkinoja-Salonen M. (1998). A novel sensitive bioassay for
detection of Bacillus cereus emetic toxin and related depsipeptide
ionophores. Appl. Environ. Microbiol., 64, 1338-1343.
3. Anghelescu M. (1988). Ghid practic de antibioterapie.
Editura Medicală, Bucureşti.
4. Bennett S.D., Walsh K.A., Gould L.H. (2013).
Foodborne disease outbreaks caused by Bacillus cereus,
Clostridium perfringens, and Staphylococcus aureus - United
States, 1998-2008. Clin Infect Dis.; 57(3):425-33.
5. Benusic M.A., Press N.M., Hoang L.M.N., Romney M.G.,
(2015). Un groupe de cas de bactériémie à Bacillus cereus chez
des consommateurs de drogue injectable. J. Assoc. Med.
Microbiol. Infect. Dis., Canada, 26(2): 103-104.
6. Chon J.W., Kim J.H., Lee S.J., Hyeon J.Y., Seo K. H. (2012).
Toxin profile, antibiotic resistance, and phenotypic and molecular
characterization of Bacillus cereus in Sunsik. Food Microbiol.;
32(1): 217-22.
7. Cohn F. (1872). Untersuchungen uber Bakterien. Beitrage
zur Biologie der Pflanzen, 1875 1 (Heft 2), 1, 127-224.
8. Decousser J. W., Ramarao N., Duport C., Dorval M.,
Bourgeois-Nicolaos N., Guinebretière M. H., Razafimahefa H.,
Doucet-Populaire F., (2013). Bacillus cereus and severe intestinal
infections in preterm neonates: Putative role of pooled breast
milk. Am J Infect Control.; 41(10):918-21.
9. Dollan S.A., LittleHorn C., Glodé M.P., Dowell E., Xavier
K., Nyguist A.C., Todd J.K. (2012). Association of Bacillus
cereus infection with contaminated alcohol prep pads. Infect
Control Hosp Epidemiol. 2012 Jul;33(7):666-71.
10. Ellerbrok H., Nattermann H., Ozel M., Beutin L., Appel B.,
Pauli G. (2002). Rapid and sensitive identification of
pathogenetic and apathogenetic Bacillus anthracis by real-time
PCR. FEMS Microbiol., 214(1): 51-59.
11. Khodyrev V.P. (2012). Septicaemia of chironomid larvae
(Diptera: Chironomidae) promoted by Bacillus cereus and B.
thuringiensis. Izv Akad Nauk Ser Biol.; (4): 399-403.
12. Katikala K.P., Bobbarala V., Tadimalla P., Guntuku G.S.,
(2009). Screening of L-glutamilase producing marine bacterial
culture for extracellular production of L-glutamilase. Int. J. Chem
Tech. Res., 1(14): 1232-1235.
13. Kotiranta A., Lounatmaa K., Haapasalo M. (2000).
Epidemiology and pathogenesis of Bacillus cereus infections.
Microbes and Infection, 2(2), 189-198.
14. Logan N.A., Berkeley R.C.W. (1984). Identification of
Bacillus strains using API system. J. Gen. Microbiol., 130, 1871-
1882.
15. Luna V.A., King D.S., Gulledge J., Cannons A.C., Amuso
P.T., Cattani J. (2007). Susceptibility of Bacillus anthracis,
Bacillus cereus, Bacillus mycoides, Bacillus pseudomycoides and
Bacillus thuringiensis to 24 antimicrobials using Sensititre
automated microbroth dilution and Etest agar gradient diffusion
methods. J. Antimicrob. Chemother. 60 (3): 555-567.
16. Marica D., Răpuntean Gh., Pop M., Abrudan O. (1987).
Identificarea unor antigene obţinute prin extracţie acidă din
Bacillus anthracis şi relaţiile lor cu antigenele solubile. A 16-a
Reuniune Naţională de Imunologie, Bucureşti.
17. Marica D., Răpuntean Gh., Pop M., Vasiu C. (1982).
Precipitarea în agar nutritiv ca test de evidenţiere a exoantigenelor
Familia BACILLACEAE | 39
sintetizate de B. anthracis. Al 3-lea Cong. Nat. Microbiol. Vet.,
Bucureşti, 84-85.
18. Moayeri M., Leppia S.H. (2004). The role of anthrax toxin
in pathogenesis. Curr. Opin. Microbiol., 7(1): 19-24.
19. Ngow H.A., Wan Khairina W.M. (2013). Bacillus cereus
endocarditis in native aortic valve. J Infect Chemother.; 19(1):
154-157.
20. Oggioni R. M., Meacci F., Carrattoli A., Ciervo A., Orru G.,
Cassone A., Pozzi G. (2002). Protocol for Real-Time PCR
Identification of Antras Spores from Nasal Swabs after Broth
Enrichment.. J. Clin Microbiol., 40(11): 3956-3
21. Osmekhina E., Shvetsova A., Ruottinen M., Neubauer P.
(2014). Quantitative and sensitive RNA based detection of
Bacillus spores. Front Microbiol. 11;5:92.
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3949131/.
22. Peter M. (1985). Genul Bacillus. În Bacteriologie Medicală
(sub redacția V. Bîlbîie și N. Pozsgi), Editura Medicală, București,
vol. II, p. 578-592.
23. Pinna A., Sechi L.A., Zanetti S., Usai D., Delogu G.,
Cappuccinelli P., Carta F. (2001). Bacillus cereus keratitis
associated with contact lens wear. Ophthalmology.; 108(10):
1830-1834.
24. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh. (1981). Ghid de diagnostic
în bolile infecţioase ale animalelor. Editura Ceres, Bucureşti.
25. Popoviciu A. (1950). Numărul germenilor vii conținuți de
organele animalelor moarte sau sacrificate din cauza infecției
cărbunoase. Anuar IPIA, 2: 33.
26. Prub B.M., Dietrich R., Nibler B., Martlbauer E., Scherer S.
(1999). The hemolytic enterotoxin HBL is broadly distributed
among species of the Bacillus cereus group. Appl. Environ.
Microbiol., 65, 5436-5442.
27. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București. p. 175-176.
28. Răpuntean Gh. (1979). Implicațiile pentru diagnostic a
izolării germenilor antracoizi și posibilitățile de diferențiere față
de Bacillus anthracis. Luc. Simp. Probl. Amelior. Tehnol. Creș.
Anim., Cluj-Napoca, 183-186.
29. Răpuntean Gh. (1996). Microbiologie generală (lucrări
practice). Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.
30. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (1999). Bacteriologie specială
veterinară, Editura Baha’i, Cluj-Napoca.
31. Schuh J., Weinstock D. (1985). Bovine abortion caused by
Bacillus cereus. JAVMA.; 187(10): 1047-1048.
32. Smith H., Keppie J. (1954). Observații asupra atraxului
experimental: existența unui factor letal specific produs de B.
anthracis in vivo. Nature (Londra), 173: 869.
33. Stamatin N. (1957). Microbiologie Veterinară, Editura Agro-
Silvică de Stat, București, vol. II. p. 569-655.
34. Uchino Y., Iriyama N., Matsumoto K., Hirabayashi Y., Miura
K., Kurita D., Kobayashi Y., Yagi M., Kodaira H., Hojo A.,
Kobayashi S., Hatta Y., Takeuchi J. (2012). A case series of
Bacillus cereus septicemia in patients with hematological disease.
Intern Med.; 51(19): 2733-8.
35. Yamaguchi M., Kawai T., Kitagawa M., Kumeda Y. (2013)
A new method for rapid and quantitative detection of Bacillus
cereus emetic toxin cerulide in food products by liquid
chromatography-tandem mass spectomery analysis. Food
Microbiol., 34(1-2): 29-37.
36. *** Reg. (CE) nr. 1441/2007 al Comisiei din 5 decembrie
2007 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2073/2005 privind
criteriile microbiologice pentru produsele alimentare. Text cu
relevanță pentru SEE.
40 | Familia PAENIBACILLACEAE

Cap.8. Familia PAENIBACILLACEAE

Familia a fost creată în anul 2009 și grupează bacterii cu următoarele caractere
generale: bacili drepți sau curbați, sporulați, cu dimensiuni de 0,5-1,0/2-6 µm, mobili (cili
peritrichi), aerobi sau microaerofili, se colorează Gram variabil; unele specii sunt capabile
să utilizeze acidul oxalic ca unică sursă de carbon și energie; sunt izolate din sol, plante,
insecte, fecale, sânge. În prezent numără peste 140 de specii și subspecii.

8.1. Genul Paenibacillus

Reprezentanții acestui gen au fost inițial incluși în cadrul genului Bacillus. În urma
reașezărilor taxonomice din 1993, au fost reclasificați ca un gen aparte, pentru care s-a
fost propus denumirea de Paenibacillus (Shida et al., 1997). În cadrul genului sunt incluse peste
80 de specii, dintre care amintim următoarele: P. larvae, P. apiarius, P. macerans, P.
thiaminolyticus, P. plurifaciens, P. alvei, P. polimixa, P. vortex etc. (De Vos et al., 2009). Unele
specii au importanţă pentru patologia albinelor, dar pot afecta și omul (Euzeby, 2004), fiind
descrise infecții ale tractusului urinar, cu predilecție la pacienții care suferă diferite
afecțiuni de natură cronică (Padhi et al., 2013), infecții cutanate (Anikpeh et al., 2010), bacteriemii
(Ouyang et al., 2008) etc.

8.1.1. Paenibacillus larvae

Ecologie. Această specie a fost detectată într-o varietate de medii, cum ar fi: sol,
apă, rizosfere, materie vegetală, furaje și larve de insecte, probe clinice (McSpadden, 2004). O
larvă infectată produce 2,5 x 109 spori (Răpuntean et al., 2005).
Rezistență/sensibilitate. Sporii rezistă la radiațiile UV, căldură și la numeroase
dezinfectante (30 minute la formol 20%, 12-16 ore la oxid de etilenă). Pot supraviețui în
mediul exterior mai mult de 35 de ani. Formele vegetative sunt sensibile la antibiotice
(penicilină, eritromicină, teramicină) şi la sulfatiazol. Oxitetraciclina constitue
antibioticul de elecție pentru prevenirea și controlul bolii, însă s-au evidențiat gene de
rezistență tet(K) și tet(L) care se transmit prin plasmide (Alippi et al., 2007).
 Familia PAENIBACILLACEAE | 41
Morfologie. Au aspect de bacili lungi şi subţiri de 1,5-6/0,5-0,6 m, ciliați (flagelii
formând un fel de corzi răsucite), facultativ anaerobi, dispuși izolați sau sub formă de lanț
(Euzeby, 1997). Sporul este de formă ovală şi conţine corpi parasporali.
Cultivare și caractere culturale. Izolarea este posibilă numai pe medii speciale cu
ser sangvin, gălbenuş de ou sau apilarnil (extract din trântori). Mediul MYT (Mueller-
Hinton broth + yest extract + tyamine) este un mediu lichid ce asigură o bună creștere
(Gende et al., 2008), la o temperatură cuprinsă între 25 și 40°C. Pe agar columbia cu sânge de
cal, în jurul coloniilor se evidențiază o zonă de hemoliză incompletă. După 2-4 zile de
incubare la 37°C, coloniile de P. larvae ssp. larvae sunt gri, de aspect onctuos, formă
regulată și Ø de max. 1 mm, iar cele de P. larvae ssp. pulvifaciens, cultivate în aceleași
condiții, sunt nepigmentate sau galben-portocalii, netede, onctuoase sau uscate, cu Ø de 3
mm.
Patogeneză și infecția naturală. Boala produsă este denumită loca americană. și
afectează puietul de albine căpăcit. Fagurii cu puiet bolnav au aspect „pestriţ”, întrucât
celulele cu puiet mort au căpăcelele înfundate, de culoare maronie-brună, sunt perforate
sau descăpăcite. Larvele moarte capătă o culoare brună şi se transformă într-o masă
vâscoasă, care se întinde sub forma unui filament când se încearcă scoaterea lor din
alveole (Răpuntean et al., 2005). Larvele până la 3 zile se infectează prin ingestia sporilor prezenți
în hrană, fiind cele mai sensibile la infecție. Larvele infectate mor, în mod obișnuit după
sigilarea celulei, având loc un intens proces de sporulare. Fiecare larvă moartă poate să
conțină mai mult de 100 de milioane de spori. Au fost descrise bacteriemii la om, (la
utilizatorii de droguri) în urma injectării unor produse pe bază de miere cu metadonă în
care erau prezenți spori (Rieg et al., 2010).
Diagnostic. Se vor trimite laboratoarelor probe de faguri bolnavi. Diagnosticul se
stabileşte pe baza aspectului clinic al fagurelui bolnav şi se confirmă prin examen de
laborator bacterioscopic, luând în considerarea caracterele sporilor (1 µm, ușor alungiți,
netezi) şi bacteriologic de izolare pe medii de cultură, prezentând semnificație
mobilitatea și aspectul flagelilor. S-au preparat seruri specifice utilizabile la identificarea
speciei prin imunodifuzie şi imunofluorescenţă. Identificarea germenului din colonii se
poate face și prin PCR [14].
42 | Familia PAENIBACILLACEAE
8.1.2. Paenibacillus alvei

Este o bacterie de formă bacilară (0,5-0,8/2-5 μm), mobilă, sporulată. Sporii sunt
ovali, dispuşi central sau subterminal, deformând forma vegetativă ( 3 µm, formă
alungită, cu prezența unor striuri paralele pe suprafață). Nu formează cristale parasporale.
În frotiuri sunt dispuşi în lanţuri. Biochimic prezintă următorul comportament: reacţii
pozitive la testele – catalază, oxidază, indol, VP, hidroliză amidon, cazeină, gelatină,
acidifiere glucoză (fără gaz); reacţii negative la testele – nitrat reductază, phenilalanin
dezaminază, utilizare citrat. Totuși între tulpini se pot constata diferențe de ordin genetic
și biochimic (Djordjevic et al., 2000). Se cultivă pe medii uzuale. În mediile lichide produce
turbiditate, iar pe mediile gelozate formează colonii mici, netede şi translucide. Se
constată tendinţa de invadare a mediului. Se izolează din sol, dar şi din larvele albinelor
bolnave de loca europeană (boală a puietului necăpăcit). La ora actuală se consideră că
intervine doar ca germen secundar în producerea acestei boli (Djukic et al., 2012). A fost descris
un caz de îmbolnăvire la om (Padhi et at., 2013).

8.2. Bibliografie
1. Alippi A. M., López A. C., Reynaldi F. J., Grasso D. H.,
Aquilar O. M., (2007) Evidence for plasmid-mediated tetracyline
resistance in Paenibacillus larvae the causal agent of American
Foulbrood (AFB) disease in honeybyees. Vet. Microbiol., 125(3-
4): 290-303..
2. Anikpeh Y. F., Keller P., Bloemberg G. V., Grunenfelder J.,
Zinkernagel A. S., (2010) Spacecraft bacterium, Paenibacillus
pasadenensis, causing wound infection in humans. BMJ Case
Rep.; 2010. pii: bcr0620103058.
3. De Vos P., Garrity G. M., Jones D., Krieg N. R., Ludwig W.,
Rainey F. A., Schleifer K. H., Whitman W. B., (2009) Bergey's
Manual of Systematic Bacteriology, second edition, vol. 3, Family
IV. Paenibacillaceae fam. nov (The Firmicutes), Springer,
Dordrecht, Heidelberg, London, New York.
4. Djordjevic P.S., Forbes A.W., Smith A.L., Hornitzky A.M.,
(2000) Genetic and bichemical Diversity among Isolates of
Paenibacillus alvei from Australian Honebee (Apis melifera)
Colonies. Appl. Environ. Microbiol., 66(3): 1098-1106.
5. Djukic M., Becker D., Poehlein A., Voget S., Daniel R.,
(2012) Genome Sequuences of Paenibacillus alvei DSM 29, a
Secondary Invader during European Foulbrood Outbreaks. J.
Bacteriol., 194(22): 6365.
6. Euzeby J. P., (2004) Dictionaire de Bacteriologie Veterinaire,
http://www.bacterio.cict.fr.bacdico/nomotaxons.html
7. Euzeby J. P., (1997). List of Bacterial Names with Standing
in Nomenclature: a folder available on the Internet. Int. J. Syst.
Bacteriol., 47, 590-592. List of Prokaryotic names with Standing
in Nomenclature. http://www.bacterio.net.
8. Gende L. B., Eqaras M. J., Fritz R., (2008) Evaluation of
culture media for Paenibacillus larvae applied to studies of
antimicrobial activity. Rev. Argent. Microbiol., 40(3):147-150.
9. Ouyang J., Pei Z., Lutwick L., Dalal S., Yang L., Cassai N.,
Sandhu K., Hanna B., Wieczorek R .L., Bluth M., Pincus M .R.
(2008) Case report: Paenibacillus thiaminolyticus: a new cause of
human infection, inducing bacteremia in a patient on
hemodialysis. Ann Clin Lab Sci, 38(4): 393-400.
10. Padhi S, Dash M, Sahu R, Panda P. (2013). Urinary tract
infection due to Paenibacillus alvei in a Chronic Kidney Disease:
A rare case report. J Lab Physicians. 5(2):133-135.
11. Răpuntean Gh., Răpuntean S., (2005) Bacteriologie
veterinară specială. Editura Academic Pres Cluj-Napoca, p. 73-
75.
12. Rieg S., Bauer T. M., Peyerl-Hoffmann T., Held J., Ritter W.,
Wagner D., Kern Vinzenz W., Serr A., (2010) Paenibacillus
larvae bacteriemia in injection drug users. Emerg. Infect. Dis.,
16(37): 487-489
13. Shida O., Takagi H., Kadowaki K., Nakamura L .K.,
Komagata K. (1997) Transfer of Bacillus alginolyticus, Bacillus
chondroitinus, Bacillus curdlanolyticus, Bacillus glucanolyticus,
Bacillus kobensis, and Bacillus thiaminolyticus to the genus
Paenibacillus and emended description of the genus
Paenibacillus. Int. J. Syst. Bacteriol. 47: 289-298.
14. *** OIE (2014). Terrestrial Manual – Infections of Honey
bees with Paenibacillus.
 Familia CLOSTRIDIACEAE | 43

Cap.9. Familia CLOSTRIDIACEAE

Este constituită din 13 genuri cu 130 de specii recunoscute. Multe dintre cele 13
genuri ale familiei Clostridiaceae, sunt reprezentate doar de o singură specie, după cum
sunt descrise și unele specii a căror poziție sistematică va trebui să fie ajustată în
consecință (De Vos et al., 2011). Familia include multe specii saprofite nepatogene, dar și specii
extrem de patogene care produc boli grave la om și animale, după cum și specii
importante din punct de vedere al utilizării lor în diferite procese biotehnologice.

9.1. Genul Clostridium

În cadrul genului sunt incluse peste 200 de specii recunoscute (Euzeby, 1997), însă unele
dintre ele nu sunt publicate în mod valid. Specia tip a genului este C. butyricum (Prazmowski,
1895). Bacteriile din genul Clostridium sunt în totalitate anaerobe, formă de bastonașe, în
marea lor majoritate mobile, sporulate, Gram pozitive. Sporul este aşezat central,
subterminal sau terminal (Stamatin, 1957); (Bittner, 1986). Cele mai multe specii sunt strict
anaerobe, dar unele sunt aerotolerante. Sunt saprofite în sol, apă sau sedimente marine, în
care se creează un potențial redox scăzut. Din mediul exterior ajung în tractusul
gastrointestinal al omului și animalelor și se elimină prin materiile fecale.

9.1.1. Clostridium tetani

Tetanosul este cunoscut din cele mai vechi timpuri, datorită simptomatologiei
caracteristice şi evoluţiei grave, cel mai adesea mortale, atât la om cât şi la animale. Încă
de pe vremea lui Hippocrates (375 î. Hr.) datează descrierea simptomatologiei bolii şi
denumirea de „tetanus” care în greceşte înseamnă contracţie, rigiditate. Nicolaier (1884)
demonstrează originea telurică a infecţiei, reproducând-o prin inocularea de pământ de
grădină la şoareci, cobai şi iepuri. Flügge (1866) a propus utilizarea denumirii de Bacillus
tetani.
Ecologie. Se găseşte sub formă de spori în sol, de unde ajunge pe diferite obiecte,
iar cu apa şi alimentele, ajung în tubul digestiv al omului şi diferitelor specii de animale.
Îmbogăţirea solului cu spori tetanici se face preponderent prin materiile fecale de om şi
animale. Terenurile în care sporii se găsesc în număr mare şi se înregistrează numeroase
44 | Familia CLOSTRIDIACEAE
cazuri de boală, sunt denumite „zone tetanigene” (Secașiu, 2001). Poate fi introdus în organism
prin pielea lezionată, de obicei prin obiectele contaminate. Leziunile considerate
"predispozante tetanosului" sunt rănile contaminate cu pământ, fecale, sau salivă,
înțepături, arsuri, leziuni prin strivire sau leziuni cu țesut necrozat. Cu toate acestea,
tetanosul este asociat și cu răni superficiale aparent curate, proceduri chirurgicale,
mușcături de insecte, infecții dentare, fracturi, leziuni și infecții cronice, injectarea de
droguri intravenoas (Novak et al., 2011).
Rezistenţă/sensibilitate. Sporii sunt extrem de stabili la temperaturi ridicate şi
uscăciune. La 100oC rezistă 1 oră, la 120oC rezistă 15 – 20 minute; rămân viabili după 2
luni în alcool de 90o, 15 ore în acid fenic 5%, 3 ore în sublimat 1%. În sol şi în materiale
patologice uscate, rămân viabili timp de zeci de ani. Ungureanu şi Grecianu 1960 izolează
bacilul din cordonul ombilical al unui copil mort de tetanos după 55 de ani de conservare
a materialului în laborator (cit. Răducănescu et al., 1986). Formele vegetative nu prezintă o
rezistenţă deosebită la acţiunea agenţilor fizici sau chimici. Tulpinile sunt sensibile la mai
multe antibiotice: penicilina, eritromicina, tetraciclina, gentamicina, cloramfenicol și
ciprofloxacina (Bukar et al., 2008). Antibioticele se asociază unei terapii complexe cu antitoxină
tetanică, sedative și medicație de susținere (Pop et al., 1988).
Morfologie. C. tetani are aspectul unui bacil lung şi subţire, cu dimensiuni cuprinse
între 2,4–5/0,4–0,5 m, ciliat (peritrih), necapsulat şi sporulat. Sporii sunt aşezaţi
terminal, imprimându-i un aspect caracteristic de băţ de chibrit. Se colorează Gram
pozitiv. Bacilul tetanic este foarte mobil, prezentând numeroși cili lungi și fini dispuși
peritrich) (Leonida,1973 ); (Răpuntean et al., 2005).

Cultivare. Bacilul tetanic este strict anaerob şi creşte pe mediile uzuale pentru
germenii anaerobi (bulion Kitt Tarozzi), geloza Veillon, geloza Zeissler (geloza cu
sânge); mediul VF (viande, foie), glucozat. Adăugarea de agenți reducători (cistina,
tioglicolat, ioni metalici, disodium sulphide și ascorbat de sodiu, favorizează dezvoltarea.
Cu toate acestea se consideră că bacilul tetanic se cultivă cu dificultatea, iar izolarea unei
tulpini nu înseamnă că este și producătoare de toxină (Campbel, J). În medii lichide se dezvoltă
bine la 37–39oC după 24–48 de ore, producând turbiditate moderată, cu producerea de
gaz şi miros de corn ars; unele tulpini sedimentează, mediul rămânând limpede;
concentraţia de toxină este proporţională cu vechimea culturilor. O bună dezvoltarea și
 Familia CLOSTRIDIACEAE | 45
producere de toxină se obține pe mediul Mueller Miller modificat, pH ușor alcalin (7,4-
7,6) și vibromixare (Muniadi et al., 2013). Pe medii solide, cultivat la suprafaţă, formează colonii
mari de 4 – 6 mm Ø, mate, aplatizate, de culoare gri, având un aspect fin rizoid (Răducănescu
et al., 1986). Fiind foarte mobil se poate evidenția aspectul de "căţărare", întinzându-se ca un
văl uniform pe toată suprafaţa mediului (Bittner, 1986). Pe medii cu sânge, unele tulpini
produc hemoliză (Stamatin 1957); (Bittner, 1986). În geloza Veillon formează colonii mari,
globuloase, pufoase, cu centrul opac şi periferia difuză cu aspect de arborizații fine în jur.
Pe mediul MacConkey ce conține roșu neutru, produce o culoare verzuie fluorescentă
(Campbel, J).

Proprietăţi biochimice. Germenul are reduse proprietăţi glucido- şi proteolitice.

Nu fermentează lactoza, maltoza, fructoza, arabinoza, manoza, xiloza (Campbel, J).

Majoritatea tulpinilor produc indol şi un număr redus produc hidrogen sulfurat; reduce
albastrul de metilen într-o leucobază incoloră, reduce nitriţii în nitraţi. S-au pus în
evidenţă diferite enzime proteolitice, ca peptidaze, polipeptidaze, dezaminaze, gelatinază
(Bittner, 1986). Coagulează inconstant şi lent laptele. Aminoacizii sunt energic descompuși
(Stamatin, 1975).

Structura antigenică. C. tetani este omogen în ceea ce privește structura somatică

(antigenele O), dar prezintă diferențe în privința antigenelor flagelare (antigene H), fiind
descrise 10 serotipuri (Campbel, J). Toxina este de natură proteică, este puternic imunogenă,
iar sub acțiunea formolului se transformă în anatoxină, care un vaccin ideal, producând
imunitatea ce se menține pe o lungă perioadă de timp.
Patogeneză. C. tetani este un germen anaerob strict toxigen, producând toxina atât
in vitro cât și in vivo. Toxina tetanică este o exotoxină tipică, de natură proteică, compusă
din 13 tipuri de aminoacizi. Gradul ei de toxicitate este foarte ridicat, 1 mg de toxină
conţinând 4.800.000 DLM pentru cobai. Separarea toxinei este posibilă prin filtrare, iar
purificarea ei prin precipitări succesive cu sulfat de amoniu. Ea este termolabilă, fiind
degradată în 5 minute la 65oC şi este sensibilă la acţiunea enzimelor proteolitice (Răducănescu
et al., 1986). Producerea toxinei este codificată de un plasmid (75 kb) și este transcrisă în o
singură polipeptidă cu g.m. de 150000 (Campbel J.). Toxina este formată din două
componente: tetanolizina care produce liza hematiilor unor specii de animale (cal,
iepure), fără acţiune tetanigenă, dar cu efect cardiotoxic şi necrotic, şi tetanospasmina
46 | Familia CLOSTRIDIACEAE
care este responsabilă de hiperexcitabilitatea pronunțată și efectul tetanigen asupra
musculaturii striate (Bittner, 1985); (Quinn et al., 1994). Toxina este formată din două componente:
tetanolizina care produce liza hematiilor unor specii de animale (cal, iepure), fără acţiune
tetanigenă, dar cu efect cardiotoxic şi necrotic, şi tetanospasmina care este responsabilă
de hiperexcitabilitatea pronunțată și efectul tetanigen asupra musculaturii striate (Bittner,

1985); (Răducănescu et al., 1986); (Quinn et al., 1994) . Acţiunea biologică a toxinei tetanice se exercită
prin fixarea exclusivă şi ireversibilă pe sistemul nervos, fără a lăsa urme histopatologice.
Propagarea toxinei spre sistemul nervos central se face cu o viteză de 0,2-0,5 mm/oră
(Secașiu, 2001).

In urma pătrunderii în organism, la nivelul unor plăgi (accidentale sau chirugicale)

care îndeplinesc condiţii de anaerobioză (plăgi tetanigene), sporii rămân cantonaţi la acest
nivel, germinează în 1-7 zile şi încep să sintetizeze toxina. Propagarea toxinei se face pe
calea nervilor sau sângelui, fiind perturbat mecanismul biochimic de transmitere a
influxului nervos. Toxina legată la membrana presinaptică a joncțiunii neuromusculare
este internalizată și transportată retroaxonal în măduva spinării și/sau trunchiul cerebral,
provocând paralizie spastică (Hassel, 2013). Transmiţătorul influxului nervos la nivelul plăcii
neuromusculare este acetilcolina, care este rapid hidrolizată prin colinesterază.
Substanţele anticolin-esterazice, între care şi toxina tetanică, perturbă ciclul acetilcolinei,
ducând la acumularea acesteia în exces (nu mai este descompusă), ceea ce determină
transmiterea continuă a influxului nervos şi intrarea musculaturii în stare de tetanie (Secașiu,
2001).

Infecţia naturală. Boala produsă poartă denumirea de tetanos şi se întâlneşte mai

frecvent la cabaline, porcine, carnivore şi mai rar la celelalte specii; bovinele sunt mai
rezistente, dar viţeii pot face forme generalizate cu infecție de la nivelul plăgii ombilicale
(Răpuntean et al., 1999). Omul este de asemenea foarte sensibil (Datcu, 1980); (Bittner, 1986).
La animale. La toate speciile, boala se manifestă prin contracţii tetanice ale
musculaturii striate. La cabaline, la alte animale mari ca şi la om, tetanosul începe cu
contractura muşchilor masticatori (trismus), indiferent de locul de pătrundere în organism
al toxinei sau de producere a infecţiei tetanice, care apoi se generalizează (tetanos
descendent). La unele animale de talie mică (câini şi pisici), ca şi la animalele de laborator
(şoarece, cobai sau iepure), injectarea toxinei provoacă o paralizie spastică, ce începe de
 Familia CLOSTRIDIACEAE | 47
partea şi cu membrul în care s-a injectat. Membrul este fixat în extensie forţată, corpul se
curbează de aceeaşi parte, treptat survenind generalizarea tetaniei (tetanos ascendent) (Pop
et al., 1981); (Pop et al., 1988).

La om. Sunt descrise patru tipuri clinice: tetanos generalizat – cu contractura tonică
a întregii musculaturi (cea mai comună formă a bolii - 80%); tetanos visceral (splahnic)
apare după plăgi abdominale (traumatice sau operatorii), cu evoluție gravă supraacută;
tetanos neonatal apare la nou născuți, consecutiv infecției plăgii ombilicale, cu
contractură ce se generalizează rapid (Tapia et al., 1991); tetanos cefalic ce apare frecvent după
leziuni la nivelul capului și evoluează cu contracturi musculare localizate la față (râs
sardonic), în asociere cu paralizii ale nervilor cranieni (Datcu, 1980).
Diagnostic. Aspectul clinic este de regulă caracteristic, fiind relevant pentru
precizarea diagnosticului. Datele clinice se vor corobora întotdeauna cu expunerea
animalelor la contaminare prin existenţa unor plăgi tetanigene (accidentale sau
chirurgicale, iar pentru nou-născuţi plaga ombilicală). Trebuie ținut seama de riscul
reprezentat mai ales de plăgile produse prin înțepare/tăiere în obiecte ruginite, dar acest
lucru nu echivalează cu producerea infecției (Fix, 2011). Examenul de laborator se practică
rar, mai mult pentru izolarea tulpinilor și tipizarea lor.

9.1.2. Clostridium botulinum

Bacilul a fost izolat de van Ermengem în cursul unei intoxicaţii cu cârnaţi (lat.
botulus = cârnat) (van Ermengem, 1897). Are o poziţie extremă în bacteriologie prin faptul că
este total lipsit de virulenţă fiind incapabil de multiplicare în organism; produce în afara
organismului o toxină puternică responsabilă în totalitate de producerea bolii.
Ecologie. C. botulinum este un germen foarte răspândit, fiind prezent în solul
tuturor regiunilor geografice, cât şi în intestinul omului şi animalelor. Frecvenţa mai mare
a sporilor se găseşte în zonele cu un climat cald, în care botulismul poate evolua endemic.
Există o variabilitate sub raport geografic, în ceea ce priveşte răspândirea diferitelor tipuri
antigenice. Ca saprofit al solului, el poate contamina alimentele şi furajele (Stamatin, 1957);

(Prevot et al., 1967), însă pentru a prolifera, sporii trebuie să fie prezenți în condiții non-halofile
și anaerobe. Se poate găsi în furaje însilozate. Insectele conservă formele vegetative și
48 | Familia CLOSTRIDIACEAE
sporii, în toate fazele de dezvoltare, iar în cele moarte are loc și toxinogeneza, cu
conservarea toxinei timp de luni de zile (Shukla et al., 2005).
Rezistenţă/sensibilitate. Formele vegetative sunt în general puţin rezistente. Sporii
au o rezistenţă remarcabilă, supravieţuind în unele conserve, mai ales cele de casă,
incorect sterilizate. Numai temperatura de 120oC distruge sigur sporii acestui germen.
Iradierea, în special cu raze gama, singură sau combinată cu căldura, pare să fie în prezent
metoda cea mai bună de sterilizare a conservelor şi semiconservelor (Bittner, 1985); (Mănescu,

1989). Sporii rezistă peste 10 ani în mediile de cultură păstrate la temperatura camerei. În
general toate tulpinile sunt susceptibile la cloramfenicol, clindamicină, eritromicină,
penicilină și tetraciclină (Swenson et al., 1980). Se va interveni de urgență cu antitoxină.
Morfologie. Germenul are aspectul unui bacil drept, lung şi gros, cu dimensiuni
medii de 0,3–1/1,5–9 m (s-au descris forme cu lungime de până la 22 m), ce se
colorează Gram pozitiv. Este sporulat (spor oval, aşezat subterminal, deformant), ciliat
(dispuşi peritrih) şi necapsulat. În culturi tinere, formele vegetative sunt dispuse izolat, în
perechi, rareori filamente.
Cultivare și caractere culturale. Cultivarea se face pe medii uzuale anaerobe, în
condiții strict anaerobe, la temperatura de 25oC, cu unele diferenţe în funcţie de
capacitatea glucidolitică şi proteolitică (grupele metabolice: I, II, III şi IV). În mediile
lichide se constată turbiditate accentuată, cu producerea unor cantităţi mari de gaze, şi
formarea unui depozit cenuşiu, omogenizabil, cultura degajând un miros rânced
caracteristic. Pe mediile solide cultivat pe suprafaţă, formează colonii mari de 3-4 mm,
mate, de culoare gri, cu margini rizoide. Însămânţat în profunzime, formează colonii
pufoase, cu centru opac şi arborizaţii fine în jur. Pe geloză-sânge (de cal), coloniile sunt
hemolitice, iar pe mediul Nagler sau Willis-Hobbs produce opalescenţă şi strat perlat
(Stamatin, 1957); (Mesrobeanu et al., 1961); (Bittner, 1985). Creşterea este stimulată de adaosul de glucide
fermentescibile şi este inhibată de clorura de sodiu 5-10%, bilă 20%.
Proprietăţi biochimice. Tipurile A, B, E și F fermentează glucoza, maltoza și
zaharoza; tipul C și D fermentează glucoza și maloza și nu fermentează zaharoza; tipul G
este lipsit de proprietăți glucidolitice. Toate tipurile sunt gelatinolitice, produc lecitinază,
lipază, H2S şi indol variabil (Oguma et al., 1986). Unele tipuri sunt proteolitice, altele sunt
 Familia CLOSTRIDIACEAE | 49
neproteolitice (Răducănescu et al., 1986). Poate metaboliza aminoacizii și chitina și parțial mai
multe polizaharide.
Structură antigenică. Prin reacţia de seroaglutinare s-au putut diferenţia mai multe
tipuri antigenic distincte, deşi toate provoacă aceeaşi îmbolnăvire clinică, botulismul.
Tipurile sunt notate cu literele alfabetului A, B, C (C1, C2), D, E, F şi G. Între tipurile A
şi D există înrudiri antigenice, celelalte tipuri fiind net distincte. Tipul G a primit numele
de C. argentinese (Quinn et al., 1994). Tipurile A, B, E şi F par a fi saprofite în sol, pe când
tipurile C şi D sunt parazite obligatoriu în tubul digestiv al mamiferelor şi păsărilor şi se
găsesc în sol şi apă doar pasager (Secașiu, 2001). Toxina produsă este de natură proteică și este
imunogenă.
Patogeneză. C. botulinum acţionează exclusiv prin toxina botulinică, dar există
tulpini toxigene și non-toxigene (Oguma et al., 1986). Îmbolnăvirile se produc în urma
consumului de alimente sau furaje însilozate, în care germenii se multiplică în condiţii de
anaerobioză, producând toxina. În culturi toxina se secretă în condiţii severe de
anaerobioză, la temperatura optimă de 25-30oC; se evidenţiază între a 5-9 a zi şi atinge
cantitatea maximă în zilele 11-13 de incubaţie (Răducănescu et al., 1986). Toxina botulinică este
cea mai puternică toxină cunoscută până în prezent (Bittner, 1986). Se precizează că 1 mg de
toxină conţine 1.200.000 DLM/kg corp cobai, fiind capabilă să omoare 1200 tone cobai
sau 2.000.000 de şoareci. Prin calcul s-a stabilit că 198,422 g toxină ar fi suficientă să
distrugă viaţa de pe toată suprafaţa globului (cit. Răducănescu et al., 1986). Toxina prezintă o
rezistenţă mai ridicată la căldură, fiind distrusă în 5-60 de minute la 80oC (în funcţie de
tulpină), iar în conserve în 20 de minute la 100oC. În carne, peşte, furaje, toxina se
inactivează după două ore de fierbere. Este rezistentă la acţiunea sucului gastric, ceea ce
necesită precauţiuni deosebite pentru cei ce o manipulează în laboratoare (Bittner, 1985);

(Răducănescu et al., 1986). Soluţia Lügol, permanganatul de potasiu 0,1% şi alcoolul o inactivează
rapid. Acesta din urmă administrat „per os” după ingerarea de toxină, previne intoxicaţia
(Secașiu, 2001). În privinţa mecanismului de acţiune se precizează că toxina are un
neurotropism exclusiv. Mecanismul de acţiune constă în blocarea transmiterii influxului
nervos, prin inhibarea secreţiei de acetilcolină la nivelul plăcilor neuromusculare, ceea ce
împiedică contracţia musculară, antrenând paralizii musculare de tip flasc (Bittner, 1986).
50 | Familia CLOSTRIDIACEAE
Fixarea toxinei se face la nivelul unor receptori specifici, se realizează într-un timp scurt,
şi este ireversibilă.
Infecţia naturală. Este denumită botulism şi se întâlneşte la om, animale şi păsări.
Îmbolnăvirile apar în urma consumului de furaje/alimente, în care germenii s-au
multiplicat şi au produs toxina (Pop et al., 1988). Importanţă deosebită prezintă furajele
conservate (siloz în care s-a încorporat cadavre de animale, insecte, dejecţii), mezeluri şi
conserve alterate, peşte şi deşeuri contaminate, resturi menajere de abator şi ecarisaj,
nămol de pe fundul lacurilor în care se găsesc diferite vieţuitoare moarte şi în care
germenii s-au multiplicat şi au produs toxina (Secașiu, 2001). La păsări s-au constatat cazuri
de îmbolnăviri, în urma consumului de larve de insecte ce s-au dezvoltat pe cadavre (Pop
et al., 1981). Insectele atât cele vii cât şi cele moarte, conservă toxina în toate fazele de
dezvoltare, şi pentru perioade îndelungate de timp (Secașiu, 2001); (Shukla et al., 2005).
Principalele manifestări clinice constau în paralizii, iniţial la nivelul capului
(pleoape, urechi, buze, limbă, faringe) cu tendinţă de generalizare. Apetitul este păstrat,
dar animalele nu pot degluti din cauza paraliziei faringelui. La păsări se constată paralizii
ale aripilor, picioarelor şi gâtului, cu capul sprijinit pe sol. Boala se termină de regulă prin
moarte (Pop et al., 1988); (Secașiu, 2001).
Boala umană (botulismul) cu simptome similare, este cauzată de toxinele elaborate
în condiții anaerobe, de obicei prin colonizarea alimentelor, mai rar prin colonizarea
rănilor sau a tractusului intestinal ca în botulismul infantil, diagnosticat la copiii sugari
sub 6 luni (Wilcke et al., 1980). Identificarea toxinei sau a bacteriei în lapte, ridică o problemă
de securitate alimentară (Bohnel et al., 2013). Datorită capacității toxigenetice deosebite, C.
botulinum este inclus în lista microorganismelor cu potențial de utilizare în bioterorism
(Anderson, 2012).

Diagnostic. Aspectul clinic al animalelor bolnave, corelat cu datele anamnetice, pot

permite suspicionarea bolii. Pentru confirmare se impune efectuarea de examene de
laborator. Se urmăreşte evidenţierea toxinei şi determinarea tipului acesteia (toxinotipie).
Toxina se caută în lichidul gastric sau vomă, conţinut intestinal şi lichid obţinut din
alimentele/furajele suspecte. Se vor face inoculări la şoareci sau cobai cu toxina obţinută
în următoarele variante: toxina ca atare nemodificată; toxina încălzită la 100oC timp de
15 minute şi toxina neutralizată cu ser specific polivalent. Proba se consideră pozitivă
 Familia CLOSTRIDIACEAE | 51
când mor animalele inoculate cu toxină netratată, în timp ce cele inoculate cu toxină
neutralizată şi toxină încălzită, vor rezista (Prevot et al., 1967). Tehnicile moderne de diagnostic,
sunt bazate pe investigaţii de biologie moleculară şi imunochimie. Prin tehnica real-time
PCR se poate face o detectare rapidă și diferențiere a toxinelor A, B, E și F (Satterfield et al.,

2010).

9.1.3. Clostridium chauvoei

Ecologie. Sporii sunt prezenţi în sol, unde persistă perioade foarte îndelungate.
Solul se contaminează prin animale (bovine, ovine etc), cadavre şi prin gunoiul de grajd,
apele de suprafaţă şi freatice, care antrenează sporii în zonele joase şi inundabile. Prezenţa
sporilor este legată de anumite regiuni, fapt care imprimă bolii un caracter zonal (Popescu,

1985); (Secașiu, 2001). Sporii rezistă în sol peste 11 ani (Răducănescu et al., 1986).
Rezistenţă/sensibilitate. Sporii rezistă la 70oC timp de 30 de minute. În ţesutul
muscular cu leziuni de cărbune emfizematos, triturat şi uscat, sporii se conservă timp de
8 ani de zile, în carne sărată rezistă 2 ani, iar în cadavre putrefiate 6 luni. Sunt distruşi de
formol 3% în 15 minute. Formele vegetative se distrug uşor sub acţiunea diverşilor factori
de mediu, fiind sensibile la antibiotice (penicilină, aureomicină, tetraciclină).
Morfologie. C. chauvoei are aspect de bastonaş (2–4/0,5–0,8 m). Este sporulat,
ciliat, necapsulat, Gram pozitiv (colorația neuniformă, mai ales pentru culturile vechi).
Sporul este oval, situat subterminal sau central, deformând forma vegetativă. Procesul de
sporulare are loc în mediile de cultură, în mediul exterior şi în organism (Oneț et al., 1969). Din
punct de vedere genetic este foartea asemănător cu C. septicum (Nagano et al., 2008).
Cultivare și caractere culturale. Germenul se dezvoltă pe medii uzuale pentru
anaerobi, necesitând condiții de strictă anaerobioză. În medii lichide se dezvoltă în 18-24
de ore, constatându-se turbiditate uniformă şi producerea de gaze, cu miros de unt rânced.
Pe medii solide (agar cu sânge) cultivat pe suprafaţă, formează coloni, de 1-3 mm, rotunde
sau asemănătoare frunzei de viţă de vie, cenușii, înconjurate de o zonă slabă de hemoliză
de tip β. Însămânţat în profunzime, formează colonii pufoase, de mărimi diferite.
Proprietăţi biochimice. C. chauvoei fermentează o serie de zaharuri, cum este
glucoza, fructoza, lactoza, zaharoza, galactoza, maltoza şi manoza. Produce lecitinază şi
este indol negativ. Metaboliţii rezultaţi sunt acidul acetic, acidul butiric şi alcoolul butilic
52 | Familia CLOSTRIDIACEAE
(Răducănescu et al., 1986). Pentru diferenţiere de C. septicum se ia în considerare fermentarea
zaharozei şi lipsa de fermentare a trehalozei şi celobiozei.
Patogeneză. C. chauvoei este un germen virulent şi toxigen. Acțiunea toxinei este
favorizată și de producerea de sialidază (neuraminază), care descompune acidul sialic (Useh
et al., 2003); (Useh et al., 2006). Toxina este compusă din mai multe fracţiuni: fracţiunea alfa cu
efect letal, necrotic, leucocidinic şi hemolizant; fracţiunea beta care este o
dezoxiribonuclează cu acţiune hemolitică; fracţiunea gama care este o hialuronidază,
similară cu cea produsă de C. septicum şi fracţiunea delta care este o hemolizină oxigen
labilă, identică cu cea produsă de C. septicum. S-au evidenţiat şi fracţiuni cu rol agresinic.
La locul unde germenul se multiplică şi produce toxina, se dezvoltă tumoarea
emfizematoasă. La acest nivel are loc descompunerea glicogenului muscular, cu
producerea de gaze, iar consecutiv fermentaţiei butirice a lipidelor, rezultă acizi graşi
volatili, care imprimă miros de unt rânced (Răducănescu et al., 1986). Prin acţiunea hemolizinelor
rezultă hemoglobina liberă care îmbibă ţesuturile lezate, conferindu-le o culoare
negricioasă.
Infecţia naturală. Se cunoaşte sub numele de cărbune emfizematos, cărbune
bacterian, cărbune simptomatic sau armurar. Boala are un caracter teluric și se întâlneşte
la taurine, bubaline, ovine, la indivizi în stare bună de întreţinere, care au suferit un
traumatism (contuzie) pe masele musculare mari. Sunt descrise și cazuri cu formarea mai
multor tumori emfizematoase în zone diferite (masteri, gât, coapsă) (Oneț et al., 1969), însă pot
să se producă și în miocard, diafragmă sau limbă. Boala evoluează ca o toxiemie, nu ca
septicemie. Din punct de vedere clinic, în cazul tumorilor externe, se constată tumoarea
emfizematoasă. La palpare, în zona centrală se percepe crepitație, iar la periferia o
infiltrație edematoasă. Pe secțiune, mușchii de la nivelul tumorilor prezintă o culoare
neagră (mionecroză), caracter emfizematos, și degajă un miros neplăcut. Boala este
descrisă ocazional la bizonii și căprioarele de crescătorie (Mackintosh et al., 2002). Alte animale
susceptibile sunt: ovine, caprine, porcine, cervidee, nurci, pești de apă dulce, balene și
broaște. A fost izolat din leziuni de la câini și pisici (Rainey et al., 2009). La om este descris un
caz fulminant, la un pacient cu diabet, la care tumoarea emfizematoasă s-a dezvoltat în
peretele toracic (Nagano et al., 2008).
 Familia CLOSTRIDIACEAE | 53
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor porţiuni din leziunea emfizematoasă, alte
zone cu musculatura afectată şi un os lung.. Se efectuează frotiuri din musculatura
lezionată și se colorează Gram. Prezintă semnificaţie prezenţa de germeni Gram pozitivi,
de dimensiuni mari, fiind întâlnite, atât forme vegetative, cât şi sporulate (sporulează în
organism). Se fac însămânţări atât din musculatură, cât şi din os. Culturile sunt pozitive
din muşchi şi negative din măduva osoasă, ceea ce diferenţiază cărbunele emfizematos
de antrax sau alte boli septicemice (Oneț et al., 1969); (Răpuntean, 2001). Se mai poate efectua
infecţia experimentală pe cobai sau hamsteri (Rainey et al., 2009). Identificarea se poate face și
prin PCR (Uzal et al., 2003); (Farias et al., 2012).

9.1.4. Clostridium perfringens (Welchia perfringens)

Ecologie. C. perfringens are o răspândire universală, fiind găsit în numeroase medii

(Rainey et al., 2009); (Secașiu, 2001). Este anaerobul cel mai frecvent întâlnit: în toate solurile, apele
curgătoare, stagnante sau uzate, malurile râurilor, în heleşteie, în apă de mare. Se găseşte
în numeroase alimente, de origine vegetală sau animală (legume, lapte proaspăt sau
condensat, brânzeturi, conserve, semiconserve, carne, mezeluri, peşte, fructe conservate
etc.), sub formă vegetativă sau sporulată. A fost izolat din conținutul intestinal al tuturor
animalelor investigate, inclusiv de la om (Rainey et al., 2009).
Rezistenţă/sensibilitate. Rezistenţa tulpinilor de C. perfringens se găseşte în relaţie
directă cu forma sub care se găseşte. Forma vegetativă nu prezintă o rezistenţă deosebită
la acţiunea diferiţilor agenţi fizici sau chimici, fiind inactivată de temperatura de 65oC şi
dezinfectantele uzuale. Sporii majorităţii biotipurilor sunt distruşi la 100oC în 2-3 minute,
cu excepţia tipului F ai cărui spori rezistă până la 2 ore. În principiu, se consideră că sporii
la Cl. perfringens sunt de două tipuri, net distincte, în privinţa rezistenţei: tulpini cu spori
termosensibili (rezistenţa nu depăşeşte 30 de minute la 80oC) şi tulpini cu spori
termorezistenţi (rezistă cel puţin 15-30 de minute la 100oC). Prezintă sensibilitate la
diferite antibiotice: penicilină, eritromicină, clindamicină, lincomicină, tetraciclină și
altele, dar față de unele dintre acestea se raportează tot mai multe cazuri de rezistență
(Williamson, 1983); (Rainey et al., 2009); (Catalan et al., 2010).

Morfologie. C. perfringens este un bacil scurt şi gros, cu dimensiuni de 3,0–

9,0/1,0–1,3 m, cu marginile paralele şi cu extremităţile uşor rotunjite. Este un germen
54 | Familia CLOSTRIDIACEAE
capsulat, sporulat şi imobil, Gram pozitiv. Capsula se formează în organism, dar se
evidenţiază cu greutate; se poate observa prin contrast negativ, sub forma unui halou clar,
având în interior forma vegetativă (Prevot et al., 1967). Sporul este ovoidal, aşezat central sau
subterminal, în mărime de 1,2–1,4 m, deformând forma vegetativă. Ansamblul formă
vegetativă-spor, are aspect de suveică, lămâie sau sticlă de lampă. Sporularea se produce
mai greu în culturi, este mai intensă în organism.
Cultivare și caractere culturale. C. perfringens se dezvoltă în condiţii de
anaerobioză, însă este anaerobul cel mai tolerant faţă de oxigenul liber (Mesrobeanu et al., 1961);
(Leonida et al., 1973). Germenul se dezvoltă cu extremă rapiditate în mediile de cultură uzuale
pentru bacteriile anaerobe (Prèvot et al., 1967); (Bittner, 1985); (Martin et al., 1994). Viteza de creştere se
accentuează în cazul cultivării la temperatura de 45–46oC, în care caz cultura devine
vizibilă în câteva ore, germenul fiind uşor termofil (Bittner, 1985). Temperatura optimă de
cultivare este apreciată la 43–45oC, deoarece la această temperatură se realizează cea mai
mare concentrare de germeni pe unitatea de volum (1–1,7 x 109). Se dezvoltă în 3-4 ore
în mediile lichide şi în 4-6 ore pe geloză-sânge.
În medii lichide. Cultura se dezvoltă abundent, cu turbiditate şi producţie intensă de
gaz, care se acumulează la partea superioară a mediului, sub forma unui guler. În decurs
de câteva zile, mediul începe să se clarifice, iar la fundul tubului se constituie un depozit
cenuşiu, uşor omogenizabil. În laptele turnesolat prezintă un aspect caracteristic, numit
cheag alveolar. Laptele este iniţial redus, apoi fermentat, se coagulează, coloana de lapte
limpezindu-se. Cheagul ce se formează are un aspect buretos, din cauza bulelor de gaz şi
este ridicat spre suprafaţă. La fundul tubului se poate constitui un depozit format din
germeni şi fragmente din cheag (Mănescu, 1989); (Răpuntean et al., 1996).
Pe medii solide. Însămânţat în profunzime, germenul formează colonii de formă
lenticulară, cu o producţie abundentă de gaze, dilacerând mediul de cultură. Însămânţat
pe suprafaţă, se constituie colonii mari, cu Ø de 2-5 mm, cu suprafaţa netedă şi marginile
regulate, cu centrul mai opac de culoare gri și periferia transparentă (Răducănescu et al., 1986);

(Răpuntean et al., 1996). În funcție de tip se pot constata diferite tipuri de colonii, așa cum s-au
observat la tipul A (Wagner et al., 1982). Pe agar sânge (Zeissler) germenul formează colonii
circulare, convexe, gri sau galben cenușii, înconjurate de zone de hemoliză de 2-5 mm,
care pot prezenta unele diferențe în funcție de biotip și hematiile utilizate. Pe geloză
 Familia CLOSTRIDIACEAE | 55
glucozată cu gălbenuș de ou produce reacția Nagler, deoarece lecitinaza (alfa toxină)
difuzează în mediu producând descompunerea ovolecitinei, având drept rezultat formarea
unor zone circulare de opacifere în jurul coloniilor (Bitner, 1985). Fiind un germen puternic
sulfito-reducător, formează colonii negre pe mediile ce conţin sulfit de sodiu şi un compus
feric (Bittner, 1985); (Mănescu, 1989); (Daube, 1992); (Martin et al., 1994). În toate tipurile de cultură se produc
cantităţi abundente de gaze, cu miros butiric.
Proprietăţi biochimice. C. perfringens este un germen cu o intensă activitate
biochimică. Fermentează numeroase substanţe hidrocarbonate: glucoza, fructoza, lactoza,
galactoza, maltoza, zaharoza, manoza şi inozitolul, cu producerea intensă de gaze,
îndeosebi CO2 şi H2. Acizii produşi în urma proceselor fermentative sunt următorii:
acetic, butiric, caproic şi alţii (Leonida et al., 1973). Hidrolizează amidonul, lichefiază gelatina,
produce H2S şi coagulează laptele turnesolat, nu produce indol.
Structură antigenică. Tulpinile de C. perfringens posedă antigene somatice
comune, dar şi antigene specifice de biotip, fapt care permite încadrarea în biotipuri şi
diferenţierea lor prin reacţii serologice (seroneutralizare). Biotipurile sunt notate cu
literele alfabetului: A, B, C, D, E, F. În cadrul unor biotipuri s-au putut identifica mai
multe tipuri antigenice (exemplu: biotipul A cuprinde 8 tipuri serologice). Pentru
diferenţierea tipurilor se utilizează reacţia de seroneutralizare şi imunofluorescenţa
directă (Daube, 1992).
Patogeneză. C. perfringens este un germen virulent, dar mai ales toxigen (Yelland et

al., 2014). Luând în considerarea complexul de factori toxici, se precizează că aceştia sunt
în număr de 13 conform datelor lui (Daube, 1992); (Secașiu, 2001). Aceştia sunt denumiţi toxine şi
sunt notate cu literele alfabetului grecesc. Exotoxina este o proteină și are o structură
complexă. Secreţia toxică este condiţionată de tulpină şi mediu. În mediu V-F
concentraţia maximă de toxină este atinsă după o incubaţie de 14 ore la 37 oC.
Temperatura optimă pentru producerea toxinei este de 37-40oC, temperaturile mai mari
de 40oC nu sunt favorabile producerii toxinei. Caracterele luate în mod obişnuit în
considerare pentru aprecierea patogenităţii tulpinilor sunt activitatea hemolitică şi cea
lecitinazică. Factorul toxic care predomină la un anumit biotip, este desemnat sub numele
de toxină majoră. În general toxinele , ,  şi  sunt considerate toxine majore, iar
celelalte toxine minore (, , , , , , ), care pot avea sau nu rol în patogenitate (Daube,
56 | Familia CLOSTRIDIACEAE
1992); (Daube et al., 1994). În condiţiile prielnice din intestin, sporii de C. perfringens germinează,

transformându-se în forme vegetative. Tulpini enterotoxigene s-au izolat din materiile

fecale a mai multor specii de animale (Tschirdewahn et al., 1992). Acestea se multiplică intens,
elaborând complexul de factori toxici, care acţionează mai întâi asupra unor segmente ale
mucoasei intestinale. Toxina  şi  favorizează creşterea permeabilităţii capilare, iar unele
dintre ele induc modificări, cum ar fi dezintegrarea colagenului (colagenaza), lichefierea
gelatinei (gelatinaza), scindarea hidrolitică a acizilor dezoxiribonucleici, transformându-
i în oligonucleotide (dezoxiribonucleaza), penetrarea în ţesuturi (hialuronidaza). Efectele
morfopatologice sunt brutale, întrucât cele mai multe toxine au acţiune hemolitică,
necrotică şi letală. Toxinele pot fi absosorbite în sânge, produscându-se starea de toxiemie
(Elias, 1992).

Infecţia naturală. C. perfringens este considerat un germen condiţionat patogen,

comensal al mucoaselor tubului digestiv, capabil să provoace infecţii la diferite specii de
animale, când sunt create condiții favorizante. Caracterul infecţiei depinde de biotip, de
patogenitatea tulpinii, de factorii de mediu şi de vârsta animalelor. De cele mai multe ori,
forma anatomoclinică a bolii este o enterită sau enterotoxiemie. Factorii care influenţează
infecţiile pot fi legaţi de diferite deficienţe alimentare, infestaţii parazitare, diverse
toxicoze. La animalele nou născute în primele 10-12 zile după parturiție (viței, purcei,
miei, căței, iepuri) se produc îmbolnăviri denumite dizenterii anaerobe, care se manifestă
clinic prin tulburări generale grave, diaree hemoragică, și leziuni de enterită hemoragico-
necrotică severă și extinsă. La animalele tinere și adulte îmbolnăvirile sunt denumite
enterotoxiemii anaerobe, frecvente la ovine, având caracter de endemie de focar și
caracter sporadic la celelalte specii. Apariția acestor îmbolnăviri se corelează cu
intervenția unor factori favorizanți, îndeosebi hrănirea excesivă, motiv pentru care mai
sunt denumite și boli de supraalimentație. Clinic, se manifestă prin tulburări generale
grave, mucoase cianotice, uneori diaree, evoluție supraacută și acută, cu frecvente morți
subite, fără apariția unor simptome. La vaci au fost descrise mamite. Îmbolnăviri au fost
descrise și la păsări (găini, porumbei) manifestate prin tulburări digestive, cu diaree
hemoragică şi leziuni de enterită catarală şi hemoragico-necrotică (Miah et al., 2011); (van

Immerseel et al., 2004); (Răpuntean et al., 1996). La om C. perfringens este deseori implicat în producerea

de toxiinfecții alimentare și enterite necrotice. În afara acestora se izolează din cazuri cu

 Familia CLOSTRIDIACEAE | 57
apendicită, colecistită, hepatită, meningită, septicemie etc. Se izolează frecvent din
cazurile de gangrenă gazoasă (Rainey et al., 2009).
Diagnostic. Se bazează pe izolarea tulpinilor şi tipizarea lor ulterioară, urmărind
punerea în evidenţă a toxinelor majore şi mai rar a toxinelor minore şi a enterotoxinei.
Simpla izolare a tulpinilor nu semnifică implicarea în patologia observată. În infecţiile
intestinale (dizenteriile anaerobe, enterotoxemiile oilor şi la alte specii, toxiinfecţiile
alimentare), se impune efectuarea examenelor de laborator: bacterioscopic cu
evidențierea în frotiuri a unui număr mare de bacili Gram pozitivi cu morfologia
caracteristică și prezența capsulei; bacteriologic cu efectuarea de însămânțări pe medii
adecvate și evidențierea producerii de gaze, tipurile de hemoliză (geloză cu sânge),
producerea cheagului alveolar (mediu cu lapte), producerea de lecitinază (mediu cu ou),
colonii negre (mediu cu sulfit de Na și un compus Fe), și lipsa mobilității comparativ cu
alți anerobi; evidențierea toxinei prin teste pe șoareci, testul ansei ligaturate pe cobai sau
prin teste imunoenzimatice (ELISA) şi latexaglutinare (Martin et al., 1994). Asocierea
proprietăţii de a produce cheag alveolar în lapte turnesolat, cu opacifierea mediului cu
gălbenuş de ou (reacția Nagler), sunt strict specifice pentru C. perfringens, deoarece nici
o altă specie din genul Clostridium (sau din alte genuri) nu produce simultan cele două
reacţii (Bittner, 1985); (Mănescu, 1989).

9.1.5. Alte specii toxigene şi virulente din genul Clostridium

Clostridium piliformis. Produce o infecție cunoscută sub numele de «boala lui

Tizzer» ce a fost descrisă la numeroase specii de animale: şoarece, şobolan, hamster,
cobai, gerbille, iepure, şobolan muscat, câine, coiot, pisică, vulpe gri, cal, viţel, peruş,
bizam, maimuţă Rhesus. Cultivarea nu a reuşit pe medii inerte, decât în sacul vitelin al
embrionului de găină, în culturi celulare hepatice primare de şoarece sau de embrion de
găină, ca şi pe linii celulare (3T3, BRL, Caco-2, L-929). Este un patogen cu localizare
intracelulară (Duncan et al., 1993). La nivelul ficatului, în care se constată numeroase focare
necrotice (leziune patognomonică). La om a fost descris un caz la un pacient infectat cu
HIV (Smith et al., 1996); la unele persoane s-au pus în evidenţă anticorpi anticorpi specifici.
Clostridium histoliticum. Tulpinile toxigene secretă un complex de toxine
(proteinaze și colagenaze) ce pot distruge organele și mușchii, cauzând necroze locale
58 | Familia CLOSTRIDIACEAE
severe. Inoculat la cobai provoca liza ţesuturilor până la os (Stamatin, 1957). Se izolează din
boala capului mare la berbec, din leziuni de gangrenă gazoasă de la om, mai rar de la
cabaline. Au fost descrise endocardite (Durmaz et al., 2000). Produce colagenază (Mandi et al., 1964).
Clostridium sordellii. Se izoleză din sol, dar este prezent și în intestin la animale
și la om (Aldape et al., 2006). La bovine și ovine poate să determine tulburări digestive
manifestate prin enterită sau enterotoxiemie. La mieii și oi după parturiție se constată
morți subite (Lewis et al., 1996); (Clark, 2003). Sunt descrise izolări din cazuri de endocardite (Barnes
et al., 1987), artrite, peritonite și mionecrozite (Aldape et al., 2006).
Clostridium difficile. Pentru izolare necesită medii cu sânge, dar nu produce
hemoliză. Sintetizează o enterotoxină și citotoxină, fiind implicat în producerea de
enterocolite la om și animale, mai ales după terapia prelungită cu antibiotice (Båverud, 2002).
Se izolează și de la hamsteri, cobai, dar și alte categorii de animale (câini, purcei) (Buogo et
al., 1995); (Squire et al., 2013), și caii aceștia fiind considerați foarte sensibili (Båverud, 2002); (Diab, et al.,
2013). Animalele sunt considerate rezervor pentru om.

9.2. Bibliografie
1. Aldape M. J., Bryant A. E., Stevens D. L., (2006)
Clostridium sordellii Infections: Epidemiology, Clinical Findings
and Current Perspectives on Diagnosis and Treatment. Clin.
Infect. Dis., 42(11): 1436-1446.
2. Anderson D.P. (2012). Bioterrorism: toxins as weapons. J
Pharm Pract.; 25(2): 121-9.
3. Barnes P., Leedom J.M., (1987) Infective endocarditis duet
o Clostridium sordellii. Am.J.Med., 83(3): 605.
4. Båverud V., (2002) Clostridium difficile infections in
animals with special reference to the horse. A review. Vet Q.,
24(4): 203-219.
5. Bittner J. (1986). Grupul bacteriilor anaerobe patogene. În
Bacteriologie Medicală (sub redacția Bîlbîie V. și Pozsgi N.),
Editura Medicală, București, vol. II, p. 540-577.
6. Bohnel H., Gessler F. (2013). Presence of Clostridium
botulinum and botulinum toxin in milk and udder tissue of dairy
cows with suspected botulism. Vet Rec. 13;172(15): 397.
7. Buogo C., Burnes A.P., Perin J., Nicolet J., (1995) Presence
of Campylobacter spp., Clostridium difficile, Clostridium
perfringens in some litters and in a kennel population of adult
dogs. Schweizer Archiv für Tierheikunde, 137(5): 165-171.
8. Bukar A., Mukhtar M.D., Adam S.A. (2008). Current trend
in antimicrobial susceptibility pattern of Clostridium tetani
isolated from soil samples in Kano. Bayero Journal of Pure and
Applied Sciences. Volume 1(1). p. 112-115.
9. Clark S., (2003) Sudden death in periparturient sheep
associated with Clostridium sordellii. Vet. Rec., 153: 340.
10. Campbel J., Clostridium tetani (Tetanus). Antimicrobe.
www.antimicrobe.org/b.100.asp.
11. Catalan A., Espoz M.C., Cortes W., Sagua H., Gonzalez J.,
Araya J.E. (2010). Tetracycline and penicillin resistant
Clostridium perfringens isolated from the fangs and venom
glands of Loxosceles laeta: Its implications in loxoscelism
treatment. Toxicon, Volume 56, Issue 6, p. 890–896.
12. Datcu I. (1980). Tetanosul. În Boli Infecțioase (sub redacția
M. Voiculescu), Editura Didactică și Pedagofică, București, p.
264-270.
13. Daube G., Simion P., Limbourg B., Reiner K., Kaeckenbeeck
A. (1994). Typage moleculaire de Cl. perfringens. Ann. Med.
Vet., 138, 183-191.
14. Daube G. (1992). Clostridium perfringens et pathologies
digestives. Ann. Med. Vet., 136, 5-30.
15. De Vos P., Garrity G. M., Jones D., Krieg N.R., Ludwig W.,
Rainey F.A., Schleifer K.H., Whitman W.B. (2011). Bergey's
Manual of Systematic Bacteriology, vol. 3, Family
Clostridiaceae, p. 736- 765, Springer, Dordrecht, Heidelberg,
London, New York.
16. Diab S.S., Songer G., Uzal F.A., (2013) Clostridium difficile
infection in horses: a review. Vet. Microbiol., 167(1-2): 42-49.
17. Duncan A.J., Caraman R.J., Olsen G.J., Wilson K.H., (1993)
Assignement og the agent of Tizzerʹs disease to Clostridium
piliformis comb. nov. On basis of 16S rRNA analysisi. Intern J.
Syst. Bacteriol., 43: 314-318.
18. Durmaz B., Agel H. E., Sonmez E., Turkoz R., Aydin
E.,(2000) Infective endocarditis due to Clostridium histolyticum.
Clin. Microbiol., 6: 561-563.
19. Elias E. (1992). Sudden death of a ewe caused by clostridial
myositis. Isr. J. Vet., 47, 103-106.
20. Farias L., Botton S.A., Cosat M.M., Vargas A.P.C. (2012).
Molecular Identification of Clostridium chauvoei Common Filter
Paper. Acta Scientiae Veterinaire, 40(4): 1075.
21. Fix D.F. (2011). Clostridium. Medical Microbiology
Southern Illinois University Carbondale. Web.
22. Hassel B. (2013). Tetanus: Pathophysiology, Treatment and
Possibility of Using Botulism Toxin against Tetanus-Induced
Rigidity and Spasms. Toxins (Basel), 51(1): 73-83.
23. Leonida C.I., Muntean N., Ioan C. (1973). Diagnosticul de
laborator al bacteriilor patogene. EdituraMedicală, Bucureşti.

24. Lewis C. J., Naylor R., (1996) Sudden death in lambs
associated with Clostridium sordellii. Vet. Rec., 138: 262.
25. Mackintosh C., Haigh J.C., Griffin F. (2002). Bacterial
diseases of farmed deer and bison. Rev Sci Tech. (2): 249-263.
26. Mandi I., Keller S., Manahan J., (1964) Multiplicity of
Clostridium histolyticum Collagenases. Biochemistry, 3(11):
1737-1741.
27. Martin P.K., Naylor R.D. (1994). A latex agglutination test
for qualitative detection of Cl. perfringens epsilon toxin. Res. Vet.
Sci., 56, 259-261.
28. Mănescu S. (1989). Microbiologie sanitară, Editura
Medicală, Bucureşti.
29. Mesrobeanu L., Marx A., Stavri D., Teodorescu G. (1961).
Mediile de cultură în bacteriologia medicală. Ed. Medicală,
Bucureşti.
30. Miah M.S., Asaduzzaman M., Sufian M.A., Hossain M.M.,
(2011). Isolation of Clostridium perfringens Causal agents of
necrotic enteritis in chickens. J. Bangladesh. Agricol. Univ., 9(1):
97-102.
31. Muniandi C., Lakshmanan P., Mani R.M., Rathinasami S.
(2013). Standardization of proces for increased of pure and potent
tetanus toxin. J. Microbiol. Infect. Dis., 3(3): 133-140.
32. Nagano Noriyuki, Shinji Isomie, Haru Kato, Yoshimasa
Sasaki, Motohide Takahashi, Koji Sakaida, Yukiko Nagano,
Yoshichika Arakawa (2008). Human fulminant gas gangrene
caused by Clostridium chauvoei. J. Clin. Microbiol., 46(4): 1545-
1547.
33. Novak R.T., Thomas C.G. (2011). Tetanus.
http://wwwnc.cdc.gov/travel/yellowbook/ 2012/chapter-3-
infectious-diseases-related-to-travel/tetanus.htm.
34. Oguma K., Yamaguchi T., Sudou K., Yokosawa N., Fujikawa
Y. (1986). Biochemikcal classification of Clostridium botulinum
type C and D strains and their nontoxigenic derivate. App.
Environ. Microbiol., 51(2): 256-260.
35. Oneț E., Pop M., Ureche L., Răpuntean Gh. (1969)
Observații clinice asupra unui caz de cărbune emfizematos cu
localizări rare. Lucr.Șt. Inst. Agr. Cluj-Napoca, seria Med. Vet.
Zoot., p. 181-193.
36. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh. (1981). Ghid de diagnostic
în bolile infecţioase ale animalelor. Editura Ceres, Bucureşti.
37. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh., (1988) Profilaxie și
combatere în boli infecțuioase la animale. Editura Ceres,
București.
38. Popescu C., (1985) Boli Infecțioase de origine telurică la
animale. Editura Scrisul Românesc, Craiova.
39. Prevot A.R., Turpin A., Kaiser P., (1967) Les bacteries
anaerobies. Edition Dunod, Paris.
40. Quinn P.J., Carter M.E., Markey B., Carter G.R. (1994).
Clinical Vet Microbiol. Wolfe Publisching Spain by Grafos, S.A.
Arte Sobre Popel, p. 191-208.
41. Rainey F.A. (2009). In: De Vos P., Garrity G.M., Jones D.,
Krieg N. R., Ludwig W., Rainey F. A., Schleifer K. H., Whitman
W.B., Bergey's Manual of Systematic Bacteriology, second
edition, vol. 3 (The Firmicutes), Springer, Dordrecht, Heidelberg,
London, New York.
42. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București, p. 190-191.
43. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (1999). Bacteriologie specială
veterinară, Editura Baha’i, Cluj-Napoca. p. 52-75.
44. Răpuntean Gh., Baba A.I., Marica D., Răpuntean S., Pădurar
S. (1996). Caracterizarea unor tulpini de Clostridium perfringens
izolate din infecţii dizenteriforme la câini. Al 3-lea Simp.
LCSVD, Bucureşti, 91-101.
45. Răpuntean Gh., Boldizsar E. (2001) Practicum de
bacteriologie specială, Ed.Academic Pres, Cluj-Napoca, p. 47-50.
46. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005) Bacteriologie
veterinară specială. Ed. Academic Pres Cluj-Napoca, p. 76-101.
Familia CLOSTRIDIACEAE | 59
47. Satterfield B.A., Steward A.F., Lew C.S., Pickett D.O.,
Cohen M.N., et al. (2010). A quadruplex real-time PCR assay for
rapid detection and differentiation on the Clostridium botulinum
toxin genes A, B, E and F.J. Med. Microbiol., 59 (Pt. 1): 55-64.
48. Secașiu V. (2001). Boli produse de germenii din genul
Clostridium. În Boli Infecțioase ale Animalelor (sub redacția
Moga-Mânzat R.), Editura Brumar, Timișoara, p. 482-607.
49. Shukla H.D., Sharma S.K. (2005). Clostridium botulinum a
bug with beauty and weapons. Crit. Rev. Microbiol., 31(1): 11-
18.
50. Smith K. J., Skelton H. G., Hilyard E. J., et al., (1996)
Bacillus piliformis imfection (Tyzzer's disease) in a patient with
HIV-1: confirmation with 16 S ribosomal RNA sequence analysis.
J. Am. Acad. Dermatol., 34: 343-348.
51. Squire M.M., Riley T.V., (2013) Clostridium difficile
infection in humans and piglets: a 'One Health' opportunity. Curr.
Top. Microbiol., 365: 299-314.
52. Stamatin N. (1957). Microbiologie Veterinară, Editura Agro-
Silvică de Stat, București, vol. II. p. 661-794.
53. Swenson J.M., Thornsberry C., McCroskey L.M., Hatheway
C.L., Dowell V.R. Jr. (1980). Susceptibility of Clostridium
botulinum to thirteen antimicrobial agents. Antimicrob Agents
Chemother.;18(1): 13-19.
54. Tapia Conyer R., Sepulveda Amor J., Salvatierra Izaba B.,
Tapia Díaz A., Lopez Carrillo L., Canales Munoz J.L., Gallardo
Rincon H. (1991). Factors related to mortality in neonatal tetanus
in the rural area of Jalisco. Salud Publica Mex.; 33(3):207-213.
55. Tschirdewahn B., Notermans S., Wernars K., Untermann F.
(1992). The presence of enterotoxigenetic Clostridium
perfringens strains in faeces of various animals. Internat. J. Food
Microb., 14, 2, 175-178.
56. Turk J., Fales W., Miller M., Pace L., Fischer J., Johnson G.,
Kreeger J., Turnquist S., Pittman L., Rottinghaus A. (1992).
Enteric Clostridium perfringens infection associated with
parvoviral enteritis in dogs: 74 cases (1987-1990). JAVMA.;
200(7): 991-4.
57. Useh N.M., Nok A.J., Esievo K.A. (2003). Pathogenesis and
pathology of blackleg in ruminants: the role of toxins and
neuroaminidase. A short review. Vet. Q., 25(4): 155-159.
58. Useh N. M., Ajanusi J.O., Esievo K.A., Nok A.J. (2006).
Characterization of a sialidase (neuraminidase) isolated from
Clostridium chauvoei (Jakari strain). Cell. Biochem. Func., 24:
347-352.
59. Uzal F.A., Hugenholtz P., Blackall L.L., Petray S., Moss S.,
Assis R.A., Miyakawa F.M., Carloni G. (2003). PCR detection of
Clostridium chauvoei in pure cultures and in formalin-fixed,
paraffin-embedded tissues. Vet Microbiol.; 91(2-3): 239-48.
60. van Ermengem E.P. (1897). Uber einen neuen anaeroben
Bacillus und seine Beziehungen Zum Botulismus. Zeitschrift fur
Hygiene und Infektionskrankheiten 26 (1): 1–56.
61. van Immerseel F., De Buck J., Pasmans F., Huyghebaert G.,
Haesebrouck F., Ducatella R. (2004). Clostridium perfringens in
poultry: an emerging threat for animal and public health. Avian
Pathol., 33(6): 537-549.
62. Wagner B., Schallehn G. (1982). Colony morphology of
Clostridium perfringens type A. Zentralbl. Bakteriol. Microbiol.
Hyg., A, 251(4): 537-544.
63. Wilche B., Midura T., Arnon S. (1980). Quantitative
evidence of intestinal colonization by Clostridium botulinum in
four cases of infant botulism. J. Infect. Dis., 141: 419-423.
64. Williamson R. (1983). Resistance of Clostridium
perfringens to beta-lactam antibiotics mediated by a decreased
affinity of a single essential penicillin-binding protein. J Gen
Microbiol.; 129(8): 2339-42.
60 | Familia MYCOBACTERIACEAE

Cap.10. Familia MYCOBACTERIACEAE

Este constituită din bacterii aerobe sferice sau bacilare, la care ramificarea nu are
loc în condiții uzuale. Obișnuit sunt acidorezistente, găsite pe sol (Chester, 1897) în produse
lactate, sau ca paraziți (om și animale). Bacteriile din această familie, respectiv gen,
prezintă ca particularitate rezistenţa faţă de acizi, alcalii şi alcooli. Peretele celular are o
structură complexă, 60 % din compuşii chimici ai peretelui celular sunt de natură lipidică.
Acestea sunt mai ales ceruri, în compoziţia cărora intră acizi micolinici, formaţi din
lanţuri lungi, fiecare moleculă conținând între 60-90 atomi de carbon.

10.1. Genul Mycobacterium

Genul cuprinde patogeni cunoscuți care induc boli grave la mamifere, și om, cu
implicații deosebit din punct de vedere al sănătății publice și consecințelor economice în
cazul îmbolnăvirii animalelor. Numărul speciilor de Mycobacterium propuse până în
prezent (anul 2015), este de 169 iar numărul subspeciilor este 13. Toate speciile genului
sunt aerobe, nesporulate, imobile, acidorezistente, cu o creștere lentă pe medii speciale
de cultură. Unele specii sunt recunoscute ca patogene, producând boli de mult cunoscute
ca tuberculoza, lepra, paratuberculoza. Pe lângă acestea se semnalează îmbolnăviri cu
micobacterii non-tuberculoase (NTM), fiind inițiate proceduri pentru o diferențiere rapidă
a acestora de speciile recunoscute ca patogene (Wolinisky, 1979); (Diedounne, 2015).

10.1.1. M. tuberculosis, M. bovis, M. avium

Tuberculoza este o boală cunoscută din timpurile străvechi. Urme ale leziunilor
tuberculoase au fost descoperite în pulmonii mumiilor egiptene și chiar a celor pre-
columbiene. Din datele istorice mai menționăm izolarea germenului şi studierea
proprietăţilor sale de către R. Koch (1884), fiind primul care a afirmat că tuberculoza se
transmite de la omul sau animalul bolnav la cel sănătos; transmiterea experimentală la
iepure este realizată de către Villemin (1865); acidorezistenţa este semnalată de Ehrlich
(1882); atenuarea tulpinii BCG făcute de Calmette și Guérin, utilizată la producerea
vaccinului contra tuberculozei (1908-1920).
 Familia MYCOBACTERIACEAE | 61
În conformitate cu precizările taxonomice actuale următoarele specii prezintă
importanță pentru patologia omului și animalelor: M. tuberculosis, M. bovis, M. avium
(cu subspeciile: ssp. avium, ssp. paratuberculosis, ssp. silvaticum, ssp. hominissuis).
Ecologie. Mycobacteriile produc îmbolnăviri la om și la foarte multe specii de
mamifere și păsări, domestice și sălbatice, evoluând cu caracter sporadic sau sub formă
de focare endemice, mai mult sau mai puțin extinse. Sursele de infecție sunt multiple și
variate, și sunt reprezentate de animale bolnave (expectorații, lapte, carne), produse și
subproduse obținute de la acestea, diferite materiale contaminate (aer, apă, sol, particule
de praf), deșeurile de abator, resturile menajere de la cantine, spitale etc., nesterilizate și
date în hrana animalelor. Ajunse în mediul exterior, rezistă perioade variabile de timp, în
funcţie de substratul în care se găsesc şi de expunerea la acţiunea diferiţilor agenţi fizici,
chimici și biologici din mediu.
Rezistență/sensibilitate. Mycobacteriile sunt destul de rezistente la acţiunea
factorilor de mediu. Temperatura de 60oC omoară bacilii în 40 de minute, iar cea de 80oC
în 5 minute. Lumina solară directă este foarte activă, provocând moartea bacililor în 10-
24 de zile, mai ales dacă se asociază şi cu uscăciunea. În bălegar rezistă 45 de zile, în
spută 6-8 luni, în praf 90-120 zile, pe îmbrăcăminte 45 de zile. Razele UV directe duc la
inactivare în 30 de ore. Rezistă mai mult timp în cadavre şi apele de canal. Datorită
cantităţii sporite de lipide în peretele celular, bacilii tuberculozei au o rezistenţă
remarcabilă la acizi şi baze. Micobacteriile sunt natural sensibile la o serie de antibiotice
şi chimioterapice, cunoscute şi sub numele de tuberculostatice. Dintre antibiotice sunt
mai eficicace sunt streptomicina, rifampicina, cicloserina, viomicina, kanamicina,
neomicina şi gentamicina, iar dintre chimioterapice o are HIN (hidrazida acidului
izonicotinic), PAS (acidul paraaminosalicilic), etambutolul, pyrazimidina, thioacetazona
şi tiosemicarbazona (Ionică et al., 1974); (Dumitru et al., 1977); (Pop et al., 1988). În timp s-au constatat
fenomene de rezistență, chiar multiplă. La animale în mod obişnuit nu se practică
tratamente, se urmăreşte eliminarea din efectiv a indivizilor bolnavi și efectuarea unor
dezinfecții riguroase.
Morfologie. Mycobacteriile au aspectul unor bacili fini, drepţi sau uşor curbaţi, cu
mici diferenţe între specii sau biotipuri. Bacilii de tip uman au dimensiuni de 1–4/0,3–0,6
m, cei de tip bovin sunt mai scurţi şi mai groşi (2–3/0,6–0,7 m), iar cei de tip aviar sunt
62 | Familia MYCOBACTERIACEAE
mai lungi (4–5/0,3–0,4 m), formând uneori filamente, ce pot prezenta ramificaţii. În
frotiuri germenii sunt dispuşi uneori în grămezi sau şuviţe cu aspect de serpentine numite
“corzi” (Pop et al., 1981); (Răpuntean et al., 1994). Acest mod de dezvoltare se datoreşte prezenţei la
suprafaţa bacteriilor a unei glicolipide (6,6-dimycoltrehaloză), care a fost denumită «cord
factor». Peretele celular este constituit din glicolipide (micozidele A, B şi G),
peptidolipide şi peptidoglicolipide (micozidele C). Miezul peretelui este compus din
peptidoglican, arabinogalactan lipoarabinoman şi acid micolinic. Se mai identifică
substanțe ceroase. În citoplasma celulelor se observă uneori granule metacromatice,
cunoscute sub numele de «granulele lui Much» (Knaysi, 1957). Sunt neciliaţi, nesporulaţi,
necapsulaţi. Se colorează Gram pozitiv, însă în mod obişnuit pentru colorarea lor se
foloseşte metoda Ziehl-Neelsen, care ţine seama de acido-alcoolo-rezistenţa acestor
germeni. Coloranţii derivaţi din arylmetan (fucsina bazică, cristalul violet, auramin O),
formează cu lipidele parietale complexe, care rezistă la decolorarea cu acizi minerali sau
cu amestecul alcool-acid (Răducănescu et al., 1986); (Răpuntean et al., 2005). Acidorezistenţa, criteriu de
importanţă practică majoră pentru diagnostic, nu se observă la toate micobacteriile şi
variază în raport cu vârsta culturii, mediul de cultură, prezenţa unor tuberculostatice etc.
(Ionică et al., 1974); (Pop et al., 1981); (Bîlbîie et al., 1985).

Cultivare și caractere culturale. Micobacteriile nu cresc pe medii uzuale. Ele au

nevoie de medii speciale, dintre care cele mai cunoscute sunt următoarele: medii solide –
Lőwenstein, Lőwenstein–Jensen, Petragnani, Coletsos etc.; medii lichide – bulion
glicerinat, Sauton, Youmas, Dubos (Bîlbîie et al., 1985). Mediile lichide nu se utilizează în mod
curent pentru cultivarea bacililor tuberculozei şi necesită o prealabilă adaptare. Se
multiplică în condiţii optime la 37oC-38oC. Nici una din cele 3 specii (tipuri) nu este
capabilă să se dezvolte la temperatura de 25oC-32oC, ceea ce reprezintă un criteriu de
diferenţiere faţă de micobacteriile saprofite sau comensale. Viteza de multiplicare a
bacililor în mediile de cultură este mult mai lentă, comparativ cu alte bacterii. În funcţie
de timpul de dezvoltare în mediile de cultură, micobacteriile se împart în două mari
categorii: cu creştere eugonică (rapidă) şi cu creştere disgonică (lentă). Cele 3 specii au
următoarele intervale de dezvoltare în mediile de cultură: M. avium: 10–15 zile (creştere
eugonică), M. tuberculosis: 15–30 de zile (creştere eugonică), M. bovis: 30–70 zile
(creştere disgonică).
 Familia MYCOBACTERIACEAE | 63
În medii lichide (bulion glicerinat şi mediul Sauton), fiind un germen strict aerob,
cultura se dezvoltă la suprafaţa mediului, sub forma unei pelicule groase şi încreţite,
mediul rămânând limpede. Prin învechirea culturii, membrana cade la fundul tubului,
formând un depozit membranos, iar la suprafaţă se formează o nouă membrană.
Pe medii solide (mediul Lőwenstein-Jensen) coloniile prezintă particularităţi în
funcţie de specie. M. bovis şi M. avium formează colonii de tip S, netede, rotunde,
bombate sau crateriforme, opace, de culoare alb-gălbuie şi dimensiuni variabile (0,5-1
mm Ø). M. tuberculosis formează colonii de tip R, cu aspect aspru, rugos sau granular,
fiind greu omogenizabile (Ionică et al., 1974); (Bîlbîie et al., 1985); (Răpuntean et al., 1994). Speciile saprofite
sau atipice produc pigmenţi, care pot fi de culoare galbenă sau roz, la întuneric şi sunt
denumite scotocromogene (M. asiaticum, M. scrofulaceum), iar altele produc pigment
prin păstrarea la lumină şi sunt denumite fotocromogene (M. kansasii, M. marinum)
(Stamatin, 1957); (Ionică et al., 1974); (Bîlbîie et al., 1985). Speciile, respectiv tulpinile, se pot diferenţia şi
după capacitatea de creştere la regim termic diferențiat, ca şi după distribuţia acizilor
micolici şi esteri pirolici.
Proprietăţi biochimice. În practica obişnuită de diagnostic, caracterele biochimice
nu se examinează în scopul identificării micobacteriilor. Pentru diferenţierea speciilor se
pot efectua teste biochimice, dintre care unele sunt specifice numai pentru micobacterii.
Testele cel mai frecvent utilizate sunt: testul niacinei, testul TCH (thiophen-2-carboxylic
acid hydrazine), hidroliza Tween 80, producţiile de urează, catalază, nicotin-amidază,
reducerea nitraţilor şi altele.
Structură antigenică. Compoziţia chimică a micobacteriilor este mai complexă,
comparativ cu alte bacterii. Micobacteriile sunt în marea lor majoritate înrudite din punct
de vedere antigenic. O înrudire mai importantă există între M. tuberculosis şi M. bovis,
apoi între M. avium şi M. paratuberculosis. Există înrudiri şi cu micobacteriile saprofite
sau atipice, acestea putând furniza reacţii alergice nespecifice (paraalergii) în cazul
efectuării tuberculinărilor. Substanțele cu importanță în antigenitate sunt: lipidele
(cardiolipina, acizii micolici, factorul cord); micozidele sunt glicoproteine;
peptidoglicolipidele sunt reprezentate de ceruri, îndeosebi ceara D (concentrație mai
ridicată la tulpinile virulente); proteinele denumite şi tuberculoproteine, au importanță la
prepararea tuberculinelor (PPD / purified proteine derivate) folosite la evidențierea stării
64 | Familia MYCOBACTERIACEAE
de hipersensibilitate (alergie); polizaharidele au o structură complexă şi îndeplinesc mai
ales rol de haptene, care se pot cupla fie cu o proteină, când produc anticorpi responsabili
de hemaglutinarea pasivă (reacţia Middlebrook Dubos), fie cu o lipidă când se obţin
anticorpi precipitanţi.
Patogeneză. Dezvoltarea bolii clinice după infectare, în condiții de teren, depinde
atât de numărul de microorganisme virulente la care o gazdă sensibilă este expusă, dar și
de frecvența la expunere și modul de infecție, precum și starea generală de sănătate și
starea imunologică a animalului. Bacilii tuberculozei prezintă virulenţă redusă, fiind
totodată lipsiţi de toxicitate, cel puţin într-o fază primară, însă posedă, în schimb, o mare
putere sensibilizantă. Virulenţa este asigurată de “factorul cord”, o materie capsulară cu
funcţie antifagocitară, reprezentată de un lipid complex (6,6' - dimicolat de trehaloză)
(Yamagami et al., 2001). Acest factor asigură bacteriei capacitatea de colonizare iniţială, prin
rezistenţa la înglobare în polimorfonucleare şi înmulţire extracelulară.
Într-o primă fază considerată nespecifică, bacilii sunt fagocitaţi de către
polimorfonucleare, la nivelul cărora ei nu sunt distruşi, ci din contră prin intermediul unor
substanţe elaborate, reuşesc să omoare celulele respective, eliberându-se din nou în
mediul extracelular (Ionică et al., 1974); (Bîlbîie et al., 1985). Se consideră că tulpinile virulente de M.
tuberculosis, eludează mecanismele microbicide ale fagocitelor prin evadarea din
fagolisosomii fuzionați, în veziculele nefuzionate din citoplasmă (McDonough et al., 1993).

Posibilitatea de evadare din fagocite este legată de capacitatea bacililor de a preveni

acidifiera din fagolisosomi, scazându-le capacitate de a omorî bacteriile.
Într-o a doua fază considerată specifică, intervin macrofagele, exercitându-şi
funcţia fagocitară. Peretele celular bogat în lipide protejază micoorganismul în
fagolisosomi și probabil joacă un rol major în supraviețuirea în macrofage. În interiorul
acestora germenii rămân în stare vie, fiind capabili să se multiplice. Sub influenţa unor
substanţe (proteine, lipide, polizaharide) se produc modificări în structura macrofagelor,
acestea îşi măresc volumul şi se transformă în celule epitelioide și celule gigante de tip
Langhans. În consecinţă leziunea constituită capătă un aspect nodular (granulomul
tuberculos), constituit din macrofage, celule gigante, celule epitelioide și limfocite. In
continuare procesul infecțios evoluează cu formarea de granuloane, de mărimi diferite,
inclusiv cu aspect de noduli miliari (Ionică et al., 1974); (Bîlbîie et al., 1985). Bacilii se răspândesc prin
 Familia MYCOBACTERIACEAE | 65
limfonodulii regionali, iar pe cale limfatică diseminează în alte organe, ducând la
formarea altor leziuni granulomatoase. La indivizii imunocompromiși infecția are o
evoluție mai rapidă, cu răspândirea bacililor prin canalelele vasculare și limfatice,
rezultând forme generalizate, leziunile având un caracter dominant exudativ (tuberculoză
de tip Yersin).
Infecţia naturală. Este denumită tuberculoză, fiind întâlnită la toate speciile de
animale domestice și păsări, dar și la o serie de animale sălbatice din mediul natural sau
din grădini zoologice. Trebuie acordată o atenție deosebită posibilităților de contact dintre
animalele domestice și cele sălbatice, fiind amintită aici situația din Marea Britanie în
care bursucii reprezintă rezervorul silvatic pentru tuberculoza bovină (Atkins et al., 2013).

Tuberculoza a fost descrisă și la cerbi, elani, elefanți (Lyashchenko et al., 2008), bivoli sălbatici
(De Vos et al., 2001) și lei (Miller et al., 2012). Posibiltățile de apariție la aceste animale se corelează
strâns cu existența bolii la animalele domestice și la om.
Bacilii pătrund în organism pe cale respiratorie (prin aerosoli de 1-5 μm) și
digestivă (prin consum de alimente/hrană contaminate), iar transmiterea se face direct
prin coabitare și indirect prin intermediul surselor secundare de infecție (Anastasiu, 1977);

(Răpuntean S., 2008). Boala se declanșează după o perioadă de incubație lungă și evoluează
obișnuit ca o infecție cronică, sporadică sau ca endemii de focar. Se manifestată clinic
prin slăbire progresivă, hipertrofii ganglionare (la mamifere) şi o simptomatologie
polimorfă, în funcţie de localizarea şi extinderea leziunilor tuberculoase. La păsări, mai
ales la porumbei, evoluează cu forme generalizate, cu formarea de granuloame în aproape
toate organele, inclusiv cu localizări osoase, articulare și oculare. Anatomopatologic sunt
caracteristice leziunile de tip granulomatos, cu constituirea de granuloame în diferite
organe (pulmon, ficat, rinichi, glanda mamară și altele), pe seroase, articulații etc.
Receptivitatea omului şi a animalelor nu este egală faţă de cele 3 specii patogene:
cabalinele fac rar tuberculoză, sensibilitatea fiind mai pronunţată faţă de M. bovis, urmat
de M. tuberculosis şi M. avium; taurinele sunt receptive la M. bovis, celelalte specii ale
genului Mycobacterium nu produc boala, dar induc starea de sensibilizare (alergie),
generând confuzii în cazul diagnosticului alergic; ovinele se îmbolnăvesc rar cu M. bovis
şi rar cu M. avium; porcii se îmbolnăvesc cu oricare din cele 3 specii, dar sunt mai
sensibili la M. bovis (Oneț și Răpuntean, 1969); carnasierele sunt sensibile la M. bovis şi M.
66 | Familia MYCOBACTERIACEAE
tuberculosis; păsările se infectează cu M. avium (Stamatin, 1957); (Ionică et al., 1974); (Cousins et al., 2001),
iar papagalii sunt foarte susceptibili la M. tuberculosis (Washko et al., 1998).
Omul este receptiv la M. tuberculosis şi M. bovis (Anastasiu, 1977); (Bîlbîie et al., 1986). Mai
frecvent se întâlnește forma pulmonară, cunoscută și sub denumirea de ftizie (phthinein
= împrăștiere la distanță). Datorită scăderii marcante în greutate a bolnavilor, tuberculoza
mai era denumită și ”consumtivă” (Lerner et al., 2003). Se subliniază faptul că omul poate
constitui sursă de infecție pentru animale. În 2011 au fost infectate bovine din 3 ferme
diferite, iar investigațiile epidemiologice au demonstrat că omul a fost sursa de infecție
(Romero et al., 2011).

Diagnostic. Operațiunea de diagnostic este orientată în două mari direcții:

diagnosticul bolii clinice și detecția bolii subclinice. Se expediază laboratoarelor organe
cu leziuni, lapte, expectoraţii, conţinut ganglionar, conţinut din leziuni externe deschise,
cadavre de animale mici.
Examen alergic. Se practică în condiții de teren și se urmăreşte depistarea stării de
alergie prin inocularea i.d. a tuberculinei în doză de 0,1 ml. În funcţie de specia de
animale, interpretarea se face la 48-72 de ore, apreciind îngroşarea pliului cutanat la locul
inoculării şi caracterul reacţiei locale (edem moale, păstos sau dur, uneori cu necroză
locală). Tuberculinările se fac la bovine, porcine şi găini, dar se pot efectua şi la alte specii
de animale (Pop et al., 1981).
Examen bacterioscopic. Se efectuează frotiuri ce se colorează prin metoda Ziehl-
Neelsen. Prezintă semnificaţie diagnostică prezenţa de bacili acido-alcoolo-rezistenţi, cu
dispunere sub formă de grămezi sau fagocitaţi, eventual sub formă de corzi. Asemenea
aspecte sunt mai frecvent întâlnite la păsări şi animale de blană. Se va ţine seama de faptul
că la animalele mari, mai ales la bovine, leziunile sunt paucibacilare (sărace în germeni).
Din probele de lapte, frotiurile se vor efectua după îmbogăţire, fie din depozitul obţinut
după centrifugare, fie din inelul de suprafaţă obţinut după tratarea cu diferiţi solvenţi (Pop
et al., 1981); (Pop et al., 1988).

Examen bacteriologic. Se efectuează însămânţări pe medii speciale, cel mai

frecvent pe mediul Lõwenstein-Jensen. Dacă probele nu sunt contaminate cu alţi germeni,
însămânţările se fac direct, iar dacă sunt contaminate cu alţi germeni, se face tratamentul
de decontaminare (metoda Saenz-Costil sau Petroff). Din fiecare probă se însămânţează
 Familia MYCOBACTERIACEAE | 67
4 tuburi (2 glicerinate şi 2 neglicerinate), iar din fiecare categorie, un tub este aerat (dop
cu fir) şi unul neaerat (dop cu închidere ermetică). Tuburile se incubează la 37oC, se
examinează zilnic, până la cca. 2 luni de zile.
Examen histopatologic. Urmăreşte evidenţierea leziunilor caracteristice
granulomului tuberculos. Se constată o zonă centrală de cazeificare, înconjurată de
limfocite, celule epitelioide şi celule gigante de tip Langhans. La păsări, structura
histologică a nodulului tuberculos se deosebeşte de cea a mamiferelor, prin prezenţa unui
strat compact de celule gigante, cu aspect de plasmodiu în jurul focarului necrotic şi cu
nucleii aşezaţi central sau la un pol al celulei (la mamifere nucleii sunt dispuşi în coroană).
Infecţia experimentală. Se practică pentru a diferenţia specia de Mycobacterium
care a produs infecţia. Materialul de inoculat se supune tratamentului de decontaminare,
la fel ca în cazul însămânţărilor, pentru a distruge flora bacteriană de asociaţie (Pop et al.,

1981). Animalele folosite pentru experiment sunt cobaiul, iepurele, găina şi porumbelul.
Produsele patologice se inoculează s.c., în cantitate de 0,5-1 ml, în regiunea inghinală, în
apropierea limfonodulilor (la iepure şi cobai) şi s.c. la păsări. Animalele sunt urmărite
până la 90 de zile, se supun examenelor clinice şi tuberculinărilor, iar după moarte sau
sacrificare, se efectuează examene bacterioscopice, bacteriologice şi histopatologice.
Alte examene. Ca metode serologice pot fi folosite ELISA, RFC, imunodifuzia în
gel de agar, aglutinare, floculare, IF, PCR etc. La examenul citologic se poate depista
mononucleoză şi limfocitoză, cu prezenţa de celule gigante în sânge, în exsudate, în
lichidul cefalorahidian, în lapte etc. Se mai pot efectua teste de transformare blastică,
inhibarea migrării macrofagelor, spoligotiparea (profilul genelor 16S-23S, spacer region
rRNA), analiza prin RFPL (Restriction Fragment Lenght Polymorphism) și altele.

10.1.2. M. avium ssp. paratuberculosis (ex M. paratuberculosis)

Denumit şi Mycobacterium johnei sau bacilul paratuberculozei, a fost izolat prima

dată în 1910–1912 de Twort şi Ingram, după ce boala fusese descrisă de către Johne şi
Frothingham (1895). Sub raport taxonomic, în baza înrudirilor antigenice cu specia M.
avium (numit şi complex avium), s-a propus ca aceasta să se subdividă în subspecii: M.
avium ssp. avium, M. avium ssp. paratuberculosis (MAP), M. avium ssp. silvaticum (Thorel
et al., 1990) și M. avium ssp. hominissuis (Mijs et al., 2002).
68 | Familia MYCOBACTERIACEAE
Ecologie. Bacilul paratuberculozei este un germen obligatoriu parazit, fiind prezent
în intestinul animalelor bolnave. Contaminarea mediului se face în deosebi de către
animalele bolnave care elimină, prin fecale, cantităţi foarte mari de germeni (108
bacili/gram). Odată cu izolarea unor tulpini de M. paratuberculosis de la primate
subumane şi de la oameni cu „boala Crohn” paratuberculoza a început să capete şi o
importanţă socială, fiind considerată o zoonoză. La vacile de lapte germenul a fost
detectat în salivă (Sorge et al., 2012). De la porumbelul de pădure (Columba palumbus) s-au
izolat micobacterii micobactin-dependente, ceea ce complică și mai mult problemele
legate de sursele de infecție (Miciora, 1995). Lucrări mai recente subliniază rolul iepurilor
(Daniels et al., 2003) dar şi a altor animale ca rezervoare naturale (rumegătoare sălbatice) (Davidson
et al., 2004); (Fraquelli et al., 2005), chiar păsări și nevertebrate. Izolarea germenului din fetuși,
spermă și uter, sugerează o posibilă transmitere verticală (Larson et al., 1970); (Sweeney et al., 1995).
Rezistenţa/sensibilitate. Bacilii sunt foarte rezistenţi în mediul exterior. Ei rezistă
în gunoiul de grajd 1-3 ani, pe păşuni pot supravieţui până la 2-3 ani, în sol 11-18 luni,
iar în materialul patologic păstrat în congelator până la 5 ani. Dezinfectantele active sunt
formolul şi fenolul 5%, sublimatul 2‰, clorura de var 10%. La ultrasunete se
dezintegrează în 14 minute (Savuţa, 2000).
Morfologie. Bacilul paratuberculozei are aspectul unui cocobacil scurt, cu o
lungime de 1–2/0,5 m, necapsulat, nesporulat, neciliat, Gram pozitiv, dar care se
colorează prin metoda Ziehl–Neelsen, fiind un germen acido-alcoolo rezistent.
Acidorezistenţa este inconstantă semnalându-se, pe de o parte tulpini polimorfe, care nu
se colorează uniform prin metoda Ziehl–Neelsen, şi pe de altă parte tulpini
neacidorezistente (Răpuntean et al., 2005).
Cultivare și caractere culturale. Bacilul paratuberculozei se cultivă cu greutate,
necesitând medii speciale pe bază de ovalbumină (Lõwenstein, Petragnani), la care
trebuie adăugat extracte din alţi germeni acidorezistenţi inactivaţi. De regulă acestea se
obţin din M. phley. În ultimul timp acestea au fost înlocuite cu extracte purificate, numite
micobactine, încât se spune că germenul este dependent de micobactină (Lambrecht et Collins,
1992). Dintre micobactinele testate cea mai bună s-a dovedit micobactina J, extrasă din M.
paratuberculosis, care stimulează creşterea tulpinilor insensibile la alte tipuri de
micobactină (Whipple et al., 1991); (Miciora, 1995). În medii lichide cultura se dezvoltă în 2–3 luni,
 Familia MYCOBACTERIACEAE | 69
cu formarea la suprafaţă a unei membrane groase şi încreţite, care după 3–4 luni se depune
la fundul tubului, fără a tulbura mediul, formând un depozit abundent. Pe medii solide se
formează colonii, care devin vizibile după minimum 4–6 săptămâni. Iniţial coloniile sunt
mici (1–2 mm), strălucitoare, albe, de tip S, apoi odată cu învechirea, devin de tip R, cresc
în dimensiuni (3–5 mm), au marginile neregulate, cu suprafaţa uscată, mamilată. Uneori
culturile vechi prezintă un pigment gălbui sau portocaliu, întâlnit mai frecvent la tulpinile
ce se izolează de la ovine [82].
Proprietăţi biochimice. Se practică rar pentru identificare, existând unele diferențe
între tulpini (Chiodini, 1986). Reacţia este, în general, pozitivă la testele: urează, niacină,
arilsulfatază, pirazinamidază şi acid fosfatază, și este negativă la testele: catalazei stabil
la cald, hidroliza Tween- 80. Reducere nitratul și teluritul. Dependența de micobactină
(chelat fier proteină) este un criteriu important pentru identificarea tulpinilor (Lambrecht et

Collins, 1992).

Structură antigenică. M. paratuberculosis posedă antigene comune cu celelalte

micobacterii, îndeosebi cu M. avium. Prin contraimunelectroforeză s-au evidenţiat 44 de
antigene, din care numeroase sunt comune cu M. avium şi unele cu M. bovis. Aşa se
explică, pe de o parte, reactivitatea crescută la PPD aviar şi la PPD bovin a animalelor
bolnave de paratuberculoză, şi pe de altă parte, motivul pentru care vaccinarea contra
paratuberculozei se face numai în efective indemne de tuberculoză (Miciora, 1995). Au fost
identificate și caracterizate încă trei antigene (9 kDa, 15kDa, 30 kDa) (Willemsen et al., 2005).

Răspunsul imun este atât de tip umoral, cât și celular.

Patogeneză. Germenii pătrund în organism pe cale bucală. În câteva săptămâni
după infecție, începe multiplicarea la nivelul pereților intestinului subțire. În funcție de
rezistența individuală, infecția este eliminată sau animalul rămâne infectat, ca purtător
clinic sănătos. Germenul acţionează prin virulenţă, multiplicarea având loc la nivelul
mucoasei intestinale şi a limfonodurilor mediastinali. Germenii sunt fagocitaţi, dar rezistă
în interiorul macrofagelor fiind răspândiţi preponderent în submucoasa din regiunea
ileocecală şi limfonodulii adiacenţi. Ileonul şi colonul sunt segmentele intestinale cele
mai frecvent afectate, cu extindere treptată la rect. Mucoasele afectate se îngroaşe ca
urmare a infiltraţiilor celulare. In mecanismul patogenetic intervin fenomene imune
mediate celular şi se instalează starea de hipersensibilitate (alergie). Se dezvoltă şi
70 | Familia MYCOBACTERIACEAE
anticorpi circulanţi, decelabili prin RFC. Izolarea germenului din tractusul genital mascul
sau femel, a dus la supoziţia unei infecţii congenitale. Se menţionează faptul că în timpul
anergiei bacilii se localizează în cotiledoane, putând provoca placentite şi avorturi. Dacă
infecţia se face în perioadele timpurii ale gestaţiei se induce fenomenul de toleranţă
imunologică (Miciora, 1995). Infecția se poate transmite vertical la făt (Larson et al., 1970), dacă
materialul seminal este infectat (Sweeney et al., 1995). Transmiterea intrauterină a fost descrisă
și la căprioară (van Kooten et al., 2005).
Infecţia naturală. Este denumită paratuberculoză sau boala lui Johne. Îmbolnăviri
au fost descrise la oaie, capră, porc, ren, bivol, cal, catâr, cămilă, gazelă, antilopă, vulpe,
nevăstuică, zebu şi cerb. Îmbolnăviri au fost descrise și la maimuțe (Maccaca arctoides)
(McClure et al., 1987). Recent, paratuberculoza diseminată a fost diagnosticată și la vidre (Matos et
al., 2013). La toate speciile de animale, boala evoluează cronic, manifestată dominant prin
diaree (rebelă la tratament) şi slăbire progresivă până la cașexie (cu toate că apetitul se
menține ridicat), iar morfopatologic prin enterită proliferativă și leziuni nodulare în
limfodorile mezenterice.
În prezent se fac unele asocieri între paratuberculoză şi boala Crohn la om (Chiodini,
1989); (Miciora, 1995). Studii recente indică o posibilă corelație între MAP și scleroza multiplă
la om (Frau et al., 2013). Mai recent, este investigat posibilul său rol în diabetul zaharat, colita
ulcerativă și sindromul colonului iritabil, probabil ca rezultat al inflamației cronice
intestinale (St. Croix Valley Farm, 2011).
Diagnostic. Animalele suspecte se supun examenului alergic și serologic. Pentru
confirmare se expediază laboratoarelor probe de fecale, raclaj de mucoasă rectală, probe
de sânge (pentru depistarea anticorpilor), iar după moarte sau sacrificare se prelevează
porţiuni de intestin (ileon) şi ganglioni mezenterici (Pop et al., 1981); (Răpuntean et al., 2005). În
condiții de teren se face examen alergic, ce constă din inocularea i.d. de johnină (cultură
de M. paratuberculosis tratată termic și purificată - PPD), ca test unic, sau se fac inoculări
concomitente cu tuberculină de tip aviar şi de tip bovin, în funcţie de situaţia
epidemiologică. La examenul bacterioscopic (frotiuri ce colorează prin metoda Ziehl-
Neelsen), are semnificație prezenţa de bacili în număr mare, de dimensiuni mici, cu
dispunerea în grămezi, înglobaţi în macrofage (Răpuntean., 2005). În lipsa evidențierii
dispunerii sub formă de grămezi (cel puțin 3 germeni), diagnosticul nu se susține (Standarde
 Familia MYCOBACTERIACEAE | 71
OIE/2000). Se va avea în vedere faptul că eliminarea germenilor se face intermitent, motiv
pentru care examenele se repetă. În vederea izolării tulpinilor se fac însămânțări pe medii
adecvate (Lõwenstein, Herroldʹs cu micobactină) (materialul pentru însămânţat se
tratează pentru decontaminare). Se urmăreşte modul de dezvoltare al culturilor în timp,
tipul coloniilor şi aspectul în mediul lichid. Tuburile se urmăresc timp de 15 săptămâni
(Pop et al., 1981). Evidențierea anticorpilor se face prin RFC, cu menţiunea că se procedează
iniţial la inactivarea antigenului 30 de minute la 60oC. Alte teste serologice practicate:
ELISA sau imunodifuzia în gel de agar (AGID). Amplificarea ADN-ului, secvenţa de
ADN selecţionată pentru test este IS900, care prezintă situsuri specifice pentru inserţia
unor enzime de restricţie, particularitate ce permite folosirea unor tehnici şi mai fine de
identificare, bazate pe digestie enzimatică şi analiza fragmentelor de restricţie prin
electroforeza în gel (Savuţa, 2000). Prin aceste tehnici se diferențiază tulpinile bovine, care
sunt mai omogene, de cele izolate de la ovine/caprine care sunt mai heterogene (Sevilla et al.,
2007). Prin tehnica PCR se urmărește identificarea secvenței IS900, care permite
diferențierea dintre M. paratuberculosis, M. avium și M. silvaticum. Testul ELISA, în
varianta indirectă, este recunoscută ca o metodă rapidă de diagnostic, fiind utilizată ca
test de supraveghere epidemiologică. Se mai practică examen histopatologic, contra-
imunelectroforeza şi imunodifuzia în gel de agar nutritiv (Miciora, 1995). Un studiu care
vizează depistarea MAP din saliva bovinelor, deschide noi premise în ceea ce privește
posibilitățile de diagnostic (Sorge et., 2013).

10.1.3. Mycobacterium leprae

Boala produsă de acest germen (bacilul lui Hansen) a afectat omenirea din timpuri
străvechi, lepra fiind una dintre cele mai terifiante boli din istorie, datorită rănilor mari,
deschise și a deformațiilor oribile pe care le produce (Hansen, 1880). Primele atestări ale
prezenței bolii provin din papirusurile egiptene (600 î.Hr.), iar strategia utilizată pentru a
preveni răspândirea bolii, era în trecut, izolarea obligatorie a pacienților leproși în colonii
(Lastoria et al., 2014).

Ecologie. Se bănuiește că bacteria trăiește pe sol, dar datorită faptului că nu poate

fi cultivată, este o ipoteză greu de probat (Primm et al., 2004). Lepra este endemică în unele
țările tropicale, mai ales în cele subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Numărul cazurilor
72 | Familia MYCOBACTERIACEAE
înregistrate demonstrează o incidență crescătoare (WHO, 2014). Prezintă sensibilitate la unele
medicamente (dapsonă, rifampicină, clofazimină), se previne leziunile nervilor,
deformarea, invaliditatea și transmiterea (WHO, 2014).
Morfologie și cultivare. Formă de bacili, cu marginile paralele și capetele rotunjite,
acoperiți cu un strat ceros și se colorează Gram-pozitiv. Sunt ușor de detectat prin
colorarea Fite-Faraco (Ooi et al., 2004). Nu a putut fi cultivat in vitro. Germenii se multiplică
în perniţa plantară a unor şoareci (Levy et al., 2006), la tatou (Dasypus novemcinctus) și primate
non-umane.
Patogeneză și infecția naturală. Germenii sunt paraziţi obligatoriu şi produc lepra
la om, având un tropism particular pentru piele, producând leziuni ce duc la mutilare.
Leziunile sunt localizate la nivelul extremităților, mai ale degetelor și feței. Se consideră
că la indivizii infectați, are loc ”oprirea” sistemului imunitar, ceea ce îi permite să se
dezvolte fără să fie atacată (suprimă activarea celulelor T) (Moura et al., 1997). Există tentația
ca lepra să fie considerată o boală ”a trecutului”, dar anual sunt raportate sute de mii de
noi cazuri, iar modul de transmitere rămâne un mister. Infecția se dezvoltă foarte lent, de
la șase luni la zece ani (WHO, 1995); (WHO, 2000).
Lepra dobândită în mod natural a fost raportată la diverse specii de animale
sălbatice: armadillo (Frota et al., 2012) și la specii de primate non-umane: cimpanzei (Ishii et al.,

2011), maimuțe cenușii și macaci, ceea ce sugerează încadrarea leprei ca zoonoză (Rojas-

Espinosa et al., 2001). Abia în 1975 a fost raportat primul caz de transmitere a leprei de la animal
la om, ulterior fiind depistate și altele (Truman et al., 2011). Boala a fost diagnosticată recent și
la câine (Dedola et al., 2014). Experimental poate fi transmisă la iepuri și rozătoare (Rojas-Espinoza
et al., 2001).

La pisici au fost descrise cazuri de îmbolnăviti, cu producerea de noduli solitari sau

multipli, localizați subcutanat, care au tendița de a ulcera. Agentul etiologic este
considerat M. lepraemurium, fiind preluat de către pisici de la șobolanii sau șoarecii
capturați (Rojas-Espinosa et al., 2001).

10.2. Bibliografie

1. Anastasatu C. (1977). Epidemiologia tuberculozei. În Tratat
de Ftiziologie (sub redacția V. Moisescu), Ed. Dacia Cluj-Napoca,
p. 21-33.
2. Atkins P.J., Robinson P.A., (2013) Bovine tuberculosis and
badgers in Britain: relevance of the past. Epidemiol Infect.;
141(7):1437-1444.
3. BacMap: An Interactive Atlas for Exploring Bacterial
Genomes.
http://wishart.biology.ualberta.ca/BacMap/cgi/getSpeciesCard.cg
i?accession=NC_002677&ref=index_12.html
4. Bîlbîie V., Algeorge G. (1985). Genul Mycobacterium, in:
Bacteriologie medicală, vol.II, Editura Medicală, Bucureşti, p.
520-539.
5. Chester F.D. (1897). Report of mycologist: bacteriological
work. Delaware Agricultural Experiment Station Bulletin, 9, 38-
145.
6. Chiodini R. J. (1986). Biochemical characteristics of various
strains of Mycobacterium paratuberculosis. Am. J. Vet. Res.,
47(7): 1442-1445.
7. Chiodini R.J. (1989). Crohn’s disease and mycobacterioses:
a review and comparioson of two disease entities. Clin. Microb.
Rev., 1, 90-117.
8. Cousins D.V. (2001). L’infection due à Mycobacterium bovis
chez les animaux domestiques et sa prophylaxie. Rev. sci.tech.
Off. int. Epiz., 20, (1), 71-85.
9. Daniels M.J., Lees J.D., Hutchings M.R., Greig A. (2003).
The ranging behaviour and habitat use of rabbits on farmland and
their potential role in the epidemiology of paratuberculosis. The
Veterinary Journal, 165, p. 248-257.
10. Davidson W.R., Manning E.J.B., Nettles V.F. (2004). Culture
and serologic survey for Mycobacterium avium ssp.
paratuberculosis infection among southeastern with-tailed deer
(Odocoileus virginianus). J. Wildl. Dis., 40, (2), p. 301-306.
11. Dedola C., Zobba R., Pinna Parpaglia M. L., Chessa B.,
Antuofermo E., Polinas M., Pittau M., Alberti A., (2014) First
report of canine leprosy in Europe: molecular and clinical traits.
Vet Rec.; 174(5):120.
12. De Vos V., Bengis R.G., Kriek N.P., Michel A., Keet D.F.,
Raath J.P., Huchzermeyer H.F. (2001). The epidemiological in
free-ranging African buffalo (Syncerus caffer) in the Krüger
National Park, South Africa. Onderstepoort J. Vet. Res., 68(2):
119-130.
13. Diedounne A. (2015). Atipical Mycobacterial Infection.
Medscape Drogs & Diseases. www.emedicine.medscape.com/
14. Dumitru S., Bungețianu G. (1977). Chimioterapia
antituberculoasă. În Tratat de Ftiziologie (sub regacția V.
Moisescu), Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 540-547.
15. Fraquelli C, Bregoli M., Carpi G., Ostanello F., Pasolli C.,
Pozzato N., Rosati S. (2005). Epidemiology of paratuberculosis
in two red deer (Cervus elaphus) populations of Trentino
(Northern Italy). 8th International Colloquium on
Paratuberculosis, Section 6 Epidemiology.
16. Frau J., Cossu D., Coghe G., Lorefice L., Fenu G., Melis M.,
Paccagnini D., Sardu C., Murru M., Tranquilli S., Marrosu M.,
Sechi L., Cocco E. (2013). Mycobacterium avium ssp.
paratuberculosis and multiple sclerosis in Sardinian patients:
epidemiology and clinical features. Mult Scler.; 19(11): 1437-42.
17. Frota C.C., Lima L.N., Rocha Ada S., Suffys P.N., Rolim
B.N., Rodrigues L.C., Barreto M.L., Kendall C., Kerr L.R.,
(2012). Mycobacterium leprae in six-banded (Euphractus
sexcinctus) and nine-banded armadillos (Dasypus novemcinctus)
in Northeast Brazil. Mem Inst Oswaldo Cruz.; 107 Suppl 1:209-
13.
18. Hansen G. A., (1880) Bacillus leprae. Wirchows archiv. Fur
pathologische anatomie und physiologie und fur klinische
medizin, 79, 32-34.
19. Ionică C., et al., (1974) Tuberculoza animalelor domestice.
Editura Ceres, Bucureşti.
Familia MYCOBACTERIACEAE | 73
20. Ishii N., Udono T., Fujisawa M., Idani G., Tanigawa K.,
Miyamura T., Suzuki K. (2011). Leprosy in a chimpanzee. Nihon
Hansenbyo Gakkai Zasshi.; 80(1):29-36.
21. Lambrecht R.S., Collins M.T. (1992). Mycobacterium
parayuberculosis. Factors that influence mycobactin dependence.
Microbiol. Infect. Dis., 15(3): 239-246.
22. Larson A.B., Kopecky K.E. (1970). Mycobacterium
paratuberculosis in reproductive organs and semen of bulls. Am.
J. Vet. Res., 31, 255–258.
23. Lastoria J.C., Morgado de Abreu M.A.M. (2014). Leprosy:
review of the epidemiological, clinical, and etiopathogenic
aspects. Part 1. An Bras Dermatol.; 89(2):205-18.
24. Lerner K.L., Lerner B.W. (Editors) (2003). World Of
Microbiology And Immunology. Vol. 2, Tuberculosis, p. 557.
25. Levy L., Ji B. (2006). The mouse foot-pad technique for
cultivation of Mycobacterium leprae. Lepr. Rev., 77(1): 5-24.
26. Lyashchenko K.P., Greenwald R., Esfandiari J., et all.,
(2008). Tuberculosis in elephants : antibody responses to defined
antigens of Mycobacterium tuberculosis potential for early
diagnosis and monitoring of tratment. Clin. Vaccine Immunnol.,
13(7): 722-732.
27. McDonough K.A., Kress Y., Bloom B.R. (1993).
Pathogenesis of tuberculosis: interaction of Mycobacterium
tuberculosis with macrophages. Infect. Immun., 61(7): 2763-
2773.
28. McClure H.M., Chiodini R.J., Anderson D.C., Swenson
R.B., Thayer W.R., Coutu J.A. (1987). Mycobacterium
paratuberculosis infection in a colony of stumptail macaques
(Macaca arctoides). J. Infect. Dis., 155(5): 1011-1019.
29. Matos A.C., Figueira L., Martins M.H., Matos M., Alvares
S., Pinto M.L., Coelho A.C. (2013). Disseminated
Mycobacterium avium ssp. paratuberculosis infection in two wild
Eurasian otters (Lutra lutra L.) from Portugal. J Zoo Wildl Med.;
44(1): 193-5.
30. Miciora R. (1995) Paratuberculoza: metode de diagnostic,
supraveghere şi combatere. Metode şi tehnici sanitar veterinare,
LCSVD Bucureşti, 4, 11-30.
31. Mijs W., de Haas P., Rossau R., van der Laan T., Rigouts L.,
Portaels F., van Soolingen D. (2002). Molecular evidence to
support a proposal to reserve the designation Mycobacterium
avium subsp. avium to bird-type isolates and M. avium subsp.
hominissuis for the human/ porcine type of M. avium.
International Journal of Systematic and Evolutionary
Microbiology, 52: 1505–1518.
32. Miller M., Joubert J., Mathebula N., DeKlerk-Lorist L. M.,
Lyashchenko K. P., Bergis R., van Helden P., Hofmeyer M., Olea-
Popelka F., Greenwald R., Esfandiari J., Buss P. (2012). Detection
of antibodies to tuberculosis antigens in free-ranging lions
(Pantera leo) infected with Mycobacterium bovis in the Krüger
National Park, South Africa. J. Zoo. Wild. Med., 43(2): 317-323.
33. Moura A., Mariano M. (1997). Lipids from Mycobacterium
leprae cell wall suppress T-cell activation in vivo and in vitro.
Immunology, 92. 429-436.
34. Ooi W., Srinivasan J. (2004). Leprosy and the peripheral
nervous system: basic and clinical aspects. Muscle and Nerve.
393-409.
35. Oneț E., Răpuntean Gh. (1969). Cercetări anatomo-
patologice, histo-patologice și bacteriologice în tuberculoza
porcului. International Pig Veterinary Society, First Congress,
Cambridge.
36. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh. (1981). Ghid de diagnostic
în bolile infecţioase ale animalelor. Editura Ceres, Bucureşti.
37. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh. (1988). Profilaxia şi
combaterea în boli infecţioase la animale. Editura Ceres,
Bucureşti.
38. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh., Oneţ E. (1988). Încercări
de tratament la porumbelul domestic pe bază de tuberculostatice.
Buletin IACN-ZMV, p. 95-99.
74 | Familia MYCOBACTERIACEAE
39. Primm T.P., Lucero C.A., Falkinham J.O. III. (2004). Health
impacts of environmental mycobacteria. Clin. Microbiol. Rev. 17:
98-106.
40. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București, p. 155-167.
41. Răpuntean Gh., Baba A.I., Rotaru O., Spânu O., Dumitru C.,
(1994). Tuberculoza la dihorul alb (Mustella putorius furo):
Investigaţii bacteriologice şi experimentale. Bul. USACN-ZMV,
48, 201-207.
42. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Bacteriologie
veterinară specială. Editura Academic Pres Cluj-Napoca, p., 103-
119.
43. Răpuntean S. (2008). Tuberculoza: în Dicționar de
Epidemiologie Veterinară, Editura Academic Pres, Cluj-Napoca,
p. 106.
44. Rojas-Espinosa O., Lovik M. (2001). Mycobacterium leprae
and Mycobacterium lepraemurium infections in domestic and
wild animals. Rev Sci Tech.; 20(1): 219-51.
45. Romero B., Rodriguez S., Bezos J., Diaz R., Copano M. F.,
Merediz I. (2011). Humans as source of Mycobacterium
tuberculosis infection in cattle, Spain (letter). Emerg Infect Dis.,
Vol. 17, No. 12. http://dx.doi.org/10.3201/eid1712.101476
46. Savuţa Gh. (2000). Cercetări privind valoarea de diagnostic
a diferitelor metode utilizate în diagnosticul paratuberculozei la
oi. Teză de doctorat, Iaşi.
47. Sevilla I., Garrido J.M., Geijo M., Juste R.A. (2007). Pulsed-
fild gel electrophoresis profile homogeneity of Mycobacterium
avium ssp. paratuberculosis isolated from cattle and heterogeneity
of those from sheep and goats – BMC Microbiol., 12, p. 7-18.
48. Sorge U.S., Lissemore K., Godkin A., Jansen J., Hendrick S.,
Wells S., Kelton D.F. (2012). Risk factors for herds to test positive
for Mycobacterium avium ssp. paratuberculosis-antibodies with
a commercial milk enzyme-linked immunosorbent assay (ELISA)
in Ontario and western Canada. Can Vet J.; 53(9): 963–970.
49. Stamatin N. (1957). Microbiologie Veterinară, Editura Agro-
Silvică de Stat, București, vol. II. p. 438-569.
50. St. Croix Valley Farm, River Falls, WI, USA.
mbclicker@msn.com. (2011). Successful treatment of
asymptomatic or clinically terminal bovine Mycobacterium
avium sspecies paratuberculosis infection (Johne's disease) with
the bacterium Dietzia used as a probiotic alone or in combination
with dexamethasone: Adaption to chronic human diarrheal
diseases. Virulence.; 2(2): 131-43.
51. Sweeney R.W., Whitlock R.H., Buckley C.L., Spencer P.A.,
(1995). Evaluation of a commercial enzymelinked
immunosorbent assay for the diagnosis of paratuberculosis in
dairy cattle. J. Vet. Diagn. Invest., 7, 488–493.
52. Thorel M.F., Krichevsky M., Levy-Frebault V.V. (1990).
Numerical taxonomy of mycobactin-dependent mycobacteria,
emended description of Mycobacterium avium, and description of
Mycobacterium avium subsp. avium subsp. nov., Mycobacterium
avium subsp. paratuberculosis subsp. nov., and Mycobacterium
avium subsp. silvaticum subsp. nov. Int J Syst Bacteriol 40, 254–
260.
53. Truman R.W., Singh P., Sharma R., Busso P., Rougemont J.,
Paniz-Mondolfi A., Kapopoulou A., Brisse S., Scollard D.M.,
Gillis T.P., Cole S.T. (2011). Probable zoonotic leprosy in the
southern United States. N Engl J Med.; 364(17):1626-33.
54. van Kooten H.C.J., Mackintosh C.G., Koets A.P. (2005).
Intra-uterine transmission of paratuberculosis in farmed red deer
– 8th International Colloquium on Paratuberculosis, Section 6
Epidemiology.
55. Washo M.R., Hoefer H., Kihen E.T., Amstrong D.,
Dorsinville G., Frieden R.T. (1998). Mycobacterium tuberculosis
Infection in a Green-Winged Macaw (Ara chloroptera): Report
with Public Health Implications. J. Clin. Microbiol., 36(4): 1101-
1102.
56. Whipple D.L, Callihan D.R, Jarnagin J.L. (1991).
Cultivation of Mycobacterium paratuberculosis from bovine
fecal specimens and a suggested standardized procedure. Journal
of Veterinary Diagnostic Investigation, 3: 368–373.
57. Willemsen P.T.J., Westerveen J.F., Dinkla A., Bakker D.,
Kant A., Thole J.E.R. (2005). Identification and characterisation
of novel antigens of M. paratuberculosis - 8th Internat. Colloq. on
Paratuberculosis, Copenhagen, Denmark: August 14-17, Section
5: Diagnosis.
58. Wolinsky E. (1979). Nontuberculosis mycobacteria and
associate diseases. Am. Rev. Respir. Dis., 119(1): 107-109.
59. Wood P.R., Jones S.L. (2001). BOVIGAM: an in vitro
cellular diagnostic test for bovine tuberculosis. Tuberculosis
(Edinb.) 81(1-2): 147-155.
60. Yamagami H., Matsumoto T., Fujiwara N., Arakawa T.,
Kaneda K., Yano I., Kobayashi K. (2001). Trehalose 6,6' –
Dimicolate (Cord Factor) of Mycobacterium tuberculosis Induces
Foreign-Body-and Hypersesitivity – Type Granulomas in Mice.
Infect. Immun., 69(2): 810-815.
61. *** OIE (2000). Paratuberculoza: în Manual de standard al
testelor de diagnostic și produse biologice; Secțiunea 2.2., cap.
2.2.6., p. 251-258.
62. *** OIE (2014). Terrestrial Manual 2008. Chapter 2.1.11.
Paratuberculosis (Johne’s disease).
http://www.oie.int/fileadmin/Home/eng/Health_standards/tahm/
2.01.11_ PARATB.pd.
63. *** WHO (1995). Leprosery disabilities: magnitude of the
problem. WHO Weekly Epidemiol. Rec., 269-275.
64. *** WHO (2000). WHO Weekly Epidemiol. Rec., 75: 226-
231.
65. ***WHO (2014). Leprosy Today.
http://www.who.int/lep/en/
 Familia NOCARDIACEAE | 75

Cap.11. Familia NOCARDIACEAE

Sunt bacterii destul de răspândite, cele mai multe sunt saprofite. Prima specie a fost
descrisă de Nocard (Nocard, 1888). Prezintă importanță pentru sol, deoarece descompun
materia organică moartă în substanțe simple, care pot fi preluate și reciclate de către plante
(Saubolle et al., 2003). Pot trăi ca și comensali la artropode sau vertebrate. Sunt aerobe, Gram-
pozitive, găsite obișnuit în sol și apă (Stackebrandt et al., 1997). Morfologic au aspect de
cocobacili, dar și forme filamentoase (Kulich et al., 2007). Majoritatea conțin acizi micolinici în
peretele celular și pot fi confundate cu micobacteriile (AIDS, 2007). Prezintă importanță
genurile Nocardia și Rhodococcus.

11.1. Genul Nocardia

Genul este într-o continuă expansiune, în prezent fiind citate aproximativ 100 de
specii, cele mai multe fiind saprofite. Pot disemina în orice organ, fiind afectate
organismele ce prezintă diferite imunodeficite. Au un grad redus de acidorezistenţă.
Specii importante N. asteroides (specia tip) și N. farcinica, N. brasiliensis, N. otitidis-
caviarum, N. seriole.

11.1.1. Nocardia asteroides

Ecologie. Rezervorul principal pentru N. asteroides este solul, dar se poate găsi și
în alte habitate, cum sunt lacuri și sedimente marine (Yamamura et al., 2004), dar și în resturi
vegetale intrate în descompunere.
Rezistență/sensibilitatea. Nocardiile sunt rezistente la condițiile din mediul
exterior. La antibiotice s-a constatat sensibilitate la amikacină, sulfadiazină, trimetoprim
şi sulfametoxazol (Răducănescu et al., 1986); (Anghelescu, 1988). Sunt rezistente la rifampicină.
Morfologie. Germeni de formă filamentoasă, subţiri, cu frecvente ramificaţii în
unghi drept şi cu extremităţi uşor îngroşate. Nu prezintă cili, capsulă sau spori. Se
colorează Gram pozitiv. Pentru evidenţierea acidorezistenţei se foloseşte colorarea
Kinyoun sau variante ale tehnicii Ziehl-Neelsen (concentraţia acidului pentru decolorare
este mai redusă) (Berd, 1973).
76 | Familia NOCARDIACEAE
Cultivare și caractere culturale. Nocardiile cresc pe medii uzuale, dar şi pe medii
speciale, utilizate pentru cultivarea micobacteriilor (Lõwenstein, Ogawa) sau medii
pentru miceţi (Sabouraud, Czapek), în condiţii de aerobioză. Cultura devine vizibilă după
4-5 zile. În medii lichide formează o peliculă groasă şi încreţită, lichidul rămânând
limpede sau se constată formaţiuni de aspectul unor colonii cu periferie laxă, ce plutesc
în mediul limpede. Pe medii solide formează colonii de tip R, pigmentate în alb până la
galben-portocaliu sau chiar roşu. Coloniile sunt aderente la mediu (Carter, 1973); (Răducănescu et

al., 1986). Se dezvoltă pe agar cu sânge, dar producerea de hemoliză este variabilă.
Proprietăţi biochimice. N. asteroides hidrolizează ureea, degradează testosteronul,
nu degradează adenina, cazeina, tirozina şi xantina (Răducănescu et al., 1986). Au fost identificate
7 imunotipuri (Quinn et al., 1994). Este rezistentă la lizozim. Sunt descrise 4 serotipuri (I - IV)
ce se pot evidenția prin seroprecipitare în gel de agar (Pier et al., 1981).
Patogeneză și infecţia naturală. Boala produsă poartă denumirea de nocardioză.
Este o afecţiune sporadică, obişnuit cronică, progresivă, caracterizată prin leziuni
distructive granulomatoase, supurate.
La animale. Germenul este implicat în producerea de infecții la următoarele specii:
bovine - mastită și leziuni granulomatoase ale canalelor galactofore; porcine - avort (Cole
et al., 1972); (Kochne, 1972); câine şi pisică - leziuni supurative subcutanate şi/sau în limfonoduli,
pneumonii, mastite, peritonite (Kirpensteijin et al., 1982). La câine poate evolua și ca infecție
generalizată, caracterizată prin pneumonie, miocardită, peritonită şi acumularea de lichid
în cavitatea toracică şi/sau abdominală (Marino, 1993). Sunt descrise localizări și în măduva
spinării și sistemul nervos central (Paul et al., 2010). S-au mai semnalat îmbolnăviri ocazionale
la cal (Schauffler, 1972), păsări, peşti, delfini, precum şi la rozătoare domestice şi sălbatice.
Puroiul și lichidul din cavităţi (care este adesea sangvinolent) conţine granule mici (sub
1 mm), gălbui (Carter, 1973).
La om, majoritatea infecțiilor sunt atribuite inhalării sporilor din aer sau a
fragmentelor miceliene din mediu (Saubolle et al., 2003). Cea mai comună manifestare este
nocardioză pulmonară, dar este posibilă diseminarea la nivelul altor organe (rinichi, creier
etc) (Hopler et al., 2013). Alte zone de diseminare implică pericardita purulentă, mediastinita
și/sau sindromul venei cave superioare (Palmer et al., 1974). O altă infecție întâlnită rar este
nocardioza oculară, care include uveita, coroidita exudativă, abces retinian, dezlipire de
 Familia NOCARDIACEAE | 77
retină, cheratita etc. Această formă este asociată cu mortalitate ridicată, supraviețuitorii
ajung invariabil la orbirea totală a ochiului implicat (Knouse et al., 1990). Cazuri de infecție
umană cu Nocardia sunt citate și în țara noastră (Avram et al., 1968).
Diagnostic. Pentru confirmarea se examinează probe din granuloame sau abcese.
În frotiurile executate din puroi sau granule strivite între lamă şi lamelă, se evidenţiază
filamente Gram pozitive, ramificate, cu sau fără formaţiuni măciucate. La coloraţia Ziehl-
Neelsen, se constată un oarecare grad de acidorezistenţă. Puroiul care conţine elemente
caracteristice, se însămânţează pe mai multe plăci cu agar-sânge, sau pe mediul
Sabouraud-dextroză, fără substanţe inhibante. Plăcile însămânţate se urmăresc până la o
săptămână, când aspectele culturale sunt caracteristice. Formele miceliene ale nocardiilor
pot fi uşor observate în culturi pe lame cu mediul Sabouraud-dextroză (Carter, 1973). Se poate
efectua infecție experimentală pe cobai (inoculare i.p., cu 1 ml dintr-un amestec format
din colonii mojarate în soluţie fiziologică, amestecate cu mucină). Animalul inoculat
moare obişnuit în 7-14 zile, prezentând la necropsie un exsudat peritoneal purulent și
evidențierea în frotiurile executate din puroi de filamente caracteristice ramificate (Carter,

1973). Este descrisă o metodă PCR ce utilizează primeri specifici Nocardia pentru a
distinge tulpinile de nocardia de cele aparținând altor genuri de actinomicete (Laurent et al.,

1999). Prin tehnica REP-PCR (Repetitive Palindromic-PCR Fingerprinting) se poate face

distincție între tulpinile izolate din sol, de cele izolate din surse hidrice (Yamamura et al., 2004).

11.1.2. Alte specii din genul Nocardia

Nocardia farcinica. Această specie este considerată ca agent etiologic al unei

infecţii la bovine, caracterizată prin limfangite, boala fiind denumită şi farcinul bovinelor.
Este frecventă în regiunile tropicale şi a câştigat o importanţă sporită în anii recenţi.
Afectează și omul la care produce pneumonie (De La Iglesia et al., 2002) cu posibilitățide
diseminare în alte organe (creier, rinichi, ochi) și articulații (Torres et al., 2000).
Nocardia brasiliensis. Afectează în mod obişnuit oamenii la care produce
pneumonie (Amatya et al., 2011), oseomielită vertebrală și abcese epidurale (Johnson et al., 2013). A
fost descrisă izolarea de la cal cu pneumonie şi pleurezie (Deem et al., 1980).
78 | Familia NOCARDIACEAE
Nocardia otitidis-caviarum. Se izolează frecvent de la vaci cu mastită (Ribeiro et al.,
2008) şi de la cobai cu otite, însă poate fi asociată cu pneumonii şi infecţii diseminate la
alte animale La om formează abcese și micetoame (Clark et al., 1995).
Nocardia seriole. Este incriminată în producerea de boli granulomatoase la peşti,
atât la cei din ape dulcicole cât şi ape sărate. În organele interne se pot evidenția noduli
albicioși de mărimi variabile (Wang et al., 2009).

11.2. Genul Rhodococcus

Genul Rhodococcus a fost propus în 1977 de către Goodfellow pentru a grupa
bacterii descrise anterior ca fiind foarte diverse și desemnate prin denumirea de bacterii
ale "Complexului rhodochrous" (Goodfellow et al., 1977 ); (Mordarski et al., 1977). Genul cuprinde în
prezent aproximativ 50 de specii, multe dintre ele fiind propuse pentru reîncadrare în alte
genuri (Gordonia, Dietzia, Mycobacterium). Acest grup taxonomic este definit de
prezența unei lipide unice în structura peretelui celular, bogată în acizi micolinici, ce
asigură rezistența la fagocitoză, supraviețuirea în macrogafage și formarea de granuloame
(Hondulas et al., 1994).

11.2.1. Rhodococcus hoagii

Germenul a fost cunoscută multă vreme sub denumirea de Corynebacterium equi

(bacilul lui Magnusson,1923). În 1980 a fost denumit Rhodococcus equi (Skerman et al., 1980),
iar din 2014 Rhodococcus hoagii (Kämpfer et al., 2014). Numele de Rhodococcus semnifică
proprietatea de produce un pigment roz/roșu (culoarea somonului), ce se evidențiază la
nivelul coloniilor dezvoltate pe mediul solid de cultură.
Ecologie. Germenul este prezent în sol și în materiile fecale ale multor specii de
animale (bovine, pisici, capre, cai, câini, cerbi, iepuri, oi, oposumi, porumbei, găini, porci,
foci etc). Portajul este deosebit de important în situația cabalinelor, întrucât poate fi
comensal în intestinul acestora. Se poate menține în mediul exterior și chiar se poate
multiplica în solul îmbogăţit cu fecale de cal, cu pH neutru (7,3) și ușoară acid aciditate
(pH 5 sau < de 5) (Hughes et al., 1987). Rezistă în medii puțin oxigenate.
Morfologie. În frotiurile din bulion, are aspectul unui bacil drept sau curbat, mai
lung şi mai gros, sau filamente cu ramificații rudimentare (Welsh et al., 1993), iar în frotiurile
 Familia NOCARDIACEAE | 79
din culturi de pe medii solide, apare oval sau cocoid, fără dispunere în grupări
caracteristice (Răducănescu et al., 1986). Învelișul celulei este constituit din polizaharide,
glicolipide și acizi micolinici sub formă de lanțuri lungi ce au 34-52 atomi de carbon
(Prescott, 1991), ce formează în jurul celulei un spațiu periplasmic (Meijer et al., 2004). Această
anvelopă este unică, deoarece îl diferențiază de alte bacterii Gram pozitive. Este imobil
și capsulat, fiind descrise mai multe tipuri capsulare (Prescott, 1981).
Cultivare și caractere culturale. Cultivarea se poate realiza în medii fără ser, la
temperatura de 30oC (10-40oC), în condiții de aerobioză. În medii lichide se constată o
turbiditate accentuată, cu constituirea unui sediment abundent, iar la suprafaţă formarea
unei pelicule. Pe medii solide se formează colonii mici, netede, lucioase, mucoase,
pigmentate în galben-crem sau roz (salmon-pink color), care apare după 4-7 zile (Walsh et
al., 1993). Uneori pot avea chiar un aspect castaniu. Pe agar sânge coloniile au un aspect
mucoid mai intens exprimat, pigmentate în roz-palid. Un mediu selectiv (TCP), care
conține trimetoprim, cefoperazon, polimixină B și cicloheximidă, se dovedește cel mai
bun pentru izolarea R. (equi) hoagii din probele puternic contaminate, iar morfologia
coloniilor de R. (equi) hoagii este caracteristică (Makrai, 2003).
Caractere biochimice și sensibilitate. Reacție pozitivă la catalază, urează și
negativă la oxidază. Germenul s-a dovedit sensibil la ampicilină, eritromicină,
rifampicină, gentamicină, penicilină, amikamicină, ciprofloxacină, cu rezultate bune când
terapia se aplică precoce.
Patogeneză. Produce elastaze, lecitinază, ADNază, protează și o fosfolipază (Welsh
et al., 1993); (Quinn et al., 1994). Virulența este asociată cu o pereche de plasmide ce codifică o
proteină de suprafață numită VapA. Capsula este responsabilă de inhibarea fagocitozei.
Germenul poate supravieţui intracelular, chiar în macrofage.
Antigenitate. Proprietățile antigenice ale capsulei au condus la recunoașterea a cel
puțin 27 de serotipuri (1 - 27) (Prescott, 1981). Virulența nu este corelată cu un serotip anume.
Pentru același serotip există tulpini cu virulență forte și unele cu patogenitate atenuată (***
YH35).

Infecția naturală. R. (equi) hoagii este patogen pentru multe specii de animale. La
cabaline boala se întâlnește mai frecvent, mânjii având o sensibilitate sporită (Prescott, 1991).
Virulența tulpinilor din fermele de cai se corelează cu prevalența și severitatea
80 | Familia NOCARDIACEAE
pneumoniei care evolează la mânji (Muscatello et al., 2006). Boala produsă este denumită
bronhopneumonia enzootică a mânjilor, fiind mai frecvent la cei de 6 săptămâni. La
bovine și porcine, germenul este izolat din limfonodulii normali sau cei cu leziuni
asemănătoare tuberculozei, creând confuzii la examenul de abator (Mutimer et al., 1980). La
bovine induce piometru și pneumonie. La purcei provoacă abcese în cavitatea bucală (Rao
et al., 1982). Îmbolnăviri au fost descrise și la mistreți (de Vargas et al., 2013). La caprine se constată
abcese în pulmoni, splină, ficat și complicații de osteomielită vertebrală (Tkachuk-Saad et al.,

1998). La ovine se manifestă prin pneumonie, avorturi și mortalitate neonatală (Addo et al., 1977).
La câine sunt descrise piogranuloame hepatice și osteomielită. La feline determină
adenite ale limfonodurilor mediastinali și mezenterici, abcese subcutanate și infecții ale
plăgilor (Elliot et al., 1986). Îmbolnăviri au mai fost semnalate la următoarele specii: animale
de laborator (cobai și șoareci), simieni, koala, reptile (crocodili și aligatori), focă de
Baikal. Omul este receptiv, dar riscul zoonotic este scăzut, fiind mai predispuse
persoanele cu imunodeficite (Weinstock et Brown, 2002); (Pal, 2015).
Diagnostic. Constă în identificarea bacteriei în exudatul traheobronșic, lichidul de
lavaj bronhoalveolar sau din alte probe (lichid sinovial, fecale). Testarea pe API-Zym sau
API-Coryne confirmă diagnosticul. Identificarea bacteriilor izolate poate fi confirmată
prin PCR. Se utilizează tehnici serologice (ID, ELISA), dar răspunsul poate fi negativ în
stadiile incipiente (YH35). Test CAMP pozitiv cu tulpini de Stphylococcus aureus.

11.3. Bibliografie
1. Addo P.B., Dennis S.M. (1977). Ovine pneumonia caused by
Corynebacterium equi. Vet. Rec., 101, 80.
2. AIDS (2007). Nocardia: a serious matter for cows.
Presentation images from: aids-images.ch.
3. Amatya R., Koirala R., Khanal B., Dhakal S.S., (2011)
Nocardia brasiliensis primary pulmonary nocardiosis with
subcutaneous involvment in an immunocompetent patient. Case
Report: Med. Microbiol., 29(1): 68-70.
4. Anghelescu M. (1988). Ghid practic de antibioterapie.
Editura Medicală, Bucureşti.
5. Avram A., Porojan I., Cojocaru I. (1968). 3 further Rumanian
cases of Madura foot. Incriminated agents: Nocardia asteroides,
Cephalosporium falciforme and Madurella mycetomi.
Dermatologica.; 136(5): 311-20.
6. Berd D. (1973). Laboratory identification of clinically
important aerobic actinomycetes. Appl Microbiol. 1973 Apr;
25(4): 665-81.
7. Carter G.R. (1973). Veterinary Diagnostic Procedures.
Editura Charles C. Thomas, Springfield, Ilinois USA.
8. Clark N.M., Braun D.K., Pasternak A., Chenoweth C.E.,
(1995) Primary cutaneous Nocardia otitidiscaviarum infection:
case report and rewiev. Clin. Infect. Dis., 20(5): 1266-1270.
9. Deem D.A., Harrington D.D., (1980) Nocardia brasiliensis
in a horse with pneumonia and pleuritis. Cornell Vet., 70(4): 321-
328.
10. Cole J.R. Jr., Holzinger E.A. (1972). Nocardia asteroides
associated with swine abortion. Vet Med Small Anim Clin.;
67(5):496.
11. De La Iglesia P., Viejo G., Gomez B., De Miguel D., Del
Valle A., Otero L., (2002) Fatal Pulmonary Nocardia farcinica
Infection. J. Clin. Microbiol., 40(3): 1908-1099.
12. De Vargas A.C., Monego F., Gressler L.T., de Avila Botton
S., Lazzari A.M., da Costa M.M., Ecco R., Ribeiro M.G., Lara
G.H., Takai S. (2013). Bronchopneumonia in wild boar (Sus
scrofa) caused by Rhodococcus equi carrying the VapB type 8
plasmid. BMC Res Notes.; 6: 111.
13. Elliot G., Lawson G.H.K., Mackenzie C.P. (1986).
Rhodococcus equi infection in cats. Vet. Rec., 118, 693-694.
14. Goodfellow M., Alderson G. (1977). The Actynomices-
genus Rhodococcus: A Home for the “rhodochrous” Complex. J.
Gen. Microbiol., 100: 99-122.
15. Hughes K.L., Sulaiman I. (1987). The ecolgy of
Rhodococcus equi and physicochemical influences on reowth.
Vet. Microbiol., 14(3): 241-250.

16. Hondalus M.K., Mosser D.M. (1994). Survival and
replication of Rhodococcus equi in macrophages. Infect. Immun.,
62(10): 4167-4175.
17. Hopler W., Laferl H., Szell M., Pongratz P., Brandl I., Tucek
G., Wenisch C. (2013). Blood culture positive Nocardia
asteroides infection: a case report. Wien Med Wochenschr.;
163(1-2): 37-9.
18. Johnson P., Ammar H., (2013) Nocardia brasiliensis
vertebral osteomyelitis and epidural abscess. BMJ Case Report:
doi:10.1136/bcr-2012-008400.
19. Kampfer P., Dott W., Martin K., Glaeser S.P. (2014).
Rhodococcus defluvii sp. nov., isolated from wastewater of a
bioreactor and formal proposal to reclassify [Corynebacterium
hoagii] and Rhodococcus equi as Rhodococcus hoagii comb. nov.
IJSEM, 64, 755-761.
20. Kirpensteijin J., Fingland R.B. (1982). Cutaneous
actynomicosis and nocardiosis in dogs: 48 cases (1980-1990).
JAVMA, 201(6): 917-920.
21. Knouse M.C., Lorber B. (1990). Review Early diagnosis of
Nocardia asteroides endophthalmitis by retinal biopsy: case
report and review. Rev Infect Dis.; 12(3): 393-8, 155.
22. Kulich S.M., Pasculle W.A. (2007). Final Diagnosis -
Pneumonia, Hilar Lymphadenitis and Sepsis Secondary to
Rhodococcus equi. The University of Pittsburgh School of
Medicine.
23. Laurent F.J., Provost F., Boiron P. (1999). Rapid
identification of clinically relevant Nocardia species to genus
level by 16S rRNA gene PCR. J Clin Microbiol.; 37(1): 99-102.
24. Mario J.D. (1993). Nocardiosis: A Literature Review with
Selected Case Reports in Two Dogs. J. Vet. Intern. Med., 7: 4-11.
25. Makrai L. (2003). Comparative examination of
Rhodococcus equi strains isolated from pathological- and
environmental samples in Hungary. Theses of the PhD work.
Budapest.
26. Meijer W.G., Prescott J.F. (2004). Rhodococcus equi. Vet.
Rec., 35: 383-396.
27. Mordarski M., Goodfellow M., Szyba K., Pulverer G.,
Tkacz A. (1977). Classification of „rhodochrous” complex and
allied taxa based upon deoxyribonucleic acid reassociation. Int. J.
Syst. Bacteriol., 27, 31-37.
28. Muscateello G., Anderson G.A., Gilkerson J. R., Browning
G.F. (2006). Association between the eciology of virulent
Rhodococcus equi and the epidemiology of R. equi pneumonia on
Australian thoroughbred farms. App. Environ. Microbiol., 72(9):
6152-6160.
29. Mutimer M. D., Woolcock J. B., (1980) Corynebacterium
equi in cattle and pigs. Vet. Quaterly, 2, 25-27.
30. Nocard E. (1888). Note sur la maladie des boeufs de la
Gouadeloupe connue sous le nom de farcin. Ann. Inst. Pasteur 2:
293-302.
31. Pal M., Rahman T. (2015). Rhodococcus equi: An emerging
zoonotiv pathogen: Annal. Vet., and Anim. Sci., 2(1): 4-8.
32. Palmer D.L., Harvey R.L., Wheeler J.K. (1974). Diagnostic
and therapeutic considerations in Nocardia asteroides infection.
Medicine (Baltimore).; 53(5): 391-401.
| 81
33. Paul A.E., Mansfield C.S., Thompson M. (2010).
Presumptive Nocardia ssp., infection in a dog treated with
cyclosporin and ketoconazole. N. Z. Vet. J., 58(5): 265-268.
34. Pier A.C., Fichtner R.E., (1981) Distribution of serotypes of
Nocardia asteroides from animal, human and environmental
sources. J. Clin. Microbiol., 13(3): 548-553.
35. Prescott J.F. (1981). Capsular serotypes of Corynebacterium
equi. Can. J. Comp. Med., 45: 130-134.
36. Prescott J.F. (1991). Rhodococcus equi: an animal and
human pathogen. Clin. Microbiol. Rev., 4, 20-34.
37. Quinn P.J., Carter M.E., Markey B., Carter G.R. (1994).
Clinical Vet Microbiol. Wolfe Publisching Spain by Grafos, S.A.
Arte Sobre Popel, p. 137-143.
38. Rao M.S., Zaki S., Keshavamurthy B.S., Singh K.C. (1982).
An outbreak of an acute Corynebacterium equi infection in
piglets. Indian Vet. J., 59, 487-488.
39. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București, p. 152-
40. Ribeiro M.G., Salerno T., DeMattos-Guaraldi A.L., e3t al.,
(2008) Nocardiosis: an overview and additional report of 28 cases
in cattle and dogs. Inst. Med. Trop. De São
Paulo.http//dx.doi.org/10.1590/S0036.
41. Saubolle M.A., Sussland D. (2003). Review Nocardiosis:
review of clinical and laboratory experience. J Clin Microbiol.;
41(10): 4497-4501.
42. Schauffler A.F. (1972). Maduromycotic mycetoma in an
aged mare. JAVMA.; 160(7): b998-1000.
43. Skerman V.B.D., Mcgowan V., Sneath P. H. A., (editors)
(1980). Approved Lists of Bacterial Names. Int. J. Syst.
Bacteriol., 30, 225-420.
44. Stackebrandt E., Rainey F.A., Ward-Rainey N.L. (1997).
Proposal for a new hierarchic classification system,
Actinobacteria classis nov. Int. J. Syst. Bacteriol., 47, 479-491.
45. Tkachuk-Saad O., Lusis P., Welsh R.D., Prescott J.F., (1998)
Rhodococcus equi infections in goats. Vet. Rec., 143, 311-312.
46. Torres O.H., Domingo P., Pericas R., Biron P., Montiel J.A.,
Vázques G., (2000) Infection caused by Nocardia farcinica: case
report and rewiev. Eur. J. Clin. Micrbiol. Infect. Dis., 19(3): 205-
212.
47. Van Der Kolk H., Kraus H., Vink-Nooteboom M. (1999).
Rhodococcus equi pneumonia in foal. Equine Pract., 21, 6-9.
48. Walsh R.D., Schoch P.E., Cunha B.A. (1993). Rhodococcus.
Infect. Control Hosp. Epidemiol., 14: 282-287.
49. Wang P.C., Chen S.D., Tsai M.A., Weng Y.J., Chu S.Y.,
Chern R.S., Chen S.C., (2009) Nocardia seriloe infection in the
three striped tigerfish, Terapon jarbua (Forsskál). J. Fish. Dis.,
32(4): 301-310.
50. Weinstock M.D., Brown E.A. (2002). Rhodococcus equi: An
Emergent Pathogen. Clin. Infect. Dis., 34(10): 1379-1385.
51. Yamamura H., Hayakawa M., Nakagawa Y., Imura Y.,
(2004). Characterization of Nocardia asteroides Isolates from
Different Ecological Habitats on the Basis of Repetitive
Extragenic Palindromic-PCR Fingerprinting. Appl. Environ.
Microbiol., 70(5): 3149-3151.
52. *** YH35. http://yh35.voila.net/bacteries/rhodococcus.htm
82 | Familia ACTINOMYCETACEAE

Cap.12. Familia ACTINOMYCETACEAE

Include bacterii Gram pozitive cu tendinţă de ramificare (unele formează micelii
aeriene şi se pot multiplica prin spori, ceea ce le apropie mai mult de ciupercile
microscopice decât de bacterii). În cadrul familiei sunt incluse mai multe genuri:
Actinomyces (genul tip), Arcanobacterium, Trueperella, Actinobaculum și altele. Sunt
prezente în microbiocenoza orală a omului şi animalelor, ca germeni condiţionat patogeni,
putând provoca infecţii cu caracter supurativ granulomatoas.

12.1. Genul Actinomyces

A fost descrise de Cohn (1872), apoi de Bollinger (1877) care le observă în abcese
maxilare la bovine. In 1878 Israel descrie primul caz uman, iar în 1879 Hartz a observat
prezența granulelor microscopice. Genul include ~ 45 de specii, dintre care prezintă
importanță: A. bovis (specia tip a genului), A. israelii, A. viscosus, A. odontoliticus, A.
hordeovulneris, A. bowendii.

12.1.1. Actinomyces bovis

Ecologie. Este un germen epifit, rezident al cavității bucale și a tractusului digestiv,

în căile respiratorii și pe pielea animalelor.
Morfologie. În frotiurile din leziuni se prezintă sub forma unor filamente lungi şi
subţiri, uneori ramificate şi câteodată cu extremităţile dilatate sub formă de măciucă, pe
când în culturi are aspectul unui bacil mic şi fin, cu citoplasma granulară, capetele
ascuţite, asemănându-se cu corinebacteriile (Morris, 1951). Sunt germeni neciliaţi,
necapsulaţi, nesporulaţi, Gram pozitivi.
Cultivare și caractere culturale. Cultivarea reuşeşte pe medii cu sânge sau ser cu
tioglicolat de sodiu, în condiții de anaerobioză sau microaerofilie, însă treptat germenii
devin tot mai toleranţi faţă de oxigen. În medii lichide cultura se dezvoltă în 7–10 zile,
germenii având o creștere mai abundentă spre jumătatea superioară a tubului, cultura
având un aspect floconos caracteristic; în jumătatea inferioară mediul rămâne limpede.
Pe medii solide coloniile nu depăşesc 1 mm Ø, sunt nehemolitice, albe, rugoase sau
 Familia ACTINOMYCETACEAE | 83
netede, aderente puternic de mediu. Pe agar cu sânge se dezvoltă lent, producând colonii
cu suprafaţa ondulată (Morris, 1951).
Caractere biochimice. Semnificative sunt următoarele: testul catalazei (-), nu
hidrolizează cazeina sau gelatina, nu reduce nitraţii la nitrați, fermentarea unor zaharuri
şi alcooli (xiloză, rafinoză, manitol), hidroliza esculina şi amidonul fără producere de gaz
(Pine et al., 1960).

Patogeneză și infecție naturală. Mecanismul patogenetic nu este suficient de bine

înțeles. Germenii pătrund în țesuturi la nivelul unor leziuni și au tendință de a se propaga
spre periost țesutul osos, unde determină periostite și osteite cu formarea de
poigranuloame. În jurul zonelor supurative se dezvoltă un proces de granulare, cu
fibrozare și infiltare de mononucleare.
La bovine. Boala produsă este denumită actinomicoza bovină (lumpy jaw).
Germenul are predilecţie pentru ţesuturile osoase ale maxilarelor, propagându-se prin
leziunile traumatice ale mucoasei sau de la nivelul dinţilor. Se iniţiază leziuni de
osteomielită rarefiantă şi reacţie a ţesuturilor moi. Au fost descrise şi orhite. Filamentele
bacteriene din ţesuturi, sunt înconjurate de formaţiuni mineralizate prin depunere de
fosfat de calciu, cu aspect de petale măciucate, formând “rozete”. Exudatul din traiectele
formate conţine puroi cu “granule de sulf” ce sunt în mărime de 1-2 mm Ø, în interiorul
cărora sunt cuiburi de colonii, ce se pot evidenția dacă granulele sunt strivite şi examinate
microscopic (Quinn et al., 1994). A. bovis a fost izolat și din abcese nodulare din pulmonii
bovinelor, mai rar de la oi, porci, câini (Edwards et al., 1988); (Kirpensteijin et al., 1982) și alte mamifere,
inclusiv fistule cronice ale greabănului la cai (Geof, 2012).
La om. Actinomicoza abdominală este recunoscută de peste 150 de ani, dar
continuă să rămână, în mare măsură, necunoscută de către cei mai mulți medici. Formele
extrem de variate sunt de obicei considerate ca boli maligne, decât un proces infecțios,
fiind descrisă ca "cea mai greșit diagnosticată boală" (Garner et al., 2007).
Diagnostic. În preparatele din procese supurative (între lamă şi lamelă sau din
secţiunile histologice - colorare după metoda Gram-Weigert) se observă mase
filamentoase, colorate în violet, înconjurate de o coroană de formaţiuni cu aspect
măciucat caracteristic. Granulele (sulphur granules) pot fi detectate în puroiul diluat în
84 | Familia ACTINOMYCETACEAE
apă și examinat în plăci Petri; acestea au mărimea butonului unui ac de gămălie (pinhead-
sized) și au culoare gălbuie.

12.2. Genul Trueperella

Denumirea genului este dată în onoarea microbiologului german, Trüper Hans
Georg. Speciile incluse în cadrul genului sunt: T. abortisuis, T. bernardiae, T.
bialowiezensis, T. bonasi și T. pyogenes (specia tip) (Yassin et al., 2011); (Hijazin et al., 2012). Aproape
toate speciile incluse în cadrul acestui gen sunt, în fapt, specii reașezate taxonomic, care
provin din genurile Arcanobacterium și Actinomyces (LPSN, Trueperella).

12.2.1. Trueperella pyogenes

(ex Corynebacterium pyogenes, ex Arcanobacterium pyogenes)

În timp această bacterie a suferit cel puţin două reaşezări taxonomice importante.
Iniţial a făcut parte din genul Corynebacterium fiind denumit C. pyogenes (Eberson
1918), apoi din genul Actinomyces cu denumirea de A. pyogenes. În baza analizei
filogenetice bazată pe secvențele 16S rRNA se crează genul Arcanobacterium, în care au
fost incluse speciile A. phocae (sp. nov.), A. bernadinae (comb. nov.) și A. pyogenses
(comb. nov.) (Ramos et al., 1997). Pe baza amprentei 16S ARNr, a comparației nucleotidelor și
a compoziției în menachinonă și fosfolipide, în anul 2011 se propune încadrarea A.
pyogenes într-un gen nou denumit Trueperella (Yassin et al., 2011). În literatura de specialitate
mai este cunoscut şi sub apelativul de bacilul lui Grips sau piobacilul.
Ecologie. T. pyogenes este considerat un patogen oportunist al mucoaselor la om
şi animale, fiind mai frecvent întâlnit la suine şi taurine, în tractusul respirator şi aparatul
urogenital (Jost et al., 2005). Unele date menţionează izolarea germenului din peretele ruminal
al bovinelor, ca şi din mucoasa gastrică a porcilor, precizându-se că prezintă o rezistență
crescută la pH acid (Jost et al., 2002A); (Jost et al., 2002B).
Rezistenţă/sensibilitate. T. pyogenes prezintă o rezistenţă moderată în mediul
exterior. La temperatura de 60oC se distruge în 15-20 de minute. Nu rezistă la uscăciune,
în schimb în diferite materiale patologice poate rezista un timp îndelungat (Reddy et al., 1982).
Dintre numeroasele antibiotice utilizate, mai active s-au dovedit a fi penicilina,
 Familia ACTINOMYCETACEAE | 85
ampicilina, eritromicina şi streptomicina. Se menționează și izolarea de tulpini rezistente
la unele antibiotice (Jost et al., 2003B); (Zastempowska et al., 2012).
Morfologie. Germenul are aspect de bastonaş fin şi subţire, de 0,2–2/0,5-0,7 m,
uneori are aspect cocoid (în culturi vechi). Este nesporulat, necapsulat, neciliat (Lämmler et

al., 1995), Gram pozitiv în culturi tinere și Gram variabil în culturi mai vechi. Prezentă
grupări caracteristice în palisadă (pot fi dispuși și izolat sau diplo – sub formă de V, Y
sau T) (Reddy et al., 1982). Rareori sunt prezente forme filamentoase.
Cultivare și caractere culturale. T. pyogenes nu crește pe mediile obișnuite, este
un germen facultativ aerob, serofil. Izolarea reuşeşte mai bine pe mediul infuzie cord-
creier suplimentat cu sânge de bovină 5%, incubare la 37oC şi atmosferă îmbogăţită în
CO2. În bulion cu ser se constată turbiditate slabă şi constituirea unui depozit fin, granular
la fundul şi pe pereţii tubului. Pe agar cu sânge de oaie, coloniile sunt mici (0,1-0,2 mm),
înconjurate de o zonă de β-hemoliză a cărui diametru poate fi 2 până la 3 ori mai mare
decât a coloniei. După 48 - 72 ore de incubare, coloniile au un diametru de 0,5 până la
1,5 mm, sunt convexe, circulare, albicioase sau gri-albicioase, netede, cu contur regulat
(Schaal, 1986); (Lammler et al., 1995).

Proprietăţi biochimice. Activitatea glucidolitică (acidifiere) se manifestă

constant faţă de glucoză, dextrină, maltoză şi mai rar faţă de alte zaharuri. Germenul are
capacitate proteolitică şi hemolitică, producând o -hemolizină (Reddy et al., 1982). Hemolizina
este o exotoxină filtrabilă, antigenică şi termolabilă. Se constată reacţii negative la indol,
H2S, urează, catalază şi reducere nitraţi, în schimb coagulează şi acidifiază laptele
turnesolat, peptonizând ulterior coagulul (Reddy et al., 1982); (Răducănescu et al., 1986). Hidrolizează
gelatina (Gahrn-Hansen et al., 1992). Proprietățile proteolitice pot fi evidențiate prin seroliză pe
mediul Löeffler (Hartwigk et al., 1962).
Patogeneză. Germenul elaborează un complex de proteine extracelulare,
incluzând o exotoxină hemolitică, numită piolizină (haemolytic exotoxin pyolysin)
(Billington et al., 1997), mai multe proteaze şi două neuraminidaze, care joacă un rol important
în adeziunea germenului la celulele epiteliale ale gazdei (Jost et al., 2002b). În mecanismul
patogenetic mai intervine o proteină ce leagă colagenul de tip I şi bacteriocine. Activitate
patogenetică certă s-a demonstrat numai în cazul piolizinei (citolizină colesterol-
dependentă) (Esmay et al., 2003); (Jost et al., 2005). Alți factori de patogenitate sunt: proteazele
86 | Familia ACTINOMYCETACEAE
(Stamatin, 1957); (Schaufuss et al., 1989) și fimbriile. Cercetările recente demonstrează și formarea
unui biofilm, care le ajută la ”ancorarea” pe diferitele substraturi (Zhao et al., 2013).
Infecţia naturală. T. pyogenes îşi manifestă capacitatea patogenă pe fondul
intervenţiei unor cauze favorizante. Infecțiile au obișnuit origine endogenă, sunt de multe
ori sporadice (cu excepția mastitei de vară la bovine) și au nevoie de factori predispozanți
(traumatisme sau stres). Ca entităţi clinice bine conturate se descriu piobaciloza porcului
(Răpuntean et al., 2005) şi mamita piobacilară a vacilor (mastita de vară) (Radostis et al., 1997); (Goldstone
et al., 2014), boli care pot îmbrăca un caracter endemic (endemii de focar). La speciile
menționate, dar și la alte specii de animale domestice, se mai pot constata: metrite, artrite,
endocardite, avorturi, formarea de abcese în diferite țesuturi (muscular, adipos, osos etc.)
(Hinton, 1974); (Machado et al., 2014); (Goldstone et al., 2014); (Ribeiro et al., 2015) . La nou-născuți se pot produce
infecții ombilicale (omfalită). În unele situații se T. pyogenes se găsește în asociere cu alți
germeni (Sens et al., 2013); (Machado et al., 2014). Îmbolnăviri au fost descrise și la alte categorii de
animale domestice și/sau sălbatice. La om, T. pyogenes, nu este un germen comensal, dar
au fost descrise diferite infecții (artrite, osteomielite, endocardită și alte localizări).
Diagnostic. Se examinează organe cu leziuni, articulaţii nedeschise, probe de
sânge. Prin examen bacterioscopic şi bacteriologic, se urmărește identificarea
germenului pe baza caracterelor morfologice şi culturale (Răpuntean et al., 2005), iar prin examen
serologic se pot decela anticorpii prin imunodifuzie (Takeuchi et al., 1979). Diferențierea
biochimică se poate face folsind sistemul API 20 strep (Morrison et al., 1988). Prin tehnica PCR,
se urmărește identificarea exotoxinei hemolitice (haemolytic exotoxin pylosin) (Jost et al.,

2002). Recent, au fost propuse și alte tehnici de identificare: FISH (fluorescence in situ
hybridization), (Gey et al., 2013); LAMP (loop-mediated isothermal amplification), care se
bazează pe detecția ADN-ului T. pyogenes și oferă o sensibilitate sporită comparativ cu
PCR (Zhang et al., 2013).

12.3. Bibliografie
1. Billington S.J., Jost B.H., Cuevas W.A., Bright K.R., Songer Protein, CbpA, Promotes Adhesion to Host Cells. Infect. and
J.G. (1997). The Arcanobacterium (Actinomyces) pyogenes Immunol., 71, (8), 4368-4274.
hemolysin, pyolysin, is a novel member of the thiol-activated 4. Gahrn-Hansen B., Frederiksen W. (1992). Human
cytolysin family. J. Bacteriol., 179. infections with Actinomyces pyogenes (Corynebacterium
2. Edwards D.F, Nyland T.G., Weigel J.P. (1988). Thoracic, pyogenes). Diagn Microbiol. Infect Dis 15:349–354.
abdominal and vertebral actinomycosis. Diagnosis and long-term 5. Garner J.P., Macdonald M., Kumar P.K. (2007). Abdominal
therapy in three dogs. J. Vet. Intern. Med., 2(4): 184-191. actinomycosis. Int J Surg.; 5(6): 441-8.
3. Esmay A.P., Billington J.S., Link A.M., Songer J.G., Jost
B.H. (2003). The Arcanobacterium pyogenes Collagen-Binding

6. Geof W.S. (2012). The Merk veterinary manual.
Actinomycosis.http://www.merckmanuals.com/vet/generalized_
conditions/actinomycosis/overview_of_actinomycosis.html.
7. Gey A., Werckenthin C., Poppert S., Straubinger R K. (2013).
Identification of pathogens in mastitis milk samples
withnfluorescence in situ hybridization. J Vet Diagn Invest..
25(3):386-94. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/23632662.
8. Goldstone R.J., Amos M., Talbot R., Schuberth H.J., Sandra
O., Sheldon I.M., Smith D.G. (2014). Draft genome sequence of
Trueperella pyogenes, isolated from the infected uterus of a
postpartum cow with metritis. Genome Announc.; 2(2).
9. Hartwigk H., Marcus I. (1962). Gelatinaseaktivität und
proteolytische Eigenschaft der typischen und atypischen
Corynebakterien des Corynebacterium (C.) pyogenes. Zentralbl.
Bakteriol. Parasitenkd., Infektionskr., Hyg., Reihe I Orig: A, 186,
544-549.
10. Hijazin M., Metzner M., Erhard M., Nagib S., Alber J.,
Lämmler C., Hassan A.A., Prenger-Berninghoff E., Zschöck M.,
(2012). First description of Trueperella (Arcanobacterium)
bernardiae of animal origin. Vet Microbiol.; 159(3-4): 515-8.
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/22608102.
11. Hinton M. (1974). Corynebacterium pyogenes and bovine
abortion. J. Hyg. (London), 72(3): 365-368.
12. Jost B.H., Billington S.J. (2005). Arcanobacterium
pyogenes: molecular pathogenesis of an animal opportunist.
Antonie van Leeuwenhoek, 88, 87-102.
13. Jost B. Hellen, Post K.W., Songer J.G., Billington S.J.,
(2002B) Isolation of Arcanobacterium pyogenes from Porcine
Gastric Mucosa. Vet. Res. Communic., 26, 419-425.
14. Jost B.H., Field C.A., Trinh H.T., Songer J.G., Billington S.J.
(2003B). Tylosin Resistence in Arcanobacterium pyogenes is
Encoded by Erm X Determinant. Animicrob. Agents Chimiother.,
47, (11), 3519-24 .
15. Jost B.H., Songer J.G., Billington S.J. (2002A).
Identification of a Second Arcanobacterium pyogenes
Neuraminidaze and Involvement of Neuraminidaze Activity in
Host Cell Adhesion. Infection and Immunity, 70, (3), 1106-1112.
16. Kirpensteijin J., Fingland R.B. (1982). Cutaneous
actinomycosis and nocardiosis in dogs: 48 cases (1980-1990).
JAVMA, 201(6): 917-920.
17. Lämmler C., Hartwigk H. (1995). Actinomyces pyogenes
und Arcanobacterium haemolyticum. In: Handbuch der
bakteriellen Infektionen bei Tieren. H. Blobel and T. Schließer
(Eds). Gustav Fischer Verlag publ., Jena, Stuttgart (Germany),
196-240.
18. Machado V.S., Bicalho M.L., Meira Junior E.B., Rossi R.,
Ribeiro B.L., Lima S., Santos T., Kussler A., Foditsch C., Ganda
E.K., Oikonomou G., Cheong S.H., Gilbert R.O., Bicalho R.C.,
(2014). Subcutaneous immunization with inactivated bacterial
components and purified protein of Escherichia coli,
Fusobacterium necrophorum and Trueperella pyogenes prevents
puerperal metritis in Holstein dairy cows. PLoS One.;
9(3):e91734.
19. Morris E.G. (1951). The life cycle of Actinomyces bovis. J
Hyg (Lond).; 49(1): 46–51.
20. Morrison J. R., Tillotson G. S., (1988) Identification of
Actinomyces (Corynebacterium) pyogenes with the API 20 strep
system. J. Clin. Microbiol., 26(9): 1865-1866.
21. Pine L., Howell A., Watson S.J. (1960). Studies of the
Morphological, Physiological and Biochemical Characters of
Actynomices bovis. J. Gen. Microbiol., 23: 403-424.
22. Quinn P.J., Carter M.E., Markey B., Carter G.R. (1994).
Clinical Vet Microbiol. Wolfe Publisching Spain by Grafos, S.A.
Arte Sobre Popel, 144-150.
Familia ACTINOMYCETACEAE | 87
23. Radostits O.M., Blood D.C., Gay C.C. (1997). Veterinary
medicine. A textbook of the diseases of cattle, sheep, pigs, goats
and horses. 8ème éd., W.B. Saunders Company Ltd, Londres,
pp.645-646.
24. Ramos C.P., Foster G., Collins M.D. (1997). Phylogenetic
analysis of the genus Actynomices based on 16S rRNA gene
sequences: description of Arcanobacterium phocae (sp. nov.),
Arcanobacterium bernadinae (comb. nov,) and Arcanobacterium
pyogenes (comb. nov)., Int. J. Syst. Bacteriol., 47: 46-53.
25. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
veterinară, Editura Ceres, București, p. 270-271.
26. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Bacteriologie
veterinară specială, Editura Academic Pres, Cluj-Napoca, p. 53-
56.
27. Reddy C. A., Cornell C. P., Fraga A. M. (1982). Transfer of
Corynebacterium pyogenes (Glage) Eberson to the genus
Actinomyces as Actinomyces pyogenes (Glage) comb. nov. Int. J.
Syst. Bacteriol. 32, 419-429.
28. Ribeiro M.G., Risseti R.M., Bolanos C.A., Caffaro K.A., de
Morais A.C., Lara G.H., Zamprogna T.O., Paes A.C., Listoni F.J.,
Franco M.M. (2015). Trueperella pyogenes infections in
domestic animals: a retrospective stydy of 144 cases (2002 to
2012). Vet. Q., 35(2): 82-87.
29. Schaal K.P., Yassin A.F., Stackebrandt E. (2006). The family
Actinomycetaceae: The genera Actinomyces, Actinobaculum,
Actinobacterium, Varibaculum and Mobiluncus. In The
Prokariotes: a Handbook on the Biology of Bacteria;
Ecophysiology, Isolation, Identification, Application, 2nd end,
vol. I, p. 850-905.
30. Schaufuss P., Sting R., Lammler C. (1989). Isolation and
characterization of an extracellular protease of Actinomyces
pyogenes. Zentralbl. Bakteriol. 4:452–459.
31. Sens A., Heuwieser W. (2013). Presence of Escherichia coli,
Trueperella pyogenes, α-hemolytic streptococci, and coagulase-
negative staphylococci and prevalence of subclinical
endometritis. Journal of Dairy Science, 96( 10): 6347–6354.
32. Stamatin N. (1957). Microbiologie Veterinară, Edirura
Agro-Silvică de Stat, București, p. 432-433.
33. Takeuchi S.R., Azuma Y., Nakajima Y., Suto T. (1979).
Diagnosis of Corynebacterium pyogenes infections in pigs by
immunodifusion test with protease antigen. Natl. Inst. Anim.
Health (Tokyo), 19: 77-82.
34. Zastempowska E., Lassa H. (2012). Genotypic
characterization and evaluation of antibiotic resistence of
Trueperella pyogenes (Arcanobacterium pyogenes) isolated from
milk of dairy cows with clinical mastitis. Vet. Microbiol., 161(1-
2): 153-158.
35. Zhang W., Meng X., Wang J. (2013). Sensitive and rapid
detection of Trueperella pyogenes using loop-mediated
isothermal amplification method. J Microbiol Methods.; 93(2):
124-6.
36. Zhao K., Tian Y., Yue B., Wang H., Zhang X. (2013).
Virulence determinants and biofilm production among
Trueperella pyogenes recovered from abscesses of captive forest
musk deer. Arch Microbiol.; 195(3):203-9.
37. Yassin A.F., Hupfer H., Siering C., Schumann P. (2011).
Comparative chemotaxonomic and phylogenetic studies on the
genus Arcanobacterium Collins et al., 1982 emend. Lehnen et al.,
2006: proposal for Trueperella gen. nov. and emended description
of the genus Arcanobacterium. IJSEM, 61, 1265-1274.
38. *** LPSN, Trueperella,
http://www.bacterio.net/trueperella.html.
88 | Familia CORYNEBACTERIACEAE

Cap.13. Familia CORYNEBACTERIACEAE

Familia Corynebacteriaceae este alcătuită din bacterii larg răspândite în mediul
exterior în sol, apă, plante, produse alimentare. Unele specii non-difteroide se pot găsi pe
mucoase și pielea omului și animalelor făcând parte din flora normală. În cadrul familiei
sunt incluse mai multe genuri, mai importante fiind Corynebacterium cu peste 100 de
specii (cu 11 subspecii) și Turicella care este monospecific (are o singură specie).
Corinebacteriile conțin acizi corinemicolinici (corynemycolic acids) (Dörner et al., 2009), care
favorizează formarea de granuloame (granulomagenic) și mediază supraviețuirea
intracelulară. Cele mai multe specii sunt nepatogene, dar unele dintre ele sunt patogene,
producând diferite infecții, atât la om cât și la animale.

13.1. Genul Corynebacterium

Genul include bacterii mici, Gram pozitive, sub formă de bacili fini, forme cocoide
sau chiar filamente, în care se pot observa granule metacromatice. În frotiuri se observă
dispunerea în grupări caracteristice de “palisadă“ sau grupări diplo în V, L sau “litere
chinezeşti”. În funcţie de habitat şi patogenitate corinebacteriile se împart în 3 grupe:
patogene pentru om şi animale; patogene pentru plante și nepatogene.

13.1.1. Corynebacterium diphtheriae

C. diphtheriae (bacilul difteriei) este o bacterie toxigenă, patogenă pentru om la

care produce difteria copiilor. Este tipul de agent patogen care rămâne cantonat la poarta
de intrare. Până recent s-a crezut că infectează numai omul, dar cercetări recente au
condus la izolarea unor tulpini identice de la pisici cu otită severă (fără dovezi de
transmitere zoonotică) (Hall et al., 2010). Ulterior, prin metode moleculare, s-a reușit
diferențierea izolatelor umane față de cele provenite de la feline (Hall et al., 2010). O tulpină
toxigenă de C. diphtheriae a fost asociată cu o plagă infectată la un cal (Henricson et al., 2000),
și tulpini netoxigene de C. diphtheriae ssp., belfante, s-au izolat din leziuni ulcerative
cutanate de la vaci lactante (Corboz et al., 1996).
 Familia CORYNEBACTERIACEAE | 89
13.1.2. Corynebacterium pseudotuberculosis (C. ovis)

Ecologie. Habitatul nu este cunoscut cu certitudine, dar izolarea este posibilă din
sol (Spier et al., 2012). Este menționat rolul artropodelor ca vectori pasivi. Cauzează infecții la
multe specii de animale (cabaline, ovine, caprine și bovine) și la om (Peel et al., 1997).
Rezistență/sensibilitate. Este un germen rezistent în mediul exterior, unde poate
supraviețui timp de mai multe luni (Baird et Fontaine, 2007). Dintre antibiotice s-au dovedit mai
active penicilină, amoxicilină, macrolide, tetracicline, cefalosporine, cloramfenicol,
lincomicină, trimetoprim sulfa și rifampicină (Judson et Songer, 1991). Alte date menționează o
sensibilitatea ridicată la gentamicină, vancomicină și cefotaxim (Kharseeva et al., 2012). S-a
constat rezistență la aminoglicozide, polimixină și cicloheximide (Judson et Songer, 1991).
Morfologie. C. pseudotuberculosis se prezintă sub aspectul unui bacil fin, cu
dimensiuni de 0,5–0,6/1–3 m, necapsulat, nesporulat, neciliat, Gram pozitiv.
Cultivarea și aspectele culturale. Cultivarea se realizează, în mod obișnuit, pe
medii uzuale, în condiții aerobe. În medii lichide se constată o dezvoltare abundentă,
aglutinantă, cu formarea unei pelicule la suprafaţă. Pe medii solide formează colonii mici,
opace, uscate, de culoare albă-gri. În culturi vechi, coloniile se pigmentează în crem
portocaliu. Pe mediu cu sânge coloniile se înconjoară de o zonă îngustă de hemoliză, ce
apare în 48-72 de ore de incubaţie.
Caractere biochimice. Germenul are o slabă activitate glucidolitică (fermentează
glucoza şi arginina), hidrolizează ureea, produce catalază, o fosfolipază şi o deoxiribo-
nuclează; nu are activitate proteolitică şi nu modifică laptele turnesolat (Dorella et al., 2006).

Produce o toxină cu efect hemolitic şi dermonecrotoxic. Biotipurile izolate de la micile

rumegătoare și camelide sunt nitrat negative, în timp ce, cele izolate de la cabaline sunt
nitrat pozitive [36]. Tulpinile ce se izolează de la bovine sunt heterogene [35].

Patogeneză. Principalul mod de contaminare are loc la nivelul rănilor superficiale,

produse pe terenuri sau cu instrumente contaminate. După pătrunderea în țesuturi,
micoorganismele sunt fagocitate, au capacitatea de a supraviețui în macrofage și chiar de
a provoca moartea acestora (Stefańskza et al., 2010). Este alterată permeabilitate locală a vaselor
de sânge, astfel că germenii se răspîndesc din focarul primar în alte țesuturi, mai frecvent
sunt transportați în limfonodulii regionali, unde se multiplică intracelular și determină
90 | Familia CORYNEBACTERIACEAE
formarea abceselor. Fosfolipaza D ajută la diseminarea din locul primar în alte locuri
secundare (Dorella et al., 2006); [35].
Infecția naturală. În condiţii naturale germenul produce la ovine şi caprine
pseudotuberculoza sau limfadenita cazeoasă, iar la cai și bovine limfangita ulceroasă sau
abcese subcutanate (Quinn, et al.,1994); (Nogradi et al., 2012). În cazuri rare, germenul a mai fost izolat
din infecţii de la om, maimuţă, bovine, bivoli, cămile, şobolan, arici [35]. Cazuri au mai
fost descrise la lamă, izolarea fiind posibilă de la nivelul ficatului (Sprake et al., 2012), la elan a
fost izolat din abcese (Kelly et al., 2012). Boala a fost diagnosticată și la macaci (Venezia et al., 2012).
La cai se descrie o formă de boală denumită “Pigeon Fever” care este endemică în
California și în unele state din vestul Statelor Unite. Boala se manifestă prin formarea de
abcese în musculatura pectorală (basketball size), dar se pot produce și în alte regiuni
corporale (Kilcoyone et al., 2014); [36]. Se descrie izolarea și de la antilope (Tarello, 2008).
Diagnostic. Prelevarea de probe constă în recoltarea de material purulent, sânge (în
cazuri de bacteriemie), lichid peritoneal sau lapte (în caz de mastite). Examinarea
bacterioscopică evidențiază prezența corinebacteriilor, de multe ori localizate
intracelular. Se urmărește izolarea germenului pe medii de cultură, inclusiv pe mediul
Tinsdale. Detectarea anticorpilor direcționați împotriva exotoxinei se face prin ELISA și
imunoblot (Laak et al., 1992). Mai recent, sunt descrise tehnici PCR de identificare a acestui
microorganism (Cetinkaya et al., 2002); (Pavan et al., 2012). Aceste tehnici sunt rapide, specifice și
permit detectarea direct a germenului în probele clinice de puroi (Kumar et al., 2013A). Au fost
concepute și validate teste ELISA, bazate pe fosfolipaza recombinată D (rPLD) și pe
antigenele întregii celule (WCA) (Sting et al., 2012).

13.1.3. Corynebacterium renale

(Corynebacterium renale Group) este o specie considerată ca făcând partea din

flora normală a tractusului urogenital. Cultivarea se face pe medii cu ser. În mediul lichid
se dezvoltă destul de abundent, constatându-se turbiditate, cu formarea unei pelicule la
suprafaţă şi constituirea unui sediment granular la fundul tubului. Pe mediu solid se
formează colonii mici, opace, uscate, albe-cenuşii sau crem, nehemolitice (Răpuntean et al.,

2005). Iniţial s-au descris 3 tipuri notate I, II şi III, care au fost asimilate ca specii (Yanagawa,
1986): tipul I - C. renale produce pielonefrită şi cistită la bovine, se găseşte la nivelul
 Familia CORYNEBACTERIACEAE | 91
prepuţiului şi în spermă la tauri asimptomatici; tipul II - C. pilosum produce pielonefrită
la vite, trăieşte în urină şi tractusul genital la bovine; tipul III - C. cistitidis incriminat, de
asemenea, în unele forme de pielonefrită la vite; trăieşte în tractusul genital la masculi.
Au capacitate de aderență la celulele epiteliale ale vezicii urinare (Sato et al., 1982). Toate cele
3 specii se pot găsi în sol, unde au o rezistență cuprinsă între 56-63 de zile (I și III) și în
jur de 210 zile (tipul II); pe pășuni rezistența este mai scăzută (Hayashi et al., 1985). Unele date
menționează izolarea acestor tipuri și de la alte animale (câini, capre, antilope și porci).
La oi sunt menționate cazuri de pielonefrită și cistită (Higgis et al., 1981).

13.1.4. Corynebacterium ulcerans

Se găseşte în mod obişnuit în naso-farinxul cailor şi bovinelor sănătoase, iar

ocazional s-a izolat de la om şi maimuţă, dar și de la câini și pisici, fiind un agent zoonotic
(Taylor et al., 2002); (Lartigue et al., 2005). Produce cisteinază, urează, fosfatază şi carbohidraze, care
îi permit să degradeze glucoza, maltoza, dextrina. Unele tulpini lichefiază gelatina. Pe
mediul Tinsdale formează colonii cu halou puternic, iar pe mediul Pisu, coloniile au halou
cafeniu. Bacteria este sensibilă la acţiunea fagilor omologi. Fagii “ulcerans” nu produc
conversie lizogenă. Se izolează din cazuri de mastită la vaci și dermatite gangrenoase la
rozătoare. Produce o toxină asemănătoare cu toxina difterică (Taylor et al., 2002) și poate
detremina îmbolnăviri la om, mai ales la indivizi cu diferite forme de imunosupresie (Kisely
et al., 1994); (Lartigue et al., 2005); (Wellinghausen et al., 2002) .

13.1.5. Corynebacterium xerosis

Este un germen comensal al pielii și mucoaselor la om, dar se izolează și de la

animale (porci și capre). Are formă de bastonaș, se colorează Gram pozitiv, dar de un
aspect neuniform (Krish et al., 1989). Este necapsulat, nesporulat, imobil. Se cultivă pe agar
Columbia, cu sânge de oaie, pe care se formează colonii de 1-2 mm Ø, uscate, rugoase,
pigmentate în galben, nehemolitice. Reacție pozitivă la catalază și negativă la oxidază,
urează, indol. În cazul porcilor izolarea s-a făcut din pulmoni, rinichi, articulații, sânge
(Vela et al., 2006).
92 | Familia CORYNEBACTERIACEAE
13.2. Bibliografie
1. Baird G.J., Fontaine M.C. (2007). Corynebnacterium
psudotuberculosis and its role in ovine caseosus lymphadenitis. J.
Comp. Pathol., 137(4): 179-210.
2. Cetinkaya B., Karahan M., Atil E., Kalin R., DeBaere T.,
Vaneechoutte M., (2002) Identification of Corynebacterium
pseudotuberculosis isolates from sheep and goats by PCR. Vet.
Microbiol., 88(1): 75-83.
3. Corboz L., Thoma R., Braun U., Zbinden R. (1996).
Isolation of Corynebacterium diphtheriae, subspp. Belefante
from a cow with chronic active dermatitis. Schweiz. Arch.
Tierheilkd., 138(12): 596-599.
4. Dorella F.A., Pacheco L.G., Oliviera S.C., Miyoshi A.,
Azevedo V. (2006). Corynebacterium pseudotuberculosis:
microbiology, biochemical proprietis, pathogenesis and
molecular studies of virulence. Vet. Res., 37(2): 201-206.
5. Dorella F.A., Pacheco L.G., Seyffert N., Portela R.W., Meyer
R., Miyoshi A., Azvedo V. (2009). Antigens of Corynebacterium
pseudotuberculosis and prospects for vaccine development.
Expert Rev. Vacines, 8(2): 205-213.
6. Dörner U., Schiffler B., Lanéelle M-A., Daffé M., Benz R.,
(2009) Identification a cell-wall channel in the corynemycolic
acid free gram positive bacteria Corynebacterium amycolatum.
Intenat. Microbiol., 12: 29-38.
7. Hall A.J., Cassiday P.K., Bernard K.A., Bolt F., Steigerwalt
A.G., Bixler D., Pawloski L.C., Whitney A.M., Iwaki M.,
Baldwin A., Dowson C.G., Komiya T., Takahashi M., Hinrikson
H.P., Tondella M.L. (2010). Novel Corynebacterium diphtheriae
in domestic cats. Emerg Infect Dis.; 16(4): 688–691.
8. Hayashi A., Yanagawa R., Kida H. (1985). Survival of
Corynebacterium renale, Corynebacterium pilosum and
Corynebacterium cystitidis in soil. Vet. Microbiol., 10(4): 381.
9. Henriccson B., Seggara M., Garvin J., Burns J., Jenkins S.,
Kim C., Popovic T., Golaz A., Akey B. (2000). Toxigenetic
Corynebacterium diphtheriae associated with an equine wound
infection. J. Vet. Diagn. Invest., 12(3): 253-257.
10. Higgis R.J., Weaver C.R. (1981). Corynebacterium renale
pyelonephritis and cystitis in a sheep. Vet. Rec., 109(12): 256.
11. Holmes E.N., Korma M.T. (2007). Corynebacterium
kutscheri infection of skin and soft tissue following rat bite. J.
Clin. Microbiol., 45(10): 3468-3469.
12. Judson R., Songer J.G. (1991). Corynebacterium
psudotuberculosis: in vitro susceptibility to 39 antimicrobial
agents. Vet. Microbiol., 27(2): 145-150.
13. Kelly E.J., Rood K.A., Skirpstunas R. (2012). Abscesses in
captive elk associated with Corynebacterium pseudotuberculosis,
Utah, USA. J Wildl Dis.; 48(3): 803-5.
14. Kharseeva G.G., Voronina N.A., Mironov A.I., Kharisova
A.R. (2012). The antibiotics sensitivity of strains of
Corynebacterium non diphtheriae circulating in Rostov-on-Don
and Rostov oblast. Klin Lab Diagn.; (10): 62-4.
15. Kilcoyone I., Spier S.J., Carter C.N., Smith J.L., Swinford
A.K., Cohen N.D. (2014). Frequency of Corynebacterium
pseudotuberculosis infection in horses across the United States a
10-year period. JAVMA, 245(3): 309-314.
16. Kisley S.R., Price S., Ward T. (1994). Corynebacterium
ulcerans a potential cause of diphteria. Commun. Dis. Ref. CDR
Rev. 4: 63-64.
17. Krish G., Beaver W., Sarubbi F., Varghese A., (1989)
Corynebacterium xerosis as a Cause of Vertebral Osteomyelitis.
J. Clin. Microbiol., 37(12): 2869-2870.
18. Kumar J., Tripathi B.N., Kumar R., Sonawane G.G., Dixit
S.K.. (2013). Rapid detection of Corynebacterium
pseudotuberculosis in clinical samples from sheep. Trop Anim
Health Prod.; 45(6): 1429-35.
19. Laak E.A., Bosch J., Bijl G.C., Schreudeer B.E. (1992).
Double-antibody sandwich enzyme-linked immunosorbent assay
and immunoblot analysis used for control of caseosus
lymphadenitis in goats and sheep. Am. J. Ver. Res., 53(7): 1125-
1132.
20. Lartingue M-F., Monnet X., LeFlèche A., Grimont A.D.P.,
Benet J-J., Durrbach A., Fabre M., Nordmann P. (2005).
Corynebacterium ulcerans in an Immunocompromised Patient
with Diphtheria and Her Dog. J. Clin. Microbiol., 43(2): 999-
1001.
21. Nogradi N., Spier S.J., Toth B., Vaughan B. (2012).
Musculoskeletal Corynebacterium pseudotuberculosis infection
in horses: 35 cases (1999-2009). JAVMA. 2012 Sep 15; 241(6):
771-7.
22. Pavan M.E., Robles C., Cairo F.M., Marcellino R., Pettinari
M.J. (2012). Identification of Corynebacterium
pseudotuberculosis from sheep by PCR-restriction analysis using
the RNA polymerase β-subunit gene (rpoB). Res Vet Sci.; 92(2):
202-6.
23. Peel M.M., Palmer G.G., Stacopoole M.A., Kerr G.T.,
(1997) Human Lymphadenitis Duet to Corynebacterium
pseudotuberculosis: Report of Ten Cases from Australia and
Review. CID, 24: 185-191.
24. Quinn P.J., Carter M.E., Markey B., Carter G.R. (1994).
Clinical Vet Microbiol. Wolfe Publisching Spain by Grafos, S.A.
Arte Sobre Popel, p. 138-142.
25. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Bacteriologie
Veterinară Specială, Ed. Academic Pres, Cluj-Napoca, p. 50-54.
26. Sato H., Yanagawa R., Fukuyama H., (1982) Adhesion of
Corynebacterium renale, Corynebacterium pilosum and
Corynebacterium cystitidis to bovine urinary bladder epithelial
cells of various ages and levels of differentiation. Infect. Immun.,
36(3): 1242-1245.
27. Spier S.J., Toth B., Edman J., Quave A., Habasha F., Garrick
M., Byrne B.A. (2012). Survival of Corynebacterium
pseudotuberculosis biovar equi in soil. Vet Rec.; 170(7): 180.
28. Sprake P., Gold J.R. (2012). Corynebacterium
pseudotuberculosis liver abscess in a mature alpaca (Lama
pacos). Can Vet J.; 53(4): 387-90.
29. Stefańska I., Gierynska M., Rzewusca M., Binek M. (2010).
Survival of Corynebacterium psudotubrerculosis within
macrophages and induction phagocytes death. Pol. J. Vet. Sci.,
13(1): 143-149.
30. Sting R., Wagner B., Sari-Turan A., Stermann M., Reule M.,
Eichner M., Beyer W. (2012). Serological studies on
Corynebacterium pseudotuberculosis infections in goats in
Baden-Wuerttemberg (Germany) and seroreactions on antigens
used for newly developed enzyme-linked immunosorbent assays
(ELISA). Berl Munch Tierarztl Wochenschr.; 125(1-2): 67-75.
31. Tarello W, Theneyan M. (2008). Corynebacterium
pseudotuberculosis and Corynebacterium renale isolated from
two Arabian oryx (Oryx leucoryx). Vet Rec.; 162(26): 862-3.
32. Vela A.I., Gracia E., Fernández A., Dominguez L., .,
Fernández-Garayzábel J.F., (2006) Izolation of Corynebacterium
xerosis from Animal Clinical Specimens. J. Clin. Microbiol.,
44(6): 2242-2243,
33. Venezia J., Cassiday P. K., Marini R. P., Shen Z., Buckley E.
M., Peters Y., Taylor N., Dewhirst F. E., Tondella M.L., Fox J.G.,
(2012). Characterization of Corynebacterium species in
macaques. J Med Microbiol.; 61(Pt 10): 1401-8.
34. Yangawa R. (1986). Causative agentsof bovine
pyelonephritis: Corynebacterium renale, Corynebacterium
pilosum and Corynebacterium cystitidis. Prog. Vet. Microbiol.
Immunol., 2: 158-174.
35. *** Caseous Lymphadenitis, Merck Manual.
www.merckvetmanual.com/mvm/circulatory_system/
36. *** Pigeon Fever (Corynebacterium pseudotuberculosis
infection). http://www.aaep.org/PigeonFeverGuidlines52713.pdf
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 93

Cap.14. Familia ENTEROBACTERIACEAE

Este cea mai vastă grupare taxonomică dintre bacteriile de interes medical,
cuprinzând microorganisme ce au fost mult studiate, datorită implicaţiilor deosebite în
patologia intestinală, extraintestinală şi a capacităţii de a determina infecţii generalizate
sau localizate, la om, animale, insecte, plante. Unele au rol important în producerea de
toxiinfecţii alimentare și a altor infecții, cu risc mai ales pentru copii (Black et al., 2010).
În cadrul familiei sunt cuprinde un număr mare de genuri, mai cunoscute fiind:
Escherichia, Enterobacter, Citrobacter, Klebsiella, Salmonella, Shigella, Proteus,
Morganella, Yersinia, Serratia, Hafnia, la care s-au adaugă ulterior şi alte genuri. În
prezent, familia cuprinde peste 50 de genuri bacteriene [259]. Genul tip este Escherichia
(Castellani et al., 1919).

Speciile din cadul genurilor prezintă următoarele caractere comune: nişa ecologică
este tubul digestiv; sunt asemănători morfologic, predominând formele cocobacilare sau
bacilare, Gram negativi, sunt nesporulaţi, ciliaţi (majoritatea) sau neciliaţi, facultativ
anaerobi, fermentează glucoza (cu producţie de gaz), oxidazo-negativi, catalazo–pozitivi,
reduc nitraţi în nitriţi; acţionează prin virulenţă şi toxine polizaharidice (Lapage, 1979); (Scheutz
et al., 2005). Șapte specii de coliformi și serotipurile lor sunt incluse pe lista Health and
Human Service, listate ca agenți biologici periculoși cu potențial bioterorist și alte
douăzeci și trei de specii se încadrează în definiție.

14.1. Genul Escherichia

Denumirea de Escherichia provine de la numele lui Theodor Escherich (1885) cel
care a izolat specia tip a genului. In timp au fost recunoscute mai multe specii: E.
adecarboxylata, E. albertii, E. blatte, E. coli (tip 1și 2), E. fergusoni, E. hermanni, E.
vulneris, diferenţierea lor făcându-se exclusiv pe baza caracterelor biochimice (Burges et al.,
1973).

În 2013 se acceptă pentru două specii o reașezate taxonomică, fiind trecute în alte
genuri: Escherichia adecarboxylata devine Leclercia adecarboxylata (Tamura et al., 1986) și
Escherichia blattae devine Shimwellia blattae (Priest et al., 2010).
94 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
14.1.1. Escherichia coli

Ecologie. În cadrul genului E. coli sau colibacilul (Migula, 1895); (Castellani et al., 1919), este
specia reprezentativă şi în afara implicaţiilor în patologie, constituie principalul
instrument de studiu în cercetările fundamentale de bacteriologie şi genetică microbiană.
Germenii se găsesc dominant în tubul digestiv, mai ales în intestinul gros al omului şi
animalelor. Apelativul “coli” desemnează segmentul tubului digestiv în care germenii
predomină, respectiv colonul. Se elimină prin materiile fecale, răspândindu-se în mediul
exterior, apă, sol, alimente, diferite materiale, constituind surse importante de infecție
pentru oameni și animale.
Rezistenţă/sensibilitate. Germenii supravieţuiesc în mediul extern (sol, apă,
alimente etc.) săptămâni sau luni de zile. Majoritatea tulpinilor sunt omorâte prin
expunerea la 60oC în 30ʹ. Sunt sensibili la antiseptice (fenol, sublimat, cloramină etc.).
Sunt sensibili la acţiunea unor coloranţi (verde briliant, verde de malachit), care au acţiune
inhibitoare asupra E. coli. N–clorosuccinimida are efect inhibitor bactericid (Răpuntean et al.,

1995). Colibacilii sunt sensibili la acţiunea fagilor specifici și la o gamă largă de antibiotice
de tip streptomicinic (neomicină, kanamicină, gentamicină, colimicină, polimixina B), la
cele cu spectru larg (tetraciclină, cloramfenicol), sulfamide (nitofurantoin, furazolidon,
olaquindox, carbadox), chimioterapice urinare (acid nalidixic, cotrimoxazol) (Răpuntean et al.,
1988). Multe tulpini prezintă antibiorezistenţă.
Morfologie. Germenii au aspect de cocobacili sau de bacili drepţi, uneori uşor
curbaţi, cu dimensiuni variabile, cuprinse între 1–3/0,4–0,7 m, se colorează Gram
negativ. Sunt nesporulaţi, ciliaţi (peritrih), fimbriaţi. Unele tulpini sunt capsulate sau
prezintă structuri similare (microcapsule). Numeroase tulpini au plasmide F, celulele lor
fiind prevăzute cu pil de sex, cu rol important în fenomenul de conjugare.
Cultivare și caractere culturale. Colibacilii se dezvoltă uşor pe medii de cultură
uzuale, dar şi pe o gamă largă de medii speciale (de îmbogăţire, de izolare şi de
diferenţiere). Sunt germeni aerobi sau facultativ anaerobi, care se dezvoltă între limite
largi de temperatură şi pH (7,2-7,8).. În medii lichide se constată turbiditate intensă,
uneori inel la suprafaţă, cu formarea treptată a unui depozit abundent, neaderent,
pulverulent, uşor omogenizabil. Pe medii solide (geloza simplă) se formează colonii de
1–3 mm, rotunde, lucioase, cu suprafaţa netedă, semitransparente (tip S). Unele tulpini
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 95
produc colonii plate, cu marginile neregulate, opace (tip R). Există forme intermediare
între coloniile “S” şi “R”, după cum există şi colonii mucoide (tip M). Pe agar cu sânge
unele tulpini sunt hemolitice (hemoliză clară); această proprietate o prezintă tulpinile
izolate de la porci cu boala edemelor (Răpuntean et al., 2001). Pe diferite medii speciale de
cultură, coloniile de E. coli prezintă diferite aspecte cromatice: colonii roșii pe mediile
Endo, Drigalsky; colonii roz pe MacConkey; colonii albastre pe mediul Gassner; colonii
galbene pe mediul Istrate Meitert; colonii albastre violet pe mediul Rambach; colonii de
culoare verzuie cu reflexe metalice pe mediile Levine și EMB (Eosine Methylene Blue).
Proprietăţi biochimice. E. coli este un germen cu intense proprietăţi fermentative
(Marica et al., 1992). Poate utiliza acetatul, dar nu utilizează citratul ca unică sursă de carbon.
Glucoza şi alţi carbohidraţi sunt fermentaţi cu producere de piruvat, ulterior convertit în
acizii lactic, acetic şi formic. Lactoza este fermentată de majoritatea tulpinilor (lac+), dar
există şi tulpini la care reacţia este întârziată sau absentă (lac) (Marica et al., 1992); (Marica et al.,1993,
1994); (Marica et al., 1996); (Răpuntean et al., 1994). Produc indol şi nu produc H2S. Pe baza fermentării
unor zaharuri şi a altor reacții biochimice, s-au diferențiat mai multe biotipuri (E. coli 1
și E. coli 2). Produc acid și gaz din fermentarea D-glucozei. Unele tulpini de E. coli sunt
capabile să producă substanţe cu acţiune antagonică (colicine). Capacitatea colibacililor
de a fermenta lactoza (peste 90% din tulpini), constituie un criteriu de diferențiere de alte
enterobacterii (Salmonella, Shigella, Proteus și altele). Tulpinile de E. coli pot fi
identificate prin testele biochimice clasice sau prin “strep tests” comerciale. Testele indol
și MUG (4-methylumbelliferyl-D-glucuronidase) sunt larg folosite pentru o identificare
prezumtivă, cunsocând că peste 99% din tulpini sunt indol și MUG pozitive. O corectă
identificare biochimică se face folosind galeria API 20 E BioMerieux.
Structură antigenică. Colibacilii se caracterizează printr-o pronunţată variaţie
antigenică, datorită multiplelor fracții antigenice somatice și flagelare, cât și a variantelor
antigenice de înveliș și capsulare. Au fost descrise următoarele tipuri: antigene somatice
(O), polizaharidice, pe baza cărora se face încadrarea în grupe serologice; antigene
flagelare (H), proteice, pe baza cărora se face încadrarea în serotipuri; antigene capsulare
(K) și antigene fimbriale (F). Au fost descrise și caracterizate peste 700 tipuri antigenice
diferite. Se mai descrie antigenul M sau acidul colanic, care imprimă un caracter mucos
coloniilor, însă este comun mai multor enterobacterii (Georgescu, 1986).
96 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
Patogeneză. E. coli reprezintă o parte naturală și esențială a florei bacteriene
intestinale a oamenilor și animalelor. Majoritatea tulpinilor sunt nepatogene, inofensive
la nivelul colonului, dar anumite serotipuri sau clone joacă un rol important în bolile
intestinale și extraintestinale. Patogeneza colibacilozei enterice este divizată în cinci
etape: infecție, proliferare, producere de toxine, acțiunea toxinelor și dezvoltarea bolii
enterice (Nielsen et al., 1968). În funcție de structura antigenică patotipurile sunt scrise astfel:
exemplu O139:K82:H2. Patogenitatea se datoreşte unor factori de virulenţă şi toxici.
Factorii de virulenţă. În această categorie se includ următorii: factorii de aderenţă
reprezentaţi de antigenele fimbriale (Donnenberg et al., 1993); factorii de colonizare reprezentaţi
de structuri filamentoase, care prezintă asemănări morfologice şi biologice cu antigenele
F–4 (K88) şi F–5 (K99) (Cassels et al., 1995); antigenele de suprafaţă de tip K (L, A, B) prin
structurile polizaharidice fac ca germenii să fie mai puţin sensibili la fagocitoză şi
acţiunea litică a complementului. Pe de altă parte favorizează aderarea celulelor
bacteriene la celulele epiteliale (Lior, 1996).
Factorii de toxicitate. Alcătuiesc un adevărat complex şi joacă un rol important în
mecanismul patogenetic: antigenul somatic de tip “O” (lipopoliglucidic) reprezintă de
fapt endotoxina bacteriilor Gram negative şi protejează colibacilii de mecanismele de
apărare ale gazdei, intervin în inducerea fenomenelor şocului endotoxic (Edwards et al., 1972);
hemolizinele sunt prezente numai la unele tulpini de E. coli îndeosebi la cele izolate de
porci cu boala edemelor, au acţiune hemolitică asupra hematiilor producând hemoragii şi
edeme, sunt codificate de un plasmid (Hly) (Blum et al., 1994); factorii citotoxici necrozanți,
desemnați cu abrevierea CNF1 și CNF2 (Cytotoxic Necrotizing Factors), sunt produși de
tulpinile NTEC/EHEC.
Enterotoxinele sunt produse predominant de unele tulpini de E. coli. Au fost
descrise două tipuri de enterotoxine: enterotoxina termolabilă (LT) care are proprietăţi
antigenice şi se aseamănă structural şi funcţional cu toxina holerică și enterotoxina
termostabilă (ST) produsă de tulpinile ETEC de origine umană şi porcină (Savarino et al., 1996).
Diferenţierea celor două tipuri de toxine se poate face prin teste biologice sau
imunologice.
Serogrupele enteropatogene întâlnite mai frecvent sunt: O15, O21, O17, O5, O78, O26,
O115 (la viței); O39, O88 (la vaci cu mamită); O8, O11, O41, O84, O117, O138, O139 (la porci cu
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 97
diaree); O1, O2, O8, O73, O47, O78, O22, O47 (la păsări); iar pentru om O6, O15, O78, O115, O148,
O159 și îndeosebi O157H7; din antigenele fimbriale sunt importante: F4 (la purcei) și F5 (la
viței).
Unele tulpini produc colicine “V” care le permită să devină dominante în intestin,
fiind favorizată diseminarea sistemică, susținută şi de structurile de înveliş de tipul
antigenelor “K” (KV-165), ce acţionează ca factori antifagocitari (Lior, 1996).
Denumirea patotipurilor. Tulpinile de E. coli, în funcție de predominanța unor
elemente de patogenitate se clasifică astfel:
 ETEC (enterotoxigenic E. coli): posedă fimbrii ce favorizează aderența la
enterocite, colonizează intestinul subțire și produc citotoxine; sunt responsabile de
producerea diareei neonatale la toate mamiferele.
 EPEC (enteropathogenic E. coli): a fost primul patotip recunoscut ca diareic (Neter et
al., 1955); nu produce toxine, dar au capacitate de aderență la enterocite și la diferite linii
celulare (Hep-2); se multiplică atât în intestinus subțire, cât și gros, și provoacă diaree
la om și animale tinere, frecvent la viței, purcei, iepuri și căței.
 EIEC (enteroinvasive E. coli): este foarte asemănător cu Shigella, fiind capabil de
invadare și înmulțire la nivelul celulelor epiteliale ale intestinului gros uman (Levine,

1987); provoacă dizenterie la om și la maimuțele superioare; nu a fost raportată izolarea

de la animalele domestice.
 EHEC/NTEC (enterohemorrhagic/necrotoxigenic E. coli): produc aerobactină și
citotoxine necrozante; sușele CNF1 produc și o hemolizină de tip alfa, fiind implicate
în producerea de afecțiuni enterale și extraenterale la om, bovine, porci, câini; sușele
CNF2 s-au identificat numai la bovine și ovine asociate sau nu cu stări patologice.
 VTEC/STEC (verotoxigenic E. coli): produc vero citotoxine sau Shiga toxină (1 și
2) și sunt caracterizate prin capacitatea de a produce, fie una sau ambele citotoxine,
antigenic distincte, bacteriofag-mediate (Scheutz et al., 2005); produc la om enterită
hemoragică sau sindrom uremic hemolitic, dizenterie la bovine (unele din ele) și boala
edemelor la porc;
 DAEC (diffuze adherent E. coli): sunt definite printr-un tipar distinct de aderență
difuză la celulele HEp-2 (Scaletsky et al., 1984); rolul în producerea diareilor este neclar.
98 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
 EAggEC (enteroaggregative E. coli): se caracterizează printr-un tipar distinct de
aderență agregativă (AA) la celulele HEp-2 (Nataro et al., 1987); provoacă diaree și alte
simptome enterice (borborisme și crampe) la om (Nataro et al., 1995), iar studiile
epidemiologice le sugerează ca și cauză a diareii călătorilor (Gascon et al., 1998), nu s-au
izolat de la animale.
Infecţia naturală. Poartă denumirea de colibaciloză/colibaciloze, afectând
numeroase specii de animale, păsări și omul. Colibaciloza evoluează la majoritatea
animalelor nou-născute, mai frecventă la viţei, purcei, miei şi la păsări. Infecţia poate
avea loc cu tulpini enteroinvazive care sunt capabile să penetreze epiteliul intestinal şi să
producă septicemii colibacilare sau cu tulpini enterotoxigene în care domină exprimările
clinice enterice (diaree).
Entităţi clinice mai bine conturate: septicemia colibacilară produsă de tulpini
enteroinvazive, întâlnită la diferite specii de animale şi categorii de vârstă (mamifere şi
păsări), atunci când bacteria trece prin mucoasa intestinală sau respiratorie, ajungând în
fluxul sanguin la viței, miei și păsări, provocând o infecție generalizată sau localizată
(meningită și/sau artrită la viței și miei, aerosaculită și pericardită la păsări) (Meyer et al., 1971);
enterita (diareea) colibacilară produsă de tulpini enterotoxigene provoacă obişnuit
îmbolnăviri la animalele nou-născute (viţei, purcei, miei de 1-3 zile) (Wray et al., 1993);

toxemia colibacilară a purceilor, cu mai multe forme (sindromul șocului la purceii la

înțărcare, enterita hemoragică și boala edemelor), produsă de tulpini entero-hemolitice,
ce apare la purcei în perioada înţărcării (MacLeod et al., 1991); mamita colibacilară a vacilor
(Wray et al., 1997); coligranulomatoza la păsările adulte (Trylich et al., 1977).
În afara bolilor menţionate, colibacilii apar deseori ca germeni de infecţie
secundară, suprapunându-se peste infecţii virale sau evoluând concomitent cu alte infecţii
bacteriene. Sunt menționate relaţii de sinergism cu Clostridium, Lawsonia şi cu alţi
germeni.
La oameni se descriu forme intestinale și extraintestinale. Cea mai gravă este
infecția cu E. coli O157: H7, ce evoluează cu simptome dramatice de colita hemoragică
(crampe severe și diaree apoasă și/sau sangvinolentă). Se mai menționează implicarea
unor tulpini în producerea sindromului hemolitic uremic (HUS) [268]. Datorită gravității
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 99
bolii trebuie avute în vedere măsuri de biosecuritate. E. coli O157: H7 și alte tulpini de
E. coli Stx+ reprezintă unele dintre cele mai periculoase tulpini.
Diagnostic. De la animale bolnave se recoltează probe de fecale, tampoane rectale,
urină, lapte, iar de la cele sacrificate porţiuni de intestin (legat la capete), limfonoduri
mezenterice, porţiuni de organe, os lung; se pot trimite cadavre de animale mici şi păsări.
Examen bacterioscopic. Prezintă semnificaţie orientativă, în direcţia unei infecţii
cu germeni Gram negativi, când la examinare se constată numeroşi bacili sau cocobacili
Gram negativi, ca floră dominantă, cu morfologie caracteristică (Răpuntean et al., 2005). La unele
tulpini se poate evidenția capsula, care apare ca un halou necolorat la colorația Gram sau
prin metoda Ginʹs (cu tuș de India și cristal violet) (http://www2.hawaii.edu/) sau prim
imunoelectrono-microscopie (Bayer et al., 1985).
Examen bacteriologic. Urmăreşte izolarea colibacililor pe medii de cultură uzuale
şi identificarea ulterioară prin însămânţări pe medii selective, de îmbogățire şi de
diagnostic diferenţial. Tulpinile izolate de la porci cu boala edemelor se vor însămânţa şi
pe medii cu sânge pentru evidențierea capacității hemolitice (Răpuntean et al., 2005).
Examen biochimic. Urmăreşte evidenţierea capacităţii fermentative faţă de glucoză,
lactoză, manoză, ca şi producerea de H2S, indol, utilizarea citratului. Se vor efectua
însămânţări pe mediile politrope (MIU, TSI, MILF, Simmons, O-F). O identificare rapidă
se obţine prin examinarea culturii pure cu galeria standardizată API 20 E bioMerieux.
Examen serologic. Se pot efectua reacţii de aglutinare, folosind ser anticolibacilar
polivalent şi seruri de grup (Kauffman, 1953). Se mai practică seroprecipitarea în gel şi IF.
Demonstrarea patogenităţii tulpinilor. În acest scop pot fi utilizate următoarele
teste: testul ansei ligaturate (pe anse de viţel, purcel, iepure şi chiar alte specii), este
pozitiv când ansele inoculate sunt mărite în volum, sunt congestionate şi au un conţinut
fluid, galben sau chiar hemoragic (Evans et al., 1973); evidenţierea enterotoxicităţii în culturi
celulare (determină modificări ale substratului celular); hemaglutinarea (datorită
prezenţei fimbriilor, însămânțări pe mediul Minca); infecţia experimentală la şoarece (Pai
et al. 1986).

Alte teste de diagnostic. Dintre aceste teste amintim următoarele: metoda

fluorogenică pentru determinarea MUG (4-methylumbelliferyl β-D-glucuronidase), la
care 99% din tulpini dau reacție pozitivă; testul de conglutinare cu proteina A a
100 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
stafilococului; testul de aglutinare cu particule de latex (LPAT); chimio-luminiscenţa;
teste de tip ELISA, PCR, RIA, IF; teste de identificare a antigenelor fimbriale (F4/K88 și
F5/K99) şi altele.
Importanţa E. coli ca indicator sanitar. Numărul colibacililor şi al altor
enterobacterii lac+ (Enterobacter, Citrobacter, Klebsiella) pentru care se utilizează
termenul de ”coliformi”, din apă şi alimente, constituie un important indicator igienico-
sanitar, fiind folosite diferite tehnici de numărare (colimetrie) (Adams et al., 1990), sau carduri
colorimetrice de identificare VITEK. ”Indicele coli” reprezintă criteriul de apreciere a
gradului de poluare a apei şi alimentelor cu materii fecale (Mănescu, 1989).
Importanța în producerea de preparate probiotice. Se bazează pe proprietatea
unor tulpini de E. coli producătoare de colicine, care s-au dovedit active atât față de tulpini
patogene de E, coli cât și față de alte enterobacterii. O astfel de tulpină s-a folosit cu bune
rezultate în prevenirea diareei neonatale la purcei sugari prin administrare pe cale bucală
(Marica et al.,1999 ); (Răpuntean et al., 2001).

14.2. Genul Salmonella

Primul reprezentat al genului a fost izolat de la om de către Eberth (1880) dintr-un
caz de febră tifoidă de la om. Specia tip Salmonella choleraesuis este descrisă de Salmon
şi Smith (1885) pe care o denumesc “bacteria holerei porcine”, crezând în mod eronat că
este agentul etiologic al acestei boli. Lignières în 1900 propune ca aceşti germeni să fie
încadraţi în genul Salmonella, în onoarea lui Salmon (Lignieres et al., 1900). Nomenclatura
salmonelelor este o problemă controversată, şi în timp s-au făcut diferite încercări de
sistematizare (Brenner et al., 2000). În funcţie de etapa în care au fost izolate şi omologate, se
întâlnesc la salmonele trei feluri de denumiri sau notări:
 numele speciei receptive, afecţiunea provocată sau combinaţia între ambele: S.
typhi, S. choleraesuis, S. enteritidis, S. typhimurium, S. abortusequi, S. abortusovis, S.
gallinarum-pullorum etc (CFSPH/2005).
 desemnarea cu numele localităţii în care au fost izolate: S. nytra, S. helsinki, S.
leopoldville, S. montevideo, S. dublin, S. panama etc (Jones et al., 2008).
 desemnarea după formula antigenică, luând în considerare antigenul somatic O
pentru stabilirea apartenenţei de grup şi antigenele flagelare H pentru apartenenţa la tip.
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 101
Taxonomia salmonelelor nu este rezolvată nici la ora actuală. Opinii vizând
taxonomia salmonelelor au prezentat îndeosebi LeMinor și Popoff (Le Minor et al., 1987);

Euzèby (Euzeby, 1999); Ezaki (Ezaki et al., 2000); Yabuuchi (Yabuuchi et al., 2000); dar şi alţii. De ex.,
pentru S. pullorum – conform ultimei reașezări taxonomice, denumirea corectă este
”Salmonella enterica subspecia enterica, serovar gallinarum, biovar pullorum” (Grimont et
al., 2007).

Tabelul 1 – Clasificarea după nomenclatura ”nouă” și ”veche”

(cit. după Euzeby - http: //www.bacterio.net/salmonellanom.html)

DENUMIRE NOUĂ DENUMIRE VECHE (SINONIM)

Salmonella bongori
Salmonella enterica
Salmonella enterica ssp. arizonae
Salmonella enterica ssp. diarizonae
Salmonella enterica ssp. enterica
Salmonella enterica ssp. houtenae
Salmonella enterica ssp. indica
Salmonella enterica ssp. salamae
Salmonella subterranea
Salmonella enterica ssp. bongori
Salmonella choleraesuis ssp. bongori
Salmonella choleraesuis
Salmonella arizonae
Salmonella choleraesuis ssp. arizonae
Salmonella choleraesuis ssp. diarizonae
Salmonella choleraesuis ssp. choeraesuis
Salmonella enteritidis
Salmonella paratyphi
Salmonella typhi
Salmonella typhimurium
Salmonella choleraesuis ssp. houtenae
Salmonella choleraesuis ssp. indica
Salmonella choleraesuis ssp. salamae
?

Modul de scriere menționat este greoi, mai ales că numărul serotipurilor

cunoscute depăşeşte 2.200 după unii autori (Breslow, 2002) sau chiar 4.400 după alții (Ryan et al.,
2004). Din acest motiv, în multe publicaţii scrierea salmonelelor continuă să fie făcută în
formele prescurtate: S. london, S. derby, S. agona, S. montevideo, S. nytra, S. abortusovis
etc (OIE, 2010).
Ecologie. Salmonelele sunt larg răspândite în natură, toate serotipurile cunoscute
fiind parazite pentru om şi animale. Au fost izolate de la insecte, reptile, păsări, mamifere,
om, ca şi din diferite elemente ale mediului ambiant (sol, ape de suprafaţă, alimente, furaje
etc). Prezența salmonelelor la animale constituie risc de transmitere la om (Cummings et al.,

2012). Circuitul salmonelelor în natură constituie un flux permanent, activat de posibilităţile

lor de multiplicare în alimente, furaje şi chiar în mediul exterior. Lipsa specificităţii de

gazdă pentru majoritatea serotipurilor şi rezistenţa crescută în mediul exterior, potenţează
102 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
verigile şi factorii responsabili de circulaţia salmonelelor în natură. Prezenţa salmonelelor
este legată de starea de boală sau de portaj. Spre deosebire de E. coli, ele nu sunt prezente
la fiecare individ, iar sub raport cantitativ, numărul lor este mai redus, dar prezenţa unei
salmonele constituie întotdeauna un potenţial factor patogentic (Răpuntean et al., 2005).
Rezistenţă/sensibilitate. Sunt germeni rezistenţi la acţiunea factorilor de mediu.
La 60oC culturile mor în 15-20 de minute, iar la 100oC în 5-7 minute. În mediul exterior,
sunt în general rezistente: în sol 28-280 de zile, în apă 2-45 de zile, lapte 2-4 luni, făină
de peşte până la 2 ani, pe pene până la 1-4 ani etc. În alimente supravieţuirea este variabilă,
10 până la 180 de zile, în funcţie de concentraţia în săruri şi pH. Cea mai îndelungată
supravieţuire este relatată în pulberea de ouă, 4 ani. În saramură conţinând 30% NaCl ele
sunt omorâte în 7 zile. Agenţii sterilizanţi chimici, în concentraţii uzuale, au un efect
antibacterian satisfăcător. Sublimatul, fenolul, formolul, le omoară în intervale cuprinse
între 30 minute până la 1-2 ore. Unii autori apreciază că salmonelele pot supraviețui luni
sau chiar ani de zile în medii umede și calde (Web. 19). Dintre antibiotice sunt mai active
cloramfenicolul, tetraciclina, ampicilina, gentamicina, kanamicina, cefalosporinele etc.
Antibioticele nu acţionează asupra salmonelelor localizate intracelular (Răpuntean et al., 1988).

Ele sunt sensibile şi la flumequin, nitrofuran, olaquindox, carbadox şi sulfamide.

Morfologie. Salmonelele sunt germeni Gram negativi, de formă bacilară, cu
dimensiuni de 2–4/0,6–0,7 m, necapsulaţi, nesporulaţi şi mobili (excepţie S. pullorum-
gallinarum).
Cultivare și caractere culturale. Salmonelele cresc cu uşurinţă pe medii nutritive
simple, bulion şi agar, dar şi pe o gamă largă de medii speciale (de îmbogăţire, de
diferenţiere şi selective), care permite diferențierea de alte enterobacterii. În bulion se
constată turbiditate uniformă, intensă sau moderată, cu formarea treptată a unui depozit
cenuşiu, uşor omogenizabil. Pe geloză simplă formează colonii tip S, de 1-3 mm Ø,
semitransparente, netede, lucioase. Pot disocia în forme R. Pe geloză sânge, se dezvoltă
fără a produce hemoliză. În scopul izolării şi identificării salmonelelor din materiale
paucibacilare şi a diferenţierii lor de alţi reprezentanţi ai familiei Enterobacteriaceae, se
foloseşte un variat sortiment de medii speciale. Coloniile formate pe aceste medii au
diferite nuanțe cromatice: colonii transparente, alb gălbui pe mediul Levine; colonii
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 103
albastre pe mediul Drigalsky; colonii albastru-verzui pe mediul Istrati-Meitert; colonii
roșii pe mediul Rambach; colonii incolore transparente pe agar MacConkey.
Proprietăți biochimice. Ocupă un loc important în identificarea salmonelelor şi
individualizarea unor subgrupuri sau serotipuri. Caracteristicile metabolice semnificative
pentru identificare sunt: fermentarea glucozei şi lipsa fermentării lactozei (exceptând S.
enterica ssp. arizone și S. enterica ssp. diarizone), utilizarea citratului, producerea de H2S
şi lipsa producerii de indol, urează şi fenilalanindezaminază negative, capacitate de
decarboxilare a lizinei, argininei şi ornitinei. Salmonelele nu produc acetoină (reacţia VP
negativă), dar este pozitivă reacţia roşului de metil. Multe tulpini sunt catalază pozitive și
toate sunt rezistente la sărurile biliare. Diferențierea subgenurilor de Salmonella se face
pe baza caracterelor biochimice. O identificare corectă se face folsind galeria API 20 E
(bioMerieux).
Structură antigenică. S-au identificat antigene somatice (O), antigene flagelare
(H), antigene de virulență (Vi), și antigenul M la tulpinile mucoide. Antigenele somatice
“O” sunt termostabile, alcoolorezistente şi sunt reprezentate de complexul
lipidopoliglucidic din membrana externă a peretelui celular. Ele aglutinează în prezenţa
anticorpilor specifici, aglutinatele având un aspect granular. Acest tip de aglutinare este
inhibată de formol 0,5 % și constituie suportul împărţirii în grupe O (schema Kauffman-
White). Antigenele flagelare “H” se extrag din flageli, sunt de natură proteică şi sunt
termolabile şi alcoolo-sensibile. Aglutinează în prezenţa anticorpilor specifici,
aglutinatele rezultate având un aspect floconos. Aglutinarea nu este inhibată de formol
0,5 %. La antigenele H se descrie ceea ce se denumeşte “variaţia de fază”, întâlnită la
marea majoritate a salmonelelor mobile: antigenele de faza 1 (specifică) definesc
serotipul şi aglutinează specific numai cu serul omolog. Se notează cu literele mici ale
alfabetului latin; antigenele de fază 2 (nespecifică) sunt notate cu cifre arabe; ele sunt
nespecifice întrucât antigenul 1 din faza 2-a este comun tuturor serotipurilor şi determină
aglutinări încrucişate între serotipuri. Ele se notează cu cifre arabe şi unele litere mici. Nu
posedă asemenea antigene S. pullorum-gallinarum. În baza antigenelor O salmonelele se
împart în mai multe grupe serologice, notate cu literele alfabetului de la A la Z (Porwollik,
2011). Pentru medicina veterinară o importanţă deosebită o au grupele A, B, C, D şi E. S-
au descris până în prezent 51 de grupe, cu mii de serotipuri (Achtman et al., 2012). O listă
104 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
completă, alfabetică, a denumirilor date serovarurilor de S. enterica subspecia enterica,
cu formula lor antigenică, este detaliată în 2007 de Grimont și Weill (Grimont et al., 2007).
Patogeneză. În mod obişnuit toate salmonelele sunt potenţial patogene. Atributele
majore de patogenitate sunt virulenţa şi endotoxinele. Antigenul O (lipopoliglucidic), cât
şi antigenul Vi au şi funcţie toxică (Răducănescu et al., 1986). Sub raportul virulenţei se precizează
că salmonelele se pot multiplica, atât extracelular, cât şi intracelular la nivelul
macrofagelor (Răducănescu et al., 1986). Simptomatologia generală (alterarea stării generale,
febra, prostraţia, starea de şoc) este determinată de endotoxemia masivă (Neguț, 1985).

Simptomatologia digestivă (anorexia, durerile abdominale, constipaţia, diareea) se

explică prin agresiunea asupra intestinului, ficatului şi vezicii biliare. În formele severe
pot apărea fenomene grave de deshidratare şi şoc toxiinfecţios. În patogenia
manifestărilor digestive se descrie o fază iniţială, când salmonelele se multiplică activ în
submucoasă şi formaţiunile limfoide ale intestinului (plăcile Peyer) şi ulterior trec în
ganglionii mezenterici. De aici prin canalul toracic, determină bacteriemia iniţială
(corespunzând clinic stării de debut) şi invadarea tuturor formaţiilor limfatice, a splinei,
a ficatului şi a altor organe (Neguț, 1985). La femelele gestante (oi, iepe, vaci) salmonelele
manifestă un tropism particular pentru uterul gestant, provocând avorturi (Răpuntean et al., 2005).
La organismele slăbite, cu deficite imune secundare, evoluţia poate fi septicemică, fără
semne de interesare a tractusului digestiv. Pot să apară şi localizările secundare, care pot
fi extrem de diverse, mai frecvent fiind cele osteo-articulare, pulmonare, meningeale etc.).
Infecţia naturală. Îmbolnăvirile produse de salmonele poartă numele de
salmoneloze sau paratifoze, şi se întâlnesc la om, animale şi păsări. Ele pot evolua ca boli
primare sau ca boli secundare, complicând îndeosebi infecţiile virale. La om salmonelele
sunt agenţii cei mai frecvenţi ai toxiinfecţiilor alimentare (Morris, 2011).
Unele serotipuri sunt monopatogene, producând îmbolnăviri în exclusivitate fie la
om (S. paratyphi A., S. typhi şi altele), fie la o singură specie de animale (S. abortusovis
- la oaie; S. abortusequi - la iapă; S. typhisuis - la porc; S. gallinarum pullorum - la
păsări). Alte serotipuri, au o răspândire aproape ubicuitară şi pot produce infecţii la
diferite specii de animale (S. typhimurium, S. enteritidis şi altele). Există serotipuri cu o
răspândire relativ restrânsă, vizând anumite zone geografice. Un studiu efectuat în 2008
subliniază potențialul zoonotic al speciei Salmonella typhimurium, fiind descris un focar
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 105
de boală la pisici și oameni, îmbolnăvirile fiind asociate cu infecția la păsările sălbatice
(Tauni et al., 2008).

La animale: salmoneloza la viţei, porc, animale de blană, avorturile la oi, vaci, iepe;
la toate speciile boala enterică este cea mai frecventă manifestare clinică, dar
simptomatologia mai poate să includă: septicemie, avort, artrită și tulburări respiratorii.
Boala afectează toate categoriile de vârstă, dar animalele tinere în perioada de înțărcare,
femelele gestante și în lactație sunt cele mai sensibile, evoluând deseori cu caracter
enzootic (OIE, 2010).
La păsări: sunt desrise mai frecvent bolile: tifoza aviară, puloroza, paratifozele
aviare (la porumbei, raţe şi găini) (Jaeger, 2009). Clinic domină tulburările de ouat (Gast et al.,

2010), diareea, scăderea procentului de ecloziune, leziunile de ovarită şi enterită (Gantois et al.,
2009); leziuni de hepatită cu aspect de „ficat bronzat” în tifoza aviară.
La reptile și amfibieni (șopârle, șerpi, iguane, crocodili, broaște și țestoase):
acestea sunt, de regulă, purtătoare subclinice de Salmonella, ceea ce presupune un înalt
risc zoonotic (Mermin et al., 2004) (Răpuntean et al., 2010). Un studiu CDC atrage atenția asupra
cazurilor de salmoneloză în 2003 și 2004 asociate cu manipularea rozătoarelor distribuite
comercial ca animale de companie (CDC, 2005). Infecții salmonelice sunt descrise la aceste
specii (Health Report, 2009), dar simptomatologia este frecvent subclinică, fiind observate doar
diferite leziuni post-mortem: splenomegalie, enterită necrotică, hepatită, nefrită,
miocardită etc (Mitchell et al., 2001). Izolarea de la broaște țestoase este menționată și în țara
noaastră (Răpuntean et al., 2010).
La om: salmonelel produc diferite afecțiuni, cum ar fi febra tifoidă, febrele
paratifoide și frecvent toxiinfecţii alimentare, frecvența acestora fiind într-o continuă
creștere (CDC/ Salmonella); (Lynch et al., 2009); (Cummings et al., 2010).
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor veterinare următoarele probe: de la
animale în viaţă - sânge (mai ales pentru examene serologice retrospective), fecale, lichid
articular, secreţii nazale, urină, scurgeri vaginale; de la cadavre - organe sau porţiuni de
organe (splină, vezică biliară, ficat, rinichi, pulmon etc.), avortoni, ouă, cadavre de
animale mici. În caz de suspiciuni de toxiinfecții alimentare se trimit probe din alimentele
incriminate, probe de apă. După caz, transportul probelor se poate face pe mediul Cary-
Blair. Folosirea mediilor de îmbogățire este obligatorie (Neguț, 1986).
106 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
Examen bacterioscopic. Se fac mai multe frotiuri, mai ales din organe, ce se
colorează prin metoda Gram. Prezenţa în frotiuri a unei flore bacteriene dominant Gram
negative, cu morfologie caracteristică enterobacteriilor, poate fi luată în considerare ca
un indiciu important (OIE, 2010).
Examen bacteriologic. Se fac însămânţări pe medii de cultură uzuale şi după caz se
vor folosi şi medii speciale: medii de îmbogăţire (cu selenit, Kauffman-Muler,
Rappaport–Vassiliadis); medii selective (Istrate-Meitert, Wilson Blair, Leifson, S-S, Mac
Conkey etc.); medii de diagnostic diferenţial (Drigalski, Rambach, Gassner, MacConkey,
Endo, Bismuth sulfit agar etc.) (Răpuntean et al., 1988). Se vor examina caracterele culturale şi
se selectează coloniile corespunzătoare ca aspect pentru Salmonella. Se va efectua
examen de mobilitate, cunoscând că toate salmonelele sunt mobile, cu excepţia speciei S.
pullorum-gallinarum. Pentru diagnostic se recomandă utilizarea a minimum două medii
de cultură. Există multe variante și metode rapide pentru detecția Salmonella, dar nici una
nu înlocuiește în mod satisfăcător metodele culturale (OIE, 2010).
Examen biochimic. Se fac însămânţări pe mediile politrope (TSI, MIU, Simmons,
MILF) sau altele. Se va ţine cont de următoarele: reacţie pozitivă la glucoză, manitol,
citrat, H2S; reacţie negativă la indol, urează şi lactoză. În funcţie de situaţia
epidemiologică, setul de teste biochimice poate fi extins sau se utilizează sisteme
standardizate (exemplu: sistemul API 20 E, bioMerieux).
Examen serologic. În principiu se efectuează reacţii de aglutinare rapide pe lamă
cu ser antisalmonelic polivalent (Ellis et al., 1976) şi cu seruri de grup AO, BO, CO, DO şi EO;
reacţii de aglutinare lente pentru identificarea anticorpilor aglutinanţi la purtători şi
stabilirea titrului acestora.
Tehnici moderne de diagnostic. Au căpătat o mare extindere, având avantajul
automatizării şi rapidităţii. Se folosesc tehnici imunoenzimatice (ELISA, VIDAS) şi de
biologie moleculară (PCR, PCR-RT).
Lizotipie. Are o importanţă mai deosebită în cazul salmonelelor întrucât relaţia fag-
lizotip salmonela prezintă un înalt grad de stabilitate şi specificitate. Se practică tipizare
fagică mai ales pentru S. typhi, S. typhimurium, S. enteritidis, S. anatum, S. pullorum-
gallinarum.
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 107

14.3. Genul Citrobacter

Cuprinde mai multe specii: C. freundii (specia tip a genului) (Braak, 1928), C. sedlakii
(Brenner et al., 1993), C. murliniae (Brenner et al., 1999) C. koseri (Frederiksen, 1970) etc.
Ecologie. Speciile din genul Citrobacter se găsesc în cadrul ecologic intestinal al
omului şi animalelor, ca şi în surse hidrice, sol şi alimente (cu excepția C. sedlakii, C.
braakii și C. rodentium). Izolarea este posibilă, din tubul digestiv sau fecale, atât de la om
cât și de la diferite specii de animale (bovine, cabaline, canide, feline, broaște țestoase,
păsări etc), fiind considerați rezidenți ai tubului digestiv (Bisping et al., 1988). De la om sunt
izolați și din urină, spută și exsudate ale țesuturilor moi (Lipsky et al., 1980).
Rezistență/sensibilitate. Rezistența la factorii de mediu este similară cu a celorlate
enterobacterii și prezintă sensibilitate la colistin, fosfomicină, imipenem, gentamicină,
nitrofurantoin, ciprofloxacină, cefepim (Samonis et al., 2009). C. freundii este rezistent la
piperaciclină, vancomicină și cefalosporine (Chuang et al., 2006).
Morfologie. Au aspect de cocobacili sau bacili drepți, cu dimensiuni de 0,3-1/0,6–
6 m, Gram negativi, necapsulaţi, nesporulaţi, ciliaţi (peritrich).
Cultivare și caractere culturale. Se cultivă pe aceleaşi medii ca şi celelalte
enterobacterii. Este facultativ anaerob. În mediile lichide se constată turbiditate intensă,
cu formarea treptată a unui depozit abundent uşor omogenizabil. Pe medii solide coloniile
se diferenţiază de cele de Salmonella prin aspectul mucos şi aderenţa marcată la mediu.
Pentru diferențiere de alte enterobacterii se fac însămânțări pe: AATBL (agar, albastru de
brom timol, lactoză), XLD (xilose, lactoză, deoxycholate), EMB (eosine, methylen agar)
și altele.
Proprietăţi biochimice. Numele genului este inspirat din capacitatea de a utiliza
citratul de amoniu ca unică sursă de carbon. Se asemănă biochimic cu salomonelele, dar
spre deosebire de acestea nu produc lizindecarboxilază și dau reacție negativă la testul
Voges-Proskauer. Fermenteză sau nu lactoza, dar aproape întotdeauna produc β-
galactosidază, enzimă ce atacă lactoza. Multe tulpini produc H2S.
Structură antigenică. Este complexă, fiind evidenţiate antigene O (32 tipuri), H
(87 tipuri) şi K. Unele tulpini posedă antigene Vi, similare serologic, dar distincte
108 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
structural de antigenul Vi al salmonelelor. Există însă numeroase înrudiri antigenice şi
serologice O şi H cu germenii din genurile Salmonella şi Escherichia.
Patogeneză și infecția naturală. În general speciile genului sunt încadrate în
categoria germenilor oportunişti, ceea ce înseamnă că nu cauzează boli la gazde
sănătoase. De obicei afectează numai gazdele cu un sistem imunitar slab (Whalen et al., 2007).
La animale speciile de Citrobacter pot fi implicate astfel: la bovine în producerea
de mastite, avorturi și diaree; la suine agalaxie și diaree, la ovine și caprine diaree; la
broaște, reptile și peștii diverse patologii (Schmidt et al., 1993). Specia C. rodentium este un
patogen al mucoasei enterice, fiind afectați șoarecii, gerbilii și posibil cobaii (Ocholi et al.,

1988). Boală provocată este denumită hiperplazia colonului (Clare et al., 2013), și se manifestată
prin diaree și colită, prolaps rectal, depreciere și moarte (de la Puente-Redondo et al., 1999); (Borenshtein
et al., 2008). C. koseri a fost izolat din fecale, din plăgi, din sânge, din salivă, dar mai ales din
urină, ca şi din cazuri de meningită şi abcese ale creierului la şoarecii nou-născuţi. C.
freundii poate afecta șoarecii, cobaii, la care produce enterite, pneumonii, colite și
septicemie, meningită. Îmbonăviri sunt descrise și la diferite specii pești (inclusiv de
acvariu), iar la broaștele țestoase intervine la producerea unui sindrom cunoscut ca "boală
septicemică cutanată ulceroasă" (SCUD), caracterizat prin prezența de ulcere pe piele și
carapace (Brunetti et al., 1999).
La om toate speciile (excepție C. rodentium) pot fi izolate din probe clinice (Doran,

1992). Cele mai frecvente sunt infecții ale tractusului urinar, intra-abdominale, infecția
plăgilor chirurgicale, plăgilor cutanate sau ale țesuturilor moi și infecții respiratorii (Samonis
et al., 2009). C. freundii şi C. amalonaticus au fost izolaţi din fecale, urină, plăgi, sânge. La
unele tulpini s-au evidenţiat toxine, care antrenează diaree sau toxiinfecţii alimentare.
Este menționat faptul că un microorganism infecțios pentru om are un rol atât de
important în natură (reducerea nitraților în nitriți - conversie crucială în ciclul azotului).
Un alt lucru interesant vizează acumularea uraniului prin construirea de complexe
fosfatice. Are acțiune biodegradantă a acidului tanic, fiind utilizat în tăbăcării (Puchenkova et
al., 1996).

Diagnostic. Identificarea bacteriologică se efectuează după metodologia comună

pentru Enterobacteriaceae. Utilizarea de medii multitest (TSI, MILF) permit o
diferenţierea facilă a tulpinilor Citrobacter, care sunt constant LDC negative, faţă de cele
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 109
de Salmonella care sunt aproape întotdeauna LDC pozitive. De asemenea prin testul de
fenilalanin-dezaminază (care întotdeauna este negativ) se diferenţiază de tulpinile de
Proteus ori Providencia. Identificarea biochimică se completează cu identificarea
serologică utilizând seruri anti-O, anti-H, şi anti-Vi, acestea din urmă oferind relaţii şi sub
raportul patogenităţii (Neguț, 1985). O tehnică PCR permite identificarea C. rodentium în
fecale de șoarece.

14.4. Genul Klebsiella

Denumirea genului Klebsiella a fost propusă de către Trevisan (1885), pentru a
onora microbiologul german Edwin Klebs. Speciile recunoscute sunt: K. pneumoniae cu
3 subspecii (K. pneumoniae, ssp. pneumoniae; K. pneumoniae, ssp. rhinoscleromatis; K.
pneumoniae, ssp. ozaenae), K. granulomatis și K. oxytoca. În 2004, studiile au permis
individualizarea în cadrul speciei Klebsiella pneumoniae a unui grup de tulpini care au
fost denumite K. variicola (Rosenblueth et al., 2004). Tot în 2004, se izolează și validează specia
de K. singaporensis (Li et al., 2004). Unele specii se izolează de la plante: K. terrigena și K.
planticola.

14.4.1. Klebsiella pneumoniae

Ecologie. Germenul este larg răspândit în natură, fiind prezent în sol, apă (Podschun et
al., 2001) şi este comensal în intestinul omului şi animalelor. La om apare frecvent în mediul
spitalicesc, colonizând tractusul urinar şi respirator, ori intestinul, mai ales după terapia
îndelungată cu antibiotice. În urma contaminării fecale, se poate adapta şi multiplica într-
o diversitate de biotopuri, cum ar fi suprafaţa arborilor şi a diferitelor plante, pe pereţii
rezervoarelor de apă din lemn etc (Bagley, 1985). Alte habitate includ canalizarea, apa
potabilă, efluenții industriali și vegetația.
Rezistență/sensibilitate. Rezistenţa la agenţii fizici şi chimici este similară cu cea
a salmonelelor. S-a identificat o tulpină de K. pneumoniae care este purtătoare a unei
plasmid (TOL-like plasmid) și a unei gene ce codifică o enzimă (phenol-hydroxylase) ce
degradează fenolul (Heesche-Wagner et al., 1999). Prezintă sensibilitate la ampicilina, gentamicină,
piperacilina, ticarcilina, levofloxacina, norfloxacina, ceftazidim, cefepim și ertapenem
(Anghelescu, 1988); (Umeh et. al).
110 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
Morfologie. Klebsielele au aspect de bacili drepţi sau curbați (uneori forme cocoide
dispuse diplo), cu dimensiuni de 1–6/0,3–1 m, nesporulaţi, neciliaţi, dar capsulaţi
(majoritatea tulpinilor), Gram negativi, aerobi/anaerobi. Formaţiunea capsulară este
moale, cu un pronunţat caracter mucos, de natură polizaharidică. Este elaborată în
organismul animal şi în mediile uzuale de cultură. Mediile de cultură care conțin un zahar
fermentabil promovează formarea capsulei.
Cultivare și caractere culturale. Germenii cresc uşor pe medii uzuale de cultură,
prezentând aspecte culturale caracteristice ce permit identificarea. În medii lichide se
constată turbiditate intensă, cu formarea unui inel gros la suprafaţă. Prin învechire
vâscozitatea mediului creşte, ca urmare a sintezei de mucus capsular. Pe medii solide se
dezvoltă colonii mari, de 4–5 mm Ø, bombate, lucioase, cu un pronunţat caracter mucos,
opace, nepigmentate, uneori prezentând o nuanță roz. Prin învechire, coloniile capătă un
aspect caracteristic, confluează şi încep să curgă pe suprafaţa agarului înclinat sau
confluează pe suprafața agarului din plăcile Petri. Coloniile non-mucoide sau R sunt
asemănătoare cu cele descrise la celelalte enterobacterii.
Structură antigenică. Au fost descrise antigene somatice O (lipopoliglucidice) şi
capsulare (poliglucide acide), pe baza cărora se face tipizarea serologică. Antigenele O
identificate la Klebsiella prezintă înrudiri cu cele de la E. coli (Neguț, 1986).
Proprietăţi biochimice. Tulpinile genului Klebsiella se caracterizează printr-o
intensă activitate metabolică asupra hidraţilor de carbon, pe care îl hidrolizează, cu
producerea de acizi (lactic, acetic, formic) şi uneori cu gaz. Glucoza este degradată cu
producerea unor mari cantităţi de gaz (excepţie K. rhinoscleromatis). Sunt oxidazo
negative, catalazo- pozitive, fenilalanin- dezaminază negative, utilizează citratul dar fără
a produce ornitin decarboxilază și H2S.
Patogeneză. Klebsielele acţionează prin virulenţă, endotoxine, enterotoxine,
adezine și siderofori. Antigenele de înveliş, pilii (tip 1) şi capsula, conferă un spor de
virulenţă. Enterotoxina este similară cu enterotoxina colibacilară termostabilă.
Infecţia naturală. Sunt descrise îmbolnăviri la diferite specii de animale și la om:
primate nonumane - abcese la diverse specii de maimuțe (Twenhafel et al., 2008) și forme
generalizate la maimuțe și lemurieni (Richard, 1989); (Whitehouse et al., 2010); rumegătoare - la
bovine, K. oxytoca și K. pneumoniae ssp. pneumoniae induc mastite ce pot evolua
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 111
supraacut și acut, cu fatalitate 80% (Nomura et al., 1989); K. pneumoniae ssp. ozaenae a fost
izolată din noduli pulmonari de la ovine (Gameel et al., 1991), iar Klebsiella spp. a fost izolată
de la nivelul tractusului respirator al caprinelor (Aher et al., 2012); cabaline - metrite (Kikuchi et

al., 1987a, 1987b), avorturi (Szeredi et al., 2008), sfera prepuțială la armăsar (Platt et al., 1976), infecții
pulmonare și ale pungilor guturale (Institut du cheval, 1994), omfaloflebite și osteomielite la mânz
(Vaala et al., 1988), mastite (Platt et al., 1976); au fost descrise și forme cu transmitere venereală (Crouch
et al., 1972); porcine - moarte subită la purceii sugari, în stare bună de întreținere (Web. 17);

carnasiere (câini și pisici) - infecții urinare (Ling et al., 1983), respiratorii, pielonefrite (Web. 17);
la ambele specii sunt citate și infecții nosocomiale, la animale internate în spitalele
veterinare (Glickman, 1981), cu afecțiuni ale sferei genitale, enterale sau chiar septicemii (Roberts
et al., 2000), osteomielite și infecții neonatale (Olson et al., 1985).
Îmbolnăviri au mai fost descrise la animale de laborator și la alte animale mici
(șoareci, șobolani, iepuri, chimchila) (Nishi et al., 1980); (Kesteman et al., 2010); (Bartoszcze et al., 1990); (Coletti
et al., 2001), la care s-au constatat tulburări digestive (diaree) și respiratorii (pneumonie).
Sunt, de asemenea, menționate îmbolnăviri la păsări (cu mortalitate embrionară) (Songer et
al., 2005); la pești (Austin et al., 2012); la reptile (șerpi și iguane).
La om klebsielele sunt implicate în diferite infecții nosocomiale (Brisse et al., 2006);

(Podschun et al., 1998) urinare, respiratorii (Rammaert et al., 2012), hepatice și biliare (Melzer et al., 2007),

bacteriemie, septicemie (Sardan et al., 2004), infecții purulente (Siu et al., 2012), fasciită necrozantă
(Cheng et al., 2012) și diaree la copii (Panigrahi et al., 1991), dar și toxiinfecții alimentare cu diferite
surse: hamburgeri din rețeaua fast-food (Sabota et al., 1998), legumele crude (Puspanadan et al., 2012),
cârnați, shaorma (miel, pui, curcan, carne de vită, de vițel, sau carne amestec),
chiftele/perișoare (Al-Mutairi, 2011).
Diagnostic. Probele mai frecvent investigate sunt pulmonul, exsudatele purulente
din diferite localizări, materiile fecale, urina etc. Se efectuează frotiuri din probele
patologice urmărind aspectele morfologice, cu atenţie deosebită spre identificarea
formaţiunii capsulare. Se fac însămânţări pe medii uzuale fiind caracteristic aspectul
mucos-filant al bulionului şi aspectul mucos al coloniilor şi tendinţa acestora de a curge
pe suprafaţa agarului înclinat. Se face examen de mobilitate, germenul fiind imobil.
Infecţia experimentală se practică prin inoculări la șoarecele alb care este foarte sensibil;
inoculat i.p., face o infecţie septicemică, în frotiuri evidenţiindu-se numeroşi germeni
112 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
capsulaţi. Se mai poate efectua examen biochimic (galeria API 20 E), tipizarea serologică
pentru determinarea tipurilor capsulare (reacţia de gonflare a capsulei), tipizarea
bacteriofagică (schema de lizotipie Slopek-Milch) şi tehnică PCR (Carter et al., 1999).

14.5. Genul Enterobacter

Edwards şi Ewing (1972) au delimitat genul ca fiind format din 4 specii: E. cloacae
(specia tip), E. aerogenes (sin. Klebsiella mobilis) (Bascomb et al., 1971), E. agglomerans şi E.
sakazakii. Ulterior genul a suferit reașezări (E. agglomerans → Pantoea agglomerans,
E. taylorae → Enterobacter cancerogenus, E. gergoviae → Pluralibacter gergoviae etc)
şi îmbogățirea cu alte specii: E. asburiae, E. ludwigii etc. În 2005, specia tip a fost
separată în 2 subspecii: E. cloacae ssp. cloacae și E. cloacae ssp. dissolvens (Hoffmann et al.,
2005a, 2005b). În anul 2008 a fost propus transferul E. sakazakii în cadrul unui gen nou
propus: Cronobacter (C. sakazakii), precum și reașezări ale altor specii incluse anterior
în cadrul genului Enterobacter (Iversen et al., 2007).
Ecologie. Germenii sunt foarte răspândiţi în natură, fiind frecvent izolaţi din
materiile fecale de la om şi animale, din apele de suprafaţă fecaloid-menajere, fructe, de
pe plante, sol, precum şi din produse alimentare (carne, preparate din carne, produse
lactate etc). Speciile genului Enterobacter fac parte din grupul coliformilor (lactozo-
pozitivi), a căror determinare constituie un important indicator igienico-sanitar pentru apă
şi alimente.
Rezistenţă/sensibilitatea. Bacteriile din genul Enterobacter au o rezistenţă
asemănătoare celor din genul Salmonella, la agenţii fizici şi chimici. Prezintă rezistență
ridicată la dezinfectanți și antibiotice, ceea ce explică intervenția lor în infecțiile
nosocomiale (Breeuwer et al., 2003). Au capacitatea de a dezvolta rapid rezistență la antibiotice,
îndeosebi tulpinile implicate în infecțiile nosocomiale. Deși temperatura optimă de
creștere este 39°C, unele specii ale genului cresc la 4°C, ceea ce sugerează multiplicarea
în timpul refrigerării (Iversen et al., 2007).
Morfologie. Este asemănătoare cu a celorlalte Enterobacteriaceae. Sunt germeni
bacilari, (1,2–3/0,6–1 μm), Gram negativi, necapsulaţi, nesporulaţi, ciliaţi (Răpuntean et al.,

2005).
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 113
Cultivare și caractere culturale. Toate speciile genului au cerinţe nutritive reduse
(chemo-organotrofi) şi se dezvoltă cu uşurinţă pe medii uzuale, determinând aspecte
comune cu celelalte enterobacteriaceae. Se dezvoltă optim la 30-37oC. În medii lichide
determină turbiditate accentuată și un depozit uşor omogenizabil. Pe medii solide se
formează colonii de tip S sau R. Sunt frecvent întâlnite şi tulpini mucoide care formează
colonii mari, cremoase de 2-3 mm; unele tulpini produc pigment de culoare galbenă.
Pentru diferențiere de alte enterobacterii se fac însămânțări pe medii speciale de
diferențiere (EMB, MacConkey și altele) (Neguț, 1986).
Antigenitate. Posedă antigene somatice O (53 tipuri) şi flagelare H (57 tipuri).
La unele tulpini sunt descrise antigene de tip M, dar fără a avea importanţă practică în
serotipie. Antigenul de tip O are caracterele LPS ale celorlalte enterobacterii, dar între
specii pot fi unele diferențe strucurale minore (White et al., 1984).
Proprietăţi biochimice. Procesele metabolice se desfășoară după mecanisme
respiratorii și fermentative. Toate speciile genului au capacitatea de a fermenta glucoza
cu producere de gaz și producere de acetoină (reacția Voges-Proskauer pozitivă), nu
produc H2S și nici indol. Fermentează manitolul, zaharoza, ramnoza, celobioza,
arabinoza, maltoza, manoza, trahaloza, salicina. Scindează malonatul de Na, utilizează
citraţii ca unică sursă de carbon, hidrolizează gelatina, şi reacție variabilă la
fenilalanindezaminază și lizindecarboxilază și pozitivă la ornitină.
Patogeneză și infecția naturală. Obișnuit infecțiile clinice apar la gazdele
imunocompromise. Se cunosc puține date privind mecanismul patogenetic și factorii de
virulență, în afara unei endotoxine care poate fi eliberată în corp ca urmare a infecției. La
fel ca alte bacterii Gram negative, se consideră că sintetizează o toxină citolitică care pare
a fi implicată în formare de pori în membranele celulare (Ludwig, 1995). Sunt germeni
oportunişti, dar unor specii li se recunoaşte capacitatea patogenă (E. aerogens, E.
cloacae). Enterobacter spp. sunt responsabile pentru mastite la rumegătoare (Eberhart, 1984)
și infecții ale tractului urinar la câini (Qian et al., 1993), infecții uterine la ecvine. E. cloacae a
fost izolat de la viței cu meningoencefalită (Seimiya et al., 2007) și giboni, la care determină o
boală fatală (Johnsen et al., 1970) etc. Un studiu interesant arată că șopârlele de perete sunt
rezervoare pentru speciile C. freundii, C. intermedius, E. herbicola, E. cloacae și
Salmonella spp. (Kumar et al., 1978). Se izolează frecvent de la om, în cazul infecţiilor
114 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
intraspitaliceşti (Dalben et al., 2008), dar apar frecvent şi în diferite probe provenite de la
animale sau din alimente, exprimându-se ca floră dominantă. Contaminează plăgile,
arsurile şi pot determina infecţii ale tractusului urinar, posibil meningite şi septicemii
(Barnes et al., 2003). În general, infecțile se produc mai frecvent la gazdele cu deficite
imunologice. E. cloacae a fost utilizat ca un agent biologic de control pentru bolile
plantelor și pentru controlul insectelor dăunătoare pentru frunzele de dud (Dijk et al., 2000).
Diagnostic. Izolarea şi identificarea bacteriilor din acest gen se face după
metodologia comună descrisă la Enterobacteriaceae. Lipsa producerii de H2S, a
indolului, a fenilalanin-dezaminazei și a ureazei, ca și producerea de acid din lactoza sau
zaharoză, sunt elemente importante de identificare, care conduc la o încadrare preliminară
în genul Enterobacter (Neguț, 1985). Au fost descrise scheme de serotipie şi bacteriocinotipie.

14.6. Genul Cronobacter

Genul a fost propus ca urmare a transferării speciei Enterobacter sakazakii, care
a devenit Cronobacter sakazakii (specia tip a noului gen). Terminologia provine de la
zeul grec ”Cronos”. Acest gen conține speciile: C. sakazakii (C. sakazakii ssp. sakazakii
și C. sakazakii ssp. malonaticus), C. muytjensii, C. dublinensis, C. turicensis și altele
(Iversen et al., 2007). Importanța patologică revine speciei C. sakazakii.
Ecologie. Habitatul natural este necunoscut, izolarea fiind realizată din mediu,
alimente (plante, ierburi uscate, condimente, carne tocată, cârnați, brânzeturi), sacii de
praf ai aspiratoarelor, insecte de grajd etc. (Drudy et al., 2006). C. sakazakii este rezistent la
șocul osmotic, căldură și uscăciune, motiv pentru care supraviețuiește în pulberi
deshidratate (inclusiv hrană pentru sugari) (Breeuwer et al., 2003). Este cel mai termotolerant
dintre Enterobacteriaceae și poate să formeze biofilme pe diferite suprafețe, pe alimente,
când devine mai rezistent la diferitele procedee de sanitație (Kim et al., 2007).
Morfologie și proprietăți biochimice. Are formă de bacil, Gram negativ, 1-3 m,
fiind asemănător altor enterobacterii, nesporulat, mobil, având numeroși cili dispuși
peritrichi. Sunt oxidazo-negativi, catalazo-pozitivi, reduce nitrații, utilizează citratul,
hidrolizează esculina și produce acid din glucoză (Iversen et al., 2007).
Cultivare și caractere culturale. Se dezvoltă pe medii de cultură uzuale, și pe
diferite medii de diferențiere, aerobi/ anaerobi facultativ. În medii lichide produce
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 115
turbiditate moderată sau intensă, iar pe mediile solide formează colonii de tip S
pigmentate în galben deschis.
Patogeneză și infecția naturală. Virulența speciilor din genul Cronobacter este
datorată mai multor factori: sisteme pentru achiziția fierului, gene pentru activarea
plasminogenului, hemaglutinine, adezine, posibilitatea formării de biofilm etc. (Jaradat et al.,
2014). Unele tulpini determină diaree sau acumularea semnificativă de lichid la șoarecii
sugari. Germenul este considerat un patogen emergent, care provoacă enterocolită
necrozantă, septicemie și meningită la sugarii prematuri și cei nou-născuți (Clark et al., 1990).
O atenție deosebită trebuie acordată laptelui praf.
Diagnostic. Poate fi realizat prin metodele tradiționale, dar acestea pot avea o
durată lungă (până la 6 zile), motiv pentru care în ultima perioadă au fost dezvoltate
tehnici noi și rapide de detecție, mai ales din produsele care conțin lapte praf, cum ar fi
PCR, RT-PCR (Zimmermann et al., 2014), spectometrie de masă MALDI-TOF (Krasny et al., 2014).

14.7. Genul Proteus

Primul reprezentant al genului este descris de Hauser în 1885, subliniind rolul
bacteriei în procesele de putrefacţie, autorul intuind și o posibilă implicare patologică,
fapt care a fost demonstrat mai târziu (Wenner et al., 1919). Numele ”Proteus” este inspirat de
polimorfismul germenilor, el fiind folosit în limba greacă pentru desemnarea unei zeităţi
capabile să apară sub mai multe înfăţişări (Răducănescu et al., 1986), datorită creșterii invazive și
fenomenului de roire în plăcile cu agar. Bateria demonstrează versatilitate, prin secreția
unor enzime care îi permit sustragerea față de sisteme de apărare ale gazdei (Sellaturay et al.,

2012). Specii mai importante: P. vulgaris (specia tip), P. mirabilis, P. penneri, P. hauseri
şi P. myxofaciens. Unele specii, în deosebi P. mirabilis și P. vulgaris, au importanţă în
patologia umană şi veterinară.
Ecologie. Cu excepția P. hauseri, genul cuprinde bacterii ubicuitare, fiind prezente
în sol, ape reziduale şi de suprafaţă, în alimente de origine animală şi vegetală, materii
organice în putrefacţie, intestinul uman și al multor specii de animale. Prin activitatea lor
participă ca efectori importanţi ai circuitelor biogeochimice din natură, în degradarea
materialelor organice.
116 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
Rezistenţa/sensibilitate. Sunt apreciaţi ca rezistenţi la acţiunea factorilor din
mediu. La temperatura de 60oC rezistă 1 oră. Rezistă de asemenea la acţiunea
antisepticelor şi a detergenţilor, fapt ce explică larga lor răspândire şi persistenţă, mai ales
în mediul spitalicesc. Rezistenţa la antibiotice este ridicată. Toate speciile sunt sensibile
la aminoglicozidele de rezervă. Unele date menţionează ca eficiente gentamicina sau
combinaţiile de gentamicină, tobramicină cu cefalotin sau cefazolin prin efect sinergic.
Dintre chimioterapice, cele mai multe tulpini s-au dovedit sensibile la olaquindox (Răpuntean
et al., 1988). În medii cu penicilină dau forme L.
Morfologie. Au aspect polimorf, mai frecvent sub formă de bacili, de 1–3/0,5–1m,
Gram negativi. Sunt necapsulaţi, nesporulaţi, însă prezintă o mobilitate extrem de
accentuată, datorită unui aparat ciliar, foarte activ, responsabil pentru dezvoltarea
invadantă pe mediile solide de cultură. Cilii sunt numeroşi şi dispuşi peritrih. În culturi,
alături de bacterii tipice, se pot observa forme lungi, filamentoase, până la 50 de m (Neguț,
1985).

Cultivare și caractere culturale. Se realizează uşor pe medii uzuale, cu degajarea

unui miros caracteristic de putrefacţie. Sunt germeni facultativi anaerobi. În mediu lichid
se dezvoltă cu producerea unei turbidităţi accentuate şi uniforme a mediului. La suprafaţă
P. vulgaris şi P. mirabilis formează o peliculă, iar în timp se constituie un depozit uşor
omogenizabil. Pe suprafaţa mediilor solide tulpinile genului Proteus au o creştere
invadantă, constatându-se aspectul unor valuri caracteristice, cu extindere treptată pe
întreaga suprafaţă a mediului (fenomen de roire) (Matsuyama et al., 2000). S-a remarcat că
tulpinile din acelaşi focar au tendinţă de confluare, pe când cele din focare diferite,
prezintă la zona de contact o linie tranşantă de demarcare (fenomen Dienes) (Dienes, 1946);

(Dienes, 1947). Acest fenomen a fost adoptat ca şi criteriu de stabilire a identităţii sau
eterogenității tulpinilor. Fenomenul de invazie poate fi inhibat prin încorporare în mediu
de acizi sau săruri biliare (0,5-1%), tiosulfat de sodiu (1%), azidă de sodiu (1/500), acid
boric (0,1%), tripaflavină etc. (Neguț, 1986). Pe medii cu sânge se dezvoltă, dar fără a produce
hemoliză. Prin faptul că prezintă fenomenul de “roire” face dificilă izolarea altor specii
bacteriene din probele patologice însămânțate pe agar.
Structură antigenică. Germenii genului Proteus posedă antigene O (somatice) şi
H (flagelare). Unele tulpini posedă antigene comune cu rickettsiile. Mai cunoscute sunt
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 117
serotipurile OX19 şi OX2, care prezintă înrudiri antigenice cu Rickettsia prowazekii
(agentul etiologic al tifosului exantematic) şi XK ce prezintă înrudiri cu Orientia (ex
Rickettsia) tsutsugamushi (agentul etiologic al febrei tsutsugamushi) (Tamura et al., 1995). În
baza acestor înrudiri antigenice, depistarea anticorpilor antiricketssieni în serul bolnavilor
cu febre exantematice, se face cu ajutorul unui antigen constituit dintr-o suspensie de
Proteus (reacţia Weil-Felix). Au fost semnalate înrudiri antigenice cu germenii din
genurile Escherichia, Shigella şi Salmonella.
Proprietăţi biochimice. În mod caracteristic speciile din genul Proteus produc
urează degradând ureea (Mobley et al., 1987), produc H2S şi pozitivează reacţia roşu metil. Nici
una din specii nu produc acid din manitol, dulcitol, adonitol, inozitol ori salicină.
Fermentează în condiţii anaerobe multe zaharuri, dar pot folosi un larg şir de molecule
organice în condiţii aerobe. Majoritatea tulpinilor P. mirabilis sunt gelatinază pozitive și
produc gaz prin fermentarea glucozei. Un răspuns negativ se obține la testele ONPG,
LDC, ADH (O'Hara et al., 2000). În mod practic se consideră că toate tulpinile de Proteus
neindoligene şi ODC pozitive pot fi considerate ca P. mirabilis.
Patogeneză. Mult timp germenii din genul Proteus au fost consideraţi nepatogeni
sau oportunişti, făcând parte din flora autohtonă intestinală. S–a remarcat în ultimii ani,
mai ales la om, sporirea numărului de cazuri din care se izolează diferite specii de
Proteus, incidenţa fiind în relaţie directă cu intensivizarea antibioterapiei, ceea ce se
corelează cu selectarea tulpinilor antibiorezistente. Elementele de patogenitate sunt
reprezentate de diferiți factori de virulenţă (prezența diferitelor tipuri de fimbrii,
mobilitatea, flagelina sau Ag H, stratul extern mucos, ureaza, hemolizine, adezine
uroepiteliale, siderofori etc) (Rozalski et al., 1997) şi endotoxine (Rietschel et al., 1999). În funcție de
tipul de țesut afectat, Proteus mobiliză factori de virulență eficienți în adeziunea și
penetrarea, mai ales a celulelor epiteliale, ceea ce favorizează dezvoltarea procesului
infecțios (Rozalski et al., 1997). P. mirabilis secretă o metalprotează (ZapA) ce poate fi factor de
virulență, întrucât degradează imunoglobulinele gazdei (Belas et al., 2004).
Infecţia naturală. Se comportă ca patogeni oportuniști, mai ales la indivizi
spitalizați, imunocompromiși sau cu anomalii ale tractusului urinar. cel mai frecvent, din
probele clinice, se izolează P. mirabilis, P. vulgaris și P. penneri (Watanakunakorn et al., 1994). P.
vulgaris a fost izolat de la cai, câini, maimuțe, porci, ovine, bovine, ratoni, pisici, șobolani
118 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
și alte mamifere (Guentzel, 1991) și de regulă produce infecții ale tractusului urinar, mai
frecvent la cabaline (Divers et al., 1981) și carnivore (Gaastra et al., 1996). La celelalte specii provoacă:
endometrite, mastite, diaree, artrite, suprainfectarea plăgilor, otite. Investigații referitoare
la posibilitatea implicării in episoade diareice au fost realizate și la păsări. Este descrisă
și infecția septicemică provocată de P. mirabilis la puii de prepelițe, cu evoluție clinică
marcată prin depresie severă, comă și mortalitate ridicată (Sah et al., 1983).
La om, speciile de Proteus afectează cel mai frecvent aparatul urinar, intervin în
complicarea a diferite infecții ale pielii (Abedon et al., 2011), ombilicului, ochiului, tractusului
respirator, urechii etc. Pot să fie implicate în toxiinfecții alimentare, ca urmare a ingerării
de alimente contaminate (Cooper et al., 1971), inclusiv fructe de mare, pești și moluște (Chen,

1995). Se mai citează și cazuri particulare, cum ar fi infecția plăgilor rezultate în urma
mușcăturii de porc (Barnham, 1988).
Diagnostic. Germenii din genul Proteus trebuie cunoscuţi şi diferenţiaţi de ceilalţi
reprezentanţi ai familiei Enterobacteriaceae. Prezenţa lor împiedică obţinerea în cultură
pură a altor germeni. Pentru a limita ”roirea” pot fi implementate mai multe metode:
creșterea la 43°C, creșterea concentrația de agar, scăderea concentrației de NaCl,
adăugarea unor substanțe: alcool etilic, azidă de sodiu, lauril sulfat de sodiu, săruri biliare
etc. Se practică și însămânţări pe medii uzuale, mai ales pe agar, urmărind surprinderea
fenomenului de roire (Belas, 1992). Pentru diferenţierea speciilor se recurge la examenul
biochimic. În laboratoarele specializate se mai practică tipizare serologică şi
bacteriofagică.

14.8. Genul Morganella

Bacillus dysenteriae (Morganella morganii) a fost descris prima dată de
bacteriologul britanic Morgan R., care a izolat bacteria din scaunul copiilor cu „diaree de
vară” (O'Hara et al., 2000). Winslow et al., 1919, modifică denumirea de “bacilul lui Morgan”
în Bacillus morganii, care mai târziu a devenit Proteus morganii. Fulton în 1943, arată că
B. columbensis și P. morganii sunt tulpini identice și definește genul Morganella. În 1978,
s-a propus schimbarea statusului taxonomic al speciei Proteus morganii, cu încadrare în
un gen nou, cu o singură specie Morganella morganii (Brenner et al., 1978). În 1992, pe baza
comportării faţă de trehaloză, LDC, ODC, mobilitate şi a sensibilităţii la tetraciclină,
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 119
specia tip a fost divizată în două subspecii: M. morganii ssp. morganii cu 4 grupe (A, B,
C, D) şi M. morganii ssp. sibonii (Janda et al., 2005).
Ecologie. Habitatul nu este prea bine cunoscut, dar este menționată izolarea din
intestinul mamiferelor (inclusiv om), păsări și reptile, făcând parte din flora normală. O
frecvență sporită se constată la câine și pisică. Cele două subspecii par a avea habitat şi
putere patogenă comparabile.
Rezistență/sensibilitate. Sunt destul de rezistente la condițiile mediului exterior.
Prezintă rezistenţă naturală la antibioticele betalactamice, dar sunt susceptibilă la
ceftazidim, cefepim, imipenem, tazobactam, ciprofloxacină, tobramicină și gentamicină.
Produc β-lactamaze și sunt adesea rezistente la cefalosporine (OʹHara et al., 2000).
Morfologie. Morganelele au aspect de bacili Gram negativi, asemănători cu
celelalte Enterobacteriaceae. Sunt germeni cu dimensiuni cuprinse între 0,5 - 1 µm /pe
1- 3 mm, nesporulaţi, necapsulaţi, ciliaţi.
Cultivare și caractere culturale. Se face pe medii uzuale şi selective. Caracterele
culturale sunt asemănătoare cu a celorlalte enterobacterii lactozo-negative. Pe geloză 2%
nu prezintă fenomenul de invazie. Pe geloză sânge, unele tulpini au demonstrat capacitate
hemolitică (Neguț, 1985). Pentru probele fecale se poate utiliza agarul Mac-Conkey cu
albastru de metilen și fenoftaleină (Janda et al., 1998). Pentru identificarea eliminatorilor
intestinali umani se sugerează utilizarea tetrationatului sau mediu de îmbogățire cu
selenit, înainte de însămânțarea pe alte medii de cultură (Rustigian et al., 1945).
Proprietăţi biochimice. Produc fenilalanindezaminază, catalază, nu produc LDC
şi betagalactozidază, fermentează glucoza și manoza, nu fermentează lactoza şi nu
scindează malonatul de sodiu, oxidază (–), catalază (+), H2S (–), indol (+), nu lichefiază
gelatina, hidrolizează ureea și reduce nitrații Prin incapacitatea de a utiliza citratul,
producerea de ODC şi urează, se diferenţiază de Providencia (O'Hara et al., 2000).
Patogeneză și infecția naturală. Rolul patogenetic al morganelelor trebuie să fie
reconsiderat. Prezenţa şi proliferarea morganelelor în produsele lactate pot conduce, prin
decarboxilare, la producerea unor mari cantităţi de histamină, ce stau la originea
toxiinfecțiilor alimentare (Kim et al., 2000). În 2011 infecția cu M. morganii a fost semnalată
la pui, evoluția fiind foarte gravă, fatală (Zhao et al., 2012). Se mai izolează în cultură pură din
pulmonii unui purcel (Ono et al., 2001), vițel (Moyaert et al., 2008) și jaguar captiv (Choi et al., 2002). De
120 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
la câini a fost izolată din leziuni cutanate (Papadogiannakis et al., 2007), otite externe și cistite. Au
fost descrise izolări de la şerpi cu tulburări digestive, din veninul unor specii de șerpi
(Abrahamian et al., 2011), și din abcesele pacienților mușcați de o specie de vipere (Bothrops)
(Jorge et al., 1994). Bacteriemie și artrite septice au fost descrise la crocodili (Heard et al., 1988). De
la anaconde a fost izolată de pe piele dar și din organele interne (Miller et al., 2004). Izolarea a
fost pozitivă și de la dugongi (Dugong dugon), dar semnificația patologică este
necunoscută (Nielsen et al., 2013). La om morganelele sunt implicate în infecţii nosocomiale,
îndeosebi urinare şi extraintestinale, cu predilecție la indivizii imunocompromi (Williams et

al., 1983); (O'Hara et al., 2000). Se menționează intervenția în infectarea plăgilor (Johnson et al., 1998) şi
contaminarea diferitelor aparate şi sisteme (Falagas et al., 2006), iar la nou născuți poate îmbrăca
forme evolutive foarte grave, cu septicemie (Salen et al., 1997) sau abcese la nivelul creierului
(Verboon et al., 1995).

Diagnostic. Se face după metodologia generală a izolării şi identificării

enterobacteriilor. Se va apela la efectuarea de însămânțări pe medii selective şi de
diferenţiere, examen biochimic, atât prin metodele clasice, cât și folosind galeria API 20
E (bioMerieux).

14.9. Genul Yersinia

Taxonomia reprezentanților acestui gen a suferit numeroase reașezări, multe dintre
specii fiind reconsiderate ca și subspecii, dar ulterior s-a revenit la taxonomia clasic
acceptată, având în vedere, mai ales, simptomatologia determinată. La ora actuală în
genul Yersinia sunt încadrate aproximativ 18 specii, dintre care o importanță deosebită o
prezenintă următoarele: Y. pestis, Y. pseudotuberculosis, Y. enterocolitica, Y. ruckerii, Y.
kristensenii.

14.9.1. Yersinia pestis

Y. pestis prezintă un interes deosebit pentru om la care produce pesta umană sau
pesta bubonică, una dintre cele mai temute epidemii, care în momentul de faţă are o
extindere limitată în anumite zone geografice, îndeosebi din Africa, Asia, dar și America
de Sud și SUA. Un aspect aparte îl constituie istoricul și posibilitatea de expunere
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 121
intențională (război biologic), Y. pestis fiind unul dintre primele exemple de agent
patogen utilizat în războiul biologic (Wheelis, 2002).
Ecologie. Rezervorul pentru infecţiile umane îl constituie rozătoarele sălbatice, dar
ocazional pot fi infectate şi alte specii de animale (pisici, câini) sau păsări. Pot fi implicate
mai multe tipuri de specii de rozătoare (veverițe, șobolani, câini de preerie, șoareci,
iepuri). Carnivorele sălbatice se pot contamina prin consumul animalelor infectate (Web.

22). Y pestis poate infecta peste 200 de specii de rozătoare sălbatice care populează zonele
în care există focare naturale de ciumă. Peste 80 de specii de purici sunt vectori dovediți
(Anisimov et al., 2004). Rozătoarele (șoareci, șobolani, veverițe) și pisicile (Pennisi et al., 2013) sunt
specii care pot transporta bacteria, iar oamenii se pot contamina prin contactul cu un astfel
de animal (destul de rar) (CDC, 2012). Boala se transmite, de regulă, prin intermediul
purecelui de şobolan: Xenopsilla cheopsis la Rattus rattus, Ceratophylus fasciatus la
Rattus norvegicus şi chiar Pulex iritans care parazitează omul. Prezența
microorganismului la nivelul solului este incriminată ca un posibil mecanism de
persistență interepidemică și ca factor definitoriu pentru focarele de ciumă (Drancourt et al.,

2006). Printre explicații se numără și persistența pe termen lung la nivelul puricilor, a

gazdelor care hibernează și a solului (Eisen et al., 2009).
Morfologie. Yersinia pestis este un cocobacil sau bacil de 0,5-0,8/1-3 m, imobil,
Gram negativ, care se colorează bipolar (aspect de ac cu siguranță) (Collins, 1996). Se
colorează bine prin metodele Wright, Giemsa sau Wayson, când aspectul bipolar este mai
intens (Gage, 1998).
Cultivare, caractere culturale. Este un germen anaerob facultativ. Cultivarea
primară a probelor este realizată pe agar cefsulodin-irgasan-novobiocină, dar
subcultivarea se poate face pe agar cu sânge de oaie. Nu produce hemoliză. Mai multe
tipuri de medii de cultură stimulează creșterea Y. pestis, inclusiv bulionul nutritiv, agarul
cu sânge și agarul șocolat. Coloniile sunt mici (1-2 mm), gri, și au un aspect caracteristic
de cupru lovit cu ciocanul (Perry et al., 1997).
Proprietăți biochimice. Reacție pozitivă la catalază și negativă pentru urează,
oxidază și indol, fermentează lactoza (Stackebrandt et al., 2005). Prezintă sensibilitate la unele
antibiotice: tetraciclină, streptomicină, cloramfenicol, gentamicina, doxiciclina și
ciprofloxacina (Inglesby et al., 2000).
122 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
Patogeneză. Interesul crescut pentru potențialul patogen al Y. pestis a apărut din
cauza potențialelor amenințări bioteroriste (Inglesby et al., 2000). Patogeneza infecției
mamiferelor se datorează mai multor factori, inclusiv capacității yersiniilor de a suprima
și de a evita reacția normală a sistemului imunitar (fagocitoza și producția anticorpilor)
(Forman et al., 2008). Puricii se infectează prin hrănirea cu sânge de la animalele infectate,
yersiniile dezvoltându-se în intestinul mediu, blochează proventriculul și determină
înfometarea puricilor, determinându-i să se hrănească mai intens, ceea ce stimulează
apariția bolii (Collins, 1996). Prin înţepătura purecelui, odată cu sângele aspirat, se introduc în
circulaţie bacilii regurgitaţi din epifaringe. Locul înţepăturii rămâne practic fără urme sau
se formează o mică pustulă. Germenii pătrund prin limfaticele pielii şi ajung în
limfonodulii regionali, formând butonul pestos. În cazul instalării pneumoniei, sputa
devine un produs patologic intens contaminat, ceea ce face posibilă transmiterea aerogenă
a germenilor.
Infecția naturală. Y. pestis provoacă boala prin mușcătura șobolanilor sau a
puricilor infectați, dar se poate transmite și aerogen. După ”injectare”, se constată
formarea unor ulcere la locul de inoculare, adenopatie regională şi moartea animalelor în
2-5 zile. Ca leziuni se constată adenopatie, congestie hepatică şi splenică, pleurezie.
Inoculări experimentale au fost efectuate și la gerbili (Rhombomys opimus), manifestările
clinice fiind următoarele: polidipsie, ochii închiși, postură cifozată, refuz sau dificultăți
de mișcare (Zhang et al., 2012). Pisicile prezintă fenomene patologice similare celor de la om,
sugerând că patogeneza ciumei la om și pisici este asemănătoare (Watson et al., 2001). Pisicile
cu forma bubonică prezintă: febră, letargie, anorexie, tumefacții ale limfonodulilor (cu
abcesare sau nu). Palparea limfonodulilor poate genera durere extremă. Perioada de
incubație este cuprinsă între 1 - 4 zile (Eidson et al., 1991). Îmbolnăviri au mai fost descrise la
specii de cervidee (Edmunds et al., 2008) și la o pumă (*** Wyoming, Newsletter, 2005).
Diagnostic. Diagnosticul de laborator constă în izolarea în cultură pură a Y. pestis,
coroborat cu examenul bacterioscopic, bacteriologic (cultivarea și caracterele culturale în
mediu lichid și solid), biochimic și liza culturilor pure prin utilizarea fagilor specifici.
Metodele suplimentare includ detectarea antigenelor cu anticorpi specifici la testele de
fluorescență directă sau detectarea secvențele de ADN specifice Y. pestis (Anisimov, 2002).
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 123
14.9.2. Yersinia enterocolitica

Germenul a fost izolat şi descris pentru prima oară în 1939 de către Schleifstein şi
a figurat în literatură sub diferite denumiri, până în 1964 când Frederiksen a propus
încadrarea ei ca Y. enterocolitica. La ora actuală specia este scindată în două subspecii:
Y. enterocolitica ssp., enterocolitica şi Y. enterocolitica ssp., palearctica (Neubauer et al., 2000).

Ecologie. Y. enterocolitica este o bacterie comensală a mucoaselor digestive

anterioare la numeroase specii de animale domestice şi sălbatice (Kapperud, 1977). S-a emis
ipoteza că porcul ar constitui sursa principală de infecţie pentru om (Esseveld et al., 1973).

Celelalte specii de animale sunt implicate în mai mică măsură decât porcii, fiind interesate
în special păsările acvatice (gâşte, raţe), iepurii, mistreţii, câinii, pisicile, caii, ovinele,
bovinele şi probabil rozătoarele (Pedersen, 1976). Germenul a fost găsit şi în unele vegetale,
peşte, ouă şi chiar unele produse congelate (Hanna et al., 1976) sau alte produse alimentare (Black
et al., 1978). Un alt rezervor important îl poate constitui apele superficiale (râuri, lacuri), a
căror apă, folosită la irigaţii, duce la contaminarea vegetalelor. Climatul rece le
favorizează menținerea (Asadishad et al.,2013).
Rezistenţă/sensibilitate. Y. enterocolitica este un germen cu o rezistenţă
remarcabilă în mediile naturale. Supravieţuieşte timp îndelungat în carnea de porc, chiar
şi la temperatura de refrigerare. Rezistă în produse a căror pH este scăzut (pH–3)
(Anghelescu, 1988); (Condrea, 1996). Tinde să persiste în sol pentru perioade lungi de timp și poate
deveni mai virulentă la temperaturi scăzute, în apele din regiunile reci (Asadishad et al., 2013).

Yersiniile s-au dovedit sensibile la aminoglicozide, ciprofloxacină, ceftazidim,

cefotaxim, enrofloxacină, kanamicină și neomicină. Cele mai multe tulpini au fost
rezistente la cefalotin și ampicilină (Bonardi et al., 2013).
Morfologie. Aspectul germenilor se corelează cu temperatura de incubare.
Predomină formele cocoide/ovoidale când temperatura de incubare este de 22oC şi forme
bacilare la 37oC (Condrea, 1996). Sunt necapsulați, nesporulați, mobili la 29oC şi imobili la
37oC.
Cultivare și caractere culturale. Cultivarea se poate face pe mediile utilizate și
pentru alte enterobacterii, îndeosebi MacConkey și S-S (Salmonella Shigella) (Falco et al.,

1979), dar au fost imaginate și imedii selective speciale: agar cu celobioză-arginină-lizină

(CAL), agar cu cefsulodin-igasan-novobiocină (CIN) și pectin agar (Head et al., 1982); (Kachoris
124 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
et al., 1988). Se recomandă de asemenea păstrarea probelor la temperatura de + 4oC, aceasta
acţionând ca un veritabil agent selectiv.
Caractere biochimice. Prezintă un pronunţat grad de eterogenitate. Mai frecvent
reacţii pozitive se constată la testele: ONPG, ODC, urează, ornitină, glucoză, manoză,
sorbită, zaharoză, reducerea nitraţilor, indol şi hidrogen sulfurat (pe mediul TSI). Teste
negative se constată la: ADH, LDC, utilizare citrat, VP şi gelatinază (Condrea, 1996).
Structură antigenică. Sunt bine studiate antigenele de tip O, în baza cărora s-au
identificat 11 serotipuri distincte. În urma examinării a 60 de tulpini incidenţa cea mai
ridicată a fost întâlnită la serotipul O3 izolat de la suine (Condrea, 1996). În prezent este propusă
o schemă de tipizare prin PCR, pentru identificarea moleculară și pato-serotipizarea Y.
enterocolitica (Garzetti et al., 2013). Unele tulpini prezintă antigene comune cu Brucella abortus
(erori de diagnostic) (Răducănescu et al., 1986).
Patogeneză. Deși transmiterea Y. enterocolitica este cunoscută ca uzuală prin
intermediul alimentelor contaminate sau a apei netratate, ocazional s-au identificat
transmiteri de la om la om, de la animale la om și difuzare asociată transfuziilor sangvine
(Sabina et al., 2011). Mecanismele patogenetice sunt destul de complexe. Se pot manifesta două
activităţi principale, concomitent sau independent: virulenţa reprezentând capacitatea de
a se multiplica în ţesuturi şi de a rezista la mijloacele de apărare ale gazdei şi
toxinogenitatea reprezentând capacitatea de a inhiba, cu ajutorul unor substanţe toxice
metabolismul gazdei, perturbându-l în diferite grade (Filip et al., 1992).
Infecţia naturală. Boala poartă denumirea de yersinioză şi se întâlneşte la
numeroase specii de mamifere (bovine, cervidee, porcine), păsări şi om. Toate speciile,
inclusiv omul, se contaminează mai ales pe cale digestivă. Fiind o zoonoză, se va face o
instruire specială a personalului de îngrijire a crescătoriilor de animale de laborator, ca şi
lucrătorilor din abatoare şi vânătorilor, pentru a semnaliza imediat orice caz de
îmbolnăvire. Caracterul zoonotic este subliniat și de posibilitatea transmiterii de la
animalele de companie, fiind citat un caz de contaminare de la cățel la un copil de 1 an
(Hetem et al., 2013). Întrucât porcinele sunt principalii purtătorii de Y. enterocolitica, măsurile
de siguranță alimentară cu scopul minimizării infecției umane sunt de un interes crescând
pentru comunitatea științifică și medicală (Drummond et al., 2012). În afara porcinelor, animalele
de companie (câinii și pisicile) au fost discutate în mod repetat ca o posibilă sursă de
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 125
infecție, mai ales pentru om (Stamm et al., 2013). La rozătoare sălbatice şi de laborator (iepuri,
şobolani, şoareci, cobai, castori, hamsteri etc.) boala este cunoscută şi sub numele de
rodenţioză, manifestată prin producerea de leziuni nodulare în organele interne,
preponderent în splină și ficat.
La om Y. enterocolitica este cauza principală a yersiniozei în Europa, una dintre
cele cinci principale boli gastrointestinale la om (Stamm et al., 2013); (Manookian et al., 2013). Infecțiile
sunt urmate uneori de boli inflamatorii cronice, cum ar fi artrita (Ryan et al., 2004). S-au descris
manifestări clinice diverse, dar copiii manifestă frecvent gastroenterită acută (Rosner et al.,

2013).

Diagnostic. Se expediază laboratoarelor cadavre de animale mici, porţiuni de

organe cu leziuni în cazul animalelor mari (fecale, limfonoduri, lichid articular, urină, bilă
și sânge) (CDC, 2005). Dacă se suspectează alimentele se vor preleva probe din acestea (lapte,
maioneză, carne, mezeluri, ciocolată, peşte, preparate din vegetale etc.), probe de apă. La
examenul bacterioscopic, în frotiuri se evidențiază numeroşi germeni Gram negativi
(Condrea, 1996). Prin însămânțări se urmăreşte izolarea din organele cu leziuni sau din
alimente. Se va proceda la îmbogăţirea la rece (+ 4oC) în tampon fosfat-sorbitol-săruri
biliare. Se poate folosi ca mediu de izolare şi agarul MacConkey, adiţionat cu Tween 80.
Pentru lapte şi derivatele lui, se recomandă o preîmbogăţire în TSB (22oC x 24 ore) (Condrea,
1996). O bună izolare și diferențiere se obține pe agar cu cefsulodin-irogasan-novobiocin,
pe care coloniile sunt distinctive, au diametrul de 1,5-4 mm, după o incubare de 20-24
ore (Head et al., 1982). Prin reacții de aglutinare se pot identifica seotipurile. Stabilirea
patogenităţii tulpinilor se poate face prin testul ansei ligaturate. Alte metode de diagnostic
includ spectrometria de masă (MALDI-TOF) și spectroscopie Fourier în infraroșu (FT-
IR). Detectarea genei ail prin PCR și confirmarea prin FT-IR reprezintă marker de
patogenitate (Stamm et al., 2013). Există și posibilitatea efectuării unui diagnostic prin PCR
(detectarea genelor de virulență) (Mu et al., 2013) și tipizare fagică.

14.9.3. Yersinia pseudotuberculosis

Prima descriere îi aparţine lui Malassez şi Vignal (1883), care reuşesc şi

transmiterea experimentală la cobai, folosind material patologic provenit de la un copil.
126 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
Ecologie. Este un germen cu o largă răspândire în mediul exterior (sol, apă,
vegetale etc.), ce trăieşte ca epifit la numeroase specii de mamifere şi păsări, domestice
şi sălbatice, având ca sediu mucoasele organismului (Tsubokura et al., 1989).
Rezistență/sensibilitate. Este un germen rezistent la condițiile mediului exterior.
Prezintă sensibilitatea la numeroase antibiotice (ampicilină, aminoglicozide,
cloramfenicol, cefalosporine, fluorochinolone, streptomicină, neomicină, tetraciclină) şi
la sulfamide.
Morfologie. Y. pseudotuberculosis prezintă un aspect polimorf, cu predominanţa
formelor cocobacilare. Este un germen Gram negativ, necapsulat, nesporulat, având
numeroşi cili dispuşi peritrich, care se evidenţiază numai în condiţiile cultivării la
temperatura de 30oC. Posedă un pil extins la un pol, cu rol în aderență și patogenitate
(Collyn et al., 2002).

Cultivare și caractere culturale. Germenul se dezvoltă cu uşurinţă pe medii de

cultură aerobe uzuale. Pentru inhibarea altor germeni, se pot utiliza medii de cultură ce
conţin diferiţi inhibitori, ca antibiotice (eritromicina, novobiocina) sau telurit de K (Carter,
1973). De asemenea se pot utiliza mediile selective amintite la Y. enterocolitica. În bulion
se constată turbiditate moderată, cu formarea unei membrane la suprafaţă, din care se
desprind flocoane de aspectul unor stalactite. Pe agar se formează colonii cu dimensiuni
mici (1-1,5 mm), care sunt rotunde, fin granulate, translucide şi cu centrul opac, iar
periferia coloniei are aspect striat (Girard, 1953).
Proprietăţi biochimice. Y. pseudotuberculosis determină reacţii pozitive la
ONPG, urează, glucoză, manoză, ramnoză şi melibioză. Nu produce catalază, nici indol
şi nici H2S, testul VP este negativ. Unele tulpini utilizează citratul (Girard, 1953).
Patogeneză. Elementele de patogenitate şi mecanismul patogenetic nu sunt
cunoscute în suficientă măsură. Pentru a facilita fixarea, invazia și colonizarea gazdei,
bacteria dispune de mai mulți factori de virulență. Este un parazit facultativ intracelular,
rezistând în macrofagele, nefiind omorâte de mecanismele oxidative și nonoxidative.
Superantigenele, adeziuna bacteriană și proteinele Yops (YopE, YopJ, YopT și YopH)
proteine bacteriene cunoscute și ca pYV) intervin în patogeneză și permite bacteriilor să
trăiască parazitar la nivelul gazdei (Lindler, 2004).
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 127
Infecția naturală. În mod natural Y. pseudotuberculosis poate afecta numeroase
specii de animale (cu predilecție rozătoare și păsări) şi omul. Ca elemente comune se
amintesc următoarele: calea digestivă de contaminare, caracterul sezonier (sezoane reci
şi umede), afectarea preponderentă a limfonodulilor mezenterici, prezenţa în organele
interne a numeroşi noduli cazeoşi asemănători cu cei din tuberculoză. La animale poate
provoca simptome asemănătoare tuberculozei, inclusiv necroza țesuturilor și granuloame
localizate în splină, ficat și limfonoduli. Iepurii şi cobaii fac forma clasică de boală, cu
leziuni nodulare în limfonoduli şi în alte organe (splină, ficat, pulmon); şobolanii şi
şoareci fac mai rar forme clinice, fiind în schimb purtători şi eliminatori, reprezentând un
important rezervor natural. La păsări incidenţa bolii este variabilă, în unele ţări fiind mai
frecventă, mai ales la curci (dar și gâște, rațe, canari, papagali) (Giannitti et al., 2014). Unele
păsări sălbatice (grauri, corbii și altele) sunt considerate rezervoare. La alte specii boala
a fost semnalată cu un caracter sporadic (câine, pisică, vulpe argintie, chinchilla, oi, capre,
porci, bovine, cervidee, cabaline, maimuţe). La rumegătoarele mici poate determina
avort, epididimite și orhite (Van den Brom et al., 2012); îmbolnăviri au fost descrise și la
rumegătoare sălbatice captive. La porci se constată tulburări digestive ca urmare a leziuni
ulcerative la nivelul colonului (Giannitti et al., 2014). La om boala evoluează cu forme diferite,
cel mai adesea dominate de gastroenterită, având ca sursă de infecție alimentele (Ryan et al.,
2004) sau contactul cu animale bolnave.
Diagnostic. Se vor expedia pentru diagnostic cadavre de animale mici, porţiuni
de organe şi limfonoduli cu leziuni, și probe de sânge pentru evidenţierea anticorpilor. În
frotiurile făcute din leziuni, se evidențiază germeni cocobacilari cu dimensiuni de 0,8–
6/0,8 m. Izolarea și dezvoltarea pe medii uzuale se face cu dificultate (Paff et al., 1976), fiind
necesară folosirea de medii selective. Cele mai bune rezultate se obțin pe mediul CIN
(cefsulodin-irogasan-novobiocin). Identificarea de poate face și prin tehnica PCR (Nakajima
et al., 1992). Se va efectua examenul de mobilitate (germenul este mobil numai la temperatura
de 29-30oC). Depistarea anticorpilor aglutinanţi se face prin reacții de aglutinare.
Serotipizarea se poate face prin tehnica ELISA (Jani et Chen, 2013). Se pot face inoculări la
cobai sau iepure, animale foarte sensibile, făcând boala clinică și leziunile identice cu cele
din boala naturală.
128 | Familia ENTEROBACTERIACEAE

14.10. Genul Serratia

În cadrul genului sunt incluse 16 specii, dintre care prezintă importanță. S.
marcescens (specia tip) s-a divizat în două subspecii: S. marcescens, ssp. marcescens şi
S. marcescens, ssp. sakuensis (Ajithkumar et al., 2003). Alte specii mai cunoscute: S. rubidea, S.
plymuthica, S. odorifera, S. fonticola, S. lichefaciens, și altele. Sunt bacterii cu răspândire
ubicuitară. Caracteristic pentru unele specii este producerea unui pigment de culoare roșie
(S. marcescens, S. plymuthica, S. marinorubra).

14.10.1. Serratia marcescens

S. marcescens a fost descoperită în 1819 de către farmacistul venețian Bizio, ca

fiind cauza colorării în roșu a mămăligii în orașul Legnaro (Sehdev et al., 1999). Bizio a denumit
microorganismul S. marcescens (marcescens = descompunere, putregai). Serratia a fost
mai târziu redenumită Monas prodigiosa sau Bacillus prodigiosus datorită dezvoltării
luxuriante în mediile de cultură. Mai târziu a revenit la denumirea de S. marcescens
atribuită de Bizio în 1920 (Sehdev et al., 1999).
Ecologie. Germenul are o răspândire ubicuitară, fiind prezent în apă, alimente, sol.
Poate trăi şi ca germen comensal, potenţial patogen, fiind prezent în tubul digestiv. În
mediul spitalicesc se izolează din loțiuni dezinfectante, de pe suprafețe, aparatură (Neguț,

1985). Deşi fac parte din Enterobacteriaceeae nu sunt patogeni enterali. Germenul trebuie
cunoscut şi pentru faptul că se poate dezvolta pe alimente, ducând la apariţia unor pete de
culoare roşie.
Rezistenţă/sensibilitate. Serațiile sunt considerate rezistente la acţiunea
bactericidă a detergenţilor şi dezinfectantelor. Rezistența mare la factorii din mediu a
condus la modificarea procedurilor de bărbierit înaintea operațiilor chirurgicale (Wilhelmi et
al., 1987). Identificarea S. marcescens a fost pozitivă și în cazul dozatoarelor de săpun (Polilli
et al., 2011). Se pot dezvolta în dezinfectanți pe bază de amoniu cuaternar, exemplu:
benzalkolium chloride (Fox et al., 1981). Speciile genului sunt sensibile la gentamicină (Wilfert
et al., 1970), ampicilină și tetraciclină (Hejazi et al., 1997), amoxicilină cu acid clavulanic, dar și la
alte antibiotice. Sunt descrise izolări de tulpini care prezentau rezistență multiplă la
antibiotice (Fox et al., 1981).
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 129
Morfologie. S. marcescens este o bacterie mică, cu dimensiuni de 0,5–0,8/1–5 m.
Este necapsulată, nesporulată, dar este ciliată, având numeroşi cili dispuşi peritrih. Se
colorează Gram negativ. Germenul produce un pigment de culoare roşie, numit
prodigiosină care imprimă o culoare roz-roşietică pe substraturile unde se multiplică și în
mediile de cultură.
Cultivare și caractere culturale. Toate speciile genului se dezvoltă cu uşurinţă pe
medii de cultură simple, având o creștere abundentă. Dezvoltarea se face în condiţii de
aerobioză/ anaerobioză, pH-9 şi la temperatura de 20-27oC. Toate tulpinile sunt inhibate
la pH < 4,5 şi temperatură > de 45oC. În medii lichide se constată turbiditate moderată,
cu formarea unui inel la suprafaţă şi constituirea treptată a unui depozit, mai greu
omogenizabil, de culoare roz/roșu, care rămâne aderent la fundul tubului. Pe medii solide
se formează colonii, de 1-2 mm, netede, lucioase, bombate, colorate în roşu. Pigmentul
nu este difuzibil, colorând numai colonia. S-a constatat că numai 28–35% dintre tulpini
sunt pigmentogene, în funcție de condiţiile de mediu.
Proprietăţi biochimice. După sistemul API 20 E comportamentul biochimic este
următorul: reacţii pozitive la ONPG, ODC, LDC, DNase, VP, utilizare citrat şi malonat,
gelatinază, glucoză, manoză, inozită, sorbită, zaharoză, reduce nitraţii, produce catalază,
hidrogen sulfurat pe mediul TSI; reacţii negative la ADH, H2S, indol, ramnoză şi oxidază.
În cadrul speciei au fost identificate mai multe chimiotipuri (Neguț, 1985); (Răducănescu et al., 1986).
Antigenitate. Structura antigenică la Serratia este asemănătoare cu a celorlalte
enterobacterii mobile, fiind prezente antigene “O” (de grup) şi antigene “H” (de tip).
Patogeneză și infecția naturală. Capacitatea infectantă a S. marcescens era
limitată la pacienții cu afecțiuni cronice debilitante, dar azi este demonstrat că intră în
categoria ”patogenilor cu drepturi depline” implicați în orice tip de infecții. Începând cu
1950, numărul raportărilor S. marcescens a crescut constant ca și cauză a infecțiilor
umane, cu multe tulpini care prezintă fenomenul de antibiorezistență multiplă (Hejazi et al.,

1997). În afara endotoxinei a cărei activitate toxică este similară cu a celorlalte

enterobacterii, S. marcescens dispune de o serie de atribute de patogenitate particulare.
Capacitatea ei de a se multiplica intrafagocitar, ca şi producerea unor enzime (proteaze,
lecitinaze, hemolizine) contribuie la exacerbarea virulenţei şi agravarea fenomenelor de
şoc endotoxic.
130 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
La animale. Poate produce infecții la diferite specii. La bovine sunt citate mastite,
cu producerea de leziuni nodulare diseminate în parenchimul mamar, cu extindere la
ganglionii limfatici regionali (Di Guardo et al., 1997). La câine a fost descrisă fasciita necrozantă
ca urmare a unei extracții dentare (Plavec et al., 2008), și îmbolnăviri cu inducerea stării de șoc
endotoxic (Ciuchta, 1970). Sunt descrise infecții nosocomiale, transmise prin catetere
contaminate de la o soluție de de benzalkonium chloride folosită la dezinfecții (Fox et al.,

1981).

La om. Simptomatologia clinică a infecției cu S. marcescens poate să includă

manifestări extrem de diverse: bacteriemie, septicemie, infecții ale tractusului urinar,
artrite, empieme, endocardite, meningite, peritonite , tulburări respiratorii, șoc endotoxic,
osteomielite (Wilhelmi et al., 1987) etc. Are implicații în infecții nosocomiale, mai ales
bacteriemii asociate cateterismelor urinare și infecții ale plăgilor (Hejazi et al., 1997); (Auwaerter,

2007). Este menționată transmiterea la om prin intermediul mușcăturilor și zgârieturilor de

către iguane ținute ca animale de companie (Barish, 2013).
Utilizarea ca marker biologic (teste medicale vs. război biologic). Serratia
marcescens a fost considerată mult timp nepatogenă, deși rapoarte sporadice din literatura
medicală sugerau că ar putea provoca infecții oportuniste. Deoarece multe tulpini produc
un pigment roșu, iar microorganismul a fost presupus ca nepatogen, a fost utilizat ca un
marker în experimente medicale și ca micoorganism test contra războiului biologic (Mahlen,
2011).

Diagnostic. Tulpinile care produc pigment se identifică cu uşurinţă prin cultivarea

pe mediile de cultură. Pentru cele nepigmentogene se va apela la efectuarea de teste
biochimice, serologice (reacţii de aglutinare rapide şi lentă) (Wilfert et al., 1970), și lizotipie.
Prezența germenului a fost demonstrată prin examen imunohistochimic la nivelul glandei
mamare și a limfonodulilor supramamari la bovine cu mastită (Di Guardo et al., 1997).

14.11. Bibliografie
1. Abedon S.T., Kuhl S.J., Blasdel B.G., Kutter E.M. (2011) as a Replacement for Serotyping in Salmonella enterica. PLoS
Phage treatment of human infections. Bacteriophage.; 1(2): 66– Pathogens 8 (6): e1002776.
85. 4. Adams M.R., Grubb S.M., Hamer A., Clifforg M.N., (1990)
2. Abrahamian F.M., Goldstein E.J.C. (2011). Microbiology of Colorimetric enumeration of Escherichia coli based on beta-
animal bite wound infections. Clinical Microbiology Reviews, glucuronidase activity. Appl. Environ. Microbiol., 56(7): 2021-
vol. 24, no. 2, p. 231–246. 2014.
3. Achtman M., Wain J., Weill F.O.X., Nair S., Zhou Z., Sangal 5. Aher T., Roy A., Kumar P. (2012). Klebsiella spp. in the
V., Krauland M.G., Hale J.L. (2012). Multilocus Sequence Typing respiratory tract of goats. Israel Journal of Veterinary Medicine,
Vol. 67 (4), pg. 249-252.

6. Al-Mutairi M.F. (2011). The Incidence of
Enterobacteriaceae Causing Food Poisoning in Some Meat
Products. Advance Journal of Food Science and Technology 3(2):
116-121.
7. Anghelescu M. (1988). Ghid practic de antibioterapie.
Editura Medicală, Bucureşti.
8. Anisimov A.P. (2002). Factors of Yersinia pestis proving
circulation and persistence of plague pathogen in ecosystems of
natural foci. Communication 2. Mol. Gen. Mikrobiol. Virusol.
4:3-11.
9. Anisimov A.P., Lindler L.E., Pier G.B. (2004). Intraspecific
Diversity of Yersinia pestis. Clin. Microbiol. Rev., vol. 17, no. 2,
434-464.
10. Asadishad B., Ghoshal S., Tufenkji N. (2013). Role of cold
climate and freeze-thaw on the survival, transport, and virulence
of Yersinia enterocolitica. Environ Sci Technol.; 47(24): 14169-
77.
11. Asim A Jani, Cunha B.A (ed.) (2013). Pseudotuberculosis
(Yersinia) Clinical Presentation. http://emedicine.
medscape.com/article/226871-clinical.
12. Austin B., Austin D.A. (2012). Bacterial Fish Pathogens:
Disease of Farmed and Wild Fish. Klebsiella pneumonie.
Springer. Pg. 253.
13. Auwaerter P. (2007). Serratia species. Point-of-Care
Information Technology ABX Guide. Johns Hopkins University.
14. Bagley S. (1985). Habitat association of Klebsiella species.
Infect Control 6 (2): 52–8.
15. Barish R.A. (2013). The Merck Manual.
http://www.merckmanuals.com/professional/injuries_poisoning/
bites_and_stings/other_reptile_bites.html.
16. Barnes B.J., Wiederhold N.P., Micek S.T., Polish L.B.,
Ritchie D.J. (2003). Enterobacter cloacae ventriculitis
successfully treated with cefepime and gentamicin: case report
and review of the literature. Pharmacotherapy 23 (4): 537–42.
17. Barnham M. (1988). Pig bite injuries and infection: report
of seven human cases. Epidemiol Infect.; 101(3): 641-5.
18. Bartoszcze M., Matras J., Palec S., Roszkowski J., Wystup
E. (1990). Klebsiella pneumoniae infection in chinchillas. Vet.
Rec., 127, 119.
19. Bascob S., Lapage S. P., Willcox W. R., Curtis M. A. (1971).
Numerical classification of the tribe Klebsiellaceae.J. Gen.
Microbiol., 66: 279-295.
20. Bayer M. E., Carlemalm E., Kellenberger E. (1985). Capsule
of Escherichia coli K29: ultrastrucural preservation and
immunoelectroon microscopy. J. Bacteriol. 162(3): 985-991.
21. Belas R. (1992). The swarming phenomenon of Proteus
mirabilis. ASM News, 58, 15-22.
22. Bisping W., Amtsberg G. (1988). Colour atlas for the
diagnosis of bacterial pathogens in animals, 339 pages, Paul Parey
Scientific Publishers, Berlin.
23. Black R.E., Cousens S., Johnson H.L., Lawn J.E., Rudan I.,
Bassani D.G., Jha P., Campbell H., Walker C.F., Cibulskis R.,
Eisele T., Liu L., Mathers C. (2010). Child Health Epidemiology
Reference Group of WHO and UNICEF. Global, regional, and
national causes of child mortality in 2008: a systematic analysis.
Lancet.; 375(9730): 1969-87.
24. Black R.E., Craun G.F., Blake P.A. (1978). Epidemiology of
common-source outbreaks of shigellosis in the United States,
1961-1975. Am J Epidemiol.; 108(1): 47-52.
25. Blum G., Ott M., Lischewski A., Ritter A., Imrich H.,
Tschape H., Hacker J. (1994). Excision of large DNA regions
termed pathogenicity islands from tRNA-specific loci in the
chromosome of an Escherichia coli wild-type pathogen. Infect.
Immun. 62: 606–614.
26. Bonardi S., Bassi L., Brindani F., D'Incau M., Barco L.,
Carra E., Pongolini S. (2013). Prevalence, characterization and
antimicrobial susceptibility of Salmonella enterica and Yersinia
enterocolitica in pigs at slaughter in Italy. Int J Food Microbiol.;
163(2-3): 248-57.
Familia ENTEROBACTERIACEAE | 131
27. Borenshtein D., Fry R.C., Groff E.B., Nambiar P.R., Carey
V.J., Fox J.G., Schauer D.B. (2008). Diarrhea as a cause of
mortality in a mouse model of infectious colitis. Genome Biol.;
9(8): R122.
28. Braak H.R. (1928). Onderzoekingen over vergisting van
glycerine. Thesis. Meinema W.D. Uitgever- Delft, 1928, p. 1-233.
29. Breeuwer P., Lardeau A., Peterz M., Joosten H.M. (2003).
Desiccation and heat tolerance of Enterobacter sakazakii. J Appl
Microbiol.; 95(5): 967-73.
30. Brenner D.J., Farmer III J.J., Fanning G.R., Steigerwalt
A.G., Klykken P., Wathen H.G., Hickman F.W., Ewing W.H.
(1978). Deoxyribonucleic acid relatedness of Proteus and
Providencia species. Int J Syst Bacteriol.; 28: 269–282.
31. Brenner D.J., Grimont P.A. et al., (1993). Classification of
citrobacteria by DNA hybridization: designation of Citrobacter
farmeri sp. nov., Citrobacter youngae sp. nov., Citrobacter
werkmanii sp. nov., Citrobacter seldakii sp. nov., and three
unnamed Citrobacter genomospecies. Int. J. Syst. Bacteriol., 43,
(4), 645-658.
32. Brenner D.J., O’Hara M. Caroline et. al. (1999).
Biochemical Identification of Citrobacter Species Definited by
DNA hybridizatin and description of Citrobacter gilleni sp. nov.,
(Formely Citrobacter Genomospecies) and Citrobacter murliniae
sp. nov., (Formely Citrobacter Genomospecies). J. Clin.
Microbiol., 37, (8), 2619-2624.
33. Brenner F.W., Villar R.G., Angulo F.J., Tauxe R.,
Swaminathan B. (2000). Salmonella Nomenclature. J. Clin.
Microbiol., 38, (7), 0095-1137.
34. Breslow L. (2002). Encyclopedia of Public Health. New
York: Macmillan Reference USA/Gale Group Thomson
Learning.
35. Brisse S., Grimont F., Grimont P.A.D. (2006). The Genus
Klebsiella. Prokaryotes 6:159–196.
36. Brunetti L., Millefanti M. (1999). SCUD (septcaemic
cutaneous ulcerative disease) in turtles and tortoises. EJCAP, 9,
69-76.
37. Burgess N.R.H., Mcdermott S.N., Whiting J. (1973).
Aerobic bacteria occurring in the hind-gut of the cockroach,
Blatta orientalis. Journal of Hygiene (Cambridge), 71, 1-7.
38. Carter G.R. (1973). Procedee de diagnostic în medicina
veterinară. Editura Charles C. Thomas, Springfield, Ilinois USA.
39. Carter J.S., Bowden F.J., Sriprakash K.S., Bastian I., Kemp
D.J. (1999). Diagnostic polymerase chain reaction for
donovanosis. Clin. Infect. Dis., 28, 1168-1169.
40. Cassels F.J., Wolf M.K. (1995). Colonization factors of
diarrheagenic E. coli and their intestinal receptors. J. Ind.
Microbiol. 15: 214–226.
41. Castellani A., Chalmers A.J. (1919). Manual of Tropical
Medicine, 3rd ed., Williams Wood and Co., New York.
42. Chen H.C. (1995). Seafood microorganisms and seafood
safety. J. Food Drug Anal., 3: 133-144.
43. Cheng N.C., Yu Y.C., Tai H.C., Hsueh P.R., Chang S.C., Lai
S.Y., Yi W.C., Fang C.T. (2012). Recent trend of necrotizing
fasciitis in Taiwan: focus on monomicrobial Klebsiella
pneumoniae necrotizing fasciitis. Clin Infect Dis.; 55(7): 930-9.
44. Choi J.-H, Yoo H.-S, Park J.-Y, Kim Y.-K, Kim E., Kim D.-
Y., (2002) Morganelliasis pneumonia in a captive jaguar. J. Wildl.
Dis., 38: 199-201.
45. Chuang Y., Tseng S.,Teng L., Ho Y., Hsueh P. (2006).
Emergence of cefotaxime resistance in Citrobactor freundii
causing necrotizing fasciitis and osteomyelitis. Journal of
Infection. Volume 53. p. e161-e163.
46. Ciuchta H.P. (1970). Serratia marcescens endotoxin shock
in the dog. Mil Med.; 135(6): 479-82.
47. Clare S., John V., Walker A.W., Hill J.L., Goodger C.A., Hale
C., Goulding D., Lawley T.D., Mastroeni P., Frankel G., Enright
A.J., Vigorito E., Dougan G. (2013). Enhanced Susceptibility to
Citrobacter rodentium Infection in MicroRNA-155-Deficient
Mice. Infect Immun.; 81(3): 723–732.
132 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
48. Clark N.C., Hill B.C., O'Hara C.M., Steingrimsson O.,
Cooksey R.C. (1990). Epidemiologic typing of Enterobacter
sakazakii in two neonatal nosocomial outbreaks. Diagn Microbiol
Infect Dis.; 13(6): 467-72.
49. Coletti M., Passamonti F., Del Rossi E., Franciosini M.P.,
Setta B. (2001). Klebsiella pneumoniae infection in Italian
rabbits. Vet Rec.; 149(20): 626-7.
50. Collins F.M. (1996). Pasteurella, Yersinia, and Francisella.
In: Baron's Medical Microbiology (Baron S et al, eds.) (4th ed.).
Univ. of Texas Medical Branch. ISBN 0-9631172-1-1.
51. Collyn F., Lety M.A., Nair S., Escuyer V., Ben Younes A.,
Simonet M., Marceau M. (2002). Yersinia pseudotuberculosis
harbors a type IV pilus gene cluster that contributes to
pathogenicity. Infect Immun. Volume 70(11). p. 6196-205.
52. Condrea M. (1996). Cercetări bacteriologice şi serologice
asupra Yersiniei enterocolitica izolată de la animale. Teză de
doctorat, Iași
53. Cooper K.E., Davies J., Wieseman J. (1971). An
investigation of an outbreak of food poisoning associated with
organisms of the Proteus group. J. Pathol. Bacteriol. 52: 91–98.
54. Crouch J.R., Atherton J.G., Platt H. (1972). Venereal
transmission of Klebsiella aerogenes in a thoroughbred stud from
a persistently infected stallion. Vet Rec.; 90(2): 21-4.
55. Cummings K.J., Warnick L.D., Davis M.A., Eckmann K.,
Grohn Y.T., Hoelzer K. (2012). Farm animal contact as risk factor
for transmission of bovine-associated Salmonella subtypes.
Emerg Infect Dis; 18(12): 1929-36.
56. Cummings P.L., Sorvillo F., Kuo T. (2010). Salmonellosis-
related mortality in the United States, 1990-2006. Foodborne
pathogens and disease 7 (11): 1393–9.
57. Dalben M., Varkulja G., Basso M., Krebs V.L., Gibelli M.A.,
van der Heijden I., Rossi F., Duboc G., Levin A.S., Costa S.F.
(2008). Investigation of an outbreak of Enterobacter cloacae in a
neonatal unit and review of the literature. The Journal of hospital
infection 70 (1): 7–14.
58. De la Puente-Redondo V.A., Gutierrez-Martin C.B., Perez-
Martinez C., del Blanco N.G., Garcia-Iglesias M.J., Perez-Garcia
C.C., Rodriguez-Ferri E.F. (1999). Epidemic infection caused by
Citrobacter rodentium in a gerbil colony. Vet Rec 145: 400-403.
59. Di Guardo G., Battisti A., Agrimi U., Forletta R., Reitano
M.E., Calderini P. (1997). Pathology of Serratia marcescens
mastitis in cattle. Zentralbl Veterinarmed B.; 44(9): 537-46.
60. Dienes L. (1946). Reproductive processes in Proteus
cultures. Proc. Soc. Exp. Biol. Med. 63:265-270.
61. Dienes L. (1947). Further observations on the reproduction
of bacilli from large bodies in Proteus cultures. Proc. Soc. Exp.
Biol. Med. 66:97-98.
62. Dijk K., Eric N.B. (2000). Fatty acid competition as a
mechanism by which Enterobacter cloacae suppresses pythium
ultimum sporangium germination and damping-off. Applied and
Environmental Microbiology. Vol. 66, No. 12. p. 5340-5347.
63. Divers T.J., Byars T.D., Murch O., Sigel C.W. (1981).
Experimental induction of Proteus mirabilis cystitis in the pony
and evaluation of therapy with trimethoprim-sulfadiazine. Am J
Vet Res.; 42(7): 1203-5.
64. Donnenberg M.S., Welch R.A. (1996). Virulence
determinants of uropathogenic Escherichia coli, p. 135–174. In
Mobley H.L.T., Warren J.W. (ed.), Urinary tract infections:
molecular pathogenesis and clinical management. American
Society for Microbiology, Washington, D.C.
65. Doran T.I. (1992). The role of Citrobacter in clinical disease
of children: review. Clin. Infect. Dis., 28, 384-394.
66. Drancourt M., Houhamdi L., Raoult D. (2006). Yersinia
pestis as a telluric, human ectoparasite-borne organism. Lancet
Infect Dis.; 6: 234–41.
67. Drummond N., Murphy B.P., Ringwood T., Prentice M.B.,
Buckley J.F., Fanning S. (2012). Yersinia enterocolitica: a brief
review of the issues relating to the zoonotic pathogen, public
health challenges, and the pork production chain. Foodborne
Pathog Dis.; 9(3): 179-89.
68. Eberhart R.J. (1984). Coliform mastitis. Vet Clin North Am
Large Anim Pract.; 6(2): 287-300.
69. Edmunds D.R., Williams E.S., O'Toole D., Mills K.W.,
Boerger-Fields A.M., Jaeger P.T., Bildfell R.J., Dearing P.,
Cornish T.E. (2008). Ocular plague (Yersinia pestis) in mule deer
(Odocoileus hemionus) from Wyoming and Oregon. J Wildl Dis.;
44(4): 983-7.
70. Edwards P. R., Ewing W.H., (1972). Identification of
Enterobacteriaceae. Burgess Publishing Co., Minneapolis, Minn.
71. Eidson M, Thilsted JP, Rollag OJ. (1991). Clinical,
clinicopathologic, and pathologic features of plague in cats: 119
cases (1977–1988). JAVMA; 199: 1191–1197.
72. Eisen R.J., Gage K.L. (2009). Adaptive strategies of Yersinia
pestis to persist during inter-epizootic and epizootic periods. Vet
Res.; 40(2): 01.
73. Ellis E.M., Williams J.E., Mallinson E.T., Snoeyenbos G.H.,
Martin W.J. (1976). Culture methods for the detection of animal
salmonellosis and arizonosis. Iowa State University Press, Ames,
USA.
74. Euzeby J.P. (1999). Revised Salmonella nomenclature:
designation of Salmonella enterica (ex. Kauffman and Edwards
1952) Le Minor and Popoff 1987 sp. nov., nom. rev. as the
neotype species of the genus Salmonella Lignieres 1900
(Approved Lists 1980), rejection of the name Salmonella
choleraesuis (Smith 1894) Weldin 1927 (Approved Lists 1980)
and conservations of the name Salmonella typhi (Schroeter 1886)
Waren and Scott 1930 (Approved Lists 1980). Request for an
Opinion. Internat. J. System. Bacteriol., 49, 927-930.
75. Esseveld H., Goudzwaard C. (1973). On the epidemiology of
Y. enterocolitica infections: pigs as the source of infections in
man. Contrib. Microbiol. Immunol. 2: 99-101.
76. Evans D.G., Evans D.J., Pierce N.F. (1973). Differences in
the response of rabbit small intestine to heat-labile and heat-stable
enterotoxins of Escherichia coli. Infect. Immun. 7: 873–880.
77. Ezaki T., Amano M., Kawamura Y., Yabuuchi E. (2000).
Proposal of Salmonella paratyphi sp. nov., nom. rev. and Request
for an Opinion to conserve the specific epithet paratyphi in the
binary combination Salmonella paratyphi as nomen epitheton
conservandum. IJSEM, 50, 941-944.
78. Falagas M.E., Kavvadia P.K., Mantadakis E., Kofteridis
D.P., Bliziotis I.A., Saloustros E., Maraki S., Samonis G. (2006).
Morganella morganii infections in General Tertiary Hospital.
Clinical and Epidemiology Study 6: 315–321.
79. Falco D.P., Ewing W.H., Dowell V.R. Jr. (1979). Cultural
characteristic of Yersinia enterocolitica and Yersinia
psedotuberculosis on differential media. Contrib. Micrbiol.
Immunol., 5: 88-94.
80. Filip G. et al. (1992). Răspândirea, patogeneza şi prevenirea
yersiniozei cu Yersinia enterocolitica. Doc. Med. Vet., 43, 1-15.
81. Forman S., Wulff C.R., Myers-Morales T., Cowan C., Perry
R.D., Straley S.C. (2008). yadBC of Yersinia pestis, a new
virulence determinant for bubonic plague. Infect. Immun. 76 (2):
578–87.
82. Fox J.G., Beaucage C.M., Folta C.A., Thomton G.W. (1981).
Nosocomial transmission of Serratia marcescens in a veterinary
hospital due to conatmaniantion by benzalkolium chloride. J.
Clin. Microbiol., 14(2): 157-160.
83. Frederiksen W. (1970). Citrobacter koseri (n. sp.), a new
species within the genus Citrobacter, with a comment on the
taxonomic position of Citrobacter intermedium (Werkman and
Gillen). Publication of the Faculty of Sciences University, J.E.
Purkyne, Brno, 47, 89-94.
84. Gaastra W., Van Oosterom R.A.A., Pieters E.W.J.,
Bergmans H.E.N., Van Dijk L., Agnes A., Huurne H.M. (1996).
Isolation and characterization of dog uropathogenic Proteus
mirabilis strains. Vet. Microbiol., 48, 57-71.

85. Gage K.L. (1998). Plague. In: Collier L, ed. Topley &
Wilson’s microbiology and microbial infections. London:
Arnold,; 885–903.
86. Gameel A.A., El-Sanousi S.M., Al-Nawawi F., Al-Shazly
M.O. (1991). Association of Klebsiella oragnisms with
pulmonary lesions in sheep. Revue Elev. Méd. Vét. Pays Trop.,
44, 161-164.
87. Gantois I., Ducatelle R., Pasmans F., Haesebrouck F., Gast
R., Humphrey T.J., Van Immerseel F. (2009). Mechanisms of egg
contamination by Salmonella enteritidis. FEMS Microbiology
Reviews 33 (4): 718–738.
88. Garzetti D., Susen R., Fruth A., Tietze E., Heesemann J.,
Rakin A. (2013). A molecular scheme for Yersinia enterocolitica
patho-serotyping derived from genome-wide analysis. Int J Med
Microbiol. pii: S1438-4221 (13) 00157-4.,
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/ pubmed/24246413.
89. Gascon J., Vargas M., Quinto L., Corachan M., Jimenez de
Anta M.T., Vila J. (1998). Enteroaggregative Escherichia coli
strains as a cause of traveler's diarrhea: a case-control study. J
Infect Dis.; 177(5): 1409-12.
90. Gast R.K., Jones D.R., Anderson K.E., Guraya R., Guard J.,
Holt P.S. (2010). In vitro penetration of Salmonella enteritidis
through yolk membranes of eggs from 6 genetically distinct
commercial lines of laying hens. Poultry Science 89 (8): 1732–
1736.
91. Georgescu C. (1986). Genul Escherichia. În Bacteriologie
Medicală (sub redacția Bîlbîie V. și Pozsgi N.). Editura Medicală,
București, vol. II, p. 242-254.
92. Giannitti F., Barr B.C., Brito B.P., Uzal F.A., Villanueva M.,
Anderson M. (2014). Yersinia pseudotuberculosis infections in
goats and other animals diagnosed at the California Animal
Health and Food Safety Laboratory System: 1990-2012. J Vet
Diagn Invest.; 26(1):88-95.
93. Girard G. (1953). Methodes permettant de differencier P.
pestis de P. pseudotuberculosis. Bull. Org. mond. Sante (Bull.
Wid Hlth Org). 9, 645-653.
94. Glickman L.T. (1981). Veterinary nosocomial (hospital-
acquired) Klebsiella infections. J Am Vet Med Assoc.; 179(12):
1389-92.
95. Glode M.P, Sutton A., Moxon E.R., Robbins J.B. (1997).
Pathogenesis of neonatal Escherichia coli meningitis: induction
of bacteremia and meningitis in infant rats fed E. coli K1. Infect
Immun.; 16(1): 75–80.
96. Grimont P.A.D., Weill F.X. (2007). Antigenic Formulae of
the Salmonella Serovars, Ninth Edition, World Health
Organization Collaborating Centre for Reference and Research
on Salmonella. Institut Pasteur, Paris, France.
97. Guentzel M.N. (1991). Escherichia, Klebsiella,
Enterobacter, Serratia, Citrobacter and Proteus. In: BARON, S.,
ed. Medical Microbiology. New York, Churchill Livingstone, p.
377-387.
98. Hanna M.O., Zink D.L., Carpenter Z.L., Vanderzant C.
(1976). Yersinia enterocolitica-like organisms from vacuum-
packaged beef and lamb. J. Food Sci. 41: 1254-1256.
99. Head C. B., Whitty D. A., Ratnam S., (1982) Comparative
study of selective media for recovery of Yersinia enterocolitica.
J. Clin. Microbiol., 16(4): 615-621.
100. Heard D.J., Jacobson E.R, Clemmons R.E., Campbell G.A.
(1988). Bacteremia and septic arthritis in a West African dwarf
crocodile. JAVMA 192(10):1453-54.
101. Heesche-Wagner K., Schwartz T., Kaufmann M.E. (1999).
Phenol degradation by an enterobacterium: A Klebsiella strain
carries a TOL-like plasmid and a gene encoding a novel phenol
hydroxylase. Can. J. Microbiol. 45(2): 162–171.
102. Heese-Wagner K., Schwartz T., Kaufmann M. E., (1999)
Phenol degradation by an enterobacterium: A Klebsiella strain
carries a TOL-like plasmid and a gene encoding a novel phenol
hydroxylase. Can. J. Microbiol., 45(2): 162-171.
Familia ENTEROBACTERIACEAE | 133
103. Hejazi A., Falkiner F.R. (1997). Serratia marcescens. J Med
Microbiol 46 (11): 903–12.
104. Hetem D.J., Pekelharing M., Thijsen S.F. (2013). Probable
transmission of Yersinia enterocolitica from a pet dog with
diarrhoea to a 1-year-old infant. BMJ Case Rep.; pii:
bcr2013200046,
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/23955982.
105. Hoffmann H., Stindl S., Ludwig W., Stumpf A., Mehlen A.,
Heesemann J., Monget D., Schleifer K.H., Roggenkamp A.
(2005a). Reassignment of Enterobacter dissolvens to
Enterobacter cloacae as E. cloacae subspecies dissolvens comb.
nov. and emended description of Enterobacter asburiae and
Enterobacter kobei. Syst. Appl. Microbiol., 28, 196-205.
106. Hoffmann H., Stindl S., Stumpf A., Mehlen A., Monget D.,
Heesemann J., Schleifer K.H., Roggenkamp A. (2005b).
Description of Enterobacter ludwigii sp. nov., a novel
Enterobacter species of clinical relevance. Syst. Appl. Microbiol.,
28, 206-212.
107. Inglesby T.V., Dennis D.T., Henderson D.A., Bartlett J.G.,
Ascher M.S., Eitzen E., Fine A.D., Friedlander A.M., Hauer J.,
Koerner J.F., Layton M., McDade J., Osterholm M.T., O'Toole T.,
Parker G., Perl T.M., Russell P.K., Schoch-Spana M., Tonat K.
(2000). Plague as a biological weapon: medical and public health
management. Working Group on Civilian Biodefense. JAMA.;
283(17): 2281-90.
108. Iversen C., Lehner A., Mullane N., Bidlas E., Cleenwerck I.,
Marugg J., Fanning S., Stephan R., Joosten H. (2007). The
taxonomy of Enterobacter sakazakii: proposal of a new genus
Cronobacter gen. nov. and descriptions of Cronobacter sakazakii
comb. nov. Cronobacter sakazakii subsp. sakazakii, comb. nov.,
Cronobacter sakazakii subsp. malonaticus subsp. nov.,
Cronobacter turicensis sp. nov., Cronobacter muytjensii sp. nov.,
Cronobacter dublinensis sp. nov. and Cronobacter
genomospecies 1. BMC Evolutionary Biology, 7:64.
109. Jaeger G. (2009). Contamination of eggs of laying hens with
S. enteritidis. Veterinary Survey (Tierärztliche Umschau) 64 (7–
8): 344–348.
110. Janda J.M., Abbott S.L. (1998). The Enterobacteria,
Lippincott Raven, Philadelphia. pp. 387.
111. Janda J.M., Abbott S.L. (2005). Genus XXI. Morganella
Fulton 1943, In: Brenner D.J., Krieg N.R., Staley J.T., Garrity
G.M. (éds), Bergey's Manual of Systematic Bacteriology, second
edition, vol. 2 (The Proteobacteria), part B (The
Gammaproteobacteria), Springer-Verlag, New York, 707-709.
112. Jani A., Chen P., (2013) Pseudotuberculosis (Yersinia).
Workup. Medscape.
http://emedicine.medscape.com/article/226871.
113. Jaradat Z.W., Al Mousa W., Elbetieha A., Al Nabulsi A.,
Tall B.D. (2014). Cronobacter spp. - opportunistic food-borne
pathogens. A review of their virulence and environmental-
adaptive traits. J Med Microbiol.; 63(Pt 8):1023-1037.
114. Johnsen D.O., Pulliam J.D., Thnticharoenyos P. (1970).
Enterobacter cloacae infections in Gibbons. Study Rep.
http://www.afrims.org/weblib/eapr/1969/APR69p205-207.pdf.
115. Johnson J.R., Feingold M. (1998). Case of chorioamnionitis
in an immunocompetent woman caused by Morganella morganii.
J Maternal-Fetal Med.; 7: 13–14.
116. Jones T.F., Ingram L.A., Cieslak P.R., Vugia D.J., Tobin-
D’Angelo M., Hurd S., Medus C., Cronquist A., Angulo F.J.
(2008). Salmonellosis Outcomes Differ Substantially by
Serotype. The Journal of Infectious Diseases; 198:109 –14.
117. Jorge M.T., Ribeiro L.A., da Silva M.L., Kusano E.J., de
Mendonça J.S. (1994). Microbiological studies of abscesses
complicating Bothrops snakebite in humans: a prospective study.
Toxicon 32: 743–748.
118. Kachoris M., Ruoff K. L.,Welch K., Kallas W., Feraro M.
J., (1988) Rutine culture of stool speciems for Yersinia
enterocolitica is not a cost-effective procedure. J. Clin.
Microbiol., 26(3): 582-583.
134 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
119. Kapperud G. (1977). Yersinia enterocolitica and Yersinia-
like microbes isolated from mammals and water in Norway and
Denmark. Acta Pathol. Microbiol. Scand. Sect. B 85: 129-135.
120. Kauffmann F. (1953). On the classification and
nomenclature of Enterobacteriaceae. Riv Ist Sieroter Ital.; 28(6):
485-91.
121. Kesteman A.S., Guyomard A.P., Laurentie M., Sanders P.,
Toutain P.L., Melou A.B. (2010). Emergence of resistant
Klebsiella pneumoniae in the intestinal tract during successful
treatment of Klebsiella pneumoniae lung infection in rats.
Antimicrob Agents Chemother.; 54(7): 2960–2964.
122. Kikuchi N., Hiramune T., Yanagawa R. (1987). Difference
of virulence in causing metritis in horses between heavily
encapsulated, less heavily encapsulated and non-capsulated
strains of Klebsiella pneumoniae capsular type 1. Jpn., J. Vet.
Res., 35, 263-273.
123. Kikuchi N., Iguchi I., Hiramune T. (1987). Capsule types of
Klebsiella 1 isolated from the genital tract of mares with metritis,
extra-genital sites of healthy mares and genital tract of stallions.
Vet. Microbiol., 15, 219-228.
124. Kim H., Ryu J.H., Beuchat L.R. (2007). Effectiveness of
disinfectants in killing Enterobacter sakazakii in suspension,
dried on the surface of stainless steel, and in a biofilm. Appl
Environ Microbiol.; 73: 1256–1265.
125. Kim S.H., Ben-Gigirey B., Baorros-Velasquez J., Price R.J.,
An H. (2000). Histamine and biogenic amine production by
Morganella morganii isolated from temperature-abused albacore.
J. Food Protect., 63, 244-251.
126. Krasny L, Rohlova E, Ruzickova H, Santrucek J, Hynek R,
Hochel I. (2014). Differentiation of Cronobacter spp. by tryptic
digestion of the cell suspension followed by MALDI-TOF MS
analysis. J Microbiol Methods.; 98:105-13.
127. Kumar A., Sharma V.K. (1978). Enterobacteria of emerging
pathogenic significance from clinical cases in man and animals
and detection of toads and wall lizards as their reservoirs. Antonie
van Leeuwenhoek 44: 219-228.
128. Lapage S.P. (1979). Proposal of Enterobacteraceae nom.
nov. as a substitute for the illegitimate but conserved
name Entero- bacteriaceae Rahn 1937. Request for an
opinion. Int. J. Syst. Bacteriol., 29, 265-266.
129. Le Minor L., Popoff M.Y. (1987). Request for an Opinion.
Designation of Salmonella enterica sp. nov., nom. rev., as the type
and only species of the genus Salmonella. Int. J. Syst. Bacteriol.,
37, 465-468.
130. Levine M.M. (1987). Escherichia coli that cause diarrhea:
enterotoxigenic, enteropathogenic, enteroinvasive, entero-
hemorrhagic and enteroadherent J. Infect. Dis. 155: 377–389.
131. Li X., Zhang D., Chen F., Ma J., Dong Y., Zhang L., (2004)
Klebsiella singaporensis sp. nov., a novel isomaltulose-producing
bacterium. Int. J. Syst. Evol. Microbiol., 54: 2131-2136.
132. Lignieres J. (1900). Maladies du porc. Bulletin of the
Society for Central Medical Veterinarians ns, 18, 389-431.
133. Lindler L. (2004). Virulence plasmids of Yersinia:
characteristics and comparison, p. 423-437. In Funnel B.E.,
Phillips G.J. (ed.), Plasmid biology. ASM Press, Washington, DC.
134. Ling G.V., Ruby A.L. (1983). Cephalexin for oral treatment
of canine urinary tract infection caused by Klebsiella
pneumoniae. J Am Vet Med Assoc.; 182(12): 1346-7.
135. Lior H. (1996). Classification of Escherichia coli, p. 31–72.
In C. L. Gyles (ed.), Escherichia coli in domestic animals and
humans. CAB International, Wallingford, United Kingdom.
136. Lipsky B.A., Hook E.W. III, Smith A.A., Plorde J.J. (1980).
Citrobacter infections in humans: experience at the Seattle
Veterans Administration Medical Center and a review of the
literature. Rev Infect Dis.; 2(5): 746-60.
137. Lynch M.F., Tauxe R.V., Hedberg C.W. (2009). The growing
burden of foodborne outbreaks due to contaminated fresh
produce: risks and opportunities. Epidemiol Infect.; 137(3): 307‐
15.
138. MacLeod D.L., Gyles C.L., Wilcock B.P. (1991).
Reproduction of edema disease of swine with purified Shiga-like
toxin-II variant. Vet. Pathol. 28: 66–73.
139. Mahlen S.D. (2011). Serratia Infections: from Military
Experiments to Current Practice. Clin. Microbiol. Rev. 24(4):
755.
140. Manookian P., Yavrouian R., Mahmoud A., (2013) An usual
case of Yersinia entercolitica infection manifesting as perianal
and colonic ulcers. Am. Surg., 79(8): E271-2.
141. Marica D., Răpuntean Gh., Boldizsar E., Răpuntean S.
(1999) Ses. Șt. FMV Cluj-Napoca.
142. Marica D., Răpuntean Gh., Carmen Toma, Natalia
Rudăreanu, Chirilă F. (1992). Remember Escherichia coli
mutabile. Bacteriol. Virusol. Parazitol. Epidemiol., 37, 3-4, 28-2.
143. Marica D., Răpuntean Gh., Oșianu D., Pop M., Pop I.
(1993). Semnalizarea unor mutante naturale de E. coli cu
particularități în metabolizarea sulfului. Simp. Patol. Anim. Dom.,
Cluj-Napoca, p. 115.
144. Marica D., Răpuntean Gh., Pop S., Răpuntean S., Pădurar
S. (1996). Particularităţi biochimice şi morfoculturale la unele
tulpini de E. coli izolate dintr-un focar epidemic de colibaciloză
aviară. Al 3-lea Simp. LCSVD, Bucureşti, 87-90.
145. Matsuyama T., Takagi Y., Nakagawa Y., Itoh H., Wakita J.,
Matsushita M. (2000). Dynamic aspects of the structured cell
population in a swarming colony of Proteus mirabilis. J.
Bacteriol. 182 (2): 385–93.
146. Mănescu S. (1989). Microbiologie sanitară, Editura
Medicală, Bucureşti
147. Melzer M., Toner R., Lacey S., Bettany E., Rait G. (2007).
Biliary tract infection and bacteraemia: presentation, structural
abnormalities, causative organisms and clinical outcomes.
Postgrad Med J.; 83(986): 773–776.
148. Mermin J., Hutwagner L., Vugia D., Shallow S., Daily P.,
Bender J., Koehler J., Marcus R., Angulo F.J., Emerging
Infections Program FoodNet Working Group. (2004). Reptiles,
amphibians, and human Salmonella infection: a population-
based, case-control study. Clin Infect Dis.; 38 Suppl 3: S253-61.
149. Meyer R.C., Simon J. (1971). Generalized infection of
gnotobiotic piglets with E. coli of feline origin. Am J Pathol.;
63(1): 57-68.
150. Migula W. (1895). Bacteriaceae (Stabchenbacterien). In: A.
Engler And K. Prantl (editors): Die Naturlichen Pfanzenfamilien,
W. Engelmann, Leipzig, Teil I, Abteilung Ia, 1895, pp. 20-30.
151. Miller D.L., Radi Z.A., Stiver S.L., Thornhill T.D. (2004).
Cutaneous and pulmonary mycosis in green anacondas
(Euncectes murinus) J Zoo Wildl Med.; 35(4): 557-61.
152. Mitchell M.A., Shane M.S. (2001). Salmonella in reptiles.
Journal of Exotic Pet Medicine. 10 (1): 25–35.
153. Mobley H.L., Jones B.D., Penner J.L. (1987). Urease activity
of Proteus penneri. J. Clin. Microbiol. 25: 2302–2305
154. Morris J.G. Jr. (2011). How safe is our food? Emerg Infect
Dis.
155. Moyaret H., Pasmans F., Vercauteren G., Geurden T.,
Decostere A., Haesebrouck F. (2008). Morganella morgani ssp.
siboni – associated pneumonia in a Begian Blue Calf. Vlaams
Diergeneeskunding Tijdschrift, 77: 256-259.
156. Mu Y.J., Zhao J.Y., Guo Q.S., Guo X.C., Jing H.Q., Xia S.L.
(2013). Investigation on distribution of Yersinia enterocolitica in
Henan province between 2005 and 2011. Zhonghua Yu Fang Yi
Xue Za Zhi.; 47(7): 612-5.
157. Nakajima H., Inoue M., Mori T., Itoh K., Arkawa E.,
Watanabe H. (1992). Detection and Idetification Yersinia
pseudotuberculosis and Pathogenic Yersinia enterocolitica by an
Impruved Polymerase Chai Reaction Method. J. Clin. Microbiol.,
30(9):
158. Nataro J.P., Kaper J.B., Robins B.R., Prado V., Vial P.,
Levine M.M. (1987). Patterns of adherence of diarrheagenic
Escherichia coli to HEp-2 cells. Pediatr. Infect. Dis. J. 6: 829–
831.

159. Neguț M. (1985). Genurile Salmonella, Citrobacter,
Klebsiella, Enterobacter, Serratia, Proteus, Morganella. În
Bacteriologie Medicală (sub redacția Bîlbîie V. și Pozsgi N.),
Editura Medicală, București, vol. II, p. 285-323; 327-336.
160. Neter E., Westphal O., Luderitz O., Gino R.M., Gorzynski
E.A. (1955). Demonstration of antibodies against
enteropathogenic Escherichia coli in sera of children of various
ages. Pediatrics. 16: 801–7.
161. Neubauer H., Aleksic S., Hensel A., Finke E.J. Meyer H.
(2000). Yersinia enterocolitica 16S rRNA gene types belong to
the same genospecies but form three homology grouP. Int. J. Med.
Microbiol., 290, 61-64.
162. Nielsen K.A., Owen H.C., Mills P.C., Flint M., Gibson J.S.
(2013). Bacteria isolated from dugongs (Dugong dugon)
submitted for postmortem examination in Queensland, Australia,
2000-2011. J Zoo Wildl Med.; 44(1): 35-41.
163. Nielsen N.O., Moon H.W., Roe W. E. (1968). Enteric
colibacillosis of swine. J. Am. vet. med. Ass. 153: 1590-1606.
164. Nishi T., Tsuchiya K. (1980). Experimental respiratory tract
infection with Klebsiella pneumoniae DT-S in mice:
chemotherapy with kanamycin. Antimicrob Agents Chemother.;
17(3): 494–505.
165. Nomura T., Moriya H., Kikuchi N., Hiramune T. (1989).
Capsular types of Klebsiella associated with bovine mastitis in
Japan. Jpn. J. Vet. Sci., 51, 1287-1289.
166. Ocholi R.A., Chima J.C., Uche E.M., Oyetunde I.L. (1988).
An epizootic infection of Citrobacter freundii in a guinea pig
colony: short communication. Lab Anim 22: 335-336.
167. OʹFarell, Klebsiella granulomatis (Granuloma inguinale).
www.antimicrobe.org/b108.asp.
168. O'Hara C.M., Brenner F.W., Millet J.M. (2000).
Classification, Identification, and Clinical Significance
of Proteus, Providencia, and Morganella. Clin Microbiol Rev.;
13(4): 534–546.
169. Olson P., Hedhammar A., Faris A., Krovacek K., Wadström
T. (1985). Enterotoxigenic Escherichia coli (ETEC) and
Klebsiella pneumoniae isolated from dogs with diarrhoea. Vet.
Microbiol., 10, 577-589.
170. Ono M., Namimatsu T., Ohsumi T., Mori M., Okada M.,
Tamura K. (2001). Immunohistopathologic demonstration of
pleuropneumonia associated with Morganella morganii in a
piglet. Vet Pathol 38:336–339.
171. Paff J.R., Triplett D.A., Saari T.N. (1976). Clinical and
laboratory aspects of Yersinia pseudotuberculosis infections, with
a report of two cases. Am J Clin Pathol.; 66: 101–10.
172. Pai C.H., Kelly J.K., Meyers G.L. (1986). Experimental
infection of infant rabbits with verotoxin-producing Escherichia
coli. Infect. Immun. 51: 16–23.
173. Panigrahi D., Roy P., Chakrabarti A. (1991).
Enterotoxigenic Klebsiella pneumoniae in acute childhood
diarrhoea. Indian J. Med. Res., (A) 93, 293-296.
174. Papadogiannakis E., Perimeni D., Velonakis E., Kontos V.,
Vatopoulos A. (2007). Providencia stuartii infection in a dog with
severe skin ulceration and cellulitis. J Small Anim Pract.; 48(6):
343-5.
175. Pedersen K.B. (1976). Isolation of Yersinia enterocolitica
from Danish swine and dogs. Acta Pathol. Microbiol. Scand. Sect
B 84: 317-8.
176. Pennisi M.G., Egberink H., Hartmann K., Lloret A., Addie
D., Belak S., Boucraut-Baralon C., Frymus T., Gruffydd-Jones T.,
Hosie M.J., Lutz H., Marsilio F., Mostl K., Radford A.D., Thiry
E., Truyen U., Horzinek M.C. (2013). Yersinia pestis infection in
cats: ABCD guidelines on prevention and management. J Feline
Med Surg.; 15(7): 582-4.
177. Perry R.D., Fetherston J.D. (1997). Yersinia pestis: etiologic
agent of the plague. Clin Microbiol Rev; 10: 35–66.
178. Platt H., Atherton J. G., Orskov I. (1976). Klebsiella and
Enterobacter organisms isolated from horses. J Hyg (Lond).;
77(3): 401-408.
Familia ENTEROBACTERIACEAE | 135
179. Plavec T., Zdovc I., Juntes P., Svara T., Suhadolc Scholten
S., Nemec A., Domanjko P.A., Tozon N. (2008). Necrotizing
fasciitis caused by Serratia marcescens after tooth extraction in a
Doberman
180. Pinscher: a case report. Veterinarni Medicina, 53, 2008 (11):
629–635. http://www.vri.cz/docs/vetmed/53-11-629.pdf).
181. Podschun R., Ullmann U. (1998). Klebsiella spp. as
nosocomial pathogens: epidemiology, taxonomy, typing methods,
and pathogenicity factors. Clin. Microbiol. Rev., 11, 589-603.
182. Polilli E, Parruti G, Fazii P, D’Antonio D, Palmieri D,
D’Incecco C, Mangifesta A, Garofalo G, Del Duca L, D’Amario
C, Scimia M. (2011). Rapidly controlled outbreak of Serratia
marcescens infection/colonisations in a neonatal intensive care
unit, Pescara General Hospital, Pescara, Italy,. Euro Surveill.
2011; 16(24): pii = 19892.
183.Porwollik S. (editor) (2011). Salmonella: From Genome to
Function. Caister Academic Press.
184. Priest F.G., Barker M. (2010). Gram-negative bacteria
associated with brewery yeasts: reclassification of
Obesumbacterium proteus biogroup 2 as Shimwellia
pseudoproteus gen. nov., sp. nov., and transfer of Escherichia
blattae to Shimwellia blattae comb. nov. IJSEM, 60, 828-833.
185.Puchenkova S.G. (1996). Enterobacteria in areas of water
along the Crimean Coast. Mikrobiolohichnyĭ zhurnal.; 58(2): 3-
7.
186. Puspanadan S., Afsah-Hejri L., Loo Y.Y., Nillian E., Kuan
C.H., Goh S.G., Chang W.S., Lye Y.L., John Y.H.T., Rukayadi Y.,
Yoshitsugu N., Nishibuchi M., Son R. (2012). Detection of
Klebsiella pneumoniae in raw vegetables using Most Probable
Number-Polymerase Chain Reaction (MPN-PCR). International
Food Research Journal 19(4): 1757-1762.
187. Qian D., Kinouchi T., Kunitomo K., Kataoka K., Matin
M.A., Akimoto S., Komi N., Ohnishi Y. (1993). Mutagenicity of
the bile of dogs with an experimental model of an anomalous
arrangement of the pancreaticobiliary duct. Carcinogenesis 14(4):
743-747.
188. Rammaert B., Goyet S., Beaute J., Hem S., Te V., Try P.L.,
Mayaud C., Borand L., Buchy P., Guillard B., Vong S. (2012).
Klebsiella pneumoniae related community-acquired acute lower
respiratory infections in Cambodia: clinical characteristics and
treatment. BMC Infect Dis. 10; 12: 3.
189. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București, p. 192-221.
190. Răpuntean Gh., Dane L., Chirilă F., Răpuntean S., Fiț N.,
Denes A., Nadăș G. (2010). Aspecte privind izolarea de bacterii
din genul Salmonella de la broaștele țestoase. Cluj Veterinary
Journal, 18(2): 23-29.
191. Răpuntean Gh., Iuliana Moroianu, Răpuntean S. (1995).
Cercetări privind acţiunea produsului N-Clorosuccinimida (ICCF
Bucureşti) Buletin USAMV Cluj-Napoca, 49, 321-327.
192. Răpuntean Gh., Marica D., Boldizsar E., Răpuntean S.,
(2001). Caracterizarea tulpinii M-951 de E. coli utilizată ca
probiotic în prevenirea diareei neonatale a purceilor. Simp.
Actual. Creș. Patol. Anim. Domest., 24: 455-465.
193. Răpuntean Gh., Melian E., Colofon L., Moldovan Viorica
(1988A). Activitatea antibacteriană a produsului “Olaquindox”
(ICCF), testată in vitro prin tehnica difuziunii în gel de agar şi
tehnica diluţiilor în mediu lichid. Medicamentul veterinar, 7, 53-
62.
194. Răpuntean Gh., Morar R., Vasiu C., Malian E. (1988B).
Acţiunea produsului “Olaquindox” (ICCF) faţă de tulpini
enterotoxigene de Escherichia coli testată pe ansă ligaturată de
porc. Simp. Actual. Patolo. Anim. Domest., Cluj-Napoca, 14,
449-454.
195. Răpuntean Gh., Pop M., Marica D., Vasiu C., Pop I., Spânu
O. (1994). Studiul unor tulpini de Escherichia coli lactozo-
negative, izolate de la animale: variaţia caracterelor biochimice,
culturale, antigenice şi de patogenitate. Bul. USACN-ZMV, 48,
290-293.
136 | Familia ENTEROBACTERIACEAE
196. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Familia Entero-
bacteriaceae: în Bacteriologie Veterinară Specială, Editura
Academic Pres, Cluj-Napoca, p. 134-176.
197. Răpuntean Gh., Rotaru O., Darna D. (1988). Studiu asupra
unui focar de paratifoză la porumbei. Simp. Actual. Patol. Anim.
Domest., 14, 573-584.
198. Richard C. (1989). Epidemiology of Klebsiella pneumoniae
infections in 2 colonies of squirrel monkeys and lemurs. Bull Soc
Pathol Exot Filiales.; 82(4): 458-64.
199. Rietschel E.T., Westphal O. (1999). Endotoxin: Historical
Perspectives, In Endotoxin in Health Disease (H. Brade, Ed.), p.
11, CRC Press.
200. Roberts D.E., Mcclain H.M., Hansen D.S., Currin P.,
Howerth E.W. (2000). An outbreak of Klebsiella pneumoniae
infection in dogs with severe enteritis and septicemia. J. Vet.
Diagn. Invest., 12, 168-173.
201. Rosenblueth M., Martínez L., Silva J., Martínez-Romero E.
(2004). Klebsiella variicola, a novel species with clinical and
plant-associated isolates. Syst. Appl. Microbiol., 27, 27-35.
202. Rosner B.M., Werber D., Hohle M., Stark K. (2013).
Clinical aspects and self-reported symptoms of sequelae of
Yersinia enterocolitica infections in a population-based study,
Germany 2009-2010. BMC Infect Dis.; 13:236.
203. Rozalski A., Sidorczyk Z., Kotelko K. (1997). Potential
virulence factors of Proteus bacilli. Microbiol. Mol. Biol. Rev.,
61, 65-89.
204. Rustigian R., Stuart C.A. (1945). The biochemical and
serological relationships of the organisms of the genus Proteus. J.
Bacteriol. 49: 419–436.
205. Ryan K.J., Ray C.G. (2004). Sherris Medical Microbiology
(4th ed. ed.). McGraw Hill. ISBN 0-8385-8529-9.
206. Sabina Y., Rahman A., Ray R.C., Montet D. (2011). Yersinia
enterocolitica: mode of transmission, molecular insights of
virulence, and pathogenesis of infection. J Pathog.; Article ID
429069, 10 pages.
http://www.hindawi.com/journals/jpath/2011/429069/.
207. Sabota J.M., Hoppes W.L., Ziegler J.R., DuPont H.,
Mathewson J., Rutecki G.W. (1998). A new variant of food
poisoning: enteroinvasive Klebsiella pneumoniae and
Escherichia coli sepsis from a contaminated hamburger. Am J
Gastroenterol.; 93(1): 118-9.
208. Sah R.L., Mall M.P., Mohanty G.C. (1983). Septicemic
Proteus infection in japanese quail chicks (Coturnix coturnix
japonica). Avian Diseases, Vol. 27, No. 1, pp. 296-300.
209. Salen P.N., Eppes S. (1997). Morganella morganii, a newly
reported, rare cause of neonatal sepsis. Acad Emerg Med.; 4: 711–
714.
210. Samonis G., Karageorgopoulos D.E., Kofteridis D.P.,
Matthaiou D.K., Sidiropoulou V., Maraki S., Falagas M.E. (2009).
Citrobacter infections in a general hospital: characteristics and
outcomes. Eur J Clin Microbiol Infect Dis.; 28(1): 61-8.
211. Hascelik G., Uzun O. (2004). A cluster of nosocomial
Klebsiella oxytoca bloodstream infections in a university hospital.
Infect Control Hosp Epidemiol.; 25(10): 878-82.
212. Savarino S.J., McVeigh A., Watson J., Molina J., Cravioto
A., Echeverria P., Bhan M.K., Levine M.M., Fasano A. (1996).
Enteroaggregative Escherichia coli heat-stable enterotoxin is not
restricted to enteroaggregative Escherichia coli. J. Infect. Dis.
173: 1019–1022.
213. Scaletsky I.C., Silva M.L., Trabulsi L.R. (1984). Distinctive
patterns of adherence of enteropathogenic Escherichia coli to
HeLa cells. Infect. Immun. 45: 534–536.
214. Scheutz F., Strockbine N. (2005). Genus I. Escherichia in
Volume 2, Part B The Gammaproteobacteria. Bergey’s Manual of
Systematic Bacteriology; (George M. Garrity, Editor-in-Chief,
Bergey's Manual Trust). Springer: 607-624.
215.Schmidt H., Montag M., Bockemuhl J., Heesemann J., Karch
H. (1993). Shiga-like toxin II-related cytotoxins in Citrobacter
freundii strains from humans and beef samples. Infect. Immun.,
61, 534-543.
216. Sehdev P.S., Donnenberg M.S. (1999). Arcanum: The 19th-
century Italian pharmacist pictured here was the first to
characterize what are now known to be bacteria of the genus
Serratia. Clin Infect Dis 29 (4): 770.
217. Seimiya Y.M., Murakami M., Takahashi M., Sasaki K.,
Miyazaki H., Kawashima K. (2007). A neonatal calf with
concurrent meningo-encephalitis by Enterobacter cloacae and
enteritis by attaching and effacing Escherichia coli (O128). J Vet
Med Sci.; 69(4): 445-8.
218. Sellaturay S.V., Nair R., Dickinson I.K., Sriprasad S.
(2012). Proteus: Mythology to modern times. Indian J Urol.;
28(4): 388–391.
219. Siu L.K., Yeh K.M., Lin J.C., Fung C.P., Chang F.Y. (2012).
Klebsiella pneumoniae liver abscess: a new invasive syndrome.
Lancet Infect Dis.; 12(11): 881-7.
220. Songer G.J., Post W.K. (2005). Veterinary Microbiolgy.
Editura Elsevier Saunders, p. 121-125.
221. Soto E., Griffin M., Verma A., Castillo-Alcala F.,
Beierschmitt A., Beeler-Marfisi J., Arauz M., Illanes O. (2013).
An outbreak of Yersinia enterocolitica in a captive colony of
African Green Monkeys (Chlorocebus aethiops sabaeus) in the
Caribbean. Comp Med.; 63(5) :439-44.
222. Stackebrandt E., Dworkin M., Falkow S., Rosenberg E.,
Schleifer K.H. (2005). The Prokaryotes: a handbook on the
biology of bacteria: Volume 6: Proteobacteria: Gamma Subclass.
Berlin: Springer. ISBN 0-387-25499-4.
223. Stamm I., Hailer M., Depner B., Kopp P.A., Rau J. (2013).
Yersinia enterocolitica in diagnostic fecal samples of European
dogs and cats: Identification by FT-IR and MALDI-TOF MS. J
Clin Microbiol.; 51(3): 887-93.
224. Szeredi L., Jánosi S., Tenk M. (2008). Klebsiella oxytoca as
a cause of equine abortion-short communication. Acta Vet Hung.;
56(2): 215-20.
225. Tamura A., Ohashi N., Urakami H., Miyamura S. (1995).
Classification of Rickettsia tsutsugamushi in a new genus,
Orientia gen. nov., as Orientia tsutsugamushi comb. nov. Int. J.
Syst. Bacteriol., 45, 589-591.
226. Tamura K., Sakazaki R., Kosako Y., Yoshizaki E. (1986).
Leclercia adecarboxylata gen. nov., comb. nov., formerly known
as Escherichia adecarboxylata. Curr. Microbiol., 13, 179-184.
227. Tauni M.A., Osterlund A. (2008). Outbreak of Salmonella
typhimurium in cats and humans associated with infection in wild
birds. J Small Anim Pract Volume 41, Issue 8, pages 339–341.
228. Trylich C., Howell J., MacDonald D.W. (1977). Avian
coligranuloma: case histories. Can Vet J.; 18(2): 38–40.
229. Tsubokura M., Otsuki K., Sato K., Tanaka M., Hongo T.,
Fukushima H., Maruyama T., Inoue M. (1989). pecial Features of
Distribution of Yersinia pseudotuberculosis in Japan. J Clin
Microbiol, p. 790-791.
230. Twenhafel N.A., Whitehouse C.A., Stevens E.L., Hottel
H.E., Foster C.D., Gamble S., Abbott S., Janda J.M., Kreiselmeier
N., Steele K.E. (2008). Multisystemic abscesses in African green
monkeys (Chlorocebus aethiops) with invasive Klebsiella
pneumoniae. Identification of the hypermucoviscosity phenotype.
Vet Pathol.; 45(2): 226-31.
231. Umeh O., Berkowitz L.B. Klebsiella infections treatment &
management. http://emedicine.medscape.com/article/219907-
treatment.
232. Vaala W.E., Clark E.S., Orsini J.A. (1988).
Omphalophlebitis and osteomyelitis associated with Klebsiella
septicemia in a premature foal. J Am Vet Med Assoc.; 193(10):
1273-7.
233. Van den Brom R., Lievaart-Peterson K., Luttikholt S.,
Peperkamp K., Wouda W., Vellema P. (2012). Abortion in small
ruminants in the Netherlands between 2006 and 2011. Tijdschr
Diergeneeskd.; 137(7): 450-7.
 Familia ENTEROBACTERIACEAE | 137

234. Verboon M.M., Vandertop W.P., Peters A.C.B., Roord J.J., 249. Zhang Y., Dai X., Wang X., Maituohuti A., Cui Y., Rehemu
Geelen S.P.M. (1995). Neonatal brain abscess caused by A., Wang Q., Meng W., Luo T., Guo R., Li B., Abudurexiti A.,
Morganella morgani, Clin Infect Dis.; 20: 471. Song Y., Yang R., Cao H. (2012). Dynamics of Yersinia pestis and
235.Watanakunakorn C., Perni S.C. (1994). Proteus mirabilis its antibody response in great gerbils (Rhombomys opimus) by
bacteremia: a review of 176 cases during 1980-1992. Scand. J. subcutaneous infection. PLoS One.; 7(10): e46820.
Infect. Dis., 26, 361-367. 250. Zhao C., Tang N., Wu Y., Zhang Y., Wu Z., Li W., Qin X.,
236. Watson R.P., Blanchard T.W., Mense M.G., Gasper P.W. Zhao J., Zhang G. (2012). First reported fatal Morganella
(2001). Histopathology of experimental plague in cats. Vet Pathol; morganii infections in chickens. Vet Microbiol.; 156(3-4): 452-5.
38(2): 165-72. 251. Zimmermann J., Schmidt H., Loessner M.J., Weiss A.
237.Wenner J.J., Rettger L.F. (1919). A systematic study of the (2014). Development of a rapid detection system for opportunistic
Proteus group of bacteria. J. Bacteriol. 4: 331–353. pathogenic Cronobacter spp. in powdered milk products. Food
238. Whalen J.G., Mully T.W., Enlgish J.C. III. (2007). Microbiol.; 42:19-25.
Spontaneous Citrobacter freundii infection in an 252. *** CDC (2012). Plague and animals.
immunocompetent patient. Archives of dermatology.; 143(1): http://www.cdc.gov/plague/resources/235098_Plaguefactsheet_5
124-5. 08.pdf
239. Wheelis M. (2002). Biological warfare at the 1346 siege of 253.*** CFSPH (2005).
Caffa. Emerging Infectious Diseseases 8 (9): 971–75. http://www.cfsph.iastate.edu/Factsheets/pdfs/nontyphoidal_salm
240. White P. J., Gaston M. A., Wilkinson S. G., (1984) onellosis.pdf.
Composition of O-antigen lipopolysaccharides from 254. *** CDC (2005). Outbreak of multidrug-resistant
Enterobacter cloace. Microbiol. Immunol., 28(11): 1169-1179. Salmonella typhimurium associated with rodents purchased at
241. Whitehouse C.A., Keirstead N., Taylor J., Reinhardt J.L., retail pet stores: United States, December 2003-October 2004.
Beierschmitt A. (2010). Prevalence of hypermucoid Klebsiella Morbidity and Mortality Weekly Report.
pneumoniae among wild-caught and captive vervet monkeys 255.*** CDC (2005). Yersinia enterocolitica.
(Chlorocebus aethiops sabaeus) on the island of St. Kitts. J Wildl http://www.cdc.gov/ncidod/dbmd/ diseaseinfo/yersinia_g.htm.
Dis.; 46(3): 971-6. 256.*** FOOD SAFETY. Enterobacter sakazakii: An Emerging
242.Wilfert J.N., Barrett F.F., Ewing W.H., Finland M., Kass E.H. Pathogen in Powdered Infant Formula.. 42: 996-1002.
(1970). Serratia marcescens: biochemical, serological, and 257. *** Institut du cheval (1994). Maladies des chevaux. France
epidemiological characteristics and antibiotic susceptibility of Agricole Editions, Horses, pg. 233.
strains isolated at Boston City Hospital. Appl Microbiol.; 19(2): 258. *** Health Report (2009). Ongoing investigation into
345–352. reptile associated Salmonella infections. Health Protection Report
243. Wilhelmi I., Bernaldo de Quiros J.C., Romero-Vivas J., 3 (14).
Duarte J., Rojo E., Bouza E. (1987). Epidemic outbreak of 259.*** LPSN. http://www.bacteriol.net/escherichia.html.
Serratia marcescens infection in a cardiac surgery unit. J. Clin. 260. *** Web. 17. http://www.defra.gov.uk/ahvla-en/files/pub-
Microbiol., vol. 25, no. 7, 1298-1300. survreport-0712.pdf.
244.Williams E.W., Hawkey P.M., Penner J.L., Senior B.W., 261.*** Web. 19. http://pubs.ext.vt.edu/400/400-460/400-
Barton L.J. (1983). Serious nosocomial infection caused by 460.html
Morganella morganii and Proteus mirabilis in a cardiac surgery 262. *** Web. 22. https://en.wikipedia.org/wiki/Yersinia_
unit. J Clin Microbiol.; 18: 5–9. pseudotuberculosis.
245. Wray C., McLaren I.M., Carroll P.J. (1993). Escherichia 263.*** OIE (2010). Terrestrial Manual. Chapter 2.9.9.
coli isolated from farm animals in England and Wales between Salmonellosis. NB: Version adopted by the World Assembly of
1986 and 1991. Vet. Rec. 133: 439–442. Delegates of the OIE in May 2010.
246.Wray C., Woodward M.J. (1997). Escherichia coli infections http://www.oie.int/fileadmin/Home/eng/Health_standards/tahm/
in farm animals. In Sussman (Editor), Escherichia coli: 2.09.09_SALMONELLOSIS.pdf.
Mechanisms of virulence, Cambridge University Press, 264. *** Wyoming State Veterinary Laboratory Newsletter –
Cambridge. pp. 49–84). September 2005,
247. Yabuuchi E. (2002). Bacillus dysentericus (sic) 1897 was http://www.uwyo.edu/wyovet/files/newsletters/vol-6/iss-3.pdf.
the first rather than Bacillus dysenteriae 1898. IJSEM, 52, 1041- 265.*** Web. 17. http://www.defra.gov.uk/ahvla-en/files/pub-
1041. survreport-0712.pdf.
248. Yabuuchi E., Ezaki T. (2000). Arguments against the 266.*** Web. 19. http://pubs.ext.vt.edu/400/400-460/400-
replacement of type species of the genus Salmonella from 460.html
Salmonella choleraesuis to 'Salmonella enterica' and the creation 267. *** Web. 22. https://en.wikipedia.org/wiki/Yersinia_
of the term 'neotype species', and for conservation of Salmonella pseudotuberculosis.
choleraesuis. IJSEM, 50, 1693-1694. 268. *** www.aphis.usda.gov/
138 | Familia PASTEURELLACEAE

Cap.15. Familia PASTEURELLACEAE

Genurile și speciile din familia Pasteurellaceae au multe caractere variabile, în
funcție de tulpini, făcând foarte dificilă definirea familiei pe baza caracterelor
bacteriologice. Sunt bacterii parazite obligatoriu sau comensale, în căile respiratorii și
genitale, acționând prin virulență, sprijinită de un complex de toxine (RTX – repeats in
toxin) și endotoxine. În cadrul familiei sunt incluse mai multe genuri dintre care prezintă
importanță următoarele: Pasteurella, Mannheimia, Haemophilus, Histophilus,
Avibacterium şi Actinobacillus (Brenner et al., 2004); [155].

15.1. Genul Pasteurella

Genul Pasteurella a fost propus de bacteriologul italian Trevisan (1887) pentru a
onora cercetările lui Pasteur asupra etiologiei holerei aviare. Numărul speciilor încadrate
în genul Pasteurella, cât şi numele acestora, a variat mult de-a lungul timpului. Conform
clasificării actuale, în genul Pasteurella sunt incluse 22 de specii și 3 subspecii, dintre
care amintim următoarele: P. multocida specia tip cu subspeciile (ssp. multocida, ssp.
gallicida și ssp. septica), P. aerogenes, P. anatis, P. canis, P. trehalosi, P. pneumotropica,
P. testudinis etc., (Mutters et al., 1985); (Euzeby, 2004); (Blackall et al., 2005).

15.1.1. Pasteurella multocida

Ecologie. Pasteurelele trăiesc ca germeni comensali la nivelul cavității orale și

mucoaselor respiratorii anterioare la multe specii de mamifere şi păsări (Wijewanta et al., 1968);
(Weber et al., 1984). Există şi opinia că germenii pot trăi şi la nivelul unor ţesuturi, de unde sunt
apoi preluați şi recirculați la suprafaţa mucoaselor prin intermediul macrofagelor.
Morfologie. Sunt germeni cocoizi sau cocobacilari, cu dimensiuni de 0,3–1/1–2
m, neciliaţi, nesporulaţi, Gram negativi. Se colorează frecvent bipolar, mai ales la
colorarea cu albastru de metilen. În frotiuri apar dispuși izolat, uneori diplo și foarte rar
lanțuri scurte (Răpuntean, 1975); (Răpuntean, 1976); (Răducănescu, 1986). La exterior se evidențiază o
microcapsulă de natură poliglucidică cu specificitate antigenică și care joacă un rol
important în patogeneză (Boyce et Alder, 2000); (Harper et al., 2006).
 Familia PASTEURELLACEAE | 139
Rezistenţa/sensibilitatre. Pasteurelele sunt germeni cu o rezistenţă redusă la
diferiţi factori de mediu. La 60oC rezistă 10 minute, în carcase poate rezista până la 3 luni.
Fenolul 0,5% le inactivează în 15 minute, iar crezolul în 5 minute. Pasteurelele s-au
dovedit sensibile la penicilină, neomicina, eritromicina, streptomicină, polimixina şi
tetraciclina (Răpuntean 1975); (Anghelescu, 1988). Se înregistrează frecvent tulpini cu
antibiorezistenţă.
Cultivare și caractere culturale. Se dezvoltă cu uşurinţă pe medii uzuale, după o
incubație de 24 h la 37°C. La izolare, mai ales tulpinile de origine bovină, necesită medii
cu adaos de ser sau sânge. Glucoza favorizează, de asemenea, dezvoltarea pasteurelelor.
În mediu lichid se constată turbiditate moderată şi constituirea treptat a unui depozit, care
la agitare rămâne aderent de fundul tubului şi se ridică sub forma unui tirbuşon. Pe medii
solide germenii formează colonii de dimensiuni mici, semitransparente de tip S. Au fost
descrise şi colonii mai mari, de 1-3 mm Ø, de o nuanţă cenuşie, mucoide (Carter et al., 1953).

Coloniile transparente examinate în lumină oblică se împart în iridiscente şi neiridiscente.

Pe medii cu sânge nu produc hemoliză (Răpuntean, 1975); (Răpuntean et al., 1976).

Proprietăţi biochimice. Pasteurelele prezintă o activitate biochimică moderată.

Majoritatea tulpinilor fermentează glucoza, manoza şi zaharoza; nu fermentează lactoza,
salicina, inozita, ramnoza, melibioza, amigdalina (Răpuntean, 1975); (Răpuntean et al., 1976).

Producţiile de indol, H2S, amoniac, catalază, oxidază şi ODC sunt de regulă pozitive. Nu
lichefiază gelatina şi nu coagulează laptele. ONPG, ADH şi LDC sunt negative (Răducănescu
et al., 1986); [153].

Structură antigenică. În baza studiului antigenelor capsulare (K) prin

hemaglutinare pasivă şi seroaglutinare în culturi tinere de 6 ore, pasteurelele au fost
împarțite în 5 grupe serologice notate cu literele alfabetului A, B, D, E şi F (Carter, 1955). Prin
tehnici imunodifuzie se stabilește existența a trei tipuri antigeneice: β-antigen care este
de natură poliglucidică având specificitate de tip și este prezent la variantele iridiscente
și mucoide; α-antigen care este un complex poliglucidoproteic, aderent de perete și care
este imunogen și γ-antigen care este de natură lipoglucidică și este prezent la toate
tulpinile (Prince et al., 1966). În baza cercetării antigenelor lipopolizaharidice prin tehnica
precipitării în gel de agar, se identifică 1-16 serotipuri, la tulpinile ce produc holera aviară
(Heddleston et al., 1972).
140 | Familia PASTEURELLACEAE
Patogeneză. P. multocida este patogen enigmatic, iar mecanismele patogenetice
dezvoltate în producerea diferitelor stări de boală sunt în mare parte neînțelese sau
necunoscute (Christensen et al., 1997); (Wilkie et al., 2012). Patogenitatea se datoreşte capacităţii de
multiplicare intensă în diferite ţesuturi, dominant în cele respiratorii. Virulența este
sprijintă de producerea unei endotoxine puternice, de natură lipopoliglucidică (LPS) și
de toxine RTX (repeats in toxin), care sunt formatoare de pori, favorizând efectele
citotoxice (Baba et Tito, 1966); [157]. Tulpinile capsulate sunt mai virulente, capsula fiind
implicată în evitarea fagocitozei și rezistența la complement (Harmon et al., 1991); (Wilkie et al., 2012).
LPS are un rol important în patogeneză și inoculat intravenos la bivoli reproduce
simptomele și leziunile septicemiei hemoragice (Horadagonda et al., 2002). Alți facori de virulență
au fost identificați cum sunt adezine de suprafață și proteine ce achiziționează Fe (Harper et
al., 2006), ca și prezența fimbriilor evidențiate la unele tulpini din serotipurile A, B și D, care
asigură aderarea la epiteliul mucoaselor (Ruffolo et al., 1997). În ansamblu prin acțiunea
toxinelor are loc o modificare a distribuţiei leucocitelor în arborele circulator,
determinând o leucopenie periferică, corelată cu concentrarea leucocitelor în capilarele
pulmonare, favorizând producerea pneumoniei. Au loc şi modificări ale permeabilităţii
vasculare, având ca rezultat producerea de leziuni edematoase şi hemoragice, mai ales la
taurine şi suine. La iepure pasteurelele pot determina pe lângă leziunile septicemice-
edematoase şi leziuni piogene (Răpuntean, 1975).
Infecţia naturală. Boala este cunoscută sub numele de pasteureloză. Evoluția
clinică se corelează cu virulența tulpinilor și rezistența generală a organismelor. La
taurine boala se cunoaşte şi sub numele de septicemie hemoragică. Se îmbolnăvesc
bovinele, bubalinele (Răpuntean, 1975); (Răpuntean et al., 1976), și bizonii americani (Dyer et Ward, 1998).

Boala evoluează sporadic sau endemic, cu forme septicemice, edematoase sau cronice cu
diferite localizări, dominant fiind cele pulmonare. Se mai semnalează cazuri de cherato-
conjunctivită şi mastite (Tucker, 1953); (Barnum, 1954). La păsări boala se cunoaște sub numele
de holeră aviară (Eveleth et al., 1949), fiind afectate galinaceele, palmipedele domestice (Varga et
al., 2013) și sălbatice (Queen et al., 1946), curcanii (McNeil et al., 1948) etc. Boala, mai ales la început,
are un caracter exploziv, cu morbiditate şi mortalitate ridicată, cu forme supraacute şi
acute septicemice, cel mai adesea mortale. Spre sfârşitul epidemiei se întâlnesc forme
subacute şi cronice, cu diferite localizări, mai frecvent pulmonare, articulare şi la nivelul
 Familia PASTEURELLACEAE | 141
bărbiţelor (boala bărbiţelor). La porcine pasteureloza evoluează ca boală primară sau ca
boală secundară, complicând alte boli virale, îndeosebi pesta porcină. Evoluează cu forme
septicemice şi edematoase, cu evoluţie supraacută, acută (Murty et al., 1965) sau cronică,
dominate de tulburări respiratorii. Deseori se izolează de la porci cu rinita atrofică
(Heddleston et al., 1954); (Elias et al., 1976). Izolarea a reușit și din avortoni proveniți de la scroafe (Carter
et al., 1966). Poate provoca infecții severe și la mistreți (Risco et al., 2013). La iepuri boala se
întâlneşte frecvent, evoluând cu forme septicemice, supraacute şi acute (tulburări generale
şi respiratorii) şi forme cronice cu diferite localizări (coriză, pneumonie, abcese
subcutanate). Sunt semnalate izolări din cazuri de otită (Fox et al., 1971). La alte specii
pasteureloza apare numai ocazional. Au fost descrise îmbolnăviri la ovine, carnasiere
(pisici și câini), cabaline, măgari. Izolarea a fost posibilă și de la șobolani (Schipper, 1947),

leu de mare californian (Keyes et al., 1968), oposum (Pucak et al., 1969), maimuțe (Good et al., 1971), lilieci
(Blehert et al., 2014), prepelițe (Rigobelo et al., 2013), canguri (Bertelsen et al., 2012). La om infecțiia
pasteurelică se produce mai ales în urma mușcăturilor provocate de diferite specii de
animale, îndeosebi pisici și câini (Weber et al., 1984); (Rodriguez-Escot 2012). Trebuie avut în vedere
potențialul zoonotic al acestui microorganism (Heddleston et al., 1975); (Wilson et al., 2013), întrucât
sunt semnalate cazuri grave de boală cu meningită (Lewis, 1953); (Easton J et al., 1970); (Lopez et al.,

2013), tenosinovite, artrite (Barth et al., 1968), bronhopneumonie (Hayes et al., 1961), endocardită
(Mikaberidz et al., 2013), peritonită (Coghlan, 1958); (Lutz et al., 2014), colecistită, bacteriemie (Nagata et al.,

2014), septicemie (Bearn et al., 1955), abcese cerebrale (Rada et al., 2012), cât și forme grave,
septicemice și meningiene la nou-născuți (Bates et al., 1965).
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor specializate următoarele probe: os lung
nedeschis, porţiuni de organe interne (ficat, splină, cord), frotiuri din sânge sau organe,
iar în cazul iepurilor şi păsărilor, cadavre în întregime. Prezintă semnificaţie pentru
diagnostic prezenţa în frotiuri a unui număr mare de germeni Gram negativi, cu
morfologie caracteristică pasteurelelor, coloraţi bipolar (Răpuntean, 1975); (Răpuntean et al., 1976). Se
vor efectua însămânțări pe medii de cultură, în vederea izolarea tulpinilor și demonstrarea
patogenității acestora prin infecție experimentală pe șoareci, care sunt foarte sensibili la
infecţia pasteurelică. Porumbelul este, de asemenea, foarte sensibil iar cobaiul este
rezistent (Răducănescu et al., 1986). Se mai pot efectua teste serologice ELISA pentru stabilirea
titrului anticorpilor în efectivele de păsări (OIE/2001); test PCR pentru identificarea secvenței
142 | Familia PASTEURELLACEAE
23S rRNA (Miflin et al., 2001); test de hemaglutinare pentru identificarea serotipurilor capsulare
(Carter, 1955); test ADN (restricția endonucleazei/REA) prin care se pot diferenția tulpinile
ce aparțin unui serogrup capsular de cele ce aparțin unui serogrup somatic [156];

15.2. Genul Mannheimia

Denumirea Mannheimia reprezintă un tribut adus lui Walter Mannheim (biolog
german) a cărui cercetări au îmbunătățit înțelegerea taxonomiei familiei Pasteurellaceae.
Analiza genetică a microorganismelor din genul Pasteurella, a condus la o nouă
clasificare a acestui grup de bacterii, care îşi au habitatul în tractusul respirator al vitelor,
fiind creat un gen nou denumit Mannheimia (Angen et al., 1999), în care sunt incluse
următoarele specii: M. haemolytica (specia tip), M. glucosida, M. ruminalis, M.
variagena, M. granulomatis, M. caviae.

15.2.1. Mannheimia haemolytica (ex. Pasteurella haemolytica)

Ecologie. Este un germen comensal al mucoasei naso-faringiene, la mai multe

specii de animale, fiind frecvent asociată cu pneumopatiile enzootice ce apar la tineretul
bovin şi ovin, la capre şi chiar la porc (Iordache A. et al., 1973); (Răpuntean (1975). Biovaruri de M.
haemolytica dar și diferite specii ale genului Pasteurella (P. trehalosi, P. multocida) au
fost izolate de la bizoni, mufloni, diferite specii de cervidee, capre de munte, catâri etc
(Jaworski et al., 1998); (Boyce et Alder, 2000). În 2005, serotipuri de M. haemolytica (A2 și A12) au fost
izolate de la păsări clinic bolnave (Antiabong et al., 2005); (Adamu, 2007).
Rezistență/sensibilitate. Au o rezistență scăzută la factorii de mediu. Tulpinile
izolate s-au dovedit sensibile la penicilină, neomicină, eritromicină, streptomicină,
polimixină (Răpuntean 1975); (Anghelescu, 1988). Fenomen de rezistenţă s-a înregistrat la tetraciclină
(Kehrenberg et al., 2001), fiind identificată gena tetH (Klima et al., 2014).
Morfologie. Din punct de vedere morfologic M. haemolytica se aseamănă până la
identificare cu P. multocida.
Cultivare și caractere culturale. Nu prezintă deosebiri semnificative în ceea ce
priveşte mediile de cultură, caracterele culturale şi tinctoriale, faţă de P. multocida. Pentru
diferenţiere se ia în considerare capacitatea de a produce β-hemoliză pe geloză cu sânge
(oaie, bovină sau iepure) (Răpuntean, 1975). Se dezvoltă și pe agar MacConkey (Răpuntean et al.,
 Familia PASTEURELLACEAE | 143
1976). În cadrul speciei de M. haemolytica, sunt descrise două biotipuri, desemnate cu A şi
T. Biotipul A (fermentează arabinoza) formează colonii mici, de culoare gri pe agarul cu
sânge, iar biotipul T (fermentează trehaloza) formează colonii mai mari, cu centrul mai
închis (Smith, 1959).
Caractere biochimice. M. hemolytica are o activitate biochimică intensă. Are o
activitate constant pozitivă faţă de glucoză, lactoză, zaharoză, galactoză, maltoză şi
fructoză. Fermentează inconstant manita, rafinoza. Biotipul A fermentează arabinoza, iar
biotipul T trehaloza. Nu produc indol şi cu unele excepţii, nici H2S. Speciile de
Pasteurella fermentează manoza, în timp ce speciile de Mannheimia nu o fermentează.
Structura antigenică. Între tulpini există diferențe antigenice. Pe baza hema-
glutinării antigenelor capsulare de suprafață s-au identificat 15 serotipuri: 1, 2, 5-9, 12-
14 și 16 [159], mai frecvent întâlnite fiind serotipurile 1 și 6 fiind (Klima et al., 2014).
Patogeneză. Factorii de patogenitate și de aderență la celulele epiteliale
bronhiolare, sunt reprezentați de: fimbrii (Mohamed et al., 2008), capsulă, adezine,
lipopolizaharide, proteinele și lipoproteinele membranei externe (OmpA și Lpp1) (Kisiela et
al., 2009), leucotoxine și diverse proteaze (Singh et al., 2011); [158]. Manheimiile dețin factori de
virulenţă severi, codificați genetic: leucotoxina C (lktC), adezine (ahs), membrana
externă lipoproteică (gs60), sialoglicoproteaza O (gcp), care joacă rol important în
mecanismul patogenetic (Klima et al., 2014). S-a demonstrat că leucotoxină C omoară specific
leucocitele rumegătoarelor (Lainson et al., 1996); (Leite-Browning et al., 2002). Patogenitatea obligatorie
a M. haemolytica este probată prin izolarea culturilor pure din pulmoni, precum și prin
studiile de patogenitate (Ewers et al., 2004).
Infecția naturală. La bovine M. haemolytica este considerată de mulţi autori ca
patogenă pentru tractusul respirator, dar se izolează frecvent şi din cavităţile nazale ale
vitelor sănătoase (Bisgaard et al., 1986A). În condițiile intervenției unor factori favorizanți
(condiții meteorologice nefavorabile, schimbări ale dietei alimentare, transport etc.), are
loc o creştere rapidă a numărului de mannheimii în cavităţile nazale, cu trecerea lor în
trahee și în pulmoni (Timsit et al., 2013). De asemenea se consideră că infecțiile cu micoplasme
și unele virusuri, crează condiții favorabile pentru ca M. haemolytica să-și manifeste
patogenitatea. Clinic, evoluează cu alterarea stării generale (febră, abatere), dispnee
severă și moarte în 24 - 48 ore, cu dezvoltarea de leziuni constau în bronhopneumonie
144 | Familia PASTEURELLACEAE
(Britton et al., 2012), pleuropneumonie sau pneumonie fibrinoasă sau fibrino-hemoragică, cu
prezența unor focare necrotice (Răpuntean, 1975). La rumegătoare mici (domestice și
sălbatice) infecțiile clinice pot evolua ca forme respiratorii (Gilmour et al., 1989); (Brogden et al., 1998);
(Leite-Browning, 2007); (Tomassini et al., 2009), tonsilite la miei (Fragkou et al., 2011), pneumonie (Besser et al.,

2013) și frecvent cu mastite (Omaleki et al., 2011). La alte specii au fost descrise îmbolnăviri la
cai, măgari și catâri cu meningoencefalită (Long, 2011); La om, se raportează izolarea de
tulpini de M. haemolytica din cazuri cu septicemie (Punpanich et al., 2012), spondilite cervicale
atribuite contactului excesiv cu câinii (Weese, 2012), fiind subliniat potențialul zoonotic (Takeda
et al., 2003), cu toate că infecțiile provocate sunt considerate rare (Punpanich et al., 2012).
Diagnostic. Se efectuează după metodologia descrisă la P. multocida. Pentru
diferenţiere se ia în considerare capacitatea hemolitică, fermentarea lactozei, trehalozei,
lipsa producerii de indol şi H2S, a manozei, ca şi o patogenitate mai scăzută pentru
animalele de laborator. S-a demonstrat că 35,3% din tulpinile izolate de la viţeii cu
pneumopatii au fost patogene pentru şoarece (Răpuntean, 1975). Au fost dezvoltate teste
specifice (PCR) care permit determinarea prezenței M. haemolytica din leziunile
pulmonare, chiar dacă acestea sunt negative cultural (Shanthalingam et al., 2014).

15.3. Genul Haemophilus

Crearea genului Haemophilus a avut la bază H. influenzae (bacilul lui Pfeiffer sau
Bacillus influenzae) care a fost descris de Pfeiffer (1892) în timpul evoluției unei
pandemii de gripă (Kuhnert et al., 2008). Genul include specii care produc o mare varietate de
infecții, dar dispun de o morfologie comună și o cerință culturală în timpul creșterii,
pentru factorii derivați din sânge, care a dat numele genului (”iubitori de sânge”) (Musher,
1996). Specii cu importanță în patologie sunt următoarele: H. influenzae, H. parainfluenzae
(la om); H. parasuis (la porc); H. haemoglobinophilus (la câine); H. paracuniculus (la
iepure); H. piscium (la peşti); Taylorella equigenitalium (H. equigenitalium) (la cai).
Specia Haemophilus somnus a fost reaşezată taxonomic, fiind inclusă în un alt gen numit
Histophilus, având denumirea de Histophilus somni. Unele specii izolate de la păsări, au
fost regrupate în genul Avibacterium (A. paragallinarum, A. avium, A. volantium, A.
endocarditis) (Blackall et al., 2005); (Bisgard et al., 2007).
 Familia PASTEURELLACEAE | 145
15.3.1. Haemophilus parasuis (Glasser’s Disease)

Ecologie. H. parasuis este larg distribuit în rândul populației porcine, la nivelul

căilor respiratorii anterioare (Bachler et al., 1974), tonsile și trahee, iar ocazional se izolează și
din pulmoni porcilor sănătoși. Importanța acestui germen a crescut odată cu extinderea
creșterii industriale a porcinelor [154].
Rezistență/sensibilitate. Are o rezistență scăzută la condițiile de mediu. O
sensibilitate mai bună s-a constatat la ceftiofur, pleuromutilin și macrolide. Enrofloxacina
reduce semnificativ încărcătura de H. parasuis, dar nu elimină complet microorganismele
(Macedo et al., 2014).

Morfologie. Haemophilus parasuis este un germen hemofil, polimorf, mai frecvent

de aspect cocobacilar. La unele tulpini se evidențiază o capsulă formată din structuri
polizaharidice (Nedblancova et al., 2006).
Cultivare și caractere culturale. Crește pe agar şocolat, mediul Levinthal, agar
PPLO suplimentat cu NAD. Pentru creștere necesită factorul V şi nu factorul X. Se
dezvoltă mai bine în jurul unei colonii „doici” de stafilococi, furnizoare de factor V.
Coloniile sunt semitransparente, cu dimensiuni de 0,5-2 mm, de o nuanţă alb-gri. Se
dezvoltă pe agar cu sânge, dar nu produce hemoliză. Cultivarea se poate face și pe ouă
embrionate de găină (Munch et al., 1992).
Proprietăți biochimice. La examinarea biochimică se constată următorul
comportament: urează (–), oxidază (–), catalază (+), indol (–), reduce nitrații, fermentează
glucoza, galactoza, manoza, fructoza, zaharoza și maltoza. Caracterele biochimice permit
diferențierea de alte specii hemofile (Biberstein et al., 1977).
Structura antigenică. Pe baza antigenelor capsulare termostabile, s-au diferențiat
4 serovaruri (A, B, C, D). Prin reacţia de seroprecipitare în gel de agar și ELISA, s-au
identificat 15 serotipuri distincte (Amano et al., 1994). Cu toate acestea un număr mare de tulpini
sunt netipabile. Tipurile 1, 5 și 12 sunt considerate mai virulente.
Patogenitate. Patogeneza este puțin înțeleasă, inclusiv interacțiunea gazdă-
patogen, dar vasculita joacă un rol important în dezvoltarea leziunilor. H. parasuis poate
fi un patogen primar sau poate fi asociat cu alte boli (PRRS, influența porcină etc.).
Factorii de virulență sunt, practic, necunoscuți (Zhang et al., 2014), dar se cunoaște că are
afinitate pentru leptomeninge și creier, articulații, ca şi pentru suprafeţele seroase, la
146 | Familia PASTEURELLACEAE
nivelul cărora determină fenomene inflamatorii şi exsudativ-fibrinoase (Little, 1970); (Baehler et
al., 1974). Tulpinile au capacitatea de a forma biofilm, ceea ce le favorizează colonizarea și
persistența la nivelul tractusului respirator al porcilor (Bello-Orti et al., 2014).
Infecția naturală. Este denumită boala lui Glässer și afectează porcii, o
sensibilitatea mai ridicată o are tineretul în prima săptămână după înțărcare, dar boala
poate să apară în orice grup de vârstă. Simptomele se corelează cu localizarea germenului,
cu manifestări nervoase, articulare și respiratorii, ca o conscință a producerii de leziuni
exudative pe pleură, pericard, sinovia articulară, meninge, creier și cavitatea peritoneală.
Uneori apar semne de septicemie sau miozită. Boala este citată și la mistreți (Cuesta et al.,

2013).

Diagnostic. Se examinează probe prelevate din membranele seroase (pleură,

pericard), lichidul cefalorahidian, lichid sinovial sau alte țesuturi. Sunt descrise tehnici
moleculare pentru identificarea H. parasuis din probe clinice [154]. Se mai poate efectua
IF (test specific şi sensibil) şi teste serologice (RFC, IHA, ELISA) pentru evidenţierea
anticorpilor (Nielsen, 1993).

15.4. Genul Avibacterium

Este un gen mai recent creat (2005), cuprinzând specii bacteriene izolate de la
păsări, incluse inițial în genul Haemophylus, care au fost regrupate în genul Avibacterium,
(A. paragallinarum, A. gallinarum, A. avium, A. volantium, A. endocardidis) (Blackall et al.,
2005); (Bisgard et al., 2007). Sunt germeni cu o rezistență scăzută în condițiile mediului exterior
și se găsesc mai frecvent ca și comensali la nivelul căilor respiratorii ale păsărilor.
Diferențierea speciilor se face prin metoda MALDI-TOF MS (Matrix-assisted laser
desorption ionization-time-of flight mass spectrometry) (Alispahic et al., 2014) și prin teste
biochimice.

15.4.1. Avibacter paragallinarum

Ecologie. Bacteria se găseşte sub formă comensală la nivelul mucoaselor căilor

respiratorii la găină şi la alte specii de păsări. Prezintă o rezistenţă scăzută în mediul
exterior, fiind repede distrusă de căldură, uscăciune şi alţi factori de mediu. Boala
provocată are distribuție la nivel mondial, fiind endemică la găinile ouătoare din
 Familia PASTEURELLACEAE | 147
exploatațiile comerciale și mai rar la puii broiler (Requena et al., 2013). Izolarea a fost posibilă
și de la diverse specii de păsări ornamentale (Priya et al., 2012).
Rezistență/sensibilitate. Este o bacterie cu o rezistență scăzută la condițiile de
mediu. Tulpinile sunt sensibile la amoxicilină cu acid clavulanic, dar prezintă prezintă
rezistență la cloxacilină și neomicină (Chukiatsiri et al., 2012).
Morfologie. Este un germen polimorf, frecvent cocoid, cu tendinţă de a forma
filamente, dimensiuni de 1,0–3,0/0,2-0,5 m, nesporulat, imobil, Gram negativ (mai
intens bipolar); tulpinile din serovarurile I şi II sunt capsulate, iar cele din serovarul III
sunt necapsulate.
Cultivare și caractere culturale. Germenul se cultivă în condiţii optime pe medii
speciale pentru hemofili, agar chocolat, necesitând prezenţa factorului V (nicotinamid-
adenină-dinucleotid/NAD), care este esenţial pentru dezvoltare, dar au fost izolate și
tulpini independente de factorul V [160]. Nu necesită factorul X. Creşterea se realizează
bine în prezenţa unei colonii “doică“ de Staphylococcus epidermidis (asigură factorul V)
şi o atmosferă îmbogăţită în CO2 10%. Coloniile sunt de dimensiuni mici, 0,5–1,5 mm,
semiopace, netede şi de culoare gri, având aspectul unor picături de rouă, dezvoltate
adiacent coloniei doică. Pe mediile solide transparente, variantele bacteriene M (mucoide)
sunt capsulate și prezintă irizații în lumină oblică (în primele 8-14 ore de incubare), care
dispar complet după 36 de ore. Variantele R (rugoase), derivate prin disocierea coloniilor
irizante, nu sunt capsulate și nu prezintă irizații (Hinz, 1976). Se mai poate cultiva şi în oul
embrionat de găină, multiplicându-se intens în sacul vitelin. Nu se dezvoltă pe agar
MacKonkey.
Caractere biochimice. Fermentează constant glucoza, sucroza, D-xiloza şi
manitolul. Se constată reacții negative la indol, catalază, oxidază şi urează. Fermentează
maltoza și manitolul, reduce nitraţii, produce neuraminidază, β-galactosidază.
Structură antigenică. S-au identificat 3 tipuri serologice în baza unor antigene
termolabile de suprafaţă, notate de unii autori cu literele alfabetului (A–C) (Blackall et al., 1990)
sau cu cifre romane (I–III). În timp s-au diversificat fiind descrise subtipuri: la A (A1-
A4) şi C (C1-C4). Toate serotipurile conţin hemaglutinina HA2, iar serotipurile A şi B
conţin hemaglutinina HA1 (Elias E., 2001). În organismul păsărilor bolnave se formează
anticorpi specifici, dar serovarurile nu imunizează încrucișat [160].
148 | Familia PASTEURELLACEAE
Patogenitate. Factorii de virulență sunt reprezentați de diferite toxine şi agresine
(hialuronidază, neuraminidază, condroitinsulfatază şi endotoxină), care determină
producerea proceselor exudative. Acţiunea acestora este sprijinită şi de prezenţa unei
capsule. Virulența tulpinilor variază, de la scăzută la înaltă. Se multiplică preferenţial la
nivelul mucoasei nazale, sinusale şi oculare, determinând o inflamaţie catarală.
Infecţia naturală. Este denumită coriza contagioasă a găinilor, are un caracter
epidemic în focare (Blackall et al., 1997). Evoluează îndeosebi în fermele de păsări cu vârstă
stratificată, fiind influențată de factori de mediu (supraaglomerare, climă, virulența
bacteriană). Se manifestă clinic prin o inflamație catarală acută a mucoaselor și
sinusurilor, edem cataral și subcutanat al feței și bărbițelor. Se mai constată secreții
nazale, descărcări oculare, anorexie, diaree, tumefacția bărbițelor şi scăderea pronunţată
a producţiei de ouă (Bragg et al., 1997).
Diagnostic. Se examinează probe recoltate din sinusuri (pentru izolare) și probe
de sânge (pentru evidențierea anticorpilor). Pentru izolare se folosesc medii adecvate,
ținând cont de necesitatea pentru factorul V și microaerofilie (Blackall, 1999). Identificarea
izolatelor poate fi realizată și prin o schemă de sero-tipizare (Blackall et al., 1990) și direct din
probe prin o tehnică PCR (Badouei et al., 2014). Diferențierea speciilor se face prin tehnica
MALDI-TOF MS (Matrix Assisted Laser Desorption Izonization-Time of Flight Mass
Spectometry) (Hess, 2014). Demonstrarea patogenității tulpinilor poate fi realizată prin
infecții experimentale pe pui (Anjaneya et al., 2013).

15.5. Genul Actinobacillus

Bacteriile incluse în acest gen au variat destul de mult în decursul timpului. Au
caractere comune cu pasteurelele, de care se deosebesc prin criteriul dezvoltării pe medii
cu săruri biliare, care permit multiplicarea actinobacililor, dar inhibă dezvoltarea
pasteurelelor (Răducănescu et al., 1986). Sunt Gram negative, imobile, nesporulate, facultativ
aerobe/anaerobe, capabile să fermenteze substanțele hidrocarbonate fără producere de
gaze. În prezent LPSN citează 19 specii, dintre care amintim: A. pleuropneumoniae (ex.
H. pleuropneumoniae), A. lignieresii (specia tip a genului), A. equuli, A. capsulatus, A.
delphinicola, A. delphinicola, A. rossii, A. capsulatum, A. porcinus, A. muris etc.
 Familia PASTEURELLACEAE | 149
15.5.1. Actinobacillus pleuropneumoniae

Ecologie. În condiţii naturale singura gazdă este porcul, la care colonizează

tonsilele și aparatul respirator anterior la porcii aparent sănătoși. Nici o altă gazdă naturală
nu a fost descrisă. Prezenţa germenului la alte specii decât porcul, a fost semnalată cu
totul ocazional (abces cerebral la taur, leziune articulară la miel).
Rezistență/sensibilitate. În mediu poate supraviețui atât în stare deshidratată, cât
și în umiditate saturată (Assavacheep et al., 2013), dar nu pentru perioade lungi de timp.
Majoritatea izolatelor prezintă sensibilitate la fluoroquinolone, ceftiofur, florfenicol și
altele, dar este semnalată rezistența în creștere la sulfamide, tetracicline și peniciline (Vanni
et al., 2012).

Morfologie. Este un germen polimorf, Gram negativ, cu forme predominant

cocobacilare, bacilare şi mai rar filamentoase (Sebunya et al., 1983). Are dimensiuni cuprinse
între 0,3–0,5/0,6–1,4 m. Sunt germeni nesporulaţi, neciliaţi, unele tulpini sunt capsulate.
Cultivare și caractere culturale. Cultivarea se face de obicei pe medii cu sânge.
Necesită prezenţa factorului V, care este preluat din agarul şocolat sau este furnizat de o
colonie doică de stafilococ, când însămânţarea se face pe agar-sânge. Coloniile sunt de
dimensiuni mici, sub 1 mm, înconjurate de o zonă de β-hemoliză. Activitatea hemolitică
este amplificată prin testul CAMP. Se pot remarca două tipuri de colonii, unele de aspect
ceros şi altele de aspect vâscos (Marsteller et al., 1999).
Proprietăți biochimice. Germenul nu are o activitate biochimică intensă. Este
urează pozitiv, şi formează acid din maltoză şi sucroză. Nu este activ faţă de lactoză,
manitol, melibioză şi trehaloză. Activitatea catalazică şi oxidazică este variabilă.
Structură antigenică. Pe baza antigenelor capsulare au fost descrise 9 serotipuri
(1, 2, 4, 5, 10, 12, 13, 14, 15) (Cai et al., 2005); (Vanier et al., 2006). Serotipurile 1 şi 3 au antigene
poliglucidice capsulare. Cele mai patogene sunt considerate serotipurile 4 și 5. Posedă
înrudiri antigenice cu H. parasuis.
Patogeneză. Toate tipurile sunt capabile să producă boala, însă ele variază sub
raportul virulenței, aceasta fiind influențată și de diverși factori favorizanți (densitatea,
microclimat, statusul imun). Germenii colonizează tonsilele și tractusul respirator la
porcii aparent sănătoși, fiind considerat ca parazit obligatoriu. Virulența este asigurată de
capsulă, adezine, lipopolizaharide, citotoxinele RTX, fiind evitate astfel mecansimele de
150 | Familia PASTEURELLACEAE
apărare ale gazdei (Bossé et al., 2002). În condiții prielnice se multiplică intens, se produce
aderență la celulele epiteliale din bronhii și alveolele pulmonare, iar toxinele vor induce
o vasculită necrozantă, conducând la formarea de tromboze, edeme și pleurită fibrionoasă.
În caz de meningită, invazia creierului are loc la nivelul celulelor endoteliale din sistemul
micovacular cerebral (Vanier et al., 2006).
Infecția naturală. A. pleuropneumoniae afectează porcul, la care determină o boală
bine definită, numită “pleuropneumonia contagioasă a porcului”. În efectivele naive,
boala apare la toate grupele de vârstă, dar mai frecvent la 2-5 luni (MacDonald et al., 1976). Boala
poate evolua acut, subacut sau cronic, având ca principale manifestări clinice simptome
de pleuropneumonie. În cazurile acute sunt frecvente cazurile de moarte subită. La
femelele gestante pot surveni avorturi. Cazurile acute pot fi urmate de cronicizare (însoțite
de tuse cronică și reducerea sporului) [155].
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor, probe de pulmon cu leziuni, limfonoduri
traheobronhici şi mediastinali. Se efectuează examen bacterioscopic, examen
bacteriologic, examen biochimic şi examen serologic (RFC, test imunoenzimatic)
(Opriessing et al., 2013). Metoda PCR este utilizată cu bune rezultate (Sirois et al., 1991), dar mai recent
a fost validată o metodă RT-PCR pentru detectarea genei apxIVA din culturi bacteriene
pure (Tobias et al., 2012). A fost descrisă o tehnică de separare imunomagnetică, pentru izolarea
organismului din populații bacteriene mixte. În ciuda limitărilor de specificitate, metodele
RFC, ELISA, neutralizarea hemolizinei [155], sunt utile pentru serodiagnostic şi
supraveghere epidemiologică (Opriessnig et al., 2013). Identificarea serotipurilor se face prin
testele de imunodifuzie și hemaglutinare indirectă (Cai et al., 2005), dar și multiplex PCR (Jessing
et al., 2003).

15.5.2. Actinobacillus ligniéresii

Ecologie. Este un comensal al tubului digestiv anterior la taurine şi ovine, mai ales
în cavitatea bucală şi rumen.
Rezistență/sensibilitate. Germenul este considerat puţin rezistent, supraviețuiește
4 la 5 zile în furaje sau fân. Este inactivat în 10 minute la 60oC şi într-un minut la 100oC.
Dintre antiseptice sublimatul coroziv este cel mai activ. Dintre antibiotice mai eficiente
s-au dovedit teramicina şi cloramfenicolul (Răducănescu et al., 1986).
 Familia PASTEURELLACEAE | 151
Morfologie. Are aspect de bacil sau cocobacil, dimensiuni de 0,1–0,4/0,4–1,0 m,
necapsulat, nesporulat, imobil. În frotiuri se dispune izolat, rareori apar filamente. Se
colorează Gram negativ, frecvent bipolar. În preparatele efectuate între lamă şi lamelă,
din puroi, germenii prezintă un aspect caracteristic, fiind dispuşi sub forma unor rozete,
a căror elemente componente seamănă cu petalele unor flori (tufe actinobacilare) (Răpuntean
et al., 2005).

Cultivare și caractere culturale. A. lignieresi se dezvoltă pe medii uzuale,

îmbogăţite cu ser sangvin. Se pot utiliza şi medii selective (cu neomicină, oleandomicină
sau nistatin). În bulion se constată turbiditate moderată, cu formarea unui depozit
granular, ce se ridică pe pereţii tubului. Pe agar se formează colonii de 2-3 mm,
semiopace, neuniforme şi nepigmentate. Uneori apar colonii cu diferite grade de
opacitate, dând impresia de cultură impură (Răducănescu et al., 1986). Cresc pe agar cu sânge,
fără a produce hemoliză. Există date care semnalează izolarea unor tulpini hemolitice de
la cabaline (Samitz et al., 1991). Se dezvoltă bine pe agar MacConkey, coloniile fiind la început
de un aspect palid, devenind ulterior uşor colorate în roz (Quinn et al., 1994).
Proprietăţi biochimice. Prezintă variabilitate în funcţie de tulpină. Mai constantă
este activitatea faţă de maltoză, manitol şi sucroză, pe care le fermentează cu producere
de acid. Produc urează şi oxidază. Multe tulpini produc H2S şi reduc nitraţii, nu produc
indol. Reacții pozitive se constată la hidroliza ureei şi reducerea albastrului de metilen,
iar reacții negative la indol, catalază, gelatinoliză, roşu metil şi VP (Răducănescu et al., 1967).

Structură antigenică. În cadrul speciei, în baza antigenelor somatice, au fost

distinse 6 serotipuri. În organismul animalelor bolnave se dezvoltă anticorpi aglutinanți
și precipitanți (Răducănescu et al., 1975). Prezintă înrudiri antigenice cu alte specii de bacterii
Gram negative (E. coli, Burkholderia mallei, Mannheimia haemolytica), sau cu celelalte
specii ale genului Actinobacillus.
Patogeneză și infecția naturală. În ciuda importanței sale în medicina veterinară,
factorii de patogenitate ai A. lignieresii sunt foarte puțin cunoscuți (Schaller et al., 2000).

Germenul este patogen pentru bovine, oi şi porci, la care determină actinobaciloza, o

infecţie caracterizată prin formarea de abcese de diferite dimensiuni, în ţesuturile moi
(limfonoduri, limbă, faringe, pulmon şi mai rar în alte ţesuturi) (Ward et al., 1998); (Răpuntean et al.,
2005). La bovine boala are o evoluţie cronică, cu o simptomatologie polimorfă, în funcţie
152 | Familia PASTEURELLACEAE
de localizarea şi mărimea abceselor actinobacilare. Sunt afectaţi mai frecvent
limfonodulii din regiunea capului (submaxilari şi retrofaringieni) care pot să fistulizeze,
eliminându-se un puroi cremos (Răpuntean et al., 2005). În localizarea linguală (limba de lemn)
se constată hipertrofia şi induraţia progresivă a limbii, cu producerea de eroziuni şi ulcere
În localizarea laringofaringiană se constată formaţiuni cu caracter polipos, ce antrenează
tulburări de deglutiţie şi respiratorii. Uneori pot să apară localizări mai neobișnuite, cum
ar fi abcese în regiunea cervicală și la nivelul buzelor (Campbell et al., 1975). Izolarea A.
lignieresii a fost posibilă și din leziuni enterice ale bovinelor, cauzând leziuni locale (Al-

Mashat et al., 1983). La ovine boala evoluează subacut sau cronic. Tumorile actinobacilare au
capsula fibroasă mai subţire, o consistenţă mai redusă a puroiului și o evoluţie mai
benignă. Leziunile apar la nivelul capului: maseteri, zona parotidiană, submandibulară
sau cervicală. Ganglionii regionali sunt tumefiaţi, cu tendinţă de abcedare. Procesul se
poate generaliza, cu formarea de abcese în organele interne (Phillips, 1960). La alte specii
boala este mai rar întâlnită (Rycroft et al., 2000). La câine au fost descrise localizări linguale dar
și alt tip de infecții (Carb et al., 1969), la cal abcese la nivelul feței și mastite (Carmalt et al., 1999) dar
și localizări linguale (Baum et al., 1984), la suine abcese granulomatoase în glanda mamară (Frank
et al., 1992), iar la raţă salpingită (Bisgaard, 1975). Infecția este descrisă și la rozătoare de
laborator: cobai, șobolani și șoareci (Lentsch et al., 1980). La om. Sunt citate infecții încă din
1911 (Pauckova et al., 1973), cu toate că numărul infecțiilor umane este considerat redus, cel
puțin până în 1980 (Orda et al., 1980). Formele clinice includ meningite la sugari provocate de
consumul de lapte contaminat (Gerdine et al., 1926), meningite și otite la adulți (Ravault et al., 1911),
bronhopneumonie și abcese la nivelul organelor interne (Beaver et al., 1933), endocardite (Custis
et al., 1944), conjunctivite (Flamm et al., 1962), pneumonii (Pauckova et al., 1973). Unele dintre cazurile
descrise au fost foarte grave, determinând decesul pacienților (Beaver et al., 1933). Există citări
ale unor cazuri deosebite, așa cum este infecția în urma mușcăturilor provocate de
cabaline (Dibb et al., 1981); (Benaoudia et al., 1994) și ovine (Peel et al., 1991).
Diagnostic. Se vor examina probe de puroi. La examenul bacterioscopic sunt
caracteristice “tufele actinobacilare” care trebuie diferenţiate de “tufele actinomicotice”
(Răpuntean et al., 2005). La examenul bacteriologic se va lua în considerare aspectul coloniilor și
capacitatea de a creşte pe agar MacConkey. Se poate efectua infecţia experimentală, prin
inoculări la şoareci pe cale i.p., în doză mare (0,5 ml). Reproducerea experimentală a

infecţiei pe animale natural receptive reuşeşte doar uneori
1986). Confirmarea se face prin ELISA sau PCR
serovarurilor prin teste de precipitare în gel de agar (Nakazawa et al., 1979).
15.6. Bibliografie
1. Adamu J.Y. (2007). Mannheimia haemolytica: phylogeny
and genetic analysis of its major virulence factors. Isr J Vet Med
62(1): 6-13,
2. Alispahic M., Christensen H., Bisgaard M., Hess M., Hess
C., (2014) MALD-TOF mass spectrometry confirms difficulties
in separating species of the Avibacter genus. Avian Pathol., 43(3):
258-263.
3. Amano H., Shibata M., Kajio N., Moruzumi T., (1994)
Pathologic observation of pigs intranassaly inoculated with
serovar 1, 4 and 5 of Haemophilus parasuis using
immunoperoxidase method. J. Vet. Med. Sci., 56: 639-644.
4. Angen O., Mutters R., Caugant D.A., Olsen J.E., Bisgaard
M. (1999). Taxonomic relationships of the [Pasteurella]
haemolytica complex as evaluated by DNA-DNA hybridizations
and 16S rRNA sequencing with proposal of Mannheimia
haemolytica gen. nov., comb. nov., Mannheimia granulomatis
comb. nov., Mannheimia glucosida sp. nov., Mannheimia
ruminalis sp. nov. and Mannheimia varigena sp. nov. Int. J. Syst.
Bacteriol., 49, 67-86.
5. Anghelescu M. (1988). Ghid practic de antibioterapie.
Editura Medicală, Bucureşti.
6. Anjaneya Singh S.D., Dhama K., Gowthaman V., Chawak
M.M. (2013). Pathogenicity study of field isolates of
Avibacterium paragallinarum in experimentally infected birds.
Indian Journal of Veterinary Pathology, Volume: 37, Issue: 1, 13 -
17.
7. Antiabong J.F., Haruna E.S., Owolodun J., Yakubu B.,
Odugbo M.O., Suleiman I., Ekundayo S., Dalyop P. (2005).
Isolation of Mannheimia (Pasteurella) haemolytica serotypes A2
and A12 from clinically ill and dead chickens: a case report.
Tropical Veterinarian 23(2): 61-64.
8. Assavacheep P., Rycroft A.N. (2013). Survival of
Actinobacillus pleuropneumoniae outside the pig. Res Vet Sci.;
94(1): 22-6.
9. Baba T., Bito Y. (1966). Toxin of Pasteurella multocida.
Nihon Saikingaku Zasshi.; 21(12): 711-4.
10. Badouei M.A., Sadrzadeh A., Azad N., Blackall P.,
Madadgar O., Charkhkar S. (2014). Isolation and molecular
identification of Avibacterium paragallinarum in suspected cases
of infectious coryza. Turk J Vet Anim Sci 38: 46-49.
11. Baehler J.F., Burgisser H., de Meuron P.A., Nicolet J. (1974).
Haemophilus parasuis infection in swine. Schweiz Arch
Tierheilkd.;116(4): 183-8.
12. Barnum D.A. (1954). A herd outbreak of mastitis caused by
Pasteurella multocida. Can J Comp Med Vet Sci.; 18(4): 113-9.
13. Barth W.F., Healey L.A., Decker J.L. (1968). Septic arthritis
due to P. multocida complicating rheumatoid arthritis. Arthritis
Rheum.; 11(3): 394-9.
14. Bates H.A., Controni G., Elliott N., Eitzman D.V. (1965).
Septicemia and meningitis in a newborn due to P. multocida. Clin
Pediatr (Phila); 4(11): 668-70.
15. Baum K.H., Shin S.J., Rebhun W.C., Patten V.H. (1984).
Isolation of Actinobacillus lignieresii from enlarged tongue of a
horse. JAVMA.; 185(7): 792-3.
16. Bearn A.G., Jacobs K., McCarty M. (1955). Pasteurella
multocida septicemia in man. Am J Med.; 18(1): 167-8.
17. Beaver D. C., Thompson L. (1933A). Actinobacillus of man.
Report of a fatal case. Arn. J. Pathol. 9:603-623.
Familia PASTEURELLACEAE | 153
(Lentsch et al., 1980); (Răducănescu et al.,
(Jessing et al., 2003), iar determinarea
18. Bello-Orti B., Deslandes V., Tremblay Y.D., Labrie J.,
Howell K.J., Tucker A.W., Maskell D.J., Aragon V., Jacques M.,
(2014) Biofilm formation by virulent and non-virulent strains of
Haemophilus parasuis. Vet. Res., 45(1): 104.
19. Bertelsen M.F., Bojesen A.M., Bisgaard M., Petersen A.,
Christensen H. (2012). Pasteurella multocida carriage in red-
necked wallabies (Macropus rufogriseus). J Zoo Wildl Med.;
43(4): 726-9.
20. Besser T.E., Frances Cassirer E., Highland M.A., Wolff P.,
Justice-Allen A., Mansfield K., Davis M.A., Foreyt W. (2013).
Bighorn sheep pneumonia: sorting out the cause of a
polymicrobial disease. Prev Vet Med.; 108(2-3): 85-93.
21. Biberstein E.L., Gunnarsson A., Hurvell B. (1977). Cultural
and biochemical criteria for the identification of Haemophilus spp
from swine. Am J Vet Res.; 38(1): 7-11.
22. Bisgaard M. (1975). Characterization of atypical
Actinobacillus lignieresii isolated from ducks with salpingitis and
peritonitis. Nord Vet Med.; 27(7-8): 378-83.
23. Bisgaard M., Phillips J.E., Mannheim W. (1986A).
Characterization and identification of bovine and ovine
Pasteurellaceae isolated from the oral cavity and rumen of
apparently normal cattle and sheep. Acta. Path. Microbiol.
Immunol. Scand. Sect. B, 94, 9-17.
24. Bisgaard M., Christensen J.P., Bojensen A.M., Cristensen
H., (2007) Avibacterium endocarditis sp. nov., isolated from
valvular endocarditis in chickens. Int. J. Syst. Microbiol.,57:
1729-1734.
25. Blackall P. J., Christensen H., Beckenham T., Blackall L. L.,
Bisgaard M. (2005). Reclassification of Pasteurella gallinarum,
(Haemophilus) paragallinarum, Pasteurella avium and
Pasteurella volantium as Avibacterium gallinarum gen. nov.,
comb. nov., Avibacterium paragallinarum comb. nov.,
Avibacterium avium comb. nov. and Avibacterium volantium
comb. nov. IJSEM 55: 353–362.
http://ijs.sgmjournals.org/content/55/1/353.full.pdf).
26. Blackall P.J., Matsumoto M., Yamamoto R. (1997).
Infectious coryza. In: Calnek B.W., Barnes H.J., Beard C.W.,
McDougald L.R., Saif Y.M., editors. Diseases of poultry. 10th ed.
Ames: Iowa State University Press; pp. 179–190.
27. Blackall P.J., Morrow C.J., McInnes A., Eaves L.E., Rogers
D.G. (1990) Epidemiologic studies on infectious coryza
outbreaks in northern New South Wales, Australia, using
serotyping, biotyping, and chromosomal DNA restriction
endonuclease analysis. Avian Diseases 34: 267-276.
28. Blackall P.J. (1999). Infectious Coryza: overview of the
disease and new diagnostic options. Clin Microbiol Rev.; 12(4):
627–632.
29. Blackall P.J., Turni C. (2013). Understanding the virulence
of Haemophilus parasuis. Vet J.; 198(3): 549-50.
30. Blehert D.S., Maluping R.P., Green D.E., Berlowski-Zier
B.M., Ballmann A.E., Langenberg J.A. (2014). Acute
pasteurellosis in wild big brown bats (Eptesicus fuscus). J Wildl
Dis.; 50(1): 136-9.
31. Bossé J.T., Janson H., Sheehan B.J., Beddek A.J., Rycroft
A.N., Kroll J.S., Langford P.R. (2002). Actinobacillus
pleuropneumoniae: pathobiology and pathogenesis od infection.
Microbes Infect., 4(2): 225-235.
154 | Familia PASTEURELLACEAE
32. Boyce D. J., Alder B. (2000). The Capsule Is a Virulence
Determinant in the Pathogenesis of Pasteurella multocida M1404
(B:2). Indect. Immun., 68(6): 3463-3468.
33. Bragg R.R., Greyling J.M., Verschoor J.A. (1997). Isolation
and identification of NAD‐independent bacteria from chickens
with symptoms of infectious coryza, Avian Pathology, 26:3, 595-
606.
http://www.tandfonline.com/doi/pdf/10.1080/030794597084192
37
34. Brenner D.J., Krieg N.R., Staley J.T., Garrity G.M. (2004).
Bergey's Manual of Systematic Bacteriology Volume 2 "The
Proteobacteria. Part C The Alpha-, Beta-, Delta-, and
Epsilonproteobacteria.
35. Britton A.P., Zabek E.N. (2012). Bronchopneumonia in two
dairy calves associated with Mannheimia species cluster V
infection. J Vet Diagn Invest.; 24(6): 1043-6.
36. Brogden K.A., Lehmkuhl H.D., Cutlip R.C. (1998).
Pasteurella haemolytica complicated respiratory infections in
sheep and goats. Vet. Res., 29, 233-254.
37. Cai X., Chen H., Blackhall P. J., Yin Z., Wang L., Liu Z., Jin
M. (2005). Serological characterization of Haempphilus parasuis
isolates from China. Vet. Microbiol., 111(3-4): 231-236.
38. Carb A.V., Liu S.K. (1969). Actinobacillus lignieresii
infection in a dog. JAVMA.; 154(9): 1062-7.
39. Carmalt J.L., Baptiste K.E., Chirino-Trejo J.M. (1999).
Actinobacillus lignieresii infection in two horses. JAVMA.;
215(6): 826-8, 796.
40. Carter G.R., Bigland C.H. (1953). Dissociation and
virulence in strains of Pasteurella multocida isolated from a
variety of lesions. Can J Comp Med Vet Sci.; 17(11): 473-9.
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1791603/pdf/
vetsci00216-0040.pdf.
41. Carter GR. (1955). Studies on Pasteurella multocida. I. A
hemagglutination test for the identification of serological types.
Am J Vet Res.; 16(60): 481-484.
42. Carter G.R., Biddy J.B. (1966). Pasteurella multocida
recovered from aborted swine foetuses. Vet Rec.; 78(25): 884.
43. Carter G.R. (1973). Veterinary Diagnostic Procedures.
Editura Charles C. Thomas, Springfield, Ilinois USA.
44. Carter G.R. (1995). Studies on Pasteurella multocida. I. A
hemagglutination test for the identification of serological types.
Am. J. Vet. Ass. Res., 16: 481-484.
45. Christensen J.P., Bisgaard M. (1997). Avian pasteurellosis:
taxonomy of the organisms involved and aspects of pathogenesis.
Avian Pathol. 26:461-483.
46. Chukiatsiri K., Sasipreeyajan J., Blackall P.J.,
Yuwatanichsampan S., Chansiripornchai N. (2012). Serovar
identification, antimicrobial sensitivity, and virulence of
Avibacterium paragallinarum isolated from chickens in Thailand.
Avian Dis.; 56(2): 359-64.
47. Coghlan J.D. (1958). Isolation of Pasteurella multocida
from human peritoneal pus and a study of its relationship to other
strains of the same species. J Pathol Bacteriol.; 76(1): 45-53.
48. Cuesta Gerveno J.M., Risco Perez D., Goncalves Blanco P.,
Garcia Jimenez W.L., Gil Molino M., Fernandez-Llario P.,
Hermoso de Mendoza Salcedo J., Gomez Gordo L.J. (2013). Fatal
infection due to Haemophilus parasuis in a young wild boar (Sus
scrofa). J Vet Diagn Invest.; 25(2): 297-300.
49. Custis D.L., Halley H. Bacon C.M. (1944). Archives of
Pathology 38, 332.
50. Dibb W.L., Digranes A., Tonjum S. (1981). Actinobacillus
lignieresii infection after a horse bite. Br Med J (Clin Res Ed).;
283(6291): 583-4.
51. Easton J.A., Lister J., Prakash C. (1970). Meningitis due to
Pasteurella multocida. Br Med J.; 1(5692): 366-7.
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/
PMC1699014/pdf/brmedj02273-0078d.pdf
52. Elias E. (2001). Infecţii produse de germeni din genurile
Haemophilus şi Taylorella: în Boli Infecţioase ale animalelor,
Bacterioze (coord. Moga Mânzat R.), Editura Brumar, Timişoara,
p. 181-206.
53. Euzeby J.P. (1991). La sistematique bacterienne:
changements intervenus en 1990: importance en medecine
veterinaire. Rev. Med.Vet., 142, 1, 21-33.
54. Eveleth D.F., Goldsby A.I., Nelson C.I. (1949). Fowl
cholera; Pasteurella multocida. Vet Med.; 44(2): 73-8.
55. Flamm H., Wiederman G. (1962) Zeitschrift fur Hygiene
148, 368.
56. Fox R.R., Norberg R.F., Myers D.D. (1971). The relationship
of Pasteurella multocida to otitis media in the domestic rabbit
(Oryctolagus cuniculus). Lab Anim Sci.; 21(1): 45-8.
57. Fragkou I.A., Gougoulis D.A., Billinis C., Mavrogianni
V.S., Bushnell M.J., Cripps P.J., Tzora A., Fthenakis G.C. (2011).
Transmission of Mannheimia haemolytica from the tonsils of
lambs to the teat of ewes during sucking. Vet Microbiol.; 148(1):
66-74.
58. Frank R.K., Chengappa M.M., Oberst R.D., Hennessy K.J.,
Henry S.C., Fenwick B. (1992). Pleuropneumonia caused by
Actinobacillus pleuropneumoniae biotype 2 in growing and
finishing pigs. J Vet Diagn Invest 4:270-278.
http://vdi.sagepub.com/content/ 4/3/270.full.pdf.
59. Gerdine L. Pease D. (1926). American Journal of Diseases
of Children 32, 878.
60. Gilmour N.J.L., Gilmour J.S. (1989). Pasteurellosis of
sheep. In: Adlam C, Rutter JM, editor. Pasteurella and
pasteurellosis. London: Academic Press. pp. 223–262.
61. Good R.C., May B.D. (1971). Respiratory pathogens in
monkeys. Infect Immun.; 3(1): 87-93.
62. Harmon B.G., Glisson J.R., Latimer K.S., Steffens W.L.,
Nunnally J.C. (1991). Resistance of Pasteurella multocida A 3, 4
to phagocytosis by turkey macrophages and heterophils. Am. J.
Vet. Res., 52: 1507-1511.
63. Harper M., Boyce M., Adler B. (2006). Pasteurella
multocida pathogenesis: 125 years after Pasteur. FEMS
Microbiology Letters, 265: 1-10.
64. Hayes J.A., Neale G. (1961). Bronchopneumonia due to
Pasteurella multocida (septica). Med J Southwest.; 76: 129-31.
65. Heddleston K.L., Shuman R.D., Earl F.L. (1954). Atrophic
rhinitis. IV. Nasal examination for Pasteurella multocida in two
swine herds affected with atrophic rhinitis. JAVMA.; 125(930):
225-6.
66. Heddleston K.L Gallagher J.E., Rebers P.A. (1972). Fowl
cholera: gel diffusion precipitin test for serotyping Pasteurella
multocida from avian species. Avian Dis., 16: 925-936.
67. Heddleston K.L., Wessman G. (1975). Characteristics of
Pasteurella multocida of human origin. J. Clin. Microbiol., 1(4):
377-383.
68. Hess C. (2014). Separating species of the Avibacterium genus
by MALDI-TOF MS. Oral presentation International
Pasteurellaceae Conferance. http://pasteuraceae-
2014.p.asneventes.com.au/
69. Hinz K.H. (1976). Differentiation of Haemophilus strains
isolated from chickens. IV. Studies on the dissociation of
Haemophilus paragallinarum. Avian Pathol.; 5(1): 51-66.
70. Horadagonda N.U., Hodgson J.C., Moon G.M.,
Wijewardana T.G., Eckersall P.D. (2002). Development of a
clinical syndrome reseambling haemorrhagic septicaemia in the
buffalo following intravenous inoculation of Pasteurella
multocida serotype B2 endotoxin and the role of tumor necrosis
factor-alfa. Res. Vet. Sci., 72: 194-200.
71. Iordache Alexandrina, Ungureanu C., (1974) Lucr. ICVB
Pasteur, XI-XII, p. 131.
72. Jaworski M.D., Hunter D.L., Ward A.C.S. (1998).
Biovariates of isolates of Pasteurella from domestic.
73. Jessing S.G., Angen O., Inzana T.J. (2003). Evaluation of a
multiplex PCR test for simultaneous identification and serotyping
of Actinobacillus pleuropneumoniae serotypes 2, 5, and 6. J Clin
Microbiol.; 41(9): 4095-100.

74. Kehrenberg C., Salmon S.A. et al. (2001). Tetracycline
resistence genus in isolates of Pasteurella multocida,
Mannheimia haemolytica, M. glucosida, and M. varigena from
bovine and swine respiratory disease: intergenetic spread of the
„tot (H)” plasmid pMHT1. J. Antimic. Chemoth., 48, 631-640.
75. Kisiela I.D., Czuprynschi J.C. (2009). Identification of
Mannheimia haemolytica Adhesins Involved in Binding to
Bovine Bronchial Epithelial Cells. Infect. Immun., 77(1): 446-
455.
76. Keyes M.C., Crews F.W., Ross A.J. (1968). Pasteurella
multocida isolated from a California sea lion (Zalophus
californianus). JAVMA.; 153(7): 803-4.
77. Klima L.C., Alexander W.T., Hendrick S., McAlister A.T.,
(2014). Characterization of Mannheimia haemolytica isolated
from cattle that were healthy or treated for bovine respiratory
disease. Can. J. Vet. Res., 78(1): 38-45.
78. Lainson F.A., Murray J., Davies R.C., Donachie W. (1996).
Caracterization of epitopes involved in the neutralization of
Pasteurella haemolytica serotip A1 leukotoxin. Microbiology,
142, 2499-07.
79. Leite F., O’Brien S. et al., (2002). Inflammatory cytokines
enhance the interaction of Mannheimia haemolytica leucotoxin
with bovine peripheral blood neutrophis in vitro. Infection and
Immunity, 70, (80), 4336-4343.
80. Leite-Browning M. (2007). Bacterial pneumonia in goats.
Alabama Cooperative Extension System.
http://www.aces.edu/pubs/docs/U/ UNP-0091/UNP-0091.pdf.
81. Lejbkowicz F., Davidkin V., Gorenshtein S.(2003).
Pasteurella haemolytica in human urine. Scand J Infect Dis.;
35(8): 512-4.
82. Lentsch R.H., Wagner J.E. (1980). Isolation of
Actinobacillus lignieresii and Actinobacillus equuli from
laboratory rodents. J Clin Microbiol.; 12(3): 351-4.
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC273589/pdf/jcm0
0170-0077.pdf.
83. Lewis M.L.(1953). Fatal meningitis with septicemia caused
by Pasteurella multocida. Am J Clin Pathol.; 23(3): 241-5.
84. Little T.W. (1970). Haemophilus infection in pigs. Vet Rec.;
87(14): 399-402.
85. Long M.T. (2011). Overview of meningitis, encephalitis,
and encephalomyelitis. Merck Manual.
http://www.merckmanuals.com/vet/nervous_system/meningitis_
encephalitis_and_encephalomyelitis/overview_of_meningitis_en
cephalitis_and_encephalomyelitis.html).
86. Lopez C., Sanchez-Rubio P., Betran A, Terre R. (2013).
Pasteurella multocida bacterial meningitis caused by contact with
pigs. Braz J Microbiol.; 44(2): 473-4.
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3833146/.
87. Lutz P., Parcina M., Bekeredjian-Ding I., Hoerauf A.,
Strassburg C.P., Spengler U. (2014). Spontaneous bacterial
peritonitis by Pasteurella multocida under treatment with
rifaximin. Infection.; 42(1): 175-7.
88. Macedo N., Rovira A., Oliveira S., Holtcamp A.,
Torremorell M. (2014). Effect of enrofloxacin in the carrier stage
of Haemophilus parasuis in naturally colonized pigs. Can J Vet
Res.; 78(1): 17-22.
89. MacDonald D.W., Hewitt M.P., Wilton G.S., Rawluk S.,
Childs L. (1976). Actinobacillus suis infections in Alberta swine,
1973-75: pathology and bacteriology. Can Vet J.; 17(10): 251–
254.http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1697349/pdf
/ canvetj00395-0005.pdf.
90. Marsteller T.A., Fenwick B. (1999). Actinobacillus
pleuropneumoniae disease and serology. Swine Health Prod.;
7(4): 161–165. https://www.aasv.org/shap/issues/
v7n4/v7n4p161.pdf.
91. McNeil E., Hinshaw W.R. (1948). The effect of
streptomycin on Pasteurella multocida in vitro, and on fowl
cholera in turkeys. Cornell Vet.; 38(3): 239-46.
Familia PASTEURELLACEAE | 155
92. Miflin J.K., Blackall P.J. (2001). Development of a 23S
rRNA-based PCR assay for the identification of Pasteurella
multocida. Lett Appl Microbiol.; 33(3): 216-21.
93. Mikaberidz N., Li E.Y., Taub C.C. (2013). Pasteurella
multocida infective endocarditis in an immunocompetent patient
complicated by rhabdomyolysis and permanent hearing loss. J
Cardiovasc Dis Res.; 4(1): 55-7.
94. Mohamed R.A., Abdelsalam E.B. (2008). A review on
pneumonic pasteurellosis (respiratory mannheimiosis) with
emphasis on pathogenesis, virulence mechanisms and
predisposing factors. Journal of Veterinary Medicine, 11, No 3,
139−160. http://tru.uni-sz.bg/bjvm/vol11-no3-01.pdf.
95. Munch S., Grund S., Kruger (1992). Fimbriae and membrane
of Haemophilus parasuis. J. Vet. Med., (serie B) – Infectious
Diseases and Veterinary Public Health, 39: 193-198.
96. Murty D.K., Kaushik R.K. (1965). Studies on an outbreak
of acute swine pasteurellosis due to Pasteurella multocida type B
(Carter, 1955). Vet Rec.; 77: 411-6.
97. Musher D.M. (1996). Medical Microbiology. 4th edition.
Chapter 30, Haemophilus Species.
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK8458/.
98. Mutters R., Ihm P., Pohl S., Frederiksen W., Mannheim W.
(1985). Reclasification of the genus Pasteurella. Int. J. Syst.
Bacteriol., 35, 309-322.
99. Nagata H., Yamada S., Uramaru K., Kiyasu Y., Kano N.
(2014). Acute cholecystitis with bacteremia caused by Pasteurella
multocida. Surg Infect (Larchmt).; 15(1): 72-4.
100. Nakazawa M., Hiramune T., Azuma R. (1979).
Determination of serovar of autoagglutinating strain of
Actinobacillus lignieresii by gel precipitation test. Microbiol
Immunol.; 23(2): 117-9.
101. Nedbalcova K., Satran P., Jaglic Z., Ondriasova R.,
Kucerova Z. (2006). Haemophilus parasuis and Glässerʹs disease
in pigs: a review. Veterinarni Medicina, 51(6): 168-179.
102. Nielsen R. (1993). Pathogenicity and immunity studies of
Haemophilus parasuis serovars. Acta Vet. Scandinavica, 34: 193-
198.
103. Omaleki L., Browning G.F., Allen J.L., Barber S.R. (2011).
The role of Mannheimia species in ovine mastitis. Vet Microbiol.;
153(1-2): 67-72.
104. Opriessnig T., Hemann M., Johnson J.K., Heinen S.,
Gimenez-Lirola L.G., O'Neill K.C., Hoang H., Yoon K.J.,
Gottschalk M., Halbur P.G. (2013). Evaluation of diagnostic
assays for the serological detection of Actinobacillus
pleuropneumoniae on samples of known or unknown exposure. J
Vet Diagn Invest.; 25(1): 61-71.
105. Orda R., Wiznitzer T. (1980). Actinobacillus lignieresii
human infection. J R Soc Med.; 73(4): 295-7.
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1437456/pdf/
jrsocmed00274-0087.pdf.
106. Pauckova V., Laskova H., Krakovic B. (1973).
Actinobacillus lignieresii human infection. Zentralbl Bakteriol
Orig A.; 224(4): 489-491.
107. Peel M.M., Hornidge K.A., Luppino M., Stacpoole A.M.,
Weaver R.E. (1991). Actinobacillus spp. and related bacteria in
infected wounds of humans bitten by horses and sheep. J Clin
Microbiol.; 29(11): 2535-8.
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC270368/pdf/jcm0
0047-0189.pdf.
108. Phillips J.E. (1960). The characterization of Actinobacillus
lignieresi. J. Pathol. Bacteriol. 79: 331-336.
109. Priya P. M., Krishna Vamshi S., Dineshkumar V., Mini M.
(2012). Isolation and characterization of Avibacterium
paragallinarum from ornamental birds in Thrissur, Kerala.
International Journal of Life Sciences Vol.1 No.3. Pp. 87-88.
http://crdeep.com/wp-content/uploads/2012/08/Vol.-1-3-9-
IJLS.doc.pdf.
156 | Familia PASTEURELLACEAE
110. Pucak G.J., Henderson J.D. Jr, Bullock B.C. (1969).
Pasteurella multocida septicemia in a colony of Marmosa mitis.
JAVMA.; 155(7): 1228-32
111. Punpanich W., Srijuntongsiri S. (2012). Pasteurella
(Mannheimia) haemolytica septicemia in an infant: a case report.
J Infect Dev Ctries.; 6(7): 584-7.
112. Quinn P.J., Carter M.E., Markey B., Carter G.R. (1994).
Clinical Vet. Microbiol. Wolfe Publisching Spain by Grafos, S.A.
Arte Sobre Pope
113. Queen F.B., Quortrup E.R. (1946). Treatment of Pasteurella
multocida (fowl cholera) infection in wild ducks with autogenous
bacterin and penicillin. JAVMA.; 108: 101-3.
114. Rada N., Arrad B., Draiss G., Bourrous M., Bouskraoui M.
(2012). Pasteurella multocida: a rare cause of cerebral abscess.
Med Mal Infect.; 42(10): 525-6.
115. Ravault P., Pinoy E. (1911). Presse Medicale 19, 49.
116. Răducănescu H., Anghelescu S. (1975). Anti-
Actinobacillus lignieresi agglutinins and precipinis in the serum
of cattle with natural infection and in the hypereimmune serum
prepared in rabbits. World Veterinary Congress, Summaries, p.
667.
117. Răducănescu H., Anghelescu Sidonia, (1967) Etude
biochimique de 70 souches dʹActinobacillus lignieresi. Arch. Vet.,
2(Fasc. 2): 91.
118. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București, p. 225-240.
119. Răpuntean Gh.,(1975)Studiu asupra pneumopatiilor cu
caracter enzootic la tineretul taurin. Teză de doctorat, București.
120. Răpuntean Gh., Vasiu C. (1976). Observaţii asupra
germenilor din genul Pasteurella izolaţi de la viţei cu
pneumopatii. Simp. Patol. Tineret. Taurin şi Suin, Cluj-Napoca,
96-100.
121. Răpuntean Gh., Răpuntean S., Drașovean M. (2005). Studiu
asupra unui focar de actinobaciloză bovină. Lucr. Șt. FMV Iași,
48: 511-519.
122. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Bacteriologie
veterinară specială. Editura Academic Pres Cluj-Napoca, p. 179-
199.
123. Requena D., Chumbe A., Torres M., Alzamora O., Ramirez
M., Valdivia-Olarte H., Gutierrez A.H., Izquierdo-Lara R.,
Saravia L.E., Zavaleta M., Tataje-Lavanda L., Best I., Fernandez-
Sanchez M., Icochea E., Zimic M., Fernandez-Diaz M. (2013).
Genome sequence and comparative analysis of Avibacterium
paragallinarum. Bioinformation 9 (10): 528-536.
http://www.bioinformation.net/009/97320630009528.pdf).
124. Rigobelo E.C., Blackall P.J., Maluta R.P., de Avila F.A.
(2013). Identification and antimicrobial susceptibility patterns of
Pasteurella multocida isolated from chickens and japanese quails
in Brazil. Braz J Microbiol.; 44(1): 161-4.
125. Risco D., Fernandez-Llario P., Cuesta J.M., Garcia-Jimenez
W.L., Gil M., Goncalves P., Martinez R., Gomez L., Garcia A.,
Rey J., Hermoso de Mendoza M., Hermoso de Mendoza J.H.
(2013). Fatal outbreak of systemic pasteurellosis in a wild boar
(Sus scrofa) population from southwest Spain. J Vet Diagn
Invest.; 25(6): 791-4.
126. Rodriguez-Escot C., Hernandez Medina E., Santana-
Cabrera L., Sanchez-Palacios M. (2012). Severe Pasteurella
multocida infection after a dog bite. J Emerg Med.; 43(4): 717-8.
127. Ruffolo C. G., Tennent J. M., Michalski W. P., Adler B.,
(1997) Identification, purification and characterization of the 4
fimbiae of Pasteurella multocida. Infect. Immunol., 65: 339-343.
128. Rycroft A.N., Garside L.H. (2000). Actinobacillus species
and their role in animal disease. Vet J.; 159(1): 18-36.
129. Samitz E.M., Biberstein E.L. (1991). Actinobacillus suis-like
organisms and evidence of hemolytic strains of Actinobacillus
lignieresii in horses. Am J Vet Res.; 52(8): 1245-51.
130. Schaller A., Kuhnert P., De La Puente-Redondo V.A.,
Nicolet J., Frey J. (2000). Apx toxins in Pasteurellaceae species
from animals. Vet. Microbiol., 74, 365-376.
131. Schipper G.J. (1947). Unusual pathogenicity of Pasteurella
multocida isolated from the throats of common wild rats. Bull
Johns Hopkins Hosp.; 81(5): 333-56.
132. Sebunya T.N., Sanders J.R. (1983). Haemophilus
pleuropneumoniae infection in swine: A review. JAVMA;
182:1331–1337.
133. Shanthalingam S., Goldy A., Bavananthasivam J.,
Subramaniam R., Batra S.A., Kugadas A., Raghavan B.,
Dassanayake R.P., Jennings-Gaines J.E., Killion H.J., Edwards
W.H., Ramsey J.M., Anderson N.J., Wolff P.L., Mansfield K.,
Bruning D., Srikumaran S. (2014). PCR assay detects
Mannheimia haemolytica in culture-negative pneumonic lung
tissues of bighorn sheep (Ovis canadensis) from outbreaks in the
western USA, 2009-2010. J Wildl Dis.; 50(1): 1-10.
134. Singh K., Ritchey J.W., Confer A.W. (2011). Mannheimia
haemolytica bacterial–host interactions in bovine pneumonia. Vet
Pathol, vol. 48, no. 2, 338-348. http://intl-
vet.sagepub.com/content/48/2/338.full.
135. Sirois M., Lemire E.G., Levesque R.C. (1991). Construction
of a DNA probe and detection of Actinobacillus
pleuropneumoniae by using polymerase chain reaction. J Clin
Microbiol.; 29(6): 1183-7.
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC269966/pdf/
jcm00042-0109.pdf
136. Smith G.R. (1959). Isolation of two types of Pasteurella
hemolytica. Nature, London, 183: 1182-1183.
137. Stalheim O.H., Heddleston K.L. (1970). Isolation of
Pasteurella multocida from the urine of steers. Vet Rec.; 87(5):
135-6.
138. Takeda S., Arashima Y., Kato K., Ogawa, M., Kono K.,
Watanabe K., Saito T.A. (2003). Case of Pasteurella haemolytica
sepsis in a patient with mitral valve disease who developed a
splenic abscess. Scandinavian J Infect Dis 37(10): 764-765.
139. Timsit E., Christensen H., Bareille N., Seegers H., Bisgaard
M., Assie S. (2013). Transmission dynamics of Mannheimia
haemolytica in newly-received beef bulls at fattening operations.
Vet Microbiol.; 161(3-4): 295-304.
140. Tobias T.J., Bouma A., Klinkenberg D., Daemen A.J.,
Stegeman J.A., Wagenaar J.A., Duim B. (2012). Detection of
Actinobacillus pleuropneumoniae in pigs by real-time
quantitative PCR for the apxIVA gene. Vet J.; 193(2): 557-60.
141. Tomassini L., Gonzales B., Weiser G.C., Sischo W. (2009).
An ecologic study comparing distribution of Pasteurella trehalosi
and Mannheimia haemolytica between Sierra Nevada bighorn
sheep, White Mountain bighorn sheep, and domestic sheep. J
Wildl Dis.; 45(4): 930-40.
142. Tucker E.W. (1953). A case of natural Pasteurella multocida
mastitis. Cornell Vet.; 43(3): 378-80.
143. Vanier G., Szczotka A., Friedl P., Lacouture S., Jacques M.,
Gottschalk M. (2006). Haemophilus parasuis invades porcine
brain microvascular endothelial cells. Microbiology, 152(Pt. 1):
135-142.
144. Vanni M., Merenda M., Barigazzi G., Garbarino C., Luppi
A., Tognetti R., Intorre L. (2012). Antimicrobial resistance of
Actinobacillus pleuropneumoniae isolated from swine. Vet
Microbiol.; 156(1-2): 172-7.
145. Varga Z., Volokhov D.V., Stipkovits L., Thuma A., Sellyei
B., Magyar T. (2013). Characterization of Pasteurella multocida
strains isolated from geese. Vet Microbiol.; 163(1-2): 149-56.
146. Ward C.L., Wood J.L., Houghton S.B., Mumford J.A.,
Chanter N. (1998). Actinobacillus and Pasteurella species
isolated from horses with lower airway disease. Vet Rec.;
143(10): 277-9.
147. Weber D.J., Wolfson J.S., Swartz M.N., Hooper D.C. (1984).
Pasteurella multocida infections. Report of 34 cases and review
of the literature. Medicine (Baltimore).; 63(3): 133-54.
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/6371440
 Familia PASTEURELLACEAE | 157
148. Weese J.S. (2012). Pyogenic cervical spondylitis caused by http://vetmed.iastate.edu/vdpam/new-vdpam-employees/food-
Pasteurella haemolytica attributed to excessive contact with dogs. supply-veterinary-medicine/swine/swine-diseases/haemophilus-
Orthopedics.; 35(3): 171; author reply 171. parasuis-.
149. Wijewanta E.A., Karunaratne K.G. (1968). Studies on the 155. *** Iowa State University (2013). Veterinary Diagnostic
occurrence of Pasteurella multocida in the nasopharynx of and Production Animal Medicine. Actinobacillus
healthy cattle. Cornell Vet.; 58(3): 462-5. pleuropneumoniae (APP). http://vetmed.iastate.edu/ vdpam/new-
150. Wilkie I.W., Harper M., Boyce J.D., Adler B. (2012). vdpam-employees/food-supply-veterinary-
Pasteurella multocida : disease and pathogenesis. Curr. Top. medicine/swine/swine-diseases/actinobacillus-pleuro).
Microbiol. Immunol., 361: 1-22. 156. *** Standarde OIE (2000), Pasteureloza aviară. Secțiunea
151. Wilson B.A., Ho M. (2013). Pasteurella multocida: from 2.7., cap. 2.7.1.
zoonosis to cellular microbiology. Clin Microbiol Rev.; 26(3): 157. *** Web. 28. www.horizontpress.com.
631-55. 158. *** Mannheimis haemolytica. www.bioportfolio.com/
152. Zhang B., Tang C., Liao M., Yue H. (2014). Update on the 159. *** Mannheimis haemolytica.
pathogenesis of Haemophilus parasuis infection and virulence www.hgsc.bcm.edu/microbiome.
factors. Vet Microbiol.; 168(1): 1-7. 160. *** Owerview of Infectious Coriza in Poultry, (2012)
153. *** API - Systeme d’identification des enterobacteriaceae et Merck Manual (review Patrick Joseph Blackall).
autres bacilles Gram negatifs. Notice Technique, Bio Merieux. www.backyardchickens.com/.../infectious-coryza-chickens-its-
France. like-a
154. *** College of Veterinary Medicine, Iowa State University
(2013). Haemophilus parasuis (Glasser’s Disease).
158 | Familia PSEUDOMONADACEAE

Cap.16. Familia PSEUDOMONADACEAE

Este o familie cu numeroşi reprezentanţi, cu răspândire ubicuitară, foarte
răspândite în natură, mai ales în sol şi apă, trăind ca saprofiţi, unde îndeplinesc funcţii de
mineralizare a materiei organice, vegetale şi animale. În familie sunt încadrate mai multe
genuri, cel mai important fiind Pseudomonas (genul tip al familiei). Alte genuri
componente ale familiei sunt Azomonas, Azotobacter, Cellvibrio, Mesophilobacter,
Rhizobacter, Rugamonas, Serpens.

16.1. Genul Pseudomonas

Grupează peste 200 de specii, cu răspândire ubicuitară în sol, apă, materii organice
în descompunere, și pe vegetale. Sunt însă patogeni oportuniști pentru animale, oameni
și plante. Specia tip este P. aeruginosa.

16.1.1. Pseudomonas aeruginosa

Denumirea de Bacterium aeruginosum a fost dată de Schroeter (1872), care a

denumit germenul după aspectul culorii sale (aeruginosus - cupru oxidat, verde). În timp,
germenul a fost cunoscut şi sub alte denumiri: P. pyocyanea, Bacillus aeruginosus,
Micrococcus pyocyaneus, P. policolor etc. Numele comun este bacilul piocianic.
Ecologie. Germenul este foarte răspândit în natură, fiind prezent în sol, ape naturale
stătătoare sau de scurgere, vegetale şi alimente. Se izolează frecvent de pe mucoase, piele,
din tubul digestiv al oamenilor şi animalelor şi din cadavre intrate în putrefacţie (Răducănescu,
et al., 1986). Se izolează din soluţii medicamentoase (Favero et al., 1971), dezinfectante, instrumente

medicale, diverse obiecte sau din specimene clinice: plăgi cutanate, arsuri, infecții
urinare, digestive, respiratorii etc. Este considerat un germen oportunist versatil (Lyczak et

al., 2000).

Rezistență/sensibilitate. Factorii fizici şi chimici au efect distructiv asupra

piobacililor. Se distrug în 15 minute la 60oC, în 30 de minute la 58oC şi în 1 oră la 55oC.
Sunt omorâţi de majoritatea antisepticelor uzuale, mai eficace sunt fenolul 2% şi
formolul. Prezintă o rezistenţă marcată la alcool şi la acţiunea radiaţiilor UV. Cele mai
multe tulpini prezintă rezistență multiplă la antibiotice. Mai eficace s-au dovedit
 Familia PSEUDOMONADACEAE | 159
polimyxinele, aminoglicozidele, carboxipeniciline şi cefalosporinele, iar dintre
chimioterapice olaquindox şi sulfametoprim (Răpuntean et al., 1988).
Morfologie. Au aspect de bacili subţiri, drepţi, cu dimensiuni de 0,5–0,8/1,5–3,0
m, dispuşi în perechi sau lanţuri scurte. Este un germen necapsulat, nesporulat, dar ciliat
monotrih; rareori are doi sau mai mulţi cili, dispuşi polar. Se colorează Gram negativ
(Răpuntean et al., 2005). Posedă plasmide ce conferă rezistenţă la diferite antibiotice.
Cultivare și caractere culturale. Se dezvoltă uşor pe medii de cultură uzuale, chiar
medii simple (apă peptonată, bulion, geloză simplă) în condiţii de aerobioză (este strict
aerob), la temperatura 37oC şi pH-7,2, dar se dezvoltă şi la 42oC, dar nu la 28-30oC. În
medii lichide se dezvoltă cu producerea unei turbidităţi accentuate, cu formarea unei
pelicule fragile la suprafaţă. În timp mediul se clarifică, datorită lizării celulelor și se
formează un depozit, uşor omogenizabil. Mediul se colorează din cauza pigmenţilor.
Există însă și tulpini nepigmentogene (Răpuntean et al., 2005). Pe medii solide se formează
colonii rotunde, convexe, semi-transparente, pigmentate. Coloniile S sunt netede, cu
margini plate, centru bombat (aspect de ou ”ochi”) și reflexe argintii, metalice; coloniile
R sunt mici, rugoase și convexe, coloniile M sunt obținute, de obicei, din secreții
respiratorii sau de la nivel urinar. De regulă, coloniile S sunt obținute din probele clinice,
iar cele de tip R sunt izolate din sursele naturale (Veron et al, 1976). Pe agar cu sânge formează
colonii gri lucioase, unele tulpini produc zone înguste de β-hemoliză (Meitert, 1985). Deseori
se pot observa culturi spontan lizogene, caracterizate prin plaje de liză, izolate sau
confluente, datorită unui bacteriofag. Multe tulpini prezintă un luciu metalic argintiu și
pete iridiscente, care conțin bacterii autolizate care digeră celulele moarte (Meitert, 1985).
Producerea de pigmenţi. Cele mai multe tulpini de P. aeruginosa produc
pigmenţi, care sunt difuzibili în mediu, imprimând culoarea lor şi mediului de cultură sau
chiar ţesuturilor din organism. Piocianina este cel mai răspândit pigment; face parte din
grupa fenazinelor, iar în prezenţa aerului are o culoare albastră–verzuie. În lipsa
oxigenului pigmentul rămâne sub forma unui leucoderivat incolor. Prezenţa acestui
pigment este caracteristică pentru specia P. aeruginosa deoarece nu este produs de nici o
altă bacterie. Pigmentul are o acţiune antagonică faţă de Aspegillus fumigatus,
Staphylococcus aureus, Vibrio cholerae şi posedă un efect toxic asupra celulelor
epidermice şi leucocitelor (Meitert, 1985); (Răpuntean et al., 2005). Este solubilă în apă caldă,
160 | Familia PSEUDOMONADACEAE
cloroform, fenol şi nitrobenzen. Pioverdina sau fluoresceina este un pigment galben-
verde, fluorescent, sintetizat de mai multe specii Pseudomonas. Este deseori asociat cu
piocianina în mediile uzuale de cultură şi este mascat de aceasta. Fluoresceina este un
corp azotat. În culturi vechi se degradează datorită oxidării, devenind brună-roşie. Este
solubilă în apă şi insolubilă în cloroform (Răpuntean et al., 2005). Piorubina sau eritrina este un
pigment de culoare roşie, cu o structură chimică necunoscută. Prezenţa acestui pigment
este mascată de pioverdină. Este solubilă în apă şi insolubilă în cloroform. Piomelanina
sau pigmentul brun imprimă o culoare brună; se întâlnesc rar tulpini ce produc acest
pigment (Meitert, 1985). Diferențierea dintre piorubină și piomelanină se poate face efectuând
însămânțări pe mediul Furunculosis agar (Ogunnariwo et al., 1975).
Proprietăţi biochimice. Majoritatea tulpinilor hidrolizează ureea, produc catalază
şi oxidază şi au proprietăţi hemolitice (β-hemoliză). Fermentează glucoza, arabinoza,
galactoza şi manoza, utilizează citratul, reduc nitraţii şi au activitate gelatinolitică, nu
fermentează lactoza. Nu produc indol şi nici H2S. Produc arginin-dehidrolază,
hidrolizează acetamida, reduc nitraţii şi sunt oxidază pozitive (Răducănescu et al., 1986).
Structură antigenică. P. aeruginosa posedă o varietate de antigene. Antigenele
“O” somatice sunt de natură polizaharidică în număr de 16 și pe baza lor specia se
subdivide în grupuri serologice (O1 la O16) (Legakis et al., 1982); (Estahbanati et al., 2002). Antigenele
“H” flagelare sunt de natură proteică, dar se izolează cu dificultate. Antigene “R” se
extrag din colonii de tip R şi dau reacţii încrucişate între diferitele grupe serologice “O”.
Sunt slab imunogene şi slab aglutinogene. Reacţiile serologice utilizabile pentru
serotipizare sunt aglutinarea şi precipitarea (Legakis et al., 1982).
Patogeneză. Factori de virulenţă la P. aeruginosa sunt numeroși, dar nici unuia
dintre aceştia nu i se poate atribui un rol principal în patogenia infecţiei. Acești factori
favorizează atașarea de celulele gazdei, invadarea diferitelor țesuturi și contribuie la
inhibarea răspunsul imun al gazdei (Maribeth et Morre, 2011). Dintre factorii de virulenţă
remarcăm următorii: prezenţa pililor, care favorizează aderenţa la celulele epiteliale,
sprijinind colonizarea; polizaharidul din slime care are efect toxic pentru neutrofile,
asemănător cu efectul endotoxinelor bacteriilor Gram negative: polizaharidul din mucus
cu acţiune antifagocitară și inhibă opsonizarea; lipopolizaharidul “O” cu efect
antifagocitar. Mai intervin endotoxine şi exotoxine (Todar, K.). La toate acestea se mai adaugă
 Familia PSEUDOMONADACEAE | 161
enzime cu efect toxic, cum sunt enzimele proteolitice (elastază, protează, colagenază,
lecitinază), care digeră ţesuturile în cadrul leziunilor locale şi sunt răspunzătoare de
generalizarea infecţiei şi producerea efectului letal.
Infecţia naturală. Piobacilii sunt germeni condiţionat patogeni, iar la organismele
debilitate şi cu deficite imunologice pot determina îmbolnăviri generalizate sau localizate
de gravitate variabilă. Spectrul speciilor la care s-au descris îmbolnăviri este foarte larg:
animale de rentă, animale de laborator, carnivore (câini și pisici), păsări (găini, papagali),
pești, inclusiv la insecte. Bacilul piocianic este asociat cu infecții cât mai diverse:
conjunctivite, otite, rinite, enterite, pneumonii, endometrite, mastite, meningite,
dermatite, cistite și chiar septicemii.
La găini se descrie ca entitate clinică bine conturată pseudomonoză aviară care
poate evolua septicemic sau cu diareea cu fecale de culoare verzuie; la pui broiler sunt
descrise pododermatite, periartite și artite (Dinev et al., 2013). Dintre insecte îmbolnăviri sunt
descrise la greieri şi lăcuste (mortalitate ridicată), dar și la drosofile (Lutter et al., 2012) și la
molii (Andrejko et al., 2014).
La om frecvent intervine ca germen de asociaţie, complicând alte infecţii, în mod
special la indivizii imunosupresați, în spitale evoluând ca infecții nosocomiale (Turner et al.,
2014); (Erol et al., 2014). O afecțiune digestivă particulară este Febra Shanghai (descrisă încă din
1918), caracterizată în principal prin febră, diaree și șoc (Chuang et al., 2014).
Diagnostic. Se examinează probe din materialele suspecte (apă, sol, diferite
secreții, probe patologice, ouă, organe cu leziuni, alimente etc.). Evidențierea piocianinei
permite stabilirea fără echivoc a prezenţei germenului în diferite produse sau probe, acest
pigment fiind produs numai de către tulpinile de P. aeruginosa, însă nu toate tulpinile
sunt pigmentogene (Răpuntean et al., 2005).
Au fost imaginate scheme de lizotipie, existând seturi de fagi cu specificitate strictă.
Diagnosticul poate fi realizat și în absența cultivării, prin SERS (Surface-Enhanced
Raman Spectroscopy) pentru evidențierea PCN (piocianinei), considerată un marker
major al P. aeruginosa. Metoda este extrem de sensibilă, detectând niveluri extrem de
mici de piocianină (Wu et al., 2014). Fluorescența sub lumină UV este ajutătoare pentru
identificare timpurie a coloniilor sau a germenilor la nivelul unor plăgi [20].
162 | Familia PSEUDOMONADACEAE
16.1.2. Alte specii din genul Pseudomonas

Pseudomonas putrefaciens. Este o specie răspândită larg în sol şi apă. Coloniile

sunt uşor vâscoase sau mucoide, de culoare roşu-brun sau roz, difuzând în agar un
pigment galben fluorescent. Germenul este un contaminant al alimentelor pe care le poate
altera, şi este capabil să producă (în mod accidental) şi unele infecţii, cum sunt septicemie,
otită, ulceraţii ale pielii, meningită, bronşită (Meitert, 1985).
Pseudomonas fluorescens. Este un germen larg răspândit pe sol, în apă şi pe
plante. Face parte din flora normală rino-faringiană. Se izolează frecvent din soluţii
dezinfectante, de pe instrumentar, ca şi din diferite produse de sânge conservate prin frig.
Produce fluoresceină şi nu piocianină. Se poate izola din empieme, infecţii urinare,
abcese, plăci infectate, septicemii sau alte procese patologice (Meitert, 1985).

16.2. Bibliografie
1. Andrejko M., Zdybicka-Barabas A., Cytryńska M. (2014).
Diverse effects of Galleria mellonella infection with
entomopathogenic and clinical strains of Pseudomonas
aeruginosa. J Invertebr Pathol.; 115:14-25.
2. Chuang C.H., Wang Y.H., Chang H.J., Chen H.L., Huang Y.C.,
Lin T.Y., Ozer E.A., Allen J.P., Hauser A.R., Chiu C.H. (2014).
Shanghai fever: a distinct Pseudomonas aeruginosa enteric
disease. Gut.; 63(5):736-43.
3. Dinev I., Denev S., Beev G. (2013). Clinica land morphological
studies on spontaneous cases of Pseudomonas aeruginosa
infections in birds. Pak.Vet. J., 33(3): 398-400.
4. Erol S., Zenciroglu A., Dilli D., Okumuş N., Aydin M., Gol N.,
Erdem F., Tanir G. (2014). Evaluation of nosocomial blood stream
infections caused by Pseudomonas species in newborns. Clin
Lab.; 60(4):615-20.
5. Estahbanati H. K., Kashani P. P., Ghanaatpisheh F., (2002)
Frequency of Pseudomonas aeruginosa serotypes in burn wound
infections and their resistance to antibiotics. Burns, 28(4): 340-
348
6. Favero M.S., Carson L.A., Bond W.W., Petersen N.J. (1971).
Pseudomonas aeruginosa: growth in distilled water from
hospitals. Science.; 173(3999):836-8.
7. Legakis N. J., Aliferopoulou M., Papavassiliou J.,
Papapetropoulou M., (1982) Serotypes of Pseudomonas
aeruginosa in clinical specimens in relation to antibiotic
susceptibility. J. Clin. Microbiol., 16(3): 458-463
8. Lutter E.I., Purighalla S., Duong J., Storey D.G. (2012).
Lethality and cooperation of Pseudomonas aeruginosa quorum-
sensing mutants in Drosophila melanogaster infection models.
Microbiology.; 158(Pt 8): 2125-32.
9. Lyczak J.B., Cannon C.L., Pier G.B. (2000). Establishment of
Pseudomonas aeruginosa infection: lessons from a versatile
opportunist. Microbes Infect., 2: 1051-1060.
10. Maribeth F., Morre M.N. (2011). Epidemiology and
pathogenesis of Pseudomonas aeruginosa infections. Clinicaly
Laboratory Science, 24, 1. http://go.galegroup.com/ps/i.do?
11. Meitert E. (1985). Genul Pseudomonas: în Bacteriologie
Medicală (sub redacția Bîlbîie V. și Pozsgi N.). Editura Medicală,
București, vol. II, p. 412-432.
12. Ogunnariwo J., Hamilton-Miller J.M. (1975). Brown- and
Red- Pigmented Pseudomonas aeruginosa differentiation
between melanin and pyorubin. J. Med. Microbiol., 8: 199: 203.
13. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București, p. 244-247.
14. Răpuntean Gh., Melian E., Colofon L., Moldovan Viorica
(1988A). Activitatea antibacteriană a produsului “Olaquindox”
(ICCF), testată in vitro prin tehnica difuziunii în gel de agar şi
tehnica diluţiilor în mediu lichid. Medicamentul veterinar, 7, 53-
62.
15. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Bacteriologie
veterinară specială. Editura Academic Pres Cluj-Napoca, p. 199-
203.
16. Todar, Kenneth, (www.textbookofbacteriology.net/).
17. Turner K.H., Everett J., Trivedi U., Rumbaugh K.P.,
Whiteley M. (2014). Requirements for Pseudomonas aeruginosa
acute burn and chronic surgical wound infection. PLoS Genet.;
10(7):e1004518.
18. Veron M. (1975). Nutrition et taxonomie des
Enterobacteriaceae et bacteries voisines. I. Methode d’ etude des
auxanogrammes. Ann. Microbiol. Inst. Pasteur (Paris) 136A:
267–274.
19. Wu X., Chen J., Li X., Zhao Y., Zughaier S.M. (2014).
Culture-free diagnostics of Pseudomonas aeruginosa infection by
silver nanorod array based SERS from clinical sputum samples.
Nanomedicine. pii: S1549-9634(14)00212-3.
20. *** Pseudomonas aeruginosa. www.ehagroup.com/
 Familia BURKHOLDERIACEAE | 163

Cap.17. Familia BURKHOLDERIACEAE

În urma reașezărilor taxonomice din anul 2006 se crează o nouă familie denumită
Burkholderiaceae în care sunt incluse mai multe genuri: Burkholderia (genul tip),
Cupriavidus, Lautropia, Pandoraea, Paucimonas, Ralstonia, Thermothrix și altele, foarte
diverse fenotipic, metabolic și ecologic (Garrity et al., 2005).

17.1. Genul Burkholderia

În cadrul genului sunt inserate 80 de specii, iar un număr de 10 specii sunt candidate
pentru includere. Specia tip a genului este B. cepacia din Burkholdeia cepecia complex
(Yabuuchi et al., 1992); (Vanlaere et al., 2008). Specii virulente cu importanță pentru patologia omului
și animalelor sunt: B. mallei, B. pseudomallei. Specia B. thailandesis strâns înrudită cu B.
pseudomallei este considerată avirulentă; totuși se menționează implicarea într-un caz de
îmbolnăvire la om (Glass et al., 2008). Denumirea de Burkholderia a fost dată în onoarea
bacteriologului german Burkholder W. H. (Yabuuchi et al., 1992).

17.1.1. Burkholeria mallei

Ecologie. B. mallei este un parazit obligatoriu, care trăieşte numai în organismul
animalelor infectate (cai, măgari și catâri) la care determină morva (o afecțiune
transmisibilă atât la om cât și la animale) (Garrity et al., 2005); [33]. Ocazional se pot îmbolnăvi
cămilele, caprele, oile, câinii, pisicile, ca și unele carnivore din grădini zoologice (feline,
lupi, urși), de regulă în urma consumului de carne contaminată (Gild et al., 2007); [33]. Micile
rumegătoare se pot infecta dacă sunt ținute în un contact strâns cu cabaline bolnave (Witting
et al., 2006). Porcii și vitele sunt considerate refractare.
Rezistență/sensibilitate. În mediul exterior supravieţuieşte foarte puţin timp.
Inclus în diferite materiale patologice rezistă un timp variabil, în funcţie de gradul de
uscăciune şi de expunere la lumina solară. În principiu se consideră că poate rezistă până
la 30 de zile în mediul exterior (Redfearn et al., 1966). Temperatura de 100oC omoară bacilii în
câteva secunde, iar antisepticele îi distrug în timp scurt (sublimat 1/2000-1/5000 în 1-2
minute; fenol 1/5000 în 10 minute). Este inactivat de benzalkonium chloride, hipoclorit
de sodiu, iodine [33]. Antibioticele active sunt tetraciclina,
164 | Familia BURKHOLDERIACEAE

eritromicina, novobiocina, kanamicina, streptomicina şi aureomicina, iar dintre

chimioterapice, sulfatiazolul (Munţiu, 1948).
Morfologie. Germenul are aspect de bacil, 0,5/1,5–4 m, necapsulat, nesporulat,
neciliat, Gram negativ. În citoplasma celulei bacteriene se găsesc incluzii de poli--
hidroxibutirat, observabile şi în frotiurile colorate prin metoda Gram, sub forma unor
granule metacromatice. Tulpinile rofizate au aspect filamentos, aspect constatat și la
suprafața mediilor de cultură învechite (Neubauer et al., 2005). Electrono-microscopic s-a
evidențiat și o capsulă (capsula-like) în structura cărei sunt prezenți carbohidrați neutri,
și care are rolul de a proteja germenii în condițiile nefavorabile de mediu [33].
Cultivare și caractere culturale. Bacilul morvei creşte pe medii glicerinate, în
condiţii aerobe, la temperatura de 37oC. Culturile devin vizibile într-un interval de 2–4
zile. Un mediu selectiv conţine agar, tripticază, bacitracină şi actidionă (Quinn et al., 1994). Se
dezvoltă lent pe agar MacConkey, agar cu 5% sânge de oaie și agar șocolat. În bulion
glicerinat se constată turbiditate moderată şi constituirea treptată a unui sediment cu
caracter aglutinant şi mucos. Pe medii solide se evidențiază: agar glicerinat se formează
colonii de 1-2 mm Ø, netede, bombate, translucide, nepigmentate sau de o nuanţă de alb
spre galben; cartof glicerinat coloniile au aspectul unor picături de miere, iar prin
învechire se pigmentează în brun ciocolatiu; agar cu sânge se dezvoltă colonii dar fără a
produce hemoliză [33].
Proprietăţi biochimice. Germenul are o slabă activitate enzimatică faţă de glucide
şi polialcooli. Acidifiază arabinoza, inozitolul, manitolul, sorbitolul şi trehaloza.
Asimilează manitolul, manoza, N-acetilglucozamina, adipat. Se constată o variabilitatea
privind asimilarea unor zaharuri [33]. Reduce nitraţii, este oxidază şi ADH pozitiv,
lichefiază gelatina, utilizează arginina, produce hidrogen sulfurat, dar nu produce indol
(Gilad et al., 2007).

Structură antigenică. Răspunsul imun al animalelor infectate este atât de tip

celular, cât și umoral. În consecință se instalează starea de alergie (hipersensibilitate), ce
se poate evidenţia prin examen alergic cu maleină. Se formează și anticorpi fixatori de
complement depistabili prin RFC sau alte teste [33]. Bacillus mallei prezintă antigene
comune cu B. pseudomallei şi cu Actinobacillus lignieresi.
 Familia BURKHOLDERIACEAE | 165
Patogeneză. Germenul pătrunde în organism prin inhalare, ingestie sau
transcutanat la nivelul unor leziuni cutanate. Patogenitatea se datorește virulenţei şi
producerii de toxine, însă mecanismele nu sunt pe deplin înțelese (Khan et al., 2012). S-a
demonstrat pe culturi de celule epiteliale din tractusul respirator uman, intervenția unor
adezine (codificate de genele boaA și boaB), care mediază aderența la aceste celule (Blader
et al., 2010). Primele leziuni se produc la poarta de intrare cu diseminare pe cale limfatică şi
sangvină spre limfonodurile regionale, dar și în alte țesuturi sau organe. Se formează
leziuni de tip granulomatos, cu caracter exudativ (noduli mici cu o puternică reacție
vasculară la periferie) sau productiv (noduli mai mari, 2-5 mm, de culoare albă-cenușie,
caracter sticlos și cu slabă reacție periferică), care se pot calcifica sau încapsula (Baba, 1996).
Infecţia naturală. Boala produsă de B. mallei este denumită morvă (glanders), fiind
întâlnită la solipede (cai și măgari), cunoscută ca foarte contagioasă și adeseori fatală (Van
Zandt et al., 2013). B. mallei poate invada gazda prin membranele mucoase, tractusul gastro-
intestinal și tegument. Oamenii şi membrii familiei felinelor (inclusiv cele sălbatice) se
pot îmbolnăvi în urma contactului cu animale bolnave sau a consumului de carne
contaminată (Khaki et al., 2012).
La animale. Recent, focare de boală care implică un mare număr de animale au fost
semnalate în India (Malik et al., 2012). Principalele manifestări clinice ale bolii la cabaline sunt
jetajul cu caracter uleios, limfadenită fără abcedare, limfangită nodulară şi ulceroasă, şi
formarea de chişti morvoşi. De regulă, morva are tendință de evoluție acută la măgari și
cronică la cabaline. La catâri se pot constata și forme latente (Van Zandt et al., 2013). Organul
care prezintă cel mai frecvent leziuni este pulmonul. Evoluţia bolii poate fi acută sau
cronică cu localizări ce pot evolua independent (nazală, pulmonară şi cutanată) (Răpuntean et
al., 2005). Carnivorele pot dezvolta forme acute septicemice în urma consumului de carne
provenită de la animale bolnave.
La om. De obicei transmiterea are loc prin invazia directă a pielii lezionate,
inhalație sau prin invazia mucoasei nazale, orale sau conjunctivale. Infecția are caracter
zoonotic și are incidența unei boli ocupaționale. Riscul de contaminare este ridicat pentru
anumite categorii profesionale: personal veterinar (în special în timpul efectuării
necropsiilor), personalul laboratoarelor, potcovari, soldați, personalul abatoarelor,
agricultori, îngrijitori de animale etc. Manifestările clinice depind de calea de infecție.
166 | Familia BURKHOLDERIACEAE
Mai frecvent evoluează cu pneumonie, septicemie și infecții supurative cronice ale pielii
(Rosenbloom et al., 2002). Bacilul morvei este inclus în lista agenților biologici cu risc ridicat de
utilizare în acțiuni de bioterorism (Gild et al., 2007).
Diagnostic. Se are în vedere atât depistarea animalelor bolnave, cât şi confirmarea
diagnosticului la animalele suspecte de boală. De la animale în viață se examinează probe
de jetaj (are caracter uleios), conținut din chiști subcutanați, conținut din limfonoduri sau
ulcere, probe de sânge (pentru depistarea anticorpilor). De la animale sacrificate sau
moarte se examinează porţiuni de pulmon cu leziuni, limfonoduri submandibulare,
mediastinale, țesuturi ce conțin chiști morvoși (Răpuntean et al., 2005). Se vor respecta regulile
de biosecuritate de nivel BSL-3. În teren se face depistarea prin examen alergic
(maleinare) utilizând ca produs revelator maleina (Van Zandt et al., 2013). Însămânţările în
vederea izolării se fac din pulmoni sau chiştii morvoşi, la nivelul cărora bacilii se găsesc
în stare pură. Depistarea anticorpilor se face prin RFC. S-au conceput diferite tehnici
ELISA (I-ELISA și C-ELISA), PCR și real-time-PCR (Scholz et al., 2006); (Ulrich et al., 2006); [33],

cât și un test de aglutinarea cu roz Bengal [33]. Prin multiplex PCR se poate face
diferențierea între speciile genului (Lee et al., 2005). Se mai poate efectua inocularea la cobai
pe cale i.p. sau intratesticulară, cu producerea unei orhite purulente (semnul sau
fenomenul Strauss).

17.1.2. Burkholderia pseudomallei

Ecologie. Rezervorul natural îl constituie rozătoarele sălbatice (şobolanul,

şoarecele etc.) de la care infecţia se transmite la animalele domestice şi sălbatice.
Germenul trăieşte ca saprofit în diferite medii naturale, în mod deosebit în sol şi apă, fiind
foarte rezistenți la frig.
Rezistență/sensibilitate. Germenul trăieşte ca saprofit în diferite medii naturale, în
mod deosebit în sol şi apă, fiind foarte rezistenți la frig. Prezintă sensibilitate ridicată la
cefoperazon, ceftazidim, ceftriaxone, cloramfenicol, imipenem și moderată la
tetraciclină, amoxicilină, ciprofloxacină și trimetoprim (Hassan et al., 2014). Tratamentul
eficient în această boală este limitat de rezistența bacteriană la mai multe clase de
antibiotice (gentamicină, colistin etc.) (Silva et al., 2013).
 Familia BURKHOLDERIACEAE | 167
Morfologie. B. pseudomallei au aspect de bastonaş scurt, cu dimensiuni de 0,5/2,0
m, Gram negativ, necapsulat, nesporulat, ciliat, prezentând numeroşi cili dispuşi
lofotrih. Prezintă tendință de colorare bipolară.
Cultivare și caractere culturale. Germenul se dezvoltă pe medii uzuale, medii cu
sânge şi agar MacConkey, utilizând lactoza. Se mai cultivă pe mediul EMB (eosin,
methylene blue), mediul selectiv Ashdow (conține gentamicină ca inhibitor). Pe medii
solide se formează colonii mari, iniţial de tip S mucoide, care se transformă în forme R
(rofizare), coloniile ajungând la 5-10 mm Ø, având suprafaţa încreţită, cu striuri radiare.
Pe agar cu sânge de oaie se observă hemoliză completă, care se produce în câteva zile.
Culturile degajă un miros putrid (Răducănescu et al., 1986); (Quinn et al., 1994). Pe agar Columbia
prezintă colonii confluate, cu aspect metalic, iar pe mediul Ashdow coloniile sunt plate,
purpurii, cu striațiuni radiare și se diferențiază prin culoare de coloniile altor germeni
(Ashdow, 1979).

Caractere biochimice. Germenul fermentează o serie de zaharuri şi polialcooli,

cu acidifiere: arabinoza, maltoza, trehaloza, xiloza, inozitol, manitolul, sorbitolul şi are
capacitatea de a asimila următoarele: manitol, manoza şi citratul. Reduce nitraţii,
lichefiază gelatina, produce lecitinază şi lipază, este oxidază şi catalază pozitiv, indol şi
H2S negativ. Biochimic se descriu două biovaruri distincte, care se diferențiază prin
capacitatea lor de a asimila L-arabinoza (Sirisinha et al., 1998).
Patogeneză. Melioidoza poate afecta atât omul cât și diferite specii de animale.
Bacteria poate infecta mai multe tipuri de celule, inclusiv macrofagele, în interiorul cărora
supraviețuiesc la nivel citoplasmatic. Disemineaz în organism pe cale hematogenă,
putând induce forme septicemice sau localizate (ficat, splină, creier). Poate realiza
fuziune celulară, având posibilitatea de se răspândi de la o celulă la alta (Kespichayawattana et

al., 2000). În mecanismul patogenetic intervin și endotoxine derivate din polizaharidul O

(Woods, 1999); (Brett et al., 2000).

Infecţia naturală. Este denumită melioidoză și evoluează la multe specii de

animale: domestice (cai, rumegătoare mici, porci, vite, cămile, iepuri, carnivore),
sălbatice (elefanți, mufloni, antilope, maimuțe, cervidee, tatoo, rozătoare sălbatice, bivoli,
delfini), precum și la păsări (porumbei, gâște, pinguini). Formele acute sunt asociate
pneumoniei grave sau septicemiei, iar formele cronice sunt responsabile de apariția
168 | Familia BURKHOLDERIACEAE
abceselor în diverse organe sau chiar de o evoluție asimptomatică (Silva et al., 2013).

Simptomele sunt foarte variate, fiind întâlnite pneumonii, enterite, endometrite, meningo-
encefalite, artrite, mastite, avorturi. La cai se aseamănă cu morva. La om infecţia poate
afecta orice organ şi poate mima multe alte boli, motiv pentru care mai este denumită şi
„marele imitator”. Se poate transmite și prin artropode.
Diagnostic. Metodologia de identificare a germenului este asemănătoare cu cea
descrisă la bacilul morvei. Cabalinele bolnave pot reacţiona la maleină. Se va avea în
vedere că este un germen ciliat şi are un spectru de patogenitate mult mai larg decât bacilul
morvei (Răpuntean et al., 2005).

17.1.1. Alte specii din genul Burkholderia

Burkholderia cepecia complex (sin. Pseudomonas cepecia). Grupează mai multe

specii (B. latens, B. diffusa, B. arboris, B. seminalis, B. metallica) foarte răspândite în
mediul înconjurător (Vanlaere et al., 2008). Se dezvoltă pe medii uzuale, producând colonii albe
sau gri, pigmentate în galben, care apare violet în lumină ultravioletă. Unele tulpini
produc un pigment galben, asemănător cu pucioasa. Se dezvoltă abundent la 30oC. Se
izolează frecvent din mediul spitalicesc şi de la bolnavi cu septicemie, endocardite,
pneumonii, abcese, artrite, infecţii urinare, conjunctivite, cei mai vulnerabili fiind
indivizii cu fibroză chistcă (Mahenthiralingam et al., 2008).
Burkholeria pickettii (Ralstonia pickettii). Este un germen ce trăieşte în mediul
înconjurător, capabil de a supravieţui lungi perioade de timp în sol, în apă (chiar în apă
distilată şi apă de robinet), în soluţii antiseptice şi în soluţii injectabile (Ryan et al., 2006). S-a
constatat că în apă de înaltă puritate poate forma biofilm (Adley et al., 2005). Se găsește și în
cavitatea bucală și tractusul respirator făcând parte din flora normală. Pe mediile de
cultură solide produc colonii pigmentate în galben. Pot să se comporte ca patogeni
oportunişti la indivizi cu rezistenţă organică scăzută, cauzând diferite îmbolnăviri (artrite,
osteomielite) (Wertheim et al., 1992) și chiar generarea de bacteriemie/septicemie cauzate de
soluțiile contaminate (Ryan et al., 2006).
B. caryophylli, B. gladioli şi B. solanaceum. Prezintă patogenitate pentru plante
şi nu par să provoace infecţii la animale, deși la om se descrie implicarea lor în unele
afecțiuni (empiem, fibroză chistică și altele).

17.2. Bibliografie
1. Adley C.C., Saieb F.M., (2005) Biofilm formation in high
purity water. Ralstonia pickettii a special car for analysis.
Ultrapure Water, 22: 14-17.
2. Ashdown L.R. (1979). An impruved screening tehnique for
isolation of Pseudomonas pseudomallei from clinical specimens.
Pathology, 11(2): 293-297.
3. Baba A.I. (1996). Diagnostic Necropsic Veterinar, Editura
Ceres, București, p. 54.
4. Blader R., Lipski S., Lazarus J.J., Grose W., Wooten M.R.,
Hogan J.R., Woods E.D., Lafontaine R.E. (2010). Identification
of Burkholderia mallei and Burkholderia pseudomallei adhesins
for human respiratory epithelial cells. BMC Microbiology, 10:
250, doi: 10.1186/1471-2180-10-250.
5. Brett P.J., Woods D.E. (2000). Pathogenesis of immunity to
melioidosis. Acta Trop., 74(2-3): 201-210.
6. Chang C.A., Currie J.B. (2007). Melioidosis: Epidemiology,
Pathophysiology and Management. Clin. Microbiol. Rev., 20(3):
533.
7. Garrity G.M., Bell J.A., Lilburn T. (2005). Family I.
Burkholderiaceae fam. nov. In: D.J. Brenner, N.R. Krieg, J.T.
Staley and G. M. Garrity (eds), Bergey's Manual of Systematic
Bacteriology, second edition, vol. 2 (The Proteobacteria), part C
(The Alpha-, Beta-, Delta-, and Epsilonproteobacteria), Springer,
New York, 2005, p. 575.
8. Gilad I., Haray I., Dushnitsky T., Schwartz D., Amsalem Y.,
(2007) Burkholderia mallei and Burkholderia psudomallei as
Bioterorism Agents: National Aspects of Emergency
Preparedness. IMAJ, 9: 499-503.
9. Glass B.M., Gee E.J., Steigerwalt A.G., Cavouti D., Barton
T., Hardy R.D., Gody D., Spratt G.B., Clark A.T., Wilkins P.P.,
(2008) Pneumonia and Septicemia Caused by Burkholdeia
thailandensis in the United State. J. Clin. Microbiol., 44(2): 4601-
4604.
10. Hassan M.R., Vijayalakshmi N., Pani S.P., Peng N.P.,
Mehenderkar R., Voralu K., Michael E. (2014). Antimicrobial
susceptibility patterns of Burkholderia pseudomallei among
melioidosis cases in Kedah, Malaysia. Southeast Asian J Trop
Med Public Health.; 45(3):680-8.
11. Khaki P., Mosavari N., Khajeh N.S., Emam M., Ahouran M.,
Hashemi S., Taheri M.M., Jahanpeyma D., Nikkhah S. (2012).
Glanders outbreak at Tehran Zoo, Iran. Iran J Microbiol.; 4(1): 3-
7.
12. Kespichayawattana W., Rattanachetkul S., Wanum T.,
Utaisincharoen P., Sirisinha S. (2000). Burkholderia
pseudomallei induce cell fusion and actin-associated membrane
protrusion a possible mechanism for cel-to-cel spreading. Infect.
Immun., 68(9): 5377-5378.
13. Khan I., Wieler L.H., Melzer F., Elschner M.C., Muhammad
G., Ali S., Sprague L.D., Neubauer H., Saqib M. (2012). Glanders
in animals: a review on epidemiology, clinical presentation,
diagnosis and countermeasures. Transbound Emerg Dis.;
60(3):204-21.
14. Lee M.A., Wang D., Yap E.H. (2005). Detection and
differentiation of Burkholderia mallei, Burkholderia
pseudomallei and Burkholderia thailandesis by multiplex PCR.
FEMS Immunol. Med. Microbiol., 43: 413-417.
15. Mahenthiralingam E., Baldwin A., Dowson C.G., (2008)
Burkholderia cepacia complex bacteria: oportunistic pathogen
with important natural biology. J. Appl. Microbiol., 104(6): 1593-
1551.
16. Malik P., Singha H., Khurana S.K., Kumar R., Kumar S.,
Raut A.A., Riyesh T., Vaid R.K., Virmani N., Singh B.K., Pathak
S.V., Parkale D.D., Singh B., Pandey S.B., Sharma T.R., Chauhan
B.C., Awasthi V., Jain S., Singh R.K. (2012). Emergence and re-
emergence of glanders in India: a description of outbreaks from
2006 to 2011. Vet Ital.; 48(2): 167-78.
Familia BURKHOLDERIACEAE | 169
17. Munțiu N. (1948). Chimioterapia morvei cu sulfathiazol:
acțiunea protectoare la infecțiile accidentale și experimentale.
Revista de Medicină Veterinară și Zootehnie, 59: 634.
18. Quinn P.J., Carter M.E., Markey B., Carter G.R. (1994).
Clinical Vet Microbiol. Wolfe Publisching Spain by Grafos, S.A.
Arte Sobre Popel.
19. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Bacteriologie
veterinară specială. Editura Academic Pres Cluj-Napoca, p. 199-
203.
20. Redfearn M.S., Palleroni N.J., Stanier R.Y. (1966). A
comparative study of Pseudomonas pseudomallei and Bacillus
mallei. J. Gen. Microbiol. 43: 293–313.
21. Rosenbloom M., Leikin J.B., Vogel S.N., Chaudry Z.A.
(2002). Biological and chemical agents: a brief synopsis. Am J
Ther.; 9(1):5-14.
22. Ryan M.P., Pembroke J.T., AdleyC.C., (2006) Ralstonia
pickettii: a persistent Gram negative nosocomial infectious
organisms. J. Hosp. Infect., 62(3): 278-284.
23. Scholz H.C., Joseph M., Tomaso H., Al Dahook S., Witte A.,
Kinne J., Hagen R.M., Wernery R., Wernery U., Neubauer H.,
(2006). Detection of the reemerging agent Burkholderia mallei in
a recent outbreak of glanders in the United Arab Emirates by a
newly developed fliP-based polymerase chain reaction assay.
Diagn. Microbiol. Infect. Dis., 54: 241-247.
24. Shrisinha S., Anuntagool N., Intachote P., Wuthiekanun V.,
Puthucheary S. D., Vadivelu J., White N. J. (1998). Antigenic
difference between clinical and environmental isolates of
Burkholderia pseudomallei. Microbiol. Immunol., 42(11): 731-
737.
25. Silva E.B., Dow S.W. (2013). Development of Burkholderia
mallei and pseudomallei vaccines. Front Cell Infect Microbiol.;
3:10.
26. Ulrich M.P., Norwood D.A., Christensen D.R., Ulrich R.L.,
(2006). Using real-time PCR to specificity detect Burkholderia
mallei and Burkholderia pseudomallei. J. Clin. Microbiol., 55:
551-559.
27. Van Zandt K.E., Greer M.T., Gelhaus H.C. (2013).
Glanders: an overview of infection in humans. Orphanet J Rare
Dis.; 8: 131.
28. Vanlaere E., Lipuma J.J., Baldwin A., Henry D., De Brandt
E., Mahenthiralingam E., Speert D., Dowson C., Vandamme P.,
(2008) Burkholderia latens sp. nov., Burkholderia diffusa sp.
nov., Burkholderia arboris sp. nov., Burkholderia seminalis sp.
nov., Burkholderia metallica sp. nov., novel species within the
Burkholderia cepecia complex. Int. J. Syst. Evol. Microbiol.,
58(Pt. 7): 1580-1590.
29. Wertheim W.A., Markovitz D.M., (1992) Osteomyelitis and
intervertebral discitis caused by Pseudomonas pickettii. J. Clin.
Microbiol., 30(9): 2506-2508.
30. Witting M.B., Wohlsein P., Hagen R.M., Al Dahouk S.,
Tomaso H., Scholz H.C., Nikolau K., Wernery R., Wernery U.,
Kinne J., Elschner M., Neubauer H. (2006). Glanderss-a
comprehensive review. Dtsch. Tierarztl. Wochensch., 113: 223-
230.
31. Woods D.E., DeShazer D., Moore R.A., et al., (1999).
Current studies on the pathogenesis of melioidosis. Microbs
Infect., 2: 157-192.
32. Yabuuchi E., Kosako Y., Oyaizu H., Yano I., Hotta H.,
Hashimoto Y., Ezaki T., Arakawa M. (1992). Proposal of
Burkholderia gen nov. and transfer of seven species og the genus
Pseudomonas holmology group II to the new genus, with the type
species Burkolderia cepecia. Microbiol. Immunol., 36, 1251-
1275.
33. *** Glanders (2015) OIE, Terrestrial Manual, p. 1-10.
170 | Familia BRUCELLACEAE

Cap.18. Familia BRUCELLACEAE

Constituirea familiei Brucellaceae este în formare. Genurile recunoscute în prezent
sunt: Brucella, Ochrobactrum și Mycoplana. Genul Brucella, conţine bacterii cu
importanţă deosebită pentru medicina veterinară şi pentru patologia omului, bruceloza
fiind o zoonoză gravă.

18.1. Genul Brucella

În cadrul genului sunt incluse 6 specii care prezintă importanță pentru mamiferele
terestre: B. melitensis, B. abortus, B. suis, B. netome, B. canis, B. ovis (Michaux-Charachon et al.,
1997) și 2 specii ce interesează mamiferele acvatice B. cetti, B. pinnipedialis (Foster et al., 2012);
[23]. O specie nouă pare a se fi izolat de la vulpea roșie (Hofer et al., 2012).

18.1.1. Brucella melitensis, B. abortus, B. suis

Ecologie. Nişa ecologică principală este reprezentată de mediul intracelular, unde

se creează condiţii nutritive favorabile, condiţii de multiplicare, ca şi posibilitatea de
diseminare în organismul gazdei (Fitch, 2003). Fiecare din speciile de Brucella se întâlnesc
în mod dominant la anumite gazde “primare” de la care germenii se izolează cu o
frecvenţă absolută, fiind paraziţi obligatorii, de la care se răspândesc la alte specii
domestice şi sălbatice “gazde secundare” şi contaminează mediul, realizându-se variate
lanţuri epidemiologice (Răpuntean et al., 2005). Șirul de gazde includ: oameni, vite, bizoni,
bivoli, cămile, suine, cerbi și elani, lagomorfe, canide, rozătoare și mamifere marine (Foster
et al., 2007):[21]. Izolări de B. abortus au mai fost raportate la cai, oi, capre, porci sălbatici,
ratoni, oposum, câini, coioți, lupi și alte specii [20]. Un rol important este atribuit iepurilor
de câmp (Vitovec et al., 1976). În biocenoza sălbatică se găsesc rezervoare de infecţie zoonotică
autoîntreţinute în circuit strict natural prin interrelaţia a două gazde (artropod-vertebrat),
dintre care artropodele joacă rol de rezervor şi vector. Pe lângă acesta se pare că cel puţin
alte 35 de specii pot juca un rol important în focalitatea naturală a brucelozei (Quinn et al.,

1994). Date mai recente menționează izolarea unei noi specii de Brucella, de la vulpe și
șoareci (Hammerl et al., 2015).
 Familia BRUCELLACEAE | 171
Rezistenţa/sensibilitate. Brucelele au o capacitate de rezistenţă apreciabilă în
mediul extern, dacă există condiţii cu efect protector. Aceastea se realizează mai ales într-
un substrat organic, la adăpost de lumină, uscăciune şi aciditate excesivă. S-au dovedit
eficace următoarele substanțe: hipoclorit, etanol de 70%, isopropanol, iodofori, fenoli,
glutaraldehidă. Sunt inactivate de căldura uscată în cca 1 oră la 160-170oC și căldură
umedă de autoclavare în 15 minute la 121oC, ca și de radiațiile gama și pasteurizare [22].
Prezintă sensibilitate la unele antibiotice, cum sunt streptomicina, aureomicina,
teramicina, tetraciclina, rifampicina şi sulfonamidele, (Bayram et al., 2011), însă eficacitatea se
realizează numai asupra brucelelor localizate extracelular şi au un efect redus sau chiar
nul asupra celor localizate intracelular (Cerbu, 1985); (Anghelescu, 1988).

Morfologie. Brucelele proaspăt izolate au aspect de coci, cocobacili sau bastonaşe

foarte scurte, cu margini paralele şi extremităţi rotunjite, cu dimensiuni de 0,5–0,7/0,5–
1,5 m. Sunt germeni necapsulaţi, nesporulaţi, neciliaţi şi nefimbriaţi (Cerbu, 1985). Se
colorează Gram negativ, dar având un uşor grad de acidorezistenţă se evidenţiază mai
bine prin tehnici speciale de colorare, cum sunt Köster, Kozlowschi, Macchiavello Stamp
sau metoda OMS (Pop, 1970). Prin aceste metode brucelele se colorează roşu intens. În
frotiurile făcute din materiale patologice, germenii apar frecvent cu localizare
intracelulară. În culturi mai vechi, mai ales lichide, brucelele prezintă un înalt grad de
polimorfism, apărând şi forme rugoase R sau forme mucoase M (Răducănescu et al., 1986).
Cultivare și caractere culturale. Brucelele nu cresc pe medii obişnuite. Mediile
de cultură cele mai adecvate sunt bulionul, agarul şi cartoful, la care se adaugă glicerină
2%, glucoză 1%, ser sangvin 1-5% (Răducănescu et al., 1986). Unele medii sunt mai complexe
conținând aminoacizi şi vitamine, (tiamina, niacina, biotina sau nicotinamida). S-au
imaginat şi medii selective (mediul Ferell) la care se adaugă 6 antibiotice: ciclohexidină,
bacitracină, polimixină B, acid nalidixic, nistatin, vancomicină. Unele specii şi biotipuri
de B. abortus şi B. ovis, necesită la izolare o atmosferă îmbogăţită în CO2 5-10% (Alton et
al., 1988). În medii lichide dezvoltarea este lentă, de obicei în 2-5 zile. Se constată turbiditate,
iar după câteva zile apare un depozit fin, pulverulent, uşor omogenizabil. Pe medii solide
se formează colonii, care devin vizibile după 48-72 de ore, alteori chiar după 5-7 zile.
Coloniile sunt mici, rotunde, nepigmentate, lucioase, iniţial de 0,25 mm, pentru ca în
câteva zile să ajungă la 2-3 mm. Pe cartof glicerinat coloniile sunt mici, lucioase, galbene,
172 | Familia BRUCELLACEAE
iar prin învechire se pigmentează în brun ciocolatiu (Răducănescu et al., 1986). Se dezvoltă şi pe
medii cu sânge dar fără a produce hemoliză. Prin învechirea culturilor se constată un
fenomen de disociere spontană în trei tipuri culturale (S, M şi R) (Cerbu, 1985), Speciile şi
biotipurile de Brucella se pot diferenţia şi pe baza aprecierii fenomenului de
cromobacteriostază, ce se evidențiază în mediile de cultură ce conțin substanţe colorante
cu acţiune inhibantă (tionină, fucsină, pironină, violet de metil, safranină etc.).
Structură antigenică. Brucelele au o structură complexă, deosebindu-se antigene
de suprafaţă ce se găsesc la nivelul peretelui celular şi antigene de profunzime,
citoplasmatice. În afara acestor antigene specifice, există şi fracţiuni comune cu
determinanţii antigenici ai altor microorganisme (Cerbu, 1985). Prin metoda adsorbţiei
cantitative a aglutininelor, Wilson şi Miles (1932) au demonstrat că se pot diferenţia două
grupe serologice distincte, respectiv B. melitensis şi B. abortus-suis, exprimând existenţa
a două antigene majore, notate M şi A distribuite cantitativ diferit între specii (Răducănescu et
al., 1986); (Răpuntean et al., 2005). În cadrul speciilor s-au identificat biotipuri: B. melitensis 3, B.
abortus 9 și B. suis 5 (Quinn et al., 1994); [22].
Proprietăţi biochimice. Brucelele reduc nitraţii în nitriţi, dau reacții pozitive la
oxidază şi catalază pozitive, și reacții negative la indol, VP, roşu metil, citrat şi lapte
turnesolat. Poduc H2S, nu lichefiază gelatina şi au activitate ureazică variabilă. Eritritolul
este un glucid ce stimulează creşterea şi virulenţa tulpinilor in vivo, mai ales pentru B.
abortus (Cerbu, 1985). Substanţa se izolează din extractele placentare şi/sau din veziculele
seminale şi testiculare de la tauri, berbeci, ţapi şi vieri (Pop, 1970). În un experimental
efectuat pe șoareci, s-a constatat că brucelele nu se multiplică în macrofage în prezența
eritritolului (Petersen et al., 2013).
Patogeneză. Speciile genului Brucella sunt patogene pentru o largă varietate de
animale, producând infecții generalizate care debutează cu o fază bacteriemică urmată de
localizarea la nivelul organelor reproducătoare și sistemul reticulo-endotelial.
Mecanismul patogenităţii se bazează îndeosebi pe capacitatea brucelelor de a se
multiplica în organism, de regulă intracelular (Quinn et al., 1999); (Ficht, 2010). Celula bacteriană
conţine şi componenţi cu rol de endotoxine şi efect alergizant. Brucelele se localizează
iniţial în limfonoduri, iar după 1-2 săptămâni, urmează o fază de generalizare, pe cale
hematogenă, cu răspândire în toate organele, mai intens în cele limfopoetice. Un rol
 Familia BRUCELLACEAE | 173
important în mecanismul patogenetic îl are eritritolul care stimulează creşterea şi virulenţa
tulpinilor in vivo, mai ales pentru B. abortus (Pop, 1970). La femele gestante eritritolul fiind
sintetizat în ţesutul fetal, uter şi placentă, induce un efect chimiotactic faţă de brucele,
încât acestea manifestă o afinitate deosebită pentru țesuturile și organele din sfera
genitală, cât și glanda mamară. La masculi, tot prin efectul chimiotactic al eritritolului,
brucelele se localizează cu predilecție în testicule şi în glandele anexe, chiar după 2-4
săptămâni de la infecţie. Excreţia de brucele prin spermă este masivă. Atât la masculi, cât
şi la femele mai sunt afectate articulaţiile, bursele seroase, alte ţesuturi şi organe în care
se dezvoltă leziuni de tip granulomatos sau chiar abcese (Pop, 1970).
Infecţia naturală. Se cunoaşte sub numele de bruceloză şi se manifestă la toate
speciile prin următoarele simptome: la gestante avorturi, retenţii placentare şi mamite; la
masculi orhite şi epididimite; la ambele sexe pot să mai apară artrite, bursite, higrome,
abcese, localizări osoase etc (Pop, 1970); (Răpuntean et al., 2005). Speciile de Brucella produc
îmbolnăviri la om şi animale: B. melitensis are gazde naturale ovinele și caprinele, dar
poate infecta și alte specii (bovine, porcine, om); B. abortus are gazde naturale bovinele,
dar și caii, cămilele, ovinele, căprioarele, câinii și omul; B. suis: cuprinde mai multe
biovaruri, dintre care 1, 2 și 3 sunt natural patogene pentru porcine, celelalte sunt patogene
pentru alte specii de animale; B. canis se izolează de la câini, dar aceștia se pot infecta și
cu B. abortus, B. suis și B. melitensis (Johnson et al., 1992); [20]. La mamiferele acvatice (foci, lei
de mare, delfini și balene), se manifestă prin avorturi, meningoencefalită, pneumonii,
leziuni ale pielii și infecții osoase (Jahanset al., 1997); (Foster et al., 2007); (Nymo et al., 2011); [23]. Brucella
ovis produce epididimita infecțioasă a berbecilor.
Diagnostic. În funcţie de stadiul clinic al bolii, de specia de animale la care boala
evoluează, se examinează următoarele probe: sânge (pentru evidenţierea anticorpilor),
lapte, spermă, porţiuni de placentă, avortoni, lichid articular sau alte organe (pentru
izolarea şi identificarea speciei şi/sau biotipurilor) [21]. În toate etapele trebuie aplicate
măsuri adecvate de protecția muncii (Alton et al., 1988).
Metodologia de diagnostic este complexă și include examene efectuate în teren de
medicii veterinari (examen alergic) și examene de laborator pentru confirmare
(bacterioscopic, bacteriologic, imunofluorescență, serologic, histopatologic, teste de
biologie moleculară). Prezintă semnificație următoarele aspecte: evidențierea în frotiuri
174 |
de germeni cu morfologie tipică brucelelor, dispuși în grămezi cu localizare extracelulară
și intracelulară; evidențierea brucelelor prin IF directă și indirectă; aspectele culturale ale
coloniilor pe medii speciale de cultură și incubare diferențiată la 37oC în aerobioză și
anaerobioză (CO2 10%) și pe medii pentru cromobacteriostază; efectuarea de teste
serologice (pentru evidențierea anticorpilor) prin reacții de aglutinare (RARL, RAL și
RFC), reacție inelară din lapte (TIL), reacția Coobs pentru evidențierea aglutininelor
incomplete; teste ELISA cu truse comerciale (ELISAi și ELISAc) [19]; tipizare fagică (set
de fagi Tibilisi); tehnici de biologie moleculară de identificare a acidului nucleic prin
PCR, Southern-blot și RFLP (Restriction fragment length polymorphism); analiza
secvenției de gene 16S rRNA, elementul de inserția IS711 și gena bc sp31 (Hofer et al., 2012);
(Hammerl et al. 2015).

18.2. Bibliografie
1. Alton G., Jones L..M., Angus R.D., Verger J.M. (1988).
Techniques for the brucellosis laboratory, Institut National de la
Recherche Agronomique, Paris, France, pp. 81-134.
2. Anghelescu M. (1988). Ghid practic de antibioterapie.
Editura Medicală, Bucureşti.
3. Bayram Y., Korkoca H., Aypac C., Parlak M., Cikman A.,
Kilic S., Berktas M. (2011). Antimicrobial susceptibilities of
Brucella isolates from various clinical specimens. Int. J. Med.
Sci., 8(3): 198-202.
4. Cerbu A., (1985) Genul Brucella: în Bacteriologie
Medicală (sub redacția Bîlbîie V. și Pozsgi N.). Editura Medicală,
București, vol. II, p. 146-182.
5. Fitch T.A. (2003) Intracellular survival of Brucella:
defining the link with persistence. Vet. Microbiol., 92: 373-382.
6. Ficht T. A., (2010). Brucella taxonomy and evolution.
Future Microbiol.; 5(6): 859–866.
7. Foster G., Osterman B. S., Godfroid J., Jacques I.,
Cloeckaert A. (2007). Brucella ceti sp. nov., and Brucella
pinnipedialis sp. nov., for Brucella strains with cetaceans and
seals as their preferred hosts. Int. J. Syst. Evol. Microbiol., 57(Pt.
11): 2688-2693.
8. Hammerl J.A., Ulrich R.G., Imholt C., Scholz H.C., Jakob
J., Kratzmann N., Ncker K., Al Dahouk S., (2015) Molecular
Survey on Brucellosis in Rodents and Shrew-Natural Reservoirs
of Novel Brucella species in Germany ? Transbound. Emerg.
Dis., doi: 10.1111/tbed 12425.
9. Hofer E., Revilla-Fernandez S., Al Dahouk S., Riehm J.M.,
et al., (2012) A potential Brucella species isolates from
mndibular lymph nodes of red foxes in Austria. Vet. Microbiol.,
155(1): 93-99.
10. Jahans K.L.., Foster G., Broughton E.S. (1997). The
characterization of Brucella strains isolated from marine
mammals. Vet. Microbiol., 57: 373-382.
11. Johnson C.A., Walker R.D. (1992). Clinical sings and
diagnosis of Brucella canis infections. Comp. Contin.Educ.
Pract.Vet., 14: 763-773.
12. Michaux-Charachon S., Bourg G., Jumas-Bilak E., Guigue-
Talet P., Allardet-Servent A., O'Callaghan D., Ramuz M. (1997).
Genom structure and phylogeny in the genus Brucella. J.
Bacteriol., 179, (10), 3244-3249.
13. Nymo H. I., Tryland M., Godfroid J. (2011). A review of
Brucella infection on marine mammals, with special emphasis
on Brucella pinnipedialis in the hooded seal (Cystophora
cristata). Vet. Rec., 42: 93.
14. Petersen E., Rajashekara G., Sanakkayala N., Eskra L.,
Splitter G. (2013).Erythritol triggers expression of virulence
traits in Brucella melitensis. Microbes Infect., 15(6-7): 440-449.
15. Pop A. (1970). Bruceloza animală. Ed. Ceres, Bucureşti.
16. Quinn P.J., Carter M.E., Markey B., Carter G.R. (1994).
Clinical Vet Microbiol. Wolfe Publisching Spain by Grafos, S.A.
Arte Sobre Popel.
17. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București, p. 250-258.
18. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Bacteriologie
Veterinară Specială, Editura Academic Pres, Cluj-Napoca, p.
209-220.
19. Vitovec J., Vladik P., Záhor Z., Slabý V., (1976)
Morphological study of 70 cases of brucellosis in rabbits caused
by Brucella suis. Vet. Med. (Praha), 21(6): 359-368.
20. *** Overview of Brucellosis in Dogs. Merk Manual, 2013.
21. *** OIE (2004). Manual of the Diagnostic Tests and
vaccines for Terrestial animals, Vol 1, 5 Edition. Office
International Des Epizooties, Paris, France, 409-438 pp.
22. Bovine Brucelosis: Brucella abortus (2007) The Center for
Food Security & Public Health, Iowa State University, p. 1-5.
23. *** Brucella infection in Marine Mammals.
www.nmfs.noaa.gov/.
 Familia MORAXELLACEAE | 175

Cap.19. Familia MORAXELLACEAE

Familia este creată în 1991, încadrând inițial genurile Moraxella, Acinetobacter şi
Psychrobacter, ulterior fiind propusă includerea unor noi genuri: Perlucidibaca,
Paraperlucidibaca etc. (Petterssen et al., 1998).

19.1. Genul Moraxella

Include mai multe specii: M. lacunata, M. bovis, M. nonliquefaciens, M. osloensis,
M. phenylpyruvica, M. atlantae. Unele dintre ele prezentând importanță pentru patologia
veterinară Garrity et al., 2011)

19.1.1. Moraxella bovis

Este patogenă pentru bovine, rareori pentru cai, fiind considerată ca agent etiologic
al unei cheratoconjunctivite (“pink eye” sau “new forest disease”), cea mai importantă
afecțiune oculară a bovinelor (O'Connor et al., 2012).
Ecologie. Se izoează din ochii neafectați sau cavitatea nazală a bovinelor, ovinelor
și șoarecilor. Izolarea M. bovis este posibilă și din materialul seminal (Gandhi et al., 2008).
Rezistență/sensibilitate. Germenul prezintă sensibilitate la mai multe antibiotice:
enrofloxacină, ciprofloxacin, oxitetraciclină, gentamicină, ceftiofur, tilozină, ampicilină,
florfenicol, , eritromicină, tilmicosin, spectinomicină, lincomicină, și altele (Webber et al.,

1982); (Zielinski et al., 2000), (Conceição et al., 2004).

Morfologie. Moraxelele au formă cocobacilară, sunt neciliate, Gram negative, cu

dimensiuni de 1,5–2/0,5–1 m. Prezintă pili filamentoși denumiți Q și I.
Cultivare și caractere culturale. Se dezvoltă pe medii cu sânge sau ser. Pe mediile
solide formează colonii semitransparente, cenuşii, de 1-3 mm. Unele tulpini sunt
hemolitice.
Proprietăți biochimice Este lipsit de proprietăţi glucidolitice, lichefiază gelatina şi
serul coagulat (Lepper et al., 1987), produc oxidază şi catalază, nu produc indol şi H2S.
Patogeneză și infecția naturală. Virulenţa se datoreşte hemolizinei, fimbriilor şi
unei citotoxine (RTX), ce induc alterări ale neutrofilelor (Quinn et al., 1994); (Postma et al., 2008). În
patogeneză mai intervin lipopolizaharide, fosfolipide, lipaze, proteaze, colagenaza și
176 | Familia MORAXELLACEAE
hialuronidaza. Pilii Q intervin în atașare la epiteliul cornean, iar pilii I asigură menținerea
locală și persistența (Ruehl et al., 1993). Capacitatea de aderență prin intermediul pililor Q a
fost demonstrată și experimental pe culturi de celule corneene de bovine (Anuar et al., 1985);

(Ruehl et al., 1993) . În producerea bolii intervin factori favorizanţi, ca radiaţiile UV, praful şi
iritaţiile cauzate de insecte (muşte) (Răpuntean et al., 2005). Incidenţa bolii este mai ridicată în
lunile de vară şi este prevalentă la animalele sub 2 ani. Clinic se constată conjunctivită,
lăcrimare, fotofobie, chemosis, blefarospasm care se pot complica cu cheratită și ulcere
corneene (Angelos et al., 2007).
Diagnostic. Se examinează probe de secreţii oculare. Identificarea M. bovis poate
fi făcută specific prin imunofluorescență directă. Secreţiile vor fi însămânţate cât mai
curând posibil pe agar cu sânge, incubat la 35oC, 48-72 de ore. Nu creşte pe agar
MacConkey. Inocularea i.p. (tulpini hemolitice şi piliate) la şoarece/cobai, provoacă o
infecţie fatală (Quinn et al., 1994). Prin tehnica Multiplex real-time PCR se face diferențierea
de ale specii din genul Moraxella (Shen et al., 2011).

19.2. Bibliografie
1. Angelos J.A., Bonifacio R.G., Ball L.M., Hess J.F. (2007).
Prevention of naturally occurring infectious bovine
keratoconjunctivitis with a recombinant Moraxella bovis pilin-
Moraxella bovis cytotoxin - ISCOM matrix adjuvanted vaccine.
Vet Microbiol.; 125(3-4): 274-283.
2. Anuar B. O., Wilcox G. E. (1985). Adherence of Moraxella
bovis to cell cultures of bovine origin. Res. Vet. Sci., 39(2): 241-
246.
3. Conceição F.R., Bertoncelli D.M., Storch O.B., Paolicchi F.,
Cobo A.L., Gil-Turnes C., (2004) Antibiotic suseceptibility of
Moraxella bovis recovered from outbreaks of Infectious Bovine
Keratoconjunctyivitis in Argentina, Brazil, Uruguay between
1974 and 2001. Brazil. J. Microbiol., 25(4).
4. Gandhi A., Sharma M., Dhar P., Katoch V., Thakur A.,
Kumar R. (2008). Isolation of Moraxella bovis from frozen
bovine semen and determination of microbial load. Indian J
Microbiol.; 48(3): 405-7.
5. Garrity G.M., Labeda D.P., Oren A. (2011). Judicial
Commission of the International Committee on Systematics of
Prokaryotes. XIIth International (IUMS) Congress of
Bacteriology and Applied Microbiology. Minutes of the meetings,
3, 4 and 6 August 2008, Istanbul, Turkey. IJSEM, 61, 2775-2780.
6. Lepper A.W., Barton I.J. (1987). Infectious bovine
keratoconjunctivitis: seasonal variation in cultural, biochemical
and immunoreactive properties of Moraxella bovis isolated from
the eyes of cattle. Aust Vet J.; 64(2):33-9.
7. O'Connor A.M., Shen H.G., Wang C., Opriessnig T. (2012).
Descriptive epidemiology of Moraxella bovis, Moraxella
bovoculi and Moraxella ovis in beef calves with naturally
occurring infectious bovine keratoconjunctivitis (Pinkeye). Vet
Microbiol.; 155(2-4): 374-80.
8. Pettersson B., Kodjo A., Ronaghi M., Uhlen M., Tonjum T.
(1998). Phylogeny of the family Moraxellaceae by 16S rDNA
sequence analisis, with special emphasis on differentiation of
Moraxella spp. Int. J. Syst. Bacteriol., 48, (1), 75-89.
9. Postma G.C., Carfagnini J.C., Minatel L. (2008). Moraxella
bovis pathogenicity: an update. Comp Immunol Microbiol Infect
Dis.; 31(6): 449-58.
10. Quinn P.J., Carter M.E., Markey B., Carter G.R. (1994).
Clinical Vet Microbiol. Wolfe Publisching Spain by Grafos, S.A.
Arte Sobre Popel, p. 284-286.
11. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Bacteriologie
Veterinară Specială, Editura Academic Pres, Cluj-Napoca, p. 209-
220.
12. Ruehl W.W., Marrs C., Beard M.K., Shokooki V., Hinojoza
J.R., Bieber D., Mattick J.S. (1993). Q pili enhance the
attachament of Moraxella bovis to bovine corneas in vitro. Mol.
Microbiol., 7(2): 285-288.
13. Shen H.G., Gould S., Kinyon J., Opriessnig T., O'Connor
A.M. (2011). Development and evaluation of a multiplex real-
time PCR assay for the detection and differentiation of Moraxella
bovis, Moraxella bovoculi and Moraxella ovis in pure culture
isolates and lacrimal swabs collected from conventionally raised
cattle. J Appl Microbiol.; 111(5): 1037-43.
14. Webber J.J., Fales W.H., Selby L.A., (1982) Antimicrobial
susceptibility of Moraxella bovis determined by agar disk
diffusion and broth microdilution. Antimicrobial, Agents
Chemother., 21(4)> 554-557.
15. Zielinski G., Piscitelli H., Perez-Monti H., Stobbs L.A.
(2000). Antibiotic sensitivity of an Argentine strain collection of
Moraxella bovis. Vet Ther.; 1(3):199-204.
 Familia ALCALIGENACEAE | 177

Cap.20. Familia ALCALIGENACEAE

În cadrul familiei sunt incluse următoarele genuri: Alcaligenes, Bordetella,
Pelistega, Sutterella, Taylorella şi Acromobacter. Există unele controverse privind
genurile incluse. Unele specii prezintă importanţă pentru patologia veterinară.

20.1. Genul Bordetella

Denumirea genului a fost dată în onoarea bacteriologului belgian Jules Jean
Baptiste Bordet (1870–1961). În cadrul genului sunt incluse un număr de 9 specii: B.
pertussis, B. parapertussis, B. avium, B. bronchiseptica, B. hinzii, B. holmesii, B.
treamatum, B. ansorpii și B. petrii.

20.1.1. Bordetella bronchiseptica

Ecologie. Nişa ecologică a bacteriei este reprezentată de mucoasele respiratorii

anterioare a mai multor specii de animale (porci, câini, pisici, iepuri, cobai, şobolani,
șoareci, oposum, ratoni, dihori, cai, oi, urși, vulpi şi altele), pe suprafaţa cărora trăieşte ca
germen comensal (Farrington et al., 1976); (Mattoo et al., 2001). Se descrie izolarea și de la vrăbii
capturate din o zonă în care existau porci cu rinită atrofică (Farrington et al., 1976).
Rezistență/sensibilitate. Rezistenţa în mediu este relativ redusă. Timpul maxim
de supravieţuire în sol este de 3 săptămâni. La temperatura de 56oC rezistă 30 de minute.
Are o capacitate ridicată de a supraviețui în condiții de limitare a nutrienților și pot
supraviețui în astfel de condiții câteva săptămâni (Parton 1999). Sunt sensibile la
aminoglicozide, fluorochinolone, macolide, cloramfenicol, trimethoprim-sulfa și
tetracicline. Se menționează rezistență la cefalosporine și ampicilină.
Morfologie. B. bronchiseptica este o bacterie de dimensiuni mici (0,2–0,3/0,5–
2,0 m), nesporulată, prevăzută cu cili şi fimbrii (Andreescu, 1986); (Mattoo et al., 2000). Unii autori
semnalează prezenţa unei capsule subţiri de natură polizaharidică (Sebaihia et al., 2006). Se
colorează Gram negativ, cu dispunere în frotiuri, de aspect izolat, în perechi sau mici
aglomerări (Deneș, 2005).
Cultivare. Bordetelele se pot izola și cultiva pe multe tipuri de medii: Steiner-
Scholte, Regan-Lowe agar, MacConkey agar, Tripticase soia agar, Bordet-Gegnou agar,
178 | Familia ALCALIGENACEAE
Smith-Bascherville și altele. Crește în bune condiţiuni pe agar cu sânge de oaie sau de
cal, agar MacConkey și agar cord-creier. În mediile de cultură se pot introduce unele
antibiotice cu rol de inhibitori. În mediile lichide se constată turbiditate moderată sau
accentuată. Pe agar cu sânge germenul formează colonii mici, convexe, netede,
constituite în 24 de ore. Unele tulpini pot produce hemoliză şi au capacitate
hemaglutinantă. Pe agar MacConkey se constituie colonii roşiatice, cu o zonă roşie
îngustă în jur, mediul subiacent fiind chilimbariu (Denes, 2010).
Caractere biochimice. Germenul este lipsit de proprietăţi glucidolitice, fiind
inactiv față de glucoză, lactoză, manoză, inozitol, sorbitol, rhamnoză, zaharoză, melibioză
și arabinoză (Denes et al., 2006). Principalele activităţi enzimatice constau în producţiile de
catalază, oxidază, urează, adenilciclază şi fosfatază. Reduc nitraţii în nitriţi, reduce
clorura de trifeniltetrazolium şi utilizează citratul ca unică sursă de carbon (Răducănescu et al.,
1986). Testele indol şi H2S sunt negative. Rezultate concludente pentru identificare (93%)
se obține cu sistemul multitest API 20 NE (Denes 2010).
Structură antigenică. S-a descris un fenomen de variaţie de fază, ce se notează
I–IV, şi care se corelează cu disocierea S–R. În faza I toate tulpinile sunt antigenic
identice. Antigenele supuse variaţiei sunt situate la suprafaţa celulei bacteriene (Răducănescu
et al., 1986); (Quinn, 2005). Un rol important îl are hemaglutinina filamentoasă, care este înalt
imunogenă, inducând un puternic răspuns imun prin anticorpi, atât sistemic, cât și la
nivelul mucoaselor (Dubuissons et al., 2000); (Mattoo et al., 2000).
Patogenitate. Factorii implicați în mecanismul patogenetic al bordetelelor sunt
complecși și pot fi sistematizați astfel: adezine – hemaglutinina filamentoasă (FHA),
fimbriile, pertactina, alte molecule cu capacitate de transport; toxine – adenilat ciclaza,
toxina pertusică (PTX), toxina dermonecrotoxică (DNT) oxteotoxina și citotoxina
traheală (Parton, 1999); (Kume et al., 1986); (Mattoo et al., 2000); (Mattoo et al., 2005. Alți factori cu implicații în
patogeneza bordetelelor sunt: sideroforii, sistemul Ton, invazia și supraviețuirea
intracelulară, prezența capsulei, formarea de biofilm (Jenkins, 1978); (Irie et al., 2004); (Mattoo et al.,

2005). B. bronchiseptica se ataşează ferm de epiteliul ciliat respirator prin intermediul

hemaglutininei filamentoase (FHA).
Infecţia naturală. B. bronchiseptica este agentul patogen al unor infecţii
respiratorii la mai multe specii de animale (Răpuntean 2005); (Denes, 2010). La porc germenului i
 Familia ALCALIGENACEAE | 179
se atribuie rolul de agent etiologic primar în producerea „rinitei atrofice”, cea mai
cunoscută entitate nosologică. Se incriminează şi în producerea unor forme de
bronhopneumonie la purcei. Apariția bolii se corelează și cu unii factori genetici (Elias et

Hamori, 1970). La câine intervine în producerea unei traheobronşite infecţioase “kennel

cough”, cu sau fără concursul virusurilor respiratorii. La iepuri intervine în producerea
sindromului “snuffles”, cu afectarea tractusului respirator superior, bronhopneumonie sau
septicemie; se menționează asocierea frecventă cu Pasteurella multocida. La pisică
participă în producerea sindromului URTD (Upper Respiratory Tract Disease) o infecție
respiratorie, în etiologia căruia mai intervin calicivirusul felin (FCV), herpesvirusul felin
(FHV) și Chlamidiophilla psittaci, când se constată conjunctivite grave, keratite, ulcere
corneene și chiar panoftalmie. La alte specii (cai, cobai, dihori, şobolani, vidre de mare,
foci) concură la producerea unor infecţii respiratorii. S-a izolat și de la ursi koala ținuți în
captivitate și care au prezentat leziuni de bronhopneumonie (McKenzie et al., 1979). La om
induce simptome asemănătoare cu cele prezente în tuse convulsivă, dar cu evoluție
benignă la indivizii fără imunodeficite și mai gravă la cei cu SIDA (Dworkin et Sullivan, 1998).

Ocazional se izolează şi de la oameni cu diferite plăgi sau din fluide ale corpului,
presupunând a fi o infecţie zoonotică (Woolfrey et Moody, 1991); (Mattoo et al., 2005).
Diagnostic. Se examinează scurgeri nazale, mucus traheal sau porţiuni de
pulmon. Nu se recomandă folosirea de tampoane de vată, deoarece aceasta conține acizi
grași toxici pentru bordetele. Prezintă importanță următoarele aspecte: evidenţierea în
frotiuri de numeroşi germeni Gram negativi, cu morfologie tipică, în corelaţie cu
aspectele clinice; evidențierea bordetelelor prin imunofluorescenţa directă; aspectul
coloniilor pe agar MacConkey; însămânțările pe mediul cord creier permit diferențierea
tulpinilor virulente (Bvg+) (culoare mov) de cele nevirulente (Bvgˉ) (culoare gălbuie)
(Hitoshi et al., 1997); (Dénes, 2005); efectuarea testului de hemaglutinare; evidențierea anticorpilor
prin microaglutinare, imunodifuzia în gel de agar (Denes și Răpuntean 2007), sau prin tehnici
ELISA; tipizarea fagică.

20.1.2. Alte specii din genul Bordetella

Bordetella avium. Produce îmbolnăviri la curci (mai puţin la alte specii de păsări),
manifestate prin coriză, rinotraheită şi sinuzită (Kelly et al., 1986). Bordetella hinzii. Se
180 | Familia ALCALIGENACEAE
izolează de la oameni, păsări (Vandamme et al., 1995)
holmesii. Este frecvent asociată cu producerea de infecții la om. Bordetella pertusis. Este
patogenă pentru om la care determină tusea convulsivă. Cazuri au fost descrise şi la
cimpanzeii din captivitate. Bordetella parapertusis. Este patogenă pentru om, la care
produce o formă de tuse convulsivă, dar mai uşoară. S-a izolat şi de la miei.
20.2. Bibliografie
1. Andreescu Viorica (1986). Genul Bordetella: în
Bacteriologie Medicală (sub redacția Bîlbîie V., Pozsgi N.)
Editura Medicală, București, vol. II., p. 134-144.
2. Denes A.L. (2005). Investigation regarding isolation,
identification and carriage of Bordetella bronchiseptica in pigs,
horses and dogs. Bull. USAMV Cluj-Napoca, seria Med. Vet.,
62: 109-112.
3. Denes A.L., Răpuntean Gh., Cuc Cosmina, Fiț N., Nadăș
G., Călina Daniela (2006). Biochemical tests used for
identification of Bordetella bronchiseptica. Bull. USAMV
Cluj-Napoca, seria Med. Vet., 63: 67-70.
4. Denes A.L., Răpuntean Gh. (2007). Detection of Bordetella
bronchiseptica infection in swine using an agglutination test.
Bull. USAMV Cluj-Napoca, seria Med. Vet., 64: 109-112.
5. Denes A. (2010). Studiu asupra speciilor bacteriene din
genul Bordetella izolate de la animale și importanța lor în
patologia veterinară, FMV, Cluj-Napoca.
6. Dubuissons F.J., Kehoe Bettinka, Willery Eva, Reveneau
Nathalie, Locht C., Relman D.A. (2000). Molecular
characterization of Bordetella bronchiseptica and its secretion
machinery. Microbiology, 146: 1211-1221.
7. Dworkin M.S., Sullivan P.S. (1998). Bordetella
bronchiseptica infection in HIV-infected persons. Int. Conf.
AIDS, 12: 130.
8. Elias B., Hamori D. (1976). Data on the aetiology of swine
atrophic rhinitis. The role of genetic factors. Acta Vet Acad Sci
Hung.; 26(1): 13–19.
9. Farrington D.O., Jorgenson R.D. (1976). Prevalence of
Bordetella bronchiseptica in certain mammals wild and birds in
Central Iowa. J. Wild. Dis., 12(4): 523-525.
10. Hitoshi I., Yasuro I. (1997). Cristal violet staining of
Bordetella bronchiseptica. Colonies for differentiation of
phase-I strains from variant strains in degraded phase. Can. J.
Vet. Res., 61: 232-234.
11. Hayashimoto N., Yasuda M., Goto K., Takakura A., Itoh
T., (2008) Study of a Bordetella hinzii isolate from Laboratory
Mouse. Comp. Med., 58(5): 440-446.
12. Irie Y., Mattoo S., Yuk M. H. (2004). The Bvg Virulence
Control System Regulates Biofilm Formation in Bordetella
bronchiseptica. J. Bacteriol., 186(17): 5692-5698.
13. Jenkins M. (1978). An agglutination test for the detection
of Bordetella bronchiseptica infection in swine. Can. J. Comp.
Med., 42(3): 286-292.
și șoareci (Hayashimoto et al., 2008). Bordetella
14. Kelly B.J., Ghazikhanian G.Y., Mayeda B., (1986) Clinical
outbreak of Bordetella avium infection in two turkey breeder
flocks. Avian Dis., 30(1): 234-237.
15. Loch C. (1999). Molecular aspects of Bordetella
bronchiseptica pathogenesis: Internat. Microbiol., 2: 137-144.
16. McKenzie R.A., Wood A.D., Blackall P.J. (1979).
Pneumonia associated with Bordetella bronchiseptica in
captive koalas. Aus. Vet. J., 55: 427-430.
17. Mattoo S., Miller J.F., Cotter A.P. (2000). Role of
Bordetella bronchiseptica Fimbriae in Tracheal Colonization
and Development of a Humoral Immune Response. Infect.
Immunol., 68(4): 2024-2033.
18. Mattoo S., Amy K., Foreman-Wykert, Cotter A.P., Miller
J.F. (2001). Mecanisms of Bordetella bronchiseptica
pathogenesis. Frontiers in Bioscience, 6, e168-e186.
19. Mattoo S., Cherry J. D. (2005) Molecular Pathogenesis,
Epidemiology and Clinical Manifestations of Respiratory
Infections Due to Bordetella pertussis to Other Bordetella
subspecies: Clin. Microbiol. Rev., 18(2): 326-382.
20. Parton R., (1999) Review of the Biology of Bordetella
pertussis. Biologicals, 27: 71-76.
21. Quinn P.J., Carter M.E., Markey B., Carter G.R. (1994).
Clinical Vetereinary Microbiology. Wolfe Publishing Spain by
Grafos, S. A., Arte Popel, p.
22. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București, p. 250; 258-259.
23. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Bacteriologie
Veterinară Specială, Editura Academic Pres, Cluj-Napoca, p.
226-230.
24. Sebaihia M., Preston D.J., Maskell H., Kuzmiak T.D., et
al., (2006). Comparison of the genome sequence of the poultry
pathogen Bordetella avium with those of Bordetella
bronchiseptica, B. pertussis and B. paraperussis reveals
extensive diversity in surface structure associated with host
interaction. J. Bacteriol., 188(16): 6002-6015.
25. Vandamme P., Hommez J., Vancanneyt M., Monsieurs
M., Hoste B., et al., (1995) Bordetella hinzii sp. nov., isolated
from poultry and human. Int. J. Syst. Evol. Bacteriol., 45(1): 37-
45.
26. Woolfrey B.F., Moody J.A. (1991). Human infections
associated with Bordetella bronchiseptica. Clin. Microbiol.
Rev., 4: 243-255.
 Familia FRANCISELLACEAE | 181

Cap.21. Familia FRANCISELLACEAE

Familia cuprinde un singur gen: Francisella, cu mai multe specii, dintre care mai
cunoscute sunt F. tularensis, F. philomiragia și Francisella hispaniensis. Sunt patogeni
intracelulari, capabili să producă la gazdele foarte sensibile infecții fulminante, iar la cele
moderat sensibile infecții cronice granulomatoase (Sjostedt, 2005a); (Sjostedt, 2005b) .

21.1. Genul Francisella

A fost descris de către (Dorofeev, 1947). Taxonomia speciile recunoscute în 2011
este următoarea: linia F. tularensis cu 4 subspecii (ssp. tularensis, ssp. holartica, ssp.
mediasiatica și ssp. novicida); linia F. philomiragia cu 2 specii (F. philomiragia, F.
noatunenis, cu 2 subspecii: ssp. noatunenis și ssp. orientalis) și F. hispaniensis
neîncadrată în linii (Colquhoun et al., 2011); [31].

21.1.1. Francisella tularensis

Ecologie. Animalele sălbatice constituie rezervoare naturale ale infecţiei, în special

şobolanii, iepurii, castorii, “muskrats” (Fiber zibethicus), veveriţele, oposumul, sconcsul,
căprioarele şi vulpile. Franciselele, cel mai adesea, se transmit prin mai multe specii de
artropode, incluzând ţânţari şi căpuşe (rezervoare naturale). În aceste focare naturale,
franciselele pot persista ani de zile, fiind asigurată permanentizarea focarelor de boală.
Rozătoarele și lagomorfele, unele păsări galiforme și căprioarele, par să aibă o importanță
deosebită în ceea ce privește ecologia, fiind considerate gazde rezervor. Tularemia a fost
raportată la mai mult de 250 specii, în care sunt incluse omul, mamifere domestice și
sălbatice, păsări, pești, amfibieni, artropode și protozooare (Mörner, 1992). Infecții naturale cu
F. tularensis au fost raportate la 145 de specii de vertebrate, incluzând specii de
lagomorfe, rozătoare, insectivore, carnivore, ungulate, marsupiale, păsări, amfibieni, pești
și 111 specii de nevertebrate (Olsufjev, 1974).
Rezistenţă/sensibilitate. Celulele izolate de F. tularensis sunt distruse instantaneu
prin fierbere. Germenul se menţine foarte bine la temperaturi scăzute. În fragmente de
splină menţinute în glicerină, la  14oC agentul patogen rămâne viabil timp de 1 an de
zile (Pencea, 1985). Lumina solară directă îi omoară în câteva minute. În apă contaminată sau
182 | Familia FRANCISELLACEAE
pe diferite furaje poate persista de la câteva zile până la mai multe săptămâni. Agenţii
dezinfectanţi sau antiseptici acţionează în funcţie de concentraţie şi timp: alcoolul etilic
40% îi omoară într-un minut; sublimatul 0,1% şi fenolul 4% au acţiune nocivă în 5
minute; clorul, în concentraţia uzuală din apă, îi inactivează în 30 de minute (Pencea, 1985).

Dintre antibiotice streptomicina are o acţiune bacteriostatică şi bactericidă remarcabilă

(Anghelescu, 1988). S-au dovedit active și alte antibiotice gentamicină, kanamicină, tetracicline,

lincomicina, cloramfenicol, chinolone și doxiciclină (Tarnvik et al., 1997).

Morfologie. Dimensiunile sunt reduse, cel mai adesea fiind cuprinse între 0,3–
0,8/0,5 m (Malkova et al., 1986). Sunt descrise şi forme mai mici, care pot trece prin filtrele
uzuale bacteriologice. Este un germen strict aerob, imobil, nesporulat, în jurul corpilor
bacterieni se evidenţiază uneori, un halo clar necolorabil, care reprezintă prezenţa unei
capsule. Se colorează Gram negativ, deşi fixează slab coloranţii uzuali de anilină. Pentru
frotiurile din organe se recomandă coloraţia Giemsa sau imunofluorescenţa directă sau
indirectă (Pencea 1985).
Cultivare. Franciselele cresc numai pe medii speciale: medii cu ou (mediul
McCoy), cu cisteină (mediul Francis), mediul de digestie peptică (mediul Condrea) sau
agar șocolat (Berdal et al., 1977). Este un germen strict aerob, ce se dezvoltă la temperatura
optimă de 37oC. Timpul de dezvoltare pe mediile de cultură este de 2–3 zile. Pe medii
lichide nu creşte decât în condiţii excepţionale. Pe mediile solide formează colonii mici,
inițial transparente, apoi capătă culoare gri (Malkova et al., 1986), fiind însă descrise mai multe
tipuri culturale. Se cultivă şi pe oul embrionat de găină (Malkova et al., 1986).
Proprietăţi biochimice. F. tularensis se caracterizează printr-o activitate redusă
(Malkova et al., 1986). Poate fermenta unii carbohidraţi sau alcooli, dar niciodată cu producere
de gaz. Este catalazo–pozitivă şi produce H2S pe mediile cu cisteină, nu produce indol.
În general se constată alcalinizarea mediilor pe care se cultivă (Pencea, 1986).
Structură antigenică. Posedă antigene somatice “O”, capsulare şi Vi. Unele
antigene sunt comune cu brucelele şi yersiniile. La om şi la unele specii de animale
infecţia induce instalarea unei stări de hipersensibilitate de tip întârziat. Anticorpii produși
după infecție persistă ani de zile (Pearson, 2005).
Patogeneză. Franciselele pătrund în organism prin ingestie, inhalare sau
transcutanat (înțepături, mușcături). După pătrundere se multiplică local și diseminează
 Familia FRANCISELLACEAE | 183
invadând endoteliul vascular, realizând bacteriemie. Sunt ușor fagocitate, însă
supraviețuiesc și se multiplică intracelular (Fortier et al., 1994). Patogenitatea se manifestă
îndeosebi prin virulenţă, dar intervin şi endotoxine cu efect neurotoxic şi necrozant pentru
pereţii vaselor, cu producerea de tromboze și focare necrotice în ficat, splină, limfonoduri,
plămâni și chiar în măduva osoasă. Tularemia se transmite prin contact direct cu
animalele infectate, prin apa ori alimente contaminate sau prin vectori (insecte
înțepătoare, mușcătoare, îndeosebi căpușe). Transmisia aeriană are loc mai ales în timpul
prelucrării produselor agricole. Boala evoluează epidemic (om și animale), manifestările
clinice depinzând de rezervorul implicat și mijloacele de transmitere.
Infecţia naturală. Boala poartă denumirea de franciseloză (tularemie) şi este
întâlnită la om și numeroase specii de animale (sălbatice şi domestice). Este menționat
faptul că animalele dezvoltă rareori leziuni similare cu cele observate la om (William, 2008).
La animale. În ordinea descrescătoare a sensibilității îmbolnăviri au fost descrise
la oaie, capră, găină, cal, vacă şi porc. La animalele foarte susceptibile boala evoluează
totdeauna sub forma unei septicemii cu sfârșit letal. La ovine, boala este mai bine
conturată și se manifestă prin tulburări generale, nervoase (pareze şi paralizii), hipertrofii
ale limfonodulilor, avorturi (OʹTolle et al., 2008). La câini, boala evoluează cu letargie, anorexie
și febră, mai ales la exemplarele de vânătoare care prind și consumă diverse specii de
rozătoare (lemingi) (Nordstogaet al., 2014). La pisici semnele clinice variază de la ușoare infecții
cronice localizate la forme acute letale (Pennisi et al., 2013). La mustelidae poate să evolueze
fără leziunile patologice care ar putea sugera tularemia (Origgi et al., 2013). La macaci (Macaca
mulatta) evoluează cu febră, letargie și o adenopatie mezenterică pronunțată (Sammak et al.,

2013). La iepuri se constată frecvent septicemie și moarte, iar lezional cu abcese ale
limfonodurilor (Gyuranecz et al., 2010); (Rijks et al., 2013); (Rossow et al., 2014). La alte rozătoare, cel mai
sensibil este şoarecele, constituind un important rezervor de germeni (1 ml broiaj de
splină provenind de la un animal mort de tularemie, conţine 1012 doze mortale pentru
şoarece); șobolanul este mai rezistent. La alte specii boala evoluează cu simptome puţin
caracteristice, însă morfopatologic se întâlnesc focare necrotice sau purulente în diferite
organe, mai ales în splină şi limfonoduri (La Regina et al., 1986).
La om F. tularensis este un agent zoonotic și un candidat redutabil pentru
bioterorism/război biologic, fiind cel mai important membru al genului din punct de
184 | Familia FRANCISELLACEAE
vedere al impactului uman. Omul este receptiv şi poate contracta boala pe toate căile,
chiar şi prin simpla atingere a cadavrelor animalelor moarte de tularemie (Fujita et al., 2013).

Din acest motiv tularemia este considerată ca o antropozoonoză gravă, fiind întâlnită mai
frecvent la vânători, măcelari, tăbăcari sau alte persoane care se ocupă de creşterea
animalelor. Tabloul clinic și severitatea simptomatologică variază în funcție de calea de
infecție și virulența tulpinii. Perioada de incubație este de obicei 3-6 zile, dar poate varia
de la 1 la 14 zile. Debutul este brusc, iar simptomele sunt variate în funcție de calea de
pătrundere în organism, organele/țesuturile afectate. Sunt descrise următoarele forme
clinice: glandulară, oculo-glandulară, oro-faringiană, pulmonară și tifoidă. Simptomele
generale includ febră, oboseală extremă, tulburări digestive, respiratorii, ulcerații
cutanate, tumefierea și ulcerarea limfonodurilor, febră, cefalee, frisoane și epuizare (William,
2008); (Potz-Biedermann et al., 2011). Pe lângă aceste forme, au fost descrise endocardite (Salit et al., 2013)
și osteomielite (Yuen et al., 2011), ca urmare a contactului cu animale de companie contaminate.
Diagnostic. Se vor expedia laboratoarelor cadavre de animale mici sau porţiuni de
ficat, splină şi limfonoduli. Probele pot fi congelate (Pittman et al., 1977). De la animalele în
viaţă pot fi trimise şi probe de sânge pentru examene serologice. Se efectuează examen
microscopic direct pentru evidențierea în frotiuri colorate prin metoda Gram sau Giemsa,
cât și prin fluorescență directă cu anticorpi fluorescenți; însămânţări pe mediile speciale
McCoy, Francis sau Condrea, îmbogăţite cu sânge, ținând cont de faptul că apariția
coloniilor se formează în 2-4 zile (aspect de picături de rouă, cu o zonă verzuie în jur);
tehnici imunologice pentru depistarea anticorpilor (aglutinare, ELISA); infecție
experimentală pe șoareci sau cobai; examen alergic (practicat mai mult la om), folosind
ca produs revelator tularina; tehnici PCR care permit identificarea tulpinilor la nivelul de
gen și diferențierea la nivel de specie (Forsman et al., 1994). În toate cazurile se vor lua măsuri
severe de protecţia muncii, nivel 2-3 de biosecuritate, în funcție de materialele examinate
și metodele de lucru.

21.2. Bibliografie
1. Anghelescu M. (1988). Ghid practic de antibioterapie. 3. Colquhoun D.J., Duodu S. (2011). Francisella infections in
Editura Medicală, Bucureşti. farmed and wild aquatic organisms. Veterinary Research, 42:47.
2. Berdal B.P., Soderlund E. (1977). Cultivation and isolation http://www.veterinaryresearch.org/content /42/1/47.
of Francisella tularensis on selective chocolate agar, as used 4. Dorofeev K.A. (1947). Classification of the causative agent
routinely for the isolation of gonoccocci. Acta Pathol Microbiol of tularemia. Symposium Research Works Institute Epidemiology
Scand B.; 85B(1):108-109. and Microbiology Chita, 1, 170-180.

5. Forsman M., Sandstrom G., Sjostedt A. (1994). Analysis of
16s ribosomal DNA sequences of Francisella strains and
utilization for determination of the phylogeny of the genus and for
identification of strains by PCR. IJSEM,, vol. 44, no. 1, p. 38-46.
http://ijs.sgmjournals.org/content/44/1/38.full.pdf?origin=public
ation_detail.
6. Fortier A.H., Green S.J., Polisinelli T., et al., (1994). Life and
death of an intracellular pathogen: Francisella tularensis and the
macrophage. Immunol. Ser., 60: 349-361.
7. Fujita O., Hotta A., Uda A., Yamamoto Y., Fujita H., Shinya
F., Asano S., Morikawa S., Tanabayashi K., Yamada A. (2013).
Identification of the source of Francisella tularensis infection by
multiple-locus variable-number tandem repeat analysis. Jpn J
Infect Dis.; 66(6):543-5.
8. Gyuranecz M., Szeredi L., Makrai L., Fodor L., Meszaros
A.R., Szepe B., Fuleki M., Erdelyi K. (2010). Tularemia of
European Brown Hare (Lepus europaeus): a pathological,
histopathological, and immunohistochemical study. Vet Pathol.;
47(5): 958-63.
9. Hood A.M. (1977). Virulence factors of Francisella
tularensis. J. Hyg. 79: 47–60.
10. La Regina M., Lonigro J., Wallace M. (1986). Francisella
tularensis infection in captive, wild caught prairie dogs. Lab Anim
Sci.; 36(2):178-80.
11. Malkova D., Blazek K., Danielova V., Holubova J.,
Lavickova M., Marhoul Z., Schramlova J. (1986). Some
diagnostic, biologic and morphologic characteristics of
Francisella tularensis strains isolated from the ticks Ixodes
ricinus (L.) in the Prague agglomeration. Folia Parasitol (Praha).;
33(1):87-95.
12. Morner T. (1992). The ecology of tularemia. Rev. Sci. Tech.
Off. Int. Epiz.,11(4): 1123-1130.
13. Nordstoga A., Handeland K., Johansen T.B., Iversen L.,
Gavier-Widen D., Mattsson R., Wik-Larssen K., Afset J.E.,
Naeverdal R., Lund A. (2014). Tularaemia in Norwegian dogs.
Vet Microbiol. pii: S0378-1135(14) 00323-X.
14. Olsufjev N.G. (1974). Tularemia. WHO Inter-regional
Trevelling Seminar on Natural Foci of Zoonoses. Moscow, p. 28.
15. Origgi F.C., Wu N., Pilo P. (2013). Francisella tularensis
infection in a stone marten (Martes foina) without classic
pathological lesions consistent with tularemia. J Vet Diagn
Invest.; 25(4):519-21.
16. OʹTolle D., Williams S.E., Woods W.L., Mills K., Boerger-
Fields A., Jaeger P., Edwards H.W., Christensen D., Marlatt W.,
(2008) Tularemia in Range Sheep: An Overlooked Syndrome ? J.
Vet. Diag. Invest., 20(4): 508-513.
17. Pearson A., (2005) Tularemia: în Zoonoze (editori: S. R.
Palmer, L. Soulsby, D. I.H. Simpson), Editura Științelor Medicale
(traducere), București, p. 251-262.
18. Pencea I. (1985) Genul Francisella: în Bacteriologie
Medicală (sub redacția Bîlbîie V. și Pozsgi N.). Editura Medicală,
București, vol. II, p. 183-190.
Familia FRANCISELLACEAE | 185
19. Pennisi M.G., Egberink H., Hartmann K., Lloret A., Addie
D., Belak S., Boucraut-Baralon C., Frymus T., Gruffydd-Jones T.,
Hosie M.J., Lutz H., Marsilio F., Mostl K., Radford A.D., Thiry
E., Truyen U., Horzinek M.C. (2013). Yersinia pestis infection in
cats: ABCD guidelines on prevention and management. J Feline
Med Surg.; 15(7): 582-4.
20. Pittman B., Shaw E.B. Jr., Cherry W.B. (1977). Isolation of
Francisella tularensis from infected frozen human blood. J Clin
Microbiol.; 5(6):621-4.
21. Potz-Biedermann C., Schwendemann L., Schroppel K.,
Sonnichsen K., Schmidt D., Schaller M. (2011). Ulceroglandular
tularemia. J Dtsch Dermatol Ges.; 9(10):806-8.
22. Rijks J.M., Kik M., Koene M.G., Engelsma M.Y., van Tulden
P., Montizaan M.G., Oomen T., Spierenburg M.A., Ijzer J., van
der Giessen J.W., Grone A., Roest H.J. (2013). Tularaemia in a
brown hare (Lepus europaeus) in 2013: first case in the
Netherlands in 60 years. Euro Surveill.; 18(49). pii: 20655.
23. Rossow H., Sissonen S., Koskela K.A., Kinnunen P.M.,
Hemmila H., Niemimaa J., Huitu O., Kuusi M., Vapalahti O.,
Henttonen H., Nikkari S. (2014). Detection of Francisella
tularensis in voles in Finland. Vector Borne Zoonotic Dis.;
14(3):193-8.
24. Salit I.E., Liles W.C., Smith C. (2013). Tularemia
endocarditis from domestic pet exposure. Am J Med.; 126(10):e1.
25. Sammak RL, Rejmanek DD, Roth TM, Christe K.L.,
Chomel B.B., Foley J.E. (2013). Investigation of tularemia
outbreak after natural infection of outdoor-housed rhesus
macaques (Macaca mulatta) with Francisella tularensis. Comp
Med. 2013 Apr; 63(2): 183-90.
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3625059/
26. Sjostedt A.B. (2005a). Family III. Francisellaceae fam. nov.
In: Brenner D.J., Krieg N.R., Staley J.T., Garrity G. M. (editors),
Bergey's Manual of Systematic Bacteriology, second edition, vol.
2 (The Proteobacteria), part B (The Gammaproteobacteria),
Springer, New York, 2005, pp. 199-200.
27. Sjostedt A.B. (2005b). Genus I. Francisella Dorofeev 1947.
Bergey's Manual of Systematic Bacteriology. 2 (The
Proteobacteria), part B (The Gammaproteobacteria) (2nd ed.).
New York: Springer. pp. 200–210.
28. Tarnvik A., Sandstrom G., Sjostedt A. (1997). Infrequent
manifestations of tularaemia in Sweden. Scand. J. Infect. Dis. 29:
443–446.
29. William F. Vincent (editor). (2008). Francisella tularensis.
Quest Diagnostics Infectious Disease Update. Volume 15, No. 9.
30. Yuen J.C., Malotky M.V. (2011). Francisella tularensis
osteomyelitis of the hand following a cat bite: a case of clinical
suspicion. Plast Reconstr Surg.; 128(1): 37e-9e.
31. *** Fracisella tularensis: (LPSN -
http://www.bacterio.net/francisella.html
186 | Familia DESULFOVIBRIONACEAE

Cap.22. Familia DESULFOVIBRIONACEAE

Familia a fost creată în anul 2006. Genurile aparținătoare acestei familii sunt
următoarele: Desulfovibrio (genul tip) (Kuever et al., 2005), Bilophila (Baron et al., 1989), Lawsonia
(McOrist et al., 1995) etc. Majoritatea reprezentanților acestei familii sunt germeni mezofili sau
moderat termofili (cu dezvoltare optimă între 50-60oC).

22.1. Genul Lawsonia

A fost creat în 1995 şi include o singură specie şi anume Lawsonia intracelularis,
cunoscută și sub denumirea de “Campylobacter - like organism” sau “Ileal symbiont
intracellularis”. Denumirea a fost dată în onoarea lui Lawson G. H. K., descoperitorul
bacteriei respective (McOrist et al., 1995).

22.1.1. Lawsonia intracelularis

Ecologie. A fost izolată de la o multitudine de specii animale: porci (Jones et al., 1993),

hamsteri, cai, cerbi, struți, hamsteri etc (Cooper et al., 1997); (Kuever et al., 2005); (Fiskett, 2011) . În anii
mai recenți sunt raportate cazuri mai frecvente la mânji (Frank et al., 1998); (Vannucci et Gebhart, 2014);
(Page et al., 2014). Aceste bacterii au fost identificate și la șobolan, maimuță Rhesus, cobai,
câine, vulpe și emu (Garrity et al., 2005). Animale seroprevalente există și în rândul populației
de mistreți (Yeh, 2014).
Rezistență/sensibilitate. În baza unor antibiograme efectuate după o tehnică
specială pe culturi celulare, s-a stabilit că următoarele antibiotice au efect inhibitor asupra
lawsoniilor: eritromicina, difloxacina, clortetraciclina, virginamicina, penicilina G,
ampicilina şi altele (McOrist et al., 1995, 1997); (Cooper 1997A, 1997B); pentru tratament antibioticele
trebuie să aibă o bună penetrare intracelulară (Page et al., 2014).
Morfologie. Germenul are aspect de bacil de formă curbată sau S, uneori drept, cu
dimensiuni de 1,5-2/0,3-0,5 m, Gram negativ, necapsulat, nesporulat, are un singur
flagel polar care este responsabil de mobilitate extracelulară și evadarea din enterocitele
infectate (Lawson et Gebhart, 2000); (Vannucci et Gebhart, 2014). Evidenţierea se face mai bine prin
coloraţia Ziehl-Neelsen modificată şi prin impregnare argentică după tehnica Gimenez,
cât și histopatologic prin coloraţia Warthin-Starry.
 Familia DESULFOVIBRIONACEAE | 187
Cultivare. L. intracellularis nu se dezvoltă pe medii inerte. Se multiplică numai în
citoplasma celulelor infectate, fiind un parazit obligatoriu (Rowland et al., 1974); (Jones et al., 1993);

(McOrist et al., 1995). În condiţii experimentale se cultivă pe enterocite de şobolan (Lawson et al.,

1993), enterocite de porc (McOrist et al., 1995) sau fibroblaste de șoarece (Vannucci et al., 2014).

Multiplicarea se face prin diviziune binară. În celulele parazitate bacteriile sunt localizate
în “citoplasma apicală“ pe marginea în perie a enterocitelor. Monostratul de celule se ţine
la 37oC şi o atmosferă ce conţine 83,2% azot, 8,8% CO2 și 8% O2 (Lawson et al., 1993).

Invazivitatea în culturile celulare sporeşte în prezenţa peptidului ARG-GLY-ASP.

Bacteria nu produce efect citopatic, nici chiar în celulele intens infectate.
Antigenitate. Agenţii intracelulari găsiţi în leziuni la diferite specii de animale au
antigenitate similară. Mai mult tulpinile izolate de la porc, dihor alb, hamster, căprioară
şi struţ, s-au dovedit a fi identice din punct de vedere antigenic. Răspunsul imun al
porcilor infectaţi este considerat în general slab. Anticorpii detectaţi pot fi de tip IgG, IgA
şi IgM, dar titrul lor este scăzut şi de scurtă durată. La animalele cu leziuni severe se
depistează titruri mai mari de anticorpi, iar la cele purtătoare şi fără leziuni avansate, titrul
anticorpilor este scăzut. Prin analiza western blot SDS PAGE, s-a evidențiat o proteină
de  72 kDa denumită LatA (Lawsonia autotransporter protein A), care s-a dovedit a fi
puternic imunoreactivă și ar putea fi utilizată ca reagent pentru diagnosticul serologic
(Watson et al., 2011).

Patogeneză. Germenul provoacă o proliferarea a enterocitelor, ceea ce determină o

îngroșare a mucoase intestinale (Vannucci et al., 2014). Dovada patogenităţii L. intracelularis a
putut fi făcută în urma infecţiilor experimentale. Se apreciază că în condiții naturale boala
se produce numai în cazul în care, în intestin, sunt prezente și alte bacterii care favorizeză
colonizarea şi patogenitatea (Răpuntean et al., 1997). S-a demonstrat că administrarea, pe cale
orală, a suşei 916/91 de L. intracellularis cu un amestec de Bacterioides vulgatus (suşa
01) şi E. coli (suşa 102/81), tulpini ce nu sunt patogene pentru porc, au produs leziuni
severe de enterită proliferativă la porcii gnotobiotici (McOrist, 1993); (McOrist et al., 1996, 1989). Sușa
respectivă administrată singură, nu reproduce boala. Până în prezent nu există dovezi
referitoare la afectarea omului, însă trebuie avut în vedere riscul pe care îl pot prezenta
unele animale de companie, cum sunt hamsterii.
188 | Familia DESULFOVIBRIONACEAE
Infecţia naturală. L. intracelularis determină enteropatia proliferativă, boală ce a
fost descrisă mai întâi la porc (Knittel, 1996) (Moore et al., 1996), ulterior fiind descrisă și la alte
specii: cal (Williams et al., 1996); (Page, et al., 2014), cervidee (Drolet et al., 1996), câine (Husnik et al., 2003), emu
(Dromaius novaehollandiae) (Lemarchand et al., 1977), cobai, dihor alb, hamster, iepure (Hotchkiss
et al., 1996), oaie, şobolan, vulpe albastră etc. Izolarea a fost pozitivă și din ferme comerciale
de curcani, prezența lor fiind corelată cu producerea unor enterite severe (Moura-Alvarez et al.,

2014). La porc, boala a fost descrisă pentru prima dată, sub numele de “enterita
proliferativă a porcului” şi a fost recunoscută ca o patologie specifică la începutul anului
1970. Boala evoluează cu caracter endemic, cu forme acute sau cronice, având ca
principale manifestări clinice tulburările digestive traduse prin diaree, ca urmare a
instalării leziunilor proliferative ale mucoasei intestinale. Sunt mai frecvent afectați
purceii, la vârste cuprinse între 6 şi 20 de săptămâni, dar pot fi afectate și alte grupe de
vârstă (Chang et al., 1997). Exprimarea clinică a bolii este variabilă, de la forme discrete până
la forme grave. La cabaline, L. intracellularis induce enteropatia proliferativă, care
obișnuit afectează mânjii înțărcați și tineretul de 3-7 luni (Frank et al., 1998) (Vannucci, 2014).

Simptomatologia nespecifică include letargie, febră, anorexie, edem periferic, scădere în

greutate, colici și diaree (Williams et al., 1996).
Diagnostic. L. intracelularis poate fi detectată antemortem la porcii cu enterită
proliferativă folosind metodele diagnosticului molecular. Tehnica “dot blot” utilizează o
sondă de ADN, marcată cu digoxigenină, este specifică şi permite detectarea 107
bacterii/gram fecale. Metoda PCR este o tehnică mult mai sensibilă şi specifică (Jones et al.,
1993); (McOrist et al., 2003); (Pusterla et al., 2008). Post mortem boala poate fi diagnosticată, la toate
speciile de animale, prin examen histopatologic, imunofluorescenţă și multiplex PCR
(Cooper et al., 1997b). Imunofluorescența și tehnicile PCR, nu sunt afectate de gradul de autoliză
a mucoasei intestinale.

22.2. Bibliografie
1. Baron E.J., Summanen P., Downes J., Roberts M.C., Wexler 3. Cooper D.M., Swanson D.L., Barns S.M., Gebhart C.J.
H., Finegold S.M. (1989). Bilophila wadsworthia, gen. nov. and (1997A). Comparison of the 16 S ribosomal DND sequence from
sp. nov., a unique gram - negative anaerobic rod recovered from the intracellular agents of proliferative enteritis in a hamster,
appendicitis specimens and human faeces. J. Gen. Microbiol., horse, deer and ostrich with the sequence of a porcine isolate of
135, 3405-3411. Lawsonia intracellularis. Inter. J. Sistem. Bacteriol., 47, 635-639.
2. Chang W.L., Wu C.F., Kao M.Y., Pan M.J. (1997). 4. Cooper D.M., Swanson D.L., Gebhart C.J. (1997B).
Prelevance of Lawsonia intracellularis in swine herds in Taiwan. Diagnosis of proliferative enteritis in frozen-fixed, paraffin-
Vet. Rec., 26, 103-104. embedded specific multiplex PCR assay. Vet. Microbiol., 54, 1,
47-62.

5. Drolet R., Larochelle D., Gebhart C.J. (1996). Proliferative
enteritis associated with Lawsonia intracellularis (Ileal Symbiont
Intracellularis) in white tailed deer. J. Vet. Diag. Investig., 8, 2,
250-253.
6. Fiskett M. A.R. (2011). Lawsonia intracellularis Infection in
Hamsters (Mesocricetus auratus). J. Exot. Pet Anim., 20(4): 277-
283.
7. Frank N., Fishman C.E., Gebhart C.J., Levy M. (1998).
Lawsonia intracellularis proliferative enteropathy in a wealing
foal. Equine Vet. J., 30: 549-552.
8. Garrity G.M. (2005). Bergey's manual of systematic
bacteriology. 2. Auflage. Springer, New York, 2005, Volume 2:
The Proteobacteria, Part B: The Gammaproteobacteria.
9. Garrity G.M., Bell J.A., Lilburn T. (2005). Garrity (Editors),
Bergey’s Manual of Systematic Bacteriology, 2nd Edition,
Volume 2 (The Proteobacteria), Part C (The Alpha-, Beta-, Delta,
and Epsilonproteobacteria), Springer, New York, p. 943.
10. Hotchkiss C.E., Shames B., Perkins S.E., Fox J.G. (1996).
Proliferative enteropathy of rabbit, the intracellular
Campylobacter-like organism is closely to Lawsonia
intracellularis. Labor. Anim. Scien., 46, 6, 623-627.
11. Husník R., Klimes J., Tomanova K., Smola J., Halouzka R.,
Tichy F., Brázdil J., (2003) Lawsonia intracellularis in a dog with
inflamatory bowel disease. Med. Vet. – Czech., 48(5): 141-145.
12. Jones G.F., Ward G.E., Murtaugh M.P., Lin G., Gebhart C.J.,
(1993). Enhanced detection of intracellular organism of swine
proliferative enteritis, ileal symbiont intracellularis in feces by
polymerase chai reaction. J. Clin. Microbiol., 31: 2611-2615.
13. Knittel P.J. (1996). United States isolates of Lawsonia
intracellularis from porcine proliferative enteropathy resamble
European isolates. Swine Health and Production, 4, 3, 119-122.
14. Kuever J., Rainey F.A., Widdel F. (2005). Family I.
Desulfovibrionaceae fam. nov. In: Bergey's Manual of Systematic
Bacteriology, Vol. 2: The Proteobacteria, Part C.
15. Lawson G. H., McOrist S., Jasni S., Mackie R. A. (1993).
Intracellular bacteria of porcine proliferative enteropathy:
cultivation and maintenance in vitro. J. Clin. Microbiol., 31:
1136-1142.
16. Lawson G.H.K., McOrist S., Rowland A.C., McCartney E.,
Roberts L. (1988). Serological diagnosis of the porcine
proliferative enteropathies: implications for aetiology and
epidemiology. Vet. Rec., 122, 554-557.
17. Lawson G.H.K., Gebhart C.J., (2000) Proliferative
enteropathy. J. Comp. Med., 122(2-3): 77-100
18. Lemarchand T.X., Tully T.N., Shame S.M., Duncan D.E.
(1977). Intracellular Campylobacter-like organism associated
with rectal prolapse and proliferative enteroproctitis in emus
(Dromaius novaehollandise). Vet. Pathol., 34, 2, 152-156.
19. McOrist S. (1993). Reproduction of porcine proliferative
enteropathy with pure culture of ileal Symbiont Intracellularis.
Infec. Immunit., 61, 42-86-4292.
20. McOrist S., Gebhart C.J., Boid R., Barns R., Barns S.M.
(1995). Caracterization of Lawsonia intracellularis gen, sp. novo,
Familia DESULFOVIBRIONACEAE | 189
the obligately intracellular bacterium of porcine proliferative
enteropathy. Internat. J. System. Bacteriol., 45, 4, 820-825.
21. McOrist S., Lawson G.H.K. (1989). Reproduction of
proliferative enteritis in gnotobiotics pigs. Res. Vet. Sci., 46, 27-
33.
22. McOrist S., Mackie R.A., Lawson G.H.K., Smith D.G.E.
(1997). In vitro interaction of Lawsonia intracellularis with
cultured enterocytes. Vet. Microbiol., 54, 3-4, 385-392.
23. McOrist S., Roberts L. et al., (1996). Developed and
resolving lesions in porcine proliferative enteropathy: possible
pathogenic mechanisms. J. Comp. Path., 115, 35-45.
24. McOrist S., Keller L., McOrist A.L., (2003) Search for
Lawsonia intracellularis and Biophilla wadsworthia in
malabsortion-diseased chickens. Can. J. Vet. Res., 67(3): 232-
234.
25. Moore G.M., Shryock T.R. (1996). Lawsonia intracellularis
and swine enteric disease. Compendium on Containing Educatin
for the Practicing Veterinarian, 18, 1, 11.
26. Moura-Alvarez J., Nunez LF, Astolfi-Ferreira C.S., Knobl
T., Chacon J.L., Moreno A.M., Jones R.C., Ferreira A.J. (2014).
Detection of enteric pathogens in Turkey flocks affected with
severe enteritis, in Brazil. Trop Anim Health Prod.; 46(6):1051-8.
doi: 10.1007/ s11250-014-0612-7.
27. Page A.E., Slovis N.M., Horohov D.W. (2014). Lawsonia
intracellularis and equine proliferative enteropathy. Vet Clin
North Am Equine Pract. 2014 Oct 7. pii: S0749-0739 (14) 00059-
5.
28. Pusteria N., Mapes S., Rejmanek D., Gebhart C., (2008)
Detection of Lawsonia intracellularis by real-time PCR in the
free-living animals from equine farms with documented
occurance of equine proliferative enteropathy. J. Wildl. Dis.,
44(4): 992-998.
29. Răpuntean Gh. (1997). Lawsonia intracellularis: aspecte
epidemiologice, caracterizarea morfologică şi importanaţa
etiopatogenetică în producerea enteritei proliferative a porcului.
Simp. Actual. Patol. Anim. Domest., 23, Cluj-Napoca, 17-24.
30. Rowland A.C., Lawson G.H. (1974). Intestinal adenomatosis
in the pig: immunofluorescent and electron microscopic studies.
Res. Vet. Sci. 17: 323–330.
31. Vannucci F.A., Gebhart C.J. (2014). Recent advances in
understanding the pathogenesis of Lawsonia intracellularis
infection. Vet. Pathol., 51(2): 465-477.
32. Watson E., Clark M.E., Alberdi M.P., Inglis F.N., Porter M.,
Imrie L., Mclean K., Manson E.,Lainson A., Smith G.E.D.,
(2011) A Novel Lawsonia intracellularis Autotransporter Protein
I a Prominent Antigen. Clin. Vaccine Immunol., 18(8): 1282-
1287.
33. Williams N.M., Harrison L.K.R., Gerbhart C.J. (1996).
Proliferative enteropathy in a foal caused by Lawsonia
intracellularis-like bacterium. J. of Vet. Diag. Investig., 8, 2, 254-
256.
34. Yeh J.Y. (2014). Seroprevalence of porcine proliferative
enteropathy among wild boars in the Republic of Korea. BMC Vet
Res.; 10:5.
190 | Familia VIBRIONACEAE

Cap.23. Familia VIBRIONACEAE

Microorganismele incluse în această familie (Veron, 1965) au aspectul unor bastonaşe
curbate (în formă de cornişoare) sau drepte, mobile, aerobe şi care îşi au habitatul în ape
marine sau dulcicole, fauna acvatică, jucând un rol important în patologia omului şi a
animalelor. Speciile patogene fac parte din genurile Vibrio, Shewanella şi Listonella. În
timp s-au adăugat noi genuri de ex.: Aliivibrio (Urbanczyk et al., 2007), Enterovibrio (Thompson et al.,
2002), Grimontia (Thompson et al., 2003) și altele.

23.1. Genul Vibrio

Speciile genului au suferit, în permanență, reașezări taxonomice, numărul acestora
variind în jur de 120 [28]. Microbiologia medicală rămâne interesată în cunoaşterea
următorilor vibrioni patogeni sau cu patogenitate condiţionată, potenţial periculoşi pentru
sănătatea omului şi animalelor: Vibrio cholerae grup O:1, cu biotipurile cholerae şi eltor
(Inaba, Ogawa şi Hikojima); Vibrio cholerae non O:1 (NAG); V. metschnikovii. În surse
marine de apă s-au identificat specii halofile: V. parahemoliticus; V. furnisii; V. vulnificus;
V. fluviatilis, V. harvei etc. (Lee et al., 1981); (Brenner et al., 1983); (Austin et al., 2006). Aceste specii sunt
importante pentru producerea de îmbolnăviri la pești (Cabassi et al., 1976) și alte viețuitoare
marine (Diggles et al., 2000).

23.1.1. Vibrionii de grup O:1

Morfologie. Vibrionii au aspect de bastonaşe curbate cu aspect de “cornişoare”, cu

capetele uniform rotunjite, curbura fiind într-un singur plan. Mai rar apar forme în S sau
dublu S. Sunt germeni nesporulaţi şi necapsulaţi, dar foarte mobili. Mobilitatea este
asigurată de un flagel polar. Au dimensiuni cuprinse între 0,3–0,4/1,5–2 m. Se colorează
Gram negativ [27].
Cultivare și caractere culturale. Vibrionii se dezvoltă cu uşurinţă pe medii simple
(apă peptonată, bulion, agar nutritiv, gelatină) în condiţii aerobe, dezvoltându-se excelent
în prezenţa oxigenului. Tolerează pH-ul alcalin până la 9,6, fiind sensibili la acţiunea pH-
lui acid (Farmer et al., 2004). În medii lichide se constată turbiditate intensă, uneori cu formarea
unei pelicule la suprafaţă. În apă peptonată cresc în 6-8 ore, creşterea fiind favorizată de
 Familia VIBRIONACEAE | 191
prezenţa oxigenului și a unui mediu alcalin. În anaerobioză se dezvoltă lent în 6-7 zile.
Pe medii solide se formează colonii de 1-2 mm, netede, convexe, translucide. În agar
semisolid (soft–agar) ce conţine inhibitori pentru alţi germeni ciliaţi, vibrionii se dezvoltă
nestingheriţi, formând colonii de dimensiuni mari (8-12 mm Ø), ce se dezvoltă la
suprafaţa şi în masa agarului (Marica et al., 1991, 1992). Pe mediile solide poate să apară
fenomenul de disociere S-R.
Caractere biochimice. Vibrionii sunt microorganisme chemoorganotrofe, cu
metabolism oxidativ şi fermentativ. Metabolismul carbohidraţilor este strict fermentativ
(fără degajare de gaze: CO2 + H2) şi oxidativ (oxidazo-pozitivi), dezvoltarea fiind
excelentă în prezenţa oxigenului [26].
Antigenitate. Vibrionii posedă antigene “O” somatice, de natură polizaharidică,
termorezistente, care conferă specificitate de grup şi induc în organism formarea
anticorpilor specifici. În baza reacţiilor de aglutinare s-au putut distinge vibrioni de grup
O:1 şi de grup non O:1 (NAG), care nu sunt aglutinaţi de serul specific anti O:1.
Antigenele “H” sunt de natură proteică, termolabile şi sunt comune atât vibrionilor de
grup O:1, cât şi celor de grup non O:1 (NAG). Datorită acestei lipse de specificitate,
antigenele H nu se utilizează în identificarea serologică a vibrionilor (Ciufencu et al., 1985).
Patogeneză. Vibrionii de grup O:1 sunt agenţii etiologici ai holerei la om (holera
asiatică). Ei sunt lipsiţi de capacitate invazivă (nu pătrund în epiteliul intestinal, dar îl
colonizează) [26], rămânând cantonaţi la nivelul mucoasei intestinale. Factorii de virulență
mai includ polizaharide capsulare, lipopolizaharide, siderofori și pilii. Capsula
polizaharidică joacă un rol important în aderență la celulele țintă și protejază vibrionii
împotriva sistemului complement. Lipopolizaharidele le asigură supraviețuirea în
prezența bilei, iar pilii facilitează aderența la celulele epiteliale mucoase. Odată depăşită
bariera gastrică, vibrionii se multiplică până la atingerea unei mase critice şi producerea
unei mari cantităţi de exoenterotoxină (Kaper et al., 1979). Sunt echipaţi cu enzime hidrolitice
capabile să scindeze proteinele, peptidele, până la nivelul aminoacizilor constituenți
(Ciufencu et al., 1985). Perturbările ce se produc sub acţiunea toxinei, sunt atât de grave, încât
valorile cantitative ale electroliţilor din lichidul diareic sunt foarte apropiate de valorile
aceloraşi electroliţi din plasmă, ceea ce atestă grava perturbare funcţională a epiteliului
192 | Familia VIBRIONACEAE
intestinal. În consecinţă boala are o evoluţie deosebit de gravă, cu diaree acută, stare de
şoc şi moarte în maxim 24 de ore (Ciufencu et al., 1985).
Infecția naturală. La om boala poartă denumirea de holeră, boală epidemică,
gravă, ce cauzează mortalitate ridicată ca urmare a unei masive deshidratări. Principalele
manifestări clinice survin în urma consumului de apă sau alimente contaminate (cu fecale)
constau în diaree (aspect caracteristic de ”apă cu orez”) și vomismente care conduc rapid
la deshidratare (McElroy et al., 2009). La animale chiar dacă se produce contaminarea,
majoritatea speciilor nu dezvoltă semne clinice de holeră. Câinii se pot infecta, însă numai
dacă sunt expuși la un număr foarte mare de bacterii, prin hrană sau apă (contaminate cu
dejecții contaminate, umane sau animale). Focare de boală au mai fost raportate la bizoni
și bovine. Majoritatea animalelor infectate nu prezintă semne de boală. În situația în care
boala este exprimată clinic, animalele vor prezenta diaree și vomismente cu caracter apos,
ceea ce conduce rapid la deshidratate și chiar moarte [25].

23.1.2. Vibrionii de grup non O:1 (NAG)

Grupează toate tulpinile de vibrioni cu caractere biochimice asemănătoare sau

identice grupului O:1. Diferenţierea între cele două grupe constă în incapacitatea
vibrionilor non O:1 de a fi aglutinaţi de serul bivalent de grup O:1. Se are în vedere și
riscul pentru sănătatea publică (Mercogliano et al., 2012).
Ecologie. Aceşti vibrioni sunt foarte răspândiţi în natură, fiind izolaţi din ape de
suprafaţă, costale, estuariene, ape de canalizare, de la oameni, ca din intestinul unor
mamifere (porc), păsări (raţe mici şi gâşte), apoi de la peşti, batracieni şi fructe de mare
(Ciufencu et al., 1985); (Răpuntean et al., 1992); (Răpuntean et al., 1994) .

Morfologie şi cultivare. Prezintă caractere morfologice asemănătoare cu vibrionii

holerici de grup O:1. Cultivarea se realizează pe medii de cultură apă peptonată, bulion,
agar nutritiv, gelatină, în condiții aerobe, dezvoltându-se excelent în prezenţa oxigenului;
tolerează pH-ul alcalin până la 9,6 (favorizează dezvoltarea); sunt sensibili la pH acid
(Răpuntean et al., 2005). În medii lichide se constată turbiditate intensă, uneori cu formarea unei
pelicule la suprafaţă; creșterea este mai abundentă la suprafața mediului, în condiţii de
alcalinizare a mediului. Pe medii solide formează colonii a căror mărime și structură
variază în funcție de mediul folosit. Geloza simplă - colonii de 1-2 mm Ø, netede,
 Familia VIBRIONACEAE | 193
convexe, translucide (Marica et al., 1991, 1992). Agar cu sânge - colonii cu aspecte descrise mai
sus; unele specii sunt hemolitice (β-hemoliză). Agar semisolid (soft–agar) cu inhibitori
pentru alţi germeni ciliaţi - colonii de dimensiuni mari, 8-12 mm Ø, se dezvoltă la
suprafaţă şi în masa agarului (Răpuntean et al., 1993). Pe mediile de cultură solide poate să apară:
fenomen de disociere S – R (Marica et al., 1991).
Proprietăți biochimice. Vibrionii sunt microorganisme chemoorganotrofe.
Metabolismul carbohidraţilor este: strict fermentativ (fără degajare de gaze: CO2 + H2);
baterie minimală de zaharuri: glucoză (cu tub pentru captarea gazului), lactoză, manoză,
zaharoză, arabinoză, manită şi inozită. oxidativ (oxidazo-pozitivi); H2S negativ.
Patogeneză. Virulența vibrionilor non O:1 este mai redusă decât cea a vibrionilor
holerici O:1, ei fiind capabili să determine la oameni şi la unele animale îmbolnăviri
endemice (focare), cu caracter limitat. Tulpinile toxigene s-au dovedit capabile să adere
de platoul striat al celulelor epiteliale intestinale.
Infecția naturală. La purcei înţărcaţi s-au descris îmbolnăviri, manifestate clinic
prin tulburări digestive, dominate de diaree acută, cu deshidratare rapidă şi moarte
(Răpuntean et al., 1992, 1994, 1998). La păsări (găini) V. metschnikovii este considerat agentul
etiologic al unei gastroenterite, boală asemănătoare holerei. Trăieşte în intestinul
porumbeilor şi a altor specii de păsări, dar se izolează și din surse de apă, noroi, pești,
shellfish. Germenul este considerat ca potenţial patogen şi pentru om, fiind izolat din
forme benigne de holeră “cholera nostras”, cât şi din sângele unor bolnavi de colecistită
(Ciufencu et al., 1985); (Răducănescu et al., 1986).

Diagnostic. Se examinează probe suspecte: apă, alimente, peşte, fructe de mare,

conţinut intestinal, cadavre de animale mici etc. Prezenţa în frotiuri a unui număr mare
de germeni curbaţi, constituie un indiciu semnificativ pentru diagnostic; la examenul
direct se consatată mobilitate accentuată (Răpuntean et al., 2005). Însămânţarea se practică fie
direct din produsele patologice, fie după conservarea acestora, pe întreaga durată a
transportului, pe mediul Cary-Blair, în apă peptonată alcalină, pentru îmbogăţirea
primară, apoi pe soft-agar cu inhibitori pentru alţi germeni ciliaţi decât vibrionii. Se
urmăreşte aspectul caracteristic al coloniilor de vibrioni.. Prin reacții de aglutinare se face
diferențierea dintre vibrionii O : 1 de cei NON O : 1. Pentru evidențierea capacității
toxigene a tulpinilor izolate se poate efectua testul ansei ligaturate (de iepure, purcel,
194 | Familia VIBRIONACEAE
vițel), inoculări pe culturi de celule, tehnici ELISA
mai practică tehnici ELISA, conglutinare, latexaglutinare. Prin tehnici PCR se pot
diferenția speciile de Vibrio (Sparagano et al., 2002).
23.2. Bibliografie
1. Austin B., Zhang X.H. (2006). Vibrio harvey a semnificant
pathogen of marine vertebrate and invertebrate. Lett. Appl.
Microbiol., 43(2): 119-124.
2. Brenner D.J., Hickman-Brenner F.W., Lee J.V., Steigerwalt
A.G., Fanning G.R., Hollis D.G., Farmer III J.J., Weaver R.E.,
Joseph S.W., Seidler R.J. (1983). Vibrio furnissii (formerly
aerogenic biogroup of Vibrio fluvialis), a new species isolated
from human feces and the environment. J. Clin. Microbiol., 18,
816-824.
3. Cabassi E., Mori L. (1976). Vibrio parahaemolyticus:
aetiological agent of food poisoning. Folia Vet Lat.; 6(4):335-54.
4. Ciufencu C., Năcescu Nadia (1986) Genul Vibrio. În
Bacteriologie Medicală (sub redacția Bîlbîie V. și Pozsgi N.),
Editura Medicală, București, vol. II, p. 358-379.
5. Diggles B.K., Moss G.A., Carson J., Anderson C.D. (2000).
Luminous vibriosis in rock lobster Janus verreauxi (Decapoda:
Palinuridae) phyllosoma larvae associated with infection by
Vibrio harveyi. Dis. Aquat. Organ., 43(2): 127-137.
6. Farmer J.J. III, Janda M.J., Brenner F.W., Cameron D.N.,
Karen M.; in Bergey's Manual of Systematic Bacteriology
Volume 2 "The Proteobacteria" (2004). Don J. Brenner, Noel R.
Krieg, James T. Staley (Volume Editors), and George M. Garrity
(Editor-in-Chief), Genus I. Vibrio, Pacini 1854, pag. 534.
7. Kaper J., Lockman H., Colwell R.R., Joseph S.W. (1979).
Ecology, serology, and enterotoxin production of Vibrio cholerae
in Chesapeake Bay. Appl Environ Microbiol.; 37(1): 91-103.
8. Lee J.V., Shread P., Furniss A.L., Bryant T.N. (1981).
Taxonomy and description of Vibrio fluvialis sp. nov. (synonym
group F vibrios, group EF6). J. Appl. Bacteriol., 50, 73-95.
9. McElroy A., Townsend P.K. (2009). Medical anthropology
in ecological perspective. Boulder, CO: Westview Press, 375.
10. Marica D., Răpuntean Gh., Pop M. (1991). Izolarea unor
tulpini de Vibrio cholerae (non O-1) și Vibrio furnissi de la purcei
cu enterite: semnificația lor pentru patologia, epidemiologia și
igiena mediului. Simp. FMV Timișoara, p. 23-25.
11. Marica D., Rudăreanu N., Răpuntean Gh., Agapie D.,
Lengyel Y. (1992). Analiza relației ecologice dintre unele forme
de eutrofizare a apelor de suprafață și frecvența vibrionilor non
O-1. Simp. FMV Timișoara, p. 83.
12. Mercogliano F., Vitullo M., Tamburro M., Sammarco M.L.,
Grasso G.M., Luzzi I., Ripabelli G. (2012). Vibrio spp. infections
of clinical significance and implication for public health. Ann Ig.;
24(1):85-102.
13. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București, p. 265-266.
14. Răpuntean Gh., Marica D., Groza I., Răpuntean S. (1998).
Semnalarea unor cazuri de enterită la purcei cu Vibrio furnissi.
Simp. Cristian-Sibiu, p. 114-118.
[26]. Pentru decelarea anticorpilor se
15. Răpuntean Gh., Marica D., Pop M., Brudașcă F., Răpuntean
S. (1994). Aspecte epidemiologice rezultate din circulația
tulpinilor enterotoxigene de Vibrio cholerae non O-1 în mediul
natural. Simp. FMV Cluj-Napoca, p. 167-171.
16. Răpuntean Gh., Marica D., Pop M., Manolescu N.,
Rudăreanu Natalia (1993). An Original Soft-agar for Selective
Isolation of Vibrio cholerae and Vibrio furnissi from Waters, Food
and Pathological Materials. Simp. WAVFH, Bangkok, Thailanda,
514-515.
17. Răpuntean Gh., Marica D., Pop M., Rudăreanu N. (1992).
Incriminarea vibrionilor (Vibrio cholerae non O:1) în etiologia
unor enterite ale purceilor. Simpozion Timişoara, 83-84.
18. Răpuntean Gh., Marica D., Pop M., Spânu O. (1994).
Semnalarea primelor cazuri de enterite provocate de Vibrio
furnissi la purceii sugari. Simpozion Zoonoze, Tg. Mureș, p. 223-
224.
19. Răpuntean Gh., Marica D., Pop M., Spânu O., Spânu M.
(1994). Swine as enviromental contaminating factors with
enterotoxigenic Vibrios (Vibrio cholerae non O:1). Proc. the 8-th
Internat. Cong. Anim. Hygen., Minesota, SUA, E/AW-37.
20. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Bacteriologie
veterinară specială. Editura Academic Pres Cluj-Napoca, p. 259-
263.
21. Sparagano O.A., Robertson P. A., Purdom I., McInnes J., Li
Y., Yu D.H., Du Z. J., Xu H.S., Austin B. (2002). PCR and
molecular detection for differentiating Vibrio species. Ann. N. Y.
Acad. Sci., 968: 60-65.
22. Thompson F.L., Hoste B., Thompson C.C., Goris J., Gomez-
Gil B., Huys L., De Vos P., Swings J. (2002). Enterovibrio
norvegicus gen. nov., sp. nov., isolated from the gut of turbot
(Scophthalmus maximus) larvae: a new member of the
family Vibrionaceae. IJSEM., 52, 2015-2022.
23. Thompson F.L., Hoste B., Vandemeulebroecke K., Swings J.
(2003). Reclassification of Vibrio hollisae as Grimontia hollisae
gen. nov., comb. nov. IJSEM, 53, 1615-1617.
24. Urbanczyk H., Ast J.C., Higgins M.J., Carson J., Dunlap P.V.
(2007). Reclassification of Vibrio fischeri, Vibrio logei, Vibrio
salmonicida and Vibrio wodanis as Aliivibrio fischeri gen. nov.,
comb. nov., Aliivibrio logei comb. nov., Aliivibrio salmonicida
comb. nov. and Aliivibrio wodanis comb. nov. IJSEM, 57, 2823-
2829.
25. *** CFSPH (2006). Cholerae. Fast facts.
http://www.cfsph.iastate.edu/FastFacts/pdfs/ cholera_F.pdf.
26. *** WHO, Vibrio cholerae, Guidelines for drinking-water
quality,
http://www.who.int/water_sanitation_health/dwq/admicrob6.pdf.
27. *** Detection of Cholera Toxin:
www.cdc.gov/cholera/pdf/.
28. *** Vibrio. LPSN - http://www.bacterio.net/vibrio.html.
 Familia CARDIOBACTERIACEAE | 195

Cap.24. Familia CARDIOBACTERIACEAE

Familia Cardiobacteriaceae grupează un număr de trei genuri, cu următoarele
specii: Cardiobacterium (C. hominis, C. valvarum), Dichelobacter (D. nodosus) şi
Sutonella (S. indologenes, S. ornithocola). Denumirea provine de la cuvintele greceşti
kardia – inimă şi bakteria – bastonaş.

24.1. Genul Dichelobacter

Denumirea derivă de la cuvântul grecesc dichelos care înseamnă picior bifurcat
(pièd fourchu). Genul include o singură specie Dichelobacter nodosus.

24.1.1. Dichelobacter nodosus

Specia se cunoaşte de mult timp şi a purtat şi alte denumiri de-a lungul timpului:
Bacterioides nodosus, Fusiformis nodosus şi Ristella nodosa.
Habitat. Germenul este un parazit al epidermei interdigitale a ongloanelor
rumegătoarelor și face parte din microbiota normală. Se găseşte în adăposturile umede,
în gunoi, pe păşuni umede/noroioase, în saivane.
Rezistență/sensibilitate. În general, este un germen ce are o rezistenţă scăzută
în mediul exterior, dar poate supravieţui aproximativ 24 zile, în solurile în care sunt
adăpostite animale și la temperaturi de aproximativ 5oC (Cederlof et al., 2013). Este sensibil la
mai multe antibiotice şi chimioterapice (penicilină, tetraciclină, streptomicină, macrolide,
sulfamide, cloramfenicol, nitroimidazol etc.). Pentru a se obţine rezultate în terapie,
tratamentul medicamentos va fi precedat de un tratament chirurgical vizând îndepărtarea
tuturor ţesuturilor necrozate.
Morfologie. D. nodosus este un bacil drept sau uşor curbat, cu dimensiuni de
3–6/1,0–1,7 m, având extremităţile dilatate, ceea ce îi conferă un aspect caracteristic de
măciucă sau halteră. Aceste modificări sunt mai evidente în frotiurile făcute din leziuni
decât în frotiurile din culturi. Este un germen Gram negativ dar uneori se decolorează cu
greutate. După coloraţia cu albastru de metilen (tehnica Löeffler) se evidențiază granulaţii
vizibile. Este nesporulat, necapsulat (unii autori menţionează prezenţa unei capsule
subţiri) şi neciliat. Prezintă fimbrii/pilii, care au aspectul unor filamente lungi şi fine, fiind
196 | Familia CARDIOBACTERIACEAE
dispuse la o extremitate a bacteriei (polar) sau la ambele extremităţi (bipolar) (Mattick et al.,
1984). Pilii de tip IV sunt compuși din subunități monomerice de pilină, ce asigură o
anumită mobilitatea prin alunecare sau mișcări sacadate (Wall et al., 1999); (Mattick et al., 1984); (Han
et al., 2007).

Cultivare. Se realizează cu dificultate, în condiţii de strictă anaerobioză, pe

medii speciale, într-o atmosferă îmbogăţită în 10% CO2 şi 2% hidrogen. Pentru izolare se
recurge la medii puternic gelozate (50 g/L), îmbogăţite cu keratină tripsinizată sau pudră
de onglon de rumegătoare, cu adaos de sânge de cal, sau pe medii lichide pe bază de
peptone şi extract de carne îmbogăţite în arginină şi serină (Cornelia Vintilă, 1979). Pe mediile
solide, cultivat pe suprafaţă, germenul formează colonii nepigmentate, circulare,
bombate, translucide, cu dimensiuni de 2–3 mm ø la 37oC, în 3–5 zile. Nu produce
hemoliză pe medii cu sânge. Sunt descrise colonii de tip B (ceroase), de tip M (mucoase)
şi de tip C (circulare). Au fost concepute și medii selective cu antibiotice (lincomicină
sau trimethoprim) care inhibă flora bacteriană de asociație, dar față de care D. nodosus
este rezistent (Gradin et al.,1977).
Proprietăți biochimice. Nu fermentează glucoza, produce amoniac pornind de
la arginină, asparagină, serină, treonină, şi nu produce pornind de la cisteină, fenilalanină,
citrulină şi ornitină. Decarboxilează ornitina şi produce o fosfatază, hidrolizează
albumina, cazeina, elasina, gelatina şi carnea. Nu hidrolizează amidonul şi esculina, nu
produce urează, dezoxiribonuclează, coagulază, lipază, lecitinază, hialuronidază, nu
produce amoniac din cisteină. Nu produce catalază, oxidază şi nitrat reductază. Produce
H2S, dar este neindoligen. Reduce selenitul (Euzeby, (1991).

Structura antigenică. Prin reacţia de aglutinare cu antigene fimbiale s-au

identificat 9 serogrupe, notate cu literele alfabetului (A–I) (Zhou et al., 2000). În cadrul grupelor
s-au identificat subgrupe clasificate în 16 serovaruri diferite (John et al., 1999). Pilii sunt
puternic imunogeni, îndeosebi cei de tip IV care îndeplinesc rolul de antigene majore
(Mattick, 2002). Încorporați în vaccinuri induc un bun răspuns imun umoral (IgG).
Patogeneză. În condiţii de strictă anaerobioză germenii se multiplică în locuri
în care potenţialul redox este foarte scăzut (traume şi necroze, zone ischemice, invazii
parazitare sau contaminări multiple cu anaerobi facultativi). Fimbriile, care pot fi de
ordinul sutelor, favorizează virulenţa permiţând ataşarea și aderența germenului de
 Familia CARDIOBACTERIACEAE | 197
celulele epiteliale şi progresia bacteriilor în leziuni. Rolul cel mai important în asigurarea
virulenței tulpinilor, este atribuit fimbriilor de tip IV, cu dispunere polară (codificate de
fimA), la care se adaugă o serie de proteaze care exercită o puternică activitate proteolitică
(Billington et al., 1996); (Kennan et al., 2001); (Han et al., 2007); (Han et al., 2008); (Kennan et al., 2011). Mutantele ce nu
conțin fimA sunt avirulente. Fimbriile polare de tip IV contribuie la formarea de biofilme,
sunt receptori pentru bacteriofagi și contribuie la secreția proteinelor extracelulare (Kortt et
al., 1994).

Proteazele suşelor virulente sunt active pe cazeină, colagen, elastină, fibrinogen,

gelatină, hemoglobină şi keratină. Tulpinile virulente sintezează mai multe proteaze
extracelulare, fiind descrise 4 serii de proteaze acide şi termostabile (notate AprV1 la
AprV4) şi o protează bazică (BprV) (Kortt et al., 1994). Rolul cel mai important este atribuit
proteazei AprV2. Tulpinile slab virulente secretă 5 proteaze termolabile (notate B1, B2,
B3, B4, B5) şi o protează bazică (BprB). Severitatea leziunilor se corelează cu capacitatea
tulpinilor de a produce proteaze termostabile, aspect demonstrat în infecții experimentale
pe oi Merinos (Depiazzi et al., 1998). Aceste proteaze sunt implicate în geneza leziunilor:
keratinaza descompune keratina (constituent major al ongloanelor), elastaza acționează
asupra elastinei (constituent major al ligamentelor) şi gelatinaza hidrolizează gelatina
(constituent major al ţesutului conjunctiv). Acelaşi tip de tulpini produc o polizaharază,
activă pe complexele polizaharidice prezente în cartilagii şi ţesutul conjunctiv. De
asemenea produc amine toxice (ptomaine) care favorizează difuziunea, şi putresceina
responsabilă de mirosul caracteristic al leziunilor (Gauthier, 2004).
Infecţia naturală. Boala este denumită pododermatita infecţioasă (piétin/foot
rot), boală întâlnită mai frecvent la ovine, caprine dar şi la taurine, suine şi alte specii de
animale biongulate, domestice sau sălbatice. Clinic se constată şchiopături de diferite
grade, ca o consecinţă a leziunilor necrotice de la nivelul ongloanelor. Cel mai adesea de
la nivelul leziunilor (mai ales la micile rumegătoare), se izolează şi alţi germeni ca:
Fusobacterium necrophorum, Arcanobacterium pyogenes, Alistipes putredinis,
Prevotella spp., Peptostreptococcus anaerobius, Megasphaera elsdenii, Leptotrichia
buccalis, Clostridium perfringens, Staphylococcus spp., şi alţii (Moga Mânzat, Țogoe, 2001). Un
rol important este atribuit diferitelor specii din genul Treponema (Rasmussen et al., 2012).
198 | Familia CARDIOBACTERIACEAE
Diagnostic. Examenul de laborator este dificil de efectuat din cauza prezenţei
multor contaminanţi. Probele recoltate vor fi transportate în jaruri sau pe medii de
transport pentru anaerobi. Se fac mai multe frotiuri ce se colorează prin metoda Gram sau
albastru de metilen. Prezintă semnificaţie pentru diagnostic, prezenţa în câmpurile
microscopice, ca floră dominantă, a bacililor Gram negativi, cu dimensiunile descrise la
examenul morfologic şi care prezintă dilataţii terminale la unul sau ambele capete. Alte
examene (bacteriologic, biochimic, fluorescenţă, aglutinări, imunofluorescență) se fac în
funcţie de necesităţi. Prin tehnica PCR, utilizând amorse dirijate contra AND–ului ce
codifică pentru secvența ARNr 16S, se poate detecta o singură bacterie dintr-un prelevat.
Totodată, această tehnică, s-a dovedit foarte importantă în studiile epidemiologice şi
pentru asigurarea stării sanitare a efectivului sau a unui individ (John et al., 1999); (Buller et al., 2010),
cât și pentru diferențierea de F. necrophorum (Ozgen et al., 2015).

24.2. Bibliografie
1. Billington S. J., Johnston J. L., Rood J. L., (1996) Virulence
regions and virulence factors of the ovine footrot pathogen
Dichelobacter nodosus. FEMS Microbiol. Lett., 145(2): 147-156.
2. Buller N. B., Ashley P., Palmer M., Pitman D., Richards R. B.,
Hampson D. J., (2010) Understanding the Mollecular
Epidemiology of the Footrot Pathogen Dichelobacter nodosus to
Support Control and Eradication POrograms. J. Clin. Microbiol.,
48(3): 877-882.
3. Cederlöf S. E., Hansen T., Klaas I. C., Angen Ø., (2013) An
evaluation of the ability of Dichelobacter nodosus to survive in
soil. Acta Vet. Scand., 55: 4.
4. Depiazzi L.J., Roberts W. D., Hawkins C. D., Palmer M. A.,
Pitamn D. R., Mcquade N. C., Jelinek P. D., Devereaux D. J.,
Rippon R. J., (1998) Severity and persistence of footrot in
Merinos sheep experimentally with a protease thermostable of
Dichelobacter nodosus at five sites. Aust. Vet. J., 76(1): 32-38.
5. Euzeby J. P. (1991) La sistématique bactérienne: changements
intervenus en 1990: importance en médecine vétérinaire. Rev.
Méd.Vét., 142(1): 21-33.
6. Garrity G. M. (2005). Bergey's manual of systematic
bacteriology. 2. Auflage. Springer, New York, 2005, Volume 2:
The Proteobacteria, Part B: The Gammaproteobacteria).
7. Gradin J. L., Schmitz A.J., (1977) Selective medium for
isolation of Bacterioides nodosus. J. Clin. Microbiol., 6(3): 298-
302.
8. Gauthier J-F., (2004) Le Pièten. Société National des
Groupements Techniques Vétérinaires. Fishes 6.
www.ovine.sngtr.pagesperso-orange.fr/Pietin.pdf.
9. Han X., Kennan R. M., Parker D., Davies J. I., (2007) Fimbrial
Biogenesis Is Required for Protease Secretion and Natural
Transformation in Dichelobacter nodosus. J. Bacteriol., 189(14):
5022-5033.
10. Han X., Kennan M.R., Davies K.J., Reddacliff A.L.,
Dhungyel P.Q., Whittington J.R., Turnbull L., Whitchurch B.C.,
Rood I.J., (2008) Twitching Motility Is Essential for Virulence in
Dichelobacter nodosus. J. Bacteriol., 100(9): 3323-3335.
11. John Gh., Smith R., Abraham K. J., Ellis R. P., (1999)
Identification and grouping of Dichelobacter nodosus using PCR
and sequence analysis. Mol. Cell. Probes., 13(1): 61-65.
12. Kennan R. M., Dhungyel O. P., Whittington R. J., Egerton
J. R., Rood J. L., (2001) The type IV fimbrial subunit (fim A) of
Dichelobacter nodosus is essential for virulence, protease
secretion and natural competence. J. Bacteriol., 183: 4451-4458.
13. Kennan R. M., Han X., Porter C. J., Rood J. L., (2011) The
pathogenesis of ovine footrot. Vet. Microbiol., 153(1-2): 59-66.
14. Kortt A.A., Burns J.E., Vaughan J. A., Stewart D. J., (1994)
Purification of the extracellular acid protease of Dichelobacter
nodosus. Biochem. Mol. Biol. Int., 34: 1157-1166.
15. Mattick J. S., (2002) Type IV pili and twitching motility.
Annu. Microbiol., 56: 289-314.
16. Mattick J. S., Anderson B. J., Mott M. R., Egerton J. R.,
(1984) Isolation and characterization of Bacterioides nodosus
fimbriae: structural subunit and basal protein antigens. J.
Bacteriol., 175: 5890-5906.
17. Moga Mânzat R., Țogoe I., (2001) Infecții produse de
Dichelobacter nodosus: în Boli Infecțioase ale Animalelor.
Bacterioze, Editura Brumar, Timișoara, p. 309-323.
18. Moga Mânzat R., Vintilă C., (1980) Rev. Creșterea
Animalelor, 7: 53.
19. Ozgen K.E., Cengiz S., Ulucan M., Okumus Z., Kortel A.,
Erdem H., Sarac G.H., (2015) Isolation and indentification of
Dichelobacter nodosus and Fusobacterium necrophorum using
polymerase chain reaction method in sheep with footrot. Acta
Vet. Brno, 84: 97-104.
20. Rasmussen M., Capion N., Klitgaard K., Rogodo T.,
Fieldaas T., Boye M., Jensen T.K., (2012) Bovine digital
dermatitis: posible pathogenic consortium consisting of
Dichelobacter nodosus and multiple Treponema species. Vet.
Microbiol., 160(1-2): 151-161.
21. Wall D., Kaiser D., (1999) Type IV pili and cell motility.
Mol. Microbiol., 32: 1-10.
22. Zhou H., Hickford J. G., (2000) Extensive diversity in New
Zeeland Dichelobacter nodosus strains from infected sheep and
goats. Vet. Microbiol., 71(1-2): 113-123.
 Familia FUSOBACTERIACEAE | 199

Cap.25. Familia FUSOBACTERIACEAE

Grupează bacterii prezente în condiții anoxice de mediu, inclusiv în sedimenete
ca și în cavitatea bucală și intestinul animalelor. În cadrul familiei sunt incluse
următoarele genuri: Cetobacterium, Fusobacterium, Ilyobacter și Propionigenium.

25.1. Genul Fusobacterium

Genul grupează mai mult specii, dintre care menționăm: F. nucleatum, F.
periodonticum, F. naviforme, F. ulcerans, F. necrophorum, F. equinum, F. simiae, F.
canifelinum F. prausnitzii (Citron, 2002).

25.1.1. Fusobacterium necrophorum

De-a lungul timpului specia a purtat următoarele denumiri: Bacterioides

necrophorus, Sphaerophorus necrophorum, Fusiformis necrophorus, Bacterium
necrophorum, Necrobacterium necrophorum (Țogoe, 2001). Denumirea comună este bacilul
necrozei sau bacilul lui Schmorl.
După remanierile taxonomice efectuate în 1990, specia este divizată în 3
biovaruri: F. necrophorum biovar A (hemaglutinant şi hemolizant); F. necrophorum
biovar B (nehemaglutinant, dar hemolizant) și F. necrophorum biovar C
(nehemaglutinant și nehemolizant) care nu este patogen.
Ecologie. F. necrophorum trăieşte în mod obişnuit în cavitatea bucală și tubul
digestiv la diferite specii de animale, mai ales ierbivore (vite, cai, oi), dar și la alte specii
(porci, câini, pisici), inclusiv la om (Narayanan et al., 2002). Se întâlneşte frecvent şi nivelul
aparatului urogenital, dar și în bălegar şi sol. Poate fi izolat de la nivelul unor abcese sau
din leziuni ale ongloanelor. Se menționează izolarea și de la rumegătoare sălbatice (Brooks
et al., 2014), alte animale sălbatice, inclusiv reptile.
Rezistență/sensibilitate. Germenul are o rezistenţă scăzută, atât la condiţiile
mediului exterior, cât şi în condiţii de laborator. Temperatura de 60-65oC îl omoară în 5-
15 minute, iar lumina solară în câteva ore. În contact direct cu aerul, germenii mor în 5–
10 minute. Sunt de asemenea distruşi de către dezinfectantele uzuale. În mediul exterior,
la temperaturi cuprinse între 25-30oC, bacilul necrozei rămâne viabil în sol sau în fecale
200 | Familia FUSOBACTERIACEAE
până la 75 de zile (Țogoe, 2001). Tulpinile izolate din abcese hepatice de la bovine s-au
dovedit sensibile la tetracicline (clortetraciclină, oxitetraciclină), lincosamide
(clindamicină, lincomicină) și macrolide (tylosina, eritromicina) și rezistente la
aminoglicozide și peptide (Lechtenberg et al., 1998).
Morfologie. F. necrophorum are aspectul unui bacil subţire, polimorf, cu
dimensiuni variabile, predominând formele filamentoase, fără ramificaţii. Are dimensiuni
0,5–0,7/3-10 m, dar pot fi și forme filamentoase, ce pot ajunge la 100 m. Este
nesporulat, neciliat şi necapsulat, deși unele date menționează că unele tulpini prezintă
capsulă. Se colorează Gram negativ, dar de un aspect neuniform, în citoplasmă
observându-se granulaţii.
Cultivare. Germenul este strict anaerob, oxigenul având asupra bacteriei efect
toxic. Se dezvoltă numai în medii ce conţin ser, sânge, cisteină, glucoză etc. Cultivarea
se face în condiţii de anaerobioză la temperatura de 37oC (Țogoe, 2001). În medii lichide
aspectul este diferit. Tulpinile aparținând ssp. necrophorum produc turbiditate uniformă,
mai mult sau mai puțin accentuată iar cele aparținând ssp. fundiliforme formează un
sediment floconos, lichidul rămânând limpede. Dacă mediul conţine glucoză, se constată
producerea abundentă de gaze (Țogoe, 2001). Pe medii solide se produc colonii, dar de aspecte
diferite în privinţa formei, culorii şi intensitatea hemolizei. Cele mai multe tulpini produc
colonii de un aspect gri sau gălbui, opace, onctuoase, netede sau crescute, cu margini
regulate, cu dimensiuni ce ajung la 2–3 mm , după 48 de ore de incubaţie (Hall et al., 1997).
Sunt descrise şi medii selective ce conţin diferite antibiotice cu rol de inhibitori pentru
alţi germeni.
Proprietăţi biochimice. Dintre reacţiile biochimice constante sunt amintite
următoarele: fermentarea glucozei şi formarea propionatului din lactat, producerea de
indol şi H2S, activitatea hemolitică şi producerea lipazei. Nu lichefiază gelatină sau serul
coagulat, dar produce lipază (Țogoe, 2001).
Patogeneză. Sursa infecțiilor este de cele mai multe ori endogenă. Bacteria are
capacitatea de a se multiplica în ţesuturi în condiţii de anaerobioză, eliberând şi o serie de
factori toxici exogeni (hemaglutinine, hemolizine, adezine, proteaze și DNase) (Tan et al.,

1996). Receptorul de pe suprafața hematiilor este reprezentat de phosphatidylcholina (Amoako

et al., 1998). Între factorii de virulență, se consideră că leucotoxina și endotoxina sunt
 Familia FUSOBACTERIACEAE | 201
implicate în mod deosebit în producerea necrozei (Tan et al., 1996); (Narayanan et al., 2002). În urma
unui experiment efectuat pe macrofage peritoneale de iepure, s-a constatat că leucotoxina
a provocat distrugerea a 90% din macrofage, după 6 ore de incubație (Fales et al., 1977). În
toate cazurile, de la locurile primare de pătrundere în organism, germenii pot fi vehiculaţi
pe cale limfatică sau sangvină şi să determine bacteriemie, cu producerea de focare
metastatice în diferite ţesuturi sau organe.
Infecţia naturală. Se numeşte necrobaciloză şi se întâlneşte la un număr mare
de specii, domestice și sălbatice (Kumar et al., 2013); (Brooks et al., 2014), având ca exprimare
anatomo-clinică leziuni necrotice.
La animale. Necrobaciloza evoluează printr-o mare diversitate de forme
anatomoclinice, în care sunt dominante leziunile necrotico-purulente (Langworth, 1977); (Țogoe,

2001); (Narayanan et al., 2002). Boala se produce frecvent ca infecție endogenă, pe fondul
intervenţiei unor factori predispozanţi (umiditate, leziuni podale, neîngrijirea
ongloanelor, lipsa de igienă din adăposturi etc.) (Pop et al., 1981); (Pop et al., 1988). Se pot constata
următoarele forme: podale (la nivelul ongloanelor) mai frecvente la animalele adulte,
îndeosebi la bovine; bucale (difterie) la animalele tinere, mai frecvent la viţei, miei şi
purcei (Nimmo-Wilkie et al., 1981); (Ramos-Vara et al., 1997); ombilicale (omfaloflebită) la animalele nou
născute, care pot genera septicemie; cutanate (dermatită necrotică) la iepuri, câini, pisici,
porci și genitale cu leziuni ulcerativo-necrotice pe mucoasele genitale, și cu implicare în
metrite și mamite. La bovinele adulte, este descrisă frecvent o formă în care se produc
abcese hepatice (Langworth, 1977); (Tedepalli et al., 2009).
La om. Infecția cu F. necrophorum pare a fi responsabil pentru 10% din infecțiile
acute dureroase ale gâtului (Aliyu et al., 2004). Alte complicații din care s-a izolat această
bacterie sunt: meninigită (Larsen et al., 1997), infecții urogenitale și gastrointestinale (Hagelskjaer,
2000), cât și de la cazuri cu sindromul Lumierreʹs, caracterizat prin tonsilită (Björk et al., 2015)
și tromboflebită a venei jugulare (Hagelskjaer et Prag, 2000); (Betty et al., 2004); (Oguqua, 2009) ce poate fi
urmat de septicemie (Riordan, 2007); (Geiger, 2009).
Diagnostic. Examenul de laborator întâmpină dificultăţi din cauza numărului şi
diversităţii germenilor întâlniţi la nivelul leziunilor. Se va acorda atenție transportului
probelor, care trebuie făcut în condiții de anaerobioză (Răpuntean et al., 2005). Examenul
microscopic direct prezintă semnificaţie diagnostică, când în frotiuri se evidențiază
202 | Familia FUSOBACTERIACEAE
numeroşi germeni cu aspect filamentos, Gram negativi, coloraţi neuniform. Se vor efectua
însămânţări pe medii adecvate de cultură (de preferat medii cu 5% sânge de oaie sau cal),
urmărindu-se aspectele culturale şi evidenţierea toxinelor în centrifugatul culturilor. Se
poate efectua infecție experimentală pe iepuri sau şoareci, la care se produce o inflamaţie
fibrinonecrotică la locul de inoculare, care se extinde pe toată faţa ventrală a abdomenului,
urmată de moartea animalelor mor în 2-5 zile (Răducănescu et al., 1986). Leziunile provocate sunt
mai grave în asociere cu alți germeni (McCallum et al., 1981).

25.2. Bibliografie
1. Aliyu S.H., Marriott R.K., Curran M.D. (2004). Real-time
PCR investigation into the importance of Fusobacterium
necrophorum as a cause of acute pharyngitis in general practice.
J Med Microbiol 53 (Pt 10): 1029–35.
2. Amoako K.K., Goto Y., Misawa N., Xu D.L., Shinjo T.,
(1998) The erythrocyte receptor for Fusobacterium necrophorum
hemolysis: phosphatidylcholine as a possible candidate. FEMS
Microbiol. Lett., 168(1): 65-70.
3. Batty A., Wren M.W., Gal M. (2004). Fusobacterium
necrophorum as the cause of recurrent sore throat: comparison of
isolates from persistent sore throat syndrome and Lemierre's
disease. J Infect 51 (4): 299–306.
4. Björk H., Bieber L., Hedin K., Sundqvist M.M., (2015)
Tonsilar colonization of Fusobacterium necrophorum in patient
subjected to tonsillectomy. BMC Infectious Disease, 15: 264.
5. Brooks J. W., Kumar A., Narayanan S., Myers S., Brown K.,
Nagaraja T.G., Jayarao S. (2014). Caracterization of
Fusobacterium isolates from the respiratory tract of white tailed
deer (Odocoileus virginianus). J. Vet. Diagn. Invest., 20(2): 213-
220.
6. Citron M. D. (2002). Update of the Taxonomy and Clinical
Aspects of the Genus Fusobacterium. Clin. Infect. Dis., 35(Suppl.
1): 22-25.
7. Fales W.H., Warner J.F., Teresa G.W. (1977). Effects of
Fusobacterium necrophorum leucotoxin on rabbit peritoneal
macrophages in vitro. Am. J. Vet. Res., 38(4): 491-495.
8. Geiger P., (2009) Fusobacterium necrophorum Septicaemia
and Related Syndromes. Annul Meeting Southern College Health
Association, Appalachian State University. www.vanderbilt.edu/
9. Hagelskjaer K. L., Prag J. (2000). Human necrobacillosis
with emphasis on Lumierrsʹs syndrome. Clin. Infect. Dis., 31(2):
524-532.
10. Hall V., Duerden B.I., Magee J.T., Ryley H.C., Brazier J.S.,
(1997). A Comparative study of Fusobacterium necrophorum
strains from human and animal sources by phenotipic reactions,
pyrolisis mass spectrometry and SDS-PAGE. J. Med. Microbiol.,
46: 865-871.
11. Kumar A., Anderson D., Amachawadi G.R., Nagaraja G.T.,
Narayanan K.S. (2013). Characterization of Fusobacterium
necrophorum isolated from llama and alpaca. J. Vet. Diagn.
Invest., 25(4): 502-507.
12. Langworth B. F., (1977) Fusobacterium necrophorum its
characteristics and role an animal pathogen. Bacteriol. Rev.,
41(2): 373-390.
13. Larsen P.D., Chartrand S.A., Adickes M. (1997).
Fusobacterium necrophorum meningitis associated with cerebral
vessel thrombosis. Pediatr Infect Dis J 16 (3): 330–331.
14. Lechtenberg K.E., Nagaraja T.G., Chengappa M.M., (1998)
Anyimicrobial susceptibility of Fusobacterium necrophorum
isolated from bovine hepatic abscesses. Am, J. Vet. Res., 59(1):
44-47.
15. McCallum R.E., Rohrer M.D., Urbaschek R., Urbaschek B.,
(1982) Histopathology of mixed anaerobic intraabdominal
infectin in mice. Klin. Woschenschr., 60(14): 702-704.
16. Narayanan S., Steward C.G., Chengappa M.M., Willard L.,
Shuman W., Wilkerson M., Nagaraja T.G. (2002). Fusobacterium
necrophorum Leukotoxin Induces Activation and Apoptosis of
Bovine Leukocytes. Infect. Immun., 70(8): 4609-4620.
17. Nimmo-Wilkie J.S., Radostits O.M. (1981).
Fusobacteriemia in a calf with necrotic stomatitis, enteritis and
granulomacytopenia. Can. Vet. J., 22(5): 166-170.
18. Oguqua C. (2009). Bilateral Lemierre Syndrome secondary
to periodontitis: a case report and review of the literature. J.
Bronchology. Interv. Pneumol., 16(2): 115-120.
19. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh., (1981) Ghid de diagnostic
in bolile infecțioase ale animalelor. Editura Ceres, București.
20. Pop M., Vasiu C., Răpuntean Gh., (1988) Profilaxie și
combatere în boli infecțioase la animale. Editura Ceres, București.
21. Ramos-Vara A. J., Rook J., Scanlan M. C., Mugli F., Yamini
B., (1997) Fusobacterium necrophorum septicaemia in a lamb:
pathologic and microbiologic characterization: J. Vet. Diagn.
Invest., 9: 79-82.
22. Răducănescu H., Valeria Bica Popii (1986). Genul
Fusobacterium: în Bacteriologie Veterinară. Editura Ceres,
Bucureşti, p. 262-264.
23. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Bacteriologie
Veterinară Spoecaială, Editura Acdemic Prres, Cluj-Napoca, p.
251-253.
24. Riordan T. (2007). Human Infection with Fusobacterium
necrophorum (Necrobacilosis) with a Focus on Lemierreʹs
Syndrome. Clin. Microbiol. Rev., 20(4): 622-659.
25. Tan Z.L., Nagaraja T.G., Chengappa M.M. (1996).
Fusobacterium necrophorum infections: virulence factors,
pathogenetic mechanism and control measures. Vet. Res.
Commun., 20(2): 113-140.
26. Tedepalli S., Narayanan S.K., Stewart G.C., Chengappa
M.M., Nagaraja T.G., (2009) Fusobacterium necrophorum : a
ruminal bacterium that invades liver to cause abscesses in cattle.
Anaerobe, 15(1-2): 36-43.
27. Țogoe I. (2001). Infecții produse de bacterii din genul
Fusobacterium: în Boli Infecțioase ale Animalelor. Bacterioze
(coordonator Moga Mânzat R.), Editura Brumar, Timișoara, p.
292-308.
 Familia CAMPYLOBACTERIACEAE | 203

Cap.26. Familia CAMPYLOBACTERIACEAE

Sunt germeni comensali la mamifere (bovine, ovine, suine, câini), păsări, dar şi la
alte specii de animale, însă unele dintre specii sunt considerate strict bacterii patogene
(Vandamme et al., 1991). În cadrul familiei sunt incluse 3 genuri: Campylobacter, Arcobacter și
Sulfurospirillum [41].

26.1. Genul Campylobacter

În cadrul genului sunt incluse mai multe specii, atât de interes veterinar cât și pentru
sănătate publică. Dintre aceste specii amintim următoarele: C. coli, C. fetus, C.
hyointestinalis, C. jejuni, C. rectus (ex. Wolinella recta) etc. Alte specii, cum ar fi C. lari
(Benjamin et al., 1984), C. upsaliensis (Sandstedt et al., 1991) și C. hyointestinalis (Gebhart et al. 1985) sunt
mai puțin întâlnite la om. Denumirea provine de la cuvintele greceşti kampulos (curbat)
şi bacter (bastonaş) (Sebald et al., 1963).

26.1.1. Campylobacter fetus

În cadrul speciei C. fetus au fost descrise trei subspecii, care diferă între ele prin
proprietăţile biochimice, gazda receptivă şi caracterele infecţiei naturale. Cele trei
subspecii sunt: C. fetus ssp. fetus, C. fetus ssp. venerealis şi C. fetus ssp. testudinum.
Diferențierea primelor două subspecii descrise se face în principal pe baza rezistenței la
glicină (C. fetus ssp. venerealis este glicină intolerant; C. fetus ssp. fetus este glicină
tolerant) (Florent, 1959). Primele două subspecii se pot întâlni ca epifiţi la nivelul mucoaselor
genitale la taurine şi ovine, iar cea de-a treia C. fetus ssp. testudinum, se izolează de la
reptile și om (Fitzgerald et al., 2014).
Ecologie. Rezervoarele principale sunt bovinele și ovinele. Este rareori izolat din
alimente, datorită faptului că metodele selective de izolare utilizate în microbiologia
alimentară, nu sunt potrivite pentru detecția acestei bacterii. Cu toate acestea se crede că
populația umană este expusă cu regularitate la C. fetus, mai ales prin produsele alimentare
de origine animală, produse alimentare supuse unei contaminări încrucișate etc (Wagenaar et
al., 2014). Taurii pot să fie purtători (Sanhueza et al., 2014).
204 | Familia CAMPYLOBACTERIACEAE
Rezistență/sensibilitate. Germenii din genul Campylobacter sunt bacterii fragile,
distruse uşor sub acţiunea a diferiţi factori de mediu. Lumina solară, uscăciunea, căldura
îi inactivează rapid (5 minute la 58°C). Sunt sensibili la numeroase antibiotice, între care
mai eficace sunt gentamicina, eritromicina, streptomicina (Butzler et al., 1974). Unele tulpini
prezintă rezistență la penicilină, cefalotin, sulfonamide, prezentând sensibilitate limitată
la tetraciclină, kanamicină și cloramfenicol (Ullmann, 1975).
Morfologie. Germenii au aspectul unor bastonaşe curbate, obişnuit în două planuri,
cu aspect de S sau dublu S şi mai rar forme spiralate. Cel mai adesea unul din capete este
uşor efilat. Formele predominate sunt cele curbate cu aspectul literei S (Dworkin et al., 1997),

având dimensiuni de 2–3/0,2–0,5 m, Gram negativi, nesporulaţi, dar mobili, având un
singur cil polar (monotrih). Unele tulpini prezintă la suprafață un strat paracristalin,
alcătuit din proteine acide, care îndeplinește rolul unei capsule (Blaser et al., 1988); (Blaser, 1993),
fiind notate (S-plus), iar cele care nu au (S-minus) (Pei Z et al., 1990).
Cultivare și caractere culturale. Pentru cultivare necesită medii speciale şi
condiţii de microaerofilie (3-15% O2, 3-5% CO2). Germenii sunt inhibaţi în dezvoltarea
lor de oxigen, în concentraţia din aerul atmosferic (21%). Mediile se prepară cu peptone
superioare, agar cord–creier, suplimentate cu sânge sau vitamine, dintre care niacina este
absolut necesară (Rusu, 1985). Microaerofilia este mai accentuată la prima izolare, ulterior
prin pasaje repetate, toleranţa faţă de oxigen creşte, germenii putând fi cultivaţi şi în
condiţii de 15–17% CO2 (Schulze et al., 2006), realizată prin metoda lumânării. Temperatura
optimă de creștere este de 37°C, dar şi la 25°C. În general nu cresc la 42-43°C, existând
însă excepții (Schulze et al., 2006). Modul de dezvoltare la anumite temperaturi, constituie
criteriu de diferenţiere de alte specii ale genului Campylobacter. În medii lichide se
constată turbiditate necaracteristică. În timp se poate forma un depozit ce se
omogenizează uşor. Pe medii solide formează colonii mici, de 1–1,5 mm  cu suprafaţa
netedă şi lucioasă, semiopace, de nuanţă gri închis, uşor albăstruie. Cresc pe medii cu
sânge, dar nu produc hemoliză.
Proprietăţi biochimice. C. fetus se caracterizează printr-o slabă activitate
enzimatică faţă de glucide şi polialcooli. Nu fermentează glucoza, hidrolizează ureea şi
gelatina, nu produc indol, reduc nitriţii în nitraţi, produc oxidază şi catalază. Producerea
 Familia CAMPYLOBACTERIACEAE | 205
de H2S este considerată ca un criteriu de împărţire în mai multe biotipuri: tipul I este H2S
negativ, iar tipul II este H2S pozitiv (Răducănescu et al., 1986).
Patogeneză. Tulpinile S-plus asigura rezistența la complement și la fagocitoză. S-
a demonstrat în experimente pe șoareci că tulpinile S-plus, administrate pe cale orală
provoacă bacteriemie, pe când cele S-minus nu au această capacitate (Pei et al.,1990). Proteina
S-plus nu este toxică per se, dar sporește virulența când este prezentă la suprafața celului,
inducând rezistența la unele componente serice ale complementului (C3b) și fagocitză
(Blaser et al., 1988); (Pei et al., 1990); asigurând și variație antigenică (Blaser, 1993).
Infecția naturală. La animale în condiţii naturale, germenii produc la femele (vaci
şi oi) avort enzootic, infecunditate şi sterilitate, iar la masculi infecţii inaparente, cu
realizarea unei stări de portaj de lungă durată. La oi infecția se produce cu C. fetus ssp.
fetus cu bacteriemie și avort. La bovine infecția se produce cu C. fetus ssp. veneralis
provocând infertilitate și avort la cca 10% din gestante.
La om infecția cu C. fetus poate determina bacteriemie la pacienții vârstnici, cei
imunosupresați (Mikals et al., 2014), sau la cei cu expunere ocupațională la animale (Wagenaar et al.,
2014). Sunt citate cazuri de anevrisme vasculare (Hagiya et al., 2014), hematoame subdurale
(Eljebbouri et al., 2013), endocardite (Desideri-Vaillant et al., 2013), meningite, endocardite (Kato et al., 1990);

(Suy et al., 2013), avort și sepsis perinatal (Robinson, 1978); (Simor et al., 1986).
Diagnostic. Se examinează probe prelevate de pe mucoasa vaginală, prepuţială,
avortoni, scurgeri vaginale, spermă. Materialul de examinat se recomandă să se expedieze
în mediu de transport Cary-Blair şi păstrat la +4oC. Frotiurile din diferite probe prezintă
semnificaţie când în câmpurile microscopice sunt prezenți numeroşi germeni cu
morfologie tipică de S, dublu S, sau spiralați. Examenul de mobilitate permite
evidenţierea unei mobilităţi accentuate. Însămânţarea se va face pe medii speciale şi
incubare în condiţii de microaerofilie. Biochimic, ca teste minimale se testează
comportarea faţă de glucoză, testul oxidazei, catalazei, indol şi H2S. Diferenţierea celor
două subspecii se efectuează prin două teste, respectiv producerea de H2S în mediul cu
cisteină şi creşterea în mediu cu 1% glicină, teste pozitive pentru C. fetus ssp. fetus şi
negative pentru C. fetus ssp. venerealis. Se pot executa reacţii de aglutinare cu mucus
cervical sau reacţii de aglutinare pe lamă. Identificarea tulpinilor și diferențierea speciilor
poate fi realizată prin tehnici moleculare (secvențializare 16S rADN), prin tehnica
206 | Familia CAMPYLOBACTERIACEAE
MALDI-TOF (Matrix-Assisted Laser Desorption/Ionization Time-Of-Flight) (Benejat et al.,

2014), și prin RT-PCR (McGoldrick et al., 2013).

26.1.2. Campylobacter jejuni

Ecologie. C. jejuni recunoaşte un variat rezervor de infecţie, multe animale pot

vehicula aceste microorganisme, eliminându-le prin intermediul fecalelor (CFSPH, 2013). În
cazul bovinelor, porcinelor, ovinelor şi carnivorelor (câini și pisici), frecvenţa portajului
este mai mare la animalele bolnave și la păsările de casă. Germenul poate fi izolat în
proporții variate (50-100%) de la toate speciile de animale menționate și în absența
oricăror manifestări clinice, mai frecvent de la păsări, bovine și porcine (Rusu, 1982). Izolarea
bacteriei este posibilă și din carnea de pasăre provenită din supermarketuri (Smith et al., 1974);
(Willis et al., 1977). Păsările, în special puii de carne, sunt o sursă de infecție extrem de
importantă, întrucât, de obicei, nu se îmbolnăvesc [40].
Rezistenţă/sensibilitate. C. jejuni este un germen cu o rezistenţă scăzută la factorii
mediului exterior. Apa clorinată după procedeul uzual nu permite vieţuirea germenului.
Poate supravieţui o perioadă variabilă de timp în diferite medii biologice şi în apă, în
funcţie de temperatură (Rusu, 1985). Se constată o sensibilitate sporită la gentamicină,
cloramfenicol, tetraciclină şi eritromicină, iar dintre chimioterapice, la furazolidon şi
acidul nalidixic (Rusu, 1985).
Morfologie. Prezintă multe asemănări cu aspectele descrise la C. fetus. Au formă
de S sau spirale subţiri, cu grosimea de 0,2-0,5 m şi cu lungime variabilă de 0,8-8 m.
Cultivare și caractere culturale. Se cultivă pe agar cu sânge sau medii selective
cu antibiotice (Prestonʹs agar). O dezvoltare abundentă se obține în condiții de
microaerofilie. Temperatura optimă de creştere este de 42-43oC, cu o dezvoltare în 48 de
ore. Această temperatură este absolut necesară, mai ales la prima izolare din produsele
patologice. Nu creşte la 25oC.
Proprietăţi biochimice. Hidrolizează hipuratul, reacţie specifică acestui germen
şi de mare valoare taxonomică, dat fiind că toate celelalte specii şi subspecii, se comportă
negativ. Nu hidrolizează ureea şi gelatina, nu produce indol. Sunt catalazo- şi oxidazo-
pozitivi, dar în ciuda acestor enzime, germenii prezintă o sensibilitate sporită la superoxizi
şi radicali liberi, ca şi la factorii fizici şi chimici (Rusu, 1985).
 Familia CAMPYLOBACTERIACEAE | 207
Structura antigenică. S-au evidenţiat antigene O şi H, fiind recunoscute până
acum 55 de serogrupe. Aglutininele de tip “O” somatice au o valoare cu mult mai mare
decât aglutininele flagelare. Identificarea de serogrup flagelar se face prin reacţii de
aglutinare pe lamă, folosind un antigen stabil la căldură (Abbot et al., 1980); (Frost et al., 1998).
Patogeneză. Odată ajunşi în duoden beneficiază de un mediu bogat în bilă, extrem
de propice supravieţuirii şi chiar multiplicării. Infecția este inițiată când când germenii
penetrează stratul mucos intestinal și invadează enterocitele (Wallis, 1994). În mecanismul
patogenetic intervin lipopolizaharide, flagelina, porine (peptidoglican asociat membranei
proteice) şi adezine legate de proteine (Day et al., 2009). Germenii au capacitate de ataşare şi
colonizare la nivelul mucoasei epiteliale intestinale, provocarea de leziuni hemoragico–
necrotice, ce favorizează capacitatea invazivă şi inducerea de bacteriemie (Rusu, 1985). În
mecanismul patogenetic intervin mai multe tipuri de toxine, în principal enterotoxine și
citotoxine (Wallis, 1994). Unele tulpini pot rezista intracelular în macrofage (Day et al., 2000).
Infecţia naturală. C. jejuni poate fi izolat în proporţii variate de la animale, în
absenţa oricăror manifestări clinice (păsări, bovine, porcine). Îmbolnăviri cu manifestări
digestive, dominate de diaree, au fost descrise la bovine, ovine, pui, curcani, porcine,
câini, pisici şi animale de blană (dihori, nurci) și alte specii (Smith et al., 1974). Omul și
primatele non-umane sunt, de asemenea, receptive (CFSPH, 2013). Germenul având un variat
rezervor de infecţie, animalele şi produsele alimentare (carne şi lapte), impune ca
infecţiile cu C. jejuni să constituie o problemă ce ţine de domeniul sănătăţii publice.
Diagnostic. Urmăreşte metodologia descrisă la C. fetus. Pentru diferenţiere se
acordă atenţie temperaturii de incubare, efectuarea unor teste biochimice (hidroliza
hipuratului) şi efectuarea de reacţii serologice.

26.2. Bibliografie
1. Abbot J.D., Dale B., Eldrige J., Jones D. M., Sutcliffe E.M. 4. Blaser M. J., Smith P. F., Repine J. E., Joiner K. A. (1988).
(1980). Serotyping of Campylobacter jejuni/coli. J. Clin. Pathol., Pathogenesis of Campylobacter fetus infection. Failure of
33(8): 762-766. encapsulated Campylobacter fetus to bind C3b explains and
2. Benejat L., Gravet A., Sifre E., et al., (2014). phagocytosis resistance. J. Clin. Invest., 81(5): 1434-1444.
Characterization of a Campylobacter fetus-like strain isolated 5. Blaser M. J., Pei Z. (1993). Pathogenesis of Campylobacter
from the faeces of a sick leopard tortoise (Stigmochelys pardalis) fetus infections: critical role of high-molecular weight S-layer
using matrix-assisted laser desorption/ionization time of flight as proteins in virulence. J. Infect. Dis., 167: 372-377.
an alternative to bacterial 16S rDNA phylogeny. Lett Appl 6. Butzler J.P., Dekeyser P., Lafontaine T. (1974).
Microbiol.; 58(4):338-43. Susceptibility of related vibrios and Vibrio fetus to twelve
3. Benjamin J., Leaper S., Owen R.J., Skirrow M.B. (1983). antibiotics. Antimicrob Agents Chemother.; 5(1):86-9.
Description of Campylobacter laridis, a new species comprising http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC428923/pdf/aac0
the nalidixic acid resistant thermophilic Campylobacter 0331 -0094.pdf.
(NARTC) group. Curr. Microbiol., 8, 231-238.
208 | Familia CAMPYLOBACTERIACEAE
7. Day C.J., Tiralongo J., Hartnell R.D., Logue C.A., Wilson
J.K., von Itzstein M., Korlik V. (2009). Differential carbohydrate
recognition by Campylobacter jejuni strain 11168: influence of
temperature and growth condition. PLoS One, 4(3): e4927.
Doi.10.1371.
8. Dennis S.M. (1975). Perinatal lamb mortality in Western
Australia: 5. Vibrionic infection. Aust Vet J.; 51(1):11-3.
9. Desideri-Vaillant C., Guichon J.M., Noyer V., Nedelec Y.,
Galinat H., Sapin-Lory J., Di Costanzo L., Le Guen P., Xavier N.
(2013). Endocardite à Campylobacter fetus: à propos d’un cas.
Annales de Biologie Clinique. Vol. 71, no. 4, 465-7.
10. Dworkin J., Blaser M.J. (1997). Molecular mechanisms of
Campylobacter fetus surface layer protein expression. Mol
Microbiol, Vol. 26, Issue 03, Page 433.
11. Eljebbouri B., Okacha N., Boucetta M. (2013). Chronic
subdural hematoma infected by Campylobacter fetus. Surg Infect
(Larchmt).; 14(6):563-4.
12. Fitzgerald C., Tu Chao Zeng, Patrick M., Stiles T., Lawson
J. A., et al., (2014). Campylobacter fetus, subsp. testudinum
subsp. nov., isolated from humans and reptiles. Int. J. System
Evol. Microbiol., 64: 2944-2948.
13. Florent A. (1959). Les deux vibriosis genitales: la vibriose
due a V. fetus venerealis et la vibriose d' origine intestinale due a
V. fetus intestinalis. Meded. Veeartesenijsch. Rijksuniv. Gent 3:1-
60.
14. Frost J.A., Oza A.N., Thwaites R.T., Rowe B. (1998).
Serotyping Scheme for Campylobacter jejuni and Campylobacter
coli Based on Direct Agglutination of Heat-Stable Antigen. J.
Clin. Microbiol., 36(2): 335-339.
15. Gebhart C.J., Ward G.E., Chang K., Kurtz H.J., (1983)
Campylobacter hyointestinalis (new species) isolated from swine
with lesions of proliferative ileitis. Am. J. Vet. Res., 44: 361-367.
16. Gebhart C. J., Edmonts P., Ward G. E., Kurtz H. J., Brenner
D. J., (1985) Campylobacter hyointestinalis sp. nov.,: a new
species of Campylobacter found in the intestinal of pigs and other
animals. J. Clin. Microbiol., 21: 715-720.
17. Hagiya H., Matsumoto M., Furukawa H., Murase T., Otsuka
F. (2014). Mycotic abdominal aortic aneurysm caused by
Campylobacter fetus: a case report and literature review. Ann
Vasc Surg. pii: S0890-5096(14)00436-1.
18. Kato H., Wakasugi H., Mukuta T. et al., (1990).
Campylobacter fetus ssp. fetus meningitis with chronic
alchoholism and diabetes mellitus. Jpn. J. Med., 29(5): 542-544.
19. Konkel E. M., Joens A. L. (1990). Effect of Enteroviruses
on adherence to and invasion of HEp-2 cells by Campylobacter
isolates. Infect. and Immunit., 58, 4, 1101-1105.
20. McGoldrick A., Chanter J., Gale S., Parr J., Toszeghy M.,
Line K. (2013). Real Time PCR to detect and differentiate
Campylobacter fetus sspecies fetus and Campylobacter fetus
sspecies venerealis. J Microbiol Methods.; 94(3):199-204.
21. Mikals K., Masel J., Gleeson T. (2014). Campylobacter fetus
bacteremia in an immunocompetent traveler. Am J Trop Med
Hyg.; 91(4):766.
22. Pei Z., Blaser M. J. (1990). Pathogenesis of Campylobacter
fetus Infections: Role of surface array proteins in virulence in a
mouse model. J. Clin. Invest., 85(4): 1036-1043.
23. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București, p. 267-269.
24. Robinson B.L. (1978). Infection of human with
Campylobacter fetus. Can. Med. Assoc. J., 118(9): 1087-1088.
25. Rusu V., Paicu L., Dorobaț O., Zaharia V. (1982). Evaluation
of Campylobacter jejuni incinence in enteritis: biologic
characteristics of isolated strains. Arch. Roum. Path.,
Exp.Microbiol., 41: 303.
26. Rusu V. (1985). Genul Campylobacter, în Bacteriologie
Medicală, (sub redacția Bîlbîie și Pozsgi), Editura Medicală,
București, p. 386-411.
27. Sandstedt K., Ursing J. (1991). Description of
Campylobacter upsaliensis sp. nov. previously known as the
CNW group. Syst. Appl. Microbiol., 14, 39-45.
28. Sanhueza J.M., Heuer C., Jackson R., Hughes P., Anderson
P., Kelly K., Walker G. (2014). Pregnancy rates of beef cattle are
not affected by Campylobacter fetus ssp. venerealis real-time
PCR-positive breeding sires in New Zealand. N Z Vet J.;
62(5):237-43.
29. Schulze F., Bagon A., Muller W., Hotzel H. (2006).
Identification of Campylobacter fetus sspecies by phenotypic
differentiation and PCR. J Clin Microbiol. Jun 2006; 44(6): 2019–
2024.
30. Sebald M., Veron M. (1963). Teneur en bases de l'ADN et
classification des vibrions. Annales de l'Institut Pasteur (Paris),
105, 897-910.
31. Simor A. E., Karmali M. A., Jadavji T., Roscoe M. (1986).
Abortion and perinatal sepsis associated with Campylobacter
infection. Rev. Infect. Dis., 8(3): 397-402.
32. Smith M.V. II, Muldoon P.J. (1974). Campylobacter fetus
sspecies jejuni (Vibrio fetus) from commercially processed
poultry. Appl Microbiol.; 27(5):995-6.
33. Steele T.W., Owen R.J. (1988). Campylobacter jejuni ssp.
doylei ssp. nov. a sspecies of nitrate-negative Campylobacters
isolated from human clinical specimens. Int. J. Syst. Bact., p. 316-
318. http://ijsb.sgmjournals.org/ content/38/3/316.full.pdf.
34. Suy F., Le Dû D., Roux A.L., Hanachi M., Dinh A., Crémieux
A.C. (2013). Meningitis and endocarditis caused by
Campylobacter fetus after raw-liver ingestion. J. Clin. Microbiol.,
51(9): 3147-3150.
35. Ullmann U. (1975). The bacteriological diagnosis of Vibrio
fetus infection in man. Zentralbl Bakteriol. A.; 230(4):480-91.
36. Vandamme P., De Ley J. (1991). Proposal for a new family,
Campylobacteraceae. Int. J. Syst. Bacteriol., 41, 451-455.
37. Wagenaar J.A., van Bergen M.A., Blaser M.J., Tauxe R.V.,
Newell D.G., van Putten J.P. (2014). Campylobacter fetus
infections in humans: exposure and disease. Clin Infect Dis.;
58(11):1579-86.
38. Wallis M.R. (1994). The pathogenesis of Campylobacter
jejuni. Br. J. Biomed. Sci., 51(1): 57-64.
39. Willis L.W., Murray C. (1997). Campylobacter jejuni
Sesonal Recovery Observations of Retail Market Broilers.
Poultry Science, 76: 314-317.
40. *** CFSPH (2013). The Center for Food Security and Public
Health. Zoonotic campylobacteriosis. Pg. 1-7.
http://www.cfsph.iastate.edu/Factsheets/pdfs/
campylobacteriosis.pdf.
41. *** LPSN Campylobacter: http://www.bacterio.net/-
classifgenerafamilies.html)
 Familia HELICOBACTERACEAE | 209

Cap.27. Familia HELICOBACTERACEAE

Această familie a fost propusă și recunoscută în 2006, și include mai multe genuri:
Helicobacter, Sulfurimonas, Sulfurovum, Thiovulum și Wolinella, însă dintre acestea doar
Helicobacter prezintă importanță, atât pentru patologia umană și cea veterinară.

27.1. Genul Helicobacter

La ora actuală genul Helicobacter cuprinde mai multe specii, dintre care amintim:
H. pylori (specia tip), H. mustelae, H. cinaedi (sin. H. westmeadii), H. canis, H. felis, H.
rodentium, H. mesocricetorum, H. hepaticus, H. bilis (ultimele trei specii izolate de la
rozătoare), (Riley et al., 1996). H. valdiviensis izolat de la păsări. Din punct de vedere ecologic,
speciile genului Helicobacter pot fi grupate în două categorii distincte: specii care au
habitatul normal pe mucoasa gastrică (H. acinonychis, H. felis, H. mustelae şi H. pylori)
şi specii care au habitat normal pe mucoasa intestinală (H. cinaedi, H. fennelliae, H.
muridarum). Mai pot fi găsite în cavitatea orală și organele interne ale omului și
animalelor (Goodwin et al., 1989). Diverse specii ale genului sunt întâlnite la gorile și cimpanzei,
ceea ce subliniază potențialul zoonotic al acestor bacterii și posibilitatea ca aceste animale
să constituie rezervoare (Flahou et al., 2014).

27.1.1. Helicobacter canis

Ecologie. Izolarea din materiile fecale, toleranța la bilă și lipsa ureazei sugerează
că această bacterie are habitat intestinal. H. canis se izolează în special de la câini, dar nu
pare asociat cu cazuri de diaree (Stanley et al., 1993). Izolarea este pozitivă și de la pisici cu și
fără diaree și chiar de la om. La câini, H. canis este specia cel mai frecvent întâlnită în
salivă și fecale. Există studii care au demonstrat contaminarea concomitentă a câinilor cu
până la patru specii diferite ale acestui microorganism (Ekman et al. 2013).
Rezistență/sensibilitate. Rezistența la factorii de mediu este scăzută. Prezintă
sensibilitate la metronidazol, carbenicilină, acid nalidixic, cefalotin și rezistență la
polimixină B.
210 | Familia HELICOBACTERACEAE
Morfologie. Au aspect bacilar, elicoidal, Gram-negativi, cu dimensiuni de 0,25-
0,5/3-4 m, mobili (posedă câte un flagel polar la fiecare pol al celulei), microaerofili,
inactivi față de zaharuri (Stanley et al., 1993). Tolerează mediile cu bilă 1%.
Cultivare, caractere culturale și. Pe agar cu sânge, după incubare 24-48 de ore în
condiții de microaerofilie (37°C - 42°C), formează colonii mici, în formă de lacrimă,
nepigmentate, translucide, înconjurate de o zonă de hemoliză de tip alfa.
Caractere biochimice. Sunt germeni calalază, urează, hidrogen sulfurat negativi,
reduc nitrații și selenitul (Euzeby, 1995).
Patogeneză și infecția naturală. H. canis a fost asociată cu afecțiuni hepato-biliare
și boli gastro-intestinale la câini, pisici și oameni. Germenul sintetizează o toxină
responsabilă pentru distensia celulelor și producerea de anomalii ale citoscheletului (Chien

et al., 2000). Poate să afecteze ficatul, producând hepatită necrotică multifocală, cu

evidențierea germenilor la periferia canaliculelor biliare. H. canis are capacitatea de a
coloniza tractusul digestiv al omului, poate provoca bacteriemie, fiind izolată de la copii
cu gastroenterită (van der Vusse et al., 2013). Este menționată izolarea și din materiile fecale de
ovine, ceea ce identifică ovinele ca rezervoare de H. canis, cu potențial de transmitere
zoonotică sau alimentară (Swennes et al., 2014).
Diagnostic. H. canis se izolează pe medii selective, incubate la 37°C în condiții de
microaerofilie. Identificarea fenotipică trebuie confirmată prin tehnici de biologie
moleculară: amplificare a unui segment ADNr 16S, secvențiere 16S ADNr, hibridizare
cu sonde specifice, studiul profilului proteic (Euzeby, 1995).

27.1.2. Helicobacter pylori

Se găseşte pe mucoasa gastrică a omului. Colonizarea apare în copilărie și persistă

pe tot parcursul vieții. S-a demonstrat că citotoxinele CagA și VacA (citotoxina
vacuolară) ajută colonizarea mucoasei gastrice (Kusters et al., 2006). Germenul a fost
incriminiat în producerea de ulcere gastrice și duodenale la indivizii adulți (Menard et al., 2014).
În timp viziunea asupra acestui microorganism s-a schimbat radical, în sensul că se
consideră că face parte din microbiota normală a omului. Această opinie se bazează pe
constatarea că în urma dispariției H. pylori din unele populații umane (SUA și Europa de
 Familia HELICOBACTERACEAE | 211
Vest) s-a constatat emergența altor afecțiuni, cum sunt: refluxul gastro-esofagian,
obezitate și bolile asociate, diabetul zaharat de tip 2; boli alergice, inclusiv astmul și
neoplasme (Tsukamoto et al., 2014). Aceste observații ridică întrebarea dacă nu cumva lipsa H.
pylori produce dezechilibre fiziologice sau imunologice care contribuie la producerea
bolilor vieții moderne (Atherton et al., 2009).
La animale H. pylori a fost identificat și la maimuțe Rhesus, anumite specii de
macaci (Martin et al., 2013). La pisici s-au constatat infecții cu mai multe specii de Helicobacter
(Canejo-Teixeira et al., 2014). Rolul câinilor și pisicilor ca rezervor este considerat redus (Neiger et al.,
2000). La animale, mai sunt citate gastroenterite la șobolani (Peng et al., 2014), gerbili și altele.
Microorganismul prezintă sensibilitate la amoxicilină și tetracicline, dar este rezistent la
claritromicină, levofloxacină și rifabutin (Selgrad et al., 2014). Fenomenele de antibiorezistență
la un număr tot mai ridicat de antibiotice sunt în creștere (Abadi et al., 2014).

27.2. Bibliografie
1. Abadi A.T., Mobarez A.M. (2014). First case of Helicobacter
pylori infection resistant to seven antibiotics in Iran. Rev Soc Bras
Med Trop.; 47(5):666-7.
2. Atherton J.C., Blaser M.J. (2009). Coadaptation of
Helicobacter pylori and humans: ancient history, modern
implications. J Clin Invest.; 119(9):2475-87.
3. Canejo-Teixeira R., Oliviera M., Pissara H., Niza M.M.,
Vilela C.L., (2014) A mixed population of Helicobacter pylori,
Helicobacter bizzozeronii and “Helicobacter heilmennii” in the
gastric mucosa of a domestic cat. Ir. Vet. J., 67(1): 25.
4. Chien C.C., Taylor N.S., Ge Z., Schauer D.B., Young V.B.,
Fox J.G. (2000). Identification of cdtB homologues and cytolethal
distending toxin activity in enterohepatic Helicobacter spp. J Med
Microbiol.; 49(6):525-34.
5. Ekman E., Fredriksson M., Trowald-Wigh G. (2013).
Helicobacter spp. in the saliva, stomach, duodenum and faeces of
colony dogs. Vet J.; 195(1):127-9.
6. Euzeby J.P. (1995). Les espèces et les genres bacteriens
d’interêt veterinaire decrits en 1994. Rev. Med. Vet., 146(1), 3-
22.
7. Flahou B., Modry D., Pomajbikova K., Petrzelkova K.J.,
Smet A., Ducatelle R., Pasmans F., Sa R.M., Todd A., Hashimoto
C., Mulama M., Kiang J., Rossi M., Haesebrouck F. (2014).
Diversity of zoonotic enterohepatic Helicobacter species and
detection of a putative novel gastric Helicobacter species in wild
and wild-born captive chimpanzees and western lowland gorillas.
Vet Microbiol.; 174(1-2):186-94.
8. Goodwin C.S., Armstrong J.A., Chilvers T., Peters M.,
Collins M.D., Sly L., Mcconnell W., Harper W.E.S. (1989).
Transfer of Campylobacter pylori and Campylobacter mustelae
to Helicobacter gen. nov. as Helicobacter pylori comb. nov. and
Helicobacter mustelae comb. nov., respectively. Int. J. Syst.
Bacteriol., 39, 397-405.
9. Kusters G. J., van Vliet H. M. A., Kuipers J. E. (2006).
Pathogenesis of Helicobacter pylori Infection. Clin. Microbiol.
Rev., 19(3): 449-490.
10. Martin M.E., Bhatnagar S., George M.D., Paster B.J.,
Canfield D.R., Eisen J.A., Solnick J.V. (2013). The impact of
Helicobacter pylori infection on the gastric microbiota of the
rhesus macaque. PLoS One.; 8(10):e76375.
11. Menard A., Pere-Vedrenne C., Haesebrouck F., Flahou B.
(2014). Gastric and enterohepatic helicobacters other than
Helicobacter pylori. Helicobacter.; 19 Suppl 1:59-67.
12. Neiger R., Dieterich C., Burnens A., Waldvogel A.,
Corthesy-Theulaz I., Halter F., Lauterburg B., Schmassmann A.
(1998). Detection and prevalence of Helicobacter infection in pet
cats. J Clin Microbiol.; 36(3):634-7.
13. Neiger R., Simpson K.W., (2000) Helicobacter infection in
dogs and cats: facts and fiction. J. Vet. Intern. Med., 14(2): 125-
133.
14. Peng Y., Yi S.X., Feng Y.S., Shi D.M., Hou Y.L., Lin Y.P.
(2014). Zhongguo Zhen Jiu. Serumimmunological study of
moxibustion on Helicobacter pylori gastritis in rats; 34(8):783-
90.
15. Riley L.K., Franklin C.L., Hook R.R.jr., Willwford-Besch C.
(1996). Identification of murine helicobacter by PCR and
restriction enzime analises. J. Clin. Microbiol., 34, (4), 942-946.
16. Selgrad M., Tammer I., Langner C., Bornschein J., Meißle
J., Kandulski A., Varbanova M., Wex T., Schluter D.,
Malfertheiner P. (2014) Different antibiotic susceptibility
between antrum and corpus of the stomach, a possible reason for
treatment failure of Helicobacter pylori infection. World J
Gastroenterol.; 20(43):16245-51.
17. Stanley J., Linton D., Burnens A.P., Dewhirst F.E., Owens
R.J., Porter A., On S.L.W., Costas M., (1993) Helicobacter canis
sp. nov., a new species from dogs: an integrated study of
phenotype and genotype. J. Gen. Microbiol., 139, 2495-2504.
18. Swennes A.G., Turk M.L., Trowel E.M., Cullin C., Shen Z.,
Pang J., Petersson K.H., Dewhirst F.E., Fox J.G. (2014).
Helicobacter canis colonization in sheep: a Zoonotic link.
Helicobacter.; 19(1):65-8.
19. Tsukamoto T., Tatematsu M. (2014). Role of Helicobacter
pylori in Gastric Neoplasia. Curr Infect Dis Rep.; 16(5):402.
20. Van der Vusse M.L., van Son W.J., Ott A., Manson W.
(2013). Helicobacter canis bacteremia in a renal transplant
patient. Transpl Infect Dis.; 16(1):125-9.
212 | Familia AEROMONADACEAE

Cap.28. Familia AEROMONADACEAE

În cadrul familiei sunt incluse 3 genuri: Aeromonas, Oceanomonas și Tolumonas.
Sunt germeni ubicuitari, cu habitat în apa proaspătă şi apa sălcie (Snieszko, 1957); (Euzeby, 1993)

și prezintă importanță pentru viețuitoare ce trăiesc în ape, dar poate să provoace

îmbolnăviri și la oameni, respectiv gastroenterite de severitate variabilă. Familia include
pe lângă A. hydrophila și alte specii cu o încadrare mai veche în acest gen, cum sunt A.
caviae (sin. A. punctata) (Popoff, 1984), A. salmonicida (Lehmann et al., 1896), A. allosacharophila
(Martinez-Murcia et a., 1992), A. enteropelogenes, A. ischtiosima (Collins et al.,1993), sau specii mai noi
cum este A. aquariorum izolată de la pești ornamentali (Martinez-Murcia et al., 2008). Unele specii
au suferit reașezări taxonomice.

28.1. Genul Aeromonas

Nişa ecologică a aeromonadelor o constituie fauna acvatică, mai ales broaştele şi
peştii, pe mucoasele cărora se găsesc sub formă de comensali şi la care produc uneori
infecţii. Sunt răspândite în apa proaspătă, apă menajeră şi sol. Numărul lor sporeşte în
corelaţie cu prezenţa materiilor organice (Euzeby, 1993). Speciile de Aeromonas s-au dovedit
sensibilitate la ciprofloxacină, gentamicină și tetracicline. Unele tulpini prezintă
rezistență la eritromicină și streptomicină, dar toate tulpinile sunt rezistente la ampicilină
(Igbinosa, 2014).

La animale produc o gamă largă de infecții la diferite specii de pești, atât sălbatici
cât și de cultură (Wiklund et al., 1993); (Wiklund et al., 1998). Sunt citate cazuri de izolare de la puii de
găină, boala având un efect economic devastator. Izolarea cu frecvență ridicată a
tulpinilor de la pui prezintă un risc potențial de diseminare a infecției la om, fiind azi
considerată o amenințare pentru sănătătatea publică (Igbinosa et al., 2012). Aeromonas spp. sunt
responsabile pentru septicemii la crocodilieni (Novak et al., 1986).
La om speciile de Aeromonas sunt frecvent izolate din locurile provocate de
înțepăturile unor specii de pești (mai ales somni) (Venkaiah et al., 2000). Se are în vedere posibila
implicare în producerea unor afecțiuni: gastroenterite, meningite, otite, endocardite,
osteomielite etc (Igbinosa, 2014). Proprietatea aeromonadelor de a supraviețui și a se multiplica
 Familia AEROMONADACEAE | 213
în medii cu concentrații de sare de până la 4%, la temperaturi variate și valori de pH, le
sporește capacitatea de a cauza toxiinfecții alimentare (Igbinosa et al., 2012).

28.1.1. Aeromonas hydrophila

Ecologie. Este o bacterie mezofilă, ce face parte din flora normală a apei în care
trăiesc peştii şi alte vieţuitoare de apă, dar se găsește și în tractusul gastrointestinal al
acestora (Swan et al., 1991); (Răpuntean et al., 1992).
Morfologie. Au aspect de bastonaşe drepte sau curbate, ce se colorează Gram
negativ, dar pot fi forme cocoide, cu dispunere în perechi, lanţuri sau ciorchine. Prezintă
mobilitate accentuată (Răpuntean et al., 1992).
Cultivare și aspecte culturale. Se cultivă pe agar cu sânge sau agar MacConkey,
la 37oC în 24 de ore. Ca mediu selectiv se poate utiliza agar cu sânge, în care se
încorporează 10 mg/litru ampicilină. Coloniile au dimensiuni de 2-3 mm, netede, cenuşii,
înconjurate de o zonă largă de –hemoliză. Formează colonii translucide pe agar
MacConkey. Tulpinile izolate de curând au un miros înţepător, neplăcut. Creşte pe medii
cu 6.5% NaCl (Răpuntean et al., 1992).
Proprietăți biochimice. Sunt germeni oxidazo-pozitivi, ce fermentează
carbohidraţii. Produc acid şi gaz din glucoză, o serie de enzime (dezoxiribonuclează,
gelatinază, oxidază, catalază), indol, reduc nitraţii. Fermentează arabinoza, manitolul,
sucroza şi variabil lactoza. LDC şi ADH sunt pozitive, iar ODC negativ. Se poate efectua
cu sistemul API 20 E și API NE (bioMerieux).
Patogeneză. A. hydrophilla este considerat un germen patogen oportunist, asociat
cu septicemie hemoragică la animalele cu sânge rece (cold-blooded animals), incluzând
amfibieni, reptile, pești și fructe de mare (shellfish) (Swan et al., 1991). Rareori provoacă
infecţii la mamifere. Este considerat un germen obligatoriu parazit la peştii din familia
Salmonideae. Dintre factorii de patogenitate pot fi amintiți aerolizina, o toxină formatoare
de pori și o enterotoxină stabilă la căldură, citotoxică. Induce apoptoza macrofagelor
infectate (McCoy et al., 2010).
Infecția naturală. Îmbolnăvirile în care se incriminează această bacterie sunt
următoarele: la broaşte boala piciorului roşu (red-leg disease); la reptile stomatite
necrotice şi septicemii la şerpi; la anghile, ciprinide şi ştiucă leziuni ale pielii; la ştiucă
214 | Familia AEROMONADACEAE
şi crap inflamaţii ale înotătoarelor; la ciprinide ascită (în urma unor infecţii virale) şi
septicemie hemoragică; la anghile “fresh-water eel disease”; la curci tulburări digestive;
la mamifere infecţiile sunt rare: la câini – septicemii neonatale; la vite – mamite,
septicemie; la porci – diaree; la oameni – toxiinfecţii alimentare, septicemii şi infecţii ale
plăgilor (Semel et al., 1990); (Behera et al., 2011). Izolarea bacteriei s-a f[cut ;i din organele interne de
la aligatori (Gordon et al., 1979).
Diagnostic. Se examinează probe prelevate de la animale bolnave sau moarte,
probe de apă sau mâl, alte materiale care se consideră a fi contaminate, inclusiv alimente.
În frotiuri se evidențiază un număr mare de germeni încurbați, Gram negativi; mobili
(mobilitate); efectuarea de însămânțări pe medii adecvate, ținând seama de faptul că se
dezvoltă la 37oC și produc hemoliză pe agar cu sânge (β-hemoliză). Pentru diferențiere
de alte specii se va recurge la examen biochimic, folosind sistemul API 20 E și API NE
(bioMerieux). Se va avea în vedere diferențierea de vibrioni.

28.2. Bibliografie
1. Behera B., Bhoriwal S., Mathur P., Sagar S., Singhai M.,
Misra M.C. (2011). Post-traumatic skin and soft tissue infection
duet to Aeromonas hydrophila. Indian J. Crit. Care Med., 15(1):
49-51.
2. Collins M. D., Martinez-Murcia A. J., Cai J., (1993)
Aeromonas enteropelogenes and Aeromonas ichtiosima are
identical to Aeromonas trota and Aeromonas veronii respectively,
as revealed by small-subunit rRNA sequence analysis. Int. J. Syst.
Bacteriol., p. 855-856.
3. Diamanka A., Loch T.P., Cipriano R.C., Winters A.D., Faisal
M. (2014). Infection of sea lamprey with an unusual strain of
Aeromonas salmonicida. J Wildl Dis.; 50(2):159-70.
4. Euzeby J.P. (1993). Les modifications apportees à la
nomenclature bacterienne durant l’annee 1992 et leur importance
en medecine veterinaire. Rev. Med. Vet., 144, 1, 13-38.
5. Gorden R.W., Hazen T.C., Esch G.W., Fliermans C.B.,
(1979) Isolation of Aeromonas hydrophila from American
alligator, Aligator mississipiensis. J. Wild. Dis., 15(2): 239-243.
6. Igbinosa I.H. (2014). Antibiogram profiling and pathogenic
status of Aeromonas species recovered from Chicken. Saudi J Biol
Sci.; 21(5): 481–485.
7. Igbinosa I.H., Igumbor E.U., Aghdasi F., Tom M., Okoh A.I.
(2012). Emerging Aeromonas species infections and their
significance in public health. Sci. World J.; 13. Article ID 625023.
8. La Don Swan, White R.M. (1991). Diagnosis and Treatment
of Aeromonas hydrophila Infection of fish. Aquaculture
Extension, Fact Sheet, AS-461.
9. Lehmann K.B., Neumann R. (1896). Atlas und Grundriss der
Bakteriologie und Lehrbuch der speziellen bakteriologischen
Diagnostik, 1st ed., J.F. Lehmann, München.
10. Martinez-Murcia A.J., Esteve C., Garay E., Collins M.D.
(1992). Aeromonas allosacharolitica sp.nov., a new mesophilic
member of the genus Aeromonas. FEMS Microbiol. Lett., 91:
199-206.
11. McCoy A.J., Koizumi Y., Toma C., Higa N., Dixit V.,
Taniguchi S., Tschopp J., Suzuki T., (2010) Cytotoxins of the
human pathogen Aeromonas hydrophila trigger via the NLRP3
inflamasone, caspase-1 activation in macrophages. Eur.J.
Immunol., 40(10): 2797-2803.
12. Martinez-Murcia A. J., Saavedra M.J., Mota V.R., Maier T.,
Stackebrandt E., Cousin S. (2008). Aeromonas aquariorum sp.
nov., isolated from aquaria of ornamental fish., Int. J. Sust. Evol.
Microbiol., 58: 1169-1175.
13. Novak S.S., Seigel R.A. (1986). Gram-negative septicemia in
American alligators (Alligator mississippiensis). J Wildl Dis.;
22(4): 484-7.
14. Popoff M. (1984). Genus III Aeromonas Kluyver and Van
Niel 1936, 398AL. In: Krieg N.R. and Holt J.G. (editors), Bergey's
Manual of Systematic Bacteriology, first edition, vol. 1, The
Williams & Wilkins Co, Baltimore, pp. 545-548.
15. Răpuntean Gh., Dancea Zoe, Marica D., Oneţiu O. (1992)
Caracterizarea biochimică a tulpinilor de Aeromonas hydrofila
izolate de le peşti, din apă şi alimente. Simp.Timişoara, 81-82.
16. Semel J. D., Trenholme G. (1990). Aeromonas hydrophila
water-associated traumatic wound infection: a review. J. Trauma,
30(3): 324-327.
17. Snieszko S.F. (1957). Genus IV. Aeromonas p. 189-193. In
Bergeyʹs Manual of Determinative Bacteriology, 7th, ed. Williams
and Wilkis Co, Baltimore, Maryland.
18. Venkaiah Y., Lakshmipathi V. (2000). Biochemical
composition of epidermal secretions and poisonous spine of two
freshwater catfishes. Asian Fish Sci.; 7: 183–189.
19. Wiklund T., Lonnstrom L., Niiranen H. (1993). Aeromonas
salmonicida ssp. salmonicida lacking pigment production,
isolated from farmed salmonids in Finland. Dis. Aquat. Org.,
15:219-223.
20. Wiklund T., Dalsgaard I. (1998). Occurrence and
significance of atypical Aeromonas salmonicida in non-salmonid
and salmonid fish species: a review. Diseases of Aquatic
Organisms, 32: 49–69.
 Familia SPIROCHAETACEAE | 215

Cap.29. Familia SPIROCHAETACEAE

Din această familie fac parte mai multe genuri, dintre care amintim: Spirochaeta,
Treponema şi Borellia. Ultimele două genuri prezintă interes pentru medicina veterinară.

29.1. Genul Borrelia

Boreliile sunt microorganisme helicale, ce se colorează ușor și pot fi observate cu
microscopul convențional (Wang et al., 2010). Denumirea genului a fost atribuită în onoarea
biologului francez Amédée Borrel.

29.1.1. Borrelia anserina

A fost izolată de la păsări, fiind specia tip (Sakharoff, 1891). În timp a purtat și alte
denumiri: Spirocheta anserini, Spirocheta gallinarum, Spironema gallinarum.
Morfologie. Microorganisme filiforme, de 8–30/0,2–0,3 m (McNeil et al., 1949),

prevăzute cu 5–8 spirale, cu amplitudinea de 1,2–1,8 m. Prezintă mobilitate accentuată,

mişcările având caracterul unor lovituri de bici. Colorarea se face prin metoda May
Grunwald-Giemsa, prin care boreliile se colorează în roz pal.
Cultivare. Se realizează pe medii speciale, bogate în proteine (ovalbumină sau
fragmente de ţesuturi), în condiţii anaerobe, după cum şi în oul embrionat de găină sau
curcă. O bună cultivare se realizează pe mediul Barbour-Stoener-Kelly (BSK) (Hovid-Hougen,
1995). Prin pasage pe mediu lichid se obține atenuarea patogenității (Levine et al., 1990).
Structura antigenică. B. anserina are o structură antigenică distinctă, comparativ
cu alte spirochete. Între tulpini izolate din diferite focare nu există identitate antigenică
(DeMassa et al., 1979). În serul păsărilor bolnave apar anticorpi specifici, care se pot evidenţia
prin test de imunodifuzie. Anticorpii pot fi evidențiați şi prin reacţii de bacterioliză de tip
Pfeiffer-Isaev.
Patogeneză. B. anserina este patogenă pentru păsări (găini, curci, fazani, raţe, gâște
etc.) la care produce o boală cunoscută sub numele de borelioză sau spirochetoză.
Transmiterea se realizează prin intermediul căpuşelor din genurile Argas (DeMassa et al., 1979)
şi Ornitodorus. Transmiterea prin căpușe din genul Argas (A. miniatus) a fost demonstrată
și în condiții experimentale (Lisböa et al., 2009). La căpuşe este posibilă transmiterea
216 | Familia SPIROCHAETACEAE
transovariană. Păsările bolnave prezintă ca principale manifestări clinice anemie, diaree
şi tulburări nervoase. Sunt descrise îmbonnăviri cu Borellia anserina care anterior au fost
afectate de Borellia theileri (Wouda et al., 1975).
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor păsări bolnave sau cadavre. În frotiurile
efectuate din sângele păsărilor bolnave sau din organe (splină, ficat), colorate prin metoda
May Grunwald-Giemsa se evidențiază germeni filamentoşi, ondulaţi, coloraţi în roz pal,
printre elementele figurate ale sângelui sau alte elemente tisulare. În țesuturi se
evidențiază prin impregnare argentică sau Gimsa prelungit (McNeil et al., 1949). Se mai poate
efectua infecţie experimentală prin inocularea de sânge virulent sau broiaj de organe, la
găini sau raţe tinere, şi inoculări pe ouă embrionate.

29.1.2. Borrelia burgdorferi

Prima descriere a bolii este făcută în Statele Unite ale Americii (oraşul Lyme, statul
Connecticut), mai întâi la copii cu "artrite reumatoide" (1975), iar mai târziu la câini
(1984). Un cercetător (Willy Burgdorferi), a identificat bacteriile ca fiind spirochete
aparținând genului Borrelia (Web 27); (Johnson et al., 1984). În anul 1992 complexul Borellia
burgdorferi se subdivide astfel: se păstrează specia B. burgdorferi (grupa 1), dar se mai
creează încă 3 noi specii, respectiv B. garinii (grupa 2), B. afzelii (grupa 3) şi B. japonica
(grupa 4) (Dunn, 2003); (Baranton et al., 1992).
Ecologie. Rezervorul natural este reprezentat de diferite specii de rozătoare
(şobolani şi şoareci) şi chiar de căprioare. Anumite păsări sălbatice (Turdus migratorius,
Dumetella carolinensis, Turdus merula, Phasianus colchicus, Colinus virginiatus şi
altele) pot, de asemenea, contribui la adăpostirea/transmiterea spirochetelor bolii Lyme
(Anderson et al., 1986). Numeroase căpuşe vector ce parazitează păsările în natură, se
contaminează şi devin purtătoare şi transmiţătoare (Richter et al., 2003). Infecţia poate fi
transmisă la oameni şi animale de către căpuşe în toate stadiile (adulţi, larve şi mai ales
nimfe). Îmbolnăvirile sunt mai frecvente primăvara şi vara, în corelaţie cu factori ce
influenţează multiplicarea căpuşelor (Ixodes, Dermacentor, Ambllyoma). Rezervoare de
borelii sunt considerate diverse specii de mamifere mici (veverițe, arici, iepuri etc). Există
cicluri epidemice care implică specii de căpușe ce nu se hrănesc deloc sau se hrănesc rar
pe om. Circulația B. burgdorferi în focare ”tăcute” nu are implicații importante pentru
 Familia SPIROCHAETACEAE | 217
sănătatea umană, dar demonstrează varietatea de nișe ecologice pe care acest spirochet le
poate ocupa (Gern et al., 1998).
Rezistență/sensibilitate. În tratarea bolii se recomandă antibiotice. La om rezultate
bune s-a obţinut cu cefuroxim (Ceftin). Se pot utiliza şi alte antibiotice care s-au dovedit
a fi eficace contra boreliilor. Se menţionează că indivizii trataţi într-un stadiu timpuriu al
bolii, se vindecă rapid şi complet, iar cei trataţi în stadii tardive, rămân cu anumite
manifestări clinice sau se produc recidive (Levis, 2003).
Morfologie. Borellia burgdorferi are dimensiuni de 10–30 m şi se evidenţiază
prin microscopie în câmp întunecat, prin imunofluorescenţa sau prin coloraţia Giemsa.
Este un germen Gram negativ, dar se colorează slab prin această tehnică. Are aspectul
unui germen filamentos, prezentând 3–4 flexuozităţi sau cu aspect de tirbuşon. Este un
germen mobil care se poate răsuci (Johnson et al., 1984).
Cultivare. Se face cu dificultate pe mediul Kelly. Versiunile moderne ale acestui
mediu (Barbour-Stoenner-Kelly II [BSK II], BSK-H sau Kelly Preac-Mursic [MKP]) sunt
capabile să susțină o dezvoltare abundentă a B. burgdorferi dintr-un inocul scăzut.
Ingredientele de bază ale mediului BSK II includ CMRL-1066 (mediu standard utilizat
pentru cultivarea diferitelor tipuri de celule de mamifere); fracțiunea V albuminică din
serul bovin (sursă proteică și stabilizatoare a pH-ului); N-acetil glucozamină (precursor
pentru biosinteza peretelui celular bacterian); ser de iepure, citrat, piruvat și multe altele
(Aguero-Rosenfeld et al., 2005). O bună creștere se obține în condiții de co-cultivare pe mediul
BSK-H cu o linie celulară obținută din Ixodes scapularis (Obonyo et al., 1999).
Patogeneză. În căpușa vector un rol important în menținerea și evoluția boreliilor
în au proteinele OspA (atașarea de epiteliul intestinului mijlociu) și Osp C (ieșirea
boreliilor din intestin, diseminarea prin hemolimfă și trecerea în glandele salivare).
Trecerea de la OspA la Osp C este probabil reglată de creșterea temperaturii la care căpușa
este expusă după atașarea de gazdă (Krauss et al., 2003). Boreliile pătrund în mod obişnuit în
organism transcutanat, în urma muşcăturilor făcute de căpuşe, a căror salivă este foarte
bogată în germeni. Are loc o multiplicare locală, după care migrează prin sânge și probabil
prin nervii periferici, în ţesuturile pentru care au elecţie. Nu toate animalele care se
infectează fac boala clinică. Se apreciază că starea de boală este mai curând consecinţa
reacţiei inflamatorii a organismului la prezenţa şi activitatea germenului, decât însăşi
218 | Familia SPIROCHAETACEAE
rezultatul acţiunii directe a microorganismului. Reacţia imună a organismului gazdei nu
duce la distrugerea germenilor, care pot persista timp îndelungat în ţesutul epitelial,
articulaţii, sistemul nervos şi chiar în sângele şi urina animalelor bolnave. În urma
infecției experimentale pe maimuțe Rhesus s-a constatat că B. burgdorferi induce
proliferarea și apoptoza astrocitelor. Se formulează părerea că astroglioza ar putea fi
cauzată de lipoproteinele spirochetale, în forma denumită neuroborrelioză (Ramesh et al., 2003).
Infecţia naturală. B. burgdorferi produce borelioza sau “Lyme disease” (boala
Lyme) întâlnită la oameni şi animale. La oameni boala a crescut de mai multe zeci de ori
din 1982. Evoluează cu eritem cutanat specific (bullseye), dureri articulare şi ale cefei,
limfadenopatii, manifestări nervoase, însă deseori poate avea o evoluție mascată. Prin
aceasta se înţelege că bacteria poate rămâne în stare dormantă, simptomele dispar, însă se
poate activa din nou şi simptomele să reapară. Se apreciază că și în eventualitatea în care
bacteria a fost eradicată din organism, alterările din ţesuturi persistă o lungă perioadă de
timp. La animale boala este mai frecventă la câini și se manifestă prin artrite, tulburări
renale, cardiace şi nervoase; simptomele pot debuta brusc, cu evoluţie severă, febră,
gemete, stare de letargie; la vite şi cai evoluează cu artrite, encefalită, uveită şi laminite.
Diagnostic. Confirmarea trebuie făcută prin examene de laborator. Se expediază
probe biopsice de piele cu eritem (locul muşcăturii de către căpuşe), lichid pericardic
şi/sau peritoneal, porţiuni de seroase, lichid cefalorahidian, creier, lichid sinovial, iar
pentru examen serologic sânge (diagnostic retrospectiv). Se urmărește evidențierea
microscopică (impregnare argentică, fluorescență), și cultivarea pe mediile BSK (Aguero-

Rosenfeld et al., 2005); detecția proteinelor specifice sau a acizilor nucleici (hibridări ADN, PCR,

analiza enzimelor de restricție, tehnici imunoenzimatice ELISA, imunoblot) (Rosa et al., 1991);
examen serologic pentru detecția anticorpilor din clasele IgM, IgG (IF și ELISA), cu
mențiunea că prezența unui titru ridicat nu denotă o infecție recentă, iar titrurile pozitive
se mențin crescute un timp relativ îndelungat, mai mulți ani sau chiar decade (Krauss et al.,

2003). Tehnica imunoblot permite a se face diferențierea între statusul imun la câinii
vaccinați și cel ai câinilor cu infecție naturală. Sensibilitatea PCR poate fi redusă datorită
degradării ADN-ului B. burgdorferi din probe în timpul transportului, stocării și
prelucrării (Aguero-Rosenfeld et al., 2005).

29.2. Bibliografie
1. Aguero-Rosenfeld M.E., Wang G., Schwartz I., Wormser
G.P. (2005). Diagnosis of Lyme Borreliosis. Clin Microbiol Rev.;
18(3): 484–509. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/
pmc/articles/PMC1195970/.
2. Anderson J.F., Magnarelli L.A., Hyde F.W. (1986).
Involvement of birds in the epidemiology of the Lyme disease
agent Borellia burgdorferi. Infect. Immun., 51: 394-396.
3. Baranton G., Postic D., Saint Girons I., Boerlin P., Piffaretti
J.C., Assous M., Grimont P.A.D. (1992). Delineation of Borrelia
burgdorferi sensu stricto, Borrelia garinii sp. nov., and group
VS461 associated with Lyme borreliosis. Int. J. Syst. Bacteriol.,
42, 378-383.
4. Dunn T.J. (2003). Lyme Disease in Dogs
(www.thepetcenter.com/gen/lyme.html)
5. Euzeby J.P. (1995). Les espèces et les genres bacteriens
d’interêt veterinaire decrits en 1994. Rev. Med. Vet., 146, 1, 3-22.
6. Gern L., Humair P.F. (1998). Natural history of Borrelia
burgdorferi sensu lato. Wien Klin Wochenschr.; 110(24):856-8.
7. Guerra M.A., Walker E.D., Kitron U. (2000). Quantitative
approach for the serodiagnosis of canine Lyme disease by the
immunoblot procedure. J. Clin. Microbiol., 38, (7), 2628-2632.
8. Hovind-Hougen K. (1995). A morphological caracterization
of Borellia anserina. Microbiology, 141: 79-83.
9. Johnson R.C., Schmid G.P., Hyde F.W., Steigerwalt A.G.,
Brenner D.J. (1984). Borellia burgdorferi sp. nov.: etiological
agent of Lyme disease. Int. J. Syst. Bacteriol., 34, 496-497.
10. Krauss H., Weber, A., Appel M., Enders B., Schiefer G. H.,
Slenczka W., von Graevenitz A., Zahner H. (2003). Zoonoses.
Infections Diseases Transmissible from Animals to Humans.
Third Edition, p. 180-183.
11. Levine J.F., Dykstra M.J., Nicholoson W.L., Walker R.L.,
Massey G. (1990). Attenuation of Borellia anserina by pasage in
liquid medium. Res. Vet. Sci., 48: 64-69.
12. Levis C. (2003). New Vaccine Targets Lyme Disease; New
Hope for Diminishing „Great Masquerader”.
www.fda.gov/fdac/features/1999/399 _lyme.html.
13. McNeil E., Hinshaw W.R., Kissling R.E. (1949). A Study of
Borellia anserina infections (Spirochetosis) in turkey. J.
Bacteriol., 57(2): 191-206.
14. Obonyo M., Munderloh G. U., Fingerle V., Wilske B., Kurtti
J. T. (1999). Borrelia burgdorferi in a tick cell culture modulates
Familia SPIROCHAETACEAE | 219
expression of outer surface proteins A and C in responses to
temperature. J. Clin. Microbiol., 37(7): 2137-2141.
15. Olson P.E., Kallen A.J., Bjorneby J.M., Creek J.G. (2000).
Canines as sentineles for Lyme Disease in San Diego Contry,
California. J. Vet. Diag. Invest., 12, (2), 126-129.
16. Poinar G. Jr. (2014). Spirochete-like cells in a Dominican
amber Ambylomma tick (Arachnida: Ixodidae). Historical
Biology: An International Journal of Paleobiology. Published
online: http://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/08912963.
2014.897699.
17. Ramesh G., Alvarez A.L., Roberts E.D., Dennis V.A., Lasater
B.L., Alvarez X., Philipp M.T. (2003). Pathogenesis of Lyme
neuroborreliosis: Borrelia burgdorferi induce both proliferation
and apoptosis in a rhesus monkey astrocytes. Eur. J. Immunol.,
33(9): 2539-2550.
18. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București, p. 270-274.
19. Richter D., Spielman A., Komar N., Matuschka F.R. (2003).
Competence of American Robins as reservoir hosts for Lyme
disease spirochetes, www.Cdc.gov/ncidod/eid/
vol6no2/richter.htm.
20. Rosa P.A., Hogan D., Schwan T.G. (1991). Polymerase chain
analysis identify two distincts classes of Borellia burdorferi. J.
Clin. Microbiol., 29, 524-532.
21. Sakharoff M.N. (1891). Spirochaeta anserina et la
septicemie des oies. Annales de l'Institut Pasteur (Paris), 5, 564-
566.
22. Schaudinn F. (1905). Korrespondenzen. Deutsche
Medizinische Wochenschrift, 31, 1728.
23. Wang G., Schwartz I. (2010A). Genus II. Borrelia
Swellengrebel 1907, 582 in: Noel R. Krieg, James T. Staley,
Daniel R. Brown, Brian P. Hedlund, Bruce J. Paster, Naomi L.
Ward, Wolfgang Ludwig and William B. Whitman. Bergey’s
Manual Of Systematic Bacteriology, Second Edition, Volume
Four; Pg. 484-492.
24. Wouda W., Schillhorn van Veen T.W., Barnes H.J. (1975).
Borellia anserina in chickins previously exposed for Borellia
thileri. Avian Dis., 19: 209-210.
25. Web. Borellia species.
http://www.lymeaustralia.com/history--borrelia-species.html.
220 | Familia BRACHYSPIRACEAE

Cap.30. Familia BRACHYSPIRACEAE

Familia Brachispiraceae a fost creată în anul 2012, având un singur gen denumit
Brachispira (Ochiai et al., 1997), în care sunt incluse următoarele specii: B. hyodysenteriae, B.
pilosicoli, B. aalborgi, B. alvinipulli, B. innocens, B. intermedia, B. murdochii) (Paster, 2010).

30.1. Genul Brachyspira

Iniţial, genul includea o singură specie denumită B. aalborgi (Hovind-Hougen et al., 1983),

ulterior fiind incluse și alte specii. În privinţa habitatului se precizează că numeroase

brachispire trăiesc în intestin la mamifere şi păsări, făcând parte din microflora autohtonă
a organismelor respective, în care se găsesc sub formă de comensali la nivelul
mucoaselor. Izolarea a reușit și de la rozătoare sălbatice (șobolani și șoareci), acestea
constituind o sursă importantă de infecție pentru porci (Joens et Kinyon, 1982). Un număr redus
de specii sunt patogene pentru om şi animale (Hovind-Hougen et al., 1983).

30.1.1. Brachyspira hyodysenteriae (ex S. hyodysenteriae)

Ecologie. Brahispirele se pot întâlni ca agenţi patogeni, îndeosebi la porc, sau ca

germeni de portaj la porc şi la alte specii de animale, cum sunt câinii, păsările şi în deosebi
rozătoarele (şobolani şi şoareci). Dintre elementele mediului exterior un rol important îl
prezintă apa (Harris et al., 1972). De regulă boala rămâne trenantă în efectivele contaminate, cu
recrudescenţe acute la fiecare nouă generaţie de tineret porcin, după înţărcare sau la
grăsuni.
Rezistența/sensibilitate. Fiind bacterii anaerobe, brahispirele nu pot supravieţui în
afara gazdelor, mai ales când sunt expuse la aer, lumină solară şi uscăciune. Protejate însă
în fecale, ele pot rămâne viabile timp de zile sau săptămâni, iar în lunile de vară pot chiar
să se multiplice în bazine sau platforme de dejecţii (Harris et al., 1972); (Ochiai et al., 1997). Sunt
sensibile la mai multe antibiotice și chimioterapice, o eficacitatea bună s-a constatat la
dynamutin, tiamulin și pleuromutilin (Buller et al., 1994); (Răpuntean et al., 2005).
Morfologie. Brahispirele au aspect alungit, prezentând 3-4 ondulaţii neregulate, cu
amplitudinea de 2-4 m. Dimensiunile sunt variabile sub raportul lungimii. Cele mai
multe au o lungime de 6-8,5 m şi o grosime de 0,3-0,4 m (Răpuntean et al., 2005). Nu prezintă
 Familia BRACHYSPIRACEAE | 221
spori sau capsulă, în schimb prezintă o mobilitate accentuată datorită unor 7-14 flageli
periplasmatici inserați la ficare capăt al celulei (Hovind-Hougen et al., 1990). Se colorează Gram,
Giemsa sau impregnare argentică. Se pot pune în evidenţă în preparate native, examinate
la microscopul cu câmp întunecat sau cu contrast de fază (Stanton et al., 1991). Au fost
evidențiate plasmide și bacteriofagi specifici (Ritchie et al., 1978); (Adachi et al., 1994).
Cultivare și caractere culturale. B. hyodysenteriae se cultivă cu dificultate.
Mediile de cultură trebuie să fie bogate în substanţe nutritive, de regulă medii cu sânge
sau ser, cu pH–6,9. Cultivarea se practică obişnuit pe medii solide. Cultura se dezvoltă în
5–6 zile în condiţii anaerobe (80% H2 şi 20% CO2). Coloniile sunt de dimensiuni mici,
sub 0,5 mm, lucioase, translucide, netede, înconjurate de o zonă de -hemoliză (Hovind-

Hougen et al., 1990). Ca mediu lichid se foloseşte bulion din soia cu tripticază şi ser fetal bovin
10%, sau bulion cord-creier. Pe mediul lichid germenii se dezvoltă fără a produce
turbiditate, mediul rămânând limpede. Limitele de temperatură între care se pot dezvolta
sunt între 36 şi 42oC (Bercea et al., 1988). Unii autori recomandă efectuarea însămânţărilor pe
un mediu selectiv format din geloză-sânge, la care se adaugă 400 g/ml spectinomicină
şi incubare într-o atmosferă anaerobă, formată din 5% CO2 şi 95% H, însă treptat devin
oxigen tolerante.
Caractere biochimice. Brochispirele au activitate glucozidazică, dar nu
galactosidazică (Hovind-Hougen et al., 1990). Fermentează fructoza, esculina şi uneori glucoza şi
sunt inactive faţă de lactoză, zaharoză şi manitol. Unele tulpini produc indol, dar nu H2S.
Principalii metaboliţi rezultaţi în urma activităţilor enzimatice sunt acidul acetic, acidul
n-butiric, CO2 şi H2 (Harris et al., 1972); (Stanton et al., 1991); (Ochiai et al., 1997).
Structură antigenică. Au fost identificate 9 serotipuri notate cu literele alfabetului
(Coombs et al., 1992). În organismele infectate apar anticorpi aglutinanţi, decelabili după 2-4
săptămâni de la infecţie, titrurile maxime înregistrându-se la 4-7 săptămâni. Nivelul
ridicat al anticorpilor specifici, ce se pot menţine timp de 8-10 săptămâni, pledează pentru
practicarea serotestării, atât pentru supravegherea epidemiologică a efectivelor, cât şi
pentru diagnosticul de boală. Se poate preciza că B. hyodysenteriae deşi este prezentă
exclusiv în intestinul porcilor infectaţi, este capabilă să determine o activare a efectorilor
imunologici, care să se exprime, atât prin asigurarea unei protecţii active faţă de
222 | Familia BRACHYSPIRACEAE
dizenterie, datorită unor anticorpi locali (IgA), cât şi formarea de anticorpi (IgG, IgM),
decelabili prin teste imunologice (Harris et al., 1972); (Stanton et al., 1991); (Ochiai et al., 1997).
Patogeneză. Mecanismul intim de acţiune al B. hyodysenteriae nu este întrutotul
elucidat. Se consideră că intervine o multiplicare masivă a germenilor la nivel intestinal,
un efect citotoxic realizat de prezenţa unor factori toxici şi hemolizine (trei gene distincte
tlyA, tlyB și tlyC) şi declanşarea unui şoc toxiinfecţios de tip Sanarelli-Schwartzmann,
urmat de un sindrom de coagulare vasculară diseminată (Blobel et al., 1979). Virulența este
sprijinită și de proteaze. Se apreciază că proliferarea intensă este favorizată și de unele
procese fermentative, modificările de pH, dar și de acțiunea sinergică a altor bacterii
oportuniste sau anaerobe (Harris el al., 1978); ca și de factori cu efect chemotactic și de
mobilitatea accentuată care facilitează penetrarea în mucoasă și colonizarea (Kennedy et

Yancev, 1996). Capacitatea de aderență la enterocite a fost demonstrată in vitro pe celule

intestinale din ansa Henle (Bowden et al., 1989). Brachispirele invadează celulele goblet și se
produce o mare cantitate de mucus (Jacques et al., 1989). Se produc necroze superficiale cu
eroziuni superficiale ale epiteliului, infiltrații leucocitare, cu multiple brachispire intim
atașate de suprafața epiteliului, în interiorul celulelor epiteliale și lamina propria (Wilcock et

al., 1979); (Jacques et al., 1989).

Infecţia naturală. B. hyodysenteriae interesează în mod deosebit porcul, la care

determină “dizenteria porcină” (diareea hemoragică sau enterita hemoragică) (Bercea et al.,
1988). Boala se întâlneşte la toate categoriile de vârstă, fiind mai frecventă la grăsuni. Poate
să evolueze cu forme acute, subacute şi cronice, având ca principală manifestare clinică
diareea cu fecale foarte bogate în mucus şi sânge, în care se pot evidenția strii de fibrină
sau cu aspect granular [22]. Ţinând cont de aceste elemente se poate aprecia forma
evolutivă a bolii: acută, subacută, cronică, atipică/inaparentă.
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor cadavre de purcei, porţiuni de intestin,
tampoane rectale şi fecale diareice. Examenul bacterioscopic are o mare valoare pentru
diagnostic, permițând stabilirea gradului de infecție. Examinarea preparatelor se face atât
în satre nativă, cât și după colorare. Din fiecare lamă se examinează, în medie, 10 câmpuri,
interpretarea fiind făcută astfel: 1-5 germeni/câmp = infecție slabă, subclinică; 6-15
germeni/câmp = infecție cronică; 16-25 germeni/câmp = infecție subacută; 26-100
germeni/câmp = infecție acută, acuală, gravă (Bercea, 1988). Pe mediile de cultură prezintă
 Familia BRACHYSPIRACEAE | 223
semnificație aspectul coloniilor și hemoliza produsă. Evidențierea brachispirelor în
țesuturi se poate efectua și prin test de imunofluorescență (Hunter et Saunders, 1977). Identificarea
anticorpilor se face prin reacții de aglutinare rapide (Hampton, 1991) și ELISA. Au fost descrise
și tehnici PCR și analiza endonucleazelor de restricție (Coombs et al., 1992). Infecția
experimentală se poate efectua pe purcei gnotobiotici (SPF sau HPCDIR) sau pe diferite
animale de laborator (Harris et al., 1972); (Harris et al., 1978). Enteropatogenitatea tulpinilor poate fi
stabilită și prin testul ansei ligaturate (Bercea, 1988). Hisopatologic se pot evidenția un număr
mare de brachispire la colorația Warthin-Starry (Jacques et al., 1989).

30.2. Bibliografie
1. Adachi Y., Hara M., Hirano K. (1994). Biological proprieties
of Serpulina hyodysenteriae and Serpulina innocens like
organism with plasmid DNAs. Proc. 13th Int. Pig. Vet. Sci. Congr.,
147.
2. Bercea I., Dobre Gh. (1988) Spirochetoze suine. Editura
Didactică și Pedagogică, București.
3. Blobel H., Schlieber T. (1979). Handbuch der bakteriellen
infectionen bei tieren, band III. Veb Gustav Fischer Verlag, Jena,
545.
4. Bowden C.A., Joens L.A., Kelley L.M. (1989).
Characterization of the attachament of Treponema hyodysenteriae
to Henle intestinal cells in vitro. Am. J. Vet. Res., 50: 1481-1485.
5. Buller N.B., Hampson D.J. (1994). Antimicrobial
susceptibility testing of Serpulina hyodysenteriae. Austr. Vet. J.,
71: 211-214.
6. Coombs B.G., Hampson D.J., Harders S.J. (1992). Typing of
Australian isolates of Treponema hyodysenteriae by serological
and by DNA restriction endonuclease analysis. Vet. Microbiol.,
31: 273-285.
7. Hampton D.J. (1991). Slide-agglutination for rapid
serological typing of Treponema hyodysenteriae. Epidemiol.
Infect., 106(3): 541-547.
8. Harris D.L., Glock R.D., Christensen C.R., Kinyon J.M.
(1972). Swine dysentery. 1. Inoculation of pigs with Treponema
hyodysenteriae (new species) and reproduction of the disease.
Veterinary Medicine - Small Animal Clinician, 67, 61-64.
9. Harris D.L., Alexander T.Y.L., Whipp S.C., Robinson T.M.,
Glock R.D., Matthews P.J. (1978). Swine dysentery: Studies og
gnotobiotic pigs inoculated with Treponema hyodysenteriae,
Bacterioides vulgatus and Fusobacterium necrophorum. J. Aus.
Vet. Med. Assoc., 172: 468-471.
10. Hovind-Hougen K., Birch-Andersen A., Henrik-Nielsen R.,
Orholm M., Pedersen J.O., Teglbjaerg P.S., Thaysen E.H. (1983).
Intestinal spirochetosis: morphological characterization and
cultivation of the spirochete Brachyspira aalborgi gen. nov., sp.
nov. J. Clin. Microbiol., 16, 1127-1136.
11. Hovind-Hougen K., Hogh P., Birch-Andersen A. (1999).
Morphological heterogeneity spirochetes isolated from cases of
swine dysentery. Zbl. Bakt., 274: 1-15.
12. Hunter D., Saunders C.N. (1977). Swine dysentery using an
absorbed fluorescent antiserum. Vet. Rec., 101: 303-304.
13. Jacques M., Girard C., Higgins R., Goyette G. (1989).
Extensive Colonization of the Porcine Colonic Epithelium by a
Spirochete Similar to Treponema innocens. J. Clin. Microbiol.,
27(5): 1139-1141.
14. Joens L.A., Kinyon J.M. (1982). Isolation of Treponema
hyodysenteriae from wild rodents. J. Clin. Microbiol., 15: 994-
997.
15. Kennedy M.J., Yancev Jr. R.J. (1996). Motility and
chemotaxis in Sepulina hyodysenteriae. Vet. Microbiol., 49: 21-
30.
16. Ochiai S., Adachi Y., Mori K. (1997). Unification of the
genera Serpulina and Brachyspira, and proposal of Brachyspira
hyodysenteriae comb. nov., Brachyspira innocens comb. nov. and
Brachyspira pilosicoli comb. nov. Microbiol. Immunol., 41, 445-
452.
17. Paster B.J. (2010). Family II. Brachyspiraceae. In Krieg
N.R., Staley J.T., Brown D.R., Hedlund B.P., Paster B.J., Ward
N.L., Ludwig W., Whitman W.B. (eds), Bergey’s Manual of
Systematic Bacteriology, second edition, vol. 4, Springer, New
York, p. 531.
18. Ritchie A.E., Robinson I.M., Joens L.A., Kinyon J.M.,
(1978). A bacteriophage for Treponema hyodysenteriae. Vet. Rec.,
102: 34-35.
19. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Bacteriologie
veterinară specială. Editura Academic Pres Cluj-Napoca, p. 282-
287.
20. Stanton T.B., Jensen N.S., Casey T.A., Tordoff L.A.,
Dewhirst F.E., Paster B.J. (1991). Reclassification of Treponema
hyodysenteriae and Treponema innocens in a new genus, Serpula
gen. nov., as Serpula hyodysenteriae comb. nov. and Serpula
innocens comb. nov. Int. J. Syst. Bacteriol., 41, 50-58
(http://ijsb.sgmjournals.org/content/41/1/50.full.pdf).
21. Wilcock B.P., Olander H.J. (1979). Studies on the
pathogenesis of swine dysentery. I. Characterization of the lesions
in colons and colonic segments inoculated with pure culture or
colonic content containing Treponema hyodysenteriae. Vet.
Pathol., 16: 450-465.
22. *** Swine dysentery
www.brachispira.se/brachispira/pdf/Swine_dysentery.pdf
224 | Familia LEPTOSPIRACEAE

Cap.31. Familia LEPTOSPIRACEAE

Familia Leptospiraceae este constituită din genurile: Leptospira, cu răspândire în
diverse surse hidrice și unele animale, conține un număr mare de serogrupe, respectiv
serovaruri; Leptonema cu trei specii, L. glabrum, L. venosum, L. illini, primele două se
izolează de pe unele plante (flowering plants) și Turneriella, desprins din Leptospira, cu
o singură specie T. parva (Hovid-Hougen et al., 1981). În continuarea va fi tratat doar genul
Leptospira.

31.1. Genul Leptospira

Genul Leptospira a fost divizat iniţial în trei specii: L. interrogans (patogene) (Stimson,
1907), L. biflexa (nepatogene) (Wolbach şi Binger 1914) şi L. parva* (Hovind-Hougen et al., 1981) (*L.
parva, datorită diferențelor secvențelor ADN și 16S ARNr față de alte specii Leptospira
și datorită diferențelor față de Leptonema illini, a fost plasată într-un nou gen: Turneriella,
ca T. parva) (Levett et al., 2005). La data actuală leptospirele aparţin la 5 genomo-specii, 15
specii, clasificate în 18 serogrupe şi 260 serovaruri în baza compoziţiei antigenice.
Speciile mai cunoscute sunt: L. canicola, L. grippotyphosa, L. pomona, L. wolffi, L.
icterohaemohrragiae, L. sejroe. Serovarurile cu antigene comune sunt plasate în
serogrupe pentru diagnosticul de convenienţă. Termenul de serogrup nu are o semnificaţie
taxonomică.
Ecologie. Leptospirele nepatogene trăiesc în medii naturale, în special în apă, din
care cauză sunt denumite şi “leptospire acvicole”. Prezenţa lor în aceste surse de apă,
atrage atenţia asupra existenţei unor condiţii favorizante şi pentru cele patogene.
Rezervorul natural de germeni, îl constituie şobolanii şi alte specii de rozătoare sălbatice,
dar şi unele animale domestice (Quinn et al., 1994);(Ellis et al., 2005); (CDC). Leptospirele au fost izolate
de la numeroase specii de mamifere, inclusiv de la oameni. Ele penetrează pe cale
transcutanată, la nivelul unor leziuni mai mult sau mai puţin extinse (eroziuni, excoriaţii
sau plăgi), cât şi prin mucoase (conjunctivală, nazală, faringiană, digestivă, genitală).
Leptospirele patogene se conservă în organismul animalelor infectate. Ele parazitează
corticala renală, de unde sunt eliminate prin urină în mediul exterior.
 Familia LEPTOSPIRACEAE | 225
Rezistență/sensibilitate. Leptospirele pot supravieţui o perioadă limitată în
diferite surse de apă, îndeosebi în cele stagnante (nămol, mlaștini), ceea ce face ca
infecţiile leptospirice să fie legate cel mai adesea de o sursă hidrică (Safer, 1986); (Răducănescu et
al., 1986); (Răpuntean et al., 2005). Ele rezistă în sol umed şi apă, în raport cu pH-ul, temperatura şi
puritatea. Nu suportă uscarea, nici mediile acide sau alcaline. În mediile de cultură pot
vieţui 2-4 luni, la întuneric. În carnea animalelor bolnave, leptospirele rezistă 72 ore la
0oC, 20 de ore în unt şi 3 zile în lapte. Leptospirele mor în 10-15 minute la 60oC. Ele mor
instantaneu în urină acidă, bilă şi soluţii de săruri biliare. Sucul gastric le distruge în 10-
15 minute, razele solare şi radiaţiile UV le distrug după 15 minute. Majoritatea
substanţelor dezinfectante şi antiseptice au un efect bactericid asupra lor, cel mai activ
fiind acidul acetic 2%, care se utilizează în laboratoare pentru dezinfecţia pipetelor,
lamelor şi a altor materiale. Se foloseşte şi la dezinfecţia mâinilor (Răpuntean et al., 2005). Sunt
foarte sensibile la agenții care îndepărtează sau lezează învelișul extern, ca de exemplu
detergenții și săpunurile (Ellis, 2005). Sunt sensibile la mai multe antibiotice (peniciline,
amoxicilină, tetraciclină, eritromicină și altele), dar prezintă rezistență la sulfamide,
bacitracină și metronidazol.
Morfologie. Leptospirele sunt germeni filamentoşi, flexibili, cu o grosime de 0,06–
0,12 m şi o lungime variabilă de 3–40 m, cu o medie de 6–12 m. Unele tulpini pot să
ajungă până la 150 m. Spirele sunt foarte fine şi apropiate, dispuse regulat, având o
adâncime de 0,3 m şi o amplitudine de 0,1–0,5 m. Capetele sunt îndoite sub formă de
cârlig (croşetă). Nu prezintă cili, dar sunt mobile, mişcarea realizându-se prin flexiune,
translaţie şi rotaţie în jurul propriului ax. După unele date ele ar prezenta doi endoflageli,
câte unul la fiecare pol al celulei, cu origine subterminală (Sefer, 1986); (Răducănescu et al., 1986);

(Ellis, 2005). Leptospirele nu prezintă spori sau capsulă, sunt Gram negativi, dar nu se
colorează prin metoda Gram. Tehnicile speciale folosite pentru colorare, urmăresc
supraîncărcarea corpului lor cu colorant pentru a le mări diametrul transversal, devenind
mai uşor vizibile la microscop. Se utilizează mai frecvent impregnarea argentică după
metoda Tribondeau-Fontana, metoda Giemsa prelungită sau colorare cu acridin oranj
(Sefer, 1986); (Răducănescu et al., 1986).

Cultivare și caractere culturale. Nu cresc pe mediile uzuale. În practica curentă

de laborator se utilizează mediile lichide, mai cunoscute fiind Uhlenhuth, Korthof,
226 | Familia LEPTOSPIRACEAE
Verwoort, Terskih. Mediul sintetic Korthof este astăzi unanim adoptat în toate
laboratoarele în care se lucrează cu leptospire. El se compune din apă distilată, peptone şi
diferite săruri, iar după sterilizare, se adaugă în condiţii sterile ser de iepure (să nu conţină
anticorpi antileptospirici). Sunt germeni strict aerobi, ce se dezvoltă în 6–8 zile de
incubare la temperatura de 25-30oC. Nu se multiplică la temperaturi mai mici de 13oC
(Ellis, 2005). Multiplicarea se face prin diviziune transversală (Sefer, 1986); (Răducănescu et al., 1986). În
medii lichide leptospirele se dezvoltă fără a produce turbiditate, mediile rămânând
limpezi. Demonstrarea creşterii leptospirelor se face prin examinarea tuburilor într-un
fascicul de lumină, când la agitare se percep nişte valuri caracteristice. Dovada certă a
creşterii lor se obţine prin examinarea unei picături la microscopul cu condensator
cardioid (câmp întunecat) (Sefer, 1986); (Răducănescu et al., 1986). Pe medii semisolide (cu 0,1-05 %
agar) se formează colonii de dimensiuni mici, uneori de mai multe tipuri. Leptospirele
nepatogene dau colonii după 7 zile, iar cele patogene după 20 de zile. Coloniile se
dezvoltă la 2-3 mm sub suprafaţa agarului sub forma unor inele de densitate de câțiva mm
(fenome Dinger) (Czekalowski et al., 1954). Pe mediile solide care au un conținut de cu 0,8-1,3%
agar, coloniile cresc sub agar și devin vizibile în 7-14 zile pentru cele mai multe serotipuri;
(Sefer, 1986); (Răducănescu et al., 1986).

Proprietăţi biochimice. Leptospirele patogene au o slabă activitate ureazică,

comparativ cu cele nepatogene care nu au o astfel de activitate. Reacţiile catalazei şi
oxidazei sunt pozitive. Pot folosi acizii graşi cu lanţuri lungi ca unică sursă de carbon în
sinteza lipidelor, în special a glicerolului şi fosfolipidelor, iar ca sursa de azot folosesc
ionii de amoniu. Zaharurile sunt inconstant fermentate sau nu sunt fermentate şi nu se
utilizează, în general, pentru identificarea leptospirelor (Seher, 1986); (Răducănescu et al., 1986).
Structură antigenică. Leptospirele posedă mai multe componente antigenice,
dintre care cele mai importante sunt: o fracţiune hidrosolubilă care se comportă ca un
precipitinogen şi una insolubilă cu proprietăţi antigenice şi fixatoare de complement
(Bercea, 1969). În organismele infectate sau imunizate antileptospiric, se evidenţiază o mare
varietate de anticorpi umorali: aglutinine, lizine, precipitine, sensibilizine. Pe baza
structurii antigenice leptospirele au fost împărţite în serogrupe şi serotipuri (serovaruri).
Între ele există un grad de interrelaţii antigenice (Fairbrother et al., 1984). Identificarea se face
prin reacţia de micro–aglutinarea microscopică (MAM) (Răpuntean et al., 2005). Anticorpi cross-
 Familia LEPTOSPIRACEAE | 227
reactivi au fost detectați la pacienții ce au suferit de infecții cu borelii sau treponeme (Krauss
et al., 2003).

Patogeneză. Mobilitatea particulară le permite mişcarea în mediu vâscos,

traversând cu uşurinţă bariera cutaneomucoasă, pătrunzând chiar şi în ţesuturi mai dense
(umorile oculare, cristalin). Acţionează prin virulenţă, dar şi prin componente toxice
(endo- şi exotoxine, citotoxine), care este sprijinită de hemolizine, hialuronidază,
fosfolipază, oxidază, catalază şi sinteza unei sfingomielinaze, iar în urma lizei hematiilor
se eliberează Fe şi acizi graşi liberi, care le favorizează multiplicarea. Posedă factori ce
le permite aderenţa la anumite celule și invazia celulară. Leziunile cele mai precoce se
produc la nivelul endoteliilor vasculare, conducând la ischemii, responsabile de necroza
tubilor renali, leziuni hepatice, meningiene, miozite şi placentite. Fiind dotate şi cu
echipament enzimatic (lipaza, hialuronidază, coagulază), leptospirele invadează rapid
toate ţesuturile, unde provoacă modificări, atât printr-o acţiune directă, cât şi indirectă.
Endotoxinele au acţiune pirogenă, dermonecrotică şi letală. Leptospirele patogene
pătrund în organism prin mucoase, piele, trecând în circulaţia sangvină în primele 10
minute. Se multiplică intens timp de 5–7 zile, fiind prezente în sânge şi toate organele,
mai ales în ficat (faza de leptospiremie). Prin acţiunea hemolitică se realizează anemie,
hemoglobinurie şi icter. Cauzal, icterul, este consecinţa atât a hemolizei puternice, cât şi
congestiei ficatului, având deci un caracter hematogen-hepatogen (Bercea, 1969); (Sefer, 1986);

(Răducănescu et al., 1986); (Quinn et al., 1994). Datorită formării anticorpilor, care apar începând cu a
5-a sau a 6-a zi de boală, se încheie faza bacteriemică și leptospirele se cantonează la
nivelul tubilor contorţi, de unde se elimină prin urină (faza de leptospirurie). Se mai pot
localiza în tractusul genital al femelelor mature sexual și la toți masculii anumitor specii
(bovine, porci, câini) (Ellis, 2005). La femelele gestante traversează placenta provocând
avorturi. Dezvoltarea răspunsului imun (anticorpi opsonizanţi) poate conduce la
eliminarea leptospirelor şi însănătoşire, dar ele pot persista în locuri privilegiate, ca tubii
renali proximali, creier, camera anterioară a ochiului şi tractusul genital (uter), unde
activitatea anticorpilor este minimă (Quinn et al., 1994); (Euzeby, 2004); (Ellis, 2005)..
Infecția naturală. Leptospirele sunt capabile să invadeze orice organ. Boala poartă
numele de leptospiroză, fiind una dintre cele mai răspândite zoonoze şi se manifestă în
principal prin cinci sindroame: febril, hepatic, renal, meningeal şi hemoragic. În formele
228 | Familia LEPTOSPIRACEAE
grave de leptospiroză, de şoc toxiinfecţios, cu participarea endotoxinei, domină febra,
icterul, hemoragiile şi hemoglobinuria (Bercea, 1969);(Ellis, 2005). În formele benigne
(neicterice), se manifestă febra şi meningita. Se pot înregistra avorturi și mamite (la vaci
și oi), oftalmie la cai (Thomas, 2015). Moartea este corelată cu leziunile hepatice şi
cardiovasculare, în primele zile de boală şi cu leziunile renale şi uremia în formele mai
lente. Printre mecanismele posibile ale letalităţii, prin leziuni renale, se incriminează şi
intervenţia complexelor imune circulante, ca şi posibilitatea apariţiei unor anticorpi
antimembrană bazală glomerulară (Bercea, 1969); (Sefer, 1986).
Diagnostic. Probele ce se expediază pentru diagnostic diferă în funcţie de stadiul
evolutiv al bolii. De la animalele în viaţă, aflate în faza de leptospiremie (primele 5-7 zile)
se expediază probe de sânge, iar de la cele aflate în faza de leptospirurie (8-14 zile) probe
de urină (pentru evidenţierea leptospirelor). De la animale trecute prin boală şi care au
avortat, se trimit probe de sânge (pentru evidenţierea anticorpilor). De la cadavre se trimit
porţiuni de organe (ficat, rinichi), avortoni (Bercea 1969); (Răducănescu et al., 1986); (Standarde OIE/2001).

La examenul cu microscopul cu câmp întunecat, se pot observa leptospirele (pe fond

întunecat, se observă germeni subțiri, de aspect strălucitor argintiu, foarte mobili). În
preparate colorate (impregnarea argentică Tribondeau-Fontana) leptospirele apar colorate
în maroniu închis, pe fond galben; la coloarația Giemsa leptospirele se colorează în violet
roșcat (Bercea et al., 1988); (Sefer, 1986); (Quinn et al., 1994). Pentru cultivare se folosește mediul Korthof.
Produsele patologice trebuie însămânțate în timp cât mai scurt după recoltare, deoarece
după 2-4 ore leptospirele se lizează. Se controlează creșterea leptospirelor din 5 în 5 zile,
timp de 60 de zile (Bercea 1969); (Bercea et al., 1988); (Răpuntean et al., 2005) . Infecția experimentală se
practică obișnuit pe cobai. Depisarea anticorpilor se face prin diferite teste serologice,
mai frecvent prin MAM (micro-aglutinarea microscopică), denumită anterior RMAL
(reacția de microagluinare liză), prin care se stabilește serotipul și titrul anticorpilor
aglutinanți. Se mai practică RFC, imunofluorescența, imunodifuzia în gel de agar, teste
imunohistochimice, hemaglutinare indirectă (Levett et al., 1988), ELISA și RIA (Fairbrother, 1984) și
PCR (Brown et al., 1995). În toate situațiile se vor respecta cu strictețe regulile de protecția
muncii.

31.2. Bibliografie

1. Bernkopf H. (1948). Experimental Leptospirosis Infection in
Chickens. Proc. Soc. Exper. Biol. Med., 67(2): 148-149.
2. Bercea I. (1969) Leptospirozele animalelor domestice.
Editura Agrosilvică, București.
3. Bercea I., Dobre Gh., (1988) Spirochetoze suine. Editura
Didactică și Pedagogică, București.
4. Browon P. D., Gravecamp C., Carrington D. G., van de Kamp
H., Hartskeerl R.A., Edwards C.N., Everard C.O., Terpstra W.J.,
Levett P.N. (1995). Evaluation of the polymerase chain reaction
for early diagnosis of leptospirosis. J. Med. Microbiol., 43: 110-
114.
5. Byrne R.J., Jahnes W., Gleiser C.A. (1955). Avian
leptospirosis: studies on chicken embryo culture. Cornell Vet., 45:
296-303.
6. Czekalowski J.W., McLeod J.W., Rodican J. (1954). The
growth and respiratory of Leptospira in solid and semisolid media
with special reference to Dingerʹs phenomen. British. J. Exp.
Pathol., 34(6): 588-595.
7. Ellis W.A. (2005). Leptospiroza: in Zoonoze (sub redacția
Palmer S. R., Soulsby L., Simpson D. I. H), Traducere, Editura
Științelor Medicale, București, p. 115-128.
8. Euzeby J.P. (2004). Dictionaire de Bacteriologie Veterinaire,
http://www.bacterio.cict.fr.bacdico/nomotaxons.html
9. Everald C.OR., James A.C., Butcher L.V. (2010).
Serological studies on leptospirosis in livestock and chickens
from Grenada and Trinidad. Tropical Anim. Health Produc.,
43(2): 367-375.
10. Fairbrother M.J. (1984). Serological interrelatinoship of
Leptospira serovar and genus-specific antigen by enzime linked
immunosorbent assay. J. Clin. Microbiol., 20, (3), 492-499.
11. Gilespie R. W. H., Kenzy S. G., Ringen L. M., Bracken F. K.,
(1957) Studies on bovine leptospirosis. III. Isolation of Leptospira
pomona from surface water. Am. J. Vet. Res., 18: 76-80.
12. Henry R.A., Johnson R.C. (1978). Distributionof the genus
Leptospira in soil and water. Appl. Environ. Microbiol., 35(3):
492-499.
13. Hoag W.G., Gochenour W.S., Yanger R.H. (1953). Use of
baby chicks for isolation of leptospires. Proc. Soc. Exper. Biol.
Med., 83: 712-713,
14. Hovid-Hougen K., Ellis W.A., Birch-Andersen A. (1981).
Leptospira parva sp. nov: some morphological and biological
characters. Zbl. Bakteriol. Mikrobiol. Hyg., 250: 343-354.
15. Hovind-Hougen K. (1979). Leptospiraceae, a new family to
include Leptospira Noguchi 1917 and Leptonema gen. nov. Int. J.
Syst. Bacteriol., 29, 245-251.
16. Howarth J.A., Reina-Guerra M. (1958). Comparative
Studies on Experimental Avian Leptospirosis. J. Infect. Dis.,
102(3): 268-274.
17. Jacobs J.W., Korver H., Terpstra W.J. (1986). Leptospirosis
in a poultry slaughterhouse. Ned. Tijdschr. Geneeskd., 130(30):
1367-9.
Familia LEPTOSPIRACEAE | 229
18. Krauss H., Weber A., Appel M., Enders B., Isenberg D.H.,
Schiefer H.G., Slenczka W., von Graevenitz A., Zahner H. (2003).
Leptospirosis: in Zoonoses, Third Edition, ASM Press,
Washington, p. 203-205.
19. Landon S., Tang J. (2004). Proposal to list ATCC 43642 as
the type strain of Leptospira interrogans in the Approved Lists of
Bacterial Names. Request for an Opinion. IJSEM, 54, 2439.
20. Levett P.N., Whittington C.U. (1998). Evaluation of indirect
hemmagglutination assay for diagnostic of acute leptospirosis. J.
Clin. Microbiol., 36: 11-14.
21. Levett P.N., Morey R.E., Galloway R., Steigerwalt A.G.,
Ellis W.A. (2005). Reclassification of Leptospira parva Hovind-
Hougen et al 1982 as Turneriella parva gen. nov., comb.
nov. IJSEM., 55, 1497-1499.
22. Moga-Mânzat R. (2001). Boli produse de germeni din genul
Leptospira. Boli Bacteriene ale Animalelor. Bacterioze. Editura
Brumar, Timișoara, p. 225-244.
23. Noguchi H. (1917). Spirochaeta icterohaemorrhagiae in
American wild rats and its relation to the Japanese and European
strains. J Exp Med, 25, 755-763.
24. Quinn P.J., Carter M.E., Markey B., Carter G.R. (1994).
Clinical Vet Microbiol. Wolfe Publisching Spain by Grafos, S.A.
Arte Sobre Popel.
25. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Genul
Leptospia: în Bacteriologie Veterinară, Editura Ceres, București,
p. 274-278.
26. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Bacteriologie
veterinară specială. Editura Academic Pres Cluj-Napoca, 38-46;
47-50.
27. Sefer M. (1986). Genul Leptospira: în Bacteriologie
Medicală (sub redacția Bîlbîie și Pozsgi), Editura Medicală,
București, vol. II, p. 625-646.
28. Stimson A.M. (1907). Note on an organism found in yellow-
fever tissue. Public Health Report, 22, 541.
29. Thomas H., (2015) Leptospirosis in horses. The equine
Chronicle. www.equinechronicle.com/
30. Trueba G.A., Bolin C.A., Zuerner R.L. (1992).
Characterization on the periplasmic flagellum proteins of
Leptospira interrogans. J. Bacteriol., 174(14): 4761-4768.
31. Wolbach S.B., Binger C.A.L. (1914). Notes on a filterable
spirochaete from fresh water, Spirochaeta biflexa (new species). J
Med Res, 30, 23-26.
32. Zuerner R.L. (2010). Genus I. Leptospira Noguchi 1917,
In Krieg N.R., Staley J.T., Brown D.R., Hedlund B.P., Paster B.J.,
Ward N.L., Ludwig W., Whitman W.B. (editors), Bergey’s Manual
of Systematic Bacteriology, second edition, vol. 4, Springer, New
York, p. 546-556.
33. *** OIE, Leptospire (2000). Manual de Standarde al testelor
de diagnostic, secțiunea 2.2., cap. 2.2.4.
34. *** CDC, www.cdc.gov/leptospirosis/treatment/index.html.
230 | Familia MYCOPLASMATACEAE

Cap.32. Familia MYCOPLASMATACEAE

În prezent, familia Mycoplasmataceae include mai multe genuri, dar numai 2 au un
statut taxonomic cert: Mycoplasma și Ureaplasma.

32.1. Genul Mycoplasma

Denumirea derivă din grecescul mykes care înseamnă fungi (datorită asemănării cu
aceste microorganisme) (Krass et al., 1973). Primul reprezentant al acestui gen a fost studiat de
Nocard şi Roux (1898) şi anume agentul pleuropneumoniei contagioase a bovinelor (M.
mycoides ssp. mycoides), care de-a lungul timpului şi-a păstrat poziţia de specie de
referinţă pentru tot grupul (Nowak, 1929). Microorganisme asemănătoare au fost izolate de
alte specii de animale şi păsări cu diferite afecţiuni, dominant respiratorii şi genitale.
Aceste microorganisme au fost desemnate cu iniţialele PPLO (Pleuro- Pneumoniae Like
Organism) (Edward et al., 1956).
Dintre speciile cu implicaţii în patologia veterinară, amintim următoarele: M.
mycoides (cu 2 subspecii: M. mycoides ssp. mycoides și M. mycoides ssp. capri), M.
agalactiae, M. hyopneumoniae (M. suipneumoniae), M. gallisepticum etc. În prezent,
Euzeby și Parte citează peste 120 de specii și subspecii de micoplasme [24].
Ecologie. Micoplasmele sunt germeni epifiţi obligatoriu, prezenţi la nivelul
diferitelor mucoase, mai ales respiratorii şi genitale, la om, mamifere (inclusiv marine),
reptile, pești, artropode, păsări și plante (Rhunke et al.,1992); (Razin et al., 2010). Majoritatea
reprezentanților acestui gen sunt comensali la multe artropode, putând fi considerați ca
simbionți. Pot fi parazitate de bacteriofagi specifici.
Rezistență/sensibilitate. Micoplasmele sunt germeni cu o rezistență scăzută la
factorii de mediu. Sunt omorâte în 7-10 minute la 50oC. Sunt inactivate ușor de
antisepticele și dezinfectantele uzuale. Faţă de antibiotice, majoritatea tulpinilor sunt
sensibile la tetracicline, tilozină, spiramicină, cloramfenicol şi altele. Toate micoplasmele
însă sunt rezistente la penicilină, motiv pentru care penicilina se introduce în mediile de
cultură ca agent inhibitor, alături de acetatul de taliu. Sunt rezistente la lizozim (Crăcea, 1985).
Morfologie. Sunt microorganisme pleomorfice, obișnuit coccoide sau ramnificate,
cu dimensiuni cuprinse între 0,2 - 0,8 µm. Nu dispun de perete celular, delimitarea
 Familia MYCOPLASMATACEAE | 231
făcându-se doar printr-o membrană plasmatică (clasa Mollicutes). De obicei sunt imobile,
dar unele prezintă niște organite speciale cu rol în mișcare (Olăeriu, 2014). Sunt germeni
necapsulaţi, nesporulaţi, neciliaţi. Colorarea micoplasmelor se realizează cu dificultate
(Gram negative), dar pentru studiul lor se utilizează mai mult metoda Giemsa sau
Wroblewski (Oneț et al., 1978). Formele filamentoase ajung la dimensiuni de 150 m şi
aspectul unui pseudomiceliu. În interiorul filamentului iau naştere formaţiuni sferice, ce
reprezintă aşa numiţii “corpi elementari” (Șorodoc et al., 1979); (Răducănescu et al., 1986).
Cultivare și caractere culturale. Mediile sunt denumite PPLO. Micoplasmele se
cultivă în medii acelulare cu o anumită compoziţie, în anumite condiţii de temperatură,
umiditate, pH, atmosferă etc. În practică se folosesc aproape exclusiv medii complexe,
acelulare semisintetice sau chiar sintetice, lichide, solide sau bifazice, cu pH 7,6–8,0
(Șorodoc et al., 1979). Temperatura optimă de cultivare este de 37oC (Hayflick et al., 1960); (Chanock et al.,
1962). La mediile de cultură se adaugă obligatoriu ser sangvin care este absolut
indispensabil (cel mai bun ser este cel ce provine de la specia căreia îi corespund
micoplasmele și trebuie să fie lipsit de anticorpi) (Șorodoc et al., 1979). Pentru selectivitate şi
inhibarea dezvoltării altor germeni, mediile conţin penicilină şi acetat de thaliu, iar ca
indicator roşu fenol (Razin et al., 1966); (Razin et al., 1978).
În medii lichide, datorită dimensiunilor foarte mici, multiplicarea se evidențiază
numai prin inducerea modificării de culoare a mediului de cultură (nu produc turbiditate,
sau depozit). Activitatea metabolică (prezența lor) poste fi evidențiată prin adăugarea în
compoziția mediului a unui indicator de culoare (roșu fenol) și a unui substrat (glucoză,
arginină etc), care induc virarea culorii (Olăeriu, 2014).
Pe medii solide se formează colonii care apar după un timp variabil, în general între
48–72 de ore. În mod obişnuit coloniile sunt rotunde şi prezintă un centru dens, granular,
înconjurat de o zonă periferică mai laxă, pe ansamblu colonia având aspectul de “ou ochi”
(Șorodoc et al.,, 1979). Pe medii cu sânge de cobai, tulpini de M. pneumoniae și M. laidlawii,
produc hemoliză completă (-hemoliză) (Somerson et al., 1965a, 1965b). S-au descris 3 tipuri de
colonii, în funcţie de specie, tulpină şi compoziţia mediului: tipul clasic cu aspect de “ouă
ochiuri”descris mai sus; tipul granular cu aspect omogen şi suprafaţa granulară; tipul T
(tiny-punct) cu aspect omogen, granular, dar cu dimensiuni foarte mici, punctiforme (15–
25 până la 175–200 ) (Șorodoc et al., 1979); (Răducănescu,1986).
232 | Familia MYCOPLASMATACEAE
Pe ouă embrionate se multiplică un număr mare de micoplasme. Se recomandă
folosirea ouălor în vârstă de 12-13 zile, inocularea făcându-se pe cale intravitelină. Unele
tulpini produc de la început moartea embrionilor, altele necesită o prealabilă adaptare,
după mai multe pasaje oarbe (Goodwin et al., 1968). În folosirea acestui substrat biologic se va
ţinea seama de faptul că două specii de micoplasme şi anume M. gallinarum şi M.
gallisepticum, pot infecta transovarian embrionul de găină şi ar putea crea confuzii de
diagnostic.
Cultivarea pe culturi celulare se practică mai rar, pentru motivul contaminării
celulelor cu micoplasme aparţinând de celula gazdă. În general se preferă utilizarea
culturilor primare care sunt mai rar contaminate cu micoplasme decât liniile celulare
(Șorodoc et al., 1979). Dezvoltarea se face în decurs de câteva zile şi se relevă prin producerea
efectului citopatogen, sesizabil la 4-5 zile de la inoculare.
Patogeneză. Mecanismele patogenităţii rezidă atât în virulenţa tulpinilor, cât şi în
prezenţa unor componente şi secreţii toxice, cu efecte mai ales asupra sistemului nervos
(Yogev et al., 2002). Infecțiile în cazul micoplasmelor patogene sunt rareori fulminante, obișnuit
evoluând cronic (ceea ce le apropie de conceptul de "paraziți ideali" care trăiesc în
armonie cu gazda) (Taylor-Robinson, 1996); (Razin et al., 2010). În urma infecțiilor cu diferite specii de
micoplasme în organism se produc se anticorpi specifici aglutinanți, precipitanți, fixatori
de complement (Răpuntean et al., 2005). Modificarea majoră a antigenelor proteinelor
membranare de la nivelul suprafeței micoplasmelor, oferă acestora posibilitatea de
eludare a sistemului imun al gazdei (Yogev et al., 2002). Pot să se localizeze și intracelular
(Hayflick et al., 1960).

Infecţia naturală. Sunt practic afectate toate speciile de animale domestice şi

sălbatice, păsările şi animale marine. Oamenii sunt de asemenea receptivi, la care se
constată manifestări diverse, inclusiv nervoase, produse îndeosebi de M. pneumoniae
(Daxboeck, 2006). Unele micoplasme s-au dovedit patogene, fiind considerate agenţi etiologici
ai unor entităţi clinice bine conturate. În urma multiplicării în organism se dezvoltă
procese inflamatorii exudative, fiind afectate îndeosebi suprafețele seroase (Quinn et al., 1994).
În funcție de localizare se produc: pneumonie, pleuropneumonie, artrite sau poliartrite,
mastite, conjunctivite și cheratoconjunctivite, vaginite, meningite, iar la păsări mai ales
sinuzite, sinovite și aerosaculite (Răpuntean et al., 2005). Ca entități clinice bine definite
 Familia MYCOPLASMATACEAE | 233
menționăm: pleuropneumonia contagioasă a bovinelor (M. mycoides), pneumonia
enzootică a porcilor (M. hyopneumonie), agalaxia contagioasă a oilor și caprelor (M.
agalactiae), micoplasmoza respiratorie aviară (M. gallisepticum); sinovita infecțioasă a
găinilor și curcilor (M. sinoviae); “rolling disese” la șobolani (M. neuroliticum). Izolări
de micoplasme au fost făcute și de la foci (M. phocidae, M. phocicerebrale, M.
phocirhinis) (Rhunke et Madoff, 1992); (Ayling et al., 2011).
Diagnostic. Pentru confirmare se practică examene de laborator: bacteriologic,
serologic (aglutinare, RFC, ELISA, latex aglutinare), histopatologic, biochimic (testul
ureazei și sensibilitatea la digitonină), imunofluorescență și altele. Tehnicile folosite vor
varia în raport cu natura probelor și specia de animale pentru care se face diagnosticul.

32.2. Bibliografie
1. Ayling R.D., Bashiruddin S., Davison N.J., Foster G.,
Dagleish M.P., Nicholas R.A., (2011) The occurance of
Mycoplasam phocicerebrale, M. phocidae and M. phocirhinis in
grey and common seals (Halichoerus grypus and Phoca vitulina)
in the United Kindom. J. Wildl. Dis., 47(2): 471-475.
2. Chanock R.M., Hayflick L., Barile M. (1962). Growth on
artificial medium of an agent associated with atypical pneumonia
and its identification as a PPLO. Proc Natl Acad Sci USA; 48:41–
9.
3. Crăcea E. (1985). Familia Mycoplasmataceae: în
Bacteriologie Medicală (sub redacția Bîlbîie V. și Pozsgi N.),
Editura Medicală, București, vol. II, p. 689-700.
4. Daxboeck F., (2006) Mycoplasma pneumoniae central
nervous system infectious. Curr. Opin. Neurol., 19(4): 374-378.
5. Edward D.G., Freundt E.A. (1956) The classification and
nomenclature of organisms of the pleuropneumonia group. J. Gen.
Microbiol. 14 (1): 197–207.
6. Goodwin R.F., Hurrell J.M., Whittlestone P. (1968).
Production of enzootic pneumonia in pigs with Mycoplasma
suipneumoniae grown in embryonated hens' eggs. Br J Exp
Pathol. Oct 1968; 49(5): 431–435.
7. Hayflick L., Stinebring W.R. (1960) Intracellular growth of
pleuropneumonia like organisms (PPLO) in tissue culture and in
ovo. Ann NY Acad Sci; 79:433–49.
8. Hayflick L., Chanock R. (1965) Mycoplasma species of man.
Bact. Rev., 29: 185.
9. Krass C.J., Gardner M.W. (1973). Etymology of the Term
Mycoplasma. Int. J. Of Syst. Bact. 23 (1): 62–64.
10. Nowak J. (1929). Morphologie, nature et cycle evolutif du
microbe de la peripneumonie des bovides. Annales de l'Institut
Pasteur (Paris), 43, 1330-1352.
11. Olăeriu B. (2014). Epidemiologia și diagnosticul infecțiilor
cu Mycoplasma la păsări. Teză de doctorat, FMV Iași.
12. Oneț E., Constantinescu V. (1978). Diagnosticul de laborator
în medicina veterinara, Editura Ceres, București.
13. Quinn P.J., Carter M.E., Markey B., Carter G.R. (1994).
Clinical Vet Microbiol. Wolfe Publisching Spain by Grafos, S.A.
Arte Sobre Popel.
14. Razin S., Hayflick L. (2010). Highlights of mycoplasma
researchd. An historical perspective, Biologicals, 38(2):183-90.
15. Razin S., Rottem S. (1978). Cholesterol in membranes:
studies with mycoplasmas. Trends Biochem Sci; 3:51–5.
16. Razin S., Tourtellotte M.E., McElhaney R.N., Pollack J.D.
(1966). Influence of lipid components of Mycoplasma laidlawii
membranes on osmotic fragility of cells. J Bacteriol; 91:609–16.
17. Rhunke H. L., Madoff S. (1992). Mycoplasma phocidae sp.
nov., isolated from harbor seals (Phoca vitulina). Int. J. Syst.
Bacteriol., 42: 211-214.
18. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Clasa
Mollicutes: în Bacteriologie Veterinară, Editura Ceres, București,
p. 290-304.
19. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (2005). Bacteriologie
veterinară specială. Editura Academic Pres Cluj-Napoca, 300-1.
20. Somerson N.L., Purcell H.R., Taylor-Robinson D., Chanock
M.R. (1965). Hemolysin of Mycoplasma pneumoniae. J.
Bacteriol., 89(3).
21. Somerson N.L., Walls B.E., Chanock M.R. (1965)
Hemolysin of Mycoplasma pneumoniae : tentative identification
as a peroxide. Science, 150(3639): 226-228.
22. Șorodoc G., Toma E. (1979). Mycoplasmele. Editura
Medicală, București.
23. Taylor-Robinson D. (1996) Infections due to species of
Mycoplasma and Ureaplasma: An Update. Clinical Infectious
Diseases; 23:671-84.
24. Yogev D., Browning G.F., Wise K.S. (2002). Genetic
mechanisms of surface variation. In: Razin S, Herrmann R,
editors. Molecular biology and pathogenicity of mycoplasmas.
New York: Kluver Academic/Plenum Publishers; p. 417–43.
25. *** LPSN Mycoplasma.
www.bacterio.net/mycoplasma.html.
234 | Familia RICKETTSIACEAE

Cap.33. Familia RICKETTSIACEAE

Primul reprezentant al familiei (Rickettsia rickettsii) a fost descris de cercetătorul

american Ricketts H.T. (1910) şi definit ca agent etiologic al unei boli la om, transmisibilă
prin căpuşe, denumită febra pătată a munţilor stâncoşi. În ciclul biologic al rickettsiilor
intervin vertebrate şi artropode care joacă rol şi/sau de rezervoare; se transmit transstadial
(Ogawa et al., 2006). Toate rickettsiozele sunt zoonoze (Krauss et al., 2003). Ele provoacă boli în care
mamiferele sunt gazde iar artropodele sunt vectori.
Habitat. Membrii familiei sunt paraziţi în celulele diferitelor ţesuturi, cu excepţia
globulelor roşii (Yu et al., 2005). Majoritatea se transmit prin artropode, în organele cărora se
găsesc tot intracelular şi numai în rare cazuri extracelular.
Morfologie. Rickettsiile sunt bacterii mici, de formă cocoidă sau bacilară, cu
dimensiuni cuprinse între 0,3–0,5/0,8–2 m, imobile, necapsulate, nesporulate. Alături
de formele tipice se pot observa și forme foarte fine, granulare, precum și forme mai lungi,
filamentoase (Nicolau et Constantinescu, 1965). Sunt germeni Gram negativi, dar nu se colorează
prin această metodă, deoarece prind slab coloranţii anilinici (se colorează slab în roz
palid). În membrana externă se găsește LPS și două proteine de membrană rOmpA (190
kDa) și rOmpB (135 kDa), înconjurate de un glicocalix (microcapsulă) sau “slime layer”
(Ogawa et al., 2006). Au un grad de acidorezistenţă, motiv pentru care, pentru evidenţierea lor
se folosesc metode speciale de colorare, cum sunt: Stamp, Machiavello, Gracian, Giemsa,
Castaneda etc.. La colorația Castaneda fondul preparatului este incolor, citoplasma
celulară colorată în roz-pal, nucleii violaceu, iar rickettsiile albastre azur; la colorația
Machiavello richettsiile apar colorate în roșu rubiniu pe fond albastru (Nicolau et Constantinescu,
1965).

Cultivare. Cultivarea se poate efectua pe culturi celulare, în care rickettsiile se

pot multiplica intens. O izolare și multiplicare se poate realiza prin inoculare în ouă
embrionate de găină, în vârstă de 6-9 zile, inocularea fiind făcută în sacul vitelin, la
nivelul căruia rickettsiile se multiplică intens. Embrionii inoculaţi mor în 2-4 zile,
prezentând un număr mare de rickettsii în sacul vitelin. Se multiplică în citoplasma sau
uneori în nucleul celulelor unor vertebrate şi în anumite artropode.
 Familia RICKETTSIACEAE | 235
Antigenitate. S-au identificat antigene corpusculare (corpii rickettsieni rezultați
după centrifugare) și antigene solubile (sunt prezente în lichidul de centrifugare) (Nicolau et
Constantinescu, 1965). Între diferitele specii există diferenţe antigenice, în baza cărora ele se pot
diferenţia prin reacţii serologice, îndeosebi prin RFC. Unele rickettsii posedă înrudiri
antigenice cu specii bacteriene, cum sunt tulpinile OX19 şi OX2 de Proteus, care se
folosesc ca antigen în reacţiile serologice pentru depistarea anticorpilor antirickettsia.
Patogeneză. Rickettsiile îşi manifestă patogenitatea îndeosebi prin capacitatea lor
de a se multiplica intens intracelular în diferite ţesuturi şi organe, durata unei generaţii
fiind de 2-3 ore. Ele infectează celulele endoteliale ale vaselor mici, cauzând vasculite,
creșterea permeabilității vasculare cu producerea de edeme (Walker et Valbuena, 2003); (Walker et

Ismail, 2008). Intervine și o toxină de natură proteică și termolabilă, care este strâns legată de
corpul ricketssiei. Aprecierea activității toxice a rickettsilor este posibilă prin injecții la
animale de laborator (Nicolau et Constantinescu, 1965). Toxina provoacă alterări ale permeabilității
vasculare. Efectul toxinei este sporit de prezența hialuronidazei. S-a demonstrat că
rickettsiile provoacă și hemoliza in vitro a hematiilor de iepure și de oaie. Imunologic s-
a constatat un răspuns de tip celular, cu celule NK, IFN-, THF-, limfocite citotoxice,
dar și de tip umoral cu producerea de anticorpi (Wlalker et Valbuena, 2003).

33.1. Genul Rickettsia

În cadrul genului sunt incluse mai multe specii, dintre care o importanţă deosebită
o prezintă următoarele: R. prowazekii (specia tip), R. typhi, R. rickettsii, R. conorii. Au
mai fost incluse speciile R. massiliae (izolată de la căpuşe din genul Rhipicephalus), R.
helvetica patogenă pentru rozătoare (izolată de la căpuşe din genul Ixodes) şi altele. În
continuare vor fi prezentate, pe scurt, câteva specii mai importante pentru patologie.
Infecțiile provocate de rickettsii, pot evolua în unele areale, ca boli emergente sau re-
emergente (Walker et Ismail, 2008), cu morbiditate și mortalitate semnificative (Sahni et al., 2013).
Rickettsia prowazekii. Este agentul etiologic al tifosului exantematic la om.
Transmiterea se face prin intermediul păduchilor (Pediculus humanus corporis). S-a
demonstrat că veveriţele zburătoare (Gaucomys volans) pot fi rezervoare naturale și pot
transmie rickettsiile la om prin puricii sau păduchii care le parazitează (Sonenshine et al., 1978);
(Krauss et al., 2003). Prezintă înrudiri antigenice cu unele tulpini de Proteus (OX19, OX2) și
236 | Familia RICKETTSIACEAE
OXK lipopolizaharide (Amano et al., 1996), care se utilizează ca antigen în reacţia Weil-Felix
pentru diagnosticul bolii. (Krauss et al., 2003). Unele reacții încrucișate s-au evidențiat și cu
Legionella bozemanii (Sompolinsky et al., 1986).
Rickettsia typhi. Anterior a purtat denumirea de R. mooseri. Este o rickettsie larg
răspândită şi produce tifosul şoarecilor (murine typhus). Rozătoarele şi posibil alte
mamifere mici şi animale domestice, pot transporta purici infectaţi, aceştia facilitând
contactul cu oamenii, infecțiile fiind mai frecvente la bărbați decât la femei (Krauss et al., 2003).
Puricele de şobolan (Xenopsylla cheopsis și Leptopsylla segnis) contaminează prin
muşcătură sau aceasta se realizează prin inhalarea de fecale uscate de purici. Boala poate
fi transmisă și prin puricii de pisică (Ctenocephalides felis) (Higgins et al., 1996). Identificarea
se poate face și prin o tehnică PCR (Webb et al., 1990).
Rickettsia rickettsii. Afectează oamenii şi câinii, boala fiind întâlnită în emisfera
vestică, mai ales în partea estică a Statelor Unite, dar și în țări din America Centrală. La
om boala este cunoscută sub numele de febra pătată a munţilor stâncoşi, iar la câine sub
numele de febra de căpuşe. Rezervorul de germeni este reprezentat de rozătoare, inclusiv
iepuri, câini şi căpuşe (Krauss et al., 2003). În transmitere intervin căpuşele din genurile
Dermacentor şi Amblyomma. Germenul parazitează celulele endoteliale vasculare. Câinii
pot fi purtători de căpușe infestate și sunt adesea responsabili de transmitere (Breitschwerdt et
al., 1985).

Rickettsia conorii. Este agentul etiologic al febrei butonoase, boală întâlnită la om

şi la câine. Boala se întâlneşte la ţări adiacente mărilor Mediterană, Caspică şi Marea
Neagră, ca şi în unele zone din Africa şi India. Rezervorul natural este reprezentat de
câini, rozătoare, alte animale şi căpuşe. Transmiterea se realizează prin căpușe din genul
Rhipicephalus îndeosebi R. sanguineus, care are rol atât de rezervor cât și de vector (Rovery
et al., 2008). Rolul altor specii de căpușe nu este exclus. Câinii și aricii sunt parazitați de
căpușe și au un rol important în menținerea focarelor (Harrus et al., 2007).
Rickettsia felis. A fost asociată cu oposumii și puricii acestora. Puricii ce
parazitează pisicile sunt considerați cei mai importanți vectori (Perez-Osorio et al., 2008).

Dovezile serologice și detecția prin PCR indică faptul că infecția este prezentă la om la
nivel mondial. În prezent este considerat un patogen zoonotic emergent, boala
 Familia RICKETTSIACEAE | 237
determinată la om fiind tipică pentru rickettsioze: febră, mialgii și leziuni cutanate. Pentru
incubare necesită o temperatură situată între 28-32oC (Perez-Osorio et al., 2008).
Diagnostic. Probele ce se expediază pentru diagnostic sunt variabile în funcţie de
specia de animale şi stadiul bolii. În principiu se trimit către laborator organe cu leziuni
pentru izolarea rickettsiilor şi probe de sânge pentru examene serologice. Pentru
evidenţierea rickettsiilor în frotiurile efectuate din sânge sau din ţesuturi se va apela la
metodele speciale de colorare (Giemsa, Gimenez, Macchiavello, Leishman) sau tehnica
fluorescenţei directe sau indirecte, utilizând anticorpi marcaţi și prin tehnici imuno-
histochimice (McDade, 1991); (Sahni et al., 2013); [19]. Pentru izolare se vor efectua inoculări pe ouă
embrionate de găină, pe animale de laborator (şoareci, hamsteri, cobai) sau însămânţări
pe diferite substraturi celulare. Identificarea se poate face și prin tehnici PCR. Prin
examen serologic se urmăreşte identificarea anticorpilor prin reacții microaglutinare,
tehnici imunoenzimatice (ELISA) sau imunofluorescenţă indirectă (Sompolinsky et al., 1986).

33.2. Bibliografie
1. Amano K., Cedzynski M., Swierzko A.S., Kyohno K., Kaca
W. (1996). Comparison of serological reactions of Richettsia-
infected patiens and rabbit antiProteus OX antibodies with OX2
and OXK lipoppolysaccharides. Arch.Immunol. Ther Exp.,
(Warsz.), 44(4): 235-240.
2. Breitschwerdt E.B., Meuten D.J., Walker D.H., Levy M.,
Kennedy K., King M., Curtis B. (1985). Canine Rocky Mountain
spotted fever: a kennel epizootic. Am. J. Vet. Res., 46: 2124-2128.
3. Harrus S., Lior Y., Ephros M., Grisaru-Soen G., Keysary A.,
Strenger C., Jongejan F., Warner T., Baneth G. (2007). Rickettsia
coronii in Huma and Dogs: A Seroepidmiological Survey of Two
Rural Villages in Israel:Am. J. Trop. Med. Hyg., 77(1): 133-135.
4. Higgis J.A., Radulovic S., Schriefer M.E., Azad A.F. (1996).
Rickettsia felis: a new species of pathogenetic rickettsia isolated
from cat fleas. J. Clin. Microbiol., 34: 671-674.
5. Krauss H., Weber A., Appel M., Enders B., Isenberg D.H.,
Schiefer H.G., Slenczka W., von Graevenitz A., Zahner H. (2003).
Rickettsioses: in Zoonoses, Third Edition, ASM Press,
Washington, p. 221-228.
6. McDade J.E,, (1991) Diagnosis of rickettsia diseases: a
perspective. Eur. J. Epidemiol., 7: 270-275.
7. Nicolau S., Constantinescu N. (1965). Rickettsii și
rickettsioze. Editura Academiei Române, p.33-95.
8. Pinkerton H. (1936). Criteria for the accurate classification
of the rickettsial disease (Rickettsioses) and their etiological
agents. Parasitology, 28, 172-189.
9. Perez-Osorio C.E., Zavala-Velazquez J.E., Arias Leon J.J.,
Zavala-Castro J.E. (2008). Rickettsia felis as emergent global
threat for humans. Emerging Infectious Diseases,
www.cdc.gov/eid. Vol. 14, No. 7.
http://wwwnc.cdc.gov/eid/article/14/7/pdfs/07-1656.pdf.
10. Ogawa M., Matsumoto K., Parola P., Raoult D., Brouqui P.,
(2006) Expression of fOmpA and rOmpB protein in Rickettsia
massiliae during the Rhipicephalus turanicus life cycle. Am.
N.Y.Acad. Sci., 1090: 470..
11. Rovery C., Brouqui P., Raoult D., (2008) Questions on
Mediterranean Spotted Fever a Century after Its Discovery.
Emerg. Infect. Dis., 14(9): 1360-1367.
12. Sahani S.K., Narra H.P., Sahni A., Walker D.H., (2013)
Recent molecular insights into rickettsial pathogenesis and
immunity. Future Microbiol., 8(10): 1265-1288.
13. Sompolinsky D., Boldur I., Goldwasser R.A., Kahana H.,
Keysary A., Pik A. (1986). Serological cross-reaction between
Richettsia typhi, Proteus vulgaris OX19, Legionella bozemanii in
a series of febrile patiens. Isr. J. Med. Sci., 22(10): 745-752.
14. Sonenshine D.E., Bozeman F.M., Williams M.S., Masiello
S.A., Chadwick D.P., Stocks N.I., Lauer N.I., Elisberg B.L.,
(1978). Epizootology of epidemic tylhus (Rickettsia prowazekii)
in flying squirrels. Am. J. Trop. Med., 27(2 Pt 1): 339-349.
15. Walker D.H., Valbuena G.A., (2003) Pathogenesis
mecanisms of diseases caused by Rickettsia. Ann. NY Acad. Sci.,
990: 1-11.
16. Walker D.H., Ismail N., (2000) Emerging and re-emerging
rickettsiosis: endothelial cells infection and early disease events.
Nat. Rev. Microbiol., 6(5): 375-386.
17. Webb I., Carl M., Malloy D.C., Dasch G.A., Azad A.E.,
(1990). Detection of murine typhus infection in fleas by using the
polymerase chain reaction. J. Clin. Microbiol., 28: 530-534.
18. Yu X.J., Walker D.H. (2005). Family I. Rickettsiaceae. In:
Brenner D.J., Krieg N.R., Staley J.T., Garrity G.M. Bergey's
Manual of Systematic Bacteriology Volume 2, Part C. pg. 96-114.
19. *** CDC (2006). Diagnosis and Management of Tickborne
Rickettsial Diseases: Rocky Mountain Spotted Fever,
Ehrlichioses, and Anaplasmosis - United States.
http://www.cdc.gov/mmwr/preview/mmwrhtml/rr5504a1.htm
238 | Familia COXIELLACEAE

Cap.34. Familia COXIELLACEAE

Familia a fost creată în anul 2005 și a cuprins inițial un singur gen Cocxiella cu specia
C. burnetti (Garrity et al., 2005). Mai târziu este încadrat și genul Diplorickettsia cu specia D.
massiliensis (Mediannikov et al., 2011).

34.1. Genul Coxiella

Denumirea provine de la numele savantului Harold R. Cox, care a izolat acest
microorganism și a introdus metoda de inoculare pe ouăle embrionate, ceea ce a facilitat
studierea în urma cultivării (Skerman et al., 1980). Germenii din genul Coxiella (Philip, 1943) diferă
de cei din genul Rickettsia prin faptul că se multiplică în interiorul vacuolelor celulelor
sistemului reticulo-endotelial. Genul este monospecific cuprinzând doar o specie Coxiella
burnetii (specia tip) (sin. Rickettsia burnetii sau Rickettsia diaporica) (Derrick, 1939); (Philip,

1948).

34.1.1. Coxiella burnetii

Ecologie. Rezervorul de infecție este reprezentat de o multitudine de specii animale,

domestice și sălbatice: bovine, oi, capre, cervidee, mufloni, cai, cămile, bivoli, urși, porci,
câini, pisici, vulpi, marsupiale, iepuri, rozătoare sălbatice (șobolani, șoareci, șoareci de
câmp etc), porumbei, găini, curcani, gâște, rațe, prepelițe, diverse specii de păsări
sălbatice, căpușe etc. Există cercetări care sugerează infecții la pești, amfibieni și reptile,
dar fără a oferii detalii patologice (Sawyers et al., 1987). Experimental, infecția amibelor menține
bacteriile viabile timp de șase săptămâni, ceea ce le sugerează ca posibile rezervoare
naturale (Euzeby, 2001). În funcţie de diferite biocenoze constituite, se asigură menţinerea
activă a germenilor în cadrul unor circuite mamifere – păsări – artropode (căpuşe).
Rezervoarele naturale de infecţie sunt reprezentate în primul rând de diferite specii de
artropode (căpuşe din genurile: Ixodes, Haemophysalis, Dermacentor, Rhipicephalus,
Hyaloma şi altele), în corpul cărora coxisielele pot persista un timp îndelungat. Pentru
oameni rezervorul principal de infecţie îl constituie unele animale domestice, îndeosebi
bovinele, ovinele şi caprinele. Din aceste focare coxielele pot difuza prin lapte, lână,
carne, piei, pulberi virulente. Boala este considerată ca zoonoză și cu potențial ridicat de
 Familia COXIELLACEAE | 239
utilizare în războiul biologic (Mottola et al., 2012); Angelakis et al., 2014). La om, boala se transmite
prin intermediul aerosolilor contaminați. La animale, epidemiologia febrei Q este
caracterizată prin două cicluri de transmitere, unul pentru fauna sălbatică și unul pentru
animalele domestice (Euzeby, 2001).
Rezistența/sensibilitatea. C. burnetii are o rezistenţă remarcabilă la agenţii fizici
şi chimici. În sânge de cobai infectat, păstrat în ulei sub parafină, gemenul rămâne virulent
568 de zile; în sacii vitelini ai embrionilor de găină, la +4oC se conservă 280-330 de zile;
în apa de robinet supravieţuieşte 30-36 de luni la 4-6oC. Pasteurizarea laptelui la
temperatura obişnuită nu este suficientă pentru inactivarea germenilor, pentru aceasta
fiind necesară o temperatură de 100oC, cel puţin 1 minut. Pentru dezinfecţie se foloseşte
formolul 2% sau hidroxid de sodiu 10%, care îi distruge în 5 minute (Euzeby, 2001). Prezintă
sensibilitate la o gamă destul de redusă de antibiotice: tetracicline (doxiciclină),
rifampicină, cloramfenicol, fluorochinolone (difloxacin și ciprofloxacin), cotrimoxazol,
rifampicină etc. (Yeaman et al., 1987); Euzeby, 2001); (Angelakis et al., 2014).
Morfologie. C. burnetii are aspect de cocobacil sau bacil mic, cu dimensiuni de
0,5–1/0,2–0,4 m. Este un germen necapsulat, nesporulat, neciliat, Gram negativ.
Evidențierea în preparatele colorate se face prin metodele Stamp, Machiavello, Giemsa,
Gimenez, Castaneda. Prin analiza MST (multispacer sequence typing) s-a constatat că
între tulpinile izolate din diferite zone geografice există diversitatea genetică (Glazunova et al.,
2005), (Sulyok et al., 2014).

Cultivare. Nu se cultivă pe medii inerte, dezvoltarea se realizează pe ouă

embrionate de 5–6 zile, inocularea intravitelină. Embrionii mor în 4–5 zile. La aceştia se
găseşte o mare cantitate de coxiele în sacul vitelin. Prin pasaje succesive pe ouă
embrionate se obține atenuarea tulpinilor, utilizate la prepararea de vaccinuri (Răducănescu et
al., 1986). Cultivarea se poate face și pe linii de fibroblaste (Yeaman et al., 1987).
Antigenitate. C. burnetii prezintă fenomen de variaţie de fază. Tulpinile proaspăt
izolate se găsesc în faza I, posedând un antigen specific, de natură glucidică, bogat în acid
glicuronic, situat la suprafaţa celulei bacteriene. În faza I germenii sunt hidrofili, stabili
în suspensii şi nu sunt digeraţi intrafagocitar [25]. După treceri repetate pe embrioni de
găină, trec în faza II, în care antigenul specific nu a putut fi definit ca structură, este
insolubil şi are un rol esenţial în cuplarea cu anticorpii în cadrul RFC. În faza a II-a corpii
240 | Familia COXIELLACEAE
microbieni sunt hidrofobi, autoaglutinabili şi fixează mai intens diferiţi coloranţi. Sunt
digeraţi intrafagocitar cu uşurinţă (Răducănescu et al., 1986). Prezența anticorpilor de fază I indică
o infecție cronică, iar cei de fază II indică o infecție acută [25].
Patogeneză. Se datoreşte îndeosebi capacităţii virulente. Au capacitatea de
supraviețuire în macrofage, cu ajutorul cărora se răspândesc în organe (splină, ficat,
pulmoni și rinichi) și țesuturile gazdei (Setiyono, 2014). Microorganismul este reactivat în
timpul gestației atingând concentrații mari în placentă. Proteinele C. burnetii sunt inserate
în membrana altor celule, ceea ce duce la citotoxicitate dependentă de anticorpi.
Infecţia naturală. Este cunoscută sub denumirea de febra Q. Speciile cele mai
afectate sunt: omul, oaia, capra, vaca, mai rar câinele, calul şi porcul. Simptomele prin
care boala evoluează variază în raport cu specia afectată, cu virulenţa tulpinii în cauză, cu
calea de pătrundere, cu masivitatea infecţiei iniţiale şi cu receptivitatea individuală.
La animale, boala evoluează cel mai adesea asimptomatic. În cazul unor infecţii
masive, pot să apară stări febrile trecătoare, tulburări respiratorii datorate pneumoniei,
avorturi (Waldhalm et al., 1978), fătări premature retenţii placentare, sterilitate (Ho et al., 1995) și
mortalitate embrionară (Buhariwalla et al., 1996). Animalele trecute prin boală rămân timp
îndelungat purtătoare şi eliminatoare de germeni (Crăcea et al., 1975). Alte forme descrise:
metrite, conjunctivite, artrite. Nu produce pierderi economice importante la animalele de
rentă, dar unele specii (bovinele, ovinele, caprinele și animalele de companie) reprezintă
rezervoare importante de infecție (Buhariwalla et al., 1996). Animalele domestice se pot infecta
uneori prin mușcătura căpușelor, dar mai frecvent prin inhalarea aerosolilor contaminați.
Indivizii infectați sunt frecvent asimptomatici, dar excretă bacteriile prin fecale, urină și
lapte. La gestante, placenta și anexele fetale pot conține până la un miliard de
bacterii/gram de țesut, ceea ce conduce la o contaminare severă a mediului.
La om, febra Q este frecvent asimptomatică (motiv pentru care prevalența infecției
este dificil de apreciat) sau manifestată prin semne asemănătoare gripei, putând evolua cu
o formă ușoară de pneumonie (dacă bacteriile au fost inhalate), dar și forme mai grave de
pneumonie și meningoencefalită (Marrie, 1985). Se mai constată episoade acute sau cronice
de hepatită sau endocardită (Toman et al., 2012); (Angelakis et al., 2014).
Diagnostic. Depistarea infecției poate fi realizată numai prin teste suplimentare de
laborator (Shannon et al., 2005). Examenul bacterioscopic constă în efectuarea frotiurilor și

colorarea lor prin metodele Gimenez, Stamp sau Macchiavello. Se utilizează sonde
marcate radioactiv, imunodetecția prin imunofluorescență sau imunohistochimie (Setiyono,
2014) și tehnici PCR aplicate direct pe probe
recomandă izolarea pe culturi celulare (Musso et al., 1995).
anticorpi de faza I, respectiv faza II) rămâne principala tehnică de determinare a fazei
evolutive a bolii (Euzeby, 2001); [25].
34.2. Bibliografie
1. Angelakis E., Johani S., Ahsan A., Mernish Z., Raoult D.,
(2014). Q fever endocarditis and new Coxiella burnetii genotype,
Saudi Arabia. Emerg. Infect. Dis., 20(4): 726-728.
2. Buhariwalla F., Cann B., Marrie T.J. (1996). A dog-related
outbreak of Q fever. Clin. Infect. Dis., 23, 753-755.
3. Crăcea E., Popovici V. (1975). Febra Q la om şi animale.
Editura Ceres, Bucureşti.
4. Derrick E.H. (1939). Rickettsia burneti: The cause of Q-
fever. Med J Australia, 1, 14.
5. Euzeby J.P. (2001). Coxiella burnetti, Dictionnaire de
Bacteriologie Veterinaire [On line],
http://www.bacterio.cict.fr/bacdico/cc/coxiella.html.
6. Garrity G.M., Bell J.A., Lilburn T. (2005). Family II.
Coxiellaceae fam. nov. In: Brenner D.J., Krieg N.R., Staley J.T.,
Garrity G.M. (editors), Bergey's Manual of Systematic
Bacteriology, second edition, vol. 2 (The Proteobacteria), part B
(The Gammaproteobacteria), Springer, New York, p. 237.
7. Glazunova O., Roux V., Freylikman O., Sekeyova Z.,
Fournous G., Tyczka J., Tokarevich N., Kovacava E., Marrie T.J.,
Raoult D. (2005). Coxiella burnetii genotyping. Emerg Infect
Dis.; 11(8):1211-7.
8. Ho D.D., Neumann A.U., Perelson A.S., Chen W., Leonard
J.M., Markowitz M. (1995). Rapid turnover of plasma virions and
CD4 lymphocytes in HIV-1 infection. Nature; 373(6510): 123-6.
9. Marrie T.J. (1985). Pneumonia and meningoencephalitis
duet o Coxiella burnetii. J. Infect. 11(1): 59-61.
10. Mediannikov O., Sekeyova Z., Birg M.L., Raoult D. (2010).
A novel obligate intracellular gamma-proteobacterium associated
with ixodid ticks, Diplorickettsia massiliensis, gen. nov., sp. nov.
PLoS One.; 5(7):e11478.
11. Mottola G., Boucherit N., Abnave P., Ghigo E. (2012). Q
fever and Coxiella burnetii: Immune Response and Pathogenesis.
Immunol. Endocrinol. & Metabolic Agents in Medicinal
Chememistry, 12(4): 303-316.
12. Musso D., Rault D. (1995). Coxiella burnetii blood culture
from acute and chronic Q-fever patients. J. Clin. Microbiol.,
33(12): 3129-3132.
Familia COXIELLACEAE | 241
(Euzeby, 2001). Ca și examen bacteriologic se
Diagnosticul serologic (detectare
13. Palmer G.H. (2011). Coxiella burnetii not a Rickettsia. The
Paul G. Allen School for Global Animal Health Washington State
University,Pullman.
http://www.microbemagazine.org/index.php?option=com_conten
t&view=article&id=3453:coxiella-burnetii-not-a-
rickettsia&catid=751&Itemid=968.
14. Philip C.B. (1943). Nomenclature of the pathogenic
rickettsiae. Am J Hyg, 37, 301-309.
15. Philip C.B. (1948). Comments on the name of the Q-fever
organism. Public Health Report, 63, 58.
16. Răducănescu H., Bica Popii Valeria (1986). Bacteriologie
Veterinară, Editura Ceres, București, p. 282-283.
17. Setiyono A. (2014). Cellular pathogenesis of Query Fever in
cattle. Global Veterinaria, 13(5): 668-671.
18. Sawyers L.A., Fishbein D.B., McDade J.E. (1987). Q fever:
current concepts. Rev. Infect. Dis. 9:935-946.
19. Shannon J.G., Howe D., Heinzen R.A. (2005). Virulent
Coxiella burnetii does not activate human dendritic cells: role of
lipopolysaccharide as a shielding molecule. P Natl Acad Sci USA.
102(24); 8722-8727.
20. Skerman V.B.D., Mcgowan V., Sneath P.H.A. (editors)
(1980). Approved Lists of Bacterial Names. Int. J. Syst. Bacteriol.,
30, 225-420.
21. Sulyok M.K., Kreizinger Z., Hornstra H., Pearson T., Szigeti
A., Dan A., Bella E., Keim S.P., Gyuranecz M. (2014).
Genotyping of Coxiella burnetii from domestic ruminant and
human in Hungary: indication of various genotypes. BMC Vet.
Res., 10: 107.
22. Toman R., Heinzen R.A., Samuel J.E., Mege J.L. (2012).
Coxiella burnetii: recent advances and new perspectives in
research of the Q fever bacterium. Springern Dordrecht
Heidelberg New York London, ISBN 978-94-007-4314-4.
23. Waldhalm D.G., Stoenner H.G., Simmons R.E., Thomas
L.A. (1978). Abortion associated with Coxiella burnetii infection
in dairy goats. JAVMA. 1978; 173(12); 1580-1581.
24. Yeaman M.R., Mitscher L.A., Baca O.G. (1987). In vitro
susceptibility of Coxiella burnetii to antibiotics including several
quinolones. Antimicrob. Agents Chemother., 31(7): 1079-1084.
25. *** Q Fever. www.infectiousdisease.dhh.louisiana.gov
242 | Familia ANAPLASMATACEAE

Cap.35. Familia ANAPLASMATACEAE

Familia cuprinde la ora actuală 5 genuri: Anaplasma, Aegyptianella, Ehrlichia,
Neorickettsia şi Wolbachia. Aceşti germeni parazitează în interiorul sau pe suprafaţa
globulelor roşii sau sub formă liberă în plasma sangvină. Sunt patogeni pentru diverse
specii de vertebrate sălbatice sau domestice. Transmiterea se face prin artropode.

35.1. Genul Ehrlichia

Cuprinde microorganisme care au ca vectori primari diverse specii de căpușe,
gazdele fiind reprezentate de o paletă largă de specii animale și om (Moshkovski, 1945).

35.1.1. Ehrlichia ruminantium

Germenul a purtat în timp şi alte denumiri: Rickettsia ruminantium, Kurlovia

ruminantium, Nicollea ruminantium (Dumler et al., 2001); [11].
Ecologie. Se izolează de la rumegătoare domestice (vite, bivoli, oi și capre) și
sălbatice (bivoli africani, girafe, elani, antilope, cervidee și altele). Unele specii de
animale sălbatice pot servi ca rezervoare naturale. E. ruminantium este un germen cu un
nivel înalt de plasticitate genetică. Diferite genotipuri pot co-exista în diferite arii
geografice și prin recombinare pot să formeze noi tulpini [9]. Speciile de animale
receptive/sensibile sunt mai răspândite în Africa sub-Sahariană, Madagascar și zona
Caraibelor. Infecția a fost demonstrată la 12 rumegătoare africane, 3 rumegătoare non-
africane și 2 specii de rozătoare (Peter et al., 2002). Un rol important îl au căpușele
transmițătoare din genul Amblyoma (12 specii), rolul cel mai important îl deține A.
variegatum [9].
Rezistență/sensibilitate. Prezintă sensibilitate la clortetraciclină, oxitetraciclină şi
sulfamide (sulfapiridin, sulfametazin, ulirom), care pot fi utilizate cu scop terapeutic.
Morfologie. Are formă cocoidă sau elipsoidală, rareori bacilară. Formele cocoide
au 0,2–0,5 m în celulele endoteliale animale şi 0,2–0,3 m în ţesuturile vectorilor.
Formele bacilare au dimensiuni de 0,4–0,5/0,2–0,3 m şi pot fi aşezate în grupări diplo.
Se reproduc prin fisiune binară. Ocazional se pot găsi sub forma unor pachete dense
conținând până la 50 de microorganisme. Se colorează prin metoda Giemsa, cu albastru
 Familia ANAPLASMATACEAE | 243
de metilen şi alţi coloranţi bazici de anilină. Se mai pot colora albastru închis sau violet
prin tehnica Romanowsky, roșu prin metoda Macchiavello sau brun-negru prin
impregnație argentică (Rikihisa, 1991).
Cultivare. Inițial au fost utilizate medii de cultură obținute din extracte de nimfe
ale unor specii de căpușe, medii care conțineau sânge proaspăt heparinizat și suspensii de
ficat și splină de șoarece etc. Adăugarea cicloheximidei în mediul SBE 189 (linii celulare
endoteliale prelevate din creier de ovine) a îmbunătățit subcultivarea, în comparație cu
culturile netratate. S-a reușit propagarea continuă in vitro pe linii celulare de mamifere
(Zweygarth E., 2006).

Patogeneză. În mecanismul patogen prima ţintă sunt macrofagele din nodurile

limfatice şi splină, la nivelul cărora are loc o multiplicare intensă. De aici
microorganismele trec în circulaţie şi se localizează în endoteliile capilarelor şi ale
venulelor din diferite organe, cu predilecție de la nivelul creierului. La gazdele
intermediare, căpuşe din genurile Amblyomma, Rhipicephalus şi Hyalomma, germenii se
localizează în epiteliile esofagului şi intestinului. Spre deosebire de rickettsii, nu se
transmit trans-stadial şi nici trans-ovarian (Rikihisa, 1991).
Infecția naturală. Tulpinile de E. ruminantium prezintă variabilitate în privința
patogenității, existând tulpini înalt virulente și tulpini slab patogene [9].
La animale: Îmbolnăviri au fost descrise la taurine, cervidee, ovine, caprine, cămile,
câini etc. [10]. Receptivitatea este influenţată de o serie de factori favorizanţi (slăbire,
parazitism, gestaţie, infecţii intercurente), rasă (cele ameliorate sunt mai sensibile) şi
vârstă (receptivitate maximă la maturitate). Recent, boala a fost diagnosticată și la vulpi
(Cerdocyon thous) în Brazilia (Almeida et al., 2013). Sunt mai frecvent afectate rumegătoarele
domestice şi sălbatice, la care boala produsă este cunoscută sub numele de
“hidropericardita rumegătoarelor” sau “heartwater” [11]. Caprele și oile sunt considerate
mai susceptibile, comparativ cu bovinele [10]; [11]. Mieii și vițeii mai mici de 3 luni prezintă
o rezistență mai ridicată și devin mai susceptibili în stadiile timpurii ale maturității
sexuale. Boala poate evolua cu forme supraacute, acute şi subacute, prezentând ca
principale semne clinice manifestări nervoase şi diaree profuză, iar morfopatologic
leziuni hemoragice şi edematoase, caracteristice fiind hidrotoraxul și mai ales
244 | Familia ANAPLASMATACEAE
hidropericardita (acumularea unui lichid seros sau serofibrinos, uşor coagulabil, în
cavitatea pericardică) (Rikihisa, 1991); [11].
La om E. ruminantium este considerat un patogen emergent care produce infecții
grave, fiind incriminat în encefalite severe cu final letal (Louw et al., 2005); (Allsop et al., 2005).
Diagnostic. Se confirmă prin examene bacterioscopice (frotiuri din mucoasă
intestinală, limfonoduri, sistem nervos, lichid pericardic). Prezintă importanță
evidențierea de aglomerările bacteriene în celulele endoteliale capilare din creier, care
apar colorate în roșu-violet până la albastru (Giemsa), lângă nucleul celulei endoteliale
infectate [11]. În cazurile acute sunt mai dificil de identificat, dar sunt întotdeauna prezente
în creierul rumegătoarelor care au murit datorită pericarditei, vizibile până la 2 zile post-
mortem (chiar 30 de zile dacă probele sunt păstrate la 4°C). Aceste formațiuni nu sunt
decelabile la animalele tratate cu antibiotice [11]. Se pot izola din sânge pe culturi celulere
endoteliale de rumegătoare în acre se constată efect citopatatic (plaje de celule lizate).
Sânge integral poate fi inoculat i.v. la oi sau capre susceptibile, care vor dezvolta semne
clinice și la examenul post mortem trebuie să se identifice “cuiburile” de E. ruminantium
în creier [11]. Se pot efectua teste serologice: IF, ELISAs, Western blot.

35.2. Bibliografie
1. Allopp M.T., Louw M., Meyer E.C. (2005). Erlichia
ruminantium – an emergent human pathogen. S. Afr. Med. J.,
95(8): 541.
2. Almeida A.P., Souza T.D., Marcili A., Labruna M.B. (2013).
Novel Ehrlichia and Hepatozoon agents infecting the crab-eating
fox (Cerdocyon thous) in southeastern Brazil. J Med Entomol.;
50(3):640-6.
3. Dumler J.S., Barbet A.F., Bekker C.P.J., Dasch G.A., Palmer
G.H., Ray S.C., Rikihisa Y., Rurangirwa F.R. (2001).
Reorganization of genera in the families Rickettsiaceae and
Anaplasmataceae in the order Rickettsiales: unification of some
species of Ehrlichia with Anaplasma, Cowdria with Ehrlichia and
Ehrlichia with Neorickettsia, description of six new species
combinations and designation of Ehrlichia equi and 'HGE agent'
as subjective synonyms of Ehrlichia phagocytophila. IJSEM, 51,
2145-2165.
4. Louw M., Allsopp M.T., Meyer E.C. (2005). Ehrlichia
ruminantium, an emerging human pathogen--a further report. S
Afr Med J.; 95(12):948, 950.
5. Moshkovski S.D. (1945). Cytotropic inducers of infection
and the classification of the Rickettsiae with Chlamydozoa.
Advances in Modern Biology (Moscow), 19, 1-44.
.
6. Peter T.F., Burridge M.J., Mahan S.M. (2002). Erlichia
ruminantum infection (heardwater) in wild animals. Trends
Parazitol., 18(5): 214-218.
7. Rikihisa Y. (1991). The Tribe Ehrlichieae and Ehrlichial
Diseases. Clinical Microbiology Reviews, p. 286-308.
file:///C:/Users/Sorin/Downloads/cmr00044-0052.pdf.
8. Zweygarth E. (2006). In vitro cultivation of Ehrlichia
ruminantium and development of an attenuated culture-derived
vaccine. Ter verkrijging van de graad van doctor aan de
Universiteit Utrecht, 150 pg.
http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:aNWIg
TZ2fV0J:dspace.library.uu.nl/handle/1874/8912+&cd=2&hl=en
&ct=clnk.
9. *** Heardwater (2007). The Center for Food Security &
Public Health, Iowa State University, p. 1-5.
10. *** OIE (2005). Ehrlichiosis.
http://www.2ndchance.info/limping-ehrlichiosisOIE2005.pdf
11. *** OIE (2008). Terrestrial Manual 2008. Chapter 2.1.6.
Heartwater.
http://www.oie.int/fileadmin/Home/eng/Health_standards/tahm/
2.01.06_HEARTWATER.pdf
 Familia CHLAMYDIACEAE | 245

Cap.36. Familia CHLAMYDIACEAE

Conform reaşezărilor taxonomice actuale, în cadrul familiei sunt incluse două
genuri: Chlamydia şi Chlamydiophila. Ele posedă un perete celular similar altor bacterii
Gram negative, însă lipseşte acidul muramic. Sunt paraziţi obligatoriu intracelulari,
necesitând pentru acoperirea necesităţilor energetice compuşi cum sunt ATP [29].

36.1. Genul Chlamydia

Speciile aparţinătoare acestui gen sunt următoarele: C. trachomatis, C. muridarum
şi C. suis, cauzând îmbolnăviri la om, hamsteri, șoareci și porcine.
Ecologie. Chlamydiile sunt germeni ubicuitari în regnul animal, fiind izolaţi de la
vieţuitoare inferioare (amibe, moluşte, crustacee), animale poichiloterme (peşti, reptile)
şi animale homeoterme (păsări şi mamifere). Dintre mamifere sunt enumerate
următoarele: bovine, ovine, caprine, lame, porcine, câini, pisici, koala, cobai, hamsteri,
şoareci, țestoase, șerpi [29]. Se izolează şi de la oameni.
Rezistență/sensibilitate. Chlamydiile sunt distruse pri căldură umedă (15 minute
la 121oC), căldură uscată (1 oră la 160-170oC), sunt sensibile la detergenți și dezinfectante
în diferite diluții (amoniu quaternar, hipoclorit de sodiu, ethanol, glutaraldehidă,
formaldehidă). Sunt rezistente la acizi și baze. Față de antibiotice s-au dovedit mai
sensibile la tetraciclină, eritromicină, macrolide și quinolone [29].
Morfologie. Sunt germeni de formă sferoidală, cu Ø de 0,2–1,5 m. Chlamidiile au
un ciclu de dezvoltare unic, cu alternanţa a două stadii: unul infecţios, reprezentat de
corpii elementari, ca formă extracelulară, iar altul reproductiv, reprezentat de corpii
reticulați, ca formă intracelulară (Storz et Spears, 1977); (Falcieri et al., 1979). Corpii elementari sunt
mici (~ 300 nm), denși și rigizi, metabolic inerți și sunt rezistenți la condițiile ostile din
mediul înconjurător. Corpii reticulți se formează din corpii elementari, după pătrunderea
acestora în fagolisosomi; ei sunt mai mari (~ 500 – 1000 nm), mai puțin denși, sunt
metabolic activi și neinfectanți, fiind strict adapatați existenței intracelulare (Botez, 1985).

Durata unui ciclu de dezvoltare durează aproximativ 48 de ore. În interiorul fagosomului

corpii elementari rămân întregi, dar în aproximativ 8 ore, se transformă în corpi reticulați,
care la rândul lor după mai multe serii de diviziuni binare se condensează, rezultând corpii
246 | Familia CHLAMYDIACEAE
elemenari nou formați, în aproximativ 40 de ore (Wang et al., 2006); (Schautteet et al., 2011). Prin liza
celulei aceștia sunt puși în libertate și pot infecta alte celule (Botez, 1985). Toate chlamidiile
codifică o proteină majoră de membrană externă (MOMP) care se găsește atât la corpii
elementari, cât și la corpii reticulați (Wang et al., 2006). și care are rol în patogeneză și în
clasificarea serovarurilor (Wang et al., 2006).
Patogeneză. După atașare, chlamidiile sunt fagocitate preferențial și pot supraviețui
în monocite și macrofage și opresc unirea fagosomului cu lizozomul (Botez, 1985); (Schautteet et
al., 2011). Se răspândesc în alte organe și țesuturi provocând leziuni exudative.
Chlamydia trachomatis. Are importanţă în medicina omului, la care poate provoca
mai multe tipuri de afecţiuni oculare și genitale (Botez, 1985); [29]. Cea mai cunoscută este
trachomul, infecţie oculară endemică (afectează mai mult de 500 milioane de oameni),
manifestată prin cheratoconjunctivită foliculară cronică, care poate duce la cecitate. Alte
serovaruri produc infecţii genitale la adulţi, atât la femei, cât şi la bărbaţi (uretrită,
epididimită, cervicită, salpingită, endometrită). Se mai descrie conjunctivita cu incluzii a
nou-născutului şi limfogranulomatoza veneriană (boala Nicolas-Favre) manifestată prin
şancru indolor genital sau anal (Botez, 1985). Prezintă diversitate antigenică, fiind recunoscute
15 serovaruri. La şoarecii de laborator au fost semnalate cazuri de pneumonii cu evoluţie
enzootică. Experimental infecţia se reproduce prin instilare intranazală la şoareci sau
cobai, care fac o pneumonie caracteristică. Reproducerea infecției genitale la cobai femele
prin infecție intravaginală este condiționată de administrarea de estradiol (Jonge et al., 2011).

Diagnosticul se face prin tehnici de laborator: izolarea agentului etiologic, RFC,

fluorescență cu anticorpi monoclonali (Taylor et al., 1984); (Botez, 1985). În condiţii de lucru cu
această specie de chlamidie se va acorda atenţie sporită regulilor de protecţia muncii
(nivel de risc 2), fiind obligatoriu lucrul sub o hotă de securitate bacteriologică.
Chlamydia muridarum. S-a izolat de la şoareci, hamsteri și cobai [30]. Suşele izolate
de la şoareci, s-au dovedit în general slab patogene, în condiţii naturale. În mod
experimental provoacă tulburări respiratorii. Suşele de hamster s-au izolat din intestin, de
la indivizi ce au prezentat ileită proliferativă (Everett et al., 1999).
Chlamydia suis. Se izolează numai de la porci. Se consideră că este patogenă,
prezenţa ei fiind asociată cu conjunctivite, cheratoconjunctivite, rinite purulente, enterite,
pneumonie, poliserozite (Schautteet et al., 2010), dar și tulburări de reproducție atât la scroafe
 Familia CHLAMYDIACEAE | 247
(scurgeri vaginale, avorturi, mumificări, tulburări ale ciclului sexual), cât și la vieri
(epididimite, orhite, ureterite, modificări ale spermei) (Schautteet et al., 2011). În condiţii
experimentale provoacă la purici SPF afecţiuni respiratorii şi enterite. Diagnosticul se
stabilește prin RFC, și tehnici moderne moleculare (PCR, microarray).

36.2. Genul Chlamydiophila

Microorganismele din acest gen prezintă caracterele generale ale chlamidiilor, cu
menţiunea că incluziile nu conţin glicogen (Everett et al., 1999). În cadrul genului sunt incluse
următoarele specii: C. psittaci, C. pecorum, C. pneumoniae, C. abortus, C. felis, C. caviae
(Everett et al., 1999).

Ecologie. Se izolează de la numeroase specii de animale: păsări, carnivore, cai,

porci, rozătoare, lagomorfe, rumegătoare, ca şi de la oameni. Rezervoarele obișnuite ale
clamidiilor zoonotice includ psitacidele, porumbeii, fazanii și păsările marine (Herrmann et al.,
2006); (Dickx et al., 2010). Atât la păsări, cât şi la mamifere, tractusul gastrointestinal şi genital,
pare a fi nişa ecologică obişnuită pentru clamidiofile.
Rezistență/sensibilitate. Corpii elementari sunt relativ rezistenţi în mediul
exterior, rămânând viabili mai multe zile, în condiţii de mediu favorabile (Everett et al., 1999).
Prezintă sensibilitate la tetracicline, macrolide și fluorochinolone, doxiciclină,
azitromicină. Rezistența naturală s-a constatat la aminoglicozide, colistin, metronidazol,
chinolone și vancomicină.
Morfologie. Chlamidiofilele sunt germeni de formă cocoidă, ce apar în celulele
infectate de aspect neregulat, difuze sau cu aspect de microcolonii intracitoplasmatice,
fără a deplasa nucleul celulei parazitate (Everett et al., 1999). În evoluția lor trec prin cele forme,
respectiv corpii elementari și corpii reticulați, descriși la chlamidii. Evidențierea
corpusculilor se face prin metode speciale de colorare (Ziehl-Neelsen modificat, albastru
de metilen, Macchiavello, Castaneda, Giemsa).
Cultivare. Se recomandă izolarea pe culturi celulare sau linii celulare ce pot
multiplica chlamidiile. Mai frecvent se foloseşte linia McCoy, BHK-21, BGM şi Vero.
Se pot cultiva și în ouă embrionate, care se inoculează pe cale intravitelină [29]. Pentru
inhibarea florei bacteriene de asociaţie, materialul de inoculat se tratează cu kanamicină,
248 | Familia CHLAMYDIACEAE
care este inactivă faţă de chlamidii. Incubarea se face mai multe zile la temperatura de
37-39oC. Germenii se multiplică timp de 2-4 zile (Everett et al., 1999).
Patogeneză. Se datoreşte capacităţii de multiplicare intracelulară în cele mai
diverse ţesuturi, provocând leziuni exudative şi necrotice în focare. Se replică primar în
celulele epiteliale ale mucoaselor conjunctivale, respiratorii, uro-genitale și ale tubului
digestiv (Schautteet et al., 2011). Chlamidiile nu au o strictă specificitate de gazdă. O singură
specie de Chlamydiophila are capacitatea de a infecta diferite specii de animale, după
cum o aceeaşi gazdă poate fi infectată de mai multe specii ale genului menţionat.
Bacteriile infectează celulele epiteliale şi macrofagele şi sunt diseminate în organism, mai
ales în ficat, splină şi pulmoni. La femelele gestante colonizează placenta. Se produc
frecvent leziuni exudative, fibrinopurulente şi necrotice sub formă de focare, mai ales în
ficat. La animale infectate se dezvoltă anticorpi specifici, ce pot fi identificaţi prin diferite
tehnici serologice (RFC, ELISA) (Fudge, 1991). Trecerea prin boală determină imunitate, dar
animalele rămân în continuare purtătoare şi eliminatoare de germeni (Everett et al., 1999). La
unele specii (C. muridarum) s-a demonstrat că supraviețuiesc în celule dendritice (Rey-

Ladino et al., 2007).

Chlamydiophila (ex Chlamydia) psittaci. Se izolează de la păsări (Pearson et al., 1989);

(Herrmann et al., 2006). În cadrul speciei sunt descrise 7 serovaruri (Dickx et al., 2010). Dintre acestea
prezintă importanţă pentru patologia veterinară următoarele: serovarul A determină
infecţii endemice la psitacide, dar afectează şi omul. O suşă s-a izolat de la o broască
ţestoasă (Testudo graeca); serovarul B se izolează de la porumbei şi mai rar de la curci,
unele suşe au fost implicate în producerea de avorturi la bovine; serovarul C se izolează
de la diferite specii de păsări (raţe, curci, potârnichi), pot sta la originea declanşării unor
zoonoze; serovarul D se izolează de la curci, pescăruşi şi peruşi, au rol important în
producerea zoonozelor; serovarul E se izolează din cazuri de pneumonii şi meningite la
om. Suşe au fost izolate de la numeroase specii de păsări (raţe, porumbei, struţi şi alte
specii), ce prezentau simptome respiratorii severe; serovarul F se izolează de la peruşi.
C. psittaci s-a izolat și de la cai (Moorthy et al., 1978); (Willis et al., 1990).
Chlamydiophila (ex Chlamydia) pecorum. Se izolează de la rumegătoare (vite, oi
şi capre) (Fukushi et al., 1992); marsupiale (koala) şi porci. Este frecvent asociată cu avorturi,
 Familia CHLAMYDIACEAE | 249
conjunctivite, encefalomielite, enterite, pneumonii şi poliartrite. La koala cauzează boli
reproductive, infertilitate, infecţii ale tractusului urinar.
Chlamydiophila (ex Chlamydia) pneumoniae. Este divizată în trei biovaruri:
biovar TWAR (Grayston et al., 1989), se izolează de la om şi provoacă tulburări respiratorii,
sinuzite, faringite, bronşite, pneumonii şi otite; biovar Equin izolat de la un cal din
aparatul respirator, dar se apreciază că provoacă frecvent infecţii asimptomatice; biovar
Koala izolat de la Koala și de la specii de amfibieni australieni (Myxophies iteratus) şi
africani (Cryptohylax gresshoffi), care prezentau hipertrofia rinichilor, ramolisment al
ficatului şi pneumonie hemoragică (Wardrop et al., 1999); (Hotzel et al., 2001).

Chlamydiophila abortus. Prezintă tropism accentuat pentru placenta

rumegătoarelor (bovine, ovine, caprine) la care produce avorturi enzootice şi mortalitate
neo-natală (Appleyard et al., 1983); (Radolokis, 2001); [31]. Mai rar este incriminată în producerea de
avorturi la femelele altor specii de animale (cabaline, iepuri, porci, şoareci, cobai şi chiar
om). Toate suşele aparţin unui singur serovar.
Chlamydiophila caviae. Se izolează de la cobai. Nu este o specie invazivă, dar
poate coloniza epiteliul conjunctival (conjunctivită), sau al căilor genitale. Experimental
s-a dovedit patogenă pentru şoareci, hamster sau iepuri. Poate determina infecţii la gerbile
[30]; [31].

Chlamydiophila felis. Această specie este endemică în populaţia de pisici, la care

poate determina conjunctivite şi rinite. Este incriminată în producerea de îmbolnăviri la
om (zoonoză). Toate suşele aparţin aceluiaşi serovar (Everett et al., 1999); (Ykes, 2005).
Infecţia naturală. Boala produse este denumită chlamidofiloză, iar la păsări
ornitoză sau psitacoză. Severitatea infecţiei și exprimarea clinică se corelează cu virulenţa
tulpinii, vârstă, sex, starea fiziologică, calea de infecţie şi masivitatea infecţiei.
La mamifere. Îmbolnăviri sunt descrise la rumegătoare (îndeosebi la cele mici),
carnivore (câini şi pisici), porci, cai, rozătoare şi lagomorfe (cobai, hamsteri, iepuri), dar
și la specii de animale sălbatice (Chahota et al., 2015). Clinic se constată infecţii gastro-
intestinale, infecţii ale căilor respiratorii, pneumonii, infecţii genitale, mastite, poliartrite,
poliserozite, conjunctivite, rinite, encefalomielită, hepatită, avorturi. Ca entităţi clinice
mai bine conturate sunt amintite următoarele: avortul enzootic al oilor, avortul epizootic
al bovinelor, encefalomielita sporadică a bovinelor, pneumonia felinelor.
250 | Familia CHLAMYDIACEAE
La păsări. Îmbolnăvirile au o răspândire mondială şi afectează numeroase specii de
păsări sălbatice sau de crescătorie (Pearson et al., 1989). Dintre cele sălbatice, mai sensibile sunt
psitacidele şi fringilidele, iar dintre cele domestice raţele, curcile şi porumbeii. Mai mult
de 139 specii de apartament, din 14 ordine şi 30 de familii pot fi infectate. Cele mai multe
infecţii evoluează asimptomatic. La păsările care fac forme clinice se constată ca
simptome principale o stare de somnolenţă pronunţată, coriză şi conjunctivită seroasă,
tulburări digestive cu fecale diareice, galbene-verzui şi uneori tulburări nervoase. Păsările
infectate devin purtătoare şi eliminatoare de germeni, constituind sursă şi pentru om (Olsen
et al., 1998); (Dickx et al., 2010).

La om. Majoritatea speciilor sunt considerate zoonotice, recomandându-se evitarea

contactului cu animalele/păsările infectate). Infecții de produc mai frecvent cu C. abortus
(avorturi, nașteri premature, febră cefalee etc); C. felis (conjunctivite); C. psittaci prezintă
cel mai ridicat grad de risc pentru sănătatea publică (Dickx et al., 2010). Calea de transmitere
este cea respiratorie, cutanată sau mucoase. Infecția poate debuta inaparent, evoluând apoi
spre o formă gravă (febră, fotofobie, tulburări de conștiință, bronho-pneumonie etc.
Complicațiile pot conduce la miocardite, glomerulonefrite și meningoencefalite.
Diagnostic. Se expediază laboratoarelor de diagnostic următoarele probe: avortoni,
scurgeri vaginale, lichid articular, secreţii conjunctivale, pulmoni, ficat, splină, cord. În
cazul păsărilor şi animalelor mici se pot trimite cadavre în întregime. Probele trebuie să
ajungă la laborator într-un timp cât mai scurt, în containere cu gheaţă, folosind medii de
transport. La examenul microscopic direct se urmăreşte evidenţierea corpilor elementari
prin tehnici de colorare specifice sau prin tehnici imunologice, imunoenzimatice
(imunofluorescenţă, imunoperoxidază - ELISA). Izolarea pe culturi celulare sau linii
celulare în care chlamidiile se multiplica ( McCoy, BHK-21 şi Vero). Anticorpii din
probele de sânge se vor evidenţia prin RFC (tehnică recomandată), ELISA sau
imunofluorescenţa indirectă și precipitarea în gel de agar (Barron et al., 1972); (Chahota et al., 2015).

Bioproba se practică pe şoareci, materialul patologic se triturează şi se inoculează pe cale

intracerebrală sau se instilează nazal. Se utilizează și tehnici de biologie moleculară PCR
(Olsen et al., 1998); (Weliczko et al., 2010), și de imunohistochimie. În toate cazurile se vor lua măsuri
severe de protecţia muncii (grad de risc 2 şi 3).

36.3. Bibliografie
1. Appleyard W.T., Aitken I.D., Anderson I., (1983) Outbreak
of chlamydial abortion of sheep and goats. Vet. Rec., 113: 63.
2. Baron A. I., Caste P. G., Paul B., Page L. A., (1972) Detection
of chlamydial antibodies in animal sera by double
immunodifusion gel. Appl. Microbiol., 23(4. 770-774.
3. Botez D.D. (1985). Genul Chlamydia: în Bacteriologie
Medicală (sub redacția Bîlbîie și Poszgi), Editura Medicală,
București, vol. II, p. 676-688.
4. Chahota R., Gupta S., Bhardwa B., Malik P., Verma S.,
Sharma M. (2015). Seroprevalence studies on animal
chlamydiosis amongst ruminants in five state sif India. Vet. World,
EISSN: 2231-0916.
5. Dickx V., Beeckman D.S., Dossche L., Tavernier P.,
Vanrompay D. (2010). Chlamidiophilla psittaci in homing and
feral pigeons and zoonotic transmission. J. Med. Microbiol., 59(Pt
11): 1348-53.
6. Everett K.D., Bush R.M., Andersen A.A. (1999). Emended
description of the order Chlamydiales, proposal of
Parachlamydiaceae fam. nov. and Simkaniaceae fam. nov., each
containing one monotypic genus, revised taxonomy of the family
Chlamydiaceae, including a new genus and five new species, and
standards for the identification of organisms. Int J Syst Bacteriol.;
49 Pt 2:415-440.
7. Falcieri E., Cervenini R., Landini M. P., Danati M. (1979).
The replication cycle of Chlamydia trachomatis and Chlamydia
psittaci: ultrastructural analysisi. Boll. Ist. Sieroter. Milan, 58(5):
395-405.
8. Fudge A.M. (1991). ELISA testing for avian chlamydiosis.
Vet. Clin. North Am. Small Anim. Pract., 21(6): 1181-1187.
9. Fukushi H., Hirai K. (1992). Proposal of Chlamydia
pecorum sp. nov., for Chlamydia strains derived from ruminants.
Int. J. Syst. Bacteriol., 42, 306-308.
10. Grayston J.T., Kuo C.C., Campbell L.A. (1989). Chlamydia
pneumoniae sp. nov., for Chlamydia sp. strain TWAR. Int. J. Syst.
Bacteriol., 39, 88-90.
11. Herrmann B., Perrson H., Jensen J-K., Joensen D.H., Klint
M., Olsen B. (2006). Chlamydia psittacii in Fulmars, the Feroe
Islans. Emerg. Infect. Dis., 12(2)> 330-332.
12. Hotzel H., Grossmann E., Mutschmann F., Sachse K. (2001).
Genetic characterization of a Chlamydiophila pneumonia isolate
from an African frog and comparison to currently accepted
biovars. Syst. Appl. Microbiol., 24(1): 63-66.
13. Jonge M.I., Keizer S.A., El Moussaoul H.M., van Dorsten
L., Azzawi R., et al., (2011). A novel guineea pig model of
Chlamydia trachomatic genital tract infection. Vaccine, 29(35):
5994-6001. .
14. Moorthy A.R., Spradbrow P.B. (1978). Chlamydia psittaci
infection of horses with respiratory disease. Equine Vet. J,. 10(1):
38-42.
Familia CHLAMYDIACEAE | 251
15. Olsen B., Persson K., Broholm K.A. (1998). PCR detection
of Chlamydia psittaci in faecal samples from passerine birds in
Sweden. Epidemiol. Infect., 121(2): 481-484.
16. Pearson J.E., Gustavson G.A., Senne D.A., Peterson L.A.,
(1989). Isolation and identification of Chlamydia psittaci from pet
birds. JAVMA, 195(11): 1564-1567.
17. Radolokis A. (2001). Chlamydiosis in Goats. International
Veterinary Informations Service. www.ivis.org.
18. Rey-Ladino J., Jiang X., Gabel R. B., Shen C., Brun ham C.
R. (2007). Survival of Chlamydia muridarum within Dendritic
cells. Infect. Immun., 75(8): 3707-3714.
19. Schautteet K., Miry C., Vangroenweghe F., Delava P., De
Clercq E., et al., (2010). Chlamydia suis, an emerging
Chlamydiaceae species pigs? Flemish Society for Veterinary
Epidemiology and Economics, 18th, An. Meet. Abstracts, p. 83.
20. Schautteet K., Vanrompay D. (2011). Chlamydia infection in
pig. Vet. Rec., 42(1): 29.
21. Sprague D. L., Schubert E., Hotzel H., Scharf S., Sachse K.,
(2008). The detection of Chlamydiophila psittaci genotype C
infection on dogs. Vet. J., 181(3): 274-279.
22. Storz J., Spears P. (1977). Chlamydiales: proprieties, cycle of
development and effect on eukariotic host cells. Curr. Top.
Microbiol. Immunol., 76: 167-214.
23. Ykes J. E. (2005). Feline chlamydiosis. Clin. Tech. Small
Anim. Pract., 20(2): 129-134.
24. Taylor H.R., Agarwala N., Johnson S.L. (1984). Detection of
experimental Chlamydia trachomatis eye infection in
conjunctival smears and tissue culture by of fluorescent-
conjugated monoclonal antibody. J. Clin. Microbiol., 20(3): 391-
395.
25. Wang Y., Berg A.E., Feng X., Shen L., Smith T., Costello E.
C., Zhang Y-X. (2006). Identification of surface-exposed
components of MOMP of Chlamydia trachomatis serovar F.
Protein Sci., 15(1): 122-134.
26. Wardrop S., Fowler A., OʹCallaghan P., Giffard P., Timms P.,
(1999). Characterization of the koala biovar of Chlamydia
pneumoniae at four gene-loci ompAVD4, ompB, 16rRNA groESL
spacer region. Syst. Appl. Microbiol., 22(1): 22-27.
27. Weliczko A. K., Ploneczka-Janeczko K. (2010). Feline
herpesvirus 1 and Chlamydiophila felis prevalence in cats with
chronic conjunctivitis. Pol. J. Vet. Sci., 13(2): 381-383.
28. Wills J.M., Watson G., Lusher M., Mair T.S., Wood D.,
Richmond S.J. (1990). Characterization of Chlamydia psittaci
isolated from a horse. Vet. Microbiol., 24(1): 11-19.
29. *** Chlamydia from mammals (2005). The Center for Food
and Security & Public Health, IOWA State Univ., p. 1-6.
30. ***Chlmydia.
www.biosci.utexas.edu/field/mic361a/mic361.
31. ***OIE, Terrestrial manual, (2012) Chlamydia abortus.
252 | Familia CHLORELLACEAE

Cap.37. Familia CHLORELLACEAE

Grupează microorganisme cu morfologie cocoidală, de culoare verde, motiv pentru
care au mai fost denumite "bile verzi". Algele verzi sunt descrise ca fiind plante ce conţin
clorofilă şi au un perete celular compus din celuloză. Excepţie de la această regulă fac
algele din genul Prototheca, fiind menționat faptul că deşi nu conţin clorofilă, în interiorul
lor poate fi recunoscut cloroplastul. Îmbolnăviri asociate cu infecție diseminată cu alge
verzi, sunt raportate îndeosebi la speciile: ovine în India (Kaplan et al., 1983), Sudan (Zakia et al.,

1989) și Mexic (Ramirez-Romero et al., 2010); la bovine cu leziuni granulo-matoase (Rogers et al., 1980) și
peritonită (Hafner et al., 2013). Se mai menționează implicarea în îmbolnăviri la câine cu o
formă diseminată (Quigley et al., 2009), la cămilă cu enterită granulomatoasă (Le Net et al., 1993), la
gazele cu leziuni cutanate (Haenichen et al., 2002) și chiar la viețuitoare nevertebrate (Limulus
polyemus) cu leziuni degenerative ale exoscheletului, ochi, articulațiile membrelor și la
baza telestonului (Breverman et al., 2012). Este descrisă o infecție la om, în Australia, provocată
de un reprezentant al genului Chlorella spp., în asociere cu Aeromonas hydrophila (Hart et
al., 2014). Dintre genurile familiei o semnificație importantă pentru patologia umană și
animală o prezintă genul Prototheca.

37.1. Genul Prototheca

Prototecile sunt alge unicelulare aclorofile, considerate ca mutante ale algelor din
genul Chlorella. Prima descriere este făcută în 1894 şi îi aparţine lui Kruger. În genul
Prototheca sunt încadrate la ora actuală următoarele specii: P. zopfii (specia tip), P.
moriformis, P. wickerhamii, P. stagnorum, P. blaschkeae. După această dată au mai fost
încadrate și alte specii. La noi în ţară există unele semnalări făcute de Minciună (1977),
Ogneanu (1994), Marica şi Răpuntean (1997), iar studii aprofundate privind
epidemiologia, morfologia, cultivarea, biochimia, imunogenitatea, sensibilitatea la
antibiotice, la factorii fizici şi chimici, patogenitatea experimentală, sunt făcute în cadrul
a două teze de doctorat (Răpuntean S., 2002); (Cuc Cosmina, 2008).

Ecologie. Prototecile sunt considerate alge saprofite întâlnite frecvent în mediul

exterior, fiind izolate din noroiul de pe scoarţa şi pământul umed din jurul arborilor, din
fosele de colectat dejecţii din adăposturile de animale, de pe pielea şi fecalele mai multor
 Familia CHLORELLACEAE | 253
specii, din unele furaje, bazine de adăpat, din tancurile de transport al laptelui, coaja
cartofilor, apa lacurilor, ape curgătoare acide etc. Se consideră că au o răspândire
ubicuitară. Prototecile sunt considerate ca germeni facultativi ai omului şi animalelor, dar
se întâlnesc şi la plante. Calul şi porcul par să fie purtătoare, de la aceste specii se izolează
frecvent din materiile fecale, mai ales în perioada de hrănire cu nutreţ verde. Se pot izola
şi din probe de fecale de la oile sănătoase (Pore et al., 1983).
Rezistență/sensibilitate. Radiaţiile UV au demonstrat un pronunţat efect “cid”,
aspect demonstrat in vitro prin iradierea suprafeţelor însămânţate. Timpul minim care
induce efectul “cid” este de 5 minute (Răpuntean et al., 2001). Substanţele dezinfectante au efect
antiprototeca. Alcoolul, formolul şi fenolul în concentraţie de 4% și unele produse iodate,
s-au dovedit eficiente după 5 minute de contact (Răpuntean et al., 2004); (Răpuntean S., et al., 2015).

Prototecile s-au dovedit rezistente la lizozim, probabil că această enzimă nu acţionează

asupra peretelui celular, care are structuri celulozice (Răpuntean S. et al., 2002). Prototecile s-au
dovedit sensibile in vitro la unele antibiotice şi antifungice, dar rezultatele obținute in vivo
sunt nesatisfăcătoare. Dintre antibiotice s-au dovedit constant active lincocin-forte,
neomicina, kanamicina, colistin şi gentamicina, iar dintre atifungice mycostatin,
ketoconazol, econazol, itraconazol, batrafen, amphotericina B (Răpuntean et al., 1997, 1998).

Sensibilitatea s-a constatat și la unele extracte vegetale și produse apicole (Răpuntean et al.,

2007); (Cuc Cosmina et al., 2008).

Morfologie. Prototecile au formă rotundă sau ovoidală, mai reniformă, cu

dimensiuni cuprinse între 9,5/10,5 până la 27,5/30 m (Răpuntean S. et al., 2009). Sub raportul
dimensiunilor există diferențe între specii: P. zopfii (25-30 m), P. wicherhamii (2-15
m), P. stagnora (6-15 m). Prototecile nu prezintă cili sau capsulă, dar prezintă o
organizare internă cu producerea de endospori. La exterior prezintă un perete gros,
refractil, hialino-celulozic, format din două membrane, cea externă fiind mai groasă.
Citoplasma are un aspect granular, prezentând în interior structuri de un aspect amorf,
electrono-dense (corpi denşi) şi mitocondrii, de dimensiuni mici, aşezate la periferia
citoplasmei. Nucleul are un aspect ovoidal şi prezintă un nucleol distinct (Joshi et al., 1975);

(Tyler, 1990); ( Marica et al., 1997). Multiplicarea se face într-un mod particular. Iniţial începe un
proces de separare prin formarea unui sept despărţitor dispus central, urmat de un clivaj
asimetric al citoplasmei ce conduce la formarea de endospori (4-6 la P. zopfii şi 6-8 sau
254 | Familia CHLORELLACEAE
mai mulţi la P. wickerhamii). Când aceştia ajung la maturitate are loc un proces de
“crăpare “ a peretelui celular la un pol al celulei, în aspect de unghi, pe unde endosporii
se eliberează în exterior. Nu se constată înmugurire, aspect fundamental de diferenţiere
faţă de levuri (Răpuntean S., et al., 2002).
Cultivare. Prototecile se dezvoltă în bune condiţiuni pe medii glucozate şi medii
cu sânge. Incubarea se face la 37oC, dezvoltarea în cultura devenind vizibilă după 24–48
de ore de incubaţie. Caracterele culturale se modifică în timp, motiv pentru care acestea
se urmăresc timp de mai multe zile (4–5 până la 14–15 zile) (Marica et al., 1997); (Răpuntean et al.,
1997). În bulionul glucozat se remarcă, în 36–48 de ore, formarea treptată a unui depozit
de un aspect granular/nisipos, umbeliform, cu păstrarea clarităţii mediului. La agitare
depozitul se omogenizează cu uşurinţă. Uneori s-a observat şi aspectul de peliculă la
suprafaţă cu tendinţa de aderare la pereţii tubului. Pe geloza nutritivă prototecile produc
colonii de un aspect caracteristic. La 24 de ore coloniile sunt mici, de o nuanţă uşor
cenuşie. Lăsate la temperatura termostatului sau la temperatura camerei, cresc treptat în
dimensiuni ajungând la 3-4 mm sau chiar mai mari. Prezintă un aspect circular cu uşoare
neregularităţi şi cresc în înălţime având un aspect caracteristic conopidiform, de culoare
albă mată. Examinate la o lupă stereo, prezintă irizaţii argintii strălucitoare asemănătoare
unor cristale de gheaţă (Răpuntean S., 2002). Pe geloză sânge coloniile au un aspect asemănător
celor descrise la geloza glucozată, nu produc hemoliză. Se cultivă și pe alte medii cum
sunt: geloză glucozată cu antibiotice, geloză glucozată cu pH acid (3-5), mediul cu cartof,
mediul cu diferite substanțe colorante (Răpuntean S., et al., 2011).
Caractere biochimice. Prototecile au un metabolism de tip oxidativ. Toate
tulpinile testate au fost pozitive la testul oxidazei şi catalazei. Sunt negative la indol şi
H2S. Fermentează şi asimilează unele substanţe hidrocarbonate. Prin testul de asimilare
(auxonograma) s-a constatat că prototecile asimilează în mod constant glucoza, galactoza
şi glicerolul şi nu asimilează trehaloza. Prin testul de fermentare (zimograma) s-a dovedit
că prototecile acţionează constant asupra glucozei, fructozei şi glicerolului; se constată
variabilitate faţă de galactoză, trehaloză, zaharoză, manoză, lactoză şi xiloză (Răpuntean S.,,
2002). Pentru diferențierea speciilor P. stagnora, P. wickerhamii și P. zopfii se poate folosi
sistemul de galerii API 20C (Padhye et al., 1979).
 Familia CHLORELLACEAE | 255
Patogeneză. Prototecile sunt considerate ca germeni oportunişti. Ca să producă
îmbolnăviri necesită intervenţia unor factori favorizanţi. Îmbolnăvirile sunt mai frecvente
pe organisme slăbite, cu imunodeficite şi în urma unor tratamente abuzive cu antibiotice.
Nu se cunosc elementele de patogenitate, însă este cert că se multiplică prin endospori,
iar invazivitatea se realizează pe cale limfatică şi sangvină. La animalele bolnave s-au
putut evidenţia anticorpi specifici.
Infecţia naturală. Boala cauzată de algele din genul Prototheca este cunoscută sub
numele de prototecoză. Îmbolnăvirile au un caracter sporadic, exceptând vacile în lactaţie
la care se constată izbucniri epidemice (Lagneau, 1995); (Lagnoni et al., 1995); (Costa et al., 1996).
La animale. La vaci se constată mastite clinice sau subclinice, însoţite de necroza
ţesuturilor glandei mamare, tromboza arterelor, venelor şi vaselor limfatice, prezenţa de
prototeci în acinii şi canalele glandei mamare. Pot difuza în organism pe cale limfatică,
realizând o infecţie sistemică (Taniyama et al., 1994); (Langoni et al., 1995); (Costa et al., 1996); (Lagneau, 1995);

(Janosi et al., 2001). La oaie s-au înregistrat mai frecvent infecţii sistemice, cu prezenţa de
focare necrotice în ficat, rinichi şi limfonoduli. La câine se constată forme localizate sau
sistemice, cu implicarea multor organe (intestine, ficat, rinichi, splină, pancreas, creier,
ochi), însoţite tulburări digestive, îndeosebi diaree sangvinolentă, tulburări nervoase, de
vedere până la orbire, surzenie, dar și alte manifestări în funcție de localizarea leziunilor
(van Kruiningen 1970); (Buyukmihci et al., 1975); (Gaunt et al.,1984); (Cook et al., 1984): (Tyler, 1990); (Blogg et al., 1995); (Souza

et al., 2009). La pisică se descriu leziuni cutanate, cu granuloame şi ulceraţii (Kaplan, 1976); Cole et
al., 1982); (Dillberger et al., 1988); în cazul afectării perinițelor plantare se produc laminite. La
animale sălbatice (din natură şi grădini zoologice) s-au descris îmbolnăviri la taur (Rogers,
1974); mistreț (Weber, et al., 1993), liliac (Mettler, 1975), bursuc (Sileo et al., 1973) şi specii de vulturi. La
animale cu sânge rece sunt semnalate îmbolnăviri la broaşte, şerpi şi peşti (somon şi crap)
(Crispens et al., 1975); (Gentles et al., 1977); (Loupal et al., 1992); (Nicols, 1999).

La om prototecile s-au izolat din leziuni cutanate şi inflamaţii ale burselor seroase,
îndeosebi cea olecraniană. Infecția se produce mai frecvent cu P. wickerhamii (Wolfe, 1976).
Îmbolnăvirile se produc la indivizii cu imunodeficite (SIDA) (Wirth et al., 1999), cu afecţiuni
cronice (tuberculoză) la cei supuşi la tratamente intensive cu imunosupresoare (Wolfe, 1976),
cu antibiotice sau supuşi unor terapii intensive (dializă) (Huerre et al., 1993); (Kaminski et al., 1992);

(Laeng et al., 1994). S-a constatat intervenția și în infectarea plăgilor (Lee et al., 1975).
256 | Familia CHLORELLACEAE
Diagnostic. În cazul vacilor se vor examina probe de lapte, iar în cazul unor infecţii
sistemice, diferite ţesuturi cu leziuni. Se fac frotiuri (preparate umede), proba
omogenizându-se într-o picătură de soluţie Lügol, ce se acoperă cu o lamelă. Se
examinează cu un obiectiv mic (x 20 sau x 40) apoi cu imersie. Prototecile se recunosc
uşor pe baza caracterelor morfologice și prezența endosporilor. Prin metoda Gram se
colorează Gram negativ, dar nu se realizează o buna diferenţiere a structurilor interne
(Răpuntean et al., 1997). Pentru izolarea se fac însămânțări pe medii glucozate (bulion și agar),
mediul Sabouraud sau medii cu pH acid care are efect inhibitor pentru bacterii. Aspectul
coloniilor examinate la lupă, prezintă aspecte caracteristice și permite diferențierea de
coloniile altor germeni (stafilococi, micrococi sau levuri). O bună evidențierea se poate
face prin imunofluorescență (Sudman, 1974); (Padhye et al., 1979) și hibridizarea in situ (Cuc Cosmina et
al., 2008). Histopatologic se evidenţiază granuloame de mărimi diferite în care sunt prezente
prototeci. Se mai poate efectua examen histochimic prin testul peroxidază-antiperoxidază
(PAP). Identificarea anticorpilor se poate face prin imunoprecipitarea în gel de agar,
folosind un antigen obținut prin ultrasonicare și seruri specifice preparate pe iepuri
(Răpuntean et al., 2001). .Infecţia experimentală se poate efectua pe şoareci sau iepuri, la care
infecţia poate fi reprodusă în condiţii de imunosupresie (Răpuntean et al., 2001).

37.2. Bibliografie
1. Blogg J.R., Sykes J.E. (1995). Suddnes blindnes associated
with protothecosis in a dog. Austral. Vet. J., 72(4): 147-149.
2. Buyukmihci N., Rubin L.F., DePaoli A. (1975) Prototecosis
with ocular invovement in a dog. JAVMA, 167, (2), 158-161.
3. Breverman H., Leibovitz L., Lewbart A.G. (2012).
Infection of American Horseshoe crab (Limulus polyphemus)
exoskeletal structures. J. InverteB. Pathol., 111(1): 90-93.
4. Cook J.R. Jr., Tyler D.E., Coulter D.B., Chandler F.W.,
(1984). Disseminated protothecosis causing acute blindness and
deafness in a dog. JAVMA, 184, (10), 1266-1272;
5. Crispens C.G., Marion K.R. (1975). Algal infection in a
Corn snake (Elaphe gutata gutata). Lab. Anim. Sci., 25, 788-789.
6. Cuc Cosmina, Răpuntean Gh., Fiț N., Chirilă F., Nadăș G.,
Daniela Călina (2008). The inhibitory effects of some bee
products and vegetal extract upon Prototheca algae in vitro
growth. Lucr. Științifice, FMV Iași, 51(10): 711-714.
7. Cuc C., Răpuntean Gh., Răpuntean S., Fiț N., Nadăș G.,
Vilela C. (2008). Fluorescent in situ hybridization (fish) method
optimization for rapid detection of Prototheca in clinical
samples. Buletin USAMV-MV, 65(1): 248-252.
8. Cole P.J., Allison J.F. (1982).Protothecosis in a cat –
JAVMV, 180, 78-79;
9. Cook J.R. Jr., Tyler D.E., Coulter D.B., Chandler F.W.,
(1984). Disseminated protothecosis causing acute blindness and
deafness in a dog. JAVMA, 184, (10), 1266-1272;
10. Costa E.O., Ribeiro A.R., Melville P.A., Prada M.S.,
Carciofi A.C., Watanabe E.T. (1996). Bovine mastitis due to
algae of the genus Prototheca. Mycopathologia, 133, (2), 85-88.
11. Crispens C.G., Marion K.R. (1975). Algal infection in a
Corn snake (Elaphe gutata gutata). Lab. Anim. Sci., 25, 788-789.
12. Dillberger J.E., Homer B., Daubert D., Altman N.H. (1988).
Protothecosis in two cats. JAVMA, 192, (11), 1557-1559;
13. Gaunt D.S., McGrath K.R., Cox H.U. (1984). Diseminated
protothecosis in a dog. JAVMA, 185, 906-907;
14. Gentles J.C., Bond P.M. (1977). Protothecosis of Atlantic
salmon. Sabourandia, 15(2): 133-139.
15. Haenichen T., Facher E., Wanner G., Hermanns W. (2002).
Cutaneous chlorellosis in a gazelle (Gazella dorcas). Vet.
Pathol., 39(3): 386-389.
16. Hafner S., Brown C. C., Zhang J. (2013). Green algal
peritonitis in 2 cows. Vet. Pathol., 50(2): 256-259.
17. Hart J., Mooney L., Arthur I., Inglis T.J., Murray R. (2014).
First case of Chlorella wound infection in a human in Australia.
New Microbe and New Infections, 2: 132-133.
18. Huerre M., Ravisse P., Solomon H., Ave P., Briquelet N.,
Maioron S., Wuscher N. (1993). Human protothecosis and
environment. Bul. Soc. Pathol. Exot., 85, (5/7), 484-488;
19. Janosi Sz., Racz F., Szigeti G., Kulcear M., Kerenyi J.,
Lauko T., Katona F. (2001). Review of the microbiological,
pathological and clinical aspects of bovine mastitis caused by the
alga Prototheca zopfii. Vet. Quart., 23, 58-61.

20. Joshi K.R., Gavin J.B., Wheller E.E. (1975). The
ultrastructure of Prototheca wickerhamii. Mycopathologia, 56,
(1), 9-13;
21. Kaplan W. (1976). Protothecosis in a cat: first case
recorded. Sabourandia, 14(3): 281-286.
22. Kaplan W., Chandler F.W., Choudary C., Ramachandran
P.K. (1983). Disseminated unicellular green algal infection in
two sheep in India. Am. J. Trop. Med. Hyg., 32(2): 405-411.
23. Kaminski Z. C., Kadila R., Sharer L. R., Kloser P., Kaufman
L. (1992). Meningitis due to Prototheca wickerhamii in a patient
with AIDS. Clinical Infections Diseases, 15, (4), 704-706;
24. Laeng R. H., Egger C., Scaffner T., Borisch B., Pedrinis E.
(1994). Protothecosis in an HIV, pozitive patient. Amer. J.
Surgical Pathol., 18, (12), 1261-1264.
25. Lagneau P. E. (1995). Emergence of Prototheca zopfii: a
cause of bovine mastitis. 2nd Congres of European
Confederation of Medical Bruxelles, Abstr. 26;
26. Langoni H., Domingues P. F., Funari S. R. C., Dias H. L. T.,
Mota R. A., Rocha N. S., Sforcin A. (1995). P. zopfii as agent of
bovine mastitis: clinic and therapeutics. Arguivo Brasiliero de
Medicina Veterinaria E Zootehnia, 47, (5), 727-1.
27. Lee W.S., Lagios M.D., Leonards R. (1975). Wound
infections by P. wikerhamii, a saprophytic alga pathogenic for
man. J. Clin. Microbiol., 2, (1), 62-66;
28. Le Net J.-L., Fadl Ahmed M., Saint-Martin G., Mansson M.-
T., Montois C., Longeart L. (1993). Granulomatous enteritis in a
dromadery (Camelus dromaderius) due to green algal infection.
Vet. Pathol., 30(4): 370-373.
29. Loupal G., Kuttin E.S., Kölbl O. (1992). Prototheca as the
cause of swim bladder inflamation in carp (Cyprinus carpio).
Tierarztliche Umschau, 47, (11), 850-854.
30. Marica D., Răpuntean Gh., Groza I., Răpuntean S. (1997).
Caracterizarea morfologică, culturală şi biochimică a unor
tulpini de Prototheca spp., izolate de la vaci cu mamită. Al 7-lea
Congres de Med. Vet., Voineasa, vol. rezumate, p. 298.
31. Mettler F. (1975). Generalized Protothcosis on a fruit bat.
Vet. Pathol., 12, (2), 118-124;
32. Nicols D. (1999). Prezentarea unor cazuri produse de
Prototheca. AFIP Vet. Path. WSC, 28 (Internet: http://
www.afip.org/vetpath).
33. Padhye A.A., Baker J.G., DʹAmato R.F. (1979). Rapid
identification of Prototheca species of API 20C system. J. Clin.
Microbiol., 10(4): 579-582.
34. Pore R.S., Barnett E.A., Barnet W.C. Jr., Walker J.D. (1983).
Prototheca ecology. Mycopathologia, 81, 49-62.
35. Quigley R.R., Knowles K.E., Johnson G.C. (2009). Case
reports: disseminated chlorellosis in a dog. Vet. Pathol., 46(3):
439-443.
36. Ramirez-Romero R., Rodriguez-Tovar L.E., Nevárez-
Garza A.M., et al. (2010). Chlorella infection in a sheep in
Mexico and minireview of published reports from humans and
domestic animals. Mycopathologia, 169(6): 461-466.
37. Răpuntean Gh. (1997). Importanţa pentru patologia
veterinară a algelor unicelulare din genul Prototheca. Al 7-lea
Congres de Med. Vet., Voineasa, vol. rezumate, 297.
38. Răpuntean Gh., Groza I., Răpuntean S., Păduraru S. (1998).
The senssitiveness of some Prototheca spp., to some antibiotics,
antymicotic and to some enviromental factors. Buletin USAMV-
ZMV, 52: 95-99.
39. Răpuntean Gh., Răpuntean S. (1999). Importanța algelor
unicelulare din genul Prototheca pentru patologia veterinară.
Rev. Rom. Med. Vet., 9(3): 233-246.
40. Răpuntean Gh., Boldizsar E., Răpuntean S. (2001).
Behavior of Prototheca spp., under differentiated pH, sodium
chloride and UV radiation treatments. Buletin USAMV-MV: 55-
56: 208.
Familia CHLORELLACEAE | 257
41. Răpuntean Gh., Boldizsar E., Răpuntean S., Samarineanu
M. (2001). Aprecieri asupra capacității imunogene a unui antigen
obținut din alga unicelulară Prototheca și producerea unui ser
hiperimun prin inoculare la iepure. Luc. Științifice, USAMV
Iași, 44(3), fasc. 2: 736-741.
42. Răpuntean Gh., Răpuntean S., Boldizsar E. (2001).
Pathogenicity of unicellular algae of genus Prototheca in
laboratory animals. Buletin USAMV-MV, 55-56: 19-21.
43. Răpuntean S. (2002). Studiu asupra algelor unicelulare din
genul Prototheca: aspecte epidemiologice, morfoculturale,
biochimice, antigenice şi semnificaţia etiopatogenetică. Teză de
doctorat, Cluj-Napoca.
44. Răpuntean Gh., Boldizsar E., Răpuntean S., Fiț N. (2004).
The effect some antiseptic and disinfectant substances
unicellular algae of the genus Prototheca. Buletin USAMV-CN,
61: 1454-1482.
45. Răpuntean Gh., Mărghitaș L., Răpuntean S., Dezmirean D.,
Fiț N., Cuc Cosmina (2007). The effect of honey and some plant
extract on unicellular algae from Prototheca genus. Buletin
USAMV-CN, 64(1-2): 277-282.
46. Răpuntean S., Răpuntean Gh., Fiț N., Cuc Cosmina, Nadăș
G. (2009). Morphological and culural characterization of some
strains of unicelular algae of genus Prototheca sampled from
mastitic cow milk. Notulae Botanicae, 37(1): 31-40.
47. Răpuntean S., Răpuntean Gh., Fiț N., Chirilă F., Nadăș G.,
Cuc Cosmina (2011). Investigații privind dezvoltarea algelor din
genul Prototheca pe unele medii de cultură în vederea
optimizării posibilităților de izolarea și diferențiere de alte
microorganisme. Rev. Rom. Med. Vet., 2: 11-28.
48. Răpuntean S., Răpuntean Gh., Chirilă F., Fiț N., Nadăș G.,
(2015) The Effect of Iodine Products on Unicellular Algae from
genul Prototheca. Bulletin USAMV, Veterinary Medicine, 72(2):
306-313.
49. Rogers R.J. (1974). Protothecal limphadenitis on a wild
boar. Aust. Vet. J., 50, (6), 281-282.
50. Rogers R.J., Connole M.D., Norton J. et al., (1980).
Lymphadenitis of cattle duet on infection with green algae. J.
Comp. Pathol., 90: 1-9.
51. Sileo I., Palmer N. C. (1973). Probable protothecosis in a
beaver. J. Wildl. Dis., 9: 320-322.
52. Souza N. Liza, Lima-Estrela Alessandra, Moreira L.T.E.,
Ribeiro G.R. Lorena, Xavier N.M., Silua M.A.T., Costa A.E.,
Santos L.R. (2009). Systemic canine protothecosis. Case report.
Braz. J. Vet. Pathol., 2(2), p. 102-106.
53. Sudman M.S., Kaplan W. (1974) Identification of the
Prototheca spp., by immunofluorescence. App. Microbiol., 6:
181.
54. Taniyama H., et al. (1994). Diseminated Protothecosis
caused by Prototheca zopfii in a cow. Vet. Path., 31, (1), 123-25.
55. Tyler D. E., et al. (1980). Diseminated protothecosis with
central nervous system involvment in a dog. JAVMA, 176, 987-
993.
56. van Kruingen H. (1970). Protothecal enterocolitis in dog.
JAVMA, 157, (1), 56-63.
57. Weber A., Enders F. (1993). Investigations on the occurance
of Prototheca spp. Fecal samples of pig and wild boars. Berliner
und Münchner Tierarztliche Wochenschrift, 106, (8), 261-263.
58. Wirth F.A., Passalaqua J.A., Kao G., (1999) Disseminated
cutaneous protothecosis in an immunocompromised host: a case
report and literature review. Cutis, 63(3): 185-188.
59. Wolfe I.D., (1976) Cutaneous prototecosis in a patient
recevind immunosuppresive therapy. Arch. Dermatol., 112(6):
829-832.
60. Zakia A.M., Osheik A.H., Halima M.O. (1989). Ovine
chlorelosis in the Sudan. Vet. Rec., 125(25): 625-626.
258 | LISTA ABREVIERILOR

LISTA ABREVIERILOR
AATBL - Agar, Albastru Timol Brom, Lactoză)
ADH – Arginine dehydrolase
AGID – Agar Gel Immunodifusion (imunodifuzia în gel de agar)
ALOA – Agar Listeria Ottaviani Agosti
BCG – Bacillus Calmette, Guérin
CAMP – Cristie Atkins Munch Petersen
CIN - cefsulodin-irogasan-novobiocin
CDC – Centers for Diseases Control and Prevention
CNF – Cytotoxic Necrotizing Factors
ELISA – Enzyme Linked Immunosorbent Assay
EMB – Eosine Methylene Blue
ESB – Erysipelothrix selective broth
FT-IR – Fourier Transform-Infrared Spectroscopy
FISH – Fluorescence in situ hybridization
H2S – production of Hydrogen Sulfide
HPCDIR – Hysterectomy- produced, Colostrum-deprived, Izolation-raised
HUS – Haemolytic Uremic Syndrome
IHA – Inhibition Hemagglutination test
LAMP – Loop-mediated isothermal amplification
LDC – Lysinedecarboxylase
LPAT – Latex Particle Agglutination Test
LPS – Lipopolysaccharide
LPSN – List of Prokaryotic names with Standing in Nomenclature
MAM – Micro-aglutinarea microscopică
MALDI-TOF MS – Matrix-assisted Laser Desorption Ionization-time-of Flight Mass
Spectroscopy
MBA – modified blood azide medium
MILF – Mobilitate, Indol, Lizindecarboxilază, Fenilalanindezaminază
MIU – Mobilitate, Indol, Urează
MLST – Multilocus Sequence Typing
MUG – 4-methylumbelliferyl-D-glucuronidase
MYT – Mueller-Hinton broth , Yest extract , Tyamine
NAD – Nicotinamid-adenină-dinucleotid
NTM – micobacterii non-tuberculoase
O-F – Test oxidare-fermentare
ODC – Ornithine Decarboxilase Test
ONPG – O-Nitrophenyl-β-galactopyrinoside Test
PFGE – Pulsed Field Gel Electrophoresis
PPD – Purified Proteine Derivate
RARL – Reacție de aglutinare rapidă pe lamă
RAL – Reacție de aglutinare lentă
RFC – Reacția de Fixare a Complementului
RFPL – Restriction Fragment Lenght Polymorphism
 LISTA ABREVIERILOR | 259
RIA – Radio Immune Assay
RPLA – Reversed Passive Latex Agglutination
RT-PCR – Real-Time Polymerase Chain Reaction
RTX – repeats in toxin
SCN – stafilococi coagulazo-negativi
SERS – Surface-Enhanced Raman Spectroscopy
SpA – proteina A stafilococică
SGA – exotoxine pirogenice streptococice
Spa A – antigen protectiv de suprafață
SPF – Specyphic Pathogen Free
STSS – Streptococcal Toxic Shock Syndrome
TIL – Test inelar cu lapte
TSI –Triple Sugar Iron
TSST1 – Toxic Shock Syndrome Toxine
VP – Voges-Proskauer
XLD – Xilose, Lactoză, Deoxycholate
260 | INDEX ALFABETIC
INDEX ALFABETIC
A
Actinobacillus, 149
Actinobacillus pleuropneumoniae, 150, 151
Actinobacillus lignieresii, 152, 153
Actinobacillus equuli, 150
Actinobacillus capsulatus, 150
Actinobacillus delphinicola, 150
Actinobacillus rossi, 150
Actinobacillus porcinus, 150
Actinobacillus muris, 150
Actinomycetaceae, 82
Actinomyces, 82
Actinomyces bovis, 82
Actinomyces vîscosus, 82
Actinomyces odontoliticus, 82
Actinomyces hordeovulneris, 82
Actinomyces bowendii, 82
actinomicoză, 83
Aeromonadaceae, 213
Aeromonas, 213
Aeromonas caviae, 213
Aeromonas hydrophila, 213, 214
Aeromonas salmonicida, 213
Aeromonas trota, 213
Alcaligenaceae, 178
Alcaligenes, 178
Anaplasma, 243
Anaplasmataceae, 243
Avibacter, 147
Avibacter paragalinarum, 148
Avibacter gallinarum 147
Avibacter avium, 147
Avibacter volantium, 147
Avibacter endocarditis, 147
B bruceloză, 174
Bacillaceae, 32
Bacillus, 32
Bacillus anthracis, 32, 33, 34, 38
Bacillus cereus, 37, 38
Bacillus thuringiensis 32
Bacillus subtilis32
Bacillus brevis 32
Bacillus coagulans 32
Bacillus licheniformis 32
Bacillus stearotermophilus32
Bacillus psichrosaccharolyticus 32
Bacillus insolitus32
Bacillus globisporus 32
Bacillus psychrophilus 32
bacilul lui Grips, 85
bacilul lui Magnusson, 78
bacterii telurice, 32, 36
boala bărbiţelor, 142
boala Crohn, 70
boala Glãsser, 147
boala Lyme, 221
Bordetella, 178
Bordetella avium, 178, 181
Bordetella bronchiseptica, 178, 179, 180
Bordetella hinzii, 178, 181
Bordetella holmesii, 178, 181
Bordetella parapertusis, 181
Bordetella pertusis, 181
Borellia, 216
Borellia afzelii, 217
Borellia anserina, 216
Borellia burgdorferi, 216, 217
Borellia garinii, 216
Borellia japonica, 216
Brachyspiraceae, 221
Brachyspira, 221
Brachispira aalborgi, 221
Brachispira hyodysenteriae, 221
Brachispira pilosicoli 221,
Brachispira innocens, 221,
Brachispira alvinipulli, 221,
Brachispira murdochii, 221
Brucellaceae, 171
Brucella, 171
Brucella abortus, 171
Brucella canis, 171, 174
Brucella melitensis, 171
Brucella ovis, 171, 176
Brucella suis, 171
Brucella neotome, 171
Brucella cetti, 171
Brucella pinipediales, 171
Burkholderiaceae, 164
Burkholderia, 164
Burkholderia mallei, 164, 165, 166
Burkholderia pseudomallei, 167, 168
Burkholderia cepecia complex, 169
Burkholderia pickettii, 169
Burkholderia caryophylii, 169
Burkholderia gladioli, 169
Burkholderia solanaceum, 169
C
Campylobacteriaceae, 204
Campylobacter, 204
Campylobacter - like organism, 187
Campylobacter fetus, 204
Campylobacter fetus ssp. fetus, 204

Campylobacter fetus ssp. venerealis, 204
Campylobacter hyointestinalis, 204
Campylobacter jejuni, 207
Campylobacter jejuni ssp. doylei, 204
Campylobacter lari, 204
Campylobacter upsaliensis, 204
Cardiobacteriaceae, 196
Cardiobacterium, 196
Cardiobacterium hominis, 196
Cardiobacterium valvarum, 196
Chlamydiaceae, 246
Chlamydia, 246
Chlamidia muridarum, 246, 247
Chlamidia suis, 246, 248
Chlamidia trachomatis, 246, 247
Chlamydiophila, 248
Chlamidiophila abortus, 248, 250
Chlamidiophila caviae, 248, 250
Chlamidiophila felis, 248, 250
Chlamidiophila pecorum, 248, 250
Chlamidiophila pneumoniae, 248, 250
Chlamidiophila psittaci, 248, 249
Chlorellaceae, 253
Citrobacter, 93, 107
Citrobacter amalonaticus, 109
Citrobacter braakii, 107
Citrobacter koseri, 107
Citrobacter murlinae, 107
Citrobacter seldakii, 107
Citrobacter freundii, 107, 109
Citrobacter koseri, 107
Citrobacter rodentium, 108, 109
Clostridiaceae, 43, 64
Clostridium, 43
Clostridium botulinum, 47, 49, 50
Clostridium butyricum, 43
Clostridium chauvoei, 51, 52
Clostridium perfringens, 53, 54
Clostridium piliformis, 57
Clostridium septicum, 52
Clostridium sordellii, 58
Clostridium histoliticum,58
Clostridium tetani, 43, 44, 45
Clostridium difficile, 58
Corynebacteriaceae, 88
Corynebacterium, 88
Corynebacterium diphtheriae, 88
Corynebacterium pseudotuberculosis, 89
Corynebacterium renale, 90
Corynebacterium ulcerans, 91
Corynebacterium cistitidis, 91
Corynebacterium pilosum, 91
Corynebacterium xerosis, 91
Coxiellaceae, 239
Coxiella, 239
Coxiella burnetii, 239
Cronobacter, 115
Cronobacter sakazakii, 115
INDEX ALFABETIC | 261
D
DAEC, 98
Dasypus novemcinctus, 72
Desulfovibrionaceae, 187
Desulfibrio, 187
Dichelobacter, 196
Dichelobacter nodosus, 196
E
Ehrlichia, 243
Ehrlichia ruminantium, 243
Enterobacter, 93, 112
Enterobacter aerogenes, 112
Enterobacter agglomerans, 112
Enterobacter cloace, 112
Enterobacter gergoviae, 112
Enterobacter sakazakii, 112
Erysipelotrichaceae, 28
Erysipelothrix, 28
Erysipelothrix inopinata, 28
Erysipelothrix rhusiopathiae, 28, 29, 31
Erysipelothrix tonsillarum, 28, 31
Enterobacteriaceae, 93
Escherichia, 93
Escherichia adecarboxylata, 94
Escherichia coli, 94
Escherichia coli O157:H7 99
Escherichia blatte, 93
Escherichia fergusoni, 93
Escherichia hermanni, 93
Escherichia vulneris, 93
ETEC, 97
EPEC, 97
EIEC, 97
EHEC/NTEC, 97
EAggEC, 97
F
fasciita necrozantă a câinelui, 19, 130
febra Q, 241
Francisellaceae, 182
Francisella, 182
Francisella tularensis, 182
Francisella philomiragia, 182
Francisella hispaniensis, 182
franciseloză (tularemie), 184
Fusobacteriaceae, 200
Fusobacterium, 200,
Fusobacterium necrophorum, 200
Fusobacterium canifelinum, 200
Fusobacterium equinum, 200
Fusobacterium simiae, 200
Fusobacterium ulcerans, 200
G
granulele lui Much, 62
grupele Lancefield, 16, 17
262 | INDEX ALFABETIC

H Listeria. floridensis, 23
Listeria. grandensis, 23
Haemophilus, 145 Listeria. gray, 25
Haemophilus influenze, 145 Listeria innocua, 23
Haemophilus parainfluenze, 145 Listeria riparia, 23
Haemophilus haemoglobinophilus, 145 Listeria ivanovii, 23, 25
Haemophilus paracuniculus, 145 Listeria seeligeri, 23, 25
Haemophilus parasuis, 145, 146 Listeria welshimeri, 23
Haemophilus piscium, 145 Listeria monocytogenes, 23, 24, 25, 26
Helicobacteriaceae, 210 Listonella, 191
Helicobacter, 210
Helicobacter acinomyx, 210
Helicobacter canis, 210
M
Helicobacter cinaedi, 210 mamita stafilococică a vacilor, 9
Helicobacter felis, 210 mamita streptococică a vacilor, 17
Helicobacter hepaticus, 210 Mannheimia, 143
Helicobacter pylori, 210, 212 Mannheimia haemolytica, 143, 144,
Helicobacter valdiviensis, 210 micobactina J, 69
Histophilus somni, 146 Micrococcaceae, 11
holeră aviară, 142 Micrococcus, 11
Micrococcus antarcticus, 13
I Micrococcus flavus, 13
Mollicutes, 232
Ileal symbiont intracellularis, 187 Moraxellaceae, 176
Moraxella, 176
Moraxella bovis, 176, 177
J Moraxella lacunata, 176
Moraxella nonliquefaciens, 176
johnină, 70
Moraxella osleonis, 176
Moraxella phenylpyruvica, 176
K Moraxella atlantae 176
Morganella, 93, 119
Klebsiella, 93, 109 Morganella morganii ssp.morganii, 119, 120
Klebsiella pneumoniae, ssp. pneumoniae, 109, 110 Morganella morganii ssp.sibonii, 119, 120
Klebsiella pneumoniae, ssp. rhinoscleromatis, 109 Mycobacteriaceae, 60
Klebsiella pneumoniae, ssp. ozaenae, 109 Mycobacterium, 60
Klebsiella oxitoca, 109 Mycobacterium avium, 60, 63, 65
Klebsiella granulomatis, 109 M. avium ssp. avium, 68
Klebsiella singaporensis, 109 M. avium ssp. hominissuis, 68
M. avium ssp. paratuberculosis, 67
L M. avium ssp. silvaticum, 68
Mycobacterium bovis, 60, 63, 65, 66
Lactobacillus lactis, 15 Mycobacterium leprae, 72
Lawsonia, 187 Mycobacterium tuberculosis, 60, 66
Lawsonia intracelularis, 187, 188 Mycobacterium asiaticum , 63
Leclercia adecarboxylata, 93 Mycobacterium scrofulaceum, 63
Leptospiraceae, 225 Mycobacterium kansasii, 63
Leptospira, 225 Mycobacterium marinum, 63
Leptospira interrogans, 225 Mycobacterium lepraemurium, 72
Leptospira biflexa, 225 Mycoplasmataceae, 231
Leptospira pomona, 225 Mycoplasma, 231
Leptospira icterohemoragiae, 225, Mycoplasma agalactiae, 231
Leptospira canicola, 225, Mycoplasma anatum, 231
Leptospira gripotyphosa 225, Mycoplasma bovis, 231
Leptospira wolffi, 225 Mycoplasma gallinarum, 231
limfangita ulceroasă, 90 Mycoplasma hyopneumoniae, 231, 234
Listeriaceae 23 Mycoplasma mycoides subsp. capri, 231
Listeria, 23 Mycoplasma mycoides subsp. mycoides, 231
Listeria aquatica, 23 Mycoplasma gallisepticum, 231, 234
Listeria cornelensis, 23 Mycoplasma neuroliticum, 234
Listeria. fleischamannii, 23 Mycoplasma phocidae, 234
 INDEX ALFABETIC | 263

N Proteus mirabilis, 116, 117

Proteus myxofaciens, 116
Neisseriaceae, 19 Proteus penneri, 116
Neisseria, 19 Proteus.vulgaris, 116, 117
Neisseria. animalis, 19, 21 Proteus serotipurile OX19 şi OX2, 117
Neisseria. animaloris, 19, 21 Prototheca, 253
Neisseria. bacilliformis, 19, 20 Prototheca wickerhamii, 253
Neisseria. caviae, 19 Prototheca zopfii, 253
Neisseria. dentiae, 21 Prototheca wickerhamii, 235
Neisseria. flavescens, 21 Prototheca stagnora, 235
Neisseria. elongata, 20 Prototheca blaschkae, 235
Neisseria. gonorrhoea, 19, 21 Prototheca moriformis, 235
Neisseria. iguanae, 19, 21 Providencia, 109, 121
Neisseria. lactamica, 21 Pseudomonadaceae, 159
Neisseria. macace, 21 Pseudomonas, 159
Neisseria. meningitidis, 19, 21 Pseudomonas aeruginosa, 159, 160, 161
Neisseria. mucosa, 21 Pseudomonas putrefaciens, 163
Neisseria. ovis, 19, 21 Pseudomonas fluorescens, 163
Neisseria. weaveri, 19, 20 piocianina, 160
Neisseria. zoodegmatis, 19 pioverdina, 161
Neisseria. canis, 19, 21 pseudotuberculoza, 90
Neisseria. sicca, 19, 21 Psychrobacter, 176
Nocardiaceae, 75
Nocardia, 75
Nocardia asteroides, 75, 76
R
Nocardia farcinica, 75, 77 reacţia Middlebrook Dubos, 64
Nocardia broasiliensis, 77 reacţia Weil-Felix, 118
Nocardia otitidis-caviarum, 75, 78 Rhodococcus, 78
Nocardia seriole, 75, 78 Rhodococcus hoagii, 78, 80
Rhodococcus equi, 78
P Rickettsiaceae, 235
Rickettsia, 236
Paenibacillaceae, 40 Rickettsia conorii, 237
Paenibacillus, 40 Rickettsia felis, 237
Paenibacillus larvae, 40, 42 Rickettsia prowazekii, 236
Paenibacillus alvei, 40, 42 Rickettsia rickettsii, 237
Paenibacillus apiarius, 40 Rickettsia typhi, 236
Paenibacillus macerans, 40 RTX (repeats in toxin), 139, 141, 151, 176
Paenibacilluspulvifaciens, 40, 41
Paenibacillus polimixa, 40
Paenibacillus thiaminolyticus, 40
S
Paenibacillus vortex, 40 Salmonella, 93, 100
Pasteurellaceae, 139 Salmonella choleraesuis, 101
Pasteurella, 139 Salmonella enterica, 150
Pasteurella multocida, 139, 141 Salmonella enteritidis, 101
Pasteurella aerogenes, 139 Salmonella typhimurium, 101
Pasteurella anatis, 139 Salmonella typhi, 101
Pasteurella canis, 139 Salmonella abortusovis, 101
Pasteurella trehalosis, 139 Salmonella abortusequi, 101
Pasteurella pneumotropica, 139 Salmonella gallinarum-pullorum, 101
Pasteurella testudinis, 139 Salmonella nytra, 101
pasteureloză, 141 Salmonella montevideo, 101
pesta umană sau pesta bubonică, 121 Salmonella dublin, 101
pink eye, 176 Salmonella panama, 101
piobacilul, 159 Salmonella london, 101
plăgi tetanigene, 46 Salmonella derby, 101
pleuropneumonia contagioasă a porcului, 151 Salmonella agona, 101
PPLO, 232 salmoneloze, 105
PPLO (PleuroPneumoniae Like Organism), 231 Serratia, 93, 128
Proteus, 93, 116 Serratia marcescens, 129
Proteus hauseri, 116 Serratia rubidea, 128
264 | INDEX ALFABETIC
Serratia plymuthica, 128
Serratia odorifera, 128
T
Serratia fonticola, 128 Taylorella equigenitalium, 146
Serratia lichefaciens 128 Trueperella, 84
Serratia marinorubra, 128 Trueperella pyogenes, 84, 85, 86
sindromul Maleney, 17 Trueperella abortisuis, 84
sindromul Waterhouse-Friedrichsen, 21 Trueperella bernardinae, 84
Spirochetaceae, 216 Trueperella bialowiezensis, 84
Staphylococcaceae, 5 Trueperella bonasi, 84
Staphylococcus, 5 tulpina 1190-R, 35
Staphylococcus aureus, 10, 11 tumoarea emfizematoasă, 53
Staphylococcus epidermidis, 10, 11
Staphylococcus intermedius, 11
Staphylococcus pseudintermedius, 11 V
Staphylococcus schleiferi, 10
Staphylococcus delphinii, 10
Vibrionaceae, 191
Staphylococcus lutrae, 10
Vibrio, 191
Staphylococcus hyicus, 10
Vibrio cholerae grup O:1, 191
Staphylococcus, cromogenes, 10
Vibrio cholerae non O:1 (NAG), 193,
Streptococaceae 14
Vibrio metschnikovii, 191
Streptococcus, 14
Vibrio cholerae, 191
Streptococcus agalactiae, 14
Vibrio eltor, 191
Streptococcus cremoris, 14
Vibrioni halofili, 191
Streptococcus dysgalactiae, 14
Vibrio fluviatilis, 191
Streptococcus equi, 15,18
Vibrio furnisii, 191
Streptococcus pyogenes, 14, 18
Vibrio parahemoliticus, 191
Streptococcus suis, 14
Vibrio harvei, 191
Streptococcus uberis, 14
VTEC, 97
Streptococcus zooepidemicus, 14
Streptococcus castoreus, 14
Streptococcus thermophilus 14 W
Streptococcus gallolyticus, 14
Streptococcus iniae, 14 Welchia perfringens, 53
Streptococcus orisusi, 14
Streptococcus dentirousetti, 14
Streptococcus ictaluri, 14
Y
Streptococcus denrapri, 14 Yersinia, 121
Streptococcus ursoris, 14 Yersinia pestis, 121, 122, 123
Streptococcus canis, 18 Yersinia enterocolitica, 121, 123
streptococia animalelor de blană, 17 Yersinia enterocolitica ssp., enterocolitica, 124
streptococia porcului, 17 Yersinia enterocolitica ssp., palearctica, 124
Yersinia pseudotuberculosis, 126, 127
Yersinia kristenseni, 121
Yersinia rukerii, 121
 CUPRINS | 265

CUPRINS

PREFAȚĂ 3
Cap.1. Familia STAPHYLOCOCCACEAE 5
1.1. Genul Staphylococcus 5
1.2. Bibliografie 9
Cap.2. Familia MICROCOCCACEAE 11
2.1. Genul Micrococcus 11
2.2. Bibliografie 13
Cap.3. Familia STREPTOCOCCACEAE 14
3.1. Genul Streptococcus 14
3.2. Bibliografie 18
Cap.4. Familia NEISSERIACEAE 19
4.1. Genul Neisseria 19
4.2. Bibliografie 22
Cap.5. Familia LISTERIACEAE 23
5.1. Genul Listeria 23
5.1.1. Listeria monocytogenes 23
5.2. Bibliografie 27
Cap.6. Familia ERYSIPELOTRICHACEAE 28
6.1. Genul Erysipelothrix 28
6.1.1. Erysipelothrix rhusiopathiae 28
6.2. Bibliografie 31
Cap.7. Familia BACILLACEAE 32
7.1. Genul Bacillus 32
7.1.1. Bacillus anthracis 32
7.1.2. Bacillus cereus 37
7.2. Bibliografie 38
Cap.8. Familia PAENIBACILLACEAE 40
8.1. Genul Paenibacillus 40
8.1.1. Paenibacillus larvae 40
8.1.2. Paenibacillus alvei 42
8.2. Bibliografie 42
Cap.9. Familia CLOSTRIDIACEAE 43
9.1. Genul Clostridium 43
9.1.1. Clostridium tetani 43
9.1.2. Clostridium botulinum 47
9.1.3. Clostridium chauvoei 51
9.1.4. Clostridium perfringens (Welchia perfringens) 53
9.1.5. Alte specii toxigene şi virulente din genul Clostridium 57
266 | CUPRINS
9.2. Bibliografie 58
Cap.10. Familia MYCOBACTERIACEAE 60
10.1. Genul Mycobacterium 60
10.1.1. M. tuberculosis, M. bovis, M. avium 60
10.1.2. M. avium ssp. paratuberculosis (ex M. paratuberculosis) 67
10.1.3. Mycobacterium leprae 71
10.2. Bibliografie 72
Cap.11. Familia NOCARDIACEAE 75
11.1. Genul Nocardia 75
11.1.1. Nocardia asteroides 75
11.1.2. Alte specii din genul Nocardia 77
11.2. Genul Rhodococcus 78
11.2.1. Rhodococcus hoagii 78
11.3. Bibliografie 80
Cap.12. Familia ACTINOMYCETACEAE 82
12.1. Genul Actinomyces 82
12.1.1. Actinomyces bovis 82
12.2. Genul Trueperella 84
12.2.1. Trueperella pyogenes (ex Corynebacterium pyogenes, ex Arcanobacterium pyogenes)84
12.3. Bibliografie 86
Cap.13. Familia CORYNEBACTERIACEAE 88
13.1. Genul Corynebacterium 88
13.1.1. Corynebacterium diphtheriae 88
13.1.2. Corynebacterium pseudotuberculosis (C. ovis) 89
13.1.3. Corynebacterium renale 90
13.1.4. Corynebacterium ulcerans 91
13.1.5. Corynebacterium xerosis 91
13.2. Bibliografie 92
Cap.14. Familia ENTEROBACTERIACEAE 93
14.1. Genul Escherichia 93
14.1.1. Escherichia coli 94
14.2. Genul Salmonella 100
14.3. Genul Citrobacter 107
14.4. Genul Klebsiella 109
14.4.1. Klebsiella pneumoniae 109
14.5. Genul Enterobacter 112
14.6. Genul Cronobacter 114
14.7. Genul Proteus 115
14.8. Genul Morganella 118
14.9. Genul Yersinia 120
14.9.1. Yersinia pestis 120
14.9.2. Yersinia enterocolitica 123
14.9.3. Yersinia pseudotuberculosis 125
14.10. Genul Serratia 128
14.10.1. Serratia marcescens 128
14.11. Bibliografie 130
 CUPRINS | 267
Cap.15. Familia PASTEURELLACEAE 138
15.1. Genul Pasteurella 138
15.1.1. Pasteurella multocida 138
15.2. Genul Mannheimia 142
15.2.1. Mannheimia haemolytica (ex. Pasteurella haemolytica) 142
15.3. Genul Haemophilus 144
15.3.1. Haemophilus parasuis (Glasser’s Disease) 145
15.4. Genul Avibacterium 146
15.4.1. Avibacter paragallinarum 146
15.5. Genul Actinobacillus 148
15.5.1. Actinobacillus pleuropneumoniae 149
15.5.2. Actinobacillus ligniéresii 150
15.6. Bibliografie 153
Cap.16. Familia PSEUDOMONADACEAE 158
16.1. Genul Pseudomonas 158
16.1.1. Pseudomonas aeruginosa 158
16.1.2. Alte specii din genul Pseudomonas 162
16.2. Bibliografie 162
Cap.17. Familia BURKHOLDERIACEAE 163
17.1. Genul Burkholderia 163
17.1.1. Burkholderia mallei 164
17.1.2. Burkholderia pseudomallei 166
17.1.3. Alte specii din genul Burkholderia 168
17.2. Bibliografie 169
Cap.18. Familia BRUCELLACEAE 170
18.1. Genul Brucella 170
18.1.1. Brucella melitensis, B. abortus, B. suis 170
18.2. Bibliografie 174
Cap.19. Familia MORAXELLACEAE 175
19.1. Genul Moraxella 175
19.1.1. Moraxella bovis 175
19.2. Bibliografie 176
Cap.20. Familia ALCALIGENACEAE 177
20.1. Genul Bordetella 177
20.1.1. Bordetella bronchiseptica 177
20.1.2. Alte specii din genul Bordetella 179
20.2. Bibliografie 180
Cap.21. Familia FRANCISELLACEAE 181
21.1. Genul Francisella 181
21.1.1. Francisella tularensis 181
21.2. Bibliografie 184
Cap.22. Familia DESULFOVIBRIONACEAE 186
22.1. Genul Lawsonia 186
268 | CUPRINS
22.1.1. Lawsonia intracelularis 186
22.2. Bibliografie 188
Cap.23. Familia VIBRIONACEAE 190
23.1. Genul Vibrio 190
23.1.1. Vibrionii de grup O:1 190
23.1.2. Vibrionii de grup non O:1 (NAG) 192
23.2. Bibliografie 194
Cap.24. Familia CARDIOBACTERIACEAE 195
24.1. Genul Dichelobacter 195
24.1.1. Dichelobacter nodosus 195
24.2. Bibliografie 198
Cap.25. Familia FUSOBACTERIACEAE 199
25.1. Genul Fusobacterium 199
25.1.1. Fusobacterium necrophorum 199
25.2. Bibliografie 202
Cap.26. Familia CAMPYLOBACTERIACEAE 203
26.1. Genul Campylobacter 203
26.1.1. Campylobacter fetus 203
26.1.2. Campylobacter jejuni 206
26.2. Bibliografie 207
Cap.27. Familia HELICOBACTERACEAE 209
27.1. Genul Helicobacter 209
27.1.1. Helicobacter canis 209
27.1.2. Helicobacter pylori 210
27.2. Bibliografie 211
Cap.28. Familia AEROMONADACEAE 212
28.1. Genul Aeromonas 212
28.1.1. Aeromonas hydrophila 213
28.2. Bibliografie 214
Cap.29. Familia SPIROCHAETACEAE 215
29.1. Genul Borrelia 215
29.1.1. Borrelia anserina 215
29.1.2. Borrelia burgdorferi 216
29.2. Bibliografie 219
Cap.30. Familia BRACHYSPIRACEAE 220
30.1. Genul Brachyspira 220
30.1.1. Brachyspira hyodysenteriae (ex S. hyodysenteriae) 220
30.2. Bibliografie 223
Cap.31. Familia LEPTOSPIRACEAE 224
31.1. Genul Leptospira 224
31.2. Bibliografie 228
 CUPRINS | 269
Cap.32. Familia MYCOPLASMATACEAE 230
32.1. Genul Mycoplasma 230
32.2. Bibliografie 233
Cap.33. Familia RICKETTSIACEAE 234
33.1. Genul Rickettsia 235
33.2. Bibliografie 237
Cap.34. Familia COXIELLACEAE 238
34.1. Genul Coxiella 238
34.1.1. Coxiella burnetii 238
34.2. Bibliografie 241
Cap.35. Familia ANAPLASMATACEAE 242
35.1. Genul Ehrlichia 242
35.1.1. Ehrlichia ruminantium 242
35.2. Bibliografie 244
Cap.36. Familia CHLAMYDIACEAE 245
36.1. Genul Chlamydia 245
36.2. Genul Chlamydiophila 247
36.3. Bibliografie 251
Cap.37. Familia CHLORELLACEAE 252
37.1. Genul Prototheca 252
37.2. Bibliografie 256
LISTA ABREVIERILOR 258
INDEX ALFABETIC 260
CUPRINS 265

View publication stats