Episodul călătoriei lui Parpangel în rai și în iad este unul dintre

cele mai importante momente din întreaga operă, fiind marcat de

puternice implicații satirice. Povestea este împânzită de elemente
specifice neamului țigănesc, cel mai important element fiind
mâncarea."Unde Parpangel le povestește/ Cum el printr-o tâmplare
nespusă,/ Trecând prin iad, păn' la raiu să dusă" este argumentul cu
care se deschide cântecul al IX-lea, în care este descrisă nunta lui
Parpangel cu Romica și în care Parpangel povestește mesenilor
călătoria făcută în iad și în Rai, în timp ce pe pământ era leșinat.
După lupta cu turcii, în urma căruia Vlad Țepeș ieșise victorios
ajutat fiind și de țigani, aceștia din urmă furaseră toate bucatele și
animalele pe care le găsiseră în taberele otomanilor și acum se
ospătau zi de zi. Parpangel se cununase cu Romica fără popă, iar
țiganii petreceau de dimineață până seara, ascultând muzica
"poetului cel de frunte", Mitrofan.
Parpangel își începe povestea "duioasă", arătându-și cinstea și
recunoscând că de-a lungul călătoriei sale nu a făcut acte de vitejie
sau de curaj: "Mi să păru ca când oarecine, / Nu știu alb, negru sau
pestrițat, / Apropiindu-să cătră mine, / Unde eu căzusăm leșinat, /
Mă dusă cu sine tot zburând, / Pă cum acuș voi spune pă rând".
Astfel, Parpangel începe a povesti toate câte i-a fost dat să vadă, toate
durerile și suferințele iadului dar și plăcerile și desfătările raiului.
După ce vede toate ororile iadului, tremurând de frică, Parpangel este
luat din iad și dus în zbor deasupra pământului, către rai: "Făr' a mă-
ntreba, făr' a-i răspunde, / Mă luă dă guler și dă-o spată / Și zbură-n
sus cu mine ca vântul / Păn' ajunsăm la văzduhul rar / Ne-înălțarăm
apoi păn' aproape / Colo, de unde zodiile răsar, / Trecând prin nește
locuri puste, / Noao vămi și noao punți înguste." Aici este ilustrată
credința oamenilor, aceea că în drumul spre rai, sufletul trebuie să
treacă prin nouă vămi și prin nouă poduri. Acest episod al descrierii
raiului este mai amplu decât cel al iadului, predominând epitete și
metafore care, în concepția povestitorului, nu sunt de-ajuns pentru a
putea exprima adevărata frumusețe a Edenului. La intrarea în Rai,
țiganul este întâmpinat de Sfântul Petru, care i-a deschis porțile
Raiului. Inmărmurit, Parpangel numește Raiul "grădină desfătată",
comparând-o cu iadul cel nemilos și urât: "O! Dă iadul urât să fugi! /
În raiul frumos tot să rămâi, / Tocma dă te-ar alunga cu drugi!".
În descrierea "grădinii", Parpangel pornește de la formele de
relief, climă și vegetație întâlnite în lumea reală și le transformă,
idealizându-le, într-un rai țigănesc: "zile sărine" , "ceriu limpede, fără
nuori" , "vântuce drăgălașe, line" , "tot feliu de păsărele ciudate, cu
viersuri cântând pre minunate" , "câmpuri cu flori osăbite" , "iar pă
zios, în loc dă pietricele" se aflau numai "tot pietri scumpe și
mărgele". În loc de "arburi și copace" în rai creșteau "rodii, năranciuri
ș'alămâi", în loc de "năsip și țărâna, tot grăunță dă-aur iai în mână".
Știind că țiganilor nu le place să lucreze, le place doar să stea, să
mănânce și să se ospăteze, Parpangel descrie raiul ca fiind un tărâm
plin de bogății, cu o abundență de bucate și băuturi, care mai de care
mai gustoase: "râuri dă lapte dulce", "țărmuri-s dă mămăligă moale'',
"șipot dă rachie", "balta dă vin te-îmbie", "dealurile și coastele toate
sunt dă caș, dă brânză, dă slănină", iar "munții și stânce dă zahăr,
stafide, smochine", iar de pe ramurile copacilor atârnă "covrigi, turte,
colaci". Și gardurile sunt împletite cu "cârnăciori lungi, aioși, cu
plăcinte calde" și cu "cârtaboși". Totul este într-o ordine și armonie
perfectă, ce impresionează pe țiganii atenți la povestea lui Parpangel.
Acesta-i cu adevărat raiul țiganilor, spune Criticos, luând în
considerare faptul că în rai Parpangel își întâlnește și tatăl și bunicul.
"Strămoșul" îi dă un inel magic în care Parpangel vede trei fete de
împărat răpite; strămoșul vrea să-i explice povestea celor trei fete de
împărat însă nu reușește să termine, căci "îndată venind nu știu cine,
mă luă și mă dusă cu sine". Astfel se încheie povestea lui Parpangel,
dar și călătoria sa prin iad și prin rai. Odată încheiată povestea
tânărului, mesenii încep să danseze, mirați însă de întâmplările
auzite, de minunățiile raiului și de ororile iadului.
În această secvență a epopeei, Parpangel se transformă din
personaj în narator, însă un narator necredibil, deoarece el nu se mai
bucură de credibilitate în fața cititorilor. Acesta nu mai poate fi crezut
din cauza poveștii pe care o spune, o poveste care depășește limitele
realului, încadrându-se în imaginar; tărâmul pe care pășește
Parpangel face parte dintr-o lume total necunoscută, care induce
cititorul într-o oarecare ambiguitate, deși este conștient de
imposibilitatea cunoașterii iadului și raiului. Episodul capătă și o
nuanță de ficțiune în momentul în care Parpangel vede în inel trei fete
de împărat; se face astfel trecerea de la realitate la ficțiune cu ajutorul
elementelor de basm.