UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”

SPECIALIZAREA: DRPET
CENTRUL TUTORIAL MIERCUREA CIUC

REFERAT LA DISCIPLINA:
DREPTUL UNIUNII EUROPENE I

Titlul referatului:
Izvoarele scrise al dreptului Uniunii Europene

Profesor de disciplina:
Conf.univ.dr. Daiana-Maura Vesmaș

STUDENT:
GEORGESCU ALBERTO MIHAI
Anul: II

Anul universitar 2017-2018

Semestrul I
 IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

Dreptul este format dintr-un sistem de norme, care după ce primesc un

înveliş juridic dobândesc acea înfăţişare ce le face posibile de a fi aduse la
cunoştinţa unei populaţii.
Această formă juridică a normelor prin care dreptul este perceput de
cei cărora le este adresat poartă denumirea de izvor al dreptului.
Curtea de Justiţie, fără a avea pretenţia realizării unei ierarhizări
absolute, a stabilit o ordonare logică a sistemului izvoarelor dreptului
comunitar în funcţie de baza juridică a adoptării lor şi de relaţia dintre ele.
Sunt, astfel, enumerate următoarele izvoare:
 tratatele constitutive şi cele subsecvente (dreptul primar), acordurile
internaţionale încheiate de CE,
 dreptul comunitar derivat,
 sursele complementare.
Se poate face de asemenea, o impartire in surse scrise şi surse nescrise
ale dreptului comunitar. Sursele scrise cuprind, pe de o parte, sursele
fundamentale, adică dreptul comunitar primar şi dreptul comunitar
convenţional, şi, pe de altă parte, dreptul comunitar derivat. Articolul care
conţine nomenclatura oficială a actelor comunitare derivate este art. 249 TCE
(regulament, directivă, decizie, recomandare, aviz).

1. IZVOARELE SCRISE

Legislaţia primară, cunoscută şi sub denumirea de izvor primar sau

drept originar, apare ca fiind dreptul suprem al Uniunii Europene şi prevalează
asupra oricărui alt izvor de drept. Curtea de Justiţie are răspunderea de a
asigura respectarea acestei prevalenţe prin acţiuni distincte, cum sunt acţiunea
în anulare (articolul 263 din TFUE) şi procedura întrebărilor preliminare
(articolul 267 din TFUE).
Legislaţia primară, provine, în principal, din tratatele „fondatoare” şi
definește repartizarea competenţelor între Uniune şi statele membre şi
fundamentează puterea instituţiilor, stabilind astfel cadrul juridic în care
instituţiile UE pun în aplicare politicile europene. Aceasta se află în vârful
piramidei ordinii juridice europene și conţine regulile formale şi materiale
care definesc punerea în aplicare a politicilor instituţiilor europene.
Legislaţia primară este alcătuită din ansamblul tratatelor fondatoare ale
UE, modificate şi adaptate prin diferite tratate şi acte. Acestea sunt:
 tratatele „fondatoare”, de instituire a UE (incluzând tratatele de
modificare și tratatele adiţionale);
 protocoalele anexate la tratatele enumerate;
 tratatele de aderare a ţărilor la UE.
Tratatele „fondatoare” care instituie diferite Comunităţi Europene:
 Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951);
 Tratatele de la Roma (Tratatul Euratom şi Tratatul de instituire a
Comunităţii Economice Europene) (25 martie 1957);
 Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (7 februarie
1992).
Tratatele de modificare sunt:
 Actul Unic European (17 şi 28 februarie 1986);
 Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997);
 Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001);
  Tratatul de la Lisabona (13 decembrie 2007), intrat în vigoare începând
de la 1 decembrie 2009.
Tratatele adiţionale, care aduc modificări sectoriale la tratatele fondatoare,
sunt:
 Tratatul privind „fuziunea instituţiilor executive” (8 aprilie 1965);
 Tratatul de modificare a unor dispoziţii bugetare ale Tratatelor de
instituire a Comunităţilor Europene (22 aprilie 1970);
 Tratatul de la Bruxelles de modificare a unor dispoziţii financiare ale
Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi de instituire a Curţii
de Conturi (22 iulie 1975);
 „Actul” privind alegerea reprezentanţilor Parlamentului prin sufragiu
universal direct (20 septembrie 1976).
Tratatele de aderare semnat între statul în cauză și restul statelor membre:
 a Danemarcei, a Irlandei, a Norvegiei şi a Regatului Unit (22 ianuarie
1972);
 a Greciei (28 mai 1979);
 a Portugaliei şi a Spaniei (12 iunie 1985);
 a Austriei, a Finlandei, a Norvegiei şi a Suediei (24 iunie 1994);
 a Ciprului, a Estoniei, a Maltei, a Letoniei, a Lituaniei, a Poloniei, a
Republicii Cehe, a Slovaciei, a Sloveniei şi a Ungariei (16 aprilie 2003);
 a Bulgariei şi a României (25 aprilie 2005);
 a Croației (9 decembrie 2011).
Actele de aderare a Norvegiei din 22 ianuarie 1972 şi 24 iunie 1994 nu au
intrat niciodată în vigoare. În data de 1 februarie 1985 a fost semnat un tratat
de creare a unui statut special pentru Groenlanda.
 Fiecare tratat conţine un preambul şi dispoziţii preliminare (scopul
încheierii tratatului), clauze instituţionale, clauze materiale şi clauze finale
(modalitatea de angajare a părţilor, intrarea în vigoare şi revizuirea).
Clauze instituţionale importante pentru dreptul administrativ european
se referă la organizarea structurilor administrative (Comisia europeană), la
instituţiile care veghează la realizarea unei ,,bune administraţii europene"
(Mediatorul european), la funcţionarea Curţii Europene de Justiţie pentru
soluţionarea contenciosului administrativ etc.
Clauzele materiale care conturează un drept administrativ european, pe
de o parte, schiţează un cadru general de acţiune administrativă, iar, pe de altă
parte, vizează punerea în executare şi executarea în concret a politicilor
sectoriale comunitare. Cadrul general de acţiune administrativă se circumscrie
dreptului la o bună administraţie, dreptul de petiţionare, dreptul la verificarea
juridică a deciziilor administrative, egalitatea de tratament a cetăţenilor în
relaţia cu administraţia, dreptul la repararea prejudiciului produs de instituţii
şi agenţi comunitari etc.
Dreptul comunitar derivat (legislaţia secundară). În conformitate
cu art. 189 din Tratatul de constituire a C.E.E., izvoarele derivate sunt:
regulamentul, directiva, decizia, recomandările şi avizele.
Regulamentele sunt principalul izvor al dreptului derivat.
Regulamentele au un caracter general, forţă obligatorie şi aplicabilitate
directă. Ele devin în mod automat valide în ordinea juridică a statelor membre,
fără a mai fi nevoie de măsuri speciale ca publicarea sau încorporarea în
dreptul naţional. Rolul regulamentelor e de a stabili un drept uniform pentru
toată comunitatea. Deşi neprevăzută de art. 249 TCE, practica instituţiilor
confirmată de Curte a făcut o distincţie între regulamentele de bază (drept
derivat de nivelul I) şi regulamentele administrative (drept derivat de nivelul
II), de executare. Regulamentele de executare pot fi adoptate de către Consiliu
sau de către Comisie, cu abilitarea dată de acesta, şi ele sunt subordonate, din
punct de vedere al interpretării şi validităţii, regulamentului de baza faţă de
care trebuie să fie conforme. Regulamentele de executare par a fi veritabile
acte administrative cu caracter normativ.
Regulamentele de bază pot impune, de asemenea reguli obligatorii
pentru activitatea administrativă. Aşa este de exemplu Regulamentul nr.
3664/93 privind aplicarea interdicţiei accesului privilegiat din partea
autorităţilor publice la instituţiile publice comunitare şi naţionale prevăzute
de art. 104 A din Tratatul Comunităţilor Europene (în prezent art. 102 TCE).
Directivele sunt acte normative de drept comunitar care stabilesc
obiective sau un rezultat de atins, lăsând la îndemâna Statelor Membre
alegerea mijloacelor şi formelor pe care le vor utiliza.
Directiva se întemeiază pe împărţirea sarcinilor, pe colaborarea dintre
autorităţile comunitare şi cele naţionale. Se observă că directiva reprezintă o
metodă de legiferare cu două etaje: la nivelul Uniunii se stabileşte modelul
legislativ (obiectivul); în a doua fază, statele membre sunt obligate să adapteze
acest model la specificul dreptului naţional, în termenul fixat.
Directiva e mai flexibilă decât regulamentul, respectând
particularităţile naţionale. Ea vizează apropierea şi armonizarea legislaţiilor
naţionale (în timp ce regulamentul e un instrument de uniformizare).
Dispoziţiile unei directive nu înlocuiesc automat normele naţionale,
dar impun statelor obligaţia de a adapta dreptul naţional la regulile Uniunii.
Autorii directivelor: instituţiile politice – Consiliul, Parlamentul European,
Comisia.
Clasificare: Similar regulamentelor, distingem directivele ce constituie acte
legislative de directivele de aplicare.
 Întinderea efectelor
Este mai greu de încadrat directivele în tipologia clasică: act normativ
– act individual. Actul normativ are prin definiţie un caracter general şi
abstract. La o primă citire a textului tratatului, ar reieşi că directivele produc
efecte doar pentru statele vizate, astfel încât ele par acte individuale. Dar când
transpunerea în dreptul naţional se face prin acte normative, directivele
capătă, la nivelul final, efecte normative. În plus, când sunt adresate tuturor
statelor (cazul obişnuit), ele se prezintă ca o procedură de legiferare indirectă.
Jurisdicţia Uniunii le-a recunoscut calitatea de acte cu întindere generală şi
chiar caracterul normativ.
Limitele libertăţii de acţiune a statelor
A transpune directivele în dreptul intern înseamnă a le pune în aplicare
prin intermediul unor măsuri interne. Statele sunt libere să aleagă actele de
drept naţional oportune, dar acestea trebuie să aibă caracter coercitiv. O
simplă practică administrativă folosită în cadrul instituţiilor naţionale nu
constituie o modalitate satisfăcătoare de transpunere. Drepturile şi obligaţiile
ce decurg din directive trebuie să fie determinate clar şi precis, pentru ca
cetăţenii să aibă posibilitatea de a le cunoaşte şi a se prevala de ele, inclusiv
în faţa tribunalelor naţionale. Atunci când directiva este detaliată, libertatea
statelor este minimă, caz în care se atenuează diferenţa faţă de regulament.
Modul de transpunere a directivelor este evaluat potrivit criteriilor UE.
Comisia verifică permanent modul cum statele îşi îndeplinesc această
obligaţie.
Termenul de transpunere
Statele membre trebuie să respecte termenul până la care trebuie să
transpună directiva, termen stabilit prin directivă. Întârzierea în transpunerea
directivelor poate atrage condamnarea statului de către Curtea de Justiţie,
inclusiv obligarea la plata de penalităţi.
Efectul direct al directivelor netranspuse
Dacă statul nu a transpus directiva până la expirarea termenului sau
dacă a transpus-o în mod nesatisfăcător, aceasta poate produce efecte directe
(prin urmare, poate fi invocată şi în faţa instanţelor). În principiu, nu i se
recunoaşte decât efectul direct vertical (între stat şi cetăţeni) şi doar dacă
efectul direct este în favoarea cetăţeanului. Asta înseamnă că doar persoana
fizică sau juridică este cea care poate invoca directiva împotriva statului. Nu
operează efectul direct orizontal (care se referă la relaţiile dintre particulari).
Aşadar, în principiu, directiva netranspusă nu poate fi invocată pentru a fi
aplicată într-un proces ale cărui părţi sunt particulari. Aşa cum se va observa
însă la prezentarea efectului direct, Curtea de Justiţie a lărgit sfera celor
împotriva cărora se poate invoca directiva netranspusă. Pe de altă parte,
Curtea a admis că directivele ce nu au efect direct produc un efect indirect
Directivele pot fi directive cadru şi directive de executare
(administrative). Directivele de executare sunt adoptate de Comisie şi pun în
aplicare un regulament sau directivă cadru adoptată de Consiliu.
Deciziile reprezintă acte cu forţă obligatorie (art. 189 din Tratatul
C.E.E.) pentru cei cărora le sunt destinate, ele neavând o influenţă generală.
Decizia vizează, în mod deosebit, aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii
particulare, ea fiind echivalentă actelor administrative individuale din dreptul
intern. Decizia reprezintă un instrument de excepţie comunitar. Se face
deseori distincţie în literatura de specialitate între deciziile cu caracter
comercial, referitoare la concurenţa, şi deciziile administrative, care sunt pur
de executare, fiind adoptate cu deosebire în contextul politicilor comunitare şi
în materie de numire şi promovare a funcţionarilor. O decizie importantă
pentru configurarea dreptului administrativ european este Decizia Consiliului
Nr. 1999/468 din iunie 1999 cu privire la stabilirea modalităţilor de exercitare
a competentelor de execuţie conferite Comisiei1.
Recomandările şi avizele nu au forţă obligatorie deoarece ele solicită
numai adoptarea unei anumite conduite de către statele comunitare. Ele
îndeplinesc un rol de apropiere a legislaţiilor naţionale, reprezentând
instrumente utile de orientare a legislaţiilor interne. Putem menţiona
Recomandarea nr. 85/612 din 20 decembrie 1985 a Consiliului privind
coordonarea prevederilor legale şi administrative în legătură cu întreprinderile
pentru investiţii colective îh documente transferabile sau Avizul Comisiei nr.
95/532 din 30 noiembrie 1995 adresat guvernului belgian privind proiectele
de ordine ministeriale relative la procedurile de navlosire, pentru transportul
de mărfuri în navigaţia interioară (J. Of. L. 302/39 din 15 dec. 1995).
Neavând forţă obligatorie, aceste acte nu pot fi atacate in justiţie.
Dreptul comunitar complementar (drept terţiar) cuprinde
acordurile internaţionale la care Comunitatea Europeană este parte şi
convenţiile între statele membre care creează norme uniform aplicabile pe
teritoriul Uniunii Europene. Acordurile între statele membre sunt de două
categorii:
 acorduri care rezultă din deciziile adoptate de reprezentanţii guvernelor
statelor membre reuniţi în Consiliu
 acorduri pe care însăşi tratatele le prevăd
Acordurile încheiate de Comunităţi cu terţe state sau organizaţii au ca
temei juridic mai multe dispoziţii din tratate. Astfel, Tratatul CEE, în art. 111,
atribuie competenţe referitoare la încheierea de acorduri tarifare; art. 113

1
J. Of. L. 184/23 din 17.7.1999
atribuie competenţe pentru acorduri comerciale; art. 238 pentru acorduri de
asociere şi articolele 229-231 pentru acorduri cu organizaţii internaţionale.
Analizând toate aceste izvoare scrise ale dreptului comunitar observăm
că prin nici o dispoziţie nu se conferă Uniunii puterea de a elimina toate
diferenţele dintre prevederile naţionale si dreptul comunitar, în sensul unei
uniformizări depline la nivelul drepturilor administrative naţionale. Puterea
Uniunii de a induce o aproximare în acţiunea administrativă naţională începe
numai acolo unde diferenţele existente au un efect vătămător, în sensul
amestecării în procesul de stabilire şi funcţionare a Pieţei Comune.
Instrumentele de intervenţie ale Uniunii sunt limitate în genere la
regulamente prin care se realizează o aplicare directă a dreptului comunitar şi
Directive cu aplicare indirectă. O directivă armonizatoare are un avantaj faţă
de o reglementare şi anume acela că permite statelor membre alegerea formei
şi a metodelor de transpunere (art. 189(3) E.E.C.), dând posibilitatea de a se
ţine cont de caracteristicile naţionale specifice. Însă aceste instrumente nu
conferă Uniunii dreptul de a adopta reguli cuprinzătoare care să guverneze
partea generală a dreptului administrativ, care trebuie aplicat când autorităţile
naţionale implementează dreptul comunitar.
Între utilizarea regulamentelor şi directivelor trebuie să existe un raport
optim. Se observă că necesitatea aplicării uniforme a dreptului comunitar
prin intermediul Regulamentelor în toate statele membre, ca principiu
promovat de Tratate şi de Curte, nu poate fi, sigură, suficientă pentru a
constitui o administraţie centralizată cuprinzătoare. Structurile administrative
existente şi caracteristicile naţionale ale statelor membre, faptul că ele sunt
mai aproape atât faţă de situaţiile, cat şi de oamenii pe care îi administrează
ar pleda mai mult în favoarea faptului că formele şi metodele de transpunere
să poată fi alese la nivel naţional, deci în favoarea utilizării directivei. Cu alte
cuvinte trebuie căutate întotdeauna resorturile care să creeze un echilibru între
uniformizare (prin Regulamente) şi armonizare (prin Directive).
În ceea ce priveşte aplicarea indirectă (prin transpunerea directivelor)
trebuie arătat mai întâi că în măsura în care legea, aşa cum se prezintă, cere ca
aplicarea din zonele centrale ale politicii Uniunii să rămână în sarcina
autorităţilor statelor membre, se impune întrebarea dacă Uniunea, chiar dacă
nu trebuie să preia ea însăşi procesul de aplicare, nu ar trebui cel puţin sa îl
regleze. Stadiul actual este în mare parte acela de monitorizare a gradului de
transpunere al directivelor comunitare şi de acţiune prin aplicarea de sancţiuni
postfactum statelor care nu au transpus directivele în termenul fixat în cadrul
lor. Uniunea nu are pârghii intermediare de reglare, decât prin intermediul
statelor membre.
România a început procesul de negociere în vederea aderării la Uniunea
Europeană la 15 februarie 2000.
Compromisul între practicile administrative naţionale şi crearea unei
Uniuni administrative impune eforturi în favoarea unei convergenţe prin
crearea de reguli comune caracterizate prin simplitate şi coerenţă şi renunţarea
la formalismul excesiv care are căile lui de manifestare la nivelul tradiţiilor
din fiecare administraţie.
Toate aceste probleme sensibile legate de uniformizare şi armonizare
au impus oarecare rezerve în reglementarea unui drept uniform de aplicare
administrativă a politicilor comunitare în statele membre. Astfel până în
prezent izvoarele scrise nu cuprind reguli cu privire la revocarea actelor
administrative sau la perioadele limitării şi la plata dobânzilor în cererile de
recuperare sau rambursare. Singurele regulamente care nu sunt limitate în
aplicarea lor la domenii reale specifice sau probleme individuale sunt
Regulamentul în problema limbii şi Regulamentul determinând regulile
aplicabile perioadelor, datelor şi limitelor de timp. Reguli administrative
importante, aşa cum vom vedea, au fost dezvoltate sub forma principiilor de
către Curtea Europeană de Justiţie. Prin urmare legile scrise comunitare
adoptate până în prezent cu privire la problemele dreptului administrativ
general sunt încă insuficiente. Măsurile relevante tratează în primul rând
probleme individuale, sau sunt limitate în aplicarea lor la sfere individuale ale
competenţelor comunitare.
Numeroşi autori au dezbătut problema codificării dreptului comunitar.
Codificarea unui drept administrativ general pentru Uniunea Europeană
nu poate fi un scop în sine. Astfel, dacă existau reguli pentru domeniile reale
individuale, reguli care, deşi cuprinzătoare, erau într-un anume fel diferite,
atunci o codificare generală a dreptului administrativ este în mod clar o sarcină
mai puţin urgentă. Numeroase hotărâri ale Curţii Europene cu privire la
aplicarea principiilor legale generale nescrise din dreptul comunitar,
demonstrează, totuşi, că, chiar şi măsurile de drept secundar deja adoptate în
cazuri individuale, nu oferă prin ele însele, întotdeauna, baze suficiente pentru
o decizie, atunci când trebuie constatată legalitatea măsurilor comunitare sau
a măsurilor luate de autorităţile naţionale abilitate cu aplicarea dreptului
comunitar.
O altă problemă pe care o discutăm aici este cea a admisibilităţii
argumentării prin analogie ca izvor de drept. Trebuie arătat de la bun
început că această posibilitate este limitată, dată fiind subţirimea generală a
dreptului administrativ european existent. Totuşi, este în general ştiut că este
un principiu permis pe teritoriul Uniunii, prin dreptul comunitar, să se
motiveze prin analogie. Curtea Europeană a făcut în multe ocazii uz de acest
procedeu. Astfel, într-o hotărâre din 1976, Curtea a aplicat prevederile
existente asupra menţinerii unei reclamaţii pentru o rezervă de export unde
bunurile pieriseră ca rezultat al forţei majore, prin analogie cu un caz similar,
dar nereglementat prin dreptul comunitar, pentru o reclamaţie cu privire la
fondurile valutare compensatorii.
De asemenea, în contextul Regulamentului 1408/71 în aplicarea
regulilor de securitate socială pentru muncitorii imigranţi, Curtea Europeană
a folosit o aplicare a dreptului prin analogie, în scopul acoperirii unei lacune
legislative, aplicând o prevedere invocată într-un caz similar.
Totuşi, în măsura în care reguli de drept administrativ procedural sau
real, speciale, sunt stabilite pentru domenii specifice ale dreptului comunitar,
acestea sunt rareori adecvate pentru a fi aplicate, dată fiind natura, în mod
necesar tehnică şi detaliată, a unor asemenea prevederi, prin analogie la alte
domenii sau chiar în alte circumstanţe.
În concluzie, ca izvor de drept, dreptul comunitar scris existent nu
cuprinde nici pe departe suficiente reguli pentru a asigura aplicarea
administrativă. Posibilităţile de a îmbunătăţi golul existent în cadrul acestor
reguli printr-o aplicare a dreptului prin analogie, sunt în mod clar limitate.
Problema decisivă este astfel în ce măsură standarde suplimentare pentru
controlul activităţii administrative în conformitate cu principiile de drept au
fost dezvoltate în dreptul nescris.
Bibliografie
www. europa.eu.int
www. inforeuropa.ro
Dan Vataman, Dreptul Uniunii Europene, Edit. Universul Juridic, București,
2012
Vesmas Daiana Maura, Andreea Dragomir, Dreptul Uniunii Europene,
suport de curs pentru învățământul la distanță, Edit ULBS Sibiu 2014
www.scribd.com