Sunteți pe pagina 1din 12

ARBANAS Petrica, Legalitatea deciziei de concediere pentru

motive care nu ţin de persoana salariatului. Codiţii

Revistă: Revista Romana de Dreptul Muncii 3 din 2012

Autor:
ARBANAS Petrica
Tip:
Jurisprudenta

Legalitatea deciziei de concediere pentru motive care nu ţin de


persoana salariatului. Condiţii
selecţie şi prelucrare de Petrică ARBĂNAŞ
Potrivit dispoziţiilor art. 77 C. muncii, care reglementează motivele
concedierii ce pot fi invocate de angajator în faţa instanţei prevede că: "în
caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei
alte motive de fapt şi de drept decât cele precizate în decizia de
concediere". Or, din apărările realizate de intimată rezultă fără putinţă de
tăgadă, că deşi prin decizia nr. 1 din 4 ianuarie 2010 se motivează
încetarea contractului de muncă al contestatorului datorită desfiinţării,
reducerii postului, ulterior intimata invocă în apărare o cu totul altă
situaţie de fapt şi de drept legată exclusiv de conduita celui concediat,
ceea ce contravine dispoziţiilor art. 77 C. muncii.
Din analiza deciziei de concediere, Curtea constată, conform susţinerilor
primei instanţe, că aceasta este total nemotivată în fapt, împrejurare ce
contravine prevederilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. muncii, ce presupune
inserarea în cuprinsul deciziei de concediere a motivelor ce au condus la
concedierea salariatului, expunerea completă a motivelor de fapt şi de
drept ce au determinat măsura respectivă în chiar cuprinsul deciziei de
concediere, întrucât salariatul are dreptul de a cunoaşte care sunt acele
motive care justifică măsura concedierii sale.
Menţionarea în cuprinsul deciziei de concediere a situaţiei de fapt, în mod
explicit, precis şi clar este necesară pentru verificarea îndeplinirii
cerinţelor art. 65 alin. (2) C. muncii, respectiv că desfiinţarea locului de
muncă să fi fost efectivă şi serioasă, fără a disimula realitatea şi pentru
verificarea seriozităţii cauzei raportat la situaţia angajatorului şi a
angajatului.
(C. Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de
muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 870/R din 1 februarie 2012)
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 6392 din data de 17 iunie 2011 pronunţată de
Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări
sociale, în dosarul nr. 5218/3/2010, s-a admis acţiunea formulată de
contestatorul S.N.N. în contradictoriu cu intimata SC R.E.T. SRL.
S-a anulat decizia de concediere nr. 1 din 4 ianuarie 2010 emisă de
intimată.
A fost obligată intimata să plătească contestatorului despăgubiri egale cu
salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care
ar fi beneficiat începând cu data de 4 ianuarie 2010 până la data
pronunţării hotărârii.
S-a respins cererea reclamantului privind obligarea intimatei la plata
cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, în baza
contractului individual de muncă nr. 372 din 19 februarie 2009 între părţi
s-au derulat relaţii de muncă care au încetat la data de 4 ianuarie 2010
prin decizia de concediere nr. 1 din 4 ianuarie 2010.
Temeiul emiterii deciziei de concediere, aşa cum rezultă din cuprinsul
acesteia este art. 65 alin. (1) C. muncii, desfiinţarea postului ocupat de
contestator, din motive neimputabile salariatului.
Intimata a susţinut iniţial în cuprinsul întâmpinării, că în realitate cauza
încetării relaţiilor de muncă a fost înţelegerea părţilor, pentru ca ulterior
să indice drept cauză a încetării contractului individual de muncă demisia
contestatorului.
Potrivit dispoziţiilor art. 77 C. muncii, care reglementează motivele
concedierii ce pot fi invocate de angajator în faţa instanţei prevede că: "în
caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei
alte motive de fapt şi de drept decât cele precizate în decizia de
concediere". Or, din apărările realizate de intimată rezultă fără putinţă de
tăgadă, că deşi prin decizia nr. 1 din 4 ianuarie 2010 se motivează
încetarea contractului de muncă al contestatorului datorită desfiinţării,
reducerii postului, ulterior intimata invocă în apărare o cu totul altă
situaţie de fapt şi de drept legată exclusiv de conduita celui concediat,
ceea ce contravine dispoziţiilor art. 77 C. muncii.
Prin urmare concedierea a fost analizată din perspectiva dispoziţiilor art.
65 alin. (1) C. muncii aşa cum a fost întemeiată decizia contestată.
În raport de acestea, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 65
"Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului
reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de
desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe
motive fără legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă
trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă".
Analizând textul de lege, s-a observat că acesta nu permite încetarea
contractului de muncă prin voinţa unilaterală a angajatorului pentru
motive invocate arbitrar sau în mod abuziv, astfel încât prin asemenea
măsuri să poată fi îngrădit exerciţiul dreptului la muncă. Totodată, motivul
concedierii nu este inerent persoanei salariatului, ci exterior acesteia, şi
nici nu poate fi imputat angajatorului, ci trebuie să fie determinat de
cauze obiective, consecinţă a unei organizări a unităţii care impun
restructurarea personalului, desfiinţarea unor locuri de muncă. Poate fi
vorba prin urmare de dificultăţi economice, de diminuarea sau încetarea
activităţii, în toate cazurile impunându-se renunţarea la serviciile unor
salariaţi.
În ce priveşte reorganizarea activităţii, aceasta excede noţiunii de
reorganizare a persoanei juridice, ea putând privi şi structura sa internă,
compartimentele sale şi în general orice măsuri organizatorice menite să
conducă la îmbunătăţirea activităţii. Prin reorganizarea prevăzută de art.
65 se înţelege aşadar inclusiv modificarea structurii sale interne şi orice
măsură de ordin organizatoric vizând creşterea performanţelor în
activitate, singurul în măsură să decidă în acest sens fiind angajatorul.
Interesul său legitim pentru concediere trebuie să fie dictat de nevoia
eficientizării activităţii, concedierea reprezentând singura soluţie.
În plus faţă de dificultăţile economice ori de reorganizarea unităţii, legea
prevede şi ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o
cauză reală şi serioasă.
În speţă, pentru argumentele expuse, prima instanţă a apreciat că
angajatorul nu a dovedit nici dificultăţile economice pe care le-a invocat în
motivarea deciziilor de concediere, nici necesitatea reorganizării ori
modalitatea concretă în care s-a realizat reorganizarea, nu a dovedit o
cauză reală şi serioasă şi nici caracterul efectiv al desfiinţării locului de
muncă al reclamantului.
Principial, cauza care determină concedierea trebuie să fie reală şi
serioasă. Ea este reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este
impusă de dificultăţi economice sau transformări tehnologice etc.,
independentă de buna sau reaua-credinţă a angajatorului. Spre exemplu,
reorganizarea unităţii este reală în condiţiile în care a fost desfiinţat un
post din cele două de aceeaşi natură, deoarece angajatorul dispune de
prerogativa de a stabili organigrama în funcţie de necesarul de personal şi
de indicatorii economici ai societăţii.
Cauza este serioasă când se impune din necesităţi evidente privind
îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea. Cauza serioasă este
cea care face imposibilă continuarea activităţii la un loc de muncă fără
pagube pentru angajator, excluzându-se însă plata salariului.
Reţinând aceste aspecte, din actele depuse de intimată la dosar, s-a
constatat că nu rezultă dificultăţile economice determinante şi nici cauza
reală şi serioasă impusă de art. 65 alin. (2). În ce priveşte organigrama şi
statul de funcţii, nici acesta nu dovedeşte problemele economice ale
intimatei de natură a justifica desfiinţarea locului de muncă.
A reţinut prima instanţă, sub acest aspect, că nu a depus intimata un
bilanţ contabil ori alte acte din care să rezulte reducerea efectivă a cifrei
de afaceri sau a profitului societăţii şi nici alte înscrisuri din care să rezulte
dificultăţile pe care le întâmpină în concret.
De asemenea, potrivit art. 65 alin. (2) C. muncii desfiinţarea locului de
muncă trebuie să fie efectivă, condiţie îndeplinită atunci când locul de
muncă este suprimat din structura angajatorului, când nu se mai
regăseşte în organigrama acestuia ori în statul de funcţiuni, măsură care
se întemeiază pe o situaţie concretă ce trebuie dovedită. Prin urmare,
pentru a se constata dacă desfiinţarea a avut loc în mod efectiv, trebuie
cercetate statul de funcţiuni şi/sau organigrama societăţii. Locul de muncă
al salariatului în cauză, fiind suprimat din schema organizatorică, rezultă
fără niciun dubiu desfiinţarea lui.
Referitor la reorganizare, din actele depuse în apărare de intimată nu
rezultă în concret ce anume a determinat necesitatea acestei măsuri, în
ce a constat reorganizarea efectivă şi care au fost modalităţile în care s-a
adus la îndeplinire. Mai precis, dacă aceasta a presupus desfiinţarea de
locuri de muncă sau nu, în caz afirmativ câte asemenea locuri de muncă
au fost desfiinţate şi care au fost criteriile avute în vedere la desfiinţarea
propriu-zisă în eventualitatea în care au fost vizate mai multe locuri de
aceeaşi natură.
Neseriozitatea desfiinţării locului de muncă rezultă şi din conţinutul în date
al preambulului deciziei de concediere unde se face referire la toate
formele de concediere, acordul părţilor, desfiinţarea postului măsura
disciplinară a desfacerii contractului individual de muncă, deşi decizia este
întemeiată pe art. 65 alin. (1) C. muncii.
S-a constatat astfel că, nu au fost respectate condiţiile de formă
prevăzute de art. 74 C. muncii, respectiv decizia nu conţine motivele care
determină concedierea. Simpla menţionare a faptului că părţile au o
înţelegere, că a avut loc o cercetare disciplinară ca urmare a nemulţumirii
conducerii privind sistemul de pază, şi că Adunarea generală a hotărât
desfiinţarea postului ocupat de contestator în urma unui "incident", fără a
se menţiona concret motivul fără legătură cu persoana salariatului, nu
echivalează cu motivarea încetării contractului individual de muncă,
nefiind clare motivele fără legătură cu persoana salariatului, care au
determinat desfiinţarea postului.
Pentru motivele arătate, prima instanţă a apreciat contestaţia întemeiată
şi a admis-o. Conform art. 78 alin. (1) a dispus anularea deciziei de
concediere nr. 1 din 4 ianuarie 2010 şi a obligat intimata să plătească
contestatorului despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi
reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu
data de 4 ianuarie 2010 până la data pronunţării hotărârii.
Asupra cererii privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată
s-a reţinut că, în ce priveşte prezenta cauză nu sunt justificate cu
documente. Actele aflate la dosar ce ar justifica anumite cheltuieli
efectuate de contestator, inclusiv onorariul expertului contabil, au
legătură cu cererile disjunse şi au fost avute în vedere la pronunţare în
cauza de face obiectul dosarului nou format în urma disjungerii.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termen legal, pârâta SC
R.E.T. SRL, criticând-o pentru nelegalitate. Invocând temeiurile de
modificare prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 C. pr. civ., recurenta susţine în
esenţă pronunţarea sentinţei atacate cu interpretarea greşită a actului
juridic dedus judecăţii şi normelor de drept incidente în cauză.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta pârâtă arată că, între
aceasta şi contestatorul S.N. s-au desfăşurat raporturi de muncă, în
temeiul Contractului individual de muncă nr. 372 din 19 februarie 2009,
raporturi ce au încetat la data de 4 ianuarie 2010, conform deciziei de
concediere nr. 1 din 4 ianuarie 2010, emisă de către SC R.E.T. S.R.L.
Emiterea deciziei de concediere s-a făcut în baza art. 65 alin. (1) C.
muncii, pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului.
Menţionează recurenta faptul că decizia de concediere îndeplineşte
condiţiile de legalitate atât în privinţa formei cât şi a fondului, iar emiterea
acesteia nu s-a făcut cu încălcarea drepturilor contestatorului. Mai mult
decât atât, desfiinţarea locului de muncă este efectivă şi serioasă, în
conformitate cu prevederile art. 65 alin. (2) C. muncii.
Desfiinţarea locului de muncă este efectivă, aşa cum rezultă atât din
Organigramele emise la data de 15 ianuarie 2009, respectiv la data de 5
ianuarie 2010, cât şi din statele de funcţii aferente anului 2009, respectiv
2010 (existente la dosar). Astfel, departamentul pază nu se mai regăseşte
în structura angajatorului, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond,
desfiinţarea postului rezultă fără niciun dubiu.
Desfiinţarea locului de muncă este şi serioasă, în sensul că această decizie
s-a impus din necesitaţi privind îmbunătăţirea activităţii si nu disimulează
realitatea. Cauza serioasă este aceea care face imposibilă continuarea
activităţii la un loc de muncă, fără pagube pentru angajator, aşa cum este
şi cazul recurentei.
Precizează că a înregistrat în ultimii ani un regres semnificativ pe fondul
crizei economice ce se manifestă la nivel mondial.
La adoptarea acestei hotărâri, asociaţii au avut în vedere dificultăţile
economice prin care trecea societatea, concretizate in pierderi conform
balanţelor analitice şi bilanţului contabil.
Totodată, la adoptarea hotărârii în sensul desfiinţării postului s-a avut în
vedere şi faptul că nu se mai impunea menţinerea departamentului pază
nici la sediul social al acesteia, nici la obiectivul situat în comuna Chiajna,
autostrada Bucureşti-Piteşti, km 12-400, întrucât ambele locaţii au fost
dotate cu sistem de alarmă.
De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că la obiectivul situat în
comuna Chiajna, datorită dificultăţilor financiare, au fost nevoiţi să
înceteze lucrările de construire.
Astfel, toate materialele de construcţie nefolosite si utilajele au fost
ridicate de la acest obiectiv şi depozitate la sediul social al societăţii,
motiv pentru care nu mai era necesară asigurarea pazei.
Cu privire la sediul social, situat în Bucureşti, bd. Uverturii nr. 222, sector
6, menţionează faptul că, pe lângă dotarea cu sistem de alarmă, la
această locaţie este prezentă, permanent, cel puţin o persoană ce îşi
desfăşoară activitatea la garajul societăţii (mecanici), în vederea
remedierii eventualelor defecţiuni apărute la autotractoarele,
semiremorcile ce vin sau pleacă în curse, astfel încât, eventualele
incidente ar putea fi semnalate în timp util, telefonic, la serviciul 112.
Astfel, cauza desfiinţării postului prezintă un caracter obiectiv, fiind
impusă de dificultăţile economice ale recurentei, dovedite cu balanţele
analitice, precum şi bilanţul aferent anilor 2009 şi 2010. Din acestea
reiese in mod clar faptul că la nivelul societăţii au fost pierderi iar nu
profit.
Totodată, menţionează faptul că angajatorul este îndreptăţit să aprecieze
existenţa şi gravitatea dificultăţilor economice, instanţa putând constata
doar existenţa acestora.
S-au administrat probe noi în calea de atac a recursului, respectiv proba
cu înscrisuri, depunându-se balanţele analitice şi bilanţul contabil pe anul
2009 de natură a demonstra situaţia economică a recurentei, la momentul
concedierii.
Examinând sentinţa atacată, sub aspectul criticilor aduse, încadrate în
motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 C. pr. civ., a probei cu
înscrisuri administrată în calea de atac, dar şi din perspectiva art. 3041C.
pr. civ., ce permite examinarea cauzei sub toate aspectele, a actelor şi
lucrărilor dosarului, normelor de drept incidente în cauză, Curtea
apreciază nefondat recursul pentru considerentele ce se vor înfăţişa, în
cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Prin primul motiv de recurs formulat, recurenta critică sentinţa atacată
faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. pr. civ., dar fără a arăta în ce constă
interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, respectiv în ce
constă schimbarea naturii actului juridic sau înţelesul lămurit ori vădit
neîndoielnic al acestuia, ceea ce conduce la concluzia că acest motiv de
recurs este invocat pur formal.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, recurenta critică sentinţa
atacată faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. susţinând că este
nelegală, pe considerentul că prima instanţă a interpretat greşit legea.
În limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este
dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, fie atunci când
nesocoteşte o normă de drept substanţial, fie atunci când interpretează
greşit norma juridică aplicabilă.
Prin urmare, instanţa ar fi culpabilă când ignoră o lege în vigoare la data
judecăţii sau când recurge la texte de lege aplicabile litigiului le dă o
greşită interpretare.
Ori, recurenta pretinde că decizia de concediere contestată în cauza
pendinte, respectiv decizia nr. 1 din 4 ianuarie 2010 emisă de aceasta ar
fi fost emisă cu respectarea dispoziţiilor imperative impuse de art. 74 C.
muncii, aspect ce a fost nesocotit de prima instanţă.
Acest motiv de recurs nu subzistă în cauză, prima instanţă respectând în
cauză norma imperativă de drept substanţial - art. 74 alin. (1) C. muncii.
Curtea va constata astfel, că sub aspectul cerinţelor de formă, art. 74 C.
muncii, prevede că decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de
persoana salariatului (art. 65 C. muncii), se comunică acestuia în scris şi
trebuie să conţină în mod obligatoriu:
a) motivele care determină concedierea;
b) durata preavizului;
c) criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2)
numai în cazul concedierilor colective;
d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în
care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant,
în condiţiile art. 64.
Din analiza deciziei de concediere, Curtea constată, conform susţinerilor
primei instanţe, că aceasta este total nemotivată în fapt, împrejurare ce
contravine prevederilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. muncii, ce presupune
inserarea în cuprinsul deciziei de concediere a motivelor ce au condus la
concedierea salariatului, expunerea completă a motivelor de fapt şi de
drept ce au determinat măsura respectivă în chiar cuprinsul deciziei de
concediere, întrucât salariatul are dreptul de a cunoaşte care sunt acele
motive care justifică măsura concedierii sale.
Menţionarea în cuprinsul deciziei de concediere a situaţiei de fapt, în mod
explicit, precis şi clar este necesară pentru verificarea îndeplinirii
cerinţelor art. 65 alin. (2) C. muncii, respectiv că desfiinţarea locului de
muncă să fi fost efectivă şi serioasă, fără a disimula realitatea şi pentru
verificarea seriozităţii cauzei raportat la situaţia angajatorului şi a
angajatului.
Din verificarea motivelor care determină concedierea enumerate în
cuprinsul deciziei contestate, Curtea a reţinut că aceasta cuprinde
formulări generice, de genul: "Având în vedere înţelegerea reciprocă
dintre angajat şi angajator, ţinând cont şi de Hotărârea Generală
Extraordinară a Societăţii, drept urmare a acestui incident prin care s-a
hotărât desfiinţarea postului ocupat de salariatul S.N., urmând o
reorganizare a Societăţii cu privire la pază (...) în temeiul art. 65 C.
muncii s-a decis desfiinţarea postului de Şef serviciu pază ocupat de
salariatul sus-menţionat".
Simpla trimitere la Hotărârea Generală Extraordinară a Societăţii şi
precizarea unei situaţii de fapt ca reorganizare a intimatei nu echivalează
cu justificarea deciziei de concediere.
De altfel conţinutul în date al preambulului deciziei de concediere face
referire, cum corect a statuat tribunalul, la toate formele de concediere,
acordul părţilor, desfiinţarea postului ca măsura disciplinară a desfacerii
contractului individual de muncă, deşi decizia este întemeiată pe art. 65
alin. (1) C. muncii.
Motivarea deciziei de concediere în chiar cuprinsul său, aşa cum este
cerută în mod obligatoriu de lege, presupune o expunere explicită a
acestor motive, respectiv descrierea clară şi completă a situaţiei de fapt
ce determină luarea acestei decizii.
Este adevărat că recurenta a depus la dosarul cauzei acte care stau la
baza deciziei de reorganizare, însă acestea nu pot valida decizia de
concediere, deoarece conform art. 77 C. muncii, validitatea acesteia se
apreciază doar în funcţie de motivele de fapt şi de drept prevăzute în
chiar cuprinsul deciziei.
Or, simpla arătare a faptului că motivul concedierii îl reprezintă
desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a reorganizării
activităţii, fără a se releva existenţa unor motive întemeiate care au avut
ca urmare necesitatea desfiinţării acelui post, nu constituie o arătare a
motivelor care determină concedierea, (situaţia de fapt trebuind indicată
în materialitatea ei - în ce constă ea şi nu sub forma unor generalităţi şi
afirmaţii vagi), context în care nu sunt clare cauzele care au dus la
desfiinţarea postului ocupat de salariat, acesta având dreptul, aşa cum s-
a arătat, de a cunoaşte care sunt acele motive care justifică măsura
desfacerii contractului individual de muncă pentru aspecte care nu ţin de
persoana sa.
Din această perspectivă, deciziei de concediere îi lipseşte un element
esenţial, poate cel mai important ca şi condiţie de formă, respectiv nu
cuprinde motivele care determină concedierea, menţiune obligatorie
potrivit prevederilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. muncii şi a cărei lipsă atrage
sancţiunea nulităţii absolute a concedierii astfel efectuate, întrucât a fost
dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege potrivit art. 76 C.
muncii.
Curtea apreciază astfel, că lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute
de lege, constituie, potrivit art. 76 alin. (1) C. muncii, o cauză de nulitate
absolută a deciziei de concediere individuală pentru motive ce nu ţin de
persoana salariatului ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia
menţiunilor obligatorii fiind prevăzută ad validitatem.
Aspectul nulităţii deciziei contestate pe aspecte formale ale acesteia
prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) C. muncii este prioritar analizei
temeiniciei aceleiaşi decizii, Curtea apreciază în principiu de prisos analiza
sa, în condiţiile constatării nulităţii deciziei de concediere, instanţa este
practic dispensată de obligaţia de a mai analiza temeinicia deciziei de
concediere, criticată prin recursul formulat.
Realizându-se prin recursul formulat exclusiv critici pe aspectul temeiniciei
deciziei de concediere, Curtea va proceda şi la analiza lor.
Criticile formulate în ceea ce priveşte temeinicia măsurii concedierii sunt
însă neîntemeiate. Se va avea în vedere astfel că, în conformitate cu
dispoziţiile art. 65 alin. (1) C. muncii, indicat ca temei juridic al deciziei
contestate, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie
desfiinţarea locului de muncă determinată de dificultăţile economice prin
care trece angajatorul, de transformările tehnologice sau de reorganizarea
activităţii acesteia, desfiinţare ce trebuie să fie efectivă, reală şi serioasă
[art. 65 alin. (2) C. muncii].
Desfiinţarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este
suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului,
evidenţiată în statul de funcţii şi organigramă şi implică cu necesitate
caracterul definitiv al suprimării. Are o cauză reală când prezintă un
caracter obiectiv şi este serioasă, când are la bază studii temeinice,
vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.
Nu trebuie neglijat că instanţa de judecată nu este abilitată să analizeze
oportunitatea menţinerii sau nu a postului reclamantului în noua structură
organizatorică, să analizeze temeinicia măsurii reorganizării societăţii şi a
desfiinţării anumitor posturi, întrucât nu poate cenzura modalitatea prin
care se procedează la reorganizarea şi redistribuirea posturilor.
Instanţa de judecată este abilitată însă să analizeze doar dacă adoptarea
măsurii concedierii reclamantului s-a realizat cu respectarea prevederilor
art. 65 C. muncii, să analizeze legalitatea şi temeinicia măsurii, analiză la
care era îndreptăţită conform art. 76 C. muncii.
Procedând la această analiză, Curtea apreciază că desfiinţarea postului
reclamantului nu s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor sus-citate (art.
65, art. 74, art. 76 C. muncii), legale fiind susţinerile primei instanţe pe
aspectul în discuţie.
Desfiinţarea locului de muncă este într-adevăr efectivă, aspect de altfel
necontestat de prima instanţă. Aşa cum rezultă din Organigramele emise
la data de 15 ianuarie 2009, respectiv la data de 5 ianuarie 2010 cât şi
din Statele de funcţii aferente anului 2009, respectiv 2010, departamentul
pază nu se mai regăseşte în structura angajatorului, desfiinţarea postului
rezultă cu evidenţă.
Din analiza deciziei de concediere, probatoriile încuviinţate şi administrate
în cauză, Curtea reţine însă că nu rezultă caracterul efectiv, real şi serios
al concedierii reclamantului.
Din cuprinsul actelor pe care s-a întemeiat măsura concedierii, nu rezultă
care dintre motivele obiective, fără legătură cu persoana salariatului la
care face referire art. 65 alin. (2) C. muncii au avut ca efect concedierea
reclamantului, respectiv nu rezultă că, în realitate, desfiinţarea locului de
muncă ocupat de salariat a fost cauzată de un motiv obiectiv, fără
legătură cu persoana acestuia, nu rezultă că desfiinţarea postului şi
concedierea salariatului se impunea cu necesitate pentru anumite raţiuni
legate de eficientizarea activităţii, cum a încercat să susţină recurenta,
direct prin calea de atac formulată sau alte asemenea măsuri sau raţiuni
temeinice vizând activitatea societăţii, neavând la bază studii temeinice
privind activitatea recurentei, analizarea unor date şi indicatori,
supunerea acestor motive spre analiză, dezvoltare şi aprobare unor
organe competente, din care să reiasă caracterul necesar al desfiinţării
postului.
Recurenta precizează că, a înregistrat în ultimii ani un regres semnificativ
pe fondul crizei economice ce se manifestă la nivel mondial.
La adoptarea hotărârii de reorganizare arată că asociaţii au avut în vedere
dificultăţile economice prin care trecea societatea, concretizate în pierderi
conform balanţelor analitice şi bilanţului contabil depuse în calea de atac.
La adoptarea hotărârii, în sensul desfiinţării postului reclamantului
precizează aceeaşi recurentă, că s-a avut în vedere şi faptul că nu se mai
impunea menţinerea departamentului pază nici la sediul social al acesteia,
nici la obiectivul situat în comuna Chiajna, autostrada Bucureşti-Piteşti,
km 12-400, întrucât ambele locaţii au fost dotate cu sistem de alarmă.
De asemenea, arată faptul că la obiectivul situat în comuna Chiajna,
datorită dificultăţilor financiare, au fost nevoiţi să înceteze lucrările de
construire.
Astfel, toate materialele de construcţie nefolosite şi utilajele au fost
ridicate de la acest obiectiv şi depozitate la sediul social al societăţii,
motiv pentru care nu mai era necesară asigurarea pazei.
Aceste aspecte sunt relevate doar în calea de atac, nefiind menţionate în
cuprinsul deciziei de concediere.
Dat fiind caracterul formal al deciziei de concediere, fapt ce rezultă din
caracterul imperativ la reglementării cuprinse în art. 74 C. muncii, precum
şi din dispoziţiile art. 77 C. muncii ce prevăd, că "în cazul unui conflict de
muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte împrejurări de
fapt şi de drept, decât cele prevăzute în decizia de concediere, lipsa
menţiunilor obligatorii nu poate fi complinită prin acte ulterioare emiterii
deciziei nici prin apărări realizate în faţa instanţei". Adoptarea hotărârii de
reorganizare, în sensul că asociaţii au avut în vedere dificultăţile
economice prin care trecea societatea, concretizate în pierderi conform
balanţelor analitice şi bilanţului contabil depuse în calea de atac, că s-a
avut în vedere şi faptul că nu se mai impunea menţinerea
departamentului pază nici la sediul social al acesteia, nici la obiectivul
situat în comuna Chiajna, autostrada Bucureşti-Piteşti, km 12-400,
întrucât ambele locaţii au fost dotate cu sistem de alarmă nu sunt
cuprinse în conţinutul deciziei de concediere, ceea ce contravine
dispoziţiilor art. 77 C. muncii.
Cum, balanţele analitice şi bilanţul contabil pe anul 2009 nu sunt indicate
în cuprinsul deciziei de concediere, evident că omisiunea neindicării lor în
conţinutul acesteia nu putea fi complinită prin apărările realizate de
angajator în faţa instanţei, în ceea ce priveşte aceste înscrisuri pretinse a
fi relevante în speţă. De altfel, balanţelor analitice şi bilanţului contabil pe
anul 2009 nu au fost depuse conform dispoziţiilor art. 287 C. muncii până
la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe.
Or, potrivit art. 287 C. muncii, angajatorul era obligat să depună
documentele contabile precitate la prima zi de înfăţişare, pentru aspectele
deja menţionate şi mai ales raportat la obiectul cererii deduse judecăţii,
respectiv o contestaţie împotriva unei decizii de concediere, fiind evident
necesară anexarea acestor înscrisuri, relevarea lor în decizia de
concediere de însuşi angajatorul cu atât mai mult cu cât în astfel de
pricini, trebuie verificat dacă a avut loc o reorganizarea efectivă care să
urmărească eficientizarea activităţii recurentei, pe baza unor argumente
serioase, de natură a justifica concedierea reclamantului.
Nu trebuie neglijat, că potrivit art. 287 C. muncii: "Sarcina probei în
conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună
toate dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare".Ca atare,
sentinţa atacată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a
legii, în speţă recurentul angajator, căruia, deşi în materia litigiilor de
muncă, deşi sarcina probei îi revenea nu a întreprins demersuri şi nu s-a
conformat dispoziţiilor art. 287 C. muncii, respectiv de a depune "toate
dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare", inclusiv balanţele
analitice şi bilanţul contabil pe anul 2009 la care face referire prin calea
de atac formulată.
Nu este incidentă astfel în cauză reorganizarea efectivă a societăţii, care
să urmărească eficientizarea activităţii recurentei, pe baza unor
argumente serioase.
Drept urmare, măsura concedierii nu se întemeiază pe cauze reale şi
serioase, ci disimulează realitatea.
Faţă de aspectele de fapt şi de drept mai sus redate, Curtea în baza art.
312 alin. (1) C. pr. civ. prin raportare la art. 304 pct. 8, 9 C. pr. civ., va
respinge recursul, ca nefondat, constatând pronunţarea sentinţei atacate
cu interpretarea corectă a actului juridic dedus judecăţii, a normelor de
drept substanţial incidente în cauză, în speţă a art. 65, art. 74 alin. (1) lit.
a), art. 76, art. 287 C. muncii.
Publicat in "REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII" cu numărul 3 din
data de 31 mai 2012