Sunteți pe pagina 1din 6

Legea nr.

134/2010 privind Codul de procedură civilă,

art. 426, art.427, art. 468,

art. 470 alin. (5) teza a II-a

Potrivit dispoziţiilor art. 468 C. proc. civ., termenul de apel este, ca regulă, 30 de zile de la
comunicarea hotărârii, iar prin echipolenţă, considerată excepţională în condiţiile art. 468 alin. (3) C.
proc. civ., hotărârea este considerată comunicată la data formulării declaraţiei de apel, dacă o parte
face apel înainte de comunicarea hotărârii. Aceasta asimilare are însă un efect limitat la cunoaşterea
dispoziţiilor luate prin hotărârea atacată şi nu poate fi extinsă la alte efecte pentru care legea nu
dispune în mod similar; chiar în situaţia de echipolenţă, instanţa nu este dispensată de obligaţia
comunicării din oficiu a hotărârii redactate în condiţiile art. 426 C. proc. civ., astfel cum este statuat în
art. 427 C. proc. civ.

Pentru ca dreptul de motivare a căii de atac să fie unul cu conţinut efectiv, legiuitorul a stabilit prin
dispoziţiile art. 470 alin. (5) teza a II-a, că, atunci când motivarea apelului se face distinct de
declaraţia de apel, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă,
de la data comunicării hotărârii, astfel cum aceasta a fost reglementată în art. 427 C. proc. civ. Prin
urmare, în situaţia de echipolenţă reglementată prin art. 468 alin. (3) C. proc. civ., pentru motivarea
căii de atac curge un termen distinct de 30 de zile – legal şi imperativ, de la comunicarea propriu-zisă
a hotărârii primei instanţe.

Sectia a II -a civilă, Decizia nr. 867 din 16 mai 2017

1.Prin cererea înregistrată la data de 10 septembrie 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a
Civilă sub nr. x/3/2013, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii B. si C., solicitând instanţei ca,
prin hotărârea ce o va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a contractelor de împrumut
autentificate sub nr. 4202/22.08.2011 şi nr. 4203/22.08.2011 de către B.N.P. Asociaţi D. si E.,
precum şi a tuturor actelor subsecvente cu care s-a garantat restituirea împrumuturilor, cu plata
cheltuielilor de judecată.

2. Prin sentinţa civilă nr. 401 din 3 aprilie 2014, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a Civilă a respins ca
neîntemeiate excepţiile lipsei de interes şi inadmisibilităţii, respingându-se totodată şi cererea de
chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că este neîntemeiată excepţia lipsei de interes în


formularea capătului de cerere principal, invocată de pârâtul B. prin întâmpinare, având în vedere că
admiterea cererii de chemare în judecată i-ar aduce un folos practic reclamantului, care ar obţine
desfiinţarea contractelor de împrumut prin care şi-a asumat obligaţia de restituire a unor sume de
bani.

Totodată, a fost găsită neîntemeiată şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind nulitatea
biletelor la ordin, cu motivarea că în acest sens există o cale specială reglementată de Legea nr.
58/1934, ce pune la dispoziţia debitorului mijloace procesuale specifice, pretenţia reclamantului fiind
formulată în baza principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Pe fondul cauzei, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată reţinând lipsa
oricăror motive care să conducă la constatarea nulităţii absolute sau relative a celor două contracte, şi
pe cale de consecinţă şi a celor patru bilete la ordin.

Sub acest aspect, s-a reţinut că cele două contracte invocate în speţă, respectiv contractul de
împrumut nr. 4203/22.08.2011 încheiat între A. şi C. şi contractul de împrumut nr. 4202/22.08.2011
încheiat între A. si B., poartă menţiunea „bun şi aprobat” prevăzută de art. 1180 Cod civil, ceea ce le
conferă forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, cu consecinţe decisive în ceea ce priveşte
teza probatorie susţinută de reclamant, aceea a lipsei predării sumelor de bani.

În plus, tribunalul a reţinut că reclamantul nu a contestat semnătura de pe niciunul dintre contractele


de împrumut şi nici menţiunea „bun şi aprobat” din finalul fiecărui înscris.

În consecinţă, s-a apreciat că nu poate fi reţinută împrejurarea potrivit căreia sumele stipulate în
contracte nu ar fi conforme cu realitatea, câtă vreme reclamantul a semnat cele două contracte prin
care a recunoscut împrumutul acordat de fiecare dintre pârâţi, asumându-şi astfel în mod valabil
obligaţia de restituire a sumelor de 430.000 Euro la data de 30.11.2012, respectiv la data de
30.11.2013.

De asemenea, s-a mai reţinut că reclamantul nu a dovedit susţinerile sale cu privire la vicierea
consimţământului, rezumându-se la a invoca o ameninţare cu un prejudiciu incert, care nu poate
constitui o constrângere în sensul dispoziţiilor art. 956 C. civ.

3. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A., care a fost soluţionat prin decizia civilă
nr. 439 A din 30 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a Civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie, în sensul respingerii ca nefondat a apelului.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că în ședința publică din 16 septembrie 2015 s-a
constatat, în temeiul dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. c) și alin. (3) C. proc. civ. cu aplicarea
dispoziţiilor art. 468 alin. (3) acelaşi cod, că motivele de apel au fost formulate cu nerespectarea
termenului prevăzut de lege, apelantul fiind astfel decăzut din dreptul de motiva calea de atac. În
consecinţă, curtea de apel, în considerarea dispoziţiilor art. 476 alin. (2) C. proc. civ., a apreciat că
dreptul reclamantului de a critica hotărârea apelată este limitat la posibilitatea invocării în calea de
atac numai a susţinerilor, apărărilor şi dovezilor arătate în faţa primei instanţe.

În ceea ce priveşte critica reclamantului referitoare la nelegala citare a sa în faţa primei instanţe,
inclusiv pentru termenul când cauza a fost soluţionată, instanţa de apel a reţinut că aceasta este
nefondată, având în vedere că reclamantul a fost citat la adresa indicată de el prin cererea de
chemare în judecată. Sub acest aspect, s-a mai reţinut că o cerere de alegere a domiciliului pentru
comunicarea actelor de procedură efectuată pe parcursul judecăţii fondului cauzei trebuia formulată în
dosarul în care se desfăşura această judecată, iar nu într-un dosar având un alt obiect şi dat în
competenţa de soluţionare a altui complet. În speţă, reclamantul şi-a ales domiciliul prin cererea de
reexaminare a taxei judiciare de timbru.

Cu privire la fondul cauzei, având în vedere că în speţă a fost reţinută tardivitatea formulării motivelor
de apel, instanţa a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 476 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, în
cazul în care apelului nu se motivează ori motivarea apelului ori întâmpinarea nu cuprinde motive,
mijloace de apărare ori dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor
invocate la prima instanţă.

Astfel, curtea de apel a reţinut că, în mod corect, tribunalul a apreciat că cele două înscrisuri intitulate
contract de împrumut îndeplinesc condiţiile stabilite de art. 1180 C. civ., pentru a avea deplină forţă
probantă ca înscrisuri sub semnătură privată.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că la termenul de judecată din 13 martie 2014, respingând
ca inadmisibilă proba cu martori solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, prima
instanţă a făcut o corectă aplicare a legii. Sub acest aspect, s-a apreciat că proba cu martori nu face
parte din categoria probelor preconstituite. Mai mult decât atât, s-a apreciat că în speţă nu poate fi
reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 309 C. proc. civ. întrucât nu a fost invocată nicio împrejurare
enumerată de acest text de lege.

În consecinţă, curtea de apel a subliniat că prima instanţă a considerat corect că reclamantul nu a


reuşit să probeze cauzele de nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată.
În continuare, sub aspectul omisiunii remiterii sumelor de bani împrumutate, deci a inexistenţei cauzei
obligaţiei asumate de reclamant prin cele două contracte de împrumut, de restituire a sumelor
menţionate în cuprinsul acestora, s-a constatat că susţinerile reclamantului nu au fost dovedite sub
aspect probator.

Totodată, au fost găsite neîntemeiate şi criticile apelantului-reclamant referitoare la cauza falsă,


invocată ca motiv de nulitate, precum şi criticile privind caracterul fictiv al celor două acte juridice şi
vicierea consimţământului la încheierea celor două contracte de împrumut.

În fine, instanţa de apel a înlăturat aprecierea primei instanţe potrivit căreia susţinerea din cererea de
chemare în judecată privind refuzul reclamantului de a alimenta cele două conturi cu sumele pentru
care fuseseră emise bilete la ordin are valoarea unei recunoaşteri în sensul remiterii sumelor de bani.
Sub acest aspect s-a reţinut că, în condiţiile în care concluzia instanţei este doar dedusă dintr-o
afirmaţie prin care reclamantul a susţinut o altă împrejurare de fapt, lipsa clarităţii ori preciziei au fost
suficiente pentru instanţa de apel pentru a constata că susţinerea reclamantului nu poate avea
valoarea unei mărturisiri, aceasta trebuind să fie neechivocă.

4. La data de 22 decembrie 2015, reclamantul A. a formulat recurs împotriva deciziei evocate anterior,
prin care a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi a sentinţei civile nr.
401 din 3 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a Civilă şi trimiterea cauzei spre
rejudecare tribunalului pentru soluţionarea dosarului cu respectarea regulilor şi principiilor legale
privind dreptul la apărare, dreptul la probă, principiile contradictorialităţii şi oralităţii procesului civil.

În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre
rejudecare instanţei de apel pentru a proceda la judecarea apelului cu respectarea dispoziţiilor art. 479
C.proc. civ. şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 470 alin.(5) raportat la art. 468 alin. (3) C. proc.
civ. şi a dispoziţiilor art. 476 alin. (1) acelaşi cod.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a
arătat că, prin decizia recurată au fost încălcate reguli de procedura a căror nerespectare atrage
sancţiunea nulităţii actelor de procedura.

A susţinut recurentul că excepţia tardivităţii motivării cererii de apel a fost incorect admisă, aplicându-
se în consecinţă sancţiunea decăderii din termenul de motivare a cererii de apel şi de propunere a
probelor în apel, fiind astfel interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 149, art. 184 alin. 1, art. 427
alin. 1, art. 468 alin. 1, art. 468 alin. 3, art. 470 alin. 1 si alin. 3 C. proc. civ.

Totodată, a precizat că în speţă este vorba de două termene, respectiv unul pentru exercitarea
apelului şi unul, de aceeaşi durată, pentru motivarea apelului, dar care curge numai de la comunicarea
hotărârii, în cazul în care termenul de apel curge de la pronunţare sau în cazul în care partea
interesată a declarat apel înainte de a i se comunica hotărârea de primă instanţă.

În plus, sub acest aspect, s-a arătat că formalităţile procedurale prevăzute de lege pentru
comunicarea hotărârilor judecătoreşti vizează norme de ordine publică.

Aşadar, recurentul a învederat că aplicarea sancţiunii decăderii este contrară prevederilor art. 184
alin. (1) şi art. 468 alin. (1) raportat la art. 470 alin. (5) C. proc. civ., motiv pentru care solicită
constatarea nulităţii hotărârii recurate, cu consecinţa desfiinţării acesteia.

Recurentul-reclamant a apreciat că în mod greşit s-a reţinut că procedura citării reclamantului pentru
termenul la care s-a judecat cauza în fond a fost îndeplinită cu respectarea legii, în condiţiile în care s-
a depus la dosarul cauzei o cerere de alegere a domiciliului procesual la sediul avocatului, iar
procedura de citare nu s-a îndeplinit potrivit acestei cereri, fiind încălcate dispoziţiile art. 158 C. proc.
civ.
A susţinut că, deşi cererea de alegere a domiciliului procesual pentru citarea si comunicarea actelor de
procedura a fost formulată în cadrul cererii de reexaminare asupra soluţiei de respingere a acordării
facilităţilor privind plata taxei de timbru, această cerere este una incidentală cererii principale, iar
instanţa trebuia să o ia în considerare.

În consecinţă, a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, potrivit art.
480 alin. (3) C. proc. civ. având în vedere că au fost încălcate dispoziţiile art. 158 C. proc. civ.,
referitoare la condiţiile citării, astfel încât neasigurarea reprezentării procesuale efective, ca urmare a
renunţării la mandatarul judiciar, nu poate prezuma şi cunoaşterea efectiva a lucrărilor dosarului,
astfel că măsurile procesuale dispuse la termenul din 13 martie 2014 de prima instanţă sunt nule,
conform art. 174, 176, 178 alin. 3 C. proc. civ.

S-a susţinut că au fost incorect reţinute dezlegările instanţei de fond referitoare la încuviinţarea în
parte a probelor solicitate, fiind incorect interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 255 alin. (1) C. proc.
civ. Astfel, în mod greşit s-a respins ca neconcludentă proba cu interogatoriul pârâţilor, în condiţiile în
care potrivit art. 351 C. proc. civ. aceasta era admisibilă, fiind necesară în clarificarea faptelor
personale privind remiterea sumelor de bani împrumutate. În consecinţă, respingerea probei constând
în audierea martorilor, încalcă regulile procedurale privind admisibilitatea probei pentru cazurile în care
se atacă actul pe motivele invocate prin cererea de chemare in judecata.

A mai subliniat că au fost incorect aplicate regulile legale privind eficienţa înscrisurilor sub
semnătura privată, întrucât potrivit legii în vigoare la 22 august 2011, data întocmirii contractului de
împrumut, înscrisul sub semnătură privată face dovada între părţi, până la proba contrară, inclusiv în
ceea ce priveşte menţiunile din înscris, care sunt în legătură directă cu raportul juridic atestat ca fiind
creat între părţi. A susţinut că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 309 alin. 84) pct. 5 C. proc.
civ., iar dezlegările date prin hotărârile pronunţate în cauză sunt incorecte cu privire la problema
admisibilităţii probei cu martori, în raport cu conţinutul înscrisurilor atacate.

În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că
prin decizia recurată s-au interpretat greşit normele de drept material, a căror observare este
necesară pentru examinarea admisibilităţii probelor sub aspectul cerinţei privind legalitatea acestora.
În consecinţă, soluţiile instanţelor de fond încalcă legea care consacră nulitatea contractelor de
împrumut bazate pe fraudă şi cauză nereală şi, subsecvent, a actelor juridice cu care s-a garantat
restituirea sumei de 860.000 euro pretins împrumutată. De asemenea, a mai susţinut că soluţionarea
problemei de drept privind cerinţele valabilităţii cauzei în contractul de împrumut de consumaţie nu
trebuie confundate cu cerinţele valabilităţii consimţământului la încheierea unui astfel de contract,
chiar dacă prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. permit restabilirea calificării juridice a faptelor
deduse judecaţii, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată vizează expres nulitatea absoluta
a contractelor de împrumut şi a actelor subsecvente în raport cu prevederile art. 966 raportat la art.
968 C. civ.

Intimatul C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea
deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în


temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil în
principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 20 septembrie 2016 a fost încuviinţat, în
unanimitate, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, fiind dispusă comunicarea acestuia
părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 decembrie 2016, s-a admis în principiu recursul şi s-a stabilit termen în şedinţă
publică la data de 21 martie 2017, când instanţa a amânat judecarea cauzei la data de 16 mai 2017,
pentru lipsă de procedură cu intimatul-pârât B.
5. Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant A., din perspectiva criticilor formulate şi
temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte l-a admis
pentru considerentele care succed.

Un prim motiv al recursului deduce instanţei de recurs critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin.
(1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care recurentul arată că instanţa de apel a încălcat reguli procedurale
prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, admiţând excepţia tardivităţii motivării cererii de apel, cu
consecinţa decăderii apelantului din dreptul de motivare şi de propunere a probelor în faza procesuală
a apelului.

Verificând actele efectuate în faţa instanţei de apel, Înalta Curte constată că în încheierea de dezbateri
care au precedat pronunţarea deciziei nr. 439A/30.09.2016 a fost admisă excepţia tardivităţii motivării
apelului, fiind decăzut apelantul din dreptul de motivare a apelului, cu considerentul că, prin
formularea declaraţiei de apel la 12 august 2014, hotărârea primei instanţe este considerată
comunicată prin echipolenţă părţii care a declarat apel, potrivit dispoziţiilor art. 468 alin. (3) C. proc.
civ. Considerând astfel, instanţa de apel a statuat că termenul pentru motivarea apelului s-a împlinit la
12 septembrie 2014, iar nu la expirarea unui termen de 30 de zile de la data comunicării efective a
sentinţei, 14 octombrie 2014.

Dezlegările instanţei de apel date excepţiei procesuale referitoare la tardivitatea motivării apelului sunt
eronate şi fondate pe o greşită aplicare a normelor de procedură incidente în aceasta materie.

Instanţa de apel a ignorat o distincţie necesară între declararea apelului şi motivarea acestuia, care a
permis transgresarea regimului excepţional al echipolenţei care este incident doar în condiţiile art. 486
C.proc.civ., la termenul de motivare a căii de atac.

Potrivit dispoziţiilor art. 468 C. proc. civ., termenul de apel este, ca regulă, 30 de zile de la
comunicarea hotărârii, iar prin echipolenţă, considerată excepţională în condiţiile art. 468 alin. (3) C.
proc. civ., hotărârea este considerată comunicată la data formulării declaraţiei de apel, dacă o parte
face apel înainte de comunicarea hotărârii. Aceasta asimilare are însă un efect limitat la cunoaşterea
dispoziţiilor luate prin hotărârea atacată şi nu poate fi extinsă la alte efecte pentru care legea nu
dispune în mod similar; chiar în situaţia de echipolenţă, instanţa nu este dispensată de obligaţia
comunicării din oficiu a hotărârii redactate în condiţiile art. 426 C. proc. civ., astfel cum este statuat în
art. 427 C. proc. civ.

Tocmai de aceea, pentru ca dreptul de motivare a căii de atac să fie unul cu conţinut efectiv,
legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile art. 470 alin. (5) teza a II-a, că atunci când motivarea apelului se
face distinct de declaraţia de apel, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeaşi durată,
care curge, însă, de la data comunicării hotărârii, astfel cum aceasta a fost reglementată în art. 427 C.
proc. civ. Prin urmare, în situaţia de echipolenţă reglementată prin art. 468 alin. (3) C. proc. civ.,
pentru motivarea căii de atac curge un termen distinct de 30 de zile – legal şi imperativ, pentru
motivarea apelului de la comunicarea propriu-zisă a hotărârii primei instanţe.

De aceea, raţionamentul instanţei de apel care a asimilat comunicarea hotărârii prin echipolenţă cu
comunicarea pentru motivarea căii de atac a fost realizat cu încălcarea normelor de procedură care, în
mod imperativ, reglementează regimul termenului de motivare.

Constatând şi că sentinţa primei instanţe a fost comunicată reclamantului la 14 octombrie 2014, iar
motivele de apel au fost înaintate la 10 noiembrie 2014, Înalta Curte reţine că apelul a fost motivat în
termenul legal imperativ prescris pentru efectuarea actului de procedură, astfel încât decăderea
apelantului din dreptul de a-i fi examinate criticile în apel este lipsită de suport legal şi a produs părţii
o vătămare a cărei înlăturare nu poate fi realizată decât prin anularea deciziei atacate cu recurs.

În aceste circumstanţe determinate de casarea deciziei, Înalta Curte constată cu nu se mai impune
examenul motivelor de recurs reiterate ca motive de nelegalitate ale deciziei din apel, care s-au
constituit în motive de apel rămase neexaminate ca efect al greşitei decăderi din dreptul de motivare a
apelului, dar şi a criticilor referitoare la dezlegările instanţei de apel care e realizat examinarea cauzei
în limitele celor invocate la prima instanţă.
Cu toate acestea, întrucât cererea principală a recurentului a fost admiterea recursului, casarea
deciziei recurate nr. 439A/30 septembrie 2015 şi a sentinţei civile nr. 401/ 3 aprilie 2014 a tribunalului
şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă de fond, potrivit art. 497 teza I C. proc. civ., ca
urmare a nelegalei citări a părţii la data la care au avut loc dezbaterile în faţa tribunalului, Înalta Curte
va da o dezlegare circumstanţial necesară celui de-al doilea motiv de recurs.

Întemeiat tot pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., al doilea motiv de recurs critică
modalitatea în care, interpretând dispoziţii de procedură, curtea de apel a statuat că reclamantul a
fost legal citat în şedinţa în care au avut loc dezbaterile la prima instanţă.

Se cuvine subliniat că instanţa de apel, în ciuda decăderii apelantului din dreptul de a-i fi examinate
motivele de apel, a examinat totuşi primul motiv de apel al acestuia, producând o fractură a
raţionamentului logico-juridic care ar fi impus, concordant decăderii, ca niciun motiv de apel să nu mai
fie analizat.

Explicaţia oferită de instanţa de apel ca justificare a acestui demers a fost aceea că necitarea
reclamantului la dezbaterile asupra fondului în faţa primei instanţe a fost invocată la primul termen
stabilit pentru judecarea apelului.

Instanţa de casare arată, însă, că această fundamentare a deciziei se întemeiază pe o greşită aplicare
a dispoziţiilor art. 160 alin. (2) C. proc. civ. Acestea se referă la posibilitatea invocării viciului de
procedură legat de neregularitatea citării părţii care a lipsit la termenul la care nu a fost legal citată cel
mai târziu la termenul de judecată următor producerii ei, însă, în accepţiunea codului, succesiunea
termenelor avute în vedere de lege vizează aceeaşi fază a judecăţii procesului.

Aşadar, nu pot fi considerate ca termene succesive, în aplicarea dispoziţiilor art. 160 alin. (2) C. proc.
civ., cele care se plasează în faţa primei instanţe cu cele din apel. Raţional, viciul nelegalei citări a
părţii în prima instanţă poate fi invocat în apel în primul act de procedură specific apelului, respectiv
declaraţia de apel sau prin motivele de apel, atunci când acestea nu sunt dezvoltare prin chiar
declaraţia de apel. A accepta teza curţii de apel deduce că ar fi posibil ca în condiţiile în care apelantul
nu deduce o asemenea critică în propriul apel, să o poate invoca totuşi cu depăşirea termenului de
motivare a apelului, adică să dea semnificaţie de ordine publică acestui motiv. Or acest lucru nu este
posibil, deoarece dispoziţiile legale la care s-a făcut referire ocrotesc interese de ordine privată şi
încălcarea lor nu poate fi invocată decât limitat.

Fiind astfel greşită măsura curţii de apel de a proceda la analiza primului motiv de apel, în condiţiile în
care partea a fost decăzută din dreptul de motivare a apelului, este implicit că efectul casării vizează şi
aceste considerente, iar casarea va avea ca obiect, în aceste circumstanţe, numai decizia pronunţată
în apel, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare acestei instanţe.

În concluzie, în baza considerentelor prezentate în această decizie, recursul reclamantului a fost


admis, decizia curţii de apel a fost casată în întregime, iar potrivit art. 497 C. proc. civ., cauza a fost
trimisă aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului şi analiza tuturor motivelor de apel şi a cererilor
formulate de apelant.