Pe măsură ce procesiunile se apropiau șerpuind în jos dinspre cimitir, pe partea dealului din spatele

hotelului, sunetele jalnice ale psalmodiilor lor ajunseră la urechile celor doi bărbați; se întoarseră să
privească bocitoarele, ce aveau să fie vizibile mai târziu doar prin luminile melancolice ale lumânărilor
lor, răsucindu-se în depărtare printre tulpinile strânse de porumb. Dr. Arturo Diaz Virgil împinse sticla
de Anis del Mono către M. Jacques Laruelle, care se aplecă înainte concentrat.
Dedesubt, în dreapta lor, sub cerul grandioasei seri arămii, a cărei reflecție sângera în bazinele pustii,
împrăștiate pretutindeni precum o plentitudine de miraje, zăceau liniștea și blajinătatea orașului. Părea
destul de pașnic de unde se aflau. Numai dacă ascultai cu atenție, cum făcea acum M. Laruelle, puteai
distinge un sunet distant, confuz – distinct, dar într-un fel inseparabil de murmurul minuțios, de
clinchetul bocitoarelor – ca de cântec, crescând și scăzând în intensitate, și un zdupăit constant –
pocnetele și strigătele unei fieste ce se desfășurase pe tot parcursul zilei.
M. Laruelle își turnă un pahar de anis. Bea anis deoarece îi amintea de absint. O îmbujorare profundă
se așternuse be chipul său, iar mâna îi tremura ușor deasupra sticlei, de pe a cărei etichetă un demon
roșiatic îndrepta o furcă spre el.
„-Intenționasem să îl conving să plece și să se dealcoolizeze,” spuse Dr. Virgil