Sunteți pe pagina 1din 2

Poemul simfonic

Poemul Simfonic este o muzică cu program sau cu baze narative ilustrative, care face parte din genul
orchestral și care s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului al IX– lea și prima parte a secolului al XX –
lea, în general fiind monopartit. Deși este înrudit cu opera și cu muzica vocal simfonică, prin estetica lui
este o formă distinctă prin excluderea textului. Reprezintă cea mai sofisticată dezvoltare a muzicii
programatice din Istoria Muzicii.

Poemul simfonic ca și madrigalul sau concerto grosso a avut o existență relative scurtă, de prin anii
1840 până la declinul rapid din anii 1920. El satisface trei dintr easpirațiile principale ale secolului al XIX-
lea, să facă legătura dintre muzica simfonică și ascultător, să integreze mai multe tipuri de formă în
același gen și să ridice muzica programatică la un nivel mai ridicat decât opera, genul considerat până
atunci cel mai înalt mod de exprimare muzicală.

Poemul simfonic a jucat un rol important în cadrul muzicii din acea perioadă(1840-1920), fiind
un motor pentru unele dintre cele mai importante lucrări romantice. Muzica programatică din secolul al
XIX – lea a făcut un pas important înainte cu lucrări precum Simfonia a VI – a de Beethoven și Simfonia
Fantastică de Berlioz, derivând maia poi poemele simfonice din aceste lucrări.

Începutul poemului simfonic se poate observa încă din uverturile lui Beethoven,care au o putere
expresivă caracteristică pentru lucrările cu o singură parte; Uvertura Egmont și Corilan, care au
explicite „legi” ale evenimentelor dramatice, arată oindependență de originile teatrale. (Uverturile
Waverley, Rob Ray, Regele Leav deBerlioz, Visul unei nopți de vară de Mendelsohnn, care este o lucrare
programatică cureferințele clare la caracterele și acțiunile din lucrare). În 1884 Hans von Bülow1
descrieaceste lucrări ca pe niște idealuri ale poemului simfonic.

Poem simfonic se numește defapt o compoziție muzicală de proporții mari pentru


orchestră, având de obicei un conținut programatic, cu caracter narativ, liric sau dramatic și având,
evident, o bază literară. Este genul cel mai împlinit al muzicii programatice. A apărut în secolul
al XIX-lea, datorită lui Franz Liszt, a cărui lucrare: Ce se aude de pe munte (1849), după Victor
Hugo, poate fi considerată drept piesa inaugurală. Printre puținii compozitori în acest gen se află și
Bülow – Nirwana (1866), o adevărată capodoperă.

Emblematic este poemul simfonic Prélude à l'après-midi d'un faune de ClaudeDebussy, creeat între anii
1882 – 1894, inspirat după poemul L’Après - midi d’unfaun de Stéphane Mallarmé.

În general, acest gen constă într-o singură parte și este lipsit de ajutorul cuvintelor.
El caută echivalentul sonor al ideii literare narative și descriptive, punând toate resursele orchestrei în
slujba comentariului, evocării, ilustrației, meditației saudescrierii.

O imagine ideală asupra poemului simfonic a avut Liszt, care s-a oprit asupraaspectului de formă
narativă și descriere literară, deși înțelesul pasajelor individuale estede obicei simplu, imaginația sa
deosebită este mai degrabă poetică decât vizuală,realizând poeme simfonice cu un caracter
deschis și subtil.

Acest gen a fost mai puțin folosit în Germania decât în alte țări, deși Liszt se află acolo iar Strauss
reprezenta începutul și culminația poemului simfonic german, motivul regăsindu-se în faptul că
muzica lui Wagner și Brahms domina în acea perioadă Germania – nici unul dintre ei nescriind
lucrări de acest tip.

Poemul simfonic a existat și în cadrul școlilor naționale fiind bine reprezentat,iar cel care a
încercat pentru prima oară să introducă mai multe poeme într-un singur ciclu, asemănător liedurilor este
Smetana. Bedřich Smetana a fost cel mai renumit compozitor ceh, fondator al școlii naționale cehe. În
cadrul lucrărilor sale monumentalese află primele trei poeme simfonice – Richard III, Wallenstein’s Camp
și Hakon Jarl.