Metoda (grec.

methodos = cale, mijloc, mod de expunere) reprezinta, în

stiintele sociale modelul de cercetare, sistemul de reguli si principii de
cunoastere si de transformare a realitatii obiective. În stiintele socio-umane,
termenul de metoda se foloseste în acceptiuni foarte variate, asociindu-i-se
când un sens prea larg (metoda statistica, metoda experimentala), când unul
prea îngust .(Chelcea, 2001, 48)

M.Grawitz (1972, 18) remarca faptul ca în stiintele umane, notiunea de

metoda este ambigua, utilizându-se fie la singular (metoda comparativa, etc.),
fie la plural (metode de culegere a datelor, etc.)

Gândirea metodica asigura coerenta logica interna si concordanta imaginilor

noastre mintale cu realitatea obiectiva.

Metoda este utilizata în functie de o metodologie si presupune

,,înlantuirea ordonata a mai multor tehnici" (Friedman, 1961, 44) care, la
rândul lor, vor fi operationalizate în moduri de utilizare sau procedee aplicate
instrumentelor concrete de investigare. Spre explicitare, drumul de la teoretic
la empiric sau traseul opertionalizarii este lamurit de S. Chelcea în urmatorul
exemplu: ,,daca ancheta reprezinta o metoda, chestionarul apare ca tehnica,
modul de aplicare... prin autoadministrare, ca un procedeu, iar lista propriu-
zisa de întrebari (chestionarul tiparit) ca instrument de investigare''.

La fel am putea detalia si în ceea ce priveste metoda observatiei în

cazul unei anchete de explorare: ca tehnica ar putea figura în acest caz
,,observatia participativa'', un procedeu pentru acest tip de observatie ar fi
modalitatea de înregistrare a datelor iar ca instrument de investigare - ghidul
de observatie.

Aparuta sub presiunea unor insuficiente ale functionarii socialului,

sociologia a evoluat prin proliferarea metodelor pâna la a-si contura
metodologii de investigare bazate pe o anumita conceptie epistemologica.

Numarul metodelor fiind foarte mare, se impune utilizarea unor criterii de

grupare prin care sa se surprinda apropierea sau convergenta lor.

Tehnica (grec. tekne = procedeu) este definita drept "ansamblu de

prescriptii metodologice (reguli, procedee) pentru o actiune eficienta, atât în
sfera productiei materiale, cât si în sfera productiei spirituale (tehnici de
cunoastere, de calcul, de creatie), precum si în cadrul altor actiuni umane
(tehnici de lupta, sportive, etc.)" (Dictionar de filosofie, 1978, 692).
Definitia data termenului de "tehnica" utilizat în stiintele sociale si
comportamentale este ambiguu pentru ca, nu întotdeauna se fac distinctiile
cuvenite între metode si tehnici sau tehnici si procedee.

În majoritatea cazurilor, pentru depasirea dificultatii de identificare a

metodelor si, respectiv, a tehnicilor de cercetare, lucrarile apar sub titlul
"Metode si tehnici" (Chelcea, 2001, 49).

Ignorând polemicile, Chelcea (2001, 49-50) defineste tehnicile de

cercetare subsumate metodelor ca referitoare la demersul operational al
abordarii fenomenelor de studiu. Aceleiasi metode îi sunt subordonate mai
multe tehnici. Fiecare tehnica poate fi aplicata în modalitati diferite.

Procedeul este definit drept "maniera de actiune", de utilizare a

instrumentelor de investigare.

Instrumentele de investigare, la rândul lor, sunt unelte materiale de

care se foloseste analistul pentru cunoasterea stiintifica a fenomenelor (fisa de
înregistrare, aparat, etc.)

"Metodele, tehnicile, procedeele si chiar instrumentele de investigare, se

subsumeaza perspectivei teoretico-metodologice, astfel încât autonomia lor nu
este decât relativa" (Chelcea, 2001, 50). Recurgerea la o modalitate sau alta
de cercetare tine, de adecvarea ei la specificul domeniului si la obiectivele
urmarite. Respectarea cerintei adecvarii priveste toate elementele, fie acestea
metode, tehnici si procedee de lucru, fie forme de instrumente de cercetare.

3.2. Procesul de cercetare. Etapele cercetarii sociologice.

Procesul de cercetare cuprinde , dupa A.Giddens, mai multe trepte

distincte care încep din momentul declansarii investigatiei si sfârsesc atunci
când descoperirile ei devin disponibile în forma scrisa. (Giddens, 2001, 577-
600)

Iata cum schematizeaza A.Giddens etapele procesului de cercetare:

1. Definirea problemei: alegerea temei de cercetare.

"Cea mai buna cercetare sociologica începe cu probleme care reprezinta,

totodata, si enigme (adica, n.n.) . un spatiu gol în "întelegerea noastra"
(Giddens, 2001, 579)
Din ce motiv se schimba schemele de credinta religioasa? Din ce cauza femeile
sunt slab reprezentate în posturile cu un statut înalt? etc. Problemele de
cercetare pot fi sugerate de lipsurile din literatura existenta, de dezbateri
teoretice sau de aspecte practice din lumea sociala.

2. Revizuirea dovezilor sau trecerea în revista a bibliografiei. Cercetatorul

trebuie sa se familiarizeze cu cercetarile existente referitoare la subiect.

3. Clarificarea problemei prin formularea ipotezei. Ce vrei sa probezi? Care

este relatia dintre variabile? Daca cercetarea se vrea eficienta, ipoteza trebuie
sa fie formulata în asa fel încât materialul faptic sa ofere dovezi care, fie o vor
sustine, fie o vor infirma.

4. Selectarea planului de cercetare prin alegerea uneia sau a mai multor

metode de cercetare (experiment, studiu, observatie, folosirea izvoarelor
existente). Alegerea depinde de obiectivele globale ale studiului, precum si de
aspectele comportamentului ce urmeaza a fi analizat.

5. Efectuarea cercetarii: strângerea datelor si înregistrarea informatiilor.

6. Interpretarea rezultatelor: prelucrarea implicatiilor datelor adunate.

7.Raportarea descoperirilor prin redactarea raportului de cercetare. Care este

semnificatia lor? În ce fel se relationeaza cu descoperirile anterioare? De regula
publicat sub forma de articol sau carte, raportul de cercetare ofera informatii
precise referitoare la natura cercetarii cautând, în acelasi timp sa justifice
concluziile rezultate. Multe dintre rapoarte indica si întrebarile la care nu s-au
dat înca raspunsuri, sugerând astfel posibile cercetari ulterioare.

Clasificarea strategiilor din perspectiva cuplului calitate - cantitate este cea

mai controversata.

Desi în cercetarea cantitativa se utilizeaza ca metoda observatia externa iar ca

tehnica interviul structurat, în timp ce în cercetarea calitativa se face apel la
observatia participativa, ca metoda, si la interviul nestructurat, ca tehnica,
I.Marginean (2000) considera ca nu trebuie admisa o "ruptura" între ele.
"Nevoia de cunoastere cât mai adecvata a realitatii sociale ar trebui sa conduca
la combinarea celor doua strategii. Este de asteptat ca unele cercetari sa fie
mai pronuntat calitative, iar altele mai pronuntat cantitative, dar nu este de
acceptat ca ele sa fie exclusiv cantitative sau exclusiv calitative, pentru ca vor
fi unilaterale." (Marginean, 2000, 61)
 În ultima instanta, subliniaza I.Marginean, interdependenta
determinarilor calitative si a celor cantitative este mai mult evidenta pentru
ca, daca studiile calitative contribuie la evidentierea naturii fenomenelor
(ramânând însa la un nivel descriptiv), studiile cantitative permit determinarea
parametrilor specifici manifestarilor fenomenelor (frecventa, probabilitate,
intensitate).

Disputa cantitativ - calitativ în strategiile de cercetare transcede granita

sociologiei : cea mai mare opozitie privind optiunea bilaterala cantitativ -
calitativ a cercetarii vine din partea analistilor politici, antropologilor si
etnografilor. Optiunea unilateralitatii în favoarea calitatii în cercetare este
determinata si de costul demersului stiintific (optiunea cantitativa presupune
un buget mare si un personal numeros).

În concluzie, în functie de natura informatiilor de care avem nevoie la un

moment dat, fie ca sunt cantitative sau calitative, trebuie sa optam pentru
modalitati adecvate de cercetare, atât pentru întelegerea datelor, cât si pentru
analiza lor.