SUBIECTE – VERIFICARE PE PARCURS

la disciplina

DIFUZIA ȘI DISPERSIA POLUANȚILOR

Programul de studiu: Inginerie Sanitară şi Protecţia Mediului – anul IV

1. Definiți AUTOEPURAREA aerului

Autoepurarea sau autopurificarea aerului reprezinta procesul prin care

aerul revine la compozitia avuta anterior aparitiei procesului de

poluare. Acest proces presupune o restabilire a proprietatilor naturale

ale aerului fiind posibil numai in cazul in care, cantitatea de poluanti

nu depaseste anumite limite respectiv capacitatea de autoepurare a

atmosferei.

2. Enumerați procesele prin care se realizează fenomenul de

autoepurare

- procese de depunere (sedimentare) a particulelor solide prezente

în atmosferă.

- de transformare chimică, procese care duc uneori la purificarea

atmosferei prin apariţia unor substanţe mai puţin toxice decât cele

iniţiale, dar pot duce şi la apariţia unor substanţe mult mai toxice

decât cele iniţiale.

- de dispersie a poluanţilor în atmosferă - fenomen complex; acest

proces este influenţat de majoritatea proceselor ce au loc în aer.

Migrarea masei de poluanţi în masa aerului are loc cu viteze diferite

 pe diferite direcţii. Starea de turbulenţă a aerului în zonele de migrare

a poluanţilor se manifestă prin variabilitatea direcţiei şi vitezei

vântului, variaţia temperaturii, a umidităţii şi a concentraţiei noxei.

Dacă direcţia vântului determină direcţia de deplasare a poluantului,

viteza vântului şi stabilitatea termică determină valorile

concentraţiilor poluanţilor la nivelul solului.

3. Enumerați Factorii care influenţează autopurificarea aerului

- caracteristicile sursei de emisie şi a poluanţilor emişi:

- natura emisiilor de noxe (noxe gazoase, noxe solide, noxe sub

formă de vapori);

- cantitatea de noxe emise;

- temperatura substanţelor emise: cu cât temperatura gazelor la

coş este mai mare cu atât ele sunt ridicate la înălţimi mai mari;

- viteza gazelor de emisie: cu cât viteza este mai mare cu atât

gazele vor fi transportate la înălţimi mai mari;

- caracteristicile sursei de emisie: cu cât înălţimea coşului şi

diametrul acestuia sunt mai mari, cu atât dispersia şi suprafaţa de

emisie sunt mai mari şi, prin urmare, poluarea este mai pronunţată.

- factorii meteorologici care influenţează autoepurarea aerului sunt:

- curenţii de aer; vântul este cel mai important factor în dispersia

gazelor nocive în atmosferă. Cu cât viteza vântului este mai mare, cu

atât difuzia noxelor în aer este mai mare. Calmul atmosferic

reprezintă cea mai favorabilă condiţie meteorologică pentru poluarea

aerului, deoarece noxele se acumulează în jurul sursei şi concentraţia

acestora creşte continuu;

- temperatura aerului. În mod normal temperatura aerului scade

odată cu înălţimea (câte 1ºC / 100 m – gradient termic vertical) lucru

ce favorizează dispersia naturală a poluanţilor emişi la înălţimi mari.

Pot apărea şi cazuri de inversiune termică (când temperatura creşte

odată cu înălţimea), fenomen ce apare uneori noaptea sau în sezonul

rece, când difuzia poluanţilor la înălţime este împiedicată şi aceştia se

acumulează în apropierea solului.

- umiditatea aerului influenţează dispersia poluanţilor astfel:

umiditatea crescută duce la formarea de ceaţă care împiedică difuzia

poluanţilor în atmosferă, deci produce concentrarea acestora. Prezenţa

precipitaţiilor favorizează dizolvarea şi spălarea din atmosferă a

substanţelor poluante şi antrenarea acestora în sol.

- factorii geografici:

- relieful: în zonele de câmpie unde sunt tot timpul curenţi de aer

are loc o dispersie permanentă a poluanţilor. În zone amplasate în văi

şi depresiuni, unde sunt curenţi reduşi, sunt posibile acumulări de

noxe;

- oglinzile de apă fixează suspensiile şi unele gaze pe suprafaţa

 apei, dar în acest caz se poluează apa,

- prezenţa vegetaţiei şi în special prezenţa arborilor, reduce

concentraţia noxelor din zonă prin: fixarea pulberilor pe frunze şi apoi

spălarea lor de către precipitaţii, şi prin utilizarea unor noxe în

procesul de fotosinteză.

- factorii urbanistici.

- Prezenţa unor străzi înguste, a unor clădiri înalte, lipsa spaţiilor

verzi în zonele urbane împiedică autopurificarea aerului.

4. Planeta PĂMÂNT. Factorii răspunzători de radiația incidentă pe

pământ

5. Evoluția atmosferei

6. Compoziția atmosferei terestre

7. Fenomenul de radiație. Definiție

emisie de unde sonore, electromagnetice etc. sau de particule care se

propagă sub formă de raze în toate direcțiile; ansamblul particulelor

emise de un corp

8. Factorii care determină dispersia luminii în atmosferă

9. Enumerați straturile atmosferei

Troposfera între 0 km deasupra munților înalți și 7 km în zona

 polară și 17 km la tropice (inclusiv tropopauza). Ea are o grosime

medie de ≈11 km (1/600 din raza de 6.371 km a Pământului). Dacă se

închipuie un Pământ cu diametrul de 1 m, atunci troposfera ar avea o

grosime de numai 0,863 mm. Troposfera constituie aproximativ 90 %

din masa totală a atmosferei. Aici, în stratul inferior al atmosferei, au

loc fenomenele meteorologice.

Stratosfera între 7 - 17 până la 50 km (inclusiv stratopauza)

Mezosfera între 50 și 80 km (inclusiv mezopauza)

Termosfera numită și „ionosferă” între 80 și 640 km; denumirea de

„termo-” este legată de creșterea relativ bruscă a temperaturii cu

altitudinea, iar cea de „iono-” de fenomenul de ionizare a atomilor de

oxigen și azot existenți, care astfel devin buni conducători de

electricitate și au influență asupra transmisiilor radio.

Exosfera între 500 și 1.000 km până la cca 100.000 km, cu o trecere

treptată la spațiul interplanetar.

10.Definiți troposfera

Troposfera între 0 km deasupra munților înalți și 7 km în zona polară

și 17 km la tropice (inclusiv tropopauza). Ea are o grosime medie de

 ≈11 km (1/600 din raza de 6.371 km a Pământului). Dacă se

închipuie un Pământ cu diametrul de 1 m, atunci troposfera ar avea o

grosime de numai 0,863 mm. Troposfera constituie aproximativ 90 %

din masa totală a atmosferei. Aici, în stratul inferior al atmosferei, au

loc fenomenele meteorologice.

11.Care sunt elementele componente ale atmosferei mijlocii

Azot, oxigen, argon. bioxid de carbon, neon, helium, kripton, vapori

de apa, substante gazoase.

12.Variația presiunii

13.Distribuția verticală de temperatură

14.Stratul de amestec

15.Energia și problemele de simulare a dispersării poluanților

16.Care sunt cele două tipuri de modele de dispersare

prognoza, diagnoza

17.Noțiuni de teoria stratului limită

18.Definiți următoarele noțiuni:

• Stratul limită planetar;

• Stratul limită convectiv (Convective Baundery Layer, notat cu

CBL). Structura acestuia;

 • Stratul de suprafață;

• Stratul de amestec;

• Stratul interfață de antrenare.

1. Modele statistice de difuzie utilizate în modelare. Enumerați cele mai

folosite metode teoretice

Titular disciplină,

Șef lucrări dr.ing. George – Lucian IONESCU