Cuprins

CAPITOLUL 1............................................................................................................................2
REŢELE DE CALCULATOARE. INTERNETUL..................................................................2
1.1 Structura reţelelor de calculatoare....................................................................................2
1.2 Tipuri, arhitecturi şi topologii de reţele de calculatoare...................................................6
1.2.1 Tipuri de reţele...........................................................................................................6
1.2.2 Arhitecturi de reţele de calculatoare..........................................................................9
1.2.3 Topologia reţelelor de calculatoare..........................................................................10
1.3. Internetul şi serviciile sale..............................................................................................11
1.3.1 Caracteristici generale.............................................................................................11
1.3.2 Servicii Internet........................................................................................................16
1.4. Intranetul şi Extranetul unei organizaţii. Caracteristici generale...................................26
1.4.1 Intranetul- reţeaua organizaţiei...............................................................................27
1.4.2 Extranetul organizaţiei............................................................................................29
CAPITOLUL 2..........................................................................................................................29
JAVA..........................................................................................................................................29
2.1. Limbajul de programare Java.........................................................................................30
2.2. Java : un limbaj compilat şi interpretat..........................................................................30
2.3. Istoria limbajului Java....................................................................................................31
2.4. Mediul Java....................................................................................................................31
2.5. Crearea unei aplicaţii simple..........................................................................................32
2.6. Crearea unui applet........................................................................................................32
2.7. Programarea Orientată pe Obiecte şi Java.....................................................................33
2.7.1. Obiecte şi clase.......................................................................................................33
2.7.2. Atribute şi comportamente......................................................................................34
2.7.3. Principiile OOP.......................................................................................................35
2.8. Ce este un applet?..........................................................................................................36
CAPITOLUL 3..........................................................................................................................37
MOODLE.................................................................................................................................37
3.1. Roluri în Moodle........................................................................................................37
3. 2. Managementul conţinuturilor în Moodle..................................................................38
3.3. Activităţi şi resurse.....................................................................................................38
CAPITOLUL 4..........................................................................................................................42
APLICAȚII WEB: SITE-UL www.clasa4.ro.....................................................................42
Bibliografie...............................................................................................................................46

2
 CAPITOLUL 1.
REŢELE DE CALCULATOARE. INTERNETUL

Apariţia şi proliferarea microcalculatoarelor, pe de o parte, precum şi apariţia unor

tehnici noi, performante, de transmitere a informaţiilor, pe de alta parte au condus la
interconectarea calculatoarelor prin intermediul unor mijloace de comunicaţie şi dezvoltarea
reţelelor de calculatoare.

1.1 Structura reţelelor de calculatoare

Până la începutul anilor ’80 din secolul trecut sistemele de calcul erau organizate în
jurul unui calculator central capabil să rezolve problemele transmise de numeroşi utilizatori
răspândiţi pe arii din ce în ce mai largi. Tendinţa de trecere de la acest sistem centralizat, la
soluţia instalării de calculatoare la fiecare utilizator şi asigurarea unor legături de comunicaţie
eficientă între ele, reţelele de calculatoare a devenit parte integrantă a societăţii moderne. Prin
cooperarea între calculatoare se poate realiza transferul unui fişier de la un calculator la altul,
se poate accesa o bază de date de la distanţă, se pot transmite mesaje, se pot utiliza resursele
hard şi soft ale unui calculator1.
O reţea de calculatoare este alcătuită dintr-un ansamblu de echipamente informatice
şi de mijloace de transmisiuni, capabil să realizeze atât transportul informaţiilor cât şi
prelucrarea acestora în scopul utilizării în comun a acestor prin integrarea informatică a
unui număr mare de utilizatori.
Utilizarea calculatoarelor în reţea este susţinută de o serie de avantaje:
- accesul la toate resursele (echipamente, programe şi date) a oricărui utilizator indiferent de
localizarea sa fizică;
- creşterea gradului de fiabilitate a sistemului de calcul, prin preluarea sarcinilor
componentelor care “cad” de către alte componente disponibile în reţea;
- posibilitatea extinderii reţelei prin adăugarea de noi componente hard şi soft care să
asigure creşterea performanţelor etc.
- implementarea diverselor aplicaţii cu aceleaşi investiţii de către mai mulţi utilizatori;
- crearea unor puternice medii de comunicaţie interumane.
O reţea de calculatoare este constituită din:
1
Bănică, I., Reţele de comunicaţii între calculatoare, Ed. Teora, Bucureşti, 1998, p.9
3
 dispozitive între care se produce schimbul de informaţii;
 elemente de conectare.
Din prima categorie fac parte calculatoarele, clasificate în două mari categorii:
- servere;
- staţii de lucru.
Serverele sunt calculatoarele, de regulă, cele mai puternice, care gestionează traficul şi
resursele reţelei. Pe un astfel de calculator sunt încărcate şi rulează: sistemul de operare de
reţea (NOS – Netware Operating System), programele de aplicaţii şi fişierele şi bazele de
date, pentru toate staţiile de lucru din reţea. Un server supervizează comunicaţiile din cadrul
reţelei şi gestionează resursele partajabile (imprimante, unităţi de disc etc.). Nevoia de a
accesa servicii care nu se află în reţeaua locală (e-mail, servicii fax, baze de date publice etc.)
au condus la extinderea utilizării serverelor.
Staţiile de lucru (work stations) sunt microcalculatoare conectate la o reţea prin
intermediul unei plăci de reţea şi care sunt folosite pentru a executa aplicaţiile cerute de
utilizator. În general, staţiile de lucru sunt de două tipuri:
 staţii de lucru ştiinţifice /inteligente care dispun de memorie internă şi hard disc de mare
capacitate şi monitoare de înaltă rezoluţie. Ele suportă diverse sisteme de operare şi pot fi
utilizate atât ca staţii propriu-zise de lucru cât şi ca ordinatoare independente. Aceste
sisteme sunt adecvate aplicaţiilor cu grad ridicat de complexitate (CAD /CAM /CAE,
inteligenţă artificială, multimedia etc.);
 staţii fără disc care nu posedă hard discuri şi cărora sistemul de operare împreună cu
softul de aplicaţii le este transmis prin reţea. Ele sunt mai ieftine decât staţiile inteligente,
dar lipsa discului le face dependente de server.
Elementele de conectare asigură legătura între componentele unei reţele de
calculatoare. În această categorie intră adaptoarele de reţea şi elementele de legătură.
Adaptoarele de reţea sunt circuite speciale care permit ataşarea unui calculator la o
reţea de calculatoare. Ele pot fi încorporate în placa principală a calculatorului sau pot fi
adăugate separat, sub forma plăcilor de extensie.
Elementele de legătură asigură conectarea propriu-zisă a elementelor unei reţele. În
reţelele de calculatoare pentru interconectarea dispozitivelor se folosesc: cabluri coaxiale,
cabluri torsadate, fibre optice şi unde radio.
La ora actuală în locul unui cablu fizic pot fi utilizate legături radio. Acestea pot fi
folosite pentru interconectarea segmentelor de cablu ale reţelelor locale sau pentru conectarea
sistemelor individuale la LAN. Este permisă astfel deplasarea sistemelor de calcul şi a altor
4
echipamente ale reţelei dintr-un loc în altul fără a fi nevoie de modificarea unui cablaj fizic. În
schimb, transmisiunile radio sunt afectate de interferenţe, ceea ce provoacă creşterea
numărului de erori.
Pentru situaţiile în care se exploatează mai multe reţele locale plasate în zone diferite
sunt necesare atât echipamente ce facilitează realizarea conexiunii fizice, cât şi un soft de
interconectare. Componentele fizice utilizate în astfel de cazuri sunt: repetoarele, ruterele,
punţile şi porţile.
Repetoarele. Aceste echipamente permit amplificarea semnalelor prin retransmiterea
acestora pe mai multe segmente de cablu care alcătuiesc o structură de tip arbore. În felul
acesta se măreşte distanţa fizică pe care poate acţiona o reţea locală. Totodată repetorul poate
fi utilizat pentru a face legătura între medii de transmisiune diferite (cablu coaxial - fibră
optică, cablu coaxial - cablu torsadat). În cadrul modelului OSI acest tip de echipamente
funcţionează la nivel fizic, regenerând semnalul recepţionat de pe un sistem de cablu şi îl
retransmite pe alte segmente. Repetoarele nu interpretează cadrele pe care le recepţionează, ci
doar le repetă bit cu bit pe celelalte segmente. La reţelele inel repetoarele nu sunt folosite, în
aceste reţele fiecare sistem acţionând ca un repetor.
Frecvent sunt utilizate şi repetoare multipunct, numite hub-uri (Host Unit Broadcast).
Acestea permit administratorului de reţea gestionarea segmentelor de reţea şi reconfigurarea
facilă a întregii reţele. Practic aceste dispozitive au rolul de a uni liniile de comunicaţie într-o
locaţie centrală oferind o conexiune comună tuturor dispozitivelor din reţea.
Punţile (poduri, bridge-uri). Aceste componente sunt echipamente inteligent care
interconectează reţele locale de acelaşi tip sau diferite. O punte ce primeşte cadre de date le
retransmite reţelelor interconectate pe baza unor algoritmi de expediere (forwarding) selectaţi
de producător (dirijare explicită, filtrare de adrese etc.).
Spre deosebire de repetor, o punte este capabilă să decodeze cadrul pe care-l primeşte
pentru a face prelucrările necesare transmiterii pe reţeaua vecină. Pentru transmiterea unui
cadru, puntea trebuie să aştepte disponibilitatea reţelei. Aceasta înseamnă că mesajele
recepţionate sunt temporar memorate de către punte şi apoi emise către sistemul destinatar.
Deoarece reface electric semnalele, la apariţia unor coliziuni sau zgomote, puntea nu le
propagă mai departe în reţea. În plus, puntea permite administratorului de reţea divizarea
acesteia în segmente logice mai mici, pentru a fi administrată mai uşor.
Ruterele (repartizor). Aceste echipamente sunt folosite pentru interconectarea mai
multor reţele locale. Sunt dispozitive electronice care examinează fiecare pachet de date pe
care le primeşte şi apoi determină cea mai bună cale de transmitere către destinaţia sa.

5
Ruterele sunt similare punţilor, dar furnizează funcţionalităţi suplimentare, precum filtrarea
mesajelor şi transmiterea lor în diferite locuri în funcţie de diverse criterii. Un sistem de
rutere, întrucât operează la nivelul reţea (OSI), poate asigura mai multe trasee active între cele
două reţele, făcând posibilă transmiterea mesajelor de la sursă la destinaţie, pe căi diferite.
Porţile (gateway). Aceste echipamente sunt combinaţii de hard şi soft care realizează o
legătură între două tipuri diferite de reţele. Poarta are rolul de a transfera informaţiile şi de a le
converti într-un format compatibil cu protocoalele utilizate de reţeaua destinaţie. De exemplu,
prin porţi se pot stabili legături între diferite sisteme e-mail, astfel încât utilizatorii să poată
realiza schimburi de mesaje fără probleme de incompatibilitate a echipamentelor folosite.

Reţele fără fir - WLAN

La ora actuală se vorbeşte tot mai mult de reţelele locale fără fir (WLAN Wireless
LAN), care tind să elimine cablurile de legătură, transmiterea de date făcându-se prin eter.
Construcţia unei reţele WLAN se bazează pe crearea de “celule”. O celulă este determinată de
zona în care comunicarea prin unde radio este posibilă.
Topologia de bază a unei reţele WLAN constă din două sau mai multe noduri wireless,
sau staţii care se recunosc între ele şi stabilesc o comunicaţie. În cea mai simplă formă staţiile
comunică direct peer-to-peer în regiunea de acoperire a celulei. Acest tip de reţea este creat
temporar şi se numeşte IBSS (Independent Basic Service Set).
Celulele pot fi conectate la un LAN în două moduri:
- prin folosirea unui dispozitiv special numit Access Point (AP);
- prin folosirea unui bridge radio pentru conectarea unui LAN îndepărtat.
Când se foloseşte AP – ul toate comunicaţiile trec prin acesta. Deoarece AP – urile nu
sunt mobile ele formează o parte a infrastructurii cablate a reţelei, iar reţeaua se numeşte BSS
(Basic Service Set). Mai multe reţele BSS care se întrepătrund, şi care sunt conectate între ele
printr-un sistem de distribuţie (SD), formează aşa numita reţea ESS (Extended Service Set).
Cele mai cunoscute reţele de acest tip sunt: Apple AirPoint, Cisco Aironet Wireless
340 Series, Compaq WL100, WL 400, Lucent Orinoco Wireless Network, RadioLAN
Wireless Mobilink etc.

1.2 Tipuri, arhitecturi şi topologii de reţele de calculatoare

6
1.2.1 Tipuri de reţele

Există mai multe tipuri de reţele, ele diferenţiidu-se prin distanţele pe care le acoperă,
debitul utilizat în transmiterea informaţiei, tehnica de comutare folosită etc.
Criteriul ariei geografice pe care o acoperă şi soluţiile tehnice de implementare
folosite, împart reţelele de calculatoare în trei categorii: reţele locale (LAN), reţele
metropolitane (MAN) şi reţele mari (WAN).
Reţelele locale (LAN - Local Area Network) constituie un mijloc eficient de
comunicaţie între calculatoare personale (şi alte echipamente precum imprimantele, serverele
de fişiere etc.), fără a apela la un calculator puternic (mainframe) în calitate de concentrator
/comutator. Componentele unei astfel de reţele sunt situate la distanţe relativ mici (de la câţiva
metrii până la 5 km), amplasate într-o clădire sau un grup de clădiri învecinate.
Reţelele metropolitane (MAN –Metropolitan Area Network) sunt reţele care acoperă
ca întindere aria unui mare oraş (metropolă) fiind folosite, de asemenea, pentru conectarea
LAN–urilor. Distanţele acoperite pot ajunge până la 75 km. În funcţie de arhitectura reţelei,
viteza de transmisie poate fi mai mare pe distanţe mai mici.
Reţelele mari (WAN – Wide Area Network) sunt reţele care acoperă distanţe foarte
mari şi asigură utilizarea în comun a resurselor de calcul ale unor sisteme foarte complexe de
către utilizatori plasaţi într-o astfel de arie.

Reţelele locale de calculatoare

Pentru a fi operaţională o reţea conţine o combinaţie de componente hard şi soft:
 sisteme de calcul ce se interconectează;
 plăci de interfaţă reţea (NIC - Network Interface Card) prezente în fiecare sistem de calcul
interconectat la reţea, cu funcţii hard necesare pentru comunicaţii;
 sistemul de cablare care asigură interconectarea plăcilor NIC (adaptorilor), incluzând
unităţi de cuplare a acestora la cablu; la unele sisteme cablarea este asigurată prin
comunicaţii radio, prin microunde sau în infraroşu;
 unităţi de accesare, concentratoare, hub-uri (HUB – Host Unit Broadcast) care permit
conectarea la sistemul de cablare printr-un punct central a mai multor sisteme de calcul;
 soft de reţea.
Aşadar, arhitectura de reţea este un concept de organizare hard şi soft care apelează,
aşa cum vom vedea în continuare, la structuri ierarhizate stratificate.

7
 Plăcile NIC îndeplinesc funcţii de nivel inferior ce permit comunicaţia fizică, iar softul
de reţea asigura funcţii de nivel înalt, folosite de utilizatori pentru a realiza aplicaţiile dorite.
Funcţii şi protocoale de comunicaţie în reţea
O reţea locală îndeplineşte următoarele cinci funcţii de bază2:
- partajarea componentelor fizice - rentabilizarea reţelei printr-o mai bună utilizare a tuturor
componentelor hard; de exemplu, este cert că nu toate fişierele de tip text pot fi tipărite,
simultan, la aceeaşi imprimantă, caz în care sistemul trebuie să asigure gestiunea firelor de
aşteptare;
- partajarea datelor şi a fişierelor – posibilitatea mai multor utilizatori de a lucra simultan
cu datele comune;
- partajarea componentelor logice – realizarea unei veritabile munci în timp real. Este
posibilă copierea unui software pe diferite staţii de lucru ale reţelei, programele permiţând
mai multor utilizatori să lucreze simultan la aceeaşi aplicaţie;
- mesajerie şi alte funcţii birotice - curierul electronic este trimis în “cutia de scrisori” a
utilizatorului, pe care îl poate consulta atunci când este liber;
- conexiunea către alte reţele – comunicarea cu alte reţele este foarte utilă pentru a „profita”
de resursele externe şi pentru a facilita transferurile de date.
Având în vedere cele de mai sus, rezultă că o reţea de calculatoare este alcătuită dintr-
un ansamblu de mijloace de transmisiune şi de sisteme de calcul pentru a realiza atât funcţii
de transport a informaţiei cât şi funcţii de prelucrare a acesteia. Întrucât fiecare sistem de
calcul are modul său specific de stocare a datelor şi de interfaţare cu exteriorul, o reţea care
interconectează diferite sisteme de calcul poate funcţiona numai dacă există o convenţie
(protocol) privind transmiterea şi interpretarea informaţiilor.
Un protocol de comunicaţie se constituie din regulile pe care sistemele de calcul
trebuie să le respecte atunci când comunică între ele. Este dificil de elaborat şi implementat un
singur protocol care să includă toate funcţiile necesare într-o reţea de comunicaţii între
calculatoare. Soluţionarea acestor probleme poate fi uşurată prin ordonarea lor pe baza
principiilor de ierarhizare şi descentralizare.
Pentru compatibilitate maximă, minimizând în acelaşi timp constrângerile impuse
fiecărui sistem, ISO (International Standard Organization) a stabilit un model de referinţă al
interconectării sistemelor deschise OSI (Open Systems Interconnection).
În modelul OSI funcţiile de comunicaţie sunt partiţionate într-o structură verticală pe
niveluri, fiecare nivel realizând un subset de funcţii de comunicaţii cu alte sisteme. Fiecare
2
Bernard-Fanouillet, E., Boufares F., Informatique pour la comptabilité et la gestion, Ed. Eska, Paris., 1995,
pp.159-160
8
nivel se bazează pe nivelul imediat inferior pentru a realiza o serie de funcţii primitive şi
pentru a “ascunde” detaliile acestor funcţii. Acelaşi nivel asigură o serie de servicii nivelului
imediat superior. În figura 4.1 sunt prezentate cele şapte niveluri ale modelului OSI: fizic,
legătură de date, reţea, transport, sesiune, prezentare şi aplicaţie.
La stabilirea celor şapte niveluri ale modelului de referinţă s-au avut în vedere3:
- să se creeze o frontieră între două niveluri;
- pentru fiecare nivel să se creeze frontiere numai cu nivelurile imediat inferior şi /sau
superior;
- să se creeze niveluri separate pentru funcţii care diferă prin specificul prelucrării sau a
tehnologiei utilizate;
- să se grupeze funcţiuni similare în acelaşi nivel;
- să se creeze un nivel acolo unde este nevoie să se distingă o modalitate de administrare a
datelor;
- să fie posibilă efectuarea de modificări ale funcţiilor sau protocolului fără a afecta alte
niveluri.

Figura 1 Modelul ISO - OSI

1.2.2 Arhitecturi de reţele de calculatoare

3
Banică, I., Op. cit., pp. 22-23
9
 La ora actuală, pentru dezvoltarea aplicaţiilor distribuite, care sunt utilizate în mediile
Lan, se exploatează două tipuri de arhitecturi: client – server şi modelul egal-la-egal (peer-to-
peer).
Arhitectura client-server este un sistem în care aplicaţiile soft sunt distribuite între
entităţile din LAN. Orice sistem de calcul din reţea poate fi, fie client – front-end, fie server –
back-end. Clientul este un calculator personal complet şi independent (nu un simplu terminal)
care oferă utilizatorului toată puterea şi caracteristicile de care dispune pentru a rula
aplicaţiile. Componenta server poate fi un calculator personal, un minicalculator sau un
mainframe care oferă într-un mediu partajat funcţii de gestionare a datelor, partajarea
informaţiilor între clienţi, caracteristici avansate de securitate şi de administrare a reţelei.
Clienţii cer informaţia de la unul din serverele LAN-ului ce stochează aplicaţiile
software, datele şi sistemul de operare de reţea. Sistemul de operare de reţea permite clienţilor
să partajeze atât datele cât şi aplicaţiile ce sunt stocate pe server şi perifericele din LAN.
În cadrul sistemelor distribuite există trei funcţii de bază: administrarea datelor,
procesarea şi remiterea rezultatelor către utilizator.
În reţelele mari, deoarece funcţiile sunt deosebit de diverse şi complexe, serverele
devin specializate, adică nu realizează alte sarcini în afara celor specifice lor: servere de
fişiere şi de tipărire, servere de aplicaţii, servere de poştă electronică, servere de fax, servere
de comunicaţii şi servere directoare.
Principalele avantaje ale reţelelor client-server sunt:
- partajarea resurselor fizice şi logice (echipamente periferice, fişiere şi bănci de date,
aplicaţii etc.), ceea ce asigură controlul şi reducerea costurilor de exploatare a reţelei şi
integritatea informaţiilor;
- administrarea facilă a reţelei, datorită concentrării resurselor, de obicei, într-un singur
server central;
- adaptabilitatea la cerinţele utilizatorilor.
Modelul egal-la-egal (peer-to-peer) introduce principiile de exploatare distribuită
pentru a suporta comunicaţiile directe între utilizatori, fără a fi necesară utilizarea unui
mainframe pentru operaţii de dirijare, aşa cum este cazul reţelelor ierarhice tradiţionale4.
Într-o astfel de arhitectură nu există servere dedicate şi nici o organizare ierarhică,
toate calculatoarele având capabilităţi şi responsabilităţi echivalente. Reţelele peer-to-peer
sunt, în general, mai simple şi mai ieftine, dar, de obicei, nu oferă aceleaşi performanţe ca şi
reţelele cu arhitecturi client-server, mai ales când încărcarea este foarte mare.

4
Bulăceanu, C., Reţele de calculatoare – Arhitecturi prezente şi viitoare, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 57
10
1.2.3 Topologia reţelelor de calculatoare

Topologia reprezintă configuraţia realizată prin conectarea mai multor dispozitive într-
o reţea, sau a mai multor reţele locale. Sunt trei tipuri de topologii: magistrală, inel şi stea.
Topologia magistrală (bus) este inspirată din modul de circulaţie a datelor interne într-
un calculator. O reţea magistrală este construită pe o singură linie de transmisie la care sunt
conectate posturile de lucru. Această arhitectură permite circulaţia informaţiei în două sensuri,
fiecare post de lucru (nod) intervenind în reţea, fie prin interogări către alte posturi, fie ca
resurse partajabile între staţiile de lucru (server de disc, de fişiere, imprimante etc.). Acest tip
de reţea nu autorizează decât transmisiile în serie. Fiecare nod urmăreşte activitatea liniei
detectând mesajele şi neacceptându-le decât pe cele care îi sunt destinate. Defectarea unui nod
nu determină întreruperea activităţii în reţea. Pentru a evita coliziunile care apar atunci când
două sau mai multe noduri încearcă să utilizeze linia în acelaşi timp, acest tip de reţele
controlează traficul cu sisteme de detectare a coliziunilor sau de pasare a jetonului.
Topologia inel (ring) este folosită pentru reţelele descentralizate în care mai multe
noduri (servere, staţii de lucru şi alte periferice partajate) sunt amplasate de-a lungul unei
bucle închise de cablu. Când un nod primeşte un mesaj examinează adresa de destinaţie şi
acceptă mesajul dacă îi este adresat. În caz contrar regenerează semnalul şi transmite mesajul
nodului următor din reţea. Deoarece defectarea unui singur nod poate întrerupe întreaga reţea,
au fost concepute scheme care să asigure continuarea funcţionării reţelei. Ocolirea nodurilor
defecte poarte fi realizată prin folosirea distribuitoarelor MAU (Multistation Access Unit),
fiecare calculator fiind legat la MAU şi nu la nodurile vecine.
Topologia stea (star) este utilizată în arhitecturile în care toate nodurile sunt conectate
la un calculator central, cu rol de server, care gestionează întregul trafic din reţea. Pentru a
accesa orice nod este obligatorie trecerea prin server.
Avantajele unei astfel de topologii sunt: degrevarea nodurilor de problema gestionării
reţelei, simplitatea ataşării unui nou nod la reţea etc.
Dezavantajele se referă la: fiabilitatea redusă (defectarea serverului determină
întreruperea legăturilor în reţea), numărul nodurilor ce pot fi conectate este limitat de numărul
de porturi suportat de server.
Plecând de la aceste trei topologii de bază, LAN-urile pot avea şi alte structuri
complexe precum: inel stea, magistrală stea, arbore (tree), plasă (mesh).

11
1.3. Internetul şi serviciile sale

Mediul Internet este cel mai mare sistem informatic din lume, perfect legal şi în multe
cazuri gratuit. Resursele pe care le oferă sunt imense şi ele se schimbă aproape zilnic, în pas
cu noile tehnologii informaţionale şi de comunicaţie. Din punct de vedere arhitectural, mediul
Internet este o reţea gigantică de reţele de calculatoare răspândite la nivel mondial şi care
înglobează produse hard şi soft ce gestionează o mare colecţie informaţii şi servicii de toate
tipurile, disponibile de la orice calculator conectat în reţea, în orice loc şi în orice moment.

1.3.1 Caracteristici generale

Fizic, Internetul arată ca o imensă “pânză de păianjen” sub formă de “ochiuri” şi

“noduri” de reţele de calculatoare interconectate, întinsă pe întregul glob. Funcţionarea reţelei
se realizează prin intermediul unor noduri (server-calculator) ce oferă, cu ajutorul unor
protocoale, exploatarea eficientă a resurselor mediului Internet. Aceste noduri se numesc
furnizori de servicii. Sunt cunoscute trei tipuri de noduri: de nivel înalt, continentale şi locale.
La nodurile de nivel înalt (mondial /clasa A) sunt conectate nodurile continentale de la
nivelul ţărilor. La nodurile continentale (clasa B) sunt conectate nodurile locale ale unor
reţele. Nodurile locale (clasa C) trebuie să fie recunoscute de un nod continental. De exemplu,
în Europa există nodul de nivel înalt EARN (European Academic and Research Network), la
care, din România, se pot conecta nodurile locale UPB (Universitatea Politehnică Bucureşti),
ICI (Institutul de Central de Informatică) etc., iar la acestea se pot conecta nodurile locale din
marile oraşe sau de la organisme precum Parlament, Guvern etc.
Funcţional, în Internet sunt operaţionale trei tipuri de calculatoare (servere):
- calculator router (de dirijare) care furnizează servicii de dirijare a informaţiilor între două
noduri care se adresează prin emitere-recepţie;
- calculator gateway (de legătură) care asigură legătura între nivelurile reţelei Internet
realizând practic conectarea între două reţele distincte;
- calculator host (gazdă) care este conectat la Internet pe unul din cele patru niveluri
(utilizator, local, ţară şi mondial) de la care se pot cere servicii Internet. În Internet orice
calculator care poate funcţiona ca punct iniţial şi final al transferului de date poartă numele de
host (gazdă). O gazdă are o adresă unică, numită adresă IP (Internet Protocol) şi un nume de
domeniu unic.

12
 Deşi reţeaua Internet este descentralizată şi parţial „anarhică”, din 1992 administrarea
acestui mediu este realizată de organizaţia internaţională cu caracter voluntar ISOC (Internet
SOCiety). Scopul acestei organizaţii este a promova schimbul global de informaţii. ISOC are
următoarele organisme administrative:
 IAB (Internet Architecture Board) care urmăreşte dezvoltarea protocoalelor din reţea;
 IETF (Inernet Engineering Task Force) care se ocupă de dezvoltarea specificaţiilor pentru
standarde;
 IRTF (Internet Research Task Force) care se ocupă de tehnologia interconectării şi ştiinţa
informaţiei.

Evoluţia şi dezvoltarea mediului Internet

Internetul îşi are originea în reţeaua americană ARPA (Advanced Research Project
Agency), creată în 1969 de către Ministerul Apărării al SUA şi care a constituit suportul de
probă pentru protocoalele TC/IP. Iniţial această reţea era accesibilă numai institutelor de
cercetare guvernamentale şi universităţilor care lucrau la contracte încheiate cu Ministerul
Apărării. La începutul anilor '80 din sec. XX reţeaua a fost împărţită în MILnet (reţea militară
cu măsuri de securitate foarte stricte) şi ARPAnet (reţea destinată activităţii de cercetare şi
dezvoltare). Devine astfel posibilă conectarea la reţea a marilor universităţi americane,
muzeelor, bibliotecilor, instituţiilor guvernamentale etc. Aceasta a condus la creşterea
traficului în reţea şi în consecinţă utilizarea greoaie a reţelei. Ca urmare NSF (National
Science Foundation) şi-a creat o reţea proprie numită NSFNET care interconecta principalele
centre de cercetare din universităţile americane.
Din punct de vedere structural NSFNET a fost organizată ierarhic, la nivel regional şi,
apoi, la nivel de campus universitar. Astfel, au apărut primele componente ale reţelei Internet.
Iniţial, reţeaua Internet a fost rezervată cercetărilor în informatică, organizaţiilor
guvernamentale şi universităţilor. În ultimul timp multe companii particulare difuzează contra
cost diverse informaţii, ceea ce determină deturnarea scopului iniţial al Internetului de a
asigura documentarea şi accesul la resursele acestuia în mod gratuit. Pe de altă parte, o serie
de companii private asigură dotarea necesară şi realizează conectarea la reţeaua Internet.
În România aceste servicii sunt asigurate, în principal, de Institutul Central de
Informatică (ICI) şi ROMTELECOM. Costurile implicate de Internet sunt suportate la nivel
regional şi local. Astfel, guvernul plăteşte legătura de la ICI spre Internet, fiecare abonat
suportând costurile liniei telefonice închiriate /comutate prin care se conectează la nodul ICI.

13
 Conectarea la Internet
Pentru conectarea la reţeaua Internet sunt necesare elemente de hard şi soft, obligatorii
fiind: un calculator (prevăzut cu un port de modem şi pe care poate rula un program de
comunicaţii), un modem (care converteşte semnalul numeric furnizat de calculator în semnal
analogic transmisibil pe linia telefonică) şi programul de comunicaţie (care asigură folosirea
modemului pentru apelarea la distanţă a unui calculator). În plus, necesară conectarea la un
furnizor de servicii Internet.
Un utilizator poate avea acces la serviciile Internet numai dacă lucrează la un
calculator conectat la un nod din reţeaua Internet. Există două modalităţi de conectare fizică la
un server din sistemul Internet (figura 2):
- conexiune telefonică PPP (Point to Point Protocal) prin intermediul unui modem. În acest
caz firma furnizoare de servicii Internet va da utilizatorului un cont (nume login), o parolă
şi un număr de telefon prin care se realizează conectarea;
- conexiune Network prin intermediul conectării de tip reţea (cablu coaxial) la un server
conectat deja la sistemul Internet.
Adrese Internet
Pentru a identifica un utilizator, o zonă a reţelei sau un calculator se folosesc adrese
Internet care au formatul:
User_id@subdomeniu…domeniu
în care: user_id indică identificatorul utilizatorului, iar subdomeniile împreună cu
domeniul reprezintă adresa unei conexiuni dintr-o reţea.
Citite de la stânga la dreapta numele de subdomenii şi domenii trec de la specific la
general. Rezultă că reţeaua Internet este partajată în domenii şi subdomenii, sub forma unei
structuri arborescente. Pe primul nivel sunt situate domeniile predefinite: COM - comercial,
EDU – educaţie, MIL – militar, NET – noduri administrative ale Internet, GOV – organizaţii
guvernamentale, ORG – organizaţii non-profit, INT – instituţii internaţionale, RO – România,
FR – Franţa etc. Pe nivelul doi sunt definite subdomeniile ş.a.m.d.

14
 Reţeaua
INTERNET
Conexiune
telefonică
Server Sistem de
operare
UNIX
/LINUX
Conexiune
Network

Calculator PC Sistem de
operare

Figura 2. Arhitectura conectării la reţeaua Internet

Intern, identificarea nodurilor din Internet se face prin adrese, iar la nivelul
utilizatorului prin nume. Corespondenţa dintre acestea se realizează prin serviciul DNS
(Domain Name Service). Gestiunea tuturor adreselor Internet se face într-un nod numit NIC
(Network Internation Communication).
Funcţiile mediului Internet pot fi grupate în următoarele categorii:
- localizare şi căutare (fişiere, adrese etc.);
- comunicare /transfer (fişiere, scrisori, pachete etc.);
- prelucrare (operaţii I/E, calcule etc.);
- protecţia informaţiilor şi operaţiilor (acces cu parolă, drepturi de utilizare).
Mediul Internet reprezintă o reţea de comutare de pachete (PSN – Packet Switching
Networking). Comunicarea se realizează prin colecţii de date numite pachete. Regulile
utilizate pentru a decide cum şi unde sunt transmise pachetele formează protocoalele de
comunicaţii - softul mediului Internet.
Internetul este format dintr-un ansamblu de infrastructuri, servicii, utilizatori şi
resurse. Serviciile furnizate sunt:
- servicii pentru administrare (protocoale TCP/IP);
- servicii pentru comunicarea între persoane (E-mail, News şi Usnet);
- servicii pentru comunicarea dintre calculatoare (Telnet);
- servicii pentru difuzarea informaţiiei (FTP, Web, Goupher, Mosaic);
- servicii pentru căutarea informaţiei (Archier, Veronica, Wais).
Transmiterea datelor în Internet se supune unui set de reguli, incluse în protocoalele
TCP/IP (Transmission Control Protocol / Internet Protocol), care au următoarele caracteristici:

15
- sunt standarde deschise, disponibile gratuit şi independente de tipul calculatorului sau
sistemului de operare utilizat;
- sunt independente faţă de tipul reţelei, asigurând interconectarea unor reţele diferite;
- plan de adresare comun;
- disponibilitatea serviciilor în întreaga lume.

1.3.2 Servicii Internet

Din punctul de vedere al utilizatorului final, principalele servicii ale Internetului sunt:
poşta electronică şi serviciile /zonele de informare (WWW, FTP, Gopher, reţeaua UceNet).
Poşta electronică
Poşta electronică este unul din cele mai folosite servicii şi permite comunicarea,
simplă şi rapidă, între doi utilizatori conectaţi la Internet. În plus, ea asigură schimbul de
mesaje cu utilizatori conectaţi la reţele independente (Compuserve, Applelink etc.). Poşta
electronică funcţionează după principiul serviciului poştal clasic, primele specificaţii pentru
structura mesajelor fiind realizate de ARPANET.
Serviciul de poştă electronică are două părţi:
- interfaţa cu utilizatorul care permite citirea, crearea şi expedierea mesajelor;
- poştaşul (agentul de transmisie) care asigură transportul corespondenţei la destinatar.
Utilizatorii sunt identificaţi prin adrese de e-mail, unice în lume, care au structura:
nume_utilizator @ nume_host.domeniu
Fiecare utilizator are o cutie poştală personală în care primeşte scrisorile expediate pe
adresa sa. Implicit, la crearea unei scrisori, sistemul completează automat câmpurile data şi
adresa expeditorului.

Facilităţi de poştă electronică oferite de Outlook Express

Poşta electronică, numită şi mesagerie electronică rămâne mijlocul cel mai folosit de
comunicare interumană prin intermediul Internetului, în principal, datorită simplităţii în
utilizare şi a costurilor scăzute.
Funcţionarea poştei electronice se bazează pe existenţa unei reţele de calculatoare
numite servere mail care sunt specializate în transferul de date. Fiecare furnizor de servicii
Internet (FSI) are servere de mail interconectate cu alte servere care fac parte din reţeaua
Internet. Serverele sunt de două tipuri, cele care trimit mesaje (SMTP) şi cele care primesc
mesaje (POP). Atunci când se trimite un mesaj electronic, calculatorul expeditorului se
16
conectează la serverul SMTP (Simple Mail Transfer Protocol) de la furnizorul de servicii
Internet la care este abonat. Serverul SMTP recepţionează mesajul şi îl trimite mai departe
prin reţeaua Internet până la serverul POP (Post Office Protocol) al furnizorului de servicii
Internet la care este abonat destinatarul mesajului. Mesajul este stocat într-o "căsuţă poştală"
pe acest server până când destinatarul mesajului se conectează cu calculatorul personal la
serverul POP şi descarcă mesajul. În condiţii normale, drumul, de la expeditor la căsuţa
poştală a destinatarului, este parcurs de un mesaj electronic în cel mult 1-2 minute.
Pentru cei cu cunoştinţe medii în exploatarea Internetului cel mai bun program de mail
este Outlook Express (OE), care este instalat în acelaşi timp cu programul Internet Explorer
(IE) de către sistemul de operare Windows.
OE lucrează cu un sistem de "căsuţe poştale" (boxes) care reprezintă, de fapt, un
sistem de dosare şi subdosare în care sunt stocate mesajele. Există două tipuri de dosare,
dosare principale (create automat la activat prima dată a OE) şi cele pe care le creează
utilizatorul. Dosarele principale sunt importante pentru funcţionarea corespunzătoare a
programului OE şi de aceea nu pot fi şterse sau redenumite. Aceste dosare sunt:
- Inbox stochează mesajele primite;
- Outbox stochează mesajele de trimis;
- Drafts (ciorne) stochează mesajele a căror compunere nu a fost definitivată;
- Sent Items stochează copii ale mesajelor trimise;
- Deleted Items stochează mesajele ce urmează a fi şterse.
Pentru a administra mai bine mesajele pot fi create alte dosare în interiorul dosarelor
principale sau separat de acestea. La un moment dat poate fi deschis doar un dosar, însă
trecerea la un alt dosar este extrem de simplă. Titlurile mesajelor conţinute în dosarul deschis
sunt afişate în compartimentul principal al interfeţei OE, compartiment care este vizibil tot
timpul, indiferent de modificările pe care le aducem interfeţei programului.
Pentru a schimba aspectul interfeţei se folosesc opţiunile meniului View. De exemplu,
opţiunea Layout oferă variante de aşezare în pagină a compartimentelor (figura 4.3).

17
 Bara de titlu
Bara de meniuri
Bara cu
instrumente
Bara View
Folder Bar
Compartimentul
Principal
Compartimentul de
dosare (Folders)
Panoul de
previzualizare
(Preview Pane)

Compartimentul
Interlocutori
(Contacts)

Bara de stare (Status

Bar)
Figura 3 Fereastra Outlook Express

Compartimentul Principal este cel mai mare, se găseşte în partea din dreapta-sus şi
conţine date grupate pe mai multe coloane (expeditor, titlu, mărime, etc.) referitoare la
mesajele din dosarul curent. Pot fi alese coloanele care să fie prezente (printr-un clic dreapta
de pe titlul unei coloane şi apoi din meniul care apare se alege opţiunea Columns). Apare o
minifereastră numită Columns în care bifăm coloanele care dorim să fie afişate şi apoi apăsăm
butonul OK (figura 4.4). Este recomandată prezenţa următoarelor coloane, de la stânga la

dreapta: Priority , Attachment , Flag , From, Subject, Received, Size. Aranjarea de la

stânga la dreapta a coloanelor se face, fie în fereastra „Columns”, cu ajutorul butoanelor
„Move Up/Down”, fie în fereastra principală OE, prin metoda „trage şi dă drumul” (drag and
drop).

18
 Figura 4 Fereastra Columns
Panoul de Previzualizare (Preview Pane) se găseşte sub compartimentul principal şi
afişează conţinutul mesajului pe care este poziţionată bara de selecţie fără a deschide mesajul
respectiv într-o fereastră distinctă.
Compartimentul cu dosare (Folder List) se află în partea din stânga-sus şi conţine
structura arborescentă a dosarelor cu care lucrează programul OE. Rădăcina structurii este
numită Outlook Express şi, dacă este activată, în compartimentul principal este afişată pagina
de lansare a programului OE. Sub dosarul rădăcină se află, de obicei, doar dosarul Local
Folders care conţine dosarele principale folosite pentru poşta electronică (Inbox, Outbox,
Sent Items etc.).
Compartimentul cu interlocutori (Contacts) se găseşte sub compartimentul cu dosare
şi conţine numele de mail ale persoanelor cu care se poate coresponda prin mail. Practic, în
această listă sunt afişate toate adresele incluse în agenda creată de utilizator.
Pe lângă aceste compartimente OE foloseşte şi alte elemente de interfaţă care vin în
sprijinul utilizatorului: bara de dosare, bara Outlook, bara de stare, bara cu instrumente, bara
de vizualizare.
Bara cu dosare (Folder Bar) se află deasupra compartimentului principal şi conţine
numele dosarului în care ne aflăm. La un clic de pe acest nume devine vizibil compartimentul
cu dosare (Folder List), cu posibilitatea mutării de la un dosar la altul.
Bara Outlook (Outlook Bar) se află în partea din stânga a ferestrei OE şi este o bară
cu butoane care permite accesul extrem de uşor la dosarele în care sunt depozitate mesajele.
Bara de Stare (Status Bar) se află în partea de jos a ferestrei OE şi prezintă informaţii
privind numărul total al mesajelor (inclusiv numărul celor necitite), starea în care se afla OE
(online sau offline) şi dacă sunt sau nu mesaje noi.
Bara cu instrumente (Toolbar) se află sub bara de meniuri şi conţine butoane scurtături
pentru anumite comenzi ale programului (Create Mail, Reply, Reply All, Forward, Print,
19
Delete, Send/Receive, Address Book etc.). Configuraţia acestei bare se stabileşte de către
utilizator, prin opţiunea Customize din meniul rapid.
Bara cu opţiuni de vizualizare (Views Bar) se află sub bara cu instrumente şi permite
stabilirea mesajelor ce vor fi vizibile. Sunt disponibile trei opţiuni: Show all messages (toate
mesajele sunt vizibile), Hide read or ignored messages (ascunde mesajele citite sau ignorate)
şi Hide read messages (ascunde mesajele citite).
Mesajele sunt scrise într-o fereastră specială deschisă la activarea butonului Create
Mail sau a opţiunii New din meniul File. Fereastra de compunere a mesajului conţine mai
multe câmpuri (figura 4.5).
To (Către) este zona în care se scrie adresa de poştă electronică a destinatarului
mesajului. Trecerea indicatorului de mouse peste denumirea câmpului îl transformă într-un
buton. Activarea butonului deschide o fereastră numită "Select Recipients" (selectează
destinatarii), care permite alegerea dintr-o listă a destinatarul mesajului. O adresă de mail este
de forma utilizator@fsi.ro, unde în loc de utilizator trebuie scris numele de utilizator
(username) ales de o persoană, atunci când îşi deschide un cont de mail, iar în loc de fsi se
scrie numele furnizorului de servicii Internet la care este deschis contul.

Figura 5 Fereastra Create Mail

Cc (Carbon copy - Copie la indigo) este zona în care se scrie adresa de mail a
persoanelor cărora urmează să le fie transmis mesajul, deşi nu le este destinat lor, în mod
special. Dacă mesajul va fi trimis unei singure persoane acest câmp nu se completează.
Subject (Subiect) este o zonă opţională, care, dacă este folosită, precizează subiectul
sau descrierea succintă a mesajului.

20
 Fereastra de compunere a mesajului dispune de o bară cu instrumente de formatare
(Toolbar) folosite pentru a stabili tipul şi dimensiunea fonturilor, modul de aliniere, inserarea
de marcaje (bullets - buline sau numere), inserarea de linii orizontale în text, linii care
evidenţiază împărţirea textului în secţiuni. Dacă se doreşte inserarea unei imagini în corpul
mesajului trebuie activat butonul Insert Picture.
Expedierea mesajului scris se realizează activând butonul Send din bara de
instrumente, sau folosind opţiunea Send Message, din meniul File.
Mesajul va fi depozitat în dosarul Outbox, urmând să fie trimis atunci când are loc
conectarea la Internet. OE va refuza să mute un mesaj în dosarul Outbox dacă nu este scrisă
adresa destinatarului.
Inserarea de ataşamente. Un ataşament este un fişier de orice tip (text, imagine,
sunet, program) care este trimis împreună cu un mesaj mail ("este atasat"). Fişierul poate avea
orice extensie (.TXT, .DOC, .JPG, .MP3, .EXE, etc.). În acelaşi timp ataşamentele sunt
principalele purtătoare de viruşi informatici, de aceea internauţii trebuie să ştie să le
deosebească pe cele potenţial periculoase de cele inofensive.
Operaţia se realizează cu ajutorul butonului Attach din bara de instrumente Standard
sau a opţiunii File Attachment din meniul Insert. OE permite alegerea fişierului /fişierelor de
ataşat, prin răsfoirea unităţilor logice disponibile pe sistemul de calcul.
În fereastra mesajului va apare o nouă zonă numită Attach în care este afişat numele,
extensia şi dimensiunea fişierului ataşat. Pot fi trimise mai multe fişiere ca ataşamente la un
singur mesaj mail. Este indicat să se evite mesajele cu ataşamente având dimensiuni mai mari
de 1-2 MB pentru că acestea se transmit şi se descarcă greu, iar uneori căsuţa poştală a
destinatarului poate fi mai mică decât mărimea ataşamentului.
Inserarea semnăturii. Semnătura folosită într-un mesaj mail are în principal aceeaşi
semnificaţie cu semnătura de pe o scrisoare obişnuită. Unii utilizatori folosesc semnătura mai
mult ca pe un anunţ publicitar, făcându-şi, de exemplu, reclamă la propria pagina web.
Citirea şi administrarea unui mesaj. Mesajele noi care au fost descărcate din
căsuţa poştală au titlurile scrise cu litere îngroşate, iar plicul din iconiţă afişată la stânga
titlului de mesaj, este închis. Deschiderea unui mesaj se realizează, fie printr-un dublu clic pe
titlul său, fie prin opţiunea Open din meniul rapid deschis de pe titlul mesajului.
După citire, un mesaj poate fi păstrat, pentru o recitire, în dosarul Inbox, sau poate fi
şters (folosind butonul Delete din bara de instrumente, opţiunea Delete din meniul Edit, sau
tasta Delete de la tastatură).

21
 Salvarea mesajului şi a ataşamentelor. Pentru a salva un mesaj trebuie ales butonul
Save As (salvează ca) din bara de instrumente, sau opţiunea Save as din meniul File. Această
operaţie (figura 4.5) presupune stabilirea numelui (File name), a tipului (Save as type) şi a
locaţie în care va avea loc salvarea (Save in).
Formatul de salvare trebuie ales din zona "Save as type", care conţine opţiunile Mail
(*.eml), Text Files (*.txt) sau HTML Files (*htm, *.html). Formatul Text este recomandat
pentru mesajele care conţin text simplu, formatul Mail este recomandat pentru mesajele care
conţin imagini şi /sau au fişiere ataşate, iar formatul Html este recomandat pentru mesajele în
format Rich Text fără imagini.
Răspunsul la un mesaj. Pentru a răspunde la un mesaj primit se activează butonul
"Reply" (răspuns) care deschide fereastra de compunere a unui mesaj. Adresa destinatarului
este deja completată şi de asemenea este completat şi subiectul, care este de forma "Re: Titlu
mesaj original". Se poate răspunde la un mesaj şi prin opţiunea "Reply to Sender" (răspunde
expeditorului) din meniul "Message". Pentru a răspunde tuturor persoanelor cărora le-a fost
trimis mesajul, se alege opţiunea "Reply to All" (răspunde tuturor).

Figura 6 Fereastra Save Message As

Retransmiterea unui mesaj. Atunci când mesajul primit trebuie retransmis şi altor
persoane se foloseşte, din bara de instrumente, butonul Forward (retransmitere) sau opţiunea
Forward din meniul Message. Dacă mesajul de retransmis conţine imagini (sau ataşamente)
trebuie activată opţiunea Forward as Attachment din meniul Message.
Aranjarea mesajelor. Mesajele dintr-un dosar pot fi aranjate după expeditor,
subiect /titlu, mărime sau data primirii printr-un clic de pe titlul coloanei. O altă modalitate de

22
ordonare o oferă meniul rapid (de pe titlul unei coloane) din care se alege una dintre opţiuni
Sort Ascending sau Sort Descending.
Crearea de dosare. Crearea de dosare noi permite mutarea în ele a mesajelor primite,
în aşa fel încât să nu aglomereze dosarul Inbox, cu foarte multe mesaje. Se pot crea dosare
speciale pentru mesajele primite de la anumiţi expeditori sau pentru anumite subiecte (Şcoală,
Administraţie financiară, Personal etc.). Pentru a crea un nou dosar se foloseşte opţiunea
Folder din meniul File.
Agenda cu adrese (Address Book) conţine adresele de mail şi alte date despre cei cu
care se ţine o corespondenţă. Pentru a accesa conţinutul agendei se foloseşte butonul
„Addresses” din bara cu instrumente, sau opţiunea Address Book din meniul Tools.
Pentru a introduce o noua adresa apăsăm butonul New şi se alege din meniul care
apare opţiunea New Contact. Va apare o fereastră numită Properties în care putem accesa
diferitele ferestre făcând clic pe titlul lor.
Pentru ştergea unei adrese se foloseşte butonul Delete din bara de instrumente a
ferestrei agendei.
Adresele din agendă pot fi aranjate în ordine alfabetică ascendentă sau descendentă
după prima literă a numelor sau a adreselor de mail, sau pot fi aranjate după numărul de
telefon al persoanelor prezente în agendă.
Crearea unui grup de adrese. Pentru a trimite acelaşi mesaj către mai multe persoane
se creează un grup de adrese. Pentru aceasta se activează butonul New şi se selectează
opţiunea New Group. Completând câmpurile din fereastra subordonată.
Blocarea (ignorarea) unui expeditor. Blocarea mesajelor primite de la o anumită
persoană implică descărcarea mesajelor de pe serverul de mail direct în dosarul Deleted
Items. Pentru a bloca trebuie selectat un mesaj al expeditorului vizat, după care din meniul
Message se alege opţiunea Block Sender.
Integritatea datelor de pe calculatorul personal este importantă pentru toţi utilizatorii Internet.
În ultimii ani poşta electronică a devenit principalul mijloc folosit pentru transmiterea de
viruşi informatici. Majoritatea viruşilor se găsesc în fişiere executabile ataşate mesajelor mail.
Creatorii programelor OE şi Outlook au inclus în ultimele versiuni modalităţi eficiente de
protejare a calculatoarelor de atacurile cu viruşi informatici. În momentul în care se primeşte
un mesaj cu ataşament este recomandată salvarea lui pe hardisc, scanarea cu un antivirus
actualizat şi abia apoi să fie deschis.
Criptarea mesajelor. În drumul lor de la expeditor la destinatar mesajele mail pot fi
interceptate şi citite şi de alte persoane decât cele cărora le sunt destinate. Pentru
expedierea unor date confidenţiale (planul unei afaceri, date medicale personale etc.)
mesajele pot fi criptate, astfel încât persoana care le interceptează să nu fie capabilă să le
înţeleagă conţinutul.
Cea mai indicată metodă de criptare este scrierea mesajelor într-un editor de text (Notepad sau
altul), salvarea sub forma de fişier text şi apoi criptarea acestui fişier cu un program gratuit de
criptare. Fişierul text criptat va fi ataşat la un mesaj mail şi trimis destinatarului. De

23
asemenea, unele programe de arhivare (WinRAR) permit arhivarea cu ajutorul unei parole în
aşa fel încât fişierul respectiv să nu poată fi dezarhivat dacă nu este cunoscută parola.
Destinatarul mesajului trebuie, bineînţeles, să cunoască parola cu care sunt criptate sau
arhivate fişierele, pentru a le putea deschide şi citi.
Confirmarea de citire a mesajelor. Atunci când trimitem un mesaj foarte important
se poate cere primirea unei confirmări de citire (CDC) a mesajului. Pentru aceasta, din meniul
Tools a ferestrei de compunere a mesajului, se alege opţiunea Request Read Receipt. În
momentul în care destinatarul deschide mesajul apare o casetă în care este invitat să trimită o
confirmare de primire(CDC).
Transferul fişierelor în reţea - FTP. File Transfer Protocol (FTP) este serviciul care
dă posibilitatea utilizatorilor de a transfera fişiere de la un calculator aflat în Internet sau
Intranet, care se numeşte remote host, pe calculatorul local. Pentru a transfera un fişier de la
un server FTP sau remote host, este necesar un program numit client FTP.
FTP (File Transfer Protocol) este un set de reguli, implementat pe arhitectura client-
server, ce permite transferul fişierelor între două noduri ale reţelei Internet. Accesul la acest
serviciu este gratuit. O astfel de operaţie de copiere poartă numele de download.
Pentru acces clientul trebuie să fie introdus ca utilizator pe serverul de la distanţă. Fac
excepţie serverele publice, la care utilizatorii au drepturi restrânse (eventual numai de citire).
Programele FTP pot executa:
- deschiderea unei conexiuni pe un server la distanţă (open);
- vizualizarea conţinutului directoarelor de pe server(dir);
- deplasarea în cadrul directoarelor (cd);
- controlul transferului de fişiere în funcţie de modul de reprezentare (ASCII pentru fişiere
text, programe sursă, poştă electronică, arhivă etc. şi binar pentru fişiere din baze de date,
procesoare de tabele, programe executabile etc.);
- copierea fişierelor de pe serverul la distanţă pe un calculator local (get şi mget);
- copierea unui fişier local pe un server la distanţă (put şi mput).
Serviciul FTP poate fi activat sub Linux /Unix, Windows sau folosind un browser. Sub
Windows se foloseşte opţiunea Run din meniul Start sau folosind linia de adrese din fereastra
Internet Explorer (de exemplu, adresa ftp uaic.ro).

Serviciul World WideWeb (Web /WWW). Web sau WWW reprezintă un serviciu de
informare pe Internet, care face posibilă navigarea într-o colecţie de documente multimedia
prin intermediul cuvintelor de legătură. Acronimul derivă din propriile trăsături:
- world wide (în întreaga lume) – posibilitatea căutării informaţiei în întregul Internet;

24
- web (pânză de păianjen) – organizarea informaţiei sub forma unui păinjeniş în care
folosind hypertextul se poate naviga cu uşurinţă.
Astfel, reţeaua WWW reprezintă o colecţie uriaşă de fişiere şi gestionează pagini Web
(documente HTML) ce sunt stocate. Astăzi nu se face de fapt o deosebire între Web şi Internet
succesul noului tandem Internet-www fiind deplin.
Apelarea serviciului Web presupune utilizarea următoarelor elemente:
- URL (Universal Resource Locators) – identificator uniform al resurselor – care permite,
printr-un şir de caractere, identificarea precisă a tipului şi locaţiei unei resurse Internet. O
adresă URL include tipul de resursă accesat (WWW, Gopher, Wais etc.), serverul şi calea
fişierului accesat.
Sintaxa unei adrese este: <scheme>://host.domain/path/file
Unde scheme poate reprezenta unul din elementele:
 file pentru un fişier local (din sistemul utilizatorului);
 FTP pentru un fişier de pe un server FTP anonim;
 HTTP pentru un fişier de pe un server WWW;
 Gopher pentru un fişier de pe un server Gopher;
 Wais pentru un fişier de pe un server Wais;
 News pentru un grup de ştiri UseNet etc.
De exemplu, pentru a accesa informaţii generale despre Facultatea de Economie şi
Administrarea Afacerilor de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi se foloseşte adresa:
http://www.feaa.uaic.ro/despre_feaa/index.htm.
- HTTP (HyperText Transfer Protocol) – protocol de transfer hipertext* care asigură
comunicarea între serverul şi navigatorul Web, pentru a obţine informaţii din WWW.
Standardul HTTP permite autorilor să-şi înglobeze în documentele Web hiperlegături
(hyperlink)**, care la activare iniţiază un proces de transfer al datelor ce asigură accesarea şi
regăsirea documentelor fără intervenţii suplimentare.
- HTML (HyperText Markup Language) – limbaj de realizare a hipertextelor, care permite
crearea documentelor hipertext care vor fi vizualizate cu ajutorul navigatorului Web.
Serverul Web are rolul de a distribui informaţia stocată sub forma unor documente,
folosind un soft special, iar accesul clienţilor la informaţia de pe serverul Web se face cu
ajutorul unui soft client numit navigator sau browser. Navigatorul şi serverul Web cooperează

*
Hypertext – sistem de tip bază de date în care obiectele (text, imagini, muzică, programe etc.) pot fi legate între
ele fără a urmări o structură liniară ca în cazul cărţilor, filmelor etc.
**
Hyperlink – conexiunea dintre un element (cuvânt, fraza, simbol, imagine etc.) al unui document hypertext şi
alt element din acelaşi sau alt document.
25
după modelul client-server, browserul emite cereri şi recepţionează datele care vor fi afişate.
După recepţia datelor, browserul formatează documentul ţinând seama de tag-urile HTML.
Browserele Web pot fi alfanumerice sau grafice. Sunt preferate cele grafice întrucât
permit vizualizarea imaginilor inserate şi a unei game deosebit de variate de fonturi şi
machete de documente.
Sub Windows, navigatorul cel mai utilizat este Internet Explorer care asigură:
navigarea pe Internet; utilizarea poştei electronice în paginile Web; discuţii de grup;
compunerea paginilor Web; realizarea de conferinţe şi grupuri de lucru pe Internet; informarea
automată din Web.
Căutarea şi localizarea informaţiilor necesare dintr-o bază de date se poate realizează
prin intermediul motoarelor de căutare (search engine). Cele mai cunoscute sunt:
- Google cu adresa http://www.google.com
- AltaVista cu adresa http://altavista.digital.com
- Yahoo cu adresa http://www.yahoo.com/
Există şi motoare de producţie autohtonă care permit organizarea informaţiei conţinute
în site-urile româneşti într-o serie de portaluri. Cele mai cunoscute astfel de adrese sunt:
http://www.acasa.ro; http://www.alias.go.ro; http://romania.dot.ro; http://www.millennium.ro;
http://romanians.com/romania; http://search.mic.ro/; http://index.ro etc.
În Web, documentele sunt organizate în pagini. O pagină Web este alcătuită dintr-un
fişier html şi din fişiere asociate (pentru grafică, scripturi etc.) aflate într-un anumit director
din reţeaua Internet. De obicei o pagină Web conţine legături la alte pagini Web.
Un grup de documente html conexe, împreună cu fişierele, scripturile* şi bazele de
date asociate formează aşa numitul site Web. Pentru a accesa un site Web utilizatorul are
nevoie de un browser Web şi de o legătură la Internet. Cele mai multe site-uri Web folosesc o
pagină de bază ca punct de pornire cu rolul de a prezenta cuprinsul site-ului.
În general documentele HTML dintr-un site Web acoperă unul sau mai multe
subiecte /domenii înrudite şi sunt interconectate prin hiperlegături.

1.4. Intranetul şi Extranetul unei organizaţii. Caracteristici generale

Pe lângă Internet, comunicaţiile interumane pot să se organizeze şi să se optimizeze şi

în alte moduri, derivate din Internet. Intră aici, cu precădere Intranet-ul şi Extranet-ul.

*
scriptul (macro) este un program alcătuit dintr-un set de instrucţiuni /comenzi (referitoare la o aplicaţie sau la
un program utilitar) care poate fi executat fără intervenţia utilizatorului.
26
 Intranet este o reţea proiectată pentru prelucrarea informaţiilor în cadrul unei
organizaţiile sau al unei firme. Printre serviciile pe care le oferă se numără distribuirea
documentelor, a softului, accesul la baze de date şi instruirea personalului. Intranetul implică
de obicei aplicaţii asociate cu Internetul (paginile Web, browser Web, site-urile FTP, poşta
electronică, grupurile de informare şi listele poştale), dar care sunt accesibile numai celor care
activează în cadrul firmei sau organizaţiei respective.
Extranet este o extensie a unui Intranet din organizaţiile care utilizează tehnologia
www pentru a facilita comunicaţiile cu furnizorii şi clienţii. Extranetul permite furnizorilor şi
clienţilor un acces limitat la Intranetul firmei, astfel încât relaţiile comerciale să fie mai rapide
şi mai eficiente. Extranet-ul devine legătura dintre Intranet si Internet, adică o zonă cu
caracter privat (accesul câtorva companii) sau public (accesul liber pentru orice companie).

1.4.1 Intranetul- reţeaua organizaţiei

Intranetul este un instrument care foloseşte tehnologiile Internetului şi facilităţile de

comunicare şi redistribuire prin multiple locaţii, platforme şi baze de date în cadrul unei
organizaţii.
Prin Intranet se înţelege utilizarea tehnologiilor Internet în vederea legării într-un tot
unitar a resurselor informaţionale ale unei organizaţii: de la text la baze de date vechi, la
fluxul de munca si gestiunea documentelor (John Desborough).
Pe de altă parte, intranetul nu trebuie privit ca o entitate separată, ci integrat în cadru
mai vast al realităţilor lumii actuale, a modelului pe care un organism (de orice natură:
comercială, non-profit etc.) îl urmează în vederea propriei sale organizări. În acest context
intranetul propune un model, un mod tehnocratic de organizare a comunicaţiilor interumane.
Caracteristicile intranetului sunt:
- este uşor de învăţat utilizatorii beneficiind de experienţa acumulată prin folosirea
reţelei Internet;
- este independent de localizarea utilizatorului;
- are un cost scăzut de menţinere şi întreţinere;
- facilitează comunicarea întregului personal al organizaţiei.
Apariţia www a facilitat accesul la informaţie pentru oricine. Intranet facilitează
accesul la informaţii dezvoltându-se în interiorul unei organizaţii. Intranetul este cvasi-
acoperitor pentru gestiunea informaţiilor şi lucrul în grup în cadrul unei organizaţii.

27
 Intranetul permite: sporirea eficacităţii în interiorul organizaţiei, reducerea
activităţilor transpuse pe hârtie, reducerea costurilor, creşterea transparenţei în interiorul
organizaţiei, oferirea, pentru orice activitate, a unui instrument ce conduce la competitivitate.
Intranetul este un concept flexibil, care nu are o reţetă de implementare prestabilită ce
trebuie respectată pas cu pas, arhitectura putând fi modelată după nevoile fiecărei organizaţii.
Din acest punct de vedere, intranetul poate integra oricare din următoarele servicii Internet:
 e-mail (poşta electronică) – servicii de mesagerie internă;
 web – metodă de publicare a informaţiei în formă electronică;
 ftp (File Transfer Protocol) – transfer de fişiere;
 irc (Internet Relay Chat) sau altă variantă de serviciu colaborativ – comunicarea
sincronă (în direct, online) între două sau mai multe persoane;
 mailing-lists (liste de discuţii) – bazate pe serviciul de poştă electronică facilitează
trimiterea simultană a unui mesaj către un grup de destinatari;
 newsgroups (grupuri de ştiri) – difuzarea de ştiri pe diferite teme de interes etc.

Tehnologii Intranet
Pentru exploatarea acestor servicii intranetul foloseşte anumite tehnologii şi standarde.
TCP/IP este un termen strict legat de domeniul reţelelor de calculatoare. Intranet a
preluat întreaga infrastructură a Internetului, inclusiv protocolul TCP/IP. Fiind însă vorba de
reţeaua internă a unei organizaţii, stabilirea identificatorului (a numărului de IP) nu mai
trebuie să ţină cont de o anumită autoritate globală externă, ci doar de politica stabilită de
administratorul respectivei reţele.
Standarde de poştă electronică. Pentru serviciile de mesagerie (poştă electronică) se
utilizează frecvent atât standardele utilizate în Internet (SMTP si IMAP), cât si unele
standarde proprietare (cum ar fi soluţiile oferite de companii ca Microsoft, Novell, Lotus).
Protocolul FTP (File Transfer Protocol) asigură o transmitere eficientă a pachetelor
mari de date (fişiere) de-a lungul Internetului. Soluţia este suficient de fiabilă şi este adesea
implementată acolo unde nu există instalat deja un server de fişiere dedicat acestui scop.
Tendinţa ultimilor ani a fost aceea de a renunţa la orientarea axată pe fişiere (aplicaţii)
a informaţiei, prin înlocuirea cu o nouă abordare: orientarea axată pe documente. Acest fapt
este reflectat în lumea Internetului la nivelul protocolului HTTP (HyperText Transfer
Protocol), prin intermediul căruia se lucrează (la nivel logic) cu documente (compuse din mai
multe fişiere, diferite ca format), şi nu cu fişiere. Pentru descrierea documentelor s-a creat
standardul HTML (HyperText Markup Language). HTML este un standard de descriere a unui

28
document (document HTML), prin intermediul utilizării de tag-uri de descriere. Tandemul
HTTP—HTML reprezintă infrastructura serviciului Web, care a dus la crearea noilor
instrumente de lucru – navigatoarele de Web.

Securitatea în Intranet
Asigurarea securităţii datelor stocate şi vehiculate în cadrul unei reţele de calculatoare,
presupune proceduri de manipulare a datelor. A avea o reţea de computere cu acces sigur la
date presupune o procedură de autentificare a utilizatorilor şi /sau de autorizare diferenţiată
pentru anumite resurse. În plus, trebuie avute în vedere şi modalităţile de accesare: dacă există
sau nu posibilitatea de acces din exteriorul companiei, via Internet. Acest lucru este de dorit în
anumite cazuri, mai ales pentru persoanele care călătoresc mult (departamentul marketing) şi
au nevoie de informaţiile stocate în cadrul intranetului organizaţiei lor. În astfel de situaţii este
necesară autentificarea utilizatorilor şi stabilirea unei modalităţi de tranzitare sigură a datelor
în cadrul reţelei publice (Internetul). Partea de autentificare a utilizatorilor este implementată,
de obicei, prin instalarea aşa numitele firewall-uri (ziduri de foc).

1.4.2 Extranetul organizaţiei

Extranet este un concept care face legătura dintre Internet şi Intranet, adică reprezintă
o zonă care are atât un caracter privat (acces restrâns la câteva companii), cât şi unul public
(mai mult de o companie). Aşadar, prin Extranet se înţelege utilizarea tehnologiilor Internet în
vederea conectării resurselor informaţionale ale mai multor organisme între care există
legături de colaborare.
Reţelele Intranet şi Extranet oferă o nouă modalitate de colaborare, mult mai eficientă
şi mai ieftină. Companiile pot folosi Intranet-ul şi Extranet-ul pentru a distribui informaţiile la
costuri scăzute şi practic fără întârziere. Le pot folosi pentru a perfecţiona cooperarea cu
propria lor organizaţie dar şi cu partenerii externi, eliminând distanţele geografice. De
asemenea, pot folosi aceste tehnologii pentru a interconecta calculatoare şi aplicaţii într-un fel
cu totul nou, ducând la creşterea productivităţi prin distribuirea facilă a informaţiei;
transmiterea de date fără utilizarea hârtiei; formarea de echipe virtuale fără limitări de spaţiu.

CAPITOLUL 2.
JAVA
29
 Utilizarea Internetului
ca mediu pentru difuzarea de informaţii, dar şi de programe, conduce la ideea de numitor
comun, de platformă comună pentru care să fie dezvoltate aplicaţiile.
Costurile implementării de aplicaţii pot să scadă spectaculos dacă nu sunt necesare
adaptări de soluţii pentru fiecare tip sau versiune hardware sau de sistem de operare existent
în lume.

2.1. Limbajul de programare Java

Java este un limbaj de programare de nivel înalt, dezvoltat de JavaSoft, companie în cadrul
firmei Sun Microsystems. Dintre caracteristicile principale ale limbajului amintim:
 simplitate – Java este uşor de învăţat, caracteristicile complicate (supraîncărcarea
operatorilor, moştenirea multiplă, şabloane) întâlnite în alte limbaje de programare
sunt eliminate.
 robusteţe, elimină sursele frecvente de erori ce apar în programare prin eliminarea
pointerilor, administrarea automată a memoriei şi eliminarea fisurilor de memorie
printr-o procedură de colectare a ‚gunoiului’ care rulează în fundal. Un program
Java care a trecut de compilare are proprietatea că la execuţia sa nu „crapă
sistemul”.
 complet orientat pe obiecte – elimină complet stilul de programare procedural; se
bazează pe încapsulare, moştenire, polimorfism
 uşurinţă în ceea ce priveşte programarea în reţea
 securitate, este cel mai sigur limbaj de programare disponibil în acest moment,
asigurând mecanisme stricte de securitate a programelor concretizate prin:
verificarea dinamică a codului pentru detectarea secvenţelor periculoase, impunerea
unor reguli stricte pentru rularea programelor lansate pe calculatoare aflate la
distanta, etc
 este neutru din punct de vedere arhitectural
 portabilitate, cu alte cuvinte Java este un limbaj independent de platforma de
lucru, aceeaşi aplicaţie rulând, fără nici o modificare, pe sisteme diferite cum ar fi
Windows, UNIX sau Macintosh, lucru care aduce economii substanţiale firmelor

30
 care dezvoltă aplicaţii pentru Internet. Sloganul de bază este: „Write once, run
anywhere”
 compilat şi interpretat
 asigură o performanţă ridicată a codului de octeţi
 conţine o librărie de clase şi interfeţe pentru domenii specifice cum ar fi
programarea interfeţelor utilizator (JFC, AWT, Swing), programare distribuită
(comunicare TCP/IP, CORBA, RMI etc.)
 permite programarea cu fire de execuţie (multithreaded)
 dinamicitate
 este modelat după C şi C++, trecerea de la C / C++ la Java făcându-se foarte
uşor.
 face diferenţa între literele mici şi mari (este case sensitive)
 permite dezvoltarea aplicaţiilor pentru Internet – crearea unor documente Web
îmbunătăţite cu animaţie şi multimedia.
 Java Development Kit (JDK) este disponibil gratis

2.2. Java : un limbaj compilat şi interpretat

În funcţie de modul de execuţie al programelor, limbajele de programare se împart în două

categorii :
 interpretate: instrucţiunile sunt citite linie cu linie de un program numit
interpretor şi traduse în instrucţiuni maşină; avantaj: simplitate; dezavantaj: viteza
de execuţie redusă;
 compilate: codul sursă al programelor este transformat de compilator într-un cod
ce poate fi executat direct de procesor; avantaj: execuţie rapidă; dezavantaj: lipsa
portabilităţii, codul compilat într-un format de nivel scăzut nu poate fi rulat decât
pe platforma pe care a fost compilat.
Programele Java sunt atât interpretate cât şi compilate
Codul de octeţi este diferit de codul maşină. Codul maşină este reprezentat de o succesiune de
0 şi 1; codurile de octeţi sunt seturi de instrucţiuni care seamănă cu codul scris în limbaj de
asamblare. Codul maşină este executat direct de către procesor şi poate fi folosit numai pe

31
platforma pe care a fost creat; codul de octeţi este interpretat de mediul Java şi de aceea poate
fi rulat pe orice platformă care foloseşte mediul de execuţie Java.
Fazele prin care trece un program Java sunt:
Cod sursa Java -> (compilare) -> Cod de octeti -> (interpretare)

2.3. Istoria limbajului Java

 1991: în cadrul companiei Sun Microsystems începe dezvoltarea unui proiect

pentru aparatură electronică inteligentă conectată în reţea.

 1992: începe dezvoltarea limbajului de programare Oak (James Gosling);

 1993: devine disponibil primul browser WWW (World Wide Web) Mosaic;
dezvoltarea unui web-browser (Webrunner), capabil să încarce şi să execute programe mici
scrise în Oak;

 1994: Oak este redenumit Javaiar Webrunner,HotJava

 1995: Netscape (fondat de cei care au dezvoltat Mosaic-ul) decide să integreze

Java în Netscape Navigator 2.0

 ianuarie 1996 : apare JDK 1.0 (soft gratuit);

 februarie

 1997: apare JDK 1.1;

 martie 1997: apar HotJava 1.0 şi JavaOS 1.0;

 1998 Java Foundation Classes JVC released, incluzând Swing 1.0

 după 1999 apar versiuni noi ale JDK

 în prezent s-a ajuns la JDK1.4.

2.4. Mediul Java

32
Există două posibilităţi de a lucra în Java: în linie de comandă – paşii fiind indicaţi mai jos,
sau folosind un editor Java cum ar fi Jcreator, Eclipse, etc.
Realizarea unui program Java constă în următorii paşi:
 Editarea programului într-un editor de texte;
 Salvarea programului sub numele NumeClasa.java unde NumeClasa este numele
clasei care conţine metoda main(). Într-un program Java trebuie să existe o singură clasă
care să conţină o metodă main(). Cu alte cuvinte, numele clasei trebuie să coincidă cu
numele fişierului. Extensia fişierului este .java
 Compilarea programului se face cu ajutorul comenzii
javac NumeClasa.java

 Executarea programului se face cu ajutorul comenzii

java NumeClasa

2.5. Crearea unei aplicaţii simple

1. Scrierea codului sursă:

class Salut {

public static void main(String args[]) {

System.out.println(„Salut !!!”);

Toate aplicaţiile Java conţin o clasă principală în care trebuie să se găsească metoda main().
Clasele aplicaţiei se pot găsi fie într-un singur fişier, fie în mai multe.

2. Salvarea fişierelor sursă

Se va face în fişiere cu extensia .java. Fişierul care conţine codul sursă al clasei principale
trebuie să aibă acelaşi nume cu clasa principală a aplicaţiei (clasa care conţine metoda main).
Prin urmare, fişierul nostru o să-l salvăm sub numele: Salut.java

3. Compilarea aplicaţiei

33
Se foloseşte compilatorul Java, javac. Apelul compilatorului se face pentru fişierul ce
conţine clasa principală a aplicaţiei. Compilatorul creează câte un fişier separat pentru fiecare
clasă a programului; acestea au extensia .class şi sunt plasate în acelaşi director cu fişierele
sursă. Rezultatul comenzii
javac Salut.java

este fişierul Salut.class

4. Rularea aplicaţiei
Se face cu interpretorul java, apelat pentru unitatea de compilare corespunzătoare clasei
principale, fiind însă omisă extensia .class asociată acesteia.
Java Salut

Rularea unei aplicaţii care nu foloseşte interfaţă grafică, se va face într-o fereastră sistem.

2.6. Crearea unui applet

Crearea structurii de fişiere şi compilarea applet-urilor sunt identice ca în cazul aplicaţiilor.

Diferă în schimb structura programului şi modul de rulare al acestuia.

1. Scrierea codului sursă:

import javax.swing.*;

import java.awt.*;

public class Salut extends Japplet {

public void paint(Graphics g){

g.drawString(„Salut”,50,50);

2. Salvarea fişierelor sursă

Salvarea se va face în fişierul Salut.java

3. Compilarea applet-ului

34
 javac Salut.java
În urma compilării rezultă fişierul Salut.class

4. Rularea applet-ului
Applet-urile nu rulează independent. Ele pot fi rulate doar prin intermediul unui browser:
Internet Explorer, Netscape sau printr-un program special cum ar fi appletviewer-ul din setul
JDK.
Crearea unui fişier HTML pentru miniaplicaţie (exemplu.html)
<html>
<head>
<title>Primul Applet Java</title>
</head>
<body>
<applet code=Salut.class width=400 height=400>
</applet>
</body>
</html>

5. Vizualizarea applet-tlui
appletviewer exemplu.html

35
2.7. Programarea Orientată pe Obiecte şi Java

2.7.1. Obiecte şi clase

Programarea Orientată pe Obiecte (OOP) este una dintre cele mai mari idei de programare
apărută în anii 1990. Ideea centrală a OOP este: organizarea programelor astfel încât ele să
reprezinte un ecou al modului în care lucrurile sunt puse împreună în lumea reală.

Exemplu:
Pentru cine nu s-a jucat niciodată cu Lego, acesta constă în diferite bucăţi de plastic, de
diferite culori şi dimensiuni. Ele sunt dotate cu crescături şi adâncituri prin intermediul
cărora piesele pot fi conectate între ele. Cu diferite componente Lego se poate forma
aproape orice: maşini, oameni, castele, case, etc. în funcţie de imaginaţia fiecăruia.
Fiecare piesă de Lego este un mic obiect care împreună cu altele ajută la crearea altor
obiecte mai mari. Exact aşa stau lucrurile şi în programarea orientată pe obiecte: obiecte
mici puse împreună formează obiecte mari.

Programarea orientată pe obiecte este gândită după modelul lumii reale – obiectele sunt
adesea formate din mai multe tipuri de obiecte mici.

Când scriem programe într-un limbaj orientat pe obiecte, nu definim obiecte ci clase de
obiecte, unde o clasă reprezintă un şablon pentru mai multe obiecte cu caracteristici
similare. Clasele întrupează toate caracteristicile unei mulţimi particulare de obiecte. De
exemplu, ne putem gândi la clasa Copac care descrie caracteristicile tuturor copacilor (au
rădăcini, trunchi şi frunze, cresc, produc clorofilă, îşi schimbă frunzele, etc). Clasa Copac
reprezintă un model abstract pentru conceptul de copac – pentru a planta un copac, a-l atinge,
a-i rupe o frunză sau a-l tăia avem nevoie de un copac concret, altfel spus de o instanţă a
copacului. Bineînţeles că, odată ce avem clasa copac, putem crea oricâte instanţe diferite ale
copacului respectiv – ”copaci concreţi”. Aceştia pot avea caracteristici diferite (unii sunt
înalţi, alţii pitici, unii îşi pierd frunzele toamna, alţii nu, etc)

36
 Figura 7. Exemplu de clasă
O altă noţiune specifică OOP este cea de obiect. Obiect sau instanţă a clasei reprezintă acelaşi
lucru. Clasa este reprezentarea generală a unui obiect iar instanţa /obiectul este
reprezentarea concretă a clasei.

2.7.2. Atribute şi comportamente

Fiecare clasă scrisă în Java are două caracteristici de bază: atribute şi comportament.
Atribute
Atributele diferenţiază obiectele între ele şi determină aparenţa, starea sau alte calităţi ale
obiectului în cauză. Dacă ne gândim să creăm o clasă Maşină, ea ar trebui să includă
următoarele atribute: culoare, stil, marcă.
Atributele sunt definite în clase ca variabile. Tipul şi numele variabilelor sunt definite în
clase şi fiecare obiect are valori proprii pentru fiecare atribut. Deoarece fiecare instanţă a
clasei poate avea valori diferite pentru variabilele sale, aceste variabile se mai numesc şi
variabile instanţă.
Exemplu: O instanţă a clasei maşină, MaşinaMea ar putea avea următoarele valori pentru
atribute:
culoare = alb
stil = elegant
marcă = Mercedes
Există, de asemenea, şi un alt tip de variabile numite variabile clasă. Diferenţa dintre cele
două tipuri de variabile este aceea că valorile variabilelor instanţă sunt păstrate în instanţe şi
37
se schimbă pentru fiecare instanţă iar valorile variabilelor clasă sunt păstrate în clasă şi nu se
schimbă pentru fiecare instanţă. Asupra diferenţei dintre cele două tipuri de variabile o să
revin într-un capitol următor.
Comportament
Comportamentul unei clase determină cum operează o instanţă a unei clase. De exemplu, cum
reacţionează un obiect atunci când un alt obiect sau o altă clasă îi cere să facă ceva. Să
revenim la clasa Maşină. Comportamentul unei maşini constă în: porneşte,
opreşte, frânează, schimbă viteza, schimbă direcţia, etc.
Pentru a defini comportamentul unei clase se definesc metode, echivalentul funcţiilor sau
procedurilor din alte limbaje de programare. Spre diferenţă de alte limbaje de programare, în
Java nu se pot defini funcţii în afara claselor. Prin urmare, metodele sunt funcţii definite în
interiorul claselor care operează în instanţele claselor respective.
Metoda unui obiect poate fi apelată de către un alt obiect sau o altă clasă.
Ca şi în cazul atributelor, există două tipuri de metode: metode instanţă şi metode clasă.
Metodele instanţă operează doar în cadrul instanţei unei clase. În schimb, metodele clasă
operează în interiorul clasei.

2.7.3. Principiile OOP

Obiectul este o variabilă care are o structura şi o stare. Fiecare obiect dispune de operaţii prin
intermediul cărora i se poate manipula starea.
Obiectul trebuie privit ca o unitate atomică pe care utilizatorul nu ar trebui să o disece. De
exemplu, când lucrăm cu numere întregi, nu ne punem problema reprezentării lor. Utilizatorul
nu are acces direct la părţile constituente ale unui obiect sau la implementarea sa; acestea vor
putea fi accesate doar prin intermediul metodelor care au fost furnizate împreună cu obiectul.
Gruparea datelor şi a operaţiilor care pot fi efectuate asupra acestor date, având grijă ca
detaliile de implementare să fie ascunse, poarta numele de încapsulare.
Unul din principalele scopuri ale OOP este refolosirea codului. Limbajele de programare
orientate pe obiecte furnizează mai multe mecanisme în acest scop.
1. Folosirea codului generic – dacă implementarea este identică, şi diferă doar tipul de
bază al obiectului, nu este necesară rescrierea completă a codului – se scrie un cod
generic care funcţionează pentru orice tip. De exemplu, se poate scrie o metodă care să
ordoneze un şir de numere întregi, caractere, şiruri de caractere.
2. Moştenirea este un mecanism care permite extinderea funcţionalităţii unei clase. Se
pot crea noi tipuri de date care să extindă (sau să restricţioneze) proprietăţile tipului de
date original.
38
 3. Polimorfismul Un tip referinţă polimorfic poate să refere obiecte de mai multe tipuri.
Atunci când se apelează o metodă a tipului polimorfic, se va selecta automat metoda
care corespunde tipului referit în acel moment.

2.8. Ce este un applet?

Unul dintre scopurile limbajului Java a fost crearea unor programe mici (applet) care
să ruleze în interiorul unui browser Web.
Un applet reprezintă o suprafaţă de afişare (container) ce poate fi inclusă într-o pagina Web şi
gestionată printr-un program Java. Un astfel de program se mai numeşte miniaplicaţie.
Codul unui applet poate fi format din una sau mai multe clase. Una dintre acestea este
principală şi extinde clasa JApplet, fiind clasa ce trebuie specificată în documentul HTML ce
descrie pagina de Web în care dorim să includem applet-ul.
Diferenţa fundamentală dintre un applet şi o aplicaţie constă în faptul că, un applet nu poate fi
executat independent, ci va fi executat de browser-ul în care este încărcată pagina Web ce
conţine applet-ul respectiv. O aplicaţie independentă este executată prin apelul interpretorului
java, având ca parametru numele clasei principale a aplicaţiei, clasa principală fiind cea care
conţine metoda main.
Un applet nu se poate atinge de hardisk-ul local prin citiri sau scrieri. Scrierea este
împiedicată din cauza viruşilor care s-ar putea instala, iar citirea deoarece nu se doreşte
preluarea de informaţii de pe staţia locală.
Un neajuns al applet-urilor ar putea fi timpul destul de lung necesar încărcării lor. O metodă
de înlăturare a acestui neajuns ar fi arhivarea applet-urilor într-un fişier JAR (Java ARchive)
care să cuprindă toate componentele. Astfel, fişierul compresat este download-at la o singură
tranzacţie cu server-ul.
Un avantaj al folosirii applet-urilor este lipsa necesităţii instalării lor. De fapt, instalarea este
automată de câte ori utilizatorul încarcă pagina Web care conţine applet-ul.
Pachetul care oferă suport pentru crearea de applet-uri este javax.swing. Clasa JApplet
furnizează tot ce este necesar pentru construirea şi întreţinerea unui applet. Crearea unui
applet implică implementarea metodelor puse la dispoziţie de clasa JApplet care ne ajută să
descriem comportamentul dorit al applet-ului.

39
Ierarhia de clase este:
java.lang.Object

+--java.awt.Component

+--java.awt.Container

+--java.awt.Panel

+--java.applet.Applet

+--javax.swing.JApplet

40