VI.

PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI

6.1. Etapele dezvoltării drepturilor omului

Ideea protecţiei drepturilor fundamentale a apărut pentru prima data la sfârşitul sec al
XVIII-lea, Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului1, Constituţia S.U.A2. Cu toate acestea,
problema protecţiei acestor drepturi nu putea depăşi, în acel stadiu al dezvoltării dreptului şi
relaţiilor internaţionale, cadrul intern al fiecărui stat. Abia în secolul al XIX-lea au apărut firave
încercări de internaţionalizare a unor categorii de drepturi, dar aceasta în considerarea unor interese
geopolitice ale marilor puteri vis-a-vis de drepturile propriilor cetăţeni aflaţi în străinătate.3
Sfârşitul primului război mondial a însemnat începutul unei noi etape în dezvoltarea
dreptului internaţional, în special în domeniul a ceea ce încă nu se numea "protecţia drepturilor
omului".4
În a doua jumătate a sec. al XX-lea, a luat naştere ceea ce se numeşte “dreptul internaţional
al drepturilor omului”, care depăşeşte această contradicţie a dreptului internaţional clasic, potrivit
căreia protecţia individului se poate realiza doar prin intermediul unui drept interstatal, creat de
către şi pentru state.5

6.2. Sistemul de protecţie a drepturilor omului în cadrul Organizaţiei Naţiunilor

Unite

Cadrul juridic internaţional care marchează începutul “erei drepturilor” este constituit
dintr-o serie de documente ce formează aşa-numita “Chartă internaţională a Drepturilor Omului”,
documente ce au fost elaborate, adoptate şi aplicate în cadrul O.N.U.

6.3. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite

Dreptul internaţional modern al drepturilor omului s-a dezvoltat cu precădere după cel de-
al doilea război mondial. Charta Naţiunilor Unite6, adoptată în urma Conferinţei de la San
Francisco proclamă, în preambulul său, “credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în
demnitate şi în valoarea persoanei umane, în egalitatea de drept a bărbaţilor cu femeile, ca şi a
naţiunilor, mari şi mici”. Articolul 1 §3 al Chartei conferă O.N.U. scopul fundamental “de a realiza
cooperarea internaţională, dezvoltând şi încurajând respectul drepturilor omului şi al libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără distincţie de rasă, sex, limbă sau religie.” Aceasta este prima
consacrare de ordin general a protecţiei drepturilor omului la nivel internaţional, printr-un tratat

1
Libertate, Egalitate, Fraternitate , 1789, revoluţia franceză.
2
Stau mărturie declaraţiile de drepturi de la sfârşitul sec. al XVIII-lea: declaraţiile de drepturi din America de Nord,
Bill of Rights al Constituţiei americane, din 1791.
3
Bianca Guţan Sălăjan, op. cit. pag. 126.
4
Adrian Năstase, op. cit. pag. 160.
5
Nicolae V. Dură, Cătălina Mititelu, The Treaty of Nice, European Union Charter of Fundamental Rights, in 8th
Edition of International Conference The European Integration – Realities and Perspectives Proceedings, Danubius
University Press, Galati, 2013, p. 123-129.
6
Adoptată la 26 iunie 1945.
internaţional fundamental cu vocaţie de universalitate. Ideea protecţiei drepturilor se regăseşte în
întreg conţinutul Chartei: art. 10 şi 13, articolul 55/c7, art. 62 §2, art. 688.

6.4. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de către

Adunarea Generală a O.N.U., este primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului,
adoptat de o organizaţie internaţională.9
Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile şi politice
şi drepturile economice, sociale şi culturale.
Din categoria drepturilor civile şi politice fac parte: dreptul la viaţă, la libertatea şi la
securitatea persoanei, interdicţia sclaviei, torturii şi tratamentelor crude, inumane sau degradante,
dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării, reţinerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil,
prezumţia de nevinovăţie. Se mai recunoaşte dreptul la viaţă privată şi dreptul de proprietate.
Declaraţia proclamă libertatea de exprimare, de religie, de întrunire şi dreptul la liberă circulaţie.10
Articolul 21 prevede drepturile politice ale individului, inclusiv dreptul acestuia de a participa la
guvernarea ţării sale, direct sau prin reprezentanţi liber aleşi.
Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte: dreptul persoanei la
asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului, dreptul la plată egală pentru muncă
egală, dreptul la o retribuţie echitabilă şi satisfăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la educaţie.
Articolul 27 se referă la drepturile culturale: “orice persoană are dreptul de a participa liber la viaţa
culturală a comunităţii, de a se bucura de valorile artistice şi de a beneficia de progresul ştiinţific
şi avantajele acestuia”.
Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.
ca rezoluţie, deci nu are putere obligatorie.11

6.5. Pactele internaţionale privind drepturile omului

Cele două Pacte internaţionale au fost adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. şi deschise
spre semnare în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în vigoare, prin
ratificarea de către 35 de state. Având statutul de tratat internaţional, cele două Pacte creează obligaţii
juridice pentru statele părţi.

6.5.1. Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (P.I.D.C.P.)12

7
respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de
rasă, sex, limbă sau religie.
8
Consiliul Economic şi Social va înfiinţa comisii pentru problemele economice şi sociale şi pentru promovarea
drepturilor omului precum şi orice alte comisii necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale.
9
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 160.
10
Cătălina Mititelu, The Human Rights and the Social Protection of Vulnerable Individuals, in Journal of Danubius
Studies and Reseaech, vol. II, nr. 1/2012, p. 70-77.
11
Declaraţia nu este un document juridic, ea este însă universal acceptată ca document cuprinzând principii şi norme
generale care dau expresie unui standard minim în domeniul drepturilor omului. – Dr. Aurel Preda Mătăsaru, op. cit.
pag. 200.
12
Adoptat prin Rezoluţia 2200/XX, la 16 decebrie 1966.
 Pactul a fost adoptat în 1966 şi proclamă mai multe drepturi din această categorie decât
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Una din cele mai importante completări este articolul
27, care conţine angajamentul statelor de a recunoaşte membrilor minorităţilor etnice, religioase
sau lingvistice dreptul de a se bucura, împreună cu alţi membri ai grupului lor, de cultura proprie,
de a profesa şi practica propria religie, sau de a folosi limba proprie. Printre drepturile garantate
de Pact care nu sunt menţionate de D.U.D.O. se numără: libertatea de a nu fi închis pentru datorii,
dreptul tuturor persoanelor private de libertate de a fi tratate în mod omenos şi cu respect pentru
demnitatea inerentă fiinţei umane, dreptul copilului de a dobândi o cetăţenie şi de a i se oferi acele
măsuri de protecţie decurgând din statutul său de minor.13 Cu toate acestea, există şi drepturi
enunţate de D.U.D.O. care nu se regăsesc în Pact: dreptul de proprietate, dreptul de a solicita şi a
primi azil şi dreptul la cetăţenie.
Pentru a asigura respectarea obligaţiilor asumate prin Pact, acsta instituie un mecanism de
aplicare, prin intermediul Comitetului Drepturilor Omului, organ înfiinţat prin tratat şi format din
18 experţi independenţi aleşi pentru o perioadă de 4 ani. Activitatea Comitetului se desfăşoară pe
două planuri: procedura de raportare şi procedura de examinare a plângerilor inter-statale şi
individuale.
1) Procedura de raportare: statele sunt obligate ca o dată la 5 ani să prezinte
rapoarte privind drepturile garantate de pact şi implementarea acestora în dreptul intern.
După examinarea rapoartelor şi urmare a discuţiilor cu reprezentanţii statelor şi a
O.N.G.-urilor, comiteul poate adopta comentarii specifice pentru fiecare stat în parte.
Comitetul mai poate adopta comentarii generale prin care asigură interpretarea
dispoziţiilor din tratat.
2) Procedura de examinare a plângerilor interstatele şi individuale, este o
procedura opţională şi rolul comitetului se reduce la găsirea unor soluţii amiabile.

6.5.2. Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale

(P.I.D.E.S.C.)

Acest pact recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se bucura de

condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a înfiinţa şi de a face parte din sindicate; dreptul la
securitate socială; dreptul la protecţia familiei; dreptul la un standard de viaţă satisfăcător; dreptul
de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică şi psihică; dreptul la educaţie;
dreptul de a participa la viaţa culturală.
Ratificând P.I.D.E.S.C., un stat nu se angajează să confere tuturor drepturilor enumerate
un efect imediat, ci doar să utilizeze la maximum toate resursele sale disponibile în scopul de a
ajunge treptat la deplina realizare a acestor drepturi.
P.I.D.E.S.C. nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de plângeri interstatale sau
individuale. El cere doar statelor părţi să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat
şi asupra progresului înregistrat în respectarea drepturilor recunoscute prin Pact. Pactul nu înfiinţa
nici un Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci stipulează doar că aceste rapoarte sunt
înaintate Consiliului Economic şi Social al O.N.U14.

13
Nicolae V. Dură, Cătălina Mititelu, International Covenant on Economic, Social and Cultural Rights, in 8th Edition
of International Conference The European Integration – Realities and Perspectives Proceedings, Danubius University
Press, Galati, 2013, p. 130-136.
14
E.C.O.S.O.C.
 Începând cu 1976, E.C.O.S.O.C. a adoptat o serie de rezoluţii care au culminat cu
înfiinţarea Comitetului pentru drepturile economice, sociale şi culturale15, compus din 18
experţi aleşi cu titlu personal, şi nu în reprezentarea statului de unde provin. Din punct de vedere
tehnic, Comitetul nu este un organ convenţional, ci un organ al O.N.U., mandatul său fiind acela
de a asista E.C.O.S.O.C. în examinarea rapoartelor statale.
Rapoartele se depun o dată la 5 ani, comitetul putând elabora îndrumări către state pentru
redactarea acestor rapoarte.
Comitetul adoptă comentarii specifice, dar poate adopta şi comentarii generale prin care
interpretează prevederile pactului.

15
A se vedea Aurel Preda Mătăsaru, op. cit. pag. 202.
 6.6. Proceduri extra-convenţionale de protecţie a drepturilor omului la nivelul
O.N.U.

Procedurile extra-convenţionale sunt acele proceduri de implementare a drepturilor omului

fără caracter obligatoriu, dezvoltate în cadrul O.N.U. şi bazate în primul rând pe Charta
organizaţiei, dar care îşi au originea în rezoluţii ale Adunării Generale16. Aceste proceduri se
numesc astfel pentru a le deosebi de procedurile convenţionale, care îşi au originea în tratatele şi
convenţiile din materia drepturilor omului17.
Cel mai important rol în cadrul acestor proceduri îl joacă Comisia Drepturilor Omului,
organ înfiinţat de Consiliul Economic şi Social (E.C.O.S.O.C.) în 1946, în baza art. 68 al Chartei
O.N.U. Comisia este un organ politic, alcătuit din reprezentanţi ai 53 de state membre, alese pe o
perioadă de 5 ani după criteriul repartizării geografice echitabile. Comisia are mandatul de a
elabora propuneri de declaraţii şi convenţii internaţionale, pe care le înaintează, prin E.C.O.S.O.C.,
Adunării Generale a O.N.U. În 1947, Comisia a înfiinţat Subcomisia pentru Prevenirea
Discriminării şi Protecţia Minorităţilor, compusă din 26 de membri independenţi, aleşi pe o
perioadă de 4 ani, pe acelaşi criteriu al repartizării geografice echitabile. Denumirea Subcomisiei
nu a însemnat limitarea activităţii acesteia: activităţile sale depăşesc cadrul dat de denumire,
extinzându-se la acelaşi nivel cu cele ale Comisiei.

6.7. Sistemul european de protecţie a drepturilor omului

Întreg complexul de factori care a condus O.N.U. la preocuparea deosebită pentru protecţia
drepturilor omului a avut un efect similar în Europa. Unul din aceşti factori a fost, în mod special,
reacţia împotriva sistemelor fasciste care au provocat cel de-al doilea război mondial. Negarea
existenţei drepturilor omului nu a fost doar un rezultat incident al acestor sisteme, ci “un instrument
deliberat de politică internă şi chiar o precondiţie a ascensiunii lor.” 18 Un alt factor a fost
necesitatea protecţiei sistemelor democratice ale Europei Occidentale, nu doar împotriva unei
renaşteri a regimurilor dictatoriale fasciste, ci şi împotriva unui alt fel de regimuri care preluaseră
controlul asupra unei jumătăţi a continentului: regimurile comuniste.
1949 – naşterea Consiliului Europei
Structura Consiliului Europei
Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din miniştrii
de externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor diplomatici permanenţi la Strasbourg.
Adunarea Parlamentară este prima adunare europeană din istoria continentului şi totodată
are cea mai extinsă reprezentare: 46 de state sunt reprezentate în cadrul ei.
Secretarul General are responsabilitatea direcţiilor strategice ale programului de lucru al
Consiliului Europei şi asupra bugetului organizaţiei şi supraveghează organizarea şi funcţionarea
curentă a Consiliului.
Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa (C.A.L.R.E.) este un organ creat
de Summit-ul de la Viena din anul 1993, care are menirea de a reprezenta atât colectivităţile locale,

16
non-conventional procedures.
17
treaty-based procedures.
18
A. Robertson, J.G. Merrills.- Human Rights in the World. Manchester University Press, 1994, p. 102; a se vedea şi
J.G.Merrills.- The Council of Europe (I): the European Convention on Human Rights. În: R.Hanski, M.Suksi, op.cit.,
pp.287-306.
cât şi colectivităţile regionale din Europa care aplică prevederile Chartei Autonomiei Locale
adoptată de Comitetul Miniştrilor în 1985.
Comisarul Drepturilor Omului a fost creat în 1999 şi este o instituţie independentă, ce are
ca scop promovarea educaţiei în domeniul drepturilor omului, a conştientizării şi respectării
drepturilor omului în statele membre.
Elaborarea şi semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
Convenţia a fost semnată la Roma în luna noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3
septembrie 1953, după depunerea a trei ratificări. Ea a fost urmată de 13 protocoale adiţionale.
Drepturile garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În forma iniţială,
C.E.D.O. garanta următoarele drepturi: dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi supus torturii sau altor
tratamente sau pedepse inumane sau degradante, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie; interzicerea
muncii forţate, dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei, dreptul la un proces echitabil, dreptul
de a nu fi supus unor legi şi pedepse ex post facto, dreptul la viaţă privată şi de familie, libertatea
de gândire, conştiinţă şi religie, libertatea de expresie, libertatea de asociere şi de întrunire paşnică,
libertatea de a se căsători şi de a întemeia o familie.
Convenţia mai conţine o clauză de nediscriminare19 şi obligaţia de a se acorda un remediu
eficace prin instanţele naţionale oricărei persoane ale cărei drepturi au fost violate (art. 13).
Catalogul drepturilor garantate a fost lărgit prin Protocoalele adiţionale ulterioare:
Protocolul 1: dreptul la proprietate; dreptul la educaţie; angajamentul statelor de a organiza alegeri
libere şi secrete la intervale de timp rezonabile. Protocolul 4: interzicerea privării de libertate
pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale; dreptul la liberă circulaţie; interzicerea expulzării
propriilor cetăţeni şi a expulzării colective a străinilor. Protocolul 6: - abolirea pedeapsa cu moartea
pe timp de pace. Protocolul 7: - garanţii acordate străinilor înainte de a fi expulzaţi din ţara unde
îşi au reşedinţa; dreptul la recurs în procesele penale, dreptul la reparaţii în caz de eroare judiciară,
dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă; egalitatea în drepturi şi obligaţii între
soţi. Protocolul 12 a introdus principiul general al non-discriminării. Protocolul 13 a introdus
abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe.

6.7.1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are două categorii de competenţe: soluţionarea

litigiilor şi emiterea de avize consultative.
Competenţa ei acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea C.E.D.O. şi a
Protocoalelor sale.
Judecătorii noii Curţi Europene a Drepturilor Omului sunt, conform art. 20-24 ale
Convenţiei, în număr egal cu acela al statelor-părţi la C.E.D.O..
Curtea îşi desfăşoară activitatea în: Adunarea Plenară a Curţii; Comitete; Camere; Marea
Cameră.
Pentru celelalte activităţi ale Curţii decât cea de examinare a cauzelor aduse înaintea sa, în
structura Curţii se regăsesc: Adunarea Plenară a Curţii; Preşedintele Curţii; 1 sau 2 vicepreşedinţi;
preşedinţii Camerelor.
Principala sarcină a noii Curţi Europene a Drepturilor Omului este asigurarea respectării
angajamentelor care decurg pentru statele părţi la C.E.D.O. Sesizarea Curţii privind încălcarea
drepturilor garantate de C.E.D.O. se poate face fie de un stat-parte, fie de un particular.

19
Popa George Dorel “Uniunea Europeana ;i institutii europene”, ISBN 978-973-692-342-5 – aparuta in Constanta,
editura Muntenia, 2013.
 Condiţiile de admisibilitate ale unei cereri individuale introduse la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. Pentru a fi examinate pe fond de către Curte, cererile individuale trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii de admisibilitate prevăzute de articolul 35 al Convenţiei:
Condiţiile de admisibilitate
1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se
înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni
începând cu data deciziei interne definitive.
2. Curtea nu reţine nicio cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34, în cazul în
care :
a. ea este anonimă; sau
b. ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja
supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă nu conţine fapte
noi.
3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în virtutea articolului
34, atunci când ea consideră că:
a. ea este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit
nefondată sau abuzivă; sau
b. reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepţia cazului în care
respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale impune o examinare
a fondului cererii, şi cu condiţia de a nu respinge din acest motiv nicio cauză care nu a fost
examinată corespunzător de o instanţă naţională.
4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului
articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii.

Charta Socială Europeană

Charta Socială Europeană a fost semnată la Torino, sub auspiciile Consiliului Europei, la
18 octombrie 1961 şi a intrat în vigoare la 26 februarie 1965. Charta este destinată a completa
prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care cuprinde în principal drepturi civile
şi politice, cu un catalog de drepturi economice, sociale şi culturale.
Pentru a deveni parte la Chartă, un stat trebuie să accepte cel puţin 10 din cele 19 articole
care formează partea a II-a a Chartei sau 45 din cele 72 de paragrafe numerotate ale acestor articole.
În urma acestui algoritm, un stat trebuie să accepte doar între jumătate şi două treimi din obligaţiile
prevăzute de Chartă.

6.7.2. Protecţia drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene

În cadrul Uniunii Europene, sistemul de protecţie a drepturilor omului este esenţialmente

jurisprudenţial. Judecătorul comunitar a intervenit în acest scop, inspirându-se din texte scrise de
drept primar şi de drept derivat, din tradiţiile constituţionale naţionale şi din C.E.D.O. De altfel,
art. F § 2 din Tratatul asupra Uniunii Europene20 afirmă că Uniunea respectă drepturile
fundamentale aşa cum sunt garantate de C.E.D.O. şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale
comune ale statelor membre. Totuşi, absenţa unei enumerări a acestor drepturi implică inevitabil
recursul la Curtea de Justiţie.21

20
Tratatul de la Maastricht.
21
Popa George Dorel “Uniunea Europeană și instituții europene”, ISBN 978-973-692-342-5 – apărută în Constanța,
Editura Muntenia, 2013, pag. 120.
 Tratatul de la Amsterdam, din 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999, conţine
importante dispoziţii relative la drepturile omului. El cuprinde intenţia statelor de a mări
posibilitatea de intervenţie a Curţii de la Luxembourg în acest domeniu. Tratatul consacră
competenţa Curţii de Justiţie în domeniul controlului respectului drepturilor fundamentale de către
organele comunitare. De asemenea, Tratatul pune în lumină importanţa garanţiei politice a
drepturilor omului, al căror respect deplin a devenit o condiţie de adeziune şi de apartenenţă la
Uniune. În cazul încălcării grave şi persistente a principiilor enunţate în art. 6 al Tratatului –
libertatea, democraţia, respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale, statul de drept
– Consiliul U.E., reunit la nivelul şefilor de stat sau de guvern, poate, în anumite condiţii, să
suspende cu o majoritate calificată, unele drepturi ale statului în cauză, inclusiv dreptul său de vot
în cadrul Consiliului.
Charta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - adoptată în anul 2000 Aceasta
conţine o serie de principii generale, care privesc în primul rând câmpul său de aplicare, autonomia
sa, limitările aduse drepturilor.22 Cât priveşte catalogul drepturilor, documentul reafirmă drepturile
clasice – demnitatea umană, libertăţile, egalitatea, justiţia, conţinând însă un bogat catalog de
drepturi sociale: dreptul la muncă, la securitate socială, la ajutor social, la grevă.
Charta a fost integrată în Tratatul privind Constituţia pentru Europa, semnat la Roma, la 29
octombrie 2004.

6.7.3. Protecţia drepturilor omului în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi

Cooperare în Europa

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa23 este o organizaţie politică ce are ca

principal scop asigurarea păcii şi securităţii la nivel regional european.24
Unul din principalele domenii de acţiune în acest cadru larg al organizaţiei este aşa-numita
dimensiune umană, adică protecţia drepturilor fundamentale, precum şi "stabilirea contactelor
umane şi alte probleme cu caracter umanitar". Dimensiunea umană a O.S.C.E. îşi are originea în
principiul VII enunţat în Actul Final de la Helsinki (1975).

6.8. Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului

Declaraţia Americană asupra Drepturilor şi Obligaţiilor Omului, 1948. Declaraţia este

bazată pe aceeaşi viziune "holistică", globală, asupra drepturilor: cuprinde toate categoriile de
drepturi inerente persoane umane. Ceea ce aduce nou declaraţia este legătura dintre drepturi şi
obligaţii.
Comisia Interamericană a drepturilor omului a fost creată prin Rezoluţie a O.A.S. în
1959, la Santiago de Chile.
Convenţia Interamericană a drepturilor omului a fost adoptată în 1969 şi a intrat în vigoare
în 1978, instituind un sistem mai eficient, bazat pe examinarea petiţiilor individuale privind

22
Marilena Marin, Gabriela-Liliana Vulpoiu, „Operațiuni de carte funciară în procedura execuțională civilă. Aspecte
comparative între legislația națională și cea europeană”, lucrare înscrisă la simpozionul internațional cu tema
”Procedura civilă – procedura execuțională civilă. Fundamente ale procesului civil în Uniunea Europeană” organizat
la Constanța în 5-9 septembrie 2012 – publicată în volumul conferinței (Revista Romana de Executare Silita, nr.
2/2013, Editura Universul Juridic, București, pp. 40-48);
23
fosta Conferinţă pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
24
A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 165.
încălcări ale drepturilor omului în statele părţi. Prin Convenţie, statele-părţi îşi asumă obligaţia
complexă de a respecta şi de a asigura drepturile enumerate25.
Principalele instituţii create de Convenţie sunt Comisia Inter-americană a drepturilor
omului şi Curtea Inter-americană a drepturilor omului.
Convenţia a fost completată prin două protocoale adiţionale: Protocolul adiţional în
domeniul drepturilor economice, sociale şi culturale (1988) şi Protocolul privind abolirea pedepsei
cu moartea (1990). Tot la nivelul sistemului inter-american, în 1985 a fost adoptată Convenţia
Inter-americană pentru prevenirea şi pedepsirea torturii.

6.9. Sistemul african de protecţie a drepturilor omului

Sistemul african are la bază Charta africană a drepturilor omului şi popoarelor,

adoptată la Nairobi, în 1981, de către Organizaţia Unităţii Africane şi intrată în vigoare în 1986.26
În anul 2001, Organizaţia Unităţii Africane s-a transformat în Uniunea Africană. Alte
instrumente de protecţie a drepturilor omului din cadrul sistemului african sunt: Convenţia
africană asupra refugiaţilor, Charta africană a drepturilor şi bunăstării copilului, Protocolul
asupra drepturilor femeii.
Mecanismul de aplicare a Chartei se desfăşoară prin Comisia africană a drepturilor omului
şi popoarelor şi prin Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor27. Comisia este formată din
11 membri28, înalţi funcţionari guvernamentali aleşi de Conferinţa Şefilor de Stat şi de Guvern a
Uniunii Africane pe o perioadă de 6 ani.
În cazul constatării unor violări ale drepturilor, statele au următoarele obligaţii:
- obligaţia de încetare a violării;
- obligaţia de restitutio in integrum prin reparaţii în natură sau prin echivalent;
- obligaţia de a nu repeta violarea.
Comisia poate indica statelor măsurile speciale şi generale pe care trebuie să le ia în vederea
eliminării efectelor violării drepturilor.
Curtea va avea o competenţă consultativă şi una contencioasă.

25
se subliniază astfel existenţa obligaţiilor pozitive în sarcina statelor.
26
În vederea reformării sistemului african, subiect al unor serioase lacune, s-a impus ideea creării unui organism
jurisdicţional de protecţie a drepturilor omului la nivel african..
27
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 166.
28
jurişti cu o înaltă autoritate morală, competenţă şi experienţă juridică, judiciară sau academică recunoscută în
domeniul drepturilor omului şi popoarelor.
 6.10. Protecţia minorităţilor naţionale

În conformitate cu articolul 1 al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale

- Protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor şi libertăţilor persoanelor aparţinând acestora
face parte integrantă din protecţia internaţională a drepturilor omului şi, ca atare, constituie
domeniul de cooperare internaţională.
Orice persoană aparţinând unei minorităţi naţionale are dreptul să aleaga liber dacă să fie
tratată sau nu ca atare şi nici un dezavantaj nu poate rezulta dintr-o asemenea alegere, ori din
exerciţiul drepturilor legate de aceasta.29
Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale pot exercita drepturile şi libertăţile ce decurg
din principiile enuntate în prezenta convenţie-cadru, individual sau în comun cu alţii.30

29
Marilena Marin, coordonator/coautor al unor lucrari la sesiunea internationala de comunicari stiintifice studentesti
cu tema: „Aspecte referitoare la armonizarea legislatiei romanesti cu cea comunitara”, organizata de catre
Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia si Asociatia Jus Alba, la Alba Iulia, in data de 15-16 mai 2009,
volum publicat la Editura Universul Juridic, București, 2010, ISBN 978-973-127-313-6
30
Marian Alexandru, Minoritatea în cadrul reglementărilor legislative internaționale, Agora international journal of
juridicial sciences, clasificata C.N.C.S.I.S., categoria B+,2011.
 VII. TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC
7.1. Noţiunea şi elementele teritoriului. Suveranitatea teritorială

Teritoriul reprezintă elementul material al statului, definit ca acel spaţiu geografic în cadrul
căruia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă31.
Suveranitatea teritorială se caracterizează prin: – exclusivitate în sensul că asupra unui
teritoriu nu se poate exercita decât autoritatea unui stat; – plenitudinea exerciţiului suveranităţii în
sensul că statul este singurul în măsură să decidă întinderea şi natura competenţelor pe care le
exercită în limitele teritoriului de stat.
Cooperarea cu alte state sau cu organizaţii internaţionale în cadrul căreia statele se pot
angaja să se abţină pe teritoriul lor de la anumite activităţi, nu poate fi considerată ca încălcare a
suveranităţii ci ca o consecinţă a manifestării de voinţă a acelui stat care optează pentru un anumit
tip de regim juridic într-un domeniu dat.
Componentele teritoriului de stat. Distingem spaţiul terestru, spaţiul acvatic, spaţiul aerian.
Spaţiul terestru include solul şi subsolul cuprins în limitele frontierelor.
Spaţiul acvatic cuprinde apele interioare, râuri, fluvii, canale, lacuri şi mări interioare,
precum şi apele maritime interioare din porturi, golfuri şi marea teritorială pentru statele cu litoral.
Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer situată deasupra spaţiului terestru şi al spaţiului
acvatic al statului.
Suveranitatea teritorială reprezintă dreptul de a exercita, în limitele spaţiale determinate,
funcţiile statale, fără nici un fel de ingerinţă din afară.
Suveranitatea teritorială se exercită asupra următoarelor elemente :
a) spaţiul terestru aflat deasupra nivelului mării, precum şi subsolul aflat între limitele
frontierelor;
b) spaţiul acvatic: apele interioare, marea teritorială;
c) spaţiul aerian32.
În dreptul internaţional public, o importanţă deosebită o joacă şi alte spaţii care nu intră
sub suveranitatea teritorială a statelor şi care au un regim juridic deosebit: marea liberă, strâmtorile
internaţionale, Arctica şi Antarctica, spaţiul cosmic.

7.2. Dobândirea şi modificarea titlului asupra teritoriului

Termenul de dobândire a unor teritorii se referă la modalitatea prin care anumite state şi-
au lărgit teritoriul fără ca să micşoreze în mod corespunzător teritoriul altui stat.
Dobândirea originară de teritorii are ca obiect aşa-zisele „teritorii fără stăpân” – terre
nullius. C.I.J. în avizul consultativ dat în cauza privind Sahara Occidentală a subliniat distincţia
între teritorii fără stăpân şi teritorii neorganizate în state.
Pentru perioada modernă nu mai există practic spaţii terestre nesupuse suveranităţii unui
stat astfel încât nu mai putem întâlni decât modificări ale teritoriilor. Atunci când un stat ar dobândi
un teritoriu, în mod corespunzător, un alt stat ar suferi o pierdere.
Din punct de vedere politic şi juridic are loc o înlocuire a suveranităţii teritoriale a unui stat
cu a altui stat.
31
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 187.
32
coloana de aer situată deasupra teritoriului, până la limita spaţiului cosmic.
 Singura modalitate de modificare a teritoriului unui stat admisă de dreptul internaţional
contemporan este aceea care se întemeiază pe consimţământul liber exprimat a populaţiei care
locuieşte care locuieşte pe teritoriul respectiv. Modificarea poate consta în desprinderea unor
teritorii de la un stat şi formarea unuia sau a unor state independente33.
Principalele modalităţi de dobândire a titlului asupra teritoriului pe care le vom analiza
sunt:
a) ocupaţia;
b) prescripţia achizitivă;
c) cucerirea;
d) extinderea sau acumularea;
e) cesiunea.
Dintre acestea, ocupaţia şi extinderea sunt considerate moduri originare, iar cesiunea
reprezintă un mod derivat de dobândire a titlului.
În dreptul internaţional contemporan, orice modificări teritoriale, inclusiv cele survenite în
cadrul procesului de decolonizare, sunt legale doar dacă sunt consecinţa exprimării voinţei
suverane a poporului aflat pe acele teritorii.

7.3. Delimitarea teritoriului şi regimul juridic al unor spaţii în dreptul internaţional

public
7.4. Frontierele

Frontierele reprezintă acele linii reale sau imaginare trasate între diferite puncte ale
globului, care stabilesc limitele teritoriului statal. În dreptul internaţional public, frontiera
reprezintă linia de demarcaţie a limitelor teritoriale în care statul îşi exercită suveranitatea. 34
Frontierele pot fi clasificate după mai multe criterii.
Din punct de vedere geografic – frontierele reprezintă linii reale sau imaginare, trasate între
diferite puncte de pe glob, care stabilesc şi limitele teritoriului terestru ale diferitelor state ori în
înălţime, al spaţiului lor aerian ori care delimitează marea lor teritorială de marea liberă şi între
statele vecine.35
Din punct de vedere juridic – frontiera este zona periferică a teritoriului de stat unde
funcţionează servicii publice speciale distincte de alte servicii interne36.
În dreptul internaţional public – frontiera semnifică limitele teritoriale în interiorul cărora
fiecare stat îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.
Frontierele reprezintă zona de contact şi de relaţii de vecinătate între două state.
Frontierele naturale se stabilesc potrivit unor particularităţi geografice37.
Frontierele geometrice reprezintă linii drepte trasate între anumite puncte care despart
teritoriile a două state.
Frontierele astronomice urmează paralelele sau meridianele globului pământesc.
Frontiera terestră desparte uscatul între două state urmând linia crestelor munţilor,
mijlocul văilor sau poate fi stabilită în linie dreaptă geometric sau astronomic.

33
desprinderea Norvegiei de Suedia; dezmembrarea U.R.S.S.
34
Aurel Preda Mătăsaru, op. cit., pag. 154.
35
Popa George Dorel “Sociological and legal perspectives on guilt” – Proceedings of the second International
Conference on Law and Social Order – Contemporary Science Association, Addleton Academic Publishers – New
York, 2013.
36
servicii vamale militare, de poliţie care se supun normelor interne.
37
albia unor râuri sau fluvii, anumite înălţimi.
 Frontiera fluvială se stabileşte în general pe mijlocul şenalului navigabil al fluviului ce
desparte teritoriul a două state care se mai numeşte talvegul cursului de apă.
Frontiera maritimă delimitează marea teritorială a statelor cu litoral de marea liberă şi de
marea teritorială a statelor vecine.
Frontiera aeriană separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare imaginare
care pornesc de la frontierele terestre, fluviale şi maritime până la limita inferioară a spaţiului
cosmic.
Frontierele s-au stabilit din punct de vedere juridic fie prin acorduri încheiate între statele
vecine, fie prin tratatele care au marcat sfârşitul unor cuvinte militare. În epoca modernă porţiuni de
frontieră au fost stabilite şi prin hotărârile unor instanţe arbitrale internaţionale ori a Curţilor
Internaţionale de Justiţie.
Etapa delimitării frontierelor constă în operaţiunea politică şi juridică de identificare a
direcţiei principale şi descriere amănunţită în cuprinsul tratatului care se încheie pentru stabilirea
frontierelor. În urma descrierii se întocmeşte o hartă – anexă la tratat.
Etapa demarcării constă în efectuarea unor operaţiuni de instalare a bornelor sau de
identificare a altor semne de demarcaţie, forme naturale de relief sau geamanduri.
Această etapă în care frontiera este marcată se efectuează de către o Comisie centrală, care
consemnează operaţiunile într-un proces verbal sau într-un raport.
Frontierele se stabilesc fie prin acorduri încheiate între statele vecine, fie prin tratatele de
pace încheiate în urma unui conflict, fie prin hotărâri ale unor instanţe internaţionale. Unele
frontiere se stabilesc prin lege internă, cum ar fi limita mării teritoriale.

7.5. Fluviile, lacurile şi canalele maritime internaţionale

Fluviile internaţionale sunt cursurile de apă care separă sau traversează teritoriile mai
multor state şi care sunt navigabile până la vărsarea lor în mare.
Fluviile succesive traversează teritoriile mai multor state38.
Fluviile contigue separă teritoriile unor state39.
În statutul elaborat de Conferinţa de la Barcelona conceptul de fluviu internaţional a fost
înlocuit cu acela, mai larg de curs de apă navigabil de interes internaţional, despre care se
consideră că are în vedere şi eventualii afluenţi nevigabili ai unor fluvii internaţionale.
Libertatea de navigaţie pe fluviile internaţionale presupune asigurarea accesului neîngrădit
al navelor comerciale aparţinând tuturor statelor riverane sau neriverane. Navele comerciale vor fi
tratate în mod egal indiferent de pavilionul pe care îl arborează.40
Utilizarea fluviilor internaţionale în alte scopuri decât navigaţia.
Fluviile internaţionale, ca şi cursurile de apă internaţionale sunt utilizate şi în alte scopuri
decât navigaţia, în special pentru agricultură, dar şi în domenii industriale – producerea de energie
electrică etc.41
Potrivit conceptului resurse naturale partajabile drepturile şi obligaţiile economice ale
statelor care împart apele unui fluviu internaţional cer ca utilizarea acestor ape să nu fie abuzivă şi

38
Dunărea – Germania, Austria, Ungaria, Iugoslavia şi România; Nigerul – Guineea, Mali şi Niger.
39
Dunărea separă Slovacia şi Ungaria; România şi Serbia; România şi Bulgaria.
40
Gheorghe Caraiani, Duma Ambrozie, Grijac Gheorghe Alexa, Georgescu Andrei Horia, Ionescu Alexandru, Gearap
Adrian, Olteanu Eugen, Puisor Adina, Acquis-ul comunitar si politica sectoriala din domeniul transporturilor în
Uniunea Europeană, Editura Pinguin Book Publishing House Word Keeper, București, 2006, pag. 286
41
Olteanu Eugen, Convenția internațională pentru ocrotirea vieții umane pe mare (SOLAS), în Revista de studii și
cercetări juridice Pro Patria Lex, anul XV, 10/2007, pag. 104
cer, de asemenea, respectarea unor obligaţii reciproce în numele omunităţii internaţionale de
interese.
LACURILE INTERNAŢIONALE sunt acele mase de apă dulce sau sărată, înconjurate de
teritoriile mai multor state sau formând o frontieră între două sau mai multe state.
Fluviile şi lacurile internaţionale, datorită importanţei lor economice, sunt supuse unui
regim juridic diferit de cel al apelor interioare ale unui stat.
Regimul juridic al Dunării ca fluviu internaţional a cunoscut o evoluţie interesantă.
Etapele pe care le-a parcurs reglementarea juridică a navigaţiei pe Dunăre sunt edificatoare
pentru evoluţia dreptului internaţional.42
Prima etapă – Semnarea Tratatului de pace de la Paris 185643 prin care s-a stabilit pentru
prima dată un rejim juridic general referitor la navigaţia pe Dunăre cere prevedea libertatea de
navigaţie pentru toate statele riverane şi neriverane şi împărţirea fluviului din punct de vedere al
administrării navigaţiei în 2 sectoare – Dunărea fluvială şi Dunărea maritimă.
A fost creată Comisia Europeană a Dunării din care făceau parte marile puteri europene
neriverane – Anglia, Franţa, Prusiaşi Sardinia precum şi marile imperii riverane – Austria, Turcia
şi Rusia. Această Comisie avea în vedere numai Dunărea maritimă iar Principatele Române nu
făceau parte din această Comisie, deşi sediul ei se afla pe teritoriul Principatelor Române.
A doua etapă – Convenţia de la Paris s-a încheiat prin adoptarea Convenţiei Dunării. S-a
instituit un regim internaţional pe toată porţiunea navigabilă a Dunării de la Ulm până la vărsarea
în mare. Regimul s-a extins şi la principalii afluenţi ai Dunării – Morava, Tisa etc.Potrivit Conv.
de la Paris au funcţional 2 organe Comisia Internaţională a Dunării pentru cursul superior – de la
Ulm până la Brăila, din care făceau parte Anglia, Franţa, Italia şi statele riverane şi Comisia
Europeană a Dunării pentru Dunărea maritimă – de la Brăila până la vărsarea în mare pe braţul
Sulina – din care făceau parte Anglia, Franţa, Italia şi România.
Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este reglementat de Convenţia de la Belgrad
încheiată exclusiv între statele riverane.44 Potrivit Convenţiei de la Belgrad se recunoaşte statelor
riverane suveranitatea deplină asupra porţiunilor de fluviu aflate în limitele graniţelor lor şi sunt
excluse de la gestiunea navigaţiei pe Dunăre statele neriverane.
Este garantată libertatea de navigaţie pe tot cursul navigabil pentru vasele comerciale ale
tuturor statelor.
Canalul Dunăre–Marea Neagră este un curs de apă navigabil, situat în întregime pe
teritoriul României şi supus jurisdicţiei exclusive a statului român.
Canalele maritime internaţionale
Canalele internaţionale sunt căi maritime de comunicaţie, construite pe teritoriul unui stat,
pentru a crea o legătură între două mări libere, în scopul facilitării navigaţiei. Canalele sunt ape
interioare ale statului respectiv, dar au un regim juridic special, fiind deschise navigaţiei pentru
navele tuturor statelor. Din punct de vedere teritorial ele sunt ape interne ale statelor pe teritoriile
cărora sunt situate, fiind supuse suveranităţii teritoriale ale acestuia. Având în vedere scopul pentru
care au fost construie, ele trebuie să fie deschise navigaţiei pentru vasele tuturor statelor.
Canalul Suez se află pe teritoriul Egiptului şi face legătura între Marea Mediterană şi
Oceanul Indian prin Marea Roşie.
Canalul Panama deschide navigaţia între Oceanul Pacific şi Oceanul Atlantic.

42
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 212.
43
Aurel Preda Mătăsaru, op. cit., pag. 175.
44
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 212.
 Canalul Kiel este construit de Germania pe teritoriul său pentru a lega Marea Baltică de
Marea Nordului.

7.6. Dreptul mării

Dreptul mării reprezintă astăzi o subramură distinctă a dreptului internaţional public, ce are
ca obiect de reglementare regimul juridic al spaţiului marin.45
Printre primele încercări de codificare în acest domeniu se numără Conferinţa de la Haga
(1907) privind regulile de purtare a războiului pe mare şi Conferinţa de codificare din 1930.
Prima Conferinţă asupra dreptului mării a fost convocată sub auspiciile O.N.U., în 1958.
În cadrul ei au fost adoptate 4 convenţii: privind marea liberă, privind marea teritorială, privind
platoul continental şi pescuitul şi privind conservarea resurselor biologice.
A doua Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării (1960) nu a reuşit concilierea poziţiilor
statelor participante cu privire la unele aspecte nereglementate sau controversate încă din 1958,
cum ar fi: lăţimea mării teritoriale sau protecţia unor zone de pescuit.
În 1967 Adunarea Generală a O.N.U. a constituit Comitetul spaţiilor submarine care urma
să studieze aspectele utilizării paşnice a acestor spaţii şi a resurselor lor. Din iniţiativa Comitetului
în anul 1970 Adunarea Generală a adoptat Declaraţia asupra principiilor care guvernează
activitatea statelor în spaţiile submarine dincolo de limitele jurisdicţionale internaţionale.46
A treia conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării a reunit 150 de state, iar lucrările ei s-au
desfăşurat în numeroase sesiuni 1973-1982.
Textul final a fost adoptat la 30 aprilie 198247 şi a deschis spre semnare într-o sesiune
specială Montego Bay – Jamaica 1982. Convenţia a intrat în vigoare la 16 noiembrie 1984 dupa
realizarea numărului minim necesar de ratificări.
România a participat la toate etapele de negociere şi la elaborarea textului Convenţiei pe
care a semnat-o la 10 octombrie 1982.
Din punct de vedere al dreptului internaţional, marea reprezintă ansamblul spaţiilor cu apă
sărată, cu condiţia ca acestea să comunice liber între ele. Marea Moartă şi Marea Caspică, deşi au
apă sărată, nu sunt guvernate de dreptul mării, fiind spaţii închise ce nu comunică cu spaţiile
maritime ale lumii.
Faţă de riscul de acaparare a resurselor mării de către un număr limitat de state Comisia de
drept internaţional a O.N.U. a înscris, pe agenda sa, problematica codificării dreptului mării.

7.6.1. Apele maritime interioare

Radele sunt porţiuni de apă adiacente porturilor închise în parte prin diguri ca loc de
adăpostire a navelor sau loc de ancorare a lor.48

45
Constantin Anechitoae, Dreptul mării, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2013, pag. 17.
46
Dumitru Mazilu, Dreptul mării, Editura Lumina Lex, Bucureşti, pag. 126.
47
În 1982 a fost adoptată, la Montego Bay, Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării, o adevărată codificare
a dreptului în materie.
48
Popa George Dorel “Legal protection system of navigation in Romania”, Constanta Maritime University’s Annals,
year XIV, vol. 19, June 2013.
 Apele porturilor sunt apele cuprinse între ţărm şi linia care uneşte instalaţiile portuare cele
mai avansate spre larg cu condiţia ca structurile acestor instalaţii să fie parte integrantă din
sistemul portuar unic.49
Apele golfurilor sunt delimitate spre larg de linia care uneşte punctele cele mai avansate
ale unei crestături a ţărmului. Pentru a constitui un golf, aceste puncte nu trebuie să fie la o distanţă
mai mare de 24 mile marine50.
Regimul juridic al apelor maritime interioare este dominat de principiul deplinei
suveranităţi a statului riveran consacrat pe cale cutumiară şi prin Convenţia şi Statulul de la Geneva
privind regimul juridic internaţional al porturilor. Potrivit principiului accesul şi staţionarea în
apele maritime interioare se face distinct între navele comerciale, inclusiv cele de stat folosite în
scopuri comerciale, şi navele de stat utilizate în alte scopuri (militare).
Convenţia de la Montego Bay recunoaşte statului riveran dreptul exclusiv de a stabili
condiţiile de acces şi de navigaţie în porturi, de desfăşurare a operaţiunilor de încărcare şi
descărcare, dreptul de a stabili şi încasa taxe.51
Pentru motive de protecţie sanitară ori de menţinere a ordinii, statul riveran poate interzice
intrarea în porturi a anumitor nave ori poate decide închiderea temporară a porturilor sale pentru
navele comerciale străine.52
Accesul celorlalte categorii de nave în apele interioare este supus unor condiţii restrictive.
Accesul în porturi este admis oricăror categorii de nave fără autorizare prealabilă în caz de
forţă majoră (furtuni, avarii).

7.6.2. Marea teritorială

Marea teritorială reprezintă fâşia de mare adiacentă litoralului, până la o anumită lăţime în
larg. Fiind supus suveranităţii exclusive a statului riveran, reglementarea regimului juridic al mării
teritoriale este de competenţa statului riveran, aceasta făcându-se, însă, cu respectarea unor norme
speciale de drept internaţional.
Autorii contemporani de drept internaţional sunt de acord că statul riveran exercită în marea
teritorială propria suveranitate în sensul că acest spaţiu se integrează teritoriului de stat, cu
precizarea că dreptul internaţional impune statului riveran respectarea anumitor drepturi în
favoarea statelor terţe. Art. 2 din Convenţia de la Montego Bay arată că suveranitatea unui stat
riveran se extinde dincolo de teritoriul terestru şi apele interioare, şi în cazul unui stat arhipelag
dincolo de apele arhipeleagului, asupra mării teritoriale.
Jurisdicţia asupra navelor aflate în marea teritorială diferă după cum este vorba de nave
comerciale sau de nave militare.53

49
Adina Laura PANDELE, Transportul maritim şi pe căile navigabile interioare. Ultimele modificări legislative, în
Cercetarea academică la început de secol XXI, mai 2008, p. 709-715, Editura Europolis, Constanţa, 2008, ISBN 978-
973-676-306-9;
50
sunt exceptate golfurile istorice.
51
Dumitru Mazilu, Dreptul mării, Editura Lumina Lex, Bucureşti, pag. 162.
52
Adina Laura PANDELE, Naționalitatea navelor maritime și de navigație interioară în contextul ultimelor modificări
legislative, în Revista de studii și cercetări sociale și juridice ARS AEQUI, Universitatea Ovidius Constanța, Centrul
de Studii și Cercetări privind Drepturile Omului și Discriminarea, 2007, p.60-65-ISSN-1842-1059;
53
Adina Laura PANDELE, Transport fluvial internaţional de mărfuri. Despre avarii comune şi contribuţii, în Sub
semnul creativităţii şi inovaţiei, mai 2009, sectiunea 5, p.1-7, Editura Europolis, Constanţa, 2009, ISBN 978-973-676-
372-4.
 Jurisdicţia asupra navelor comerciale aparţine, de regulă, statului pavilionului navei. În
unele situaţii, se poate impune şi jurisdicţia statului riveran. Astfel, în materie penală, statul riveran
are competenţa de a interveni: dacă la bordul unei nave comerciale s-a săvârşit o infracţiune prin
care se aduce atingere ordinii sale publice sau ordinii publice din marea teritorială; dacă actele de
urmărire penală sunte necesare în vederea reprimării traficului de stupefiante; dacă se solicită
sprijinul autorităţilor sale de către căpitanul navei sau de reprezentantul diplomatic al statului
pavilionului. În materie civilă, statul riveran poate lua unele măsuri asiguratorii sau de executare
silită, pentru executarea unor obligaţii contractuale sau în virtutea răspunderii pentru activităţi care
au legătură cu trecerea prin marea teritorială.54
Navele militare şi alte nave de stat beneficiază de imunitatea statului străin. În consecinţă,
asupra lor nu pot fi efectuate acte de urmărire penală, de executare silită sau măsuri asiguratorii.
Delimitarea mării teritoriale
În cadrul celei de-a treia Convenţii asupra dreptului mării s-a ajuns la un compromis care
a consacrat limita maximă a mării teritoriale la 12 mile marine. Art. 3 al Convenţiei din 1982 a
stabilit că fiecare stat are dreptul să fixeze lăţimea mării sale teritoriale până la o limită care să nu
depăşească 12 mile marine măsurate de la liniile de bază determinate în conformitate cu prezenta
Convenţie, 12 mile marine reprezentând maximul pe care statele sunt libere să nu-l atingă şi
obligate să nu-l depăşească. Când statele au ţărmuri faţă în faţă ori adiacente şi limita de 12 mile
pentru fiecare stat nu poate fi atinsă delimitarea se realizează prin acordul statelor implicate.
Delimitarea va urma linia mediană obţinută prin unirea punctelor echidistante de la cele mai
apropiate linii de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale.55
Art. 17 din Convenţia din 1982 privind marea teritorială:
– navele oricărui stat, riveran sau neriveran, se bucură de dreptul de trecere inofensivă prin
marea teritorială.
– trecere: navigarea prin acest spaţiu înspre sau dinspre porturile statului riveran ori apele
interioare ale acestuia, fie traversarea mării teritoriale fără a intra în porturi sau ape interioare
(traversare laterală).
– navigarea trebuie să fie neîntreruptă şi rapidă urmând rutele maritime indicate de statul
riveran prin hărţi şi alte documente de navigaţie. Oprirea şi ancorarea în marea teritorială se poate
face numai în cazuri de forţă majoră, incidente de navigaţie ori pentru a acorda sprijin altor nave
în pericol.
– trecerea să fie inofensivă: să nu aducă atingere păcii şi securităţii statului riveran.

7.6.3. Zona contiguă. Zona economică exclusivă. Platoul continental

ZONA CONTIGUĂ reprezintă fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, dincolo de limita
exterioară a acesteia, până la o lăţime de maximum 24 de mile marine.
ZONA ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ este aşa-numita "mare patrimonială", în care statele au dreptul
de a dispune de resursele naturale ale mării adiacente ţărmului, ca şi ale solului şi subsolului
acesteia, "pentru a încuraja la maximum dezvoltarea economică şi ridicarea nivelului de trai". 56
În cadrul zonei economice exclusive, statul riveran are:
- drepturi suverane în scopul explorării, exploatării, conservării şi gestiunii resurselor
naturale

54
Constantin Anechitoae, Dreptul mării, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2013, pag. 59.
55
Idem., pag. 59.
56
Dumitru Mazilu, Dreptul mării, Editura Lumina Lex, Bucureşti, pag. 145.
 - jurisdicţia, în conformitate cu prevederile relevante ale Convenţiei, asupra:
a) instalării de insule artificiale, de alte instalaţii şi structuri;
b) cercetării ştiinţifice marine;
c) protecţiei şi menţinerii mediului marin.
- alte drepturi şi obligaţii prevăzute de Convenţie.
PLATOUL CONTINENTAL reprezintă, din punct de vedere geologic, o parte a continentului57
acoperită de apele mării pe o porţiune restrânsă, de regulă între 50 şi 550 metri adâncime.
Platoul continental este prelungirea naturală a ţărmului care coboară în pantă uşoară sub
apele mării până la marginea continentală unde marea nu atinge de regulă adâncimi mai mari de
150-200 m după care începe taluzul continental abrupt spre marile adâncimi ale mărilor şi
oceanelor.58
Solul şi subsolul spaţiilor marine care se întinde dincolo de limita exterioară a mării
teritoriale de-a lungul prelungirii naturale a teritoriului terestru până la limita exterioară a taluzului
continental sau până la o distanţă de 200 m măsurată la baza mării teritoriale acolo unde limita
exterioară a taluzului continental nu ajunge până la o asemenea distanţă. Limita maximă a platoului
continental atunci când prelungirea continentală a taluzului continental se întinde pe distanţe foarte
mari sub apele mării este stabilită la 350m sau 100 m de la punctele unde apa are 2500 m adâncime.
Delimitarea platoului continental între statele vecine sau ale căror ţărmuri sunt situate faţă
în faţă se face prin acordul părţilor care trebuie să ajungă la o soluţie echitabilă.
Regimul juridic al platoului continental. Statul riveran exercită asupra acestui spaţiu
dreptul suveran de explorare şi exploatare a resurselor naturale59. Statul riveran poate implanta
insule artificiale şi alte instalaţii destinate explorării sau exploatării resurselor din această zonă.
Statul riveran nu poate împiedica alte state să instaleze şi să utilizeze conducte şi cabluri în
perimetrul platoului său continental.60

7.6.4. Marea liberă

Marea liberă este formată din spaţiile marine care nu sunt incluse în marea teritorială, în
zona economică exclusivă sau în apele interioare ale unui stat61.
Regimul juridic al mării libere este guvernat de principiul libertăţii acesteia, în sensul că,
potrivit art. 3 al Convenţiei de la Geneva privind marea liberă, aceasta este deschisă tuturor statelor
şi nici un stat nu poate pretinde în mod valabil că vreo parte a ei este supusă suveranităţii sale.
Principiul libertăţii mării are următoarele componente:62
- libertatea de navigaţie;
- libertatea pescuitului;
- libertatea de a instala cabluri şi conducte submarine;
- libertatea de a zbura deasupra mării libere.
Reprezintă acea parte a spaţiului marin care nu este supusă suveranităţii nici unui stat.
Consacrarea convenţională a principiului libertăţii mărilor a avut loc în 1958 la Geneva prin

57
sau o prelungire a ţărmului.
58
Dudu Nicolae, Olteanu Eugen, Drept maritim si legislatie navala, Editura Nautica, 2003, pag. 28.
59
zăcăminte de hidrocarburi, ţiţei sau gaze.
60
Constantin Anechitoae, Dreptul mării, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2013, pag. 125.
61
art. 86 al Convenţiei din 1982.
62
Constantin Anechitoae, op. cit., pag. 131.
adoptarea Convenţiei mării libere. Regimul său juridic se aplică tuturor spaţiilor marine care nu
fac parte din zona economică exclusivă, matera teritorială ori apele interioare.63
Regimul juridic al mării libere. Regula de bază aplicabilă este aceea a libertăţii, fiind un
spaţiu deschis tuturor statelor indiferent că sunt riverane sau fără litoral.64 Fiecare stat exercită
propria jurisdicţie numai asupra navelor care arborează pavilionul său.
Toate activităţile desfăşurate în marea liberă trebuie să ia în considerare şi interesele celorlalte
state. Marea liberă nu poate fi utilizată decât în scopuri paşnice.

7.6.5. Zona internaţională a spaţiilor submarine.

Preocuparea pentru solul şi subsolul fundului mărilor dincolo de limitele jurisdicţiei

naţionale a statului riveran a apărut după descoperirea unor resurse minerale sub forma unor noduli
polimetalici care conţin magneziu, nichel, cupru, cobalt precum şi alte resurse solide, lichide şi
gazoase.65
Regula de bază instituită este cea a neapropierii acestor spaţii şi a resurselor, folosirea lor
numai în scopuri paşnice şi considerarea lor ca patrimoniu comun al umanităţii.
Principiile generale ale regimului juridic al zonei internaţionale a spaţiilor submarine:
– zona şi resursele sale constituie patrimoniu comun al umanităţii;
– resursele au caracter inalienabil;
– principiul neapropierii.
Statele sunt obligate să vegheze ca şi întreprinzătorii particulari, care sunt cetăţenii lor să
respecte reglementările Convenţiei.66
Convenţia instituie un sistem de organe cu atribuţii în exploatarea resurselor zonei.
Autoritatea internaţională a zonelor submarine67 este formată din toate statele semnatare
ale Convenţiei.
Atribuţii:
– studierea evoluţiei activităţilor desfăşurate în zona internaţională a spaţiilor submarine;
– analizarea situaţiei pieţei mondiale a metalelor;
– studierea impactului producţiei de minerale asupra ţărilor producătoare terestre care pot
fi grav afectate.
Consiliul este organul executiv al Autorităţii format din 36 membri:
– statele consumatoare sau importatoare de minerale (4 locuri);
– statele care sunt investitori potenţiali în zonă (4 locuri);
– statele reprezentând principalii exportatori de minerale (4 locuri);
– statele în curs de dezvoltare cu interese specifice în zonă (6 locuri);
– statele care asigură o repartizare geografică echitabilă (18 locuri).

63
Gheorghe Caraiani, Serescu Mihail, coordonatori stiintifici – Botea Lucian, Olteanu Eugen, Duma Ambrozie,
Pricina Lucian, Gearap Adrian, Serescu Ruxandra, Mihei Adrian, Zeicu Ilie Valentin, Transporturi, maritime, Ed. a-
II-a revizuita si adaugita, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2005, pag. 64.
64
Gheorghe Caraiani, Olteanu Eugen, Greavu Ioana Simona, Logistica expedițiilor internaționale, Ed. Pro
Universitaria, București, 2007, pag. 52.
65
Idem, pag. 157.
66
Popa George Dorel “European Maritime Safety Agency”, Constanta Maritime University’s Annals, year XIV, vol.
19, June 2013.
67
sediul la Kingstone – Jamaica.
 Întreprinderea este o entitate operaţională a autorităţii. Desfăşoară direct activitatea de
exploatare şi gestionare a resurselor zonei. Realizează activităţi de transport, prelucrare şi
comercializare a mineralelor.68

7.6.6. Strâmtorile internaţionale

Strâmtorile internaţionale sunt acele întinderi de apă situate între porţiuni de uscat, în care
este posibilă navigaţia. Aceste zone fac legătura între marea liberă sau o parte a zonei economice
exclusive cu o altă parte a acestora.69 Regimul juridic al strâmtorilor internaţionale este
reglementat de Convenţia din 1982, care consacră dreptul de liberă trecere al navelor prin aceste
strâmtori, precum şi drepturile şi obligaţiile statelor riverane şi ale navelor.
Regimul trecerii prin strâmtori nu trebuie să afecteze statutul juridic al apelor care formează
aceste strâmtori şi nici exercitarea de către statele riveran al suveranităţii şi jurisdicţiei lor asupra
acestor ape, a spaţiului aerian, a solului şi subsolului lor.
Dreptul de trecere în tranzit, conform Convenţiei asupra dreptului mării 1982, este un drept
acordat tuturor navelor în virtutea principiului libertăţii navigaţiei.
Tranzitul trebuie să fie rapid şi continuu în sensul că trecerea prin strâmtori să reprezinte o
parte a itinerariului normal al navei. Nu sunt permise ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei
împotriva suveranităţii, unităţii teritoriale, independenţeistatelor riverane strâmtorilor.70
Pentru a asigura un flux normal al navigaţiei statele riverane trebuie să adopte legi şi
reglementări privind desfăşurarea navigaţiei respectând principiul nediscriminării navelor aflate în
tranzit.

7.7. Spaţiul aerian

Spaţiul aerian naţional reprezintă coloana de aer aflată deasupra teritoriului unui stat, până
la limita spaţiului cosmic. Spaţiul aerian internaţional este situat deasupra mării libere, a zonei
economice exclusive şi platoului continental. Acesta din urmă este deschis navigaţiei aeriene a
tuturor statelor.
Regimul juridic al spaţiului aerian este reglementat de următoarele documente
internaţionale:
- Convenţia de la Chicago din 1944;
- Convenţia referitoare la aviaţia civilă internaţională;
- cele două acorduri internaţionale suplimentare privind tranzitul aerian şi serviciile aeriene
internaţionale şi anexele acestora.71
Fiecare stat are suveranitate deplină şi exclusivă asupra spaţiului aerian situat deasupra
teritoriului său.

68
Adina laura PANDELE, Maritime insurance, în Analele Universitatii Ovidius, Seria: Stiinte economice, Vol. XI, nr.
1/2011, p. 1592-1595 - revistă cotată CNCSIS, categoria B+ şi indexată în bazele de date internaţionale REPEC şi
DOAJ, Ovidius University Press, Constanta 2011, ISSN 1582-9383;
69
Dumitru Mazilu, Dreptul mării, Editura Lumina Lex, Bucureşti, pag. 130.
70
Adina laura PANDELE, Some Considerations on the Liberalization of Maritime Cabotage within the Context of EU
Integration, în Analele Universitatii Ovidius, Seria: Științe economice, Vol. XI, nr. 1/2011, p. 1588-1591 - revistă
cotată CNCSIS, categoria B+ şi indexată în bazele de date internaţionale REPEC şi DOAJ, Ovidius University Press,
Constanta 2011, ISSN 1582-9383.
71
Adrian Năstase, op. cit., pag. 219.
 Actul internaţional prin care a fost instituită Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale
(O.A.C.I.) – Convenţia de la Chicago – 1944.
România a aderat la Convenţia de la Chicago prin Decretul din 29 aprilie 1965. Numai
aeronavele statelor părţi beneficiază de prevederile Convenţiei. Celelalte aeronave beneficiază de
libertăţile acordate prin această Convenţie pe baza unor autorizaţii speciale din partea statului a
cărui teritoriu îl survolează.
Suveranitatea statelor asupra spaţiului aerian a fost recunoscută prin Convenţia
multilaterală asupra aviaţiei civile – Paris (1919). Statul stabileşte regimul juridic de survol al
teritoriului său atât pentru navele proprii cât şi pentru cele străine. Statele fixează prin legislaţia
internă normele şi condiţiile de acces precum şi utilizarea spaţiului lor aerian. Orice încălcare a
legilor interne reprezintă o încălcare a suveranităţii de stat şi dă dreptul la ripostă.
Naţionalitatea. Orice aeronavă are naţionalitatea statului în ale căror registre este înscris.
Cerinţa înmatriculării derivă din necesitatea exercitării unui control efectiv asupra navelor şi
vizează navigabilitatea aparatului, aptitudinile tehnice şi profesionale ale echipajului.
Aeronavele de stat îndeplinesc funcţii de apărare, vamale, de poliţie şi servicii poştale.
Toate celelalte se numesc aeronave civile.
Convenţia de la Chicago stabileşte 5 categorii de aeronave cărora li se acordă diferenţiat 5
libertăţi ale aerului.
I – aeronave civile care nu efectuează transporturi pe baze comerciale (pasageri, mărfuri,
corespondenţă) li se acordă următoarele libertăţi: 1) libertatea de survol fără escală, 2) libertatea
de escală tehnică72;
II – aeronave care efectuează transporturi comerciale regulate (zboruri de linie) 3 libertăţi
de trafic sau comerciale: 3) libertatea de a debarca mărfuri, pasageri şi corespondenţă pe
teritoriul statului a cărui naţionalitate o are aeronava; 4) libertatea de a îmbarca mărfuri,
pasageri şi corespondenţă cu destinaţia pe teritoriul statului a cărui naţionalitate o are aeronava;
5) libertatea de a îmbarca sau debarca mărfuri, pasageri şi corespondenţă provenind sau având
destinaţia pe teritoriul unui alt stat contractant;
III – aeronave civile care efectuează servicii comerciale neregulate73 li se recunosc
libertăţile 1) şi 2) dar nu pot beneficia de celelalte trei decât în condiţiile impuse de statul pe
teritoriul căruia are loc escala;
IV – aeronave care efectuează servicii de cabotaj – zborurile interioare între aeroporturile
aceluiaşi stat. Aeronavele trebuie să aibă naţionalitatea statului respectiv. Cabotajul cu nave străine
implică autorizarea expresă a statului;
V – aeronavele de stat nu beneficiază de regimul menţionat, nu pot survola teritoriul altui
stat decât cu autorizarea expresă solicitată în condiţiile prevăzute de legile interne.

7.8. Spaţiul cosmic

Preocupările pentru stabilirea unui regim juridic al spaţiului cosmic au apărut odată cu
progresul tehnic şi ştiinţific al activităţilor legate de acesta. În dreptul intern al statelor capabile să
susţină din punct de vedere tehnic şi financiar astfel de activităţi au apărut treptat reglementări ale
acestora, iar la nivel internaţional au fost adoptate unele documente în acest domeniu, sub egida
O.N.U. În 1958 a fost creat, de către Adunarea Generală a O.N.U., Comitetul Special pentru

72
fără a îmbarca sau debarca mărfuri sau pasageri.
73
zboruri charter.
problemele spaţiului cosmic, care are două subcomitete, unul tehnic şi unul juridic.74 Dintre
primele instrumente internaţionale în materia spaţiului cosmic amintim:
- Rezoluţia AG a ONU nr. 1721(XVI) din 1961 privind principiul libertăţii spaţiului
cosmic;
- Declaraţia asupra principiilor juridice care guvernează activitatea statelor în explorarea
şi utilizarea spaţiului cosmic75;
- Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi
utilizarea spaţiului cosmic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti76 din 1967 ş.a.
Aceste tratate guvernează regimul juridic al spaţiului cosmic, stabilind în primul rând
principiile fundamentale ale acestuia: principiul explorării şi utilizării spaţiului cosmic în interesul
tuturor statelor; principiul neaproprierii; principiul utilizării în scopuri paşnice a spaţiului cosmic;
principiul cooperării statelor în utilizarea şi explorarea spaţiului cosmic.
Spaţiul cosmic se situează fără limite dincolo de spaţiul aerian al statelor şi mării libere.
Interesul statelor pentru delimitarea acestui spaţiu şi reglementarea lui au apărut după lansarea
primei rachete cosmice Sputnik.
Principiile şi regulile privind activităţile desfăşurate în spaţiul cosmic prin specificitatea
lor constituie o ramură distinctă a dreptului internaţional contemporan – dreptul cosmic.
Au fost reglementate prin tratate şi convenţii activitatea statelor în explorarea şi utilizarea
spaţiului cosmic, activitatea statelor pe lună şi celelalte corpuri cereşti, salvarea astronauţilor,
restituirea obiectelor lansate în spaţiul cosmic, răspunderea internaţională pentru daunele
provocate de obiectele lansate în spaţiul cosmic şi înmatricularea obiectelor lansate în spaţiul
cosmic.
Statutul juridic al spaţiului cosmic şi corpurilor cereşti este dominat de principiul libertăţii
preluat din dreptul mării şi adaptat în funcţie de particularităţi. Declaraţia Adunării Generale a
O.N.U. şi art. 2 din Tratatul din 1967 privind principiile care guvernează activitatea statelor în
explorarea şi utilizarea spaţiului cosmic: spaţiul extra atmosferic nu poate face obiectul unei
apropieri de către un stat ori persoană fizică sau juridică de drept internaţional. Spaţiul cosmic,
luna şi celelalte corpuri cereşti nu pot face obiect al proclamării suveranităţii de stat nici prin
ocupare nici prin alt mod.
Este considerată orbită geostaţionară aceea pe care se poate lansa un satelit care pentru un
observator de pe pământ pare că rămâne în punct fix. O asemenea orbită este paralelă cu Ecuatorul
la o distanţă de 36 mii de km. Ea oferă cele mai bune condiţii pentru plasarea sateliţilor de
teledetecţie şi comunicaţie şi de aceea este deja aglomerată. Accesul şi utilizarea orbitei
geostaţionare77 este permis tuturor statelor fără discriminare şi fără autorizarea statului deasupra
căruia se găsesc la un moment dat.
Este interzisă utilizarea abuzivă a spaţiului cosmic, activitatea spaţială trebuie să se
desfăşoare în conformitate cu normele de drept internaţional şi să servească intereselor tuturor
statelor fără discriminare. Spaţiul cosmic trebuie folosit în scopuri exclusiv paşnice.
Răspunderea internaţională a statelor în această materie priveşte activităţile spaţiale
naţionale cât şi cele desfăşurate pe teritoriul altor state. Pentru prejudiciile cauzate pe pamânt sau
aeronave în zbor statele de lansare au o răspundere absolută, întemeiată pe risc. Prejudiciile

74
Aurel Preda Mătăsaru, op. cit. , pag. 182.
75
adoptată prin Rezoluţia AG a ONU nr. 1962 (XVII) din 1963.
76
"tratatul spaţial".
77
potrivit Tratatului din 1967.
produse unui obiect spaţial de către un alt obiect spaţial oriunde altundeva decât la sol sunt
imputabile statului de lansare numai dacă se dovedeşte conduita culpabilă a acesteia.

7.9. Regimul juridic al Arcticii

Artica este calota de gheaţă din jurul Polului Nord, o parte din Oceanul Îngheţat de Nord.
Temperaturile de -25º, -40º Celsius fac imposibilă locuirea şi ocuparea efectivă ca o
condiţie pentru revendicarea suveranităţii anumitor teritorii.
Invocând argumentul contiguităţii statele cu litoral deschis spre Polul Nord au cerut să-şi
extindă suveranitatea asupra sectoarelor artice din dreptul litoralului lor până la PN. Conform
acestui criteriu S.U.A., Canada, Danemarca, Norvegia, Rusia ar deţine suveranitatea asupra
sectoarelor formate cu baza pe litoralul lor şi cu vârful la Pol.78
Din iniţiativa Canadei, Convenţia din 1982 asupra dreptului mării a recunoscut dreptul statelor
riverane la zone acoperite de gheaţă de a lua pe o distanţă de până la 200 mile marine măsuri de
protecţie şi control al poluării maritime şi pentru conservarea echilibrului ecologic deosebit de fragil
în aceste zone.

7.10. Regimul juridic al Antarticii

Antartica este continentul acoperit de gheaţă din jurul Polului Sud.

Tratatul de la Washington din 1 decembrie 195979 instituie asupra Antarticii un regim care
consacră „îngheţarea” revendicărilor teritoriale şi menţinerea situaţiei existente80.
Aceasta nu înseamnă renunţarea la revendicarea drepturilor de suveranitate asupra unor
zone din acest continent formulată anterior de Marea Britanie, Noua Zeelandă, Australia, Franţa,
Norvegia, Germania, Argentina sau SUA.
Principiile de bază ce se desprind din tratat:
– principiul întăririi cooperării înternaţionale pentru garantarea libertăţii cercetării
ştiinţifice;
– principiul folosirii regiunii în scopuri exclusiv paşnice în conformitate cu prevederile
Cartei O.N.U.;
– denuclearizarea şi demilitarizarea spaţiului precum şi interzicerea deversării deşeurilor
radioactive.
Convenţia de la Canberra (1980) privind conservarea resurselor maritime vii din Antartica
avea ca principal obiectiv conservarea mediului marin şi protecţia ecosistemului antartic.81
În 1988 la Welington – Noua Zeelandă se adoptă Convenţia privind reglementarea
activităţilor asupra resurselor minerale din Antartica.
Acordul de la Madrid interzice prospectarea şi mineritul în Antartica pe 50 de ani cu
excepţia activităţilor de cercetare ştiinţifică.

78
Adrian Năstase, op. cit. 218
79
intrat în vigoare în 1961.
80
România a aderat la acest tratat prin Decretul nr. 255/1971.
81
Dumitru Mazilu, op. cit. , pag. 156.