Sunteți pe pagina 1din 72

I.

INTRODUCERE ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC


În accepţiunea sa cea mai largă, dreptul internaţional public, odinioară denumit şi
“dreptul ginţilor”, reprezintă ansamblul de norme juridice ce reglementează raporturile care se
stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.1
Societatea internaţională este formată, în primul rând, din state, purtătoare de suveranitate,
care îşi asumă, în mod nemijlocit, anumite drepturi şi obligaţii în raportuile dintre ele. În societatea
internaţională contemporană, statelor li se alătură organizaţiile interguvernamentale şi alte entităţi
nestatale, a căror capacitate de a-şi asuma drepturi şi obligaţii internaţionale decurge din voinţa
statelor.
Principala caracteristică a societăţii internaţionale constă în natura sa poliarhică, în sensul
că puterea este repartizată între diferitele state care o compun. Această caracteristică se explică
prin existenţa, din punct de vedere juridic, a suveranităţii statelor.
Raporturile ce se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale sunt, în general, denumite
relaţii internaţionale.2 Termenul de relaţii internaţionale desemnează însă mai multe categorii de
raporturi sociale, având ca trăsătură comună faptul că depăşesc graniţele unui singur stat, şi anume:
(a) raporturile dintre state şi dintre acestea şi celelalte entităţi ale societăţii
internaţionale, în primul rând organizaţiile internaţionale;
(b) raporturile la care participă persoane fizice sau juridice din diverse state.
Sub incidenţa dreptului internaţional public intră doar relaţiile dintre state şi dintre acestea
şi celelalte entităţi componente ale societăţii internaţionale.
Drept internaţional privat
În sfera dreptului internaţional public nu intră reglementarea oricăror raporturi juridice care
conţin un element de extraneitate3. Acest element poate rezulta din faptul că părţile sau una din
părţile raportului juridic, obiectul sau efectele acestuia sunt plasate în state diferite. Asemenea
raporturi sunt reglementate de alte ramuri ale dreptului, în primul rând de către dreptul
internaţional privat.
Dreptul internaţional privat reprezintă un ansamblu de norme juridice interne, specifice
fiecărui stat, care reglementează raporturile dintre persoane fizice sau juridice ce conţin elemente
de extraneitate. Datorită acestor elemente, în desfăşurarea respectivelor raporturi juridice pot
apărea conflicte de legi. Aceasta semnifică faptul că au vocaţie concurentă legile interne din două
sau mai multe state. Normele de drept internaţional privat ale fiecărui stat soluţionează tocmai
aceste conflicte de legi.

1
Florica Brașoveanu, Drept internațional public I, Ed. Pro Universitaria, București, 2013, pag. 4.
2
A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Sinteze, Ediţia 6, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2011, pag. 26.
3
Un străin, un bun situat într-o altă ţară, o activitate care se desfăşoară într-o altă ţară etc. A se vedea Dr. Ion Diaconu, Manual
de drept internaţional public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 13.
1.1. Noţiunea şi obiectul dreptului internaţional public

Istoria dreptului internaţional public se confundă cu istoria omenirii, a societăţilor care s-


au perindat pe diverse meleaguri, şi în diverse epoci. Este greu să facem o afirmaţie categorică
asupra unei date certe sau aproximative care să exprime data sau perioada concretă în care putem
afirma că dreptul internaţional exista. Este de fapt acelaşi răspuns care se dă la întrebarea când a
apărut dreptul ca şi fenomen social. Nu putem face decât supoziţii asupra perioadei aproximative
în care această ramură a dreptului s-a format, la început timid, ca o practică curentă, tot mai extinsă
în timp şi spaţiu, înglobând tot mai multe popoare şi civilizaţii, iar mai târziu, ca norme scrise, cu
caracter obligatoriu, fenomen care este similar însuşi formării şi afirmării dreptului în general, a
tuturor ramurilor sale principale.4
Fără teama de a greşi putem afirma că dreptul internaţional public şi-a început procesul de
formare odată cu apariţia primelor formaţiuni statale-embrionare la început în baza relaţiilor care
s-au clădit între ele, relaţii de colaborare economică şi socială sau dimpotrivă, de conflicte mai
mult sau mai puţin violente, inclusiv războaie. Este evidentă o astfel de susţinere dacă ne gândim
la istoria antică, plină de conflicte militare, de cuceriri, de solii de pace sau pur şi simplu expediţii
cu caracter comercial pentru găsirea de noi resurse economice, de noi produse care să fie schimbate
cu cele proprii. Aceste relaţii au impus o anumită conduită un anumit ritual care la început a fost
specific pentru fiecare populaţie în parte dar care cu timpul s-a generalizat, a devenit o practică
curentă, unanim acceptată de toate sau majoritatea popoarelor. Este cazul trimiterii sau primirii de
solii - germenii dreptului diplomatic -, declararea războiului sau a păcii, tratamentului aplicat
prizonierilor de război - elementele incipiente ale dreptului umanitar, etc.5
Cu timpul aceste tradiţii şi obiceiuri s-au cristalizat în norme nescrise acceptate de toate
statele, norme a căror încălcare atrage nu numai oprobiul popoarelor, a conducătorilor acestora,
dar şi ale zeilor, zeităţii lor supreme. Astfel, a intrat în conştiinţa umanităţii faptul că pe plan
internaţional trebuie să respecte anumite reguli, să te orientezi după anumite practici unanim
acceptate, norme care treptat au început să fie cuprinse în anumite acte internaţionale încheiate
tratate - precum şi în reglementările de drept intern - codurile de legi care ne-au rămas din
antichitate.
Odată cu dezvoltarea societăţii umane, cu apariţia unor organisme internaţionale bi- sau
multilaterale, s-a impus necesitatea elaborării unor norme scrise, clare şi riguroase care să
reglementeze activitatea internaţională a statelor, elaborându-se norme internaţionale.6 Această
activitate se desfăşoară şi azi pentru că societatea umană este într-o permanentă dezvoltare, apar
mereu noi aspecte care trebuiesc reglementate ca atare codificarea dreptului internaţional nu
încetează niciodată.

1.1.1. Definiţia dreptului internaţional public

În literatura juridică de specialitate, s-au dat mai multe definiţii, unele bazându-se pe
elementele formale care au fost desprinse din analiza conţinutului noţiunii lor care definesc această
ramură de drept, altele pe baza altor elemente. Astfel, s-a afirmat că dreptul internaţional public

4
Constantin Anechitoae, Elemente de drept internaţional public, Note de curs, Editura Bren, Bucureşti, 2010, pag. 10.
5
Popa George Dorel “International cooperation in the struggle against trans-border organized crime and money
laundering” – Proceedings of the second International Conference on Law and Social Order – Contemporary Science
Association, Addleton Academic Publishers – New York, 2012
6
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 3.
cuprinde "totalitatea normelor juridice, create de state pe baza acordului lor de voinţă, exprimat în
forme juridice specifice, pentru a reglementa raporturile dintre ele privind pacea, securitatea şi
cooperarea internaţională norme a căror aplicare este realizată prin respectarea de bună voie, iar în
caz de necesitate prin constrângerea individuală sau colectivă a statelor".7 Prin această definiţie se
sugerează necesitatea punerii accentului pe elementele esenţiale care se referă la respectarea păcii
şi securităţii internaţionale.
O altă definiţie prezintă dreptul internaţional public ca pe un "ansamblu de principii şi
norme care reglementează raporturile dintre subiectele dreptului internaţional, în principal statele
dar şi, într-o măsură limitată, organizaţiile interguvernamentale". Se consideră că această definiţie
prezintă dezavantajul că, încercând să prezinte complet toate caracteristicile specifice acestei
ramuri, pe de o parte îşi pierde din claritate, referindu-se inclusiv la aspecte secundare, cum este
cazul organizaţiilor guvernamentale ca subiecte de drept, precum şi din eliminarea pe această cale
a unei alte categorii importante, dar de asemenea secundare de subiecte.8
Se apreciază că o definiţie trebuie să fie cât mai concisă, clară fără posibilitatea de a fi
interpretată în diverse feluri şi să cuprindă acele elemente esenţiale care o fac specifică şi definesc
ramura juridică în cauză în raport inclusiv cu alte ramuri ale dreptului.
În acest sens dreptul internaţional public este definit ca "un ansamblu de norme scrise sau
nescrise, având ca scop reglementarea conduitei statelor în relaţiile dintre ele." Această definiţie
exprimă esenţa dreptului internaţional public, aceea de a reglementa raporturile juridice dintre
state, reglementând implicit conduita acestora în relaţiile dintre ele9.
Dreptul internaţional public reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează
relaţiile ce se stabilesc în cadrul societatăţii internaţionale, în principal între state, dar şi între
celelalte subiecte de drept internaţional.
Din definiţie reţinem:
1. Dreptul internaţional public reglementează relaţiile ce se stabilesc între state, acestea
fiind principalele subiecte ale dreptului internaţional public.
2. Alături de state, în peisajul internaţional contemporan, există şi alte subiecte: o
multitudine de organizaţii internaţionale guvernamentale sau neguvernamentale, dar și alte entități.

1.1.2. Obiectul dreptului internaţional public

Atunci când tratăm aspectele referitoare la obiectul dreptului internaţional public, este
evident ca similar şi celorlalte ramuri ale dreptului, ne referim la raporturile sociale care iau naştere
între subiecţii acestei ramuri, raporturi care sunt reglementate prin norme juridice specifice.
Această specificitate rezidă nu numai în natura specială a subiectelor, ci şi în alte elemente
pe care le vom analiza mai jos. În acest context trebuie să precizăm de la început că spre deosebire
de dreptul intern, raporturile sociale reglementate de dreptul internaţional public nu sunt raporturi
"interne", din interiorul statului ci dimpotrivă raporturi "externe", adică ceea ce numim în limbajul
nostru zilnic, relaţiile internaţionale ale statelor.
Aşadar prima concluzie se desprinde cu uşurinţă din cele de mai sus şi anume că nu fac
parte din sfera de reglementare a dreptului internaţional public, relaţiile sociale care privesc

7
Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de drept internaţional public, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007, pag. 42.
8
Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, volumul I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 15
9
astfel că se subînţelege caracterul de putere al acestor relaţii spre deosebire de cele care sunt specifice altor ramuri
de drept.
persoanele fizice, ori juridice din cadrul statelor. În acelaşi timp exced acestei sfere de
reglementare şi raporturile cu alte caractere decât cele dintre state si care au la bază tocmai aceste
relaţii cu caracter internaţional şi pe care le-am numit ca având caracter de putere - deci exercitate
în virtutea atributelor conferite de suveranitate şi independenţa naţională. Este cazul relaţiilor
comerciale10, culturale, obşteşti, ştiinţifice, etc.
În acelaşi timp, aşa cum de asemenea am amintit mai sus, pot exista relaţii internaţionale
care să nu facă parte din domeniul de reglementare al dreptului internaţional public întrucât exced
sferei juridicului ca urmare a lipsei unei asemenea reglementări.11
Împrejurarea că din sfera subiectelor dreptului internaţional public fac parte şi alte organisme
care nu au un caracter statal, cum sunt organizaţiile internaţionale cu caracter guvernamental,
respectiv popoarele sau naţiunile care luptă pentru suveranitate şi independenţă naţională nu afectează
acest caracter statal al ramurii de drept. Dar trebuie excluse toate acele tendinţe şi încercări de a lărgi
sfera obiectului dreptului internaţional public cu alte domenii de reglementare sau cu tendinţele de
regionalizare, particularizare a unor domenii ale sale.12
Astfel, putem categorisi uşor o anumita relaţie socială ca făcând parte sau nu din domeniul
dreptului internaţional public, având în vedere cele câteva criterii expuse mai sus. Acest lucru este
cu atât mai evident cu cât vom vedea că există şi alte deosebiri esenţiale faţă de dreptul intern.
Astfel, faţă de dreptul intern, nu există nicio autoritate unică atotputernică care să impună în mod
unilateral posibilitatea adoptării unor norme juridice unice pe plan internaţional.
Toate rezultatele obţinute se bazează pe acordul de voinţa liber exprimat de statele lumii, prin
negocieri şi acorduri bi sau multilaterale care exclud intervenţia unei autorităţi suprastatale. În acelaşi
timp nu există nicio autoritate care să impună cu forţa respectarea acestor norme juridice. Ele sunt
nişte reguli de conduită obligatorii formate prin acordul de voinţă al statelor şi a căror îndeplinire este
garantată tot de voinţa suverană și independentă a statelor în cauză.
Există numeroase relaţii sociale ce au fost reglementate prin norme juridice cu caracter
diferit - norme unanim acceptate de comunitatea internaţionala, respectiv norme cu caracter
restrâns, aplicabile doar între raporturile dintre un număr restrâns de state. Deşi în opinia noastră,
forţa lor juridică nu este diferită, se impune cu necesitate o reglementare unitar valabilă pentru
întreaga comunitate internaţională. De aceea eforturile de codificare ale dreptului internaţional, de
creare a unor norme juridice cuprinse în reglementări care să înglobeze într-un tot unitar, coerent
şi logic o întreagă instituţie - dreptul tratatelor, de exemplu sau chiar un întreg domeniu - dreptul
mării, reprezintă o încercare care trebuie sprijinită şi susţinută cu toate eforturile de către toate
statele lumii. Astfel s-ar realiza pe de o parte o convergenţă între cele două "nivele" de
reglementare acoperind interesele tuturor statelor, iar pe de altă parte s-ar realiza o transparenţă
totală, o uniformizare a interpretărilor diferite care se dau normelor juridice internaţionale. La acest
proces de codificare iau parte atât statele în mod individual, cât şi colectiv, organizaţiile
internaţionale dintre care un rol esenţial revine O.N.U, precum şi altor organisme ştiinţifice
internaţionale, interne sau chiar specialişti în domeniu, care prin elaborarea unor proiecte de
coduri, de reglementări internaţionale, îşi aduc un aport deosebit în domeniu.

1.2. Trăsăturile societăţii internaţionale

10
Relațiile comerciale internaționale sunt reglementate de dreptul comerțului internațional. Gabriel Mihai, Dreptul
comerțului internațional, Ed. ProUniversitaria, București, 2015, p. 12.
11
Este în special cazul relaţiilor de tip politic care nu au îmbrăcat încă aspectul unei norme juridice propriu-zise.
12
Popa George Dorel “Globalization and money laundering” - articol apărut în urma participării la conferința
internațională - International Conference on European Integration - Realities and Perspectives (EIRP), 2012
La început, dreptul internaţional public privea numai relaţiile dintre state13. Tendinţa
actuală este de a creşte ponderea organizaţiilor internaţionale, dar şi a persoanelor particulare, pe
care autorii de manuale de drept internaţional public încep să-i considere subiecte de drept
internaţional public.
Evidenţierea trăsăturilor societăţii internaţionale contemporane contribuie la definirea
obiectului dreptului internaţional public.14
- Prăbuşirea bipolarismului15 – a dus la descentralizarea puterii, inegal
repartizată între centrii de putere, între state, dar şi între celelalte entităţi ce participă la
raporturi la nivelul societăţii internaţionale contemporane.16
- Globalizarea17 – are în vedere atât economia, cât şi ştiinţa, tehnica,
informaţiile, comunicaţiile. Globalizarea economică18 realizată de diverse societăţi
transnaţionale pentru cucerirea pieţelor are numeroase efecte distructive, pierderea
locurilor de muncă, degradarea accentuată a mediului etc.
- Interdependenţa crescută a subiectelor de drept internaţional
- Preemineţa economicului asupra politicului
- Regionalizarea
- Erodarea statului – naţiune
- Dezintegrarea şi descentralizarea unor state
- Proliferarea statelor
- Creşterea numărului organizaţiilor internaţionale – numărul acestora l-a
depăşit pe cel al statelor, aproximativ 300.
- Apariţia noilor actori în afara suveranităţii19 -

1.3. Dreptul internaţional şi morala

Între morală şi dreptul internaţional există legături de influenţare şi intercondiţionare


reciprocă. O mare parte a principiilor şi normelor de drept internaţional îşi au originea în normele
morale, dreptul internaţional fiind în esenţa sa bazat pe regulile moralei.
Dreptul internaţional, la rândul său, influenţează regulile morale ale raporturilor
interstatale, contribuind la dezvoltarea acestora în raport cu cerinţele vieţii internaţionale bazate
pe drept.
Dacă normele de drept sunt acceptate ca obligatorii, iar aplicarea lor se poate face prin
măsuri de constrângere, regulile moralei nu au un caracter obligatoriu şi sunt uneori respectate sub
presiunea opiniei publice. Nerespectarea lor nu poate justifica măsuri de constrângere contra
statelor în cauză.20
1.4. Dreptul internaţional şi politica externă a statelor

Dreptul internaţional constituie un mijloc de orientare şi de influenţare a politicii externe a

13
Interstatale.
14
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 27.
15
După momentul 1989.
16
Popa George Dorel “European agency for the management of operational cooperation at the external borders of the
member states of the European Union – FRONTEX” - în cartea apărută după participarea la Conferința internațională
“Rolul euroregiunilor în dezvoltarea durabilă în contextul crizei mondiale”, Editura Tehnopress, Iași, 2013.
17
Mondializarea.
18
Popa George Dorel “International Crisis in the Context of Globalization and Money Laundering” – “Ovidius”
University Annals, Economic Sciences Series, 2011.
19
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 29.
20
Dr. Ion Diaconu, op. cit. pag. 17.
statelor în direcţia unor obiective şi valori stabilite de acestea prin principiile şi normele de drept
internaţional.
Politica externă a statelor trebuie să fie formulată şi realizată în deplină concordanţă cu
principiile şi normele de drept internaţional, de care nu pot face abstracţie în fiecare poziţie pe care
o adoptă faţă de o problemă a vieţii internaţionale.21
Politica externă a statelor, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea dreptului internaţional, la
modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale ale raporturilor interstatale, ale
evoluţiei societăţii umane.

1.5. Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat

Dreptul internaţional public este născut pe bază de consensualism, este bazat pe normele
convenţionale şi cutumiare elaborate de către state, pe baza acordului lor de voinţă. În dreptul
internaţional public avem de-a face cu norme internaţionale.
Dreptul internaţional privat reprezintă ansamblul de norme juridice interne, specifice
fiecărui stat, care reglementează raporturile dintre persoanele fizice sau juridice în care apare un
element de extraneitate.
Dreptul internaţional privat reglementează raporturi juridice de drept intern de natură
civilă, comercială, de muncă, de procedură civilă şi alte raporturi de drept privat cu un element
străin. Prin normele sale, el rezolvă, în general, conflictele de reglementare dintre legile interne ale
diferitelor state cu privire la o anumită instituţie juridică. Elementul de extraneitate al normelor
sale nu dă dreptului internaţional public un caracter de drept internaţional, în obiectul său de
preocupare neintrând relaţiile interstatale.

1.6. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

Dreptul intern al statelor şi dreptul internaţional sunt două sisteme de drept diferite, care se
întrepătrund, însă, prin intermediul statelor, care le creează pe amândouă.
Dreptul internaţional constituie într-o importantă măsură proiecţia în planul relaţiilor
internaţionale a normelor de drept din legislaţia internă a statelor, dreptul intern împrumutând
dreptului internaţional conceptele sale juridice fundamentale şi tehnicile sale juridice, iar unele
norme de drept intern pot fi acceptate de state ca surse ale reglementării juridice internaţionale.
Dreptul internaţional, la rândul său, exercită o puternică influenţă asupra legislaţiei interne
a statelor, îmbogăţind-o prin normele sale, care sunt încorporate în legislaţia internă şi trebuie
respectate ca şi normele interne. În acelaşi timp, dreptul internaţional influenţează dreptul intern
al statelor în sensul unificării unor concepte şi reglementări existente în diferite ţări, pentru ca
acestea să fie în consens cu normele de drept internaţional, existând în acest sens un proces de
internaţionalizare a dreptului intern.
Doctrina dreptului internaţional public a creat o celebră controversă în jurul problemei
relaţiei dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern: controversa dintre monism şi dualism.
Întrebarea fundamentală de la care a pornit această dezbatere teoretică a fost: există una sau două
ordini juridice – internă şi internaţională?
Potrivit teoriei moniste, reprezentate de jurişti faimoşi ca Hersch Lauterpacht, Lassa
Oppenheim, Georges Scelle, Hans Kelsen, dreptul este o structură unitară, instituind o singură
ordine normativă, în care dreptul internaţional şi dreptul intern îşi ocupă fiecare un loc stabilit.
21
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 29.
Teoria dualistă propune ideea existenţei a două ordini juridice distincte, având obiecte de
reglementare distincte şi subiecte distincte.
În dreptul internaţional contemporan şi în practica statelor, remarcăm următoarele
dezvoltări ale raporturilor dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, care dovedesc tot mai
accentuata tendinţă spre influenţare reciprocă a celor două ordini juridice:
a) art. 46 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor, care prevede că un stat nu se
poate prevala de faptul că consimţământul său la încheierea unui tratat a fost exprimat cu violarea
unei dispoziţii a dreptului său intern privitoare la competenţa de a încheia tratate, cu excepţia
cazului când este vorba despre o violare vădită şi a unei dispoziţii interne de o importanţă
fundamentală;22
b) conferirea, de către state, de efecte directe în dreptul intern ale unor tratate
internaţionale23;
c) recunoaşterea priorităţii faţă de dreptul intern a unor prevederi ale dreptului
internaţional, în mod special a celor privind drepturile omului24.
d) crearea unor ordini internaţionale sui generis, cel mai elocvent exemplu fiind cel al
Uniunii Europene, care tinde tot mai mult spre o îmbinare a trăsăturilor unui sistem internaţional
cu cele ale unui sistem constituţional.
Dreptul internaţional public pe de o parte, şi dreptul intern, pe de altă parte, sunt două
sisteme de norme şi două tipuri distincte de drept care acţionează în planuri şi prin mijloace
diferite. Deşi distincte, între cele două sisteme există importante interferenţe prin intermediul
statelor, în jurul cărora sunt organizate şi prin care acţionează.25
Astfel, pe de o parte, există norme de drept internaţional, în special acelea cuprinse în
tratate internaţionale, în temeiul cărora statele care devin părţi la acestea sunt obligate să ia măsuri
în planul legislaţiei lor interne, pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor ce le revin din aceste
tratate26.
Pe de altă parte, o serie de reglementări interne27, specifice fiecărui stat, stabilesc condiţiile
de desfăşurare a relaţiilor respectivului stat cu alte state sau organizaţii internaţionale şi produc
deci efecte în ordinea internaţională.28
În decursul timpului, în doctrina dreptului internaţional s-au cristalizat, în legătură cu acest
raport, mai multe curente de gândire şi respectiv anumite construcţii teoretice: dualismul şi
monismul, acesta din urmă cu două variante.
Dualismul s-a dezvoltat cu precădere în secolul al XIX- lea şi la începutul secolului XX,
sub influenţa doctrinelor pozitiviste care scoteau în evidenţă importanţa “voinţei suverane a
statului”. În lumina acestei doctrine, dreptul intern şi dreptul internaţional, ar reprezenta două

22
Similar în domeniul comerțului internațional la încheierea contractelor este necesar consimțământul părților. A se
vedea Gabriel Mihai, Dreptul comerțului internațional, Ed. Pro Universitaria București, 2015, pag. 69.
23
de exemplu, art. 11 al Constituţiei României.
24
de exemplu, art. 20 al Constituţiei României.
25
Maria Căzănel, Legal Distinction between the Exception of a Non-performance Contract and the Lien, Analele
Universității Ovidius, Seria Științe Economice, volumul XV, issue 1, Year 2015.
26
ca de exemplu în materia dreputilor omului, transporturilor internaţionale, combaterea poluării, a terorismului, a
traficului de droguri, ş.a.
27
Maria Căzănel, Comparative Analysis between the Exception of a Non-performance of the Contract and the Lien –
Similarities, Analele Universității Ovidius, Seria Științe Economice, volumul XV, issue 1, Year 2015.
28
În această categorie intră, de exemplu, stabilirea competenţei organelor statului prin intermediul cărora se desfăşoară
relaţiile sale externe, problemele privind cetăţenia, statutul juridic al străinilor, procedurile interne prin intermediul
cărora un stat devine parte la tratatele internaţionale.
sisteme juridice distincte, care acţionează pe planuri diferite, cu domenii diferite de aplicare şi fără
comunicare între ele, având izvoare distincte şi destinatari deosebiţi: indivizii în dreptul intern şi
statele în dreptul internaţional.
Monismul consideră dreptul ca pe o structură unitară, compusă din norme obligatorii,
indiferent dacă acestea sunt adresate indivizilor, statelor sau altor entităţi asimilate acestora.
Dispoziţiile Constituţiei României revizuită cu privire la raportul dintre dreptul
internaţional şi dreptul intern se găsesc în art. 11 şi art. 20.
Articolul 11
(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă
obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde
dispoziţiile contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea
Constituţiei.
Alineatul (2) stabileşte deci o modalitate directă de încorporare a dreptului internaţional în
dreptul intern, prin chiar legea de ratificare a unui tratat, textul acestuia devenind “lege internă”.
Textul trebuie interpretate extensiv, în sensul că şi actele legislative ale guvernului, prin care se
aprobă/ acceptă anumite acorduri internaţionale, îndeplinesc aceeaşi funcţie integratoare.
Alineatul (3) trebuie interpretat ca exprimând o poziţie dualistă, de vreme ce tratatele ale
căror dispoziţii sunt în conflict cu normele constituţionale nu pot fi modificate implicit prin legea
de ratificare. Numai în urma modificării Constituţiei, în acord cu tratatul, acesta poate fi încorporat
în dreptul intern.
Articolul 20, în schimb, afirmă clar primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern
atunci când obiectivul eventualului “conflict de legi” se referă la dreputile omului.29
În domeniul drepturilor omului, soluţia constituţională este deci una monistă, cu primatul
dreptului internaţional asupra dreptului intern; pentru a se reveni la un monism opus - primatul
dreptului intern - în cazul în care “Constituţia sau legile interne conţin în dispoziţii mai favorabile”.

1.7. Deosebiri faţă de alte ramuri de drept

– În dreptul internaţional public nu avem un organ legislativ. Normele dreptului


internaţional rezultă din acordul de voinţă al statelor. În dreptul intern puterea legislativă se
realizează de parlament.
– În dreptul internaţional public nu avem un organ executiv. Aplicarea dispoziţiilor unui
tratat internaţional este urmărită de anumite organizaţii internaţionale prevăzute în respectivul
tratat.
– În dreptul internaţional public lipseşte latura sancţionatorie30 mulţi autori contestând
existenţa dreptului internaţional public.

29
Articolul 20
(1) Dispoziţiile constituţionale privind dreptuile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă
cu Declaraţia universală a dreputilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia
sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
30
Punitivă.
II. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
Aşa cum se cunoaşte de la teoria generală a dreptului, precum şi din aproape toate ramurile
de drept studiate, există numeroase opinii doctrinare, aproape în fiecare dintre ramurile dreptului
în care se poartă discuţii asupra acelor izvoare care se pot accepta ca atare, respectiv acele surse
de dezvoltare a ramurii în cauză care pot, ori dimpotrivă nu pot fi considerate izvoare de drept.31
Discuţia aceasta nu are caracter pur teoretic, ci profunde implicaţii practice nu numai asupra
dezvoltării fiecărei ramuri de drept în parte, ci şi asupra activităţii practice. Lucrurile nu diferă nici
în cazul dreptului internaţional public, unde există numeroase opinii în acest sens.
Izvorul de drept nu este altceva decât forma de manifestare pe care o îmbracă o normă
juridică, mijlocul de exprimare al acestuia.
Literatura juridică este unanimă asupra împrejurării, că două dintre ele sunt considerate ca
fiind izvoare de drept de către totalitatea teoreticienilor dreptului internaţional public, indiferent
de ţara din care provin aceştia. Este cazul tratatului, respectiv al cutumei.
Izvoarele dreptului internaţional public: “sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui
drept, care rezultă din acordul de voinţă al statelor”.32
Sediul legal al materiei este art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie33, în care sunt
identificate principalele izvoare şi se oferă o ierarhizare a acestora.
Se disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma şi principiile generale de drept, iar
ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului internațional public - hotărârile
judecătoreşti şi doctrina.
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie adaugă acestor categorii de izvoare şi “echitatea”,
considerată ca potenţial izvor de drept.
În doctrina juridică contemporană se afirmă că aceste categorii prevăzute de Statutul Curţii
nu epuizează lista izvoarelor dreptului internaţional public, adăugând izvoarelor enumerate alte
două categorii: actele adoptate de organizaţiile internaţionale şi unele dintre actele unilaterale ale
statelor.

2.1. Tratatul internaţional

Tratatul este considerat ca fiind izvorul principal al dreptului internaţional public. Practic
nu există domenii ale dreptului internaţional public în care să nu se fi încheiat măcar o înţelegere
internaţională, un tratat în limbaj comun. Prevederile acestui acord, indiferent de denumirea pe
care o poartă34, constituie norme ale dreptului internaţional public, implicând asumarea de obligaţii
pe plan internaţional, posibilitatea de a avea drepturi corelative, ca atare de a stabili norme cu
caracter obligatoriu pentru statele participante la acel acord internaţional.35
Legea sau alt act normativ intern nu poate constitui un izvor al dreptului internaţional
public întrucât nu reflectă acordul de voinţa al statelor, acord liber exprimat pe baza consensului
la care părţile au ajuns în urma unor negocieri internaţionale. Doar tratatul internaţional acoperă

31
Dr. Ion Diaconu, op. cit. pag. 27.
32
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 51.
33
Anexă la Carta O.N.U. din 1945 care a reluat articolul 38 al Statutului Curţii Permanente de Justiţie Internaţională
din 1920.
34
Întâlnim denumiri ca acord, act final, cartă, convenţie, pact sau protocol internaţional toate aceste documente scrise
putând constitui izvoare ale dreptului internaţional public şi putând avea o existenţă de sine stătătoare sau împreună
cu alte asemenea documente, ca anexe ale acestora.
35
Este deci evident rolul de izvor, de drept al unui asemenea acord.
aceste deziderate. În acelaşi timp, acord internaţional trebuie să aibă la bază relaţiile de putere
existente între statele semnatare, în baza prerogativelor pe care fiecare stat suveran şi independent
le are în relaţiile internaţionale. În lipsa acestui factor de putere, acordul internaţional poate
aparţine altor domenii ale dreptului - acord de comerţ internaţional, chiar o convenţie care face
parte din dreptul civil - cazul unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil între două state,
cu scopul edificării unei reprezentanţe diplomatice.36
Cel mai important dintre aceste tratate este Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite,
cuprinzând practic fundamente ale dreptului internaţional public, ale raporturilor şi activităţii
internaţionale a statelor lumii.
Ceea ce este esenţial din punctul de vedere al tratatului ca izvor de drept este că pe de o
parte serveşte la apariţia unor noi norme juridice, deci la dezvoltarea dreptului internaţional public
prin codificarea unor noi domenii ale acestuia, pe de altă parte sprijină procesul de înnoire, de
perfecţionare al acestuia prin înlocuirea normelor învechite care nu mai corespund noilor condiţii
din lumea contemporană sau precizarea normelor cutumiare existente sau în curs de formare. Tot
sub acest aspect nu trebuie să uităm nici alte avantaje ale normelor cuprinse în tratate. 37 Ele fiind
scrise, proba, dovada lor este mult mai uşor de făcut, iar prin mecanismele specifice tratatelor,
interpretarea acestora se face în mod uniform şi clar pentru toţi participanţii la relaţiile
internaţionale.
1. Potrivit art. 2 din Convenţia de la Viena38 printr-un tratat internaţional se înţelege un
acord încheiat în scris între subiectele de drept internaţional, guvernat de dreptul internaţional şi
care este consemnat într-unul sau mai multe instrumente, oricare ar fi denumirea acestora.
Curtea Internaţională de Justiţie, a arătat că un astfel de act scris poate fi privit ca
instrumentum şi atunci când ne referim la forma pe care o reprezintă documentul sau ca negotium
şi atunci ne referim la conţinutul acestui document.
2. Principalele subiecte39 la tratatul internaţional sunt statele. Se pot încheia tratate
internaţionale şi între state şi organizaţiile internaţionale, ori chiar între organizaţii internaţionale.
3. Clasificarea tratelor.
După criteriul funcţiei:
– tratatele legi conţin reglementări cu caracter general încheiate între multe state şi privesc
obligaţii nereciproce.
– tratatele contract conţin obligaţii reciproce sau sinalagmatice40.
După numărului de părţi semnatare:
– tratatele bilaterale sunt semnate de 2 părţi.
– tratate multilaterale, primul tratat multilateral este considerat Actul final al Congresului
de la Viena care în fapt nu era decât o sumă a tratatelor bilaterale încheiate pe timpul Congresului
de către participanţi.
După întindere sau aria de cuprindere a tratatelor internaţionale întâlnim

36
Ca atare, acest specific al dreptului internaţional public, determină şi specificitatea acestui izvor de drept.
37
Maria Căzănel,Comparative Analysis between the Exception of a Non-Performance of Contract and the Potestative
Duties to the 5th International Conference on Law and Social Order, held in Constantza on September 4, 2015.
38
Din 1969 privind dreptul tratatelor.
39
Părţile.
40
Maria Căzănel, The Exception for the Non-Performance of Contracts and the Exception for the Compensation of
Claims and Related Liabilities, Ovidius University Annals Economic Sciences Series, Volume XIII, Issue 2, Year
2013, online – ISSN 2344-4614, ISSN-L 1582-9383.
- tratate regionale41
- o altă categorie o reprezintă tratatul cu caracter universal42.
După termenul de validitate:
- tratate cu termen sau cu aplicare limitată, până la o anumită dată
- tratate fără termen43
După posibilitatea de aderare:
- tratate deschise, majoritatea tratatelor multilaterale
- tratate închise la care alte state nu mai pot adera ex. Tratatul Nord Atlantic.44
După conţinut:
- tratate economice
- tratate politice
- tratate culturale etc.
Tratatele internaţionale se supun dreptului intern al fiecărui stat parte prin aceea că normele
privind semnarea şi ratificarea tratatelor internaţionale sunt guvernate de legile interne, iar pe plan
internaţional dreptul aplicabil în materia tratatelor îl reprezintă Convenţia de la Viena 196945.

2.2. Cutuma

Cutuma a constituit pentru multă vreme cea mai importantă, dacă nu unicul izvor al
dreptului internaţional public.
Într-adevăr, în perioadele istorice antice, când scrisul nu era încă apanajul decât unei
minorităţi, iar tradiţiile se perpetuau pe cale orală, practica, obiceiul a constituit singurul mod în
care dreptul în general şi, dreptul internaţional public în special, s-au dezvoltat, s-au impus prin
norme juridice unanim acceptate.
Şi în dreptul internaţional public cutuma este cel mai vechi izvor de drept, aşa cum este
considerată şi pentru alte ramuri ale dreptului. Prin cutumă înţelegem o regulă nescrisă, dar cu
caracter obligatoriu.
Unul dintre elemente definitorii ale cutumei este caracterul ei de practică generală. Practica
generală trebuie să aibă o durată relativ îndelungată şi o repetabilitate.46 Această regulă trebuie să
fie considerată, de subiectele cărora li se adresează, ca exprimând o cerinţă de conduită cu forţă
juridică obligatorie.47
Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o practică
generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca având forţă
juridică obligatorie.
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o defineşte ca “dovadă a unei practici generale,
acceptată ca drept”. Prin urmare, pentru ca o practică a statelor sau a altor subiecte de drept
internaţional să fie considerată cutumă, potrivit dreptului internaţional, aceasta trebuie să
întrunească cumulativ elemente de ordin material şi subiectiv:

41
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care are forţă obligatorie pentru statele membre ale Consiliului Europei
şi are întindere regională, limitată, zonală.
42
Carta O.N.U. – tratatul constitutiv al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
43
ex. Tratatele privind protecţia victimelor de război.
44
Dr. Ion Diaconu, op. cit. pag. 31.
45
privind dreptul tratatelor.
46
Gabriel Mihai, Drept comercial. Profesioniștii-comercianți, Editura ProUniversitaria, București, 2015 p. 29
47
Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de drept internaţional public, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007, pag. 56.
a. să aibă un caracter nescris şi general, relativ îndelungat şi repetat;
b. să fie acceptată de către subiectele dreptului internaţional public ca o regulă
de conduită cu forţă juridică obligatorie.
Prin aceste elemente, cutuma se deosebește de alte practici, cum sunt obiceiul şi curtoazia
internaţională. Practicile menţionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoaştere
juridică şi nu atrag răspunderea internaţională a statelor în cazul nerespectării lor. Unele uzanţe s-
au transformat, în timp, în reguli cutumiare48; de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit
simple uzanţe49.
În practică s-a ridicat problema de a stabili numărul statelor care trebuie întrunit pentru ca
o practică să devină cutumă.
În jurisprudenţa sa, Curtea Internaţională de Justiţie a afirmat că este nevoie de “o
participare largă şi reprezentativă din partea statelor, însă nu de totalitatea statelor care formează
societatea internaţională la un moment dat.”50. Este posibilă formarea unor cutume chiar pe o arie
geografică limitată, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.
În ceea ce priveşte timpul necesar formării unei cutume, acesta poate fi şi mai scurt (câţiva
ani) cu condiţia ca, practica statelor să fi fost frecventă şi uniformă. În acest mod s-au format aşa
zisele “cutume sălbatice”, cum este dreptul popoarelor la decolonizare.
Obligaţia de a dovedi existenţa unei cutume incumbă statului care o invocă, fie pentru a se
apăra împotriva unei pretenţii a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu.
Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare:
a. acte interne ale statului51;
b. clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de către alte state, decât
cele care sunt părţi la tratat;
c. practica generală a organizaţiilor internaţionale52.
Definirea cutumei este cea unanim acceptată de teoreticienii dreptului, ca fiind o practică
generală, relativ stabilă în timp, cu o anumită continuitate şi vechime, implicând recunoaşterea
caracterului obligatoriu al normelor de conduită prevăzute. Deci, există două elemente
indispensabile şi fără care cutuma nu poate exista ca şi izvor de drept.
Primul element este cel obiectiv constând într-o practică generală, stabilă şi relativ
îndelungată în timp.
Al doilea element esenţial este unul subiectiv, respectiv intenţia statelor de a considera
normele de conduită prescrise de această practică ca fiind obligatorii, nerespectarea lor,
determinând responsabilitatea internaţională a statului în cauză. Aceste elemente sunt de altfel
cuprinse într-o definire succintă şi în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, art. 38 pct. b, ca
fiind dovada unei practici generale, acceptate ca drept. Apreciem că se impun totuşi câteva
precizări.
Practica generală implică nu numai un obicei local, restrâns la un anumit teritoriu şi care
interesează doar un număr restrâns de state, ci trebuie. să fie vorba despre o practică generalizată
acceptată de majoritatea statelor participante la relaţiile internaţionale. Această practică poate consta
într-o activitate - acţiune sau dimpotrivă inacţiune. Este o soluţie pe care o împărtăşim împreună cu

48
de exemplu imunităţile şi privilegiile diplomatice.
49
anumite reguli de ceremonial aplicate diplomaţilor.
50
cazul Platoului continental al Mării Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969.
51
acte ale ministerelor, note diplomatice, declaraţii de politică externă, corespondenţa diplomatică, alte acte normative
interne, cu condiţia să producă efecte pe plan extern.
52
de exemplu, regula potrivit căreia abţinerea voluntară de la vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate
al O.N.U. nu constituie un obstacol în adoptarea unei rezoluţii, s-a impus ca o cutumă internaţională.
alţi autori consacraţi. Împrejurarea că această practică generalizată trebuie să se perpetueze în timp,
este şi ea importantă dar fără a avea ponderea pe care o are prima caracteristică sau mai ales
elementul voliţional la care ne-am referit mai sus.

1. Raportul dintre tratat şi cutumă


Normele din tratatele internaţionale pot fi acceptate şi de alte state în afara celor care sunt
părţi la tratate. Pentru acestea ele au caracter de normă cutumiară, devenind obligatorii pentru
statele care le-au acceptat. Anumite tratate creează norme noi prin reglementările lor, altele
codifică cutumele existente.
Tratatele şi cutumele care au acelaşi conţinut pot să coexiste în dreptul internaţional.53
Tratatele concretizează normele într-un timp mult mai scurt. ele conferă un caracter clar,
precis conţinutului normei.
În caz de dubiu tratatul va fi interpretat în raport de dreptul internaţional cutumiar. Dacă
interpretarea priveşte o normă imperativă54 atunci cutuma va prevala faţă de norma din tratatul
internaţional.
Prin hotărârile sale Curtea Internaţională de Justiţie a recunoscut posibilitatea elaborării
unor cutume nu numai prin practica statelor, dar şi pe baza unei practici generale a organizaţiilor
internaţionale.
Pentru a fi considerate ca izvor al unei norme de drept internaţional, cutumele trebuie să
constituie o practică generală, relativ îndelungată şi uniformă, considerată de state ca exprimând o
regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.

2. Elementele constitutive ale cutumei.


a. Elementul material privind formarea unei cutume se referă la numărul de state necesar,
care trebuie să participe pentru a putea vorbi despre o cutumă. Participarea trebuie să fie largă şi
reprezentativă pentru a putea vorbi de formarea unei cutume, nefiind necesară participarea tuturor
statelor care formează Comunitatea internaţională.
Pot să apară şi cutume regionale sau locale destinate a fi aplicate pe o arie geografică
restrânsă, limitată.
b. Elementul material privind timpul necesar formării unei cutume. Pentru ca o practică
să poată fi invocată ca o cutumă ea trebuie să fie îndelungată şi uniformă.
c. Elementul psihologic55.
Nu este de ajuns să avem numai o simplă repetare generală, uniformă şi îndelungată a
practicii, dar mai trebuie ca această conduită să fie motivată de convingerea că ea reprezintă o
obligaţie juridică şi se impune statelor ca atare.
Momentul de la care considerăm că putem vorbi despre o cutumă internaţională este acela
în care oricare dintre participanţii la viaţa internaţională poate să conteze că şi ceilalţi participanţi
se vor comporta conform conduitei care formează obiectul respectivei practici.
3. Dovada cutumei. Sarcina probei revine statului care invocă cutuma, fie pentru a se apăra,
fie pentru a revendica un drept. În acest sens pot fi luate în considerare oricare dintre actele

53
Acest lucru a fost consfiinţit şi prin hotărârea 1969 a Curţii Internaţionale de Justiţie referitoare la platoul continental
al Mării Nordului.
54
jus cogens.
55
Subiectiv.
organelor interne ale statului, abilitate şi autorizate să îndeplinească atribuţii în domeniul relaţiilor
internaţionale56.
O altă dovadă o poate constitui opinia exprimată de delegaţiile statelor în cadrul unor
conferinţe sau cu prilejul deliberărilor în cadrul organizaţiilor internaţionale.
Dovezi de existenţă a unei cutume internaţionale pot fi şi actele normative interne precum
şi hotărâri ale unor organe jurisdicţionale naţionale care au incidenţă în raporturile internaţionale.57
Dovada existenţei unei cutume poate fi făcută şi pe baza normelor existente în anumite
tratate internaţionale care pot fi invocate ca şi cutume de state terţe sau între state părţi la tratat.

2.3. Hotărârile judecătoreşti

Jurisprudenţa Curţii Internaţionale nu are o valoare obligatorie erga omnes58 ca în cazul


precedentului judiciar din sistemul common law.
Art. 59 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie arată că hotărârile Curţii au fortă
obligatorie numai între părţile în litigiu şi numai pentru cauza pe care o soluţionează.
Tribunalele internaţionale arbitrare sunt constituite ad-hoc de două sau mai multe state
pentru soluţionarea unui anumit diferend. În timp ce Curţile sunt instanţe permanente tribunalele
arbitrare au un caracter întâmplător, trecător şi hotărârile acestora pot fi avute în vedere la stabilirea
normelor de drept internaţional.
2.4. Doctrina

Lucrările specialiştilor, recunoscuţi în diferite state, constituie mijloace auxiliare pentru


determinarea normelor de drept internaţional. Se au în vedere atât specialiştii individuali,
forumurile de specialişti – Comisia de Drept internațional a O.N.U.59, Asociația de Drept
internațional60.
Opiniile unor judecători ai C.I.J. pot contribui, prin caracterul lor documentat, la
îmbogăţirea doctrinei.
Putem considera că în dreptul internaţional contemporan apar noi izvoare de drept printre acestea
actele organizaţiilor internaţionale sau actele unilaterale ale statelor.

2.5. Actele unilaterale ale statelor

Anumite acte unilaterale ale statelor sunt susceptibile să producă efecte juridice în planul
dreptului internaţional.
Opinii:
a. aceste acte ar fi izvoare ale dreptului internaţional public,

56
note diplomatice, declaraţii de politică externă sau corespondenţă diplomatică.
57
Gabriel Mihai, Dreptul comerțului internațional, Editura ProUniversitaria, București, 2015 p. 26.
58
Împotriva tuturor.
59
Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. – organ subsidiar al Adunării generale a O.N.U. înființat în anul 1947
printr-o rezoluție având drept atribuții principale codificarea și dezvoltarea progresivă a dreptului internațional.
Activitatea Comisiei este reglementată printr-un statut adoptat de Adunarea generală a O.N.U. potrivit Dicționarului
de drept internațional public, Ionel Cloșcă, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, pag. 58.
60
Asociaţia de Drept Internaţional – organizație internațională a juriștilor creată la Bruxelles în 1873. A purtat
denumirea de Asociație pentru reforma și codificarea dreptului ginților, a adoptat actuala denumire în anul 1895 la
Conferința de la Bruxelles, op. cit. pag. 33
b. actele unilaterale ale statelor nu pot fi izvoare ale dreptului internaţional public deoarece
le lipseşte acordul de voinţă care stă la baza relaţiilor internaţionale.
Sunt considerate izvoare ale dreptului internaţional public actele unilaterale ale statelor
care produc efecte juridice în planul relaţiilor internaţionale: declaraţia, recunoaşterea, protestul şi
renunţarea.
a) Declaraţia este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziţia sa în legătură cu
o anumită situaţie şi este în măsură să angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaraţia
statului prin care acceptă jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie, sau declaraţiile
unor state de stabilire a unor drepturi exclusive şi suverane asupra platoului continental61;
Declaraţiile sunt actele individuale prin care statele îşi fac cunoscute poziţia sau opinia lor
asupra unei situaţii internaţionale sau intenţia lor privind anumite acţiuni în viitor62.
b) Recunoaşterea este actul prin care un stat constată apariţia unui nou subiect de drept
internaţional63 sau a altor categorii64 şi prin care îşi manifestă dorinţa de a stabili cu acestea relaţii
oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de drept internaţional;
Recunoaşterea reprezintă constatarea sau acceptarea oficială de către un stat a unui fapt
sau a unei situaţii noi a unei reguli juridice sau a unei entităţi.
c) Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziţie împotriva
acţiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime, atrăgându-i atenţia asupra
responsabilităţii sale sau solicitându-i reparaţii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest
poate fi împiedicată, totodată, formarea unei noi reguli cutumiare.
Protestul este refuzul expres de a recunoaşte o anumită situaţie de fapt.
d) Renunţarea este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau parţial, anumite
drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internaţionale. De exemplu, renunţarea unui stat
la imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie, pentru a putea obţine un credit important de pe piaţa
financiară internaţională şi a răspunde în cazul nerambursării la timp a creditului.
Renunţarea este hotărârea de a abandona în mod voluntar exercitarea unui drept sau a unui
privilegiu65.

2.6. Actele organizaţiilor internaţionale

Potrivit conţinutului lor unele dintre aceste documente au efecte cu privire la funcţionarea
organizaţiilor respective şi pot fi considerate ca drept intern al acestora, altele se referă la conduita
statelor membre în vederea îndeplinirii obiectivelor organizaţiilor.
Dreptul intern al organizaţiilor internaţionale se referă la mecanismele interne de
funcţionare care au caracter obligatoriu, reglementează primirea, suspendarea unor membrii,
pierderea calităţii de membru, adoptarea bugetelor, repartiţia cheltuielilor.
Actele ce privesc realizarea obiectivelor organizaţiilor internaţionale.
Unele dintre aceste documente au forţă juridică obligatorie, iar altele au numai o valoare
de recomandare şi se adresează statelor membre care le aplică pe baza voinţei lor suverane. Art.

61
acestea din urmă au determinat formarea unor norme cutumiare în domeniu – vezi, Proclamaţia Truman –1946.
62
declaraţiile de război sau de neutralitate, declaraţii privind revendicarea unor drepturi, declaraţii pe baza cărora
unele state recunosc jurisdicţia C.I.J.
63
un alt stat, o organizaţie internaţională.
64
guvern, naţiune care luptă pentru dobândirea independenţei sau insurgenţii dintr-un război civil.
65
renunţarea unui stat de a invoca instituţiile sale de jurisdicţie sau de execuţie în legătură cu garantarea unor contracte
internaţionale de împrumut.
25 al Cartei O.N.U. arată că membrii Naţiunilor Unite sunt de acord să accepte şi să execute
hotărârile Consiliului de Securitate în conformitate cu prezenta Cartă.
Valabilitatea rezoluţiilor Adunării Generale O.N.U.
Carta O.N.U. în art. 10-14 foloseşte termenul de recomandare pentru actele adresate
statelor membre.
Recomandările adoptate de Adunarea Generală O.N.U. îmbracă forma şi poartă denumirea
de rezoluţii. În practică s-a constatat că statele nu consideră rezoluţiile Adunării Generale ca fiind
obligatorii. Cu toate acestea nici un stat membru nu îşi permite să ignore sistematic recomandările
acestei organizaţii. Rezoluţiile O.N.U. pot deveni obligatorii atunci când sunt adoptate de Consiliul
de Securitate şi se referă la rezolvarea paşnică a diferendelor.

2.7. Echitatea66

Echitatea poate fi considerată ca izvor material, dar nu şi formal al dreptului internaţional


public şi constituie fundamentul moral pentru regulile juridice. Echitatea este o regulă specifică de
drept internaţional sau constituie un element necesar al principiilor generale de drept internaţional
alături de principiul bunei credinţe.
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede dreptul acestei instanţe de a soluţiona un
litigiu în conformitate cu principiul echităţii67, dacă părţile la acea cauză sunt de acord. Această
prevedere semnifică faptul că, atunci când părțile unui litigiu încredinţează “judecătorului
internaţional” soluţionarea cauzei conform principiului echităţii, ele conferă instanţei puteri
excepţionale. Într-un asemenea caz, judecătorul va propune o soluţie bazată pe fapte şi nu pe
dreptul pozitiv, pe care o consideră justă şi conformă intereselor părţilor în cauză.
Recurgerea la echitate nu înseamnă nerespectarea normelor imperative ale dreptului
internaţional public. Totuşi, o hotărâre judecătorească pronunţată în baza principiului echităţii
poartă un grad de subiectivitate, chiar dacă se pretinde a fi o soluţie dreaptă, întrucât nu se fondează
pe normele dreptului internaţional.
Practic, judecătorul internaţional are posibilitatea, fie să completeze un vid normativ, fie
să atenueze rigorile unei norme internaţionale dacă situaţia concretă o impune. Pentru a evita
comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un domeniu restrâns de aplicare 68, fiind
necesar consimţământul expres al părţilor în cauză.69
Privită ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru regulile
juridice şi un principiu de drept, alături de cel al bunei-credinţe.

2.8. Codificarea dreptului internaţional

Operaţiunea de codificare reprezintă sistematizarea normelor dreptului internaţional şi


precizarea conţinutului lor începând, în primul rând, cu normele cutumiare.

66
Echitate – termen care în sens general înseamnă respectarea dreptății în relațiile internaționale și în aplicarea
dreptului internațional public. Statutul Curții Internaționale de Justiție prevede dreptul acesteia de a soluționa o cauză
supusă ei și ex aequo et bono ceea ce înseamnă soluționarea cauzei pe baza echității dacă părțile la acea cauză sunt de
acord. Recurgerea la echitate în soluționarea diferendelor internaționale nu înseamnă neglijarea sau chiar încălcarea
normelor imperative ale dreptului internațional public.
67
“ex aequo et bono” – a decide asupra unei speţe pe baza de echitate.
68
conflicte politice sau teritoriale.
69
Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de drept internaţional public, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007, pag. 60.
Codificarea neoficială este rezultatul cercetărilor făcute de oamenii de ştiinţă sau rezultatul
unor lucrări desfăşurate în cadrul unor organisme interne sau internaţionale cu caracter ştiinţific70.
Codificarea neoficială nu este obligatorie pentru state, dar interpretările neoficiale au fost
luate în considerare cu prilejul codificărilor oficiale sau în practica statelor, ori pentru formarea
jurisprudenţei.
Codificarea oficială este realizată de către state şi are un caracter obligatoriu pentru cei
care devin parte la convenţiile elaborate. Congresul de la Viena 181571 este considerat a fi prima
conferinţă internaţională care a iniţiat o codificare oficială a unor norme de drept internaţional
referitoare la fluviile internaţionale, precum şi în legătură cu normele de drept diplomatic şi
consular.
Codificarea urmăreşte formularea mai precisă şi sistematizarea unor reguli de drept
internaţional în domenii în care există deja practică constantă din partea statelor, acolo unde avem
precedente şi opinii doctrinare.
Codificare înseamnă transformarea unor reguli cutumiare în corpuri de drept scris.
Proiectele Comisiei de drept internaţional sunt transmise tuturor statelor şi se adoptă apoi în
Adunările Generale ale O.N.U. sau conferinţe internaţionale.

2.9. Ierarhia normelor de drept internaţional contemporan

Doctrina s-a pronunţat pentru egalitatea între izvoarele principale ale dreptului
internaţional tratate, cutumă, principii generale. Unele opinii susţin preeminenţa dispoziţiilor
Cartei O.N.U.72
Acest caracter prioritar decurge din rolul O.N.U. în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale.
În dreptul internaţional pot să apară conflicte între norme cu aplicabilitate universală şi
norme cu caracter particular. Într-o astfel de situaţie prevalează normele cu caracter universal.
Normele jus cogens73
Aceste norme în dreptul intern, semnifică faptul că interesând ordinea publică dintr-un
anumit stat nu admit nici o derogare prin convenţii între particulari. Principiul a fost transpus în
dreptul internaţional prin Convenţia de la Viena din 1969 care arată că o normă interpretativă a
dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută de Comunitatea internaţională
a statelor în ansamblul său ca o normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate
fi modificată decât printr-o normă având acelaşi caracter.
În general normele de drept internaţional au caracter dispozitiv, prin acordul părţilor fiind
admise şi posibile derogări. Acordurile care ar contraveni unor norme jus cogens74 sunt considerate
nule de Convenţia de la Viena.
Art. 63 arată că este nul orice tratat care la momentul încheierii sale este în conflict cu o
normă imperativă de drept internaţional general.
Art. 64 arată că dacă intervine o nouă normă imperativă a dreptului internaţional general
orice tratat existent care este în conflict cu această normă devine nul şi încetează.

70
Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept Internaţional.
71
Puterile europene participante au adoptat norme referitoare la rangul agenţilor diplomatici, la libertatea navigaţiei
fluviale internaţionale şi la abolirea traficului cu sclavi.
72
Art. 20 Pactul Societăţii Naţiunilor Unite arată că prezentul pact abrogă toate obligaţiile şi acordurile incompatibile
cu prevederile sale.
73
Concept privind un minim de norme imperative/norme imperative.
74
Idem.
Normele jus cogens se remarcă printr-un regim juridic specific. În primul rând ele se identifică
prin recunoaşterea lor de către state, în al doilea rând aplicarea lor nu are în vedere nici o derogare,
sub sancţiunea nulităţii iar modificarea se poate face numai printr-o normă care are acelaşi caractere
de jus cogens.
Identificarea normelor jus cogens a fost lăsată pe baza practicii statelor şi a tribunalelor
internaţionale fiind astfel identificate norme referitoare la interzicerea utilizării forţei şi a
ameninţării cu forţa, norme referitoare la principiul pacta sunt servanda75, norme referitoare la
principiul Cartei O.N.U., norme referitoare la dreptul la viaţă şi demnitate umană şi la drepturile
general recunoscute tuturor membrilor Comunităţii internaţionale.
Ordinea publică a Comunităţii internaţionale este o sumă de principii şi reguli a căror
aplicare este atât de importantă pentru comunitatea internaţională în ansamblul său încât orice
acţiune unilaterală sau acord care ar contraveni acestor principii sau reguli ar fi lipsit de forţă
juridică.
Existenţa lui ius cogens sugerează ideea unei ordini publice a comunităţii internaţionale76.

75
Tratatele trebuie aplicate cu bună credinţă.
76
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 67.
III. PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
Principiile dreptului internaţional public sunt acele reguli generale aplicabile relaţiilor între
subiectele acestei ramuri de drept. Alături de principiile generale de drept intern, aceste principii
formează un corpus de reguli de maximă generalitate şi aplicabilitate şi cu un caracter imperativ
pentru toate subiectele dreptului internaţional. Unele dintre aceste principii au devenit norme
superioare, imperative, ale dreptului internaţional public, denumite ius cogens77. Acestea sunt
principiile fundamentale ale dreptului internaţional.
Declaraţia Adunării Generale a O.N.U., adoptată prin Rezoluţia 2625 din octombrie 1970
se referă la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state,
în conformitate cu Carta O.N.U.78
Textul declaraţiei reprezintă compromisul realizat din confruntarea intereselor ţărilor
occidentale, ţărilor blocului socialist şi ţările în curs de dezvoltare.
Similar altor ramuri de drept, nu numai normele juridice sunt cele care au rol în
reglementarea raporturilor sociale care fac obiectul ramurii de drept în cauză. Un rol deosebit de
important revine şi principiilor acelei ramuri de drept. Literatura juridică de specialitate s-a
preocupat de problematica acestor principii în materia dreptului internaţional public, atât sub
aspectele care privesc definirea lor şi raportul respectiv poziţia pe care o au faţă de normele
juridice, cât şi în ceea ce priveşte rolul şi importanţa pe care le au în reglementarea raporturilor
sociale menţionate.79 În acest context s-au şi încercat diverse soluţii de clasificare a acestor
principii, pe anumite criterii mai mult sau mai puţin ştiinţifice. Apreciem că o asemenea abordare
prezintă importanţă atât teoretică cât şi practică ca atare ne vom preocupa şi noi, în cele de mai jos
de aceste aspecte, mai puţin de cele care privesc o anumită clasificare pe care nu o apreciem nici
oportună şi nici importantă în contextul unui curs aşa cum este cel de faţă, cu atât mai mult cu cât
credem că aceste clasificări nu au nicio bază ştiinţifică riguroasă şi nicio importanță practică
deosebită.
Prima constatare pe care trebuie să o facem şi care decurge din enumerarea acestor principii
este faptul că unele dintre ele sunt principii comune şi altor ramuri de drept, în special de drept
public, ceea ce este evident, însuşi dreptul internaţional public făcând parte din categoria de drept
public, în timp ce altele sunt specifice acestei ramuri de drept.
Fără a fi o definiţie propriu-zisă, o primă caracterizare a principiilor dreptului internaţional
public constă în aprecierea lor ca fiind regulile de conduită cele mai generale, a căror respectare
este indispensabilă pentru dezvoltarea unor relaţii prieteneşti între state, menţinerea păcii și
securităţii internaţionale, având caracter obligatoriu. Şi azi, această definire este acceptată în
literatura juridică de specialitate, reflectând pe deplin caracteristicile principiilor fundamentale ale
acestei ramuri. Acestea sunt într-adevăr norme de conduită obligatorii, cuprinzând una sau mai
multe norme juridice care am putea spune că prezintă o autoritate mai mare întrucât reflectă tocmai
valori esenţiale, deosebite pentru comunitatea internaţională. Normele juridice specifice nu pot
veni în contradicţie cu principiile dreptului internaţional public, ci trebuie să se armonizeze cu
acestea.
S-a afirmat în mai multe lucrări consacrate dreptului internaţional public că ar exista două
categorii de principii - cele fundamentale şi cele care nu se regăsesc în această categorie.

77
Concept privind un minim de norme imperative-norme imperative.
78
Aurel Preda Mătăsaru, op. cit. pag. 70.
79
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. , pag. 70.
Toate valorile internaţionale sunt importante şi au în opinia noastră cel puţin, aceeaşi
valoare. Ca atare toate principiile importante ale dreptului internaţional public trebuiesc
considerate ca fiind cu aceeaşi încărcătură socio-politico-juridică. Este adevărat că în funcţie de
punctul de vedere sau de interesul urmărit, ele par într-un context istoric determinat, mai
importante decât altele. Dar această abordare nu are caracter ştiinţific, ori rigurozitatea ştiinţifică
este deosebit de importantă într-o asemenea abordare. Ca atare, principiile enumerate mai jos sunt,
în aprecierea noastră, principii fundamentale ale dreptului internaţional public, cu valoare juridică
egală întru-cât apară valori internaţionale deosebite.
Declaraţia Adunării Generale a O.N.U., adoptată prin Rezoluţia 2625 din octombrie 1970
enunţă următoarele principii:

3.1. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa

Art. 2 pct. 4 din Carta ONU prevede că „toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile
lor internaţionale de la recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei fie împotriva
integritaţii teritoriale şi independenţei politice a vreunui stat, fie în ori ce alt mod incompatibil cu
scopurile Naţiunilor Unite.
Art. 51 din Cartă prevede dreptul la legitimă apărare individuală sau colectivă.

3.2. Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;

Articolul 2, pct. 3 din Carta O.N.U. prevede Toţi Membrii Organizaţiei vor rezolva
diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea
internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie.
4. Toţi Membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale de a recurge la
ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei
politice a vreunui stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
3.3. Neamestecul în treburile interne ale altor state – este exclusă orice intervenţie, nu
numai cea arată.80
Nici un stat nu este autorizat să se amestece în treburile interne sau în comportamentul
extern al altui stat. Fiecare stat trebuie să se abţină de la orice fel de ingerinţă de orice natură
exprimată prin forţa armată sau prin alte mijloace.
Organizaţia Naţiunilor Unite nu poate să intervină în problemele ce ţin în mod direct de
competenţa internă a statelor.

3.4. Îndatorirea statelor de a coopera între ele

Prevăzut iniţial în art. 1 pct. 381 din Carta ONU, principiul circumscrie obligaţia statelor de
a coopera între ele, în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, favorizării progresului
şi stabilităţii economice internaţionale.

80
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 74.
81
Să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social,
cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru
toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;
3.5. Dreptul popoarelor la autodeterminare – dreptul popoarelor de a-şi hotărî
singure soarta

Drept de inspiraţie mai recentă, apărut în legătură cu decolonizarea statelor care au


aparţinut marilor puteri şi se referă mai mult la problemele naţiunilor, decât ale grupurilor
particulare din cadrul aceluiaşi stat. Să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe
respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele
însele, şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale82;

3.6. Egalitatea suverană a statelor

Suveranitatea statului reprezintă atotputernicia acestuia pe plan intern şi constituie baza


pentru independenţa statală, care este expresia puterii sale în relaţiile internaţionale.
Suveranitatea şi independenţa statală dau posibilitatea încheierii convenţiilor şi tratatelor
la nivel internaţional.
Ca atare, orice renunţare la suveranitate, chiar cea realizată de bună voie de către organele
abilitate ale statului, este nulă de drept, trebuind îndeplinite alte cerinţe care să concorde cu
normele internaţionale, pentru ca o suveranitate naţională să fie înlocuită cu o altă suveranitate,
aspecte pe care le vom discuta în capitolul consacrat statelor. Toate teoriile care încearcă să nege
rolul suveranităţii naţionale, al independentei statelor, sunt încălcări ale acestui principiu deci sunt
contrare legalităţii internaţionale.
Această suveranitate este exclusivă, inalienabilă şi indivizibilă, având ca principale
trăsături din punctul de vedere pe care îl tratăm, următoarele atribute:
a) jurisdicţia exclusivă asupra-teritoriului, populaţiei şi bunurilor aflate pe acel teritoriu;
b) dreptul de a edicta acte normative interne, fără intervenţia altei puteri străine;
c) imunitatea de jurisdicţie și execuţie;
d) dreptul de a încheia tratate respectiv de a deveni parte la cele preexistente;
e) dreptul de legaţie;
f) dreptul de a deveni membru al organizaţiilor internaţionale guvernamentale;
g) dreptul la repararea prejudiciilor cauzate de statele terţe.
Conform Rezoluţiei 2625 statele „au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali ai
comunităţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă
natură”.
Principiul egalităţii în drepturi a statelor este un alt principiu fundamental al legalităţii
internaţionale. Recunoaşterea şi aplicarea acestui principiu de către comunitatea internaţională este
esenţială pentru funcţionarea mecanismelor internaţionale, a sistemului de organisme
internaţionale care s-au înfiinţat în lumea postbelica.83
Este notoriu faptul că statele lumii sunt diferite nu numai ca regim politic, concepţii privind
o anumită stare de fapt a lumii ci şi ca mărime teritorială sau a populaţiei, putere economică sau
militară. Pe de o parte ar fi greu de cuantificat o asemenea ecuaţie în care să se ţină seama de toţi
factorii arătaţi iar pe de altă parte, o asemenea apreciere a rolului şi locului fiecărui stat în
comunitatea internaţională, ar genera tensiuni şi inegalităţi care ar face ineficientă activitatea
organismelor internaţionale. Să ne amintim de o perioadă istorică relativ recentă în care statele
puternice din punct de vedere militar au încercat să domine lumea întrucât în doctrina

82
A se vedea Carta O.N.U. articolul 1, punctul 2.
83
Aurel Preda Mătăsaru, op. cit. pag. 71.
internaţională a acelor vremuri84, se accepta rolul conducător al acestor naţiuni în detrimentul celor
mai slab dezvoltate.
Suveranitatea statelor nu se poate împărţi în clase de calificare. Ea este unică şi egală în
cazul tuturor statelor indiferent de criteriile de clasificare după populaţie, teritoriu ori alte aspecte
militare sau economico-sociale. Ca atare şi participarea la viaţa internaţională trebuie să se facă în
mod egal. Toate naţiunile au aceleaşi interese şi aceleaşi competenţe în realizarea dezideratelor
urmărite care sunt salvgardarea păcii şi securităţii internaţionale, instaurarea unui climat de
înţelegere şi cooperare internaţională, indiferent de regimul politic şi social, de zona geografică
din care provine statul în cauză.
Manifestarea cea mai pregnantă a egalităţii statelor este faptul că în sistemul Organizaţiei
Naţiunilor Unite, toate statele participă la luarea deciziilor din Adunarea Generală, cu un singur
vot, indiferent de mărimea sau puterea pe care o reprezintă. Ca atare nici un stat nu îşi va putea
impune în mod unilateral voinţa în problemele care interesează întreaga comunitate internaţională.

3.7. Îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale85

Buna credinţă semnifică existenţa unei anume libertăţi a fiecărui sistem jurisdicţional
intern care trebuie utilizat de statele suverane cu moderaţie.
Un alt document, Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
semnat la Helsinki în 1975, adaugă la această listă încă trei principii:

3.8. Principiul inviolabilităţii frontierelor

Principiul prevede obligaţia statelor de a se abţine acum şi în viitor de la orice atentat


împotriva acestor frontiere, de la orice cerere sau act de acaparare şi uzurpare a întregului sau a
unei părţi a teritoriului oricărui stat independent.86

3.9. Principiul integrităţii teritoriale

Principiul integrităţii teritoriale derivă în mod direct din cel al suveranităţii şi independenţei
naţionale.87 În acelaşi timp, nu putem să nu observăm că în contextul sistemului de principii ale
dreptului internaţional public, între principiul integrităţii teritoriale şi al nerecurgerii la forţă, există
de asemenea o legătură indisolubilă. Toate acestea nu fac decât să dovedească legătura indisolubilă
dintre diversele principii, faptul că ele alcătuiesc un tot unitar, armonios structurat şi din care orice
înlăturare a unui principiu, determină darea peste cap a întregii legalităţi internaţionale. Numeroase
documente internaţionale consacră ca atare principiul integrităţii teritoriale ca pe o condiţie sine-
qua-non a existenţei statelor, a păcii şi securităţii internaţionale, sens în care enumerăm, numi cu
titlu de exemplu, Carta O.N.U., Carta Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.), Carta
Organizaţiei Unităţii Africane (O.U.A.), etc.
Integritatea teritorială trebuie înţeleasă ca inviolabilitatea teritoriului naţional, pe care statul
îşi exercită în mod neîngrădit întreaga suveranitate. Ca atare nici un stat nu poate desfăşura
activităţi militare sau de altă natură care să aducă atingere acestei integrităţi, fie prin acţiuni

84
este vorba despre perioada anterioară celui de al doilea război mondial.
85
pacta sunt servanda – tratatele trebuie aplicate cu bună credinţă.
86
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu. op. cit. , pag. 76.
87
Aurel Preda Mătăsaru, op. cit. pag. 87.
militare, fie de altă natură, să recunoască achiziţii teritoriale efectuate de diverse state în dauna
statelor terţe şi să se abţină de la orice manifestare de forţă respectiv recurgere la forţă de către
state terţe.88 Este o consecinţă directă a prohibirii războiului ca mijloc de soluţionare a diferendelor
internaţionale. .
Împrejurarea că în anumite condiţii, se pot realiza acorduri internaţionale care să permită
unor state desfăşurarea unor activităţi limitate pe teritoriul altor state, nu afectează acest principiu
şi nu înseamnă o cedare a statului în cauză de la principiile sus-nuanţate respectiv de la
suveranitatea şi integritatea sa naţională respectiv a teritoriului.

3.10. Principiul respectului drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale

Acest principiu a condus la apariţia unor dispute între sistemele de drept ale statelor
occidentale, care au inspirat apariţia principiului, şi sistemele unor ţări care se prevalează de
specificul tradiţiilor lor culturale sau religioase, cum sunt ţările asiatice sau islamice.89
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are consistenţa unei legi obligatorii, cu forţă
de constrângere asupra celor cărora li se adresează.90
Prevederile dreptului intern nu vor fi folosite împotriva legislaţiei internaţionale şi
împotriva principiilor de drept internaţional.
Principiile formează un tot unitar, un ansamblu în interiorul căruia nu există nici un fel de
ierarhie, ele având aceeaşi forţă juridică.

88
Idem. pag. 87.
89
Cătălina Mititelu, Mariana Mitra Radu, The European Social Charter (Revised) and the Protection of the Human
Rights, în “Ovidius” University Annals, Economic Sciences Series Volume XIII, Issue 1, 2013, p. 1593-1598.
90
Marilena Marin, „Afirmarea şi dezvoltarea ideii de obligativitate juridică, de garantare şi de protejare a drepturilor
omului între granițele Uniunii Europene”, lucrare înscrisă la Conferinta internaționala cu titlul „Probleme actuale ale
economiei globale”, editia a IX-a, organizată de Facultatea de Științe Economice a Universității Ovidius Constanța,
31.05.2012;
IV. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
O problemă de asemenea controversată în literatura juridică de specialitate o constituie şi
cea a subiectelor dreptului internaţional public.
Marea majoritate a autorilor de drept internaţional public este de acord cu faptul că statele
sunt astfel de subiecte de drept. Ca entitate care participă la relaţiile internaţionale, statul posedă
toate acele atribute care îi conferă capacitatea de a încheia în mod valid acorduri internaţionale, de
a formula, prin mijloacele sale specifice necesitatea reglementării unor domenii ale vieţii
internaţionale, inclusiv pe calea normelor juridice.91
Astfel, statul este un subiect originar al dreptului internaţional public, cu capacitate deplină.
Afirmăm acest lucru gândindu-ne la capacitatea de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
prevăzute de normele de drept internaţional public. Această calitate decurge în mod firesc din
independenţa şi suveranitatea statelor, respectiv din capacitatea lor de a-şi manifesta voinţa în mod
independent, fără nicio presiune din afară; exclusiv pe baza procedurilor de drept intern care
reglementează organele şi rolul în care statul în cauză poate participa la relaţiile internaţionale.
O altă categorie de subiecte de drept internaţional este constituită din -organizaţiile
internaţionale guvernamentale. Sfera acestor organizaţii este deosebit de largă având însă câteva
caracteristici comune. În primul rând, aceste organizaţii sunt înfiinţate de către state sau organizaţii
similare, pentru a desfăşura activităţi care interesează comunitatea internaţională, deci majoritatea
statelor lumii.
În această calitate organizaţiile internaţionale sunt chemate nu numai să coordoneze
activitatea internaţională în domeniu, ci şi să facă propuneri în vederea codificării dreptului
internaţional, sub egida lor asemenea organizaţii având loc numeroase reuniuni internaţionale de
profil.92
Calitatea de subiect de drept internaţional a acestor organizaţii se bazează pe intenţia
statelor care le-au fondat şi nu pe independenţa şi suveranitatea lor care sunt atribuite exclusiv
statale.
Tot referitor la aceste organizaţii trebuie să facem precizarea că ele au o capacitate de
folosinţă limitată de obiectul de activitate definit prin actul constitutiv - statut.93
În sfârşit o a treia categorie de subiecte de drept internaţional public este constituită din
popoarele şi naţiunile care luptă pentru afirmare naţională, independenţă şi suveranitate. Capacitatea
acestora de a participa ca subiecte de drept la relaţiile internaţionale rezidă în dreptul lor de
autodeterminare, independenţă şi suveranitate, drepturi inalienabile şi care nu pot fi, contestate de
nimeni. Este evident că în cazul acestor subiecte, drepturile de care beneficiază au un caracter
tranzitoriu şi limitat. În aceeaşi categorie putem include şi insurgenţii sau beligeranţii dintr-un război
civil, dacă aceştia au ca şi obiective tocmai afirmarea naţională independentă şi suverană a populaţiei
pe care o reprezintă.
În literatura juridică de specialitate s-au exprimat şi alte opinii, în sensul că ar mai exista şi
alte subiecte ale dreptului internaţional public, cel mai des exemplu fiind cel al persoanelor fizice,

91
Statul este un subiect cu o poziţie deosebită în raporturile juridice de comerţ internaţional, deoarece, pe de o parte,
acţionează ca titular de suveranitate, (de iure imperii) iar, pe de altă parte, ca o persoană juridică, putând face acte de
comerţ internaţional, deşi nu are calitatea de comerciant. G. Mihai, Dreptul comertului international,p. 47.
92
A se vedea Comisia de drept internaţional.
93
Exemple tipice de astfel de organizaţii sunt O.N.U. şi organizaţiile specializate ale acesteia, cu titlu exemplificativ
putând fi enunţate U.N.E.S.C.O., O.M.S., P.N.U.D., etc.
datorită responsabilităţii internaţionale care le pot reveni acestora, ne gândim în speţă la crimele de
război sau împotriva umanităţii.

4.1. Statele- subiecte ale dreptului internaţional public

Conceptul de stat. Conceptul de stat este comun tuturor ramurilor de drept. Statul este ca
o colectivitate umană, instalată permanent pe un anumit teritoriu şi având o structură de organe
care se bucură de suveranitate.
Ca o colectivitate organizată şi independentă situată pe un anumit spaţiu, statul are calitatea
de subiect de drept atât în raport cu ordinea internă cât şi cu cea internaţională. Ceea ce îi conferă
această dublă calitate este caracterul suveran al puterii sale. În baza acestei puteri, statul are dreptul
de a conduce societatea în interior şi de a stabili raporturi cu alte state, în exterior. Dacă latura
internă a suveranităţii statului priveşte puterea sa de a comanda în interior, concretizată în
elaborarea unor norme cu caracter general şi urmărirea aplicării acestora în practica socială94,
latura externă priveşte comportamentul statului în societatea internaţională, raporturile sale cu
celelalte state. Suveranitatea asigură astfel baza politică şi juridică a calităţii statului de subiect de
drept internaţional şi determină aria de manifestare a acestei calităţi.
Cea mai completă definiţie a noţiunii de stat a fost dată de Tratatul de la Montevideo, din
1993, dintre S.U.A. şi statele latino-americane cu privire la drepturile şi obligaţiile statelor. Potrivit
primului articol al acestui tratat, “statul este un subiect de drept internaţional care posedă
următoarele caracteristici: a) populaţie b) teritoriu c) un guvern d) capacitatea de a intra în relaţii
cu alte state”.
Statele membre ale Uniunii Europene abandonează unele atribuţii ale suveranităţii lor în
favoarea unor instituţii suprastatale.95
Statele se bucură de egalitate suverană, ele au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membrii
egali ai Comunităţii Internaţionale indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau
de altă natură.
Principiile egalităţii suverane a fost înscris în Declaraţia asupra Securităţii Generale şi în
Carta O.N.U:
1. Statele sunt egale din punct de vedere juridic bucurându-se de egalitate suverană.
2. Fiecare stat se bucură de drepturile deplinei suveranităţi respectiv dreptul de a încheia
tratate, dreptul la reprezentanţă diplomatică, dreptul la repararea prejudiciilor de care sunt
răspunzătoare alte state.
3. Fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea celorlalte state. Statele trebuie să
îşi recunoască reciproc calitatea de parteneri egali în contracte şi raporturile dintre ele.
4. Integritatea teritorială şi independenţa politică a statelor sunt inviolabile.
5. Fiecare stat are dreptul de a alege şi de a dezvolta liber propriul său sistem politic,
economic, social şi cultural.
6. Fiecare stat are obligaţia de a respecta pe deplin şi cu bună credinţă obligaţiile sale
internaţionale şi de a trăi în pace cu celelalte state.
Suveranitatea şi egalitatea statelor
Reprezintă principii de baza ale dreptului internaţional şi ale societăţii internaţionale.

94
realizarea ordinii de drept.
95
De ex. Încredinţează politica externă şi de securitate comună instituţiilor comunitare.
Suveranitatea implică în primul rând competenţa exclusivă asupra unui teritoriu determinat
şi asupra populaţiei pe care îl ocupă.
Suveranitatea impune obligaţia de neimplicare a altor state în zona de competenţă exclusivă
a statului. Suveranitatea şi egalitatea statelor implică dependenţa oricăror obligații ce decurg din
cutuma sau din tratate de acordul statului ce se obligă. Aceste principii implică dreptul statelor de
a-şi stabili libere regulile interne, de a definii şi încheia libere relaţiile internaționale, de a aparţine
sau nu unor organizaţii internaţionale.
Suveranitatea şi egalitatea statelor ca principii fundamentale ale relațiilor internaționale au
fost recunoscute pentru prima dată prin tratatele păcii din Westfalia (1648).
Egalitatea statelor este cea mai importantă consecință a suveranității. Aceasta a fost
recunoscută ca normă a dreptului internaţional contemporan prin Charta O.N.U., care în art. 2 alin
1 prevede că organizaţia se întemeiază pe principiul egalității suverane a tuturor membrilor săi.
Egalitatea statelor presupune recunoașterea aceleiați capacități juridice în relațiile
convenționale dintre ele. Aceasta determină o egalitate de statut şi de capacitate juridică în
exercitarea drepturilor şi obligaţiilor cu respectarea drepturilor inerente suveranităţii celorlalte
state, egalitatea în participarea la elaborarea normelor de drept internațional, aplicarea egală a
mijloacelor de soluționare pașnică a diferendelor internaționale.
Suveranitatea este un postulat al societăţii internaţionale. Ea stă la baza structurii acesteia şi
contribuie la modelarea tuturor instituţiilor de drept internaţional.
Ca participant la viaţa internaţională, statul are dreptul de a-şi exercita atributele inerente
suveranităţii, pe plan intern şi extern, de a acţiona în mod independent. Independenţa este astfel
corelativă şi intrinsecă suveranităţii, o manifestare concretă a acesteia. Pentru salvgardarea şi
promovarea intereselor naţionale, statul trebuie să acţioneze în mod independent, prin propriile
sale organe şi în deplină libertate. Activitatea statelor în sfera relaţiilor internaţionale nu trebuie să
fie dictată prin directive sau injoncţiuni pe care un terţ ar pretinde să le impună direct sau indirect
altor state.
Elementele constitutive ale statului. În lumina noţiunilor de suveranitate şi egalitate
suverană, se poate conchide că, în societatea internaţională, calitatea de stat nu poate fi recunoscută
oricărei colectivităţi umane. Este recunoscută această calitate numai acelor colectivităţi
independente de orice subordonare în ordinea internaţională, organizate într-un spaţiu dat.
Legalitatea existenţei unui stat, din punctul de vedere al dreptului internaţional, este condiţionată
de întrunirea a trei elemente constitutive - teritoriu, populaţie şi guvern - şi, de atitudinea altor state
faţă de noua entitate.
Teritoriul delimitează spaţiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea unui anumit
stat, sub toate aspectele sale interne, precum şi manifestarea acesteia în raporturile cu alte subiecte
de drept internaţional. Teritoriul unui stat se compune din: solul, subsolul şi apele interioare; apele
maritime interioare şi marea teritorială96; spaţiul aerian de deasupra acestora. În alţi termeni,
teritoriul unui stat cuprinde: teritoriul terestru, maritim şi aerian.
Teritoriul constituie baza materială, indispensabilă, a existenţei statului. Dimensiunea ca
şi structura sa, continuă sau discontinuă nu sunt relevante pentru existenţa statului. Asupra
teritoriului statul are competenţă exclusivă.
Populaţia reprezintă comunitatea umană legată permanent sau temporar de un anumit
teritoriu şi organizată în limitele acestuia prin autoritatea legilor interne ale statului. Legătura
juridică permanentă dintre o persoană şi stat se exprimă prin cetăţenie. Legătura permanentă sau
temporară a unei persoane cu teritoriul este dată de domiciliu.
96
dacă statul are ieşire la mare.
Populaţia aflată în graniţele unui stat, indiferent dacă este legată permanent (cetăţeni) sau
numai temporar de acesta (străini), este supusă dreptului intern al statlui respectiv. Cele două
componente au, evident, un statut juridic diferit.
Ca şi în cazul teritoriului, unde dimensiunea sau structura acestuia sunt nerelevante ca
element care condiţionează existenţa unui stat, numărul populaţiei nu poate avea, de asemenea,
nici o relevanţă. Există state cu suprafeţe de mii de km2, cu populaţii de ordinul a sute de mii sau
chiar numai zeci de mii de locuitori. Din punct de vedere al dreptului internaţional ele sunt egale.
Legătura juridică permanentă dintre o persoană şi stat este dată de cetăţenie.
Legătura permanentă sau temporară a unei persoane cu teritoriul este dată de domiciliu.
Guvernul - înţeles ca o structură de organe, care exercită prerogativele puterii asupra
ansamblului teritoriului şi populaţiei- reprezintă cel de-al treilea element care condiţionează
existenţa statului.
Formele de exercitare a puterii, realizarea separaţiei între puterea legislativă, executivă şi
judecătorească, structura organelor şi mijloacelor concrete prin care se manifestă autoritatea
acestora diferă de la un stat la altul. Pentru ca acest element să se considere întrunit, în planul
raporturilor internaţionale se cere ca exerciţiul acestei autorităţi să fie exclusiv şi efectiv:
- exclusiv, în sensul de a nu exista o altă autoritate căreia să-i fie supusă
aceeaşi populaţie şi acelaşi teritoriu;
- efectiv, în sensul de a se realiza în mod real puterea asupra celorlalte două
elemente.
Pentru a aprecia deci, din punctul de vedere al dreptului internaţional, dacă o anumită
entitate este constituită în stat, dacă reprezintă un subiect distinct de drept internaţional, depinde
de prezenţa celor trei elemente menţionate. Acestea au ca trăsătură comună faptul că au o existenţă
materială, că pot fi constatate în mod obiectiv.
După cum am arătat, citând definiţia statului formulată în tratatul dintre S.U.A. şi statele
latino-americane cu privire la drepturile şi obligaţiile statelor, celor trei elemente menţionate97 li
se adaugă capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Aceasta presupune:
1. facultatea de a produce acte juridice internaţionale, adică de a încheia tratate
sau alte documente internaţionale cu alte state sau de a participa la elaborarea unor
astfel de documente sau tratate cu caracter multilateral;
2. capacitatea de a deveni membru şi de a participa la activităţile organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale sau la organisme de reglementare paşnică a
diferendelor;
3. aptitudinea de a prezenta o reclamaţie în instanţe internaţionale ca şi cea de
a răspunde, prin mijloace permise de dreptul internaţional, unui act ilicit;
4. capacitatea de a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state.

Tipuri de state
A. Uniunea personală. Acest lucru se întâmplă când şeful unui stat devine în acelaşi timp
şi şeful altui stat prin alegeri sau succesiune.
În istorie avem regele Spaniei care a fost şi împărat al Germaniei.
Uniunea personală nu conduce la crearea unui stat unitar, cele două state rămânând
independente.

97
populaţie, teritoriu, guvern
B. Uniunea reală se realizează prin acordul încheiat între două state care se înţeleg să fie
conduse de aceeaşi persoană. Deşi în mod formal cele două state păstrează dreptul de a încheia
tratate cu alte state ele au urmat aceeaşi politică în raporturile externe şi în domeniul apărării98.
C. Confederaţia este o uniune de state independente care îşi păstrează suveranitatea internă
şi externă99.
D. Federaţia de state. Federaţiile nu se deosebesc de statele unitare în ceea ce priveşte
dreptul internaţional. Statele federate, deşi, păstrează anumite atribute pe plan local, nu sunt
subiecte de drept internaţional. Ele urmează aceeaşi politică externă precum şi politica în domeniul
apărării.
E. Protectoratele. Au fost întâlnite în istorie protectorate coloniale, protectorate
internaţionale şi situaţia unor state aşa-zise protejate100.
Înainte de a deveni independente aceste protectorate au căpătat dreptul de reprezentanţă
diplomatică şi au început să-şi conducă afacerile externe.
Tipuri speciale de state în dreptul internaţional contemporan
Federatia sau statul federal
Nu se deosebește din punct de vedere al personalităţii juridice internaţionale de statul
unitar. Cu toate acestea statul federal poate acorda o capacitate restrânsă de drept internaţional
statelor componente. De regulă, statele federale acţionează în numele statului federal însă li se
poate recunoaşte acestora şi o personalitate separată.
Asociaţia de state
Este constituita din state independente care intră în diferite forme de cooperare101.
Mini statele - sunt entități care au o populație de sub un milion de locuitori.
Între anii 1920 - 1960 ministatelor le-au fost negate elementele statalităţii, sustinându-se
că aceste state sunt incapabile să-şi asigure propria securitate, să-şi stabilească o economie viabilă,
să se reprezinte în relaţiile internaţionale datorită caracterului limitat al resurselor economice şi
umane de care dispun.
După anul 1960 poziția comunității internaționale s-a schimbat fiind influențată și de
procesul de decolonizare, porțile ONU deschizându - se şi pentru astfel de state, ele fiind astfel
acceptate ca membri egali ai comunităţii internaţionale.
Teritoriile aflate sub mandat și cele aflate sub tutelă.

Mandatul
După primul război mondial Liga Națiunilor ca și soluție pentru teritoriile de peste mări ce
au aparținut Germaniei și Turciei a stabilit pentru acestea un regim juridic ce a purtat denumirea
de mandat conform art. 22 din statutul Ligii Națiunilor.
Mandatul era exercitat de către puterile învingătoare în primul război mondial asupra unor
teritorii considerate incapabile de a se autoguverna.
Tutela
Este creația O.N.U. după cel de al doilea război mondial care a înlocuit mandatul, regimul
intern al tutelei este reglementat în Carta O.N.U. art 75, 85. însă în prezent nici tutela nici mandatul
nu mai prezintă actualitate cele două instrumente corespunzând nevoilor legate de procesul de
decolonizare.

98
Austria şi Ungaria; Suedia şi Norvegia
99
S.U.A., Germania, Elveţia.
100
Protectoratul internaţional al Marocului – Franţa, al Bruneiului – Marea Britanie.
101
de ex. comunitatea franceză.
4.1.1. Neutralitatea

Neutralitatea constituie o formă de manifestare a voinţei unor state de a se găsi temporar


sau permanent în afara conflictelor militare.
Neutralitatea clasică a fost practicată pentru a se evita implicarea în anumite conflicte
militare.
Neutralitatea permanentă trebuie să rezulte din actele interne ale statului care îşi asumă un
astfel de statut. Această legislaţie internă pe care se întemeiază statutul de neutralitate permanentă
trebuie să fie urmată de acte internaţionale de recunoaştere şi de garantare din partea marilor puteri
în mod individual sau colectiv.
Neutralitatea permanentă, care presupune un statut juridic aparte şi neimplicarea în orice
fel de conflicte armate, neutralitate diferenţiată, presupune tratarea diferită a statului agresor şi a
statului victima a unei agresiuni în sensul că statul neutru poate acorda sprijin statului victima şi
avem o neutralitate activă care apare mai degrabă ca o opţiune de politica externa a unor state de
a nu se implica o anumită perioadă de timp în anumite conjuncturi internaţionale determinate.
Neutralitatea contemporană. În funcţie de conduita statelor aflate în conflict statul neutru
va continua să respecte obligaţiile de abţinere şi prevenire faţă de statul agresor dar nu şi obligaţiile
care derivă din cerinţa de imparţialitate. Astfel statul neutru va fi îndreptăţit să acorde sprijin
statului victimă a unei agresiuni.
Regimul juridic actual al neutralităţii.
Statul neutru este obligat să nu participe la alianţe militare, politice sau economice care au
ca scop pregătirea războiului.
Statul neutru trebuie să nu permită folosirea teritoriului său pentru pregătiri militare
inclusiv amplasarea de baze militare străine, depozite, manevre militare sau alte asemenea.
Statul neutru trebuie să nu deţină, să nu producă şi să nu experimenteze armament nuclear.
Statul neutru trebuie să ducă o politică de colaborare activă cu toate statele.
Neutralitatea trebuie să rezulte dintr-un act al statului în cauză, urmat de acte internaționale
de recunoaștere și garantare a acestui statut, de ex. Elveția, Austria etc.

4.1.2. Recunoaşterea statelor şi a guvernelor

Recunoaşterea este “procedeul prin care un subiect de drept internaţional, în mod special
un stat, care nu a participat la naşterea unei situaţii sau la adoptarea unui act, acceptă ca acea
situaţie sau act să-i fie opozabile, adică admite ca efectele juridice ale acestora să i se aplice”.
Dintre situaţiile noi care pot influenţa raporturile juridice dintre state şi pun problema
recunoaşterii, menţionăm crearea unui nou stat, instalarea unui nou guvern într-un stat existent, o
modificare teritorială, statutul de neutralitate al unui anumit stat sau teritoriu, apariţia unei stări
insurecţionale într-un alt stat, recunoaşterea anumitor comportamente ca reprezentând o obligaţie
juridică în procesul de formare a unei norme cutumiare. Atunci când este vorba de recunoaşterea
statelor şi guvernelor, acesta dobândeşte o însemnătate deosebită, atât ca intrument juridic, cât şi
ca act politic al statului.
Întrunirea celor trei elemente materiale ce marchează existenţa unui stat ar părea că este de
ajuns pentru a asigura manifestarea lui ca entitate independentă şi suverană. Problema care se pune
nu ţine însă de constatarea creării şi existenţei unui nou stat, ci de a cunoaşte care sunt consecinţele
juridice ale recunoaşterii de către celelalte state a acestui nou venit în cadrul societăţii
internaţionale. Prin această prismă putem defini recunoaşterea unui nou stat ca un act unilateral
prin care unul sau mai multe state admit, explicit sau tacit, că ele consideră o nouă entitate
juridică ca stat şi că, în consecinţă, îi recunosc această personalitate juridică internaţională,
respectiv capacitatea de o obţine drepturi şi de a constracta obligaţii internaţionale.
Recunoaşterea statelor este deci o manifestare de voinţă a unui stat, subiect de drept
internaţional, care priveşte un alt stat. Organizaţiile internaţionale, care sunt şi ele subiecte de drept
internaţional, nu sunt susceptibile a fi recunoscute, datorită modalităţilor lor specifice de
constituire şi caracteristicilor lor.
Caracterul discreţionar al recunoaşterii. În privinţa caracterului actului de recunoaştere
au fost formulate opinii divergente. S-a susţinut astfel că recunoaşterea ar avea caracterul unui act
politic discreţionar din partea statului de la care emană, neluând în considerare criterii juridice, ci
considerente proprii, cum ar fi interesele sale politice, de securitate sau economice. Uneori,
motivaţia nerecunoaşterii, care întăreşte ideea caracterului discreţionar al acestui act, a fost de
natură ideologică. Este cazul nerecunoaşterii, imediat după crearea sa, a Republicii Populare
Chineze, sau recunoaşterii “în trepte”, întâi de facto şi, mai târziu, de iure, a constituirii Uniunii
Sovietice, după revoluţia din 1918.
Elemente noi privind constituirea. O reevaluare a problematicii recunoaşterii de către
statele membre ale Uniunii Europene a fost prilejuită de evenimentele care au avut loc în fosta
Uniune Sovietică şi Iugoslavia după 1990. În decembrie 1991, miniştrii de externe ai acestor ţări
au adoptat, la Bruxelles, două declaraţii: prima, referitoare la recunoaşterea noilor state din Europa
de Est şi Uniunea Sovietică,102 iar cea de a doua, privind situaţia din fosta Iugoslavie. În prima
declaraţie, Consiliul de miniştri al Comunităţii Europene a stabilit, pentru noile state din Europa
de Est şi fosta U.R.S.S., drept condiţii ale recunoaşterii, următoarele cerinţe:
1. respectarea dispoziţiilor Cartei O.N.U., ca şi ale Actului final de la Helsinki
(1975) şi Cartei de la Paris pentru o nouă Europă (1990) cu privire la statul de drept,
democraţie şi drepturile omului;
2. garantarea drepturilor grupurilor etnice şi naţionale precum şi ale minorităţilor, în
conformitate cu angajamentele asumate în cadrul C.S.C.E.;
3. respectarea inviolabilităţii tuturor frontierelor care nu vor putea fi modificate decât prin
mijloace paşnice şi prin acord comun;
4. preluarea tuturor angajamentelor relevante referitoare la dezarmare şi neproliferarea
nucleară precum şi la securitatea şi stabilitatea regională;
5. angajamentul de a reglementa prin acord, inclusiv prin recurgerea la
arbitraj, dacă este cazul, a tuturor problemelor privind succesiunea statelor şi disputele
regionale.
Efectele recunoaşterii. Deşi nu reprezintă o obligaţie din punct de vedere al dreptului
internaţional, recunoaşterea, o dată intervenită, nu este lipsită de efecte juridice. În privinţa
întinderii şi semnificaţiei acestora, în doctrină există, de multă vreme, o dezbatere axată pe
întrebarea dacă recunoaşterea reprezintă un act constitutiv sau un act declarativ al existenţei
statului recunoscut.
Conform unei prime teze, recunoaşterea are un efect constitutiv în ceea ce priveşte calitatea
de subiect de drept internaţional a statului recunoscut. Alături de teritoriu, populaţie şi guvern,
recunoaşterea ar fi un al patrulea element constitutiv al statului. Fără acest element constituirea
unui element este considerată, în această opinie, ca un proces în curs de desfăşurare. Astfel, după
M. Green, “afirmarea independenţei juridice” ar fi o a patra condiţie a existenţei statului. O
102
“Declaraţia asupra liniei directoare ale recunoaşterii noilor state în Europa de Est şi Uniunea Sovietică”.
asemenea “afirmare” ar urma să fie făcută individual de toate celelalte state, îndeplinirea acestei
condiţii fiind apreciată în funcţie de numărul recunoaşterilor.
Recunoaşterea guvernelor. Recunoaşterea guvernelor intervine atunci când un nou
guvern se instalează prin forţă , ca urmare a unei revoluţii sau lovituri de stat, cu alte cuvinte atunci
când se instalează un nou guvern prin ruperea legalităţii existente. Nu se pune problema
recunoaşterii unui guvern atunci când acesta nu este instalat potrivit procedurilor contituţionale
existente.
În cazul apariţiei unui nou stat, dacă acesta n-a fost recunoscut anterior, recunoaşterea
guvernului înseamnă, implicit, şi recunoaşterea noului stat. Tot astfel, recunoaşterea unui stat
implică eo ipso şi recunoaşterea guvernului acestui stat. De altfel, personalitatea internaţională a
statului anterior recunoscut nu este pusă sub semnul întrebării nici în cazul în care, într-un moment
sau altul, guvernul său nu este recunoscut.
Pe baza celor de mai sus, am putea defini recunoaşterea unui guvern ca un act unilateral
prin care un stat consideră guvernul altui stat ca organ al autorităţii publice a acestui stat, capabil
să intermedieze relaţiile dintre cele două state.
În practica statelor în legătură cu recunoaşterea guvernelor se aplică principiul sau criteriul
efectivităţii, în sensul că noul guvern este susceptibil de a fi recunoscut dacă are autoritate asupra
statului în cauză, îl controlează şi se bucură de sprijinul majorităţii populaţiei, având deci
perspective rezonabile de permanenţă. Statele pot să nu recunoască guverne ajunse la putere pe căi
neconstituţionale, prin lovituri de stat, revolte, revoluţii, ori să se abţină să recunoască formal
schimbări de guvern care au intervenit pe asemenea căi. În alte cazuri, din motive politice, unele
legate de stabilitatea relaţiilor internaţionale, statele recunosc guverne ajunse la putere pe căile
menţionate, din momentul când au fost stabilite în mod efectiv, apreciind că legitimitatea
constituţională nu poate fi considerată ca o cerinţă consacrată pentru recunoaşterea guvernelor.
Un al doilea criteriu, pe lângă cel al efectivităţii, avut în vedere la recunoaşterea guvernelor,
priveşte capacitatea guvernului ce urmează a fi recunoscut de a se achita de obligaţiile sale
internaţionale. Astfel, multe state au refuzat să recunoască guvernul Rusiei sovietice, pe motivul
că acesta nu înțelegea să îndeplinească obligaţiile contractate de fostele guverne ale Rusiei şi să
dea asigurări că se va abţine de la a face propagandă subversivă în străinătate.
Formele recunoaşterii statelor şi guvernelor. Actul recunoaşterii nu este supus unor
condiţii de formă. Din practica statelor se desprind mai multe modalităţi prin care se realizează
actul recunoaşterii:
a) recunoaştere explicită sau implicită/ tacită;
b) recunoaştere de iure sau recunoaştere de facto;
c) recunoaştere individuală ori recunoaştere colectivă.
Recunoaşterea explicită sau implicită. Actul recunoaşterii poate fi expres, constând într-o
declaraţie oficială, transmiterea unor mesaje, telegrame, note diplomatice, sau tacit, rezultând din
anumite comportări sau acte juridice. Cel mai frecvent act de recunoaştere tacită constă în stabilirea
de relaţii diplomatice între statul care recunoaşte şi cel recunoscut. O recunoaştere tacită intervine
şi în cazul în care un stat încheie un tratat bilateral cu statul nou.
Recunoaşterea de facto şi recunoaşterea de iure. Statele care acordă recunoaşterea fac
deseori o distincţie între aceste două forme de recunoaştere a statelor sau a guvernelor.
Recunoaşterea de facto are un caracter limitat şi provizoriu, prin raport cu recunoaşterea de iure,
care este deplină şi definitiv irevocabilă. În prima formă, recunoaşterea intervine atunci când, din
punctul de vedere al statului care o acordă, noua autoritate, deşi independentă şi exercitând o putere
efectivă pe teritoriul sub controlul ei, nu are suficientă stabilitate sau nu oferă încă asigurări care
să fie conforme cu alte cerinţe ale recunoaşterii. Acestă recunoaştere este considerată ca aplicabilă
în cazul statelor şi guvernelor noi. La ea se poate recurge şi în alte împrejurări, precum extinderea
teritoriului unui stat sau absorbirea de către acesta a unui stat anterior independent. Recunoaşterea
de facto a unui guvern poate fi limitată la regiunile care se află sub controlul efectiv al acestuia. În
general, situaţiile cărora li se aplică această recunoaştere nu satisface deplin cerinţele unei
recunoaşteri definitive, de iure. Ea are un caracter provizoriu, iar dacă provizoratul se prelungeşte
ea poate fi retrasă.
Distincţia între recunoaşterea de facto şi de iure poate avea consecinţe juridice în ceea ce
priveşte efectele externe ale actelor entităţii recunoscute. Un exemplu în acest sens este următorul:
în 1937, Marea Britanie a recunoscut de facto guvernarea Abisiniei de către Italia, dar a continuat
să recunoască şi guvernul abisinian. Ca urmare, Marea Britanie a recunoscut că Italia nu putea să
aibă dreptul să dispună, pe calea succesiunii statelor, asupra bunurilor din străinătate ale Abisiniei.
Recunoaşterea individuală şi recunoaşterea colectivă. În general, recunoaşterea este un act
individual al fiecărui stat, practica internaţională confirmând acest fapt. Recent însă, aşa cum s-a
practicat în cazul statelor succesoare ale fostei R.S.F. Iugoslavia, recunoaşterea s-a efectuat de
către statele membre ale Uniunii Europene în mod colectiv sau concomitent, în baza unor criterii
comune. Este posibil ca această practică să mai fie repetată la nivel european, dar este greu de
presupus generalizarea ei la nivelul întregii comunităţi internaţionale.

4.2. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale

Organizaţiile internaţionale interguvernamentale sunt considerate subiecte derivate ale


dreptului internaţional public şi reprezintă o asociere de state constituită printr-un tratat, înzestrată
cu o constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor
membre.103
Actul de naştere al unei organizaţii internaţionale este un tratat multilateral, iar acest
instrument juridic, indiferent de denumirea pe care o poartă, reprezintă actul constitutiv al
organizaţiei.
Actul constitutiv cuprinde dispoziţii privind scopul organizaţiei, structura şi competenţa
acesteia, condiţiile de primire a noilor membri.
Calitatea de noi membri ai organizaţiei o pot avea numai statele ca entităţi suverane şi
independente.
Dobândirea calităţii de membru se obţine prin participarea la elaborarea actului constitutiv
şi prin aderare.
Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor le defineşte ca fiind organizaţii
interguvernamentale.
Acestea reprezintă rezultatul acordului de voinţă al statelor care le-au constituit, deci sunt
subiecte derivate ale dreptului internaţional public.
Elemente constitutive
- o asociere de state - această trăsătură le distinge de organizaţiile internaţionale
neguvernamentale, alcătuite din persoane fizice sau juridice de drept intern; asocierea se face pe
baza unui tratat constitutiv104;
- o structura de organe;

103
Definiţie propusă de Comisia de Drept Internaţional.
104
care se poate numi Statut, Carta, Constituţie, Pact etc.
- personalitate juridică proprie105 distinctă de cea a statelor membre, creată pe baza
acordului de voinţă al statelor.
Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale
- este opozabilă erga omnes; sunt autori care susţin că organizaţiile cu caracter universal
ar avea o personalitate juridică opozabilă erga omnes, în timp ce cele regionale nu, fiind necesar
un acord tacit sau expres al statelor nemembre.
- aceasta personalitate este de două tipuri:
• de drept internaţional106;
• de drept intern.
a) Personalitatea juridică de drept internaţional
- organizaţia este o persoană internaţională şi capabilă să posede drepturi şi obligaţii
internaţionale;
- din calitatea de subiect de drept internaţional107, deci din existenţa personalităţii
internaţionale a organizaţiei, decurge existenţa unei capacităţi juridice internaţionale;
- conţinutul său este însă limitat prin acordul de voinţă al statelor exprimat în special prin
tratatul constitutiv.
- conţinutul capacităţii juridice108 trebuie precizat în documente, de multe ori printr-o
formulă cu caracter general.
- exemple de drepturi: de a încheia tratate, de reprezentare, de legaţie109, de protecţie
funcţională a reprezentanţilor, funcţionarilor săi, de a prezenta reclamaţii internaţionale, de a
elabora norme şi reguli110, independent sau împreună cu statele membre, de control şi/sau
sancţionare în raporturile cu statele membre.
- obligaţia generală de a respecta dreptul internaţional.
b) Personalitatea juridică de drept intern
- organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecăruia din membrii săi de capacitatea juridică
necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale; în practica este vorba despre
contracte pentru bunuri, localuri, servicii.
Primele organizații internaționale au fost comisiile fluviale: Comisia Centrală a Rinului şi Comisia
Europeană a Dunării, urmate de o serie de uniuni administrative111: Uniunea Telegrafică Internaţională,
Uniunea Generală a Poştelor etc.
Clasificare:
a) după aria de acţiune:
- organizaţii cu vocaţie universală112;
- organizaţii cu vocaţie regională113;
- organizaţii cu vocaţie subregionala114.
b) după posibilitatea de a deveni membre:
- deschise;

105
personalitate juridică internaţională.
106
desemnează calitatea de subiect de drept internaţional.
107
titular de drepturi şi obligaţii internaţionale.
108
de drept internaţional.
109
activă şi pasivă.
110
de drept intern al organizaţiei sau acorduri.
111
organizaţii tehnice.
112
O.N.U. şi instituţiile specializate.
113
Consiliul Europei, O.S.C.E.
114
C.E.M.N., Comisia Dunării.
- închise.
c) după obiectul lor:
- generale;
- specializate.
d) după modul de afectare a exerciţiului suveranităţii statelor membre:
- de cooperare;
- de integrare.
Membrii organizaţiilor internaţionale:
- membrii organizaţiilor internaţionale sunt, de regulă, statele;
- în mod excepţional, pot fi şi alte entităti: dominioanele sau coloniile care se guvernează
singure puteau deveni membre ale Societăţii Naţiunilor sau, în O.N.U., India a devenit membru
înainte de independenţa;
- în ultimele decenii, şi unele organizaţii internaţionale au devenit membri ai unor alte
organizaţii internaţionale.
Dobândirea calităţii de membru:
- participare la elaborarea actului
- aderare115.

115
conform dispoziţiilor prevăzute în actul constitutiv al organizaţiei.
Pierderea calităţii de membru:
- excludere;
- retragere voluntară116.
Alti participanţi
- membri asociaţi117;
- observatori (state nemembre, state membre pentru a participa la reuniunile organelor
restrânse unde nu sunt reprezentate, mişcări de eliberare naţională, organizaţii internaţionale);
- statut consultativ (organizaţii neguvernamentale).
Structura instituţională
- organe plenare118 cum ar fi: Adunarea Generală, conferinţa, congresul, comisiile plenare,
etc;
- organe restrânse (sunt reprezentate numai unele state, de regulă cele care au un rol
preponderent în domeniul de activitate al organizaţiei sau prin rotaţie, ori prin alegeri periodice);
- secretariatul (alcătuit din funcţionari internaţionali).
Totodată, organele organizaţiilor internaţionale se mai pot clasifica în:
• principale (create prin tratatul constitutiv);
• subsidiare119.

4.2.1. Organizaţii cu caracter universal (O.N.U.)

Organizaţia Naţiunilor Unite a fost creată în urma intrării în vigoare a Cartei O.N.U. 120 la
24 octombrie 1945121.
Scopul esential era de a feri generaţiile viitoare de flagelul războiului, menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, garantarea că folosirea forţei armate nu va mai avea loc decât în interes
comun.
Obiective şi principii
Obiectivele O.N.U., conform Cartei122, sunt următoarele:
 să menţină pacea şi securitatea internaţionale;
 să dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea
principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor la autodeterminare;
 să realizeze cooperarea internaţională în soluţionarea problemelor
internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar şi în promovarea
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale;

116
cu varianta retragerii temporare sau politica «scaunului gol».
117
state care nu îndeplinesc toate condiţiile de a deveni membru cu drepturi depline al organizaţiei.
118
sunt reprezentate toate statele membre.
119
create de către organele principale, conform tratatului constitutiv.
120
adoptata la San Francisco, la 26 iunie 1945.
121
Denumirea de Naţiunile Unite a fost folosită pentru prima oară în Declaration by de la 1 ianuarie 1942, când
reprezentanţii a 26 de naţiuni au exprimat angajamentul guvernelor lor de a continua lupta împreună împotriva
Puterilor Axei. O.N.U. a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, când Carta Organizaţiei a fost ratificată de
China, Franţa, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi de o majoritate a celorlalţi semnatari.
Ziua ONU este sărbătorită la 24 octombrie a fiecărui an.
122
În 1945, reprezentanţii a 50 de ţări s-au întâlnit la San Francisco pentru a elabora Carta Naţiunilor Unite. Delegaţii
au deliberat pe baza propunerilor elaborate de reprezentanţii Chinei, Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Statelor Unite
ale Americii la Dumbarton Oaks (SUA) în perioada august – octombrie 1944. Carta prezintă drepturile şi obligaţiile
statelor membre şi stabileşte organele principale şi procedurile ONU. Carta ONU a fost semnată la 26 iunie 1945 de
reprezentanţii celor 50 de ţări.
 să fie un centru pentru armonizarea eforturilor naţiunilor în realizarea
acestor scopuri comune.
În realizarea obiectivelor de mai sus, O.N.U. şi membrii săi123 trebuie să acţioneze în
conformitate cu următoarele principii:
 egalitatea suverană a tuturor statelor membre;
 îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate conform Cartei;
 soluţionarea diferendele internaţionale prin mijloace paşnice;
 abţinerea de a recurge la ameninţarea cu forţa sau folosirea ei împotriva
integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat sau în orice alt mod
incompatibil cu scopurile O.N.U.;
 statele membre trebuie să acorde Organizaţiei asistenţă în orice acţiune pe
care aceasta o întreprinde în conformitate cu Carta O.N.U. şi să se abţină de a da ajutor
vreunui stat împotriva căruia O.N.U. întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere;
 nici o prevedere a Cartei nu autorizează Organizaţia să intervină în chestiuni
care aparţin esenţial competenţei interne a fiecărui stat.
Organele ONU (principale) sunt în numar de şase124:
a) Adunarea Generala - organul deliberativ al O.N.U. - cuprinde reprezentanţi ai tuturor
statelor membre (maximum câte cinci). Fiecare stat are un singur vot. Hotărârile Adunării Generale
în probleme importante se iau cu 2/3 din voturile celor participanţi şi prezenţi.
• Funcţii cu caracter general:
- discutarea problemelor O.N.U. şi formularea de recomandări statelor şi Consiliului de
Securitate;
- examinarea principiilor generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii,
inclusiv privind dezarmarea şi reglementarea armamentelor;
- discutarea oricăror probleme privind menţinerea păcii şi securităţii, cu excepţia celor pentru
care se impune luarea unor măsuri şi care trebuie transmise C.S.;
- încurajarea dezvoltării progresive a dreptului internaţional şi a codificării lui.
• Funcţii cu caracter special:
- admiterea de noi membri şi aplicarea de sancţiuni;

123
Deşi dorinţa României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din 1946, aderarea ţării noastre a fost
blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea generală a decis, prin rezoluţia nr. 995 (X), primirea
României în ONU, alături de alte 15 state.
România a fost membră în Consiliul de Securitate în anii 1962, 1976-1977, 1990-1991 şi 2004-2005, iar în ECOSOC
în perioadele 1965-1967, 1974-1976, 1978-1980, 1982-1987, 1990-1998, 2001-2003 şi 2007-2009.
România a deţinut, în perioada 2004-2005, calitatea de membru ales al Consiliului de Securitate. Din această poziţie
a contribuit concret la punerea în practică a prevederilor din Cartă referitoare la organizaţiile regionale, prin
promovarea unui proiect de rezoluţie privind cooperarea ONU cu organizaţiile regionale în procesele de stabilizare şi
reconstrucţie post-conflict, proiect ce a fost adoptat la 17 octombrie 2005 în forma rezoluţiei 1631 a Consiliului de
Securitate. Concretizarea proiectului iniţiat de România are o dublă importanţă: este, deopotrivă, prima rezoluţie
românească adoptată în Consiliul de Securitate şi, totodată, prima din istoria acestui organ al ONU pe tema cooperării
dintre ONU şi organizaţiile regionale.
124
Sediul principal al ONU se află la New York (United Nations Headquarters). Alte două sedii majore se află la
Geneva (United Nations Office at Geneva), în clădirea fostei Societăţi a Naţiunilor şi la Viena (United Nations Office
at Vienna), în cadrul Vienna .
În ultimii ani, ONU şi-a multiplicat activităţile vizând promovarea dialogului intercultural şi inter-religios şi
cooperarea pentru promovarea toleranţei, înţelegerii şi diversităţii culturale. Importanţi actori din sistemul ONU,
precum UNESCO, Alianţa Civilizaţiilor şi FNUAP, lucrează în acest domeniu. La 17 decembrie 2007, Adunarea
Generală a ONU a proclamat anul 2010 drept „Anul Internaţional al apropierii între culturi”(citeşte mai departe –
Alianţa Civilizaţiilor)
- administrarea teritoriilor sub tutelă şi informarea asupra situaţiei din teritoriile care nu se
administrează singure;
- aprobarea bugetului, alegerea de membri în alte organe, crearea de organe subsidiare;
- dreptul de a cere avize ale CU.
b) Consiliul de Securitate este un organ cu activitate permanentă al cărui obiectiv
principal este luarea măsurilor pentru asigurarea păcii şi securităţii internaţionale şi înlăturarea
încălcării lor. Este alcătuit din 15 membri125. În probleme de fond adoptă hotărâri cu votul
afirmativ a 9 membri, între care obligatoriu votul afirmativ al celor 5 membri permanenţi; în
probleme de procedura - votul a 9 membri, indiferent care.
• Funcţii:
- rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale;
- constatarea unei ameninţări la adresa păcii sau a unei violări a păcii;
- luarea unei decizii sau recomandări pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii.
c) Consiliul Economic şi Social - organul principal ales de Adunarea Generală ce
funcţionează sub îndrumarea directă a acesteia şi are ca atribuţii îndeplinirea obiectivelor O.N.U.
în domeniul colaborării economice, sociale şi respectării drepturilor omului. Este format din
reprezentanţi a 54 de state.
d) Consiliul de Tutela - a fost creat pentru a îndeplini funcţiile O.N.U. în ce priveşte
sistemul de tutelă. În prezent, el şi-a încheiat practic activitatea ca urmare a finalizării procesului
de decolonizare.
e) Curtea Internaţională de Justiţie - principalul organ judiciar al O.N.U.
f) Secretariatul ONU - organul administrativ şi executiv al O.N.U.126.
Secretarul general este ales de A.G. la recomandarea C.S. pe 5 ani, cu posibilitate de
prelungire pe încă 5 ani.
Secretarul general exercită o serie de funcţii administrative şi executive, tehnice şi cu
caracter financiar.127
Secretarul general poate atrage atentia C.S. asupra oricărei probleme care, în opinia sa,
pune în pericol pacea şi securitatea internaţională.
Secretarul General al ONU este domnul Ban Ki-moon - Republica Coreea128, ales de
Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pentru un mandat de cinci ani.
Instituţiile specializate = organizaţii interstatale ce fac parte din sistemul O.N.U. şi care
îndeplinesc funcţii în domeniul economic, social, cultural, educativ etc.129. Sunt organizaţii cu
vocaţie universală, dar cu obiect de activitate limitat. Sunt în număr de 17: O.I.M., F.A.O.,
F.I.D.A., O.M.S., U.N.E.S.C.O., U.P.U., U.I.T., O.A.C.I., O.M.I., F.M.I., B.I.R.D., S.F.I., I.D.A.,
O.N.U.D.I., O.M.M., A.I.E.A., O.M.P.I. Coordonarea cu O.N.U. se face prin Consiliul Economic
şi Social.

Organizaţii regionale130
- create în vederea soluționării unor probleme privind menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, care sunt susceptibile a forma obiectul unor acţiuni cu caracter regional. Consiliul

125
5 permanenţi şi 10 nepermanenţi aleşi pe doi ani de către Adunarea Generală.
126
compus din Secretarul general şi personalul necesar.
127
http://www.mae.ro/taxonomy/term/355/1
128
de la 1 ianuarie 2007.
129
domenii legate de scopurile O.N.U.
130
cu caracter politic, economic, militar sau complex.
de Securitate le poate folosi pentru acţiuni de constrângere. Alte organizaţii politice sau militare
trebuie să aibă ca scop numai autoapărarea colectivă (doar scopuri defensive).
- Exemple: Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.), Liga Arabă, Organizaţia Unităţii
Africane (O.U.A.), Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.), Consiliul
Europei, N.A.T.O., U.E. etc.
Organizaţii subregionale131
- Exemple: Organizaţia de Cooperare Economică a Mării Negre (C.E.M.N.),
Comisia Dunării, Comisia Internaţională pentru Protecţia Fluviului Dunărea (cu sediul la
Viena), Consiliul Nordic şi altele.

În prezent, Organizaţia Naţiunilor Unite numără 192 de State membre.


Limbile oficiale ale ONU sunt: araba, chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola.

România în O.N.U.
În ceea ce priveşte raportarea la priorităţile de maximă actualitate ale O.N.U., România se
alătură eforturilor generale de identificare, negociere şi aplicare a unor formule eficiente de
reformare a sistemului Naţiunilor Unite.
România, prin prezenţa sa în diferite organe ale O.N.U., are posibilitatea de a participa la
procesul decizional din cadrul Organizaţiei mondiale, cu influenţe asupra situaţiei internaţionale
la nivel global şi în zone geografice apropiate. De asemenea, participarea României la operaţiuni
O.N.U. de menţinere a păcii a evidenţiat eficienţa armatei române şi disponibilitatea politică a
României de a se implica în activităţi militare multinaţionale pentru menţinerea stabilităţii
internaţionale. În acest sens, România urmăreşte cu atenţie evoluţiile conceptuale ale operaţiunilor
de menţinere a păcii, în vederea intensificării şi diversificării implicării ei în aceste operaţiuni.
România susţine eforturile vizând eficientizarea şi asigurarea credibilităţii Consiliului O.N.U.
pentru Drepturile Omului, care a fost înfiinţat în 2006. În mai 2011, România a fost aleasă pentru a doua
oară membru al Consiliului Drepturilor Omului (CDO), pentru mandatul iunie 2011- decembrie
2014.132
În noua calitate a României de ţară donatoare de asistenţă pentru dezvoltare, începând cu
anul 2007 s-a concretizat o nouă formă de cooperare cu O.N.U., prin parteneriatul dezvoltat de
ţara noastră cu un număr important de instituţii ale O.N.U. cu activitate în domeniul dezvoltării.
Prezenţa O.N.U. în România reprezintă totodată o sursă de susţinere a eforturilor ţării noastre, într-
o perioadă de transformări sociale şi economice definitorii.

Care sunt problemele cu care se confruntă Naţiunile Unite?


În ansamblu, putem constata un clivaj de proporţii între scopurile şi principiile ancorate în
Carta O.N.U. şi realitatea politică, aşa cum se poate vedea şi în tabela de mai jos propusă de Gareis
şi Varwick. Am greşi însă dacă am trece aceste deficite doar în vina Organizaţiei Naţiunilor Unite.
O.N.U. este o organizaţie internaţională clasică, ai cărei membri sunt state. La fel ca toate
organizaţiile internaţionale, O.N.U. nu poate fi mai puternică decât o permite membrii săi. Voinţa
de soluţionare multilaterală a problemelor din partea statelor membre - şi mai ales a statelor
puternice - este cea care decide în ceea ce priveşte succesul sau insuccesul activităţilor.
Trebuie să avem toate aceste lucruri în vedere dacă dorim să schiţăm un portret realist al
Naţiunilor Unite. O parte din criticile exprimate la adresa acestei Organizaţii vizează de fapt statele

131
mai ales cu caracter tehnic şi economic, dar şi politic.
132
http://www.mae.ro/node/1588.
care o susţin. În plus, trebuie să mai luăm în considerare şi un alt aspect menit să relativizeze aceste
critici exagerate, şi anume aşteptările nerealiste ale publicului. Pentru că dacă privim mai atent
unele remarci critice la adresa activităţii Organizaţiei, vom vedea că vocile care le exprimă pleacă
de la ipoteza cu totul greşită că Naţiunile Unite constituie un soi de forţă de guvernare mondială.133

Scopuri şi principii exprimate


Realitate politică
în Cartă
egalitate suverană a tuturor statelor membre distribuţie inegală a puterii între state şi regiuni
îndeplinirea obligaţiilor ce revin statelor din refuzarea de a plăti cotizaţiile în funcţie de
adoptarea Cartei O.N.U. interesele naţionale
obligaţia statelor de a soluţiona disputele în
violenţă atot-prezentă în sistemul internaţional
mod paşnic
dreptul practicat de unele state de a aplica, în
interzicerea oricărei forme de violenţă
mod unilateral, mijloace violente
pace mondială şi securitate internaţională ca supremaţia intereselor statelor industrializate şi
sarcină colectivă a tuturor statelor membre conflicte uitate în ţările în curs de dezvoltare
interzicerea intervenţiilor în afacerile interne globalizarea unor probleme fundamentale
ale statelor membre provoacă eroziunea suveranităţii statale

După o scurtă analiză a istoriei Organizaţiei, Volger concluzionează că "dacă Naţiunile


Unite s-au confruntat şi se mai confruntă încă cu probleme în ceea ce priveşte garantarea păcii şi
soluţionarea celorlalte probleme globale, acest lucru nu se datorează structurilor Naţiunilor Unite
- ele s-au dovedit suficient de flexibile şi de eficiente -, ci lipsei acordului dintre statele membre şi
disponibilităţii lor insuficiente de a pune în practică măsurile politice şi economice necesare."134
Cu toate acestea - iar asta este o altă problemă cu care se confruntă Naţiunile Unite - trebuie
să reţinem faptul că Organizaţia şi-a mărit de la înfiinţare numărul membrilor, extinzându-şi şi
domeniile de activitate fără să-şi modifice în mod fundamental şi Carta O.N.U. continuă să reflecte
situaţia (excepţională) din politica mondială de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial,
devenind astfel anacronică.
O.N.U. "a devenit dintr-o organizaţie, al cărei scop era în primul rând declasarea războiului
ca mijloc politic, ... un forum global, în care se discută toate problemele importante mondiale şi în
care acestea sunt, parţial, duse mai aproape de soluţionare. În politica internaţională domneşte ...
consensul asupra faptului că Naţiunile Unite trebuie reformate, pentru că structurile şi procedurile
acestei organizaţii nu mai corespund realităţilor politicii mondiale ale secolului XXI. 135 Totodată,
se cere ca Organizaţia Naţiunilor Unite să umple un gol politic în această lume globalizată, iar
acest paradox între posibilităţile rele şi aşteptările exagerate produce un climat de suprasolicitare,
având deseori ca rezultat o evaluare nedreaptă a activităţilor importante întreprinse de Naţiunile
Unite."136

133
din: Sven Gareis/Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen;
Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 302
134
din: Helmut Volger, Zur Geschichte der Vereinten Nationen; în: Aus Politik und Zeitgeschichte 42/1995,
Bundeszentrale für politische Bildung Bonn, p. 12
135
http://www.mae.ro/node/1588.
136
din: Johannes Varwick, Vereinte Nationen; în: Wichard Woyke (ed.), Handwörterbuch Internationale Politik, 8.
Auflage, Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 404, Bonn 2000, p. 496
4.2.2. Consiliul Europei

Consiliul Europei numără, în prezent, 47 de state membre. Belarus este candidat la aderare
la Consiliul Europei137.
Orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei cu o condiţie: ca el sa
accepte principiul supremaţiei dreptului si sa garanteze drepturile omului şi libertăţile
fundamentale pentru toate persoanele aflate sub jurisdicţia sa.138
Consiliul Europei este o organizaţie interguvernamentală ale cărei obiective sunt:
 protejarea drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei
dreptului;
 favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii
culturale ale Europei;
 căutarea soluţiilor pentru problemele cu care se confrunta societatea
europeană: discriminarea minoritatilor, xenofobia, intoleranta, bioetica şi clonarea umană,
terorismul, traficul de fiinte umane, crima organizata şi corupţia, cibercriminalitatea,
violenta contra copiilor etc.;
 dezvoltarea stabilitatii democratice in Europa prin sustinerea reformelor
politice, legislative si constitutionale.

Structură instituţională
Organele Consiliului Europei sunt: Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară,
asistate de un Secretariat General.
Conducerea principalelor organe ale Consiliului Europei este asigurată, în prezent, după
cum urmează:
 Secretarul General139;
 Preşedintele Adunării Parlamentare140;
 Preşedinţia Comitetului Miniştrilor este asigurată, prin rotaţie, din şase
în şase luni, de către miniştrii de externe ai statelor membre.141
 Comitetul Miniştrilor (C.M.): este organul decizional al Consiliului
Europei, fiecare stat membru fiind reprezentat de către ministrul afacerilor externe. Noul
sistem de desfăşurare a sesiunilor ministeriale a fost adoptat în anul 2003, constând în
organizarea unei singure reuniuni ministeriale anuale şi în menţinerea rotaţiei preşedinţiei
CM, la fiecare 6 luni, în ordine alfabetică.142
Comitetul Miniştrilor reprezinta organismul decizional al Consiliului Europei şi este
compus din miniştrii afacerilor externe ai tuturor ţărilor membre (sau reprezentanţii lor
permanenţi).143
Comitetul Miniştrilor reprezintă instanţa de decizie a Consiliului Europei. El este alcătuit
din miniştrii afacerilor externe ai celor 47 de state membre sau din reprezentanţii diplomatici
permanenţi la Strasbourg. El constituie un organism guvernamental în care, în condiţii de egalitate,
pot fi discutate demersurile naţionale privind problemele cu care se confruntă societatea

137
şi-a depus candidatura la 12 mai 1993, dar statutul de invitat special i-a fost retras, în anul 1996.
138
http://www.mae.ro/taxonomy/term/356/1.
139
Thorbjørn Jagland (Norvegia)
140
Jean-Claude Mignon (Franţa)
141
http://www.coe.int/lportal/web/coe-portal/event-files/chairmanship-commi...
142
Începând cu cea de-a 114-a sesiune (Strasbourg, 12-13 mai 2004), sesiunile CM se desfăşoară în noul format.
143
http://www.mae.ro/taxonomy/term/356/1
europeană, cât şi un forum în care se elaboreaza răspunsurile europene la aceste provocări. În
colaborare cu Adunarea Parlamentară, el reprezintă gardianul valorilor fundamentale ale
Consiliului Europei şi este investit cu misiunea de a monitoriza respectarea angajamentelor luate
de statele membre.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (A.P.C.E.) este organul de deliberare,
format din delegaţii ale celor 47 de parlamente naţionale144. APCE se reuneşte de patru ori pe an
în şedinţe plenare şi o reuniune a comisiilor specializate este, de asemenea, organizată, anual, într-
unul din statele membre sau cu statut de observator. Fiecare delegaţie naţională este alcătuită astfel
încât să reflecte reprezentarea politică din forul legislativ naţional.
 Adunarea Parlamentara reprezinta organul deliberativ al Organizatiei.
Membrii sai sunt desemnati de parlamentele nationale145.
Adunarea Parlamentara intretine relatii externe cu parlamentele nationale ale statelor
membre şi nemembre, adunarile parlamentare internationale şi organizaţiile internaţionale, relaţii
care se desfăşoara potrivit deciziilor Adunării.
Relaţiile cu parlamentele naţionale cad sub incidenţa dispoziţiilor relative la adeziune, la
statutul de invitat special sau la statutul de observator. Adunarea a dezvoltat contactele sale cu alte
adunari parlamentare internaţionale, cum sunt Parlamentul European, Uniunea Europei
Occidentale, Adunarea Parlamentara a O.S.C.E., Uniunea Interparlamentara, Benelux, Consiliul
Nordic, Adunarea Parlamentara pentru Cooperarea Economica la Marea neagra (P.A.B.S.E.C.),
Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.).146
În cei peste cincizeci de ani de existență, Adunarea Parlamentară a făcut dovada unei mari
flexibilități și adaptabilități la evoluția Europei, în special la schimbările dramatice care au
intervenit în cursul ultimilor ani. Nici un alt for parlamentar internațional nu era mai bine pozitionat
decât Adunarea Parlamentara pentru a integra noile democrații ale Europei centrale și de est în
familia democrațiilor europene. Un avantaj considerabil constă în faptul că deputații sunt în același
timp membri ai Adunării Parlamentare și ai parlamentelor lor naționale respective, iar unii dintre
ei sunt si membri ai Uniunii Europei Occidentale. Aceasta permite Adunarii de a mentine un
contact strans cu politicile nationale.
Adunarea Parlamentară contribuie la pregătirea țărilor candidate la adeziune, susține
evoluția democratică și joacă un rol de control al respectării angajamentelor statelor devenite
membre ale Organizației.
Adunarea Parlamentară cuprinde reprezentanţii parlamentari ai fiecărui stat membru al
Consiliului Europei, aleşi sau desemnaţi de parlamentele naţionale.

Congresul Puterilor Locale şi Regionale Europene (C.P.L.R.E.) este format din


reprezentanţii aleşi ai puterilor locale şi regionale sau din funcţionari direct răspunzători în faţa
acestora ce se întrunesc o dată pe an. CPLRE este un organ consultativ al Consiliului Europei şi
este constituit din Camera Puterilor Locale şi Camera Regiunilor. Delegaţiile naţionale la CPLRE
trebuie să fie reprezentative pentru diferitele tipuri de colectivităţi teritoriale ale fiecărui stat
membru.
Reforma structurilor Consiliului Europei a fost asumată programatic cu prilejul Summit-
ului CoE de la Varşovia, din 2005. Summit-ul CoE a adoptat, în acest sens, Planul de acţiune, ce
cuprinde o serie de măsuri şi obiective în acest sens, între care: reforma structurilor organizaţiei şi

144
numărul de reprezentanţi ai fiecărei ţări este calculat în funcţie de populaţia acesteia.
145
318 membri şi 318 supleanţi.
146
http://www.mae.ro/taxonomy/term/2156/1.
a metodelor de lucru, în scopul creşterii eficacităţii şi a transparenţei organizaţiei, mai buna
cooperare şi coordonare pe orizontală, raţionalizarea cheltuielilor bugetare. În paralel, are loc un
proces de eficientizare a mecanismului de protecţie a drepturilor omului şi a Curţii Europene a
Drepturilor Omului, un punct important fiind Declaraţia şi Planul de acţiune adoptate la Conferinţa
de la Interlaken (februarie 2010), în care se indică posibilele linii de acţiune în vederea reformei.147
Rolul Congresului
 este vocea regiunilor și municipiilor din Europa;
 oferă un loc privilegiat de dialog unde reprezentanții puterilor locale și
regionale dezbat problemele comune, isi confrunta experientele și își prezintă guvernelor
punctele de vedere;
 sfătuiește Comitetul Miniștrilor și Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei privind toate aspectele politicii locale și regionale;
 actioneaza în strânsă cooperare cu organizațiile naționale și internaționale
care reprezintă activitățile locale și regionale;
 organizeaza audieri și conferinte la nivel local și regional pentru a ajunge la
marele public a carui participare ramane esențială pentru instaurarea unei veritabile
democratii;
 elaboreaza periodic rapoarte de țară privind situația democrației locale și
regionale în toate statele membre;
 vegheaza, în special, asupra aplicării principiilor Cartei europene a
autonomiei locale;
 sprijina noile state membre ale Organizatiei in indeplinirea sarcinilor
practice necesare realizarii unei autonomii locale si regionale efective.
Consiliul Europei este prima organizaţie inter-guvernamentală europeană postbelică,
înfiinţată la 5 mai 1949, ca organism european de promovare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, a valorilor democratice.
Consiliul Europei reprezintă un cadru instituţional de colaborare interguvernamentală între
statele membre, în toate domeniile de interes ale societăţii europene148 şi anume: cooperare
juridică, în domeniul mijloacelor de informare în masă, în educaţie, cultură, patrimoniu, tineret şi
sport, probleme sociale şi economice, puteri locale şi regionale, protecţia mediului etc.149
Participarea României150 la activitatea Consiliului Europei corespunde obiectivului
politicii sale externe de a contribui la consolidarea mandatului politic şi la creşterea rolului
organizaţiei de la Strasbourg la stabilitatea şi securitatea Europei, la continuarea procesului de
reunificare a continentului european.
Consiliul Europei trateaza toate chestiunile majore cu care se confrunta societatea
europeana cu exceptia celor ce privesc apararea. Programul lui cuprinde următoarele domenii de
activitate: drepturile omului, media, cooperarea juridica, coeziunea socială, sănătatea educatia,
cultura, patrimoniul, sportul, tineretul, democraţia locala şi cooperarea transfrontalieră, protecţia
mediului şi amenajarea teritorială.
Un cadru de cooperare Comitetul Ministrilor decide activităţile Consiliului Europei. El
decide, de asemenea, cum trebuie actionat in sensul recomandarilor Adunarii Parlamentare si ale

147
http://www.mae.ro/taxonomy/term/2156/1.
148
cu excepţia celor legate de apărare.
149
http://www.mae.ro/taxonomy/term/2156/1.
150
România este reprezentantă la Consiliul Europei de domnul Stelian Stoian, ambasador extraordinar şi
plenipotenţiar, Reprezentantul Permanent al României la Consiliul Europei.
Congresului Autoritatilor Locale si Regionale din Europa si in sensul propunerilor diverselor
comitete interguvernamentale si conferinte ale ministrilor specializati. El adopta programul de
activitati si bugetul Consiliului Europei.
Discuţiile în cadrul Comitetului Ministrilor se refera la toate subiectele politice de interes
comun, cu exceptia problemelor privind apararea: aspectele politice ale integrarii europene,
dezvoltarea cooperării, apărarea instituțiilor democratice si protectia drepturilor omului, altfel spus
toate problemele care necesita solutii concertate la nivel pan-european.
Miniștrii afacerilor externe ai statelor membre se reunesc o data pe an pentru a trece in
revista cooperarea europeana si actualitatea politica si pentru a da impulsul politic necesar
activitatii Organizatiei. Reprezentantii permanenti151 au intalniri saptamanale, aceste reuniuni fiind
completate de intalniri ale grupurilor de raportori sau ale grupurilor de lucru insarcinate cu
aprofundarea anumitor chestiuni inaintea luarii deciziilor. Fiecare ministru prezideaza Comitetul
pentru o perioada de sase luni. Schimbarea presedintiei are loc, în mod tradițional, în mai și în
noiembrie.152
Deciziile Comitetului Ministrilor sunt transmise guvernelor sub forma de recomandari sau
fac obiectul conventiilor și acordurilor europene obligatorii din punct de vedere juridic pentru
statele care le-au ratificat.
De asemenea, Comitetul Ministrilor adopta declaratii sau rezolutii privind chestiuni
politice de actualitate.
Până în prezent au fost elaborate peste 200 de convenții. Ele se refera la drepturile omului,
dar și la alte domenii de activitate ale Organizației, afirmând și întărind coeziunea democratică,
socială și culturală a Consiliului Europei.
Cele mai multe dintre deciziile Comitetului Ministrilor necesită o majoritate de două treimi
din voturile exprimate, majoritatea simpla este însă suficientă pentru chestiunile de procedură.
 Congresul Autorităților Locale și Regionale din Europa constituie un
organ consultativ care reprezintă autoritățile locale și regionale.
Guvernele, parlamentele naționale și autoritățile locale și regionale sunt, astfel,
reprezentate separat.
În 1957, Consiliul Europei a făcut primul pas în favoarea reprezentarii puterilor locale. De
atunci, activitatea lui s-a extins din Islanda la Federatia Rusa si din Norvegia în Balcani.
În 1994, Congresul Autoritatilor Locale si Regionale din Europa (C.P.L.R.E.) a fost
înființat în calitate de organ consultativ al Consiliului Europei, înlocuind Conferința autorităților
locale și regionale din Europa. El funcționează pe baza Rezoluției Statutare 2000 (1) a Comitetului
Miniștrilor al Consiliului Europei.

 Conferinta OING-urilor Consiliului Europei reunește 400 de ONG-uri


internaționale având un statut participativ pe lângă Organizație.
Un Secretar General ales
Secretarul General este ales de către Adunarea Parlamentară pentru o perioadă de cinci ani.
El îndrumă și coordonează activitățile Organizației.
Summit-urile oferă noi impulsuri
Pentru consolidarea stabilității continentului European, în special dupa disparitia
regimurilor comuniste, un nou elan a fost dat la cel mai inalt nivel Consiliului Europei prin
intermediul Summit-urilor sefilor de stat si de guvern. Trei Summit-uri au avut loc pana in prezent.

151
Ambasadori.
152
http://www.mae.ro/taxonomy/term/2156/1.
La Viena, în 1993, liderii politici ai celor 32 de state care erau atunci membre ale
Organizatiei au fixat directia de actiune in vederea extinderii, raspunzand, astfel, noilor provocari
ale momentului.
La Strasbourg, în 1997, sefii de stat si de guvern ai celor 40 de state membre au adoptat un
plan de actiune bazat pe patru principii fundamentale: democratia si drepturile omului, coeziunea
sociala, securitatea cetatenilor si educatia pentru democratie si diversitatea culturala.153
Cel de-al treilea Summit s-a ținut în zilele de 16 si 17 mai 2005 la Varșovia (Polonia).
Scopul propus a constat în definirea obiectivelor și priorităților Consiliului Europei în cadrul
noului sau mandat politic, reafirmându-se totodata valorile și principiile sale guvernamentale, spre
a putea raspunde sfidarilor noului secol.
Conferinţele miniştrilor specializaţi
Consiliului Europei organizeaza periodic conferinţe ale ministrilor specializati (ai justitiei,
educatiei, familiei, sanatatii, mediului, autoritatilor locale, migratiei, egalitatii intre femei si
barbati, muncii, mass media, culturii, sportului, tineretului etc.).
Conferintele analizeaza problemele sectoriale majore și faciliteaza contactele permanente
intre ministerele de profil din statele membre. Acestia elaboreaza proiecte de cooperare si propun
activități pentru programul de lucru al Consiliului Europei.
Construind Europa zi de zi
Activitatea Consiliului Europei conduce la elaborarea convențiilor și acordurilor europene
care constituie apoi baza modificărilor și armonizării legislative în cadrul diferitelor state membre.
Anumite acorduri pot fi, de asemenea, semnate si de state nemembre.
Rezultatele studiilor și activităților în diferite domenii de acțiune sunt transmise guvernelor
pentru ca pe baza acestora să fie stimulate cooperarea şi progresul social în Europa.
Consiliul Europei adopta şi acorduri parţiale, o forma de cooperare cu geometrie variabila
care permit unui anumit numar de state sa organizeze activitati specifice, de interes comun, cu
acordul celorlalti membri.
Prin oferirea statutului consultativ unui numar de peste 400 de organizatii
neguvernamentale, Consiliul Europei dezvolta un veritabil parteneriat cu reprezentantii societatii
civile. El asociaza ONG-urile, ca urmare a diferitelor moduri de consultare, lucrarilor
interguvernamentale si încurajeaza dialogul între parlamentari si lumea asociativa, prin
intermediul discutiilor si a colocviilor privind problemele majore ale societatii.
Aproximativ 1800 de funcționari internaționali recrutați din statele membre alcătuiesc
personalul permanent al Secretariatului Organizației, care este condus de Secretarul General.154
Consiliul Europei este finanțat de guvernele statelor membre ale căror contribuții la bugetul
Organizației sunt calculate proporțional cu populația și bogăția lor. Bugetul ordinar al Consiliului
Europei pentru anul 2006 este de 262 milioane euro.
Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt engleza și franceza. Germana, italiana și rusa
sunt utilizate ca limbi de lucru. Numeroase texte sunt publicate și în alte limbi.

4.2.3. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

Originile O.S.C.E. datează de la începutul anilor ’70; Actul Final de la Helsinki a fost
adoptat în 1975, conducând la crearea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa

153
http://www.mae.ro/node/1580.
154
http://www.mae.ro/node/1580.
(C.S.C.E.), care, pe perioada Războiului Rece a oferit cadrul de dialog multilateral şi negocieri
între Est şi Vest.155
În contextul căderii Zidului Berlinului, Carta de la Paris pentru o Nouă Europă din 1990 a
reflectat aspiraţia statelor participante pentru o nouă „eră a democraţiei, păcii şi unităţii” şi a
consfințit încheierea Războiului Rece. Urmare Cartei de la Paris, C.S.C.E. a dobândit instituţii
permanente: Secretariat și Centru de Prevenire a Conflictelor; Biroul pentru Instituții Democratice
și Drepturile Omului, precum şi capacităţi operaţionale. În 1992 au fost create Forumul de
Cooperare în domeniul Securităţii, Forumul Economic şi de Mediu şi Înaltul Comisar pentru
Minorităţi Naţionale. Primele Prezențe în teren au fost misiunile din Kosovo, Voivodina și
Misiunea la Skopje. În 1994, C.S.C.E. devine O.S.C.E. Sediul O.S.C.E. este la Viena. O.S.C.E. nu
are personalitate juridică.
Principii
Actul Final de la Helsinki atestă cele zece principii fundamentale pentru relaţiile
interstatale: egalitatea suverană a statelor; interzicerea utilizării forţei şi a ameninţării cu forţa;
inviolabilitatea frontierelor; respectul integrităţii teritoriale a statelor; soluţionarea paşnică a
conflictelor; neamestecul în treburile interne; respectarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale; egalitatea şi dreptul popoarelor la auto-determinare; cooperarea între state;
îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale.
State participante: 57 – de la Vancouver la Vladivostok. Mongolia a devenit Stat
participant în decembrie 2012. În plus, O.S.C.E. dezvoltă relaţii privilegiate cu 11 Parteneri156.
Libia a solicitat recent statutul de Partener al O.S.C.E.
Abordarea cuprinzătoare a securităţii: element specific al acţiunii O.S.C.E. și indicator
al valorii adăugate a O.S.C.E. în relaţia cu alte organizaţii internaţionale şi regionale. Constă în
fundamentarea oricărei acţiuni O.S.C.E. pe interacţiunea dintre trei Dimensiuni: politico-militară,
economică şi de mediu, respectiv umană.
Dimensiunea politico-militară
Principalul for de activitate: Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii (FSC).
Principalele teme abordate: măsurile de creștere a încrederii şi securităţii (CSBMs) stabilitate prin
Documentul Viena; Codul de Conduită pentru aspectele politico-militare ale Securităţii; armele de
calibru mic (SALW). La Viena se află şi sediile Comisiei Consultative Cer Deschis (O.S.C.C.) şi
Grupului Consultativ Comun (J.C.G.) pentru Tratatul privind Armele Convenţionale în Europa
(C.F.E.). O.S.C.E. nu are competenţe în domeniul CFE sau Cer deschis, aceste Tratate având un
număr mai restrâns de membri, iar instituţiile constituite în baza Tratatelor respective funcţionând
autonom faţă de O.S.C.E. Problematica privind controlul armamentelor (C.F.E.) este însă de
interes pentru O.S.C.E. din perspectiva impactului asupra securităţii europene.
Dimensiunea economică şi de mediu
Principalele teme: promovarea bunei guvernări; potențialul activităților economice și de
mediu de a conduce la creșterea încrederii în zonele de conflict; gestionarea deşeurilor toxice şi
radioactive etc. În cadrul Secretariatului există un Coordonator pentru activităţile economice şi de
mediu.
Dimensiunea umană
Teme principale: respectarea drepturilor omului, statului de drept, democraţiei; acţiuni în
sprijinul organizării de alegeri democratice; libertatea media; combaterea intoleranţei şi

155
http://www.mae.ro/taxonomy/term/357/1.
156
şase din zona mediteraneană şi cinci din Asia.
discriminării. Activităţile corespunzătoare dimensiunii umane sunt coordonate de ODIHR 157;
Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale; Reprezentantul pentru Libertatea Mass-Media.
Misiuni în teren
Un număr total de 16 Misiuni O.S.C.E., cu mandat de oferire de asistenţă Statelor
participante în domeniile corespunzătoare celor trei Dimensiuni O.S.C.E. În prezent, O.S.C.E. are
misiuni în Europa de Sud-Est (Albania, BiH, Kosovo, Serbia, Skopje), Europa de Est (Ucraina, R
Moldova), Caucaz, Asia Centrală. Numărul Prezențelor în teren este mult mai mare, fiecare dintre
Misiuni având prezențe de dimensiuni mai mici în teren.
Luarea deciziilor
Toate cele 57 State participante au un statut egal. Deciziile se iau prin consens. Deciziile
sunt politice, nu au forţă juridică. Obiectivele majore ale O.S.C.E. sunt discutate în cadrul Summit-
urilor. Ultimul Summit a avut loc la Astana, în decembrie 2010. Consiliile ministeriale sunt
reuniuni anuale la nivelul miniştrilor de externe, organizate de ţara care deţine Preşedinţia anuală
în exerciţiu, în cadrul cărora sunt fixate priorităţile O.S.C.E. şi sunt adoptate principalele decizii.
Consiliul Permanent se reuneşte săptămânal la Viena, la nivel de ambasadori, discutând teme de
actualitate şi adoptând decizii relevante. Problematica politico-militară este abordată în cadrul
Forumului de Cooperare în domeniul Securităţii (F.S.C.), iar problematica economică în cadrul
Forumului Economic şi de Mediu. Alte structuri pentru dialogul permanent pe cele trei Dimensiuni
ale O.S.C.E. sunt: Comitetul de Securitate al O.S.C.E., Comitetul Economic și de Mediu al
O.S.C.E., Comitetul Dimensiunea Umană, care se reunesc lunar.158
Instituţiile OSCE159:
 Preşedinţia în exerciţiu: anuală. Este responsabilă de coordonarea
ansamblului activităţilor OSCE. Poate desemna Reprezentanţi personali sau speciali pe
probleme specifice. În 2013 Preşedinţia OSCE este deţinută de Ucraina. În 2012, a fost
deținută de Irlanda, iar în 2014 va fi deținută de Elveția, urmată în 2015 de Serbia. Elveția
și Serbia au un program și priorități comune și se coordonează îndeaproape în exercitarea
PiE. Următorul Consiliu Ministerial va avea loc în decembrie 2013, la Kiev.
 Secretariatul: sub autoritatea Secretarului General (S.G.). SG este numit
de Consiliul Ministerial pentru un mandat de trei ani, care poate fi prelungit o dată.
Mandatul SG constă în sprijinirea activităţilor O.S.C.E. din teren, coordonarea serviciilor
administrative şi menţinerea contactelor cu alte organizaţii internaţionale şi
neguvernamentale.
 Centrul de Prevenire a Conflictelor (C.P.C.): în cadrul Secretariatului,
cu mandat de coordonare a activităţilor misiunilor din teren şi de sprijinire a implementării
mandatelor acestora. De asemenea, sprijină Preşedinţia în exerciţiu şi SG în toate
activităţile relevante din domeniul politico-militar.
 ODHIR (Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului):
cu sediul la Varşovia - responsabil pentru promovarea drepturilor omului şi democraţiei în

157
Biroul pentru Instituţii democratice şi Drepturile Omului.
158
http://www.mae.ro/taxonomy/term/357/1.
159
Prin intermediul Instituţiilor sale specializate, unităţilor de experţi şi reţelei de misiuni din teren, O.S.C.E. are
competenţe în domenii variante cu impact asupra securităţii comune: controlul armamentelor convenționale și măsuri
de creștere a încrederii și securității; combaterea amenințărilor transnaționale; activități economice și în domeniul
mediului; democratizare; promovarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a libertății mass-
media, precum și a drepturilor persoanelor aparținând minorităţilor naționale.
spaţiul OSCE, inclusiv observarea proceselor electorale și acordarea de asistență în
domeniul electoral.
 HCMN (Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale): cu sediul la
Haga - vizând, în mod esenţial, să contribuie prin ”silent diplomacy” la eliminarea
tensiunilor legate de problematica minorităţilor naţionale în spaţiul O.S.C.E. Rol special în
contextul eforturilor de prevenire a conflictelor.
 Reprezentantul pentru Libertatea Mass-Media: cu sediul la Viena -
urmărește respectarea libertăţii de exprimare şi informare a mass-media din Statele
participante.
 Adunarea Parlamentară O.S.C.E.: Oferă un forum pentru dialogul inter-
parlamentar, efectuează misiuni de observare a alegerilor şi contribuie la întărirea
cooperării internaţionale în domeniile corespunzătoare celor trei Dimensiuni ale O.S.C.E.
Prin abordarea multi-dimensională, O.S.C.E. oferă statelor din spaţiul „de la Vancouver la
Vladivostok” cel mai potrivit forum de dialog şi negociere pe problematica securităţii în spaţiul
euro-atlantic şi euro-asiatic, precum şi o platformă pentru parteneriatele multilaterale în acţiuni în
teren. Organizaţia are o abordare cuprinzătoare a conceptului de securitate şi, din această
perspectivă, acţionează pe trei dimensiuni majore: politico-militară; economică şi de mediu;
umană.
O.S.C.E. este un for pentru dialogul politic la nivel înalt asupra unei game largi de aspecte
de securitate şi un instrument regional cuprinzător pentru avertizare timpurie, prevenirea
conflictelor, managementul crizelor şi reabilitarea post-conflict, vizând, în esenţă, creșterea
încrederii între state, prin cooperare.
Prin intermediul instituţiilor sale specializate, unităţilor de experţi şi reţelei de misiuni din
teren, O.S.C.E. are competenţe în domenii variate cu impact asupra securităţii comune: controlul
armamentelor convenționale și măsuri de creștere a încrederii și securității; combaterea
amenințărilor transnaționale; activități economice și în domeniul mediului; democratizare;
promovarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a libertății mass-media,
precum și a drepturilor persoanelor aparținând minorităţilor naționale.
Datorită capacitaţii şi experienţei sale unice în domeniul diplomaţiei preventive, prevenirii
conflictelor şi gestionării crizelor, consolidării respectării drepturilor omului, a democraţiei şi
statului de drept şi promovării tuturor aspectelor incidente societăţii civile, O.S.C.E. va continua
să joace un rol important în promovarea unui spaţiu comun de securitate şi să contribuie la
consolidarea încrederii în domeniul militar şi promovarea securităţii prin cooperare.

Obiective majore
Acoperind aria geografică de la Vancouver la Vladivostok, O.S.C.E. este cea mai mare
organizaţie regională de securitate, contribuind la consolidarea păcii, democraţiei şi stabilităţii
pentru mai mult de un miliard de persoane. O.S.C.E. este un for pentru dialogul politic la nivel
înalt asupra unei game largi de aspecte de securitate şi un instrument regional cuprinzător pentru
avertizare timpurie, prevenirea conflictelor, managementul crizelor şi reabilitarea post-conflict,
vizând, în esenţă, creșterea încrederii între state, prin cooperare.
1. Obiective majore pentru România
România acordă o importanță deosebită activității O.S.C.E. România recunoaște și sprijină
rolul unic al O.S.C.E. în eforturile de întărire a securității și cooperării în Europa, pe baza: abordării
cuprinzătoare a securității; mandatului cuprinzător în privința reglementării conflictelor;
funcționării corespunzătoare a mecanismelor și instituțiilor autonome. România și-a întărit
consecvent profilul la nivelul O.S.C.E., promovând activ obiectivul implementării depline a
principiilor și angajamentelor asumate pe toate cele trei Dimensiuni și sprijinind ferm eforturile de
soluționare a conflictelor prelungite, în perspectiva constituirii unei veritabile Comunități de
Securitate în spațiul O.S.C.E.160
2. Procesul Helsinki+40
În perspectiva aniversării a patru decenii de la adoptarea Actului Final de la Helsinki,
document fondator al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, a fost lansat, la
Consiliul Ministerial din 2012, Procesul Helsinki+40. Acesta îşi propune abordarea
multidimensională a securităţii, a problematicii conflictelor prelungite şi a respectării drepturilor
omului. România sprijină ferm procesul Helsinki+40 și speră că acesta va conduce la împlinirea
viziunii unei reale Comunități de Securitate în spațiul O.S.C.E.
3. Conflictele înghețate/prelungite
România subliniază importanța intensificării eforturilor vizând soluționarea conflictelor
înghețate din Republica Moldova, Georgia și a conflictului privind Nagorno-Karabakh.
Soluționarea conflictului transnistrean rămâne o prioritate majoră pentru România.
România sprijină negocierile în formatul „5+2”, ca unic cadru ce garantează transparența și
legitimitatea unei soluții durabile, bazate pe respectarea deplină a suveranităţii şi integrităţii
teritoriale a Republicii Moldova, conform principiilor agreate la nivel internaţional, inclusiv în
cadrul O.S.C.E.
4. Ciclul conflictual
România s-a implicat activ în promovarea problematicii ciclului conflictual în cadrul
OSCE.
În cadrul Procesului Corfu, România a iniţiat, în anul 2010, un proiect privind
îmbunătăţirea răspunsului O.S.C.E. pentru reabilitarea post-criză şi post-conflict. Proiectul a fost
ulterior asumat și de alte State Participante şi promovat ca iniţiativă comună în cadrul Procesului.
Ca o recunoaştere a implicării şi interesului deosebit manifestat de România pe acest
subiect, PiE lituaniană (2011) a desemnat România coordonator pe tema reabilitării post-conflict,
pentru a o sprijini în pregătirea documentelor tematice relevante pentru reuniunea de la Vilnius a
Consiliului Ministerial O.S.C.E. din decembrie 2011.
În calitatea menţionată, România a avut o contribuţie importantă în procesul finalizat cu
adoptarea, la Vilnius, a Deciziei ministeriale privind rolul OSCE în fazele ciclului conflictual.
Medierea, ca etapă a ciclului conflictual, este un concept care şi-a întărit substanţial profilul
pe agenda O.S.C.E., dar şi a altor organizaţii internaţionale, în ultimii ani. România a acţionat
consecvent, atât la nivelul O.S.C.E., cât şi în alte formate, pentru consolidarea capacităţii de
acţiune în domeniu, în logica eforturilor de prevenire şi soluţionare a conflictelor din spaţiul
OSCE.
Pe linia eforturilor României de promovare activă a întăririi capacităţii de acţiune a OSCE
în toate etapele ciclului conflictual şi de sporire a gradului de conştientizare a importanţei medierii,
ca instrument esenţial în eforturile de prevenire şi soluţionare a conflictelor, Ministerul Afacerilor
Externe a organizat Conferinţa pe tema Medierii în spaţiul OSCE (Bucureşti, 15-16 iulie 2013), în
cooperare cu Departamentul Federal pentru Afaceri Externe al Elveției şi Centrul pentru
Prevenirea Conflictelor din cadrul Secretariatului General al OSCE. Evenimentul s-a bucurat de
participarea unor importante personalităţi şi experţi renumiţi în domeniu.
Cu această ocazie, ministrul afacerilor externe a subliniat sprijinul ferm al României pentru
eforturile de prevenire şi soluţionare a conflictelor în spaţiul OSCE, evidenţiind importanţa pe care
160
http://www.mae.ro/taxonomy/term/357/1.
România o acordă medierii, ca instrument esenţial în toate etapele ciclului conflictual, de la alerta
timpurie şi prevenirea conflictului, la gestionarea crizei şi reabilitarea post-conflict. „Organizarea
acestei Conferinţe este o expresie a angajamentului României de a contribui la eforturile de
consolidare a capacităţii de acţiune a O.S.C.E. în domeniul medierii şi de promovare a cooperării
dintre O.N.U. şi organizaţiile regionale, în eforturile comune vizând îmbunătăţirea securităţii şi
stabilităţii la nivel global şi regional” a afirmat ministrul Titus Corlăţean.
5. Problematica politico-militară, inclusiv controlul armamentelor
Ca evaluare generală, România are un profil bine conturat pe problematica politico-
militară, susţinut prin contribuţii de substanţă în negocierile şi consultările de la Viena pe
subiectele de interes specific, cu accent pe controlul armamentelor și măsurile de securitate și
creștere a încrederii (CSBMs).
Documentul Viena: România sprijină procesul de actualizare a Documentului Viena şi s-
a implicat activ în negocierile din ultimii ani. România a promovat o actualizare substanţială, cu
potenţial real de îmbunătăţire a transparenţei militare în spaţiul O.S.C.E.161
Controlul armamentelor convenționale / CFE: România urmărește şi participă activ la
eforturile de depăşire a blocajului din domeniul controlului armamentelor convenționale.
Cer Deschis: România sprijină activitatea Comisiei Consultative Cer Deschis de la Viena.
La nivel de implementare, România este recunoscută ca fiind un partener activ.
6. Problematica amenințărilor transnaționale (TNT)
România joacă un rol activ în promovarea adoptării de mandate strategice ale OSCE pentru
combaterea TNT, asigurând continuitatea promovării active a acestei tematici, care a cunoscut o
abordare prioritară pe perioada Președinției române în exercițiu a OSCE, în 2001. Pe timpul
mandatului PiE România, în 2001, au fost adoptate mandate privind combaterea terorismului
și activitățile polițienești ale OSCE.162
7. Afganistan
România este în favoarea creșterii implicării O.S.C.E. în relația cu Afganistan, a unei
abordări strategice de către O.S.C.E. a regiunii Afganistan/Asia Centrală.
8. Dimensiunea economică şi de mediu
În contextul coordonării, în 2012, a problematicii reabilitării post-conflict, România a
promovat ideea susţinerii activităţilor economice şi de mediu ca măsură de sporire a încrederii
(CBMs), în corelaţie cu ciclul conflictual.
Cu ocazia Consiliului Ministerial de la Dublin, România a susținut activ Declaraţia privind
buna guvernare, combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului, care reconfirmă rolul
OSCE în evaluarea angajamentelor în aceste domenii.

9. Dimensiunea umană
România susţine de o manieră activă implementarea cuprinzătoare a principiilor, valorilor
şi angajamentelor OSCE în domeniul dimensiunii umane.
În cadrul Procesului Corfu, România a promovat, împreună cu alte State participante,
iniţiativa cu privire la procesul de follow-up pentru implementarea recomandărilor formulate de
misiunile ODIHR/OSCE de observare a alegerilor.163

161
http://www.mae.ro/taxonomy/term/357/1.
162
http://www.mae.ro/taxonomy/term/357/1
163
A se vedea Situl Ministerului Afacerilor Externe.
4.2.4. Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic164 este o alianţă formată din 28 de state din
Europa şi America de Nord care au aderat la Tratatul Nord-Atlantic.
Scopul esenţial al N.A.T.O. este acela de a asigura libertatea şi securitatea tuturor
membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu
principiile Cartei Naţiunilor Unite. Tratatul Nord-Atlantica fost semnat la data de 4 aprilie 1949.
Acesta reprezintă baza legală şi contractuală a Alianţei şi a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al
Cartei Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea
individuală sau colectivă.165
Încă de la începuturile sale, Alianţa a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste şi
durabile de pace în Europa, bazată pe valorile comune ale democraţiei,drepturilor omului şi în
conformitate cu litera legii.
Principiul fundamental care stă la baza Alianţei este un angajament comun faţă de
cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii acestora.
Solidaritatea şi coeziunea din cadrul Alianţei sunt principii care statuează implicarea
tuturor aliaţilor în cazul în care unul dintre statele membre se confruntă cu apariţia unor ameninţări
pentru securitatea sa. Fără a priva statele membre de drepturile şi obligaţiile de a-şi asuma
responsabilităţile suverane în domeniul apărării, N.A.T.O. facilitează atingerea obiectivelor de
securitate naţională în urma unui efort colectiv.
Pe scurt, Alianţa este o asociere de state libere, unite în hotărârea lor de a-şi menţine
securitatea prin garanţii comune şi prin relaţii stabile cu alte ţări.
În 2009, cu prilejul Summit-ului N.A.T.O. de la Strasbourg-Kehl, au fost aniversaţi 60 de
ani de la înfiinţarea Alianţei Nord-Atlantice.
Aniversarea a reprezentat pentru N.A.T.O. şi un moment prielnic pentru definirea
obiectivelor viitoare ţinând cont de noile tipuri de ameninţări.
Cu prilejul Summit-ului de la Strasbourg-Kehl, din aprilie 2009, şefii de stat şi de guvern
ai statelor membre N.A.T.O. au dat Secretarului general sarcina de a crea şi a conduce un grup de
experţi care, în consultare cu statele membre, să elaboreze recomandări vizând Noul Concept
Strategic al N.A.T.O. şi să facă propuneri în vederea implementării acestuia.
La Summit-ul N.A.T.O. de la Lisabona din noiembrie 2010 şefii de stat şi de guvern au
adoptat Noul Concept Strategic al N.A.T.O., document vizionar, care oferă liniile prinicpale de
acţiune ale Alianţei Nord-Atlantice în următorii 10 ani. Documentul defineşte trei sarcini
fundamentale ale Alianţei:
 apărarea colectivă,
 gestionarea crizelor;
 securitatea prin cooperare.
Mod de lucru
Structurile create în cadrul N.A.T.O. permit ţărilor membre să-şi coordoneze politicile, în
scopul îndeplinirii acestor sarcini fundamentale.166 Ele asigură o permanentă conlucrare şi
cooperare în domeniul politic, economic, ca şi în alte domenii non-militare, precum şi formularea
de planuri comune de apărare; stabilirea infrastructurii, a echipamentelor şi facilităţilor de bază,
necesare operaţiunilor forţelor militare;şi aranjamentele pentru programe şi exerciţii comune de
instrucţie.

164
N.A.T.O.
165
http://www.mae.ro/taxonomy/term/416/1.
166
http://www.mae.ro/taxonomy/term/416/1.
La baza acestor activităţi se află o structură militară şi civilă complexă, care implică un
personal administrativ bugetar şi de planificare, precum şi agenţii desemnate de către ţările
membre ale Alianţei, în scopul de a coordona lucrul pe domenii de specialitate - de exemplu,
sistemul de comunicaţii necesar în facilitarea consultării politice, comanda şi controlul forţelor
militare şi suportul logistic în susţinerea acestora.

Sarcini fundamentale de securitate


Pentru a-şi atinge scopul esenţial, de Alianţă a naţiunilor angajată faţă de Tratatul de la
Washington şi de Carta Naţiunilor Unite, aceasta aplică următoarele sarcini fundamentale de
securitate:
 “Securitate: Să asigure unul din fundamentele indispensabile unui mediu
de securitate stabil în zona Euro-Atlantică, bazat pe dezvoltarea instituţiilor o ţară să nu
poată intimida sau constrânge o alta prin ameninţări sau prin folosirea forţei.
 Consultare: Să servească, în conformitate cu prevederile din Articolul 4 din
Tratatul de la Washington, ca un forum transatlantic esenţial în consfătuirile aliate asupra
oricăror probleme care aduc atingere intereselor vitale, inclusiv posibile evenimente care
afectează securitatea membrilor, precum şi în coordonarea adecvată a eforturilor depuse în
domenii de interes comun.
 Descurajare şi Apărare: Să descurajeze şi să se apere în faţa oricărui act de
agresiune împotriva unui stat membru al NATO,după cum se stipulează în Articolele 5 şi 6
din Tratatul de la Washington.
Şi pentru a întări securitatea şi stabilitatea din zona Euro-Atlantică:
 Managementul situaţiilor de criză: Să fie gata, de la caz la caz sau prin
consens, în conformitate cu Articolul 7 din Tratatul de la Washington, să contribuie la
prevenirea efectivă a conflictelor şi să se angajeze activ în rezolvarea crizelor, inclusiv în
operaţiunile de ripostă în cazul situaţiilor de criză.
 Parteneriat:Să promoveze, pe scară largă, parteneriatul, cooperarea şi
dialogul cu alte ţări din zona Euro-Atlantică, având ca scop creşterea transparenţei,
încrederii reciproce şi a capacităţii de a acţiona în cadrul Alianţei”.167
Obiectivele României în NATO
România a fost invitată să adere la Alianţa Nord-Atlantică la Summit-ul N.A.T.O. de la
Praga din 2002. La acel moment, aliaţii au lansat invitaţii de aderare pentru 7 state – Bulgaria,
Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia.
La 29 martie 2004, România a aderat în mod oficial la N.A.T.O. prin depunerea
instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al S.U.A., stat depozitar al Tratatului Alianţei
Nord-Atlantice.
Depunerea instrumentelor de ratificare a fost urmată, la 2 aprilie 2004, de ceremonia
arborării oficiale a drapelului român la sediul N.A.T.O.
Pe baza unei propuneri legislative, începând cu anul 2005, “Ziua N.A.T.O. în România” se
celebrează în prima duminică a lunii aprilie. În 2009, România a aniversat 5 ani de la aderarea la
Alianţa Nord-Atlantică.

167
http://www.mae.ro/taxonomy/term/416/1.
În perioada 2-4 aprilie 2008 România a găzduit Summit-ul N.A.T.O. de la Bucureşti care
a reprezentat cel mai mare eveniment de politică externă organizat de România, dar şi Summit-ul
de cele mai mari dimensiuni din istoria N.A.T.O.
Delegaţia Permanentă a României la N.A.T.O. asigură reprezentarea ţării noastre în cadrul
Alianţei Nord Atlantice.
Obiectivele României, ca stat membru al N.A.T.O. răspund intereselor naţionale ale ţării
şi se pot defini astfel:
1. O Alianţă robustă şi relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic solid
 Sprijinim o Alianţă puternică şi capabilă să răspundă eficient noilor
ameninţări la adresa securităţii. Un parteneriat transatlantic dinamic şi robust reprezintă un
factor crucial în articularea unor răspunsuri eficiente la noile riscuri de securitate cu care
se confruntă comunitatea democraţiilor transatlantice.
2.Îndeplinirea responsabilităţilor de membru N.A.T.O. legate de participarea la
operaţiunile şi misiunile Alianţei
 România contribuie la toate misiunile şi operaţiunile Alianţei, inclusiv la
cele din afara spaţiului euro-atlantic.
 Participarea ţării noastre la operaţiunile şi misiunile N.A.T.O. oferă o
susţinere concretă a angajamentelor politice asumate de România ca membru al Alianţei
Nord-Atlantice, amplificându-i credibilitatea de aliat.168
3. Promovarea rolului N.A.T.O. de furnizor de stabilitate, promotor al reformelor şi
cooperării regionale în vecinătatea imediată a României169.
 România consideră că frontiera comunităţii euro-atlantice, bazate pe
democraţie, libertate şi securitate nu trebuie să se oprească la frontiera estică a României.
 Considerăm că Europa nu poate fi completă fără integrarea Balcanilor de
Vest în structurile europene şi euro-atlantice. Prin sprjinirea fermă a acestei perspective şi
a reformelor derulate de statele din regiune, vom putea contribui la modelarea unui climat
de stabilitate pe termen lung.
 La estul Alianţei, România a fost şi va continua să fie un avocat ferm şi
activ al consolidării parteneriatului cu Republica Moldova, în sprijinul evoluţiei
democratice şi vocaţiei sale europene şi al integrării Georgiei în cadrul structurilor euro-
atlantice.
 Parte a Europei şi punte către Asia Centrală şi Afganistan, regiunea Mării
Negre este importantă pentru stabilitatea euro-atlantică. România va contribui la
dezvoltarea modalităţilor prin care N.A.T.O. poate susţine eforturile statelor riverane de
consolidare a securităţii regionale.
4. Dezvoltarea parteneriatelor N.A.T.O. cu U.E. şi O.N.U.
 Parteneriatele N.A.T.O. cu U.E. şi O.N.U. asigură cooperarea în problemele
de interes comun şi contribuie semnificativ la contracararea ameninţărilor şi
provocărilor la adresa securităţii internaţionale.
 România a sprijinit constant dezvoltarea dialogului şi cooperării N.A.T.O.
– U.E. în cât mai multe domenii de interes comun, cu respectarea specificităţii şi
autonomiei de decizie a fiecăreia dintre cele două organizaţii.

168
http://www.mae.ro/taxonomy/term/416/1.
169
Balcanii şi regiunea Mării Negre.
 Relaţia Alianţei Nord-Atlantice cu Organizaţia Naţiunilor Unite este una de
o relevanţă deosebită. Susţinem continuarea cooperării dintre N.A.T.O. şi O.N.U. în
domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
5. Susţinerea procesului de transformare a N.A.T.O.
Vom continua să contribuim la procesul de transformare a N.A.T.O., menit să ofere
Alianţei Nord-Atlantice capacităţi flexibile, capabile să se desfăşoare rapid şi să răspundă noilor
tipuri de ameninţări170.

4.3. Vaticanul

Ca autoritate politică supremă a epocii medievale, Sfîntul Scaun ar putea fi calificat ca


subiect primar suprastatal. Afectate de sistemul instituit prin Pacea de la Westfalia, competenţele
politice internaţionale ale Sfîntului Scaun se estompează. Pînă la anexarea Romei de către Italia în
1870, Papa era suveranul unei populaţii de peste trei milioane de locuitori. După anexare, printr-
un act unilateral, Legea garanţiilor (1871), Italia a fixat prerogativele Suveranului Pontif şi ale
Sfântului Scaun. La statutul internaţional actual s-a ajuns prin tratatele din Laterano din 1929,
modificate prin Concordatul din 1984. Tratatul politic de la Laterano a repus suveranitatea
Sfîntului Scaun într-o bază teritorială proprie: statul Cetăţii Vaticanului.171 S-au reconfirmat
drepturile stipulate în Legea din 1871 şi s-a ajuns la un regim juridic în care distingem două
subiecte primare de dreptul internaţional: Sfântul Scaun, entitate spirituală responsabilă de
bisericile catolice din întreaga lume, şi statul Cetăţii Vaticanului, numit în mod curent Vatican,
entitate teritorială a cărei calitate de subiect de drept se manifestă internaţional atunci cînd se
crează norme convenţionale de aplicabilitate teritorială. Sfîntul Scaun şi-a conservat calitatea,
recunoscută internaţional, de structură ierarhică a bisericilor catolice naţionale, i.e., o capacitate
larg recunoscută internaţional de a reglementa statutul bisericilor catolice împreună cu statele în
care ele sînt prezente, printr-o categorie specială de tratate internaţionale, numite concordate.
Discuţiile din doctrina franceză în legătură cu calitatea de stat a Vaticanului sunt lipsite de
interes, pentru că aici nu avem o „instituire” de competenţe, ci mai curînd o „reconstituire” de
competenţe ale unui subiect primar de drept internaţional care a supravieţuit reconfigurării post-
westfalice.
Autoritatea exclusivă a Sfîntului Scaun este recunoscută asupra teritoriului de 44 de hectare
al Vaticanului. Cei care activează în teritoriu dobîndesc o cetăţenie care se suprapune peste
cetăţenia de bază172 şi se pierde odată cu încetarea funcţiei îndeplinite pe lîngă Sfîntul Scaun.
Sfîntul Scaun întreţine relaţii diplomatice permanente cu peste 50 de state173 şi participă cu statut
de observator la numeroase organizaţii internaţionale.
Până în 1870 Vaticanul a existat ca stat, iar din 1870, odata cu includerea Romei în cadrul
statului unitar italian, Vaticanul şi-a încetat existenţa statală;

170
terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă.
171
Un nou tratat între Italia şi Vatican este încheiat la 18 februarie 1984, în care se consacră abolirea relaţiilor speciale
instituite prin Tratatul de la Laterano, Biserica catolică şi statul italian fiind acum independente şi suverane,
catolicismul încetând a mai fi religia oficială a Italiei, iar predarea religiilor în şcolile italiene devenind facultativă. La
1 februarie 2001, Papa Ioan Paul al II-lea promulga noua Lege fundamentală a Statului Vatican.
172
şi care este asemănătoare cu cetăţenia funcţională a U.E. pe care o posedă toţi cetăţenii statelor membre ale
organizaţiei.
173
o bună parte, nota bene, nici măcar nu aparţin lumii catolice.
Vaticanul încheie tratate internaţionale174, este membru, sau observator la organizaţii
internaţionale, conferinţe etc.
Deşi este un subiect de drept internaţional, personalitatea sa juridică statală nu este deplină
(nu întruneşte toate elementele deplinei statalităţi);
- are jurisdicţia suverană, dar nu suveranitate deplină;
- are organizare administrativă în probleme religioase, dar serviciile publice aparţin statului
italian;
- cetăţenia Vaticanului este specială şi funcţională175.
4.4. Ordinul suveran militar de Malta

- a fost înfiinţat în anul 1099, la Ierusalim, cu scopul de a oferi ospitalitate şi asistenţa


militară pelerinilor la Locurile Sfinte;176
- recunoscut ca organizaţie autonomă prin Bula papală din 1113 a papei Pascal al II-lea şi,
apoi, în timpul cruciadelor, ca ordin cavaleresc, Ordinul se stabileşte mai întâi în Cipru şi apoi în
Rodos, prilej cu care dobândeşte suveranitate teritorială;
- după ocuparea Rodosului de către turci, Ordinul preia posesiunea Maltei, cu aprobarea
papei Clement al VH-lea, angajându-se să menţină o neutralitate ocazională în caz de război între
creştini;
- în anul 1798, Napoleon ocupa insula, îndepărtându-i pe membrii Ordinului, iar în 1802,
noii ocupanţi englezi impun ca membrii Ordinului să nu mai poata şa-şi exercite suveranitatea
asupra insulei; din 1834, Ordinul se stabileşte la Roma, unde posedă, cu regim de
extrateritorialitate, Palatul Magistral şi Villa Marelui Maestru; din 1998, în urma unui acord
semnat cu Malta, dobândeşte, în regim de extrateritorialitate, Fortul Sant Angelo de pe insulă;
- Ordinul este recunoscut ca subiect de drept internaţional, întreţinând relaţii
diplomatice cu 102 state de pe toate continentele;
- are calitatea de observator permanent la ONU din 1994, având delegaţii permanente
la oficiile ONU din Geneva, New York, Paris, Roma şi Viena şi delegaţi pe lângă Consiliul Europei
şi Comisia U.E.;
- Ordinul este condus de un Mare Maestru care conduce Ordinul asistat de Consiliul
Suveran, ai cărui membri sunt aleţi de către Adunarea Supremă, formată din toţi cavalerii Ordinului
din diverse ţări şi care se convoacă o dată la 5 ani. Membrul Consiliului Suveran, numit Marele
Cancelar, are atribuţii de prim-ministru şi ministru de externe.
Ordinul de Malta este denumirea curentă sub care este cunoscut Ordinul Militar Suveran
din Ierusalim şi îşi are originea în epoca Cruciadelor. Numele curent provine din faptul că pînă în
1799 Ordinul a fost suveranul principatului maltez. Ordinul maltez este ultimul supravieţuitor
dintr-o serie de subiecte ale dreptului internaţional medieval care erau entităţi religioase structurate
militar şi care, asemeni statelor, posedau armate terestre şi nave de război, administrau teritorii,
încheiau tratate şi posedau drept de legaţie activă şi pasivă177.
Deşi în acest moment Ordinul de Malta nu mai posedă un teritoriu propriu, posedă totuşi
un statut internaţional definit în statul său gazdă - Italia. I se recunosc, printre altele, autonomia,

174
mai ales concordate.
175
se dobândeşte în condiţii determinate de rang şi domiciliu şi se pierde la dispariţia acestor condiţii fără ca cetăţenia
originară să fie afectată.
176
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 133.
177
Ordinul Teutonic şi Ordinul Templierilor sînt cele mai cunoscute.
rangul diplomatic, inviolabilitatea sediului Marelui Magistru178. Ordinul este însă plasat, aşa cum
a fost în mod tradiţional, sub controlul religios al Sfîntului Scaun. Numeroase state întreţin relaţii
diplomatice cu Ordinul de Malta şi îi facilitează exercitarea activităţilor pe teritoriul lor179.

4.5. Popoarele şi mişcările de eliberare naţională

După cel de-al doilea război mondial, dreptul internaţional public a consacrat dreptul la
autodeterminare a popoarelor aflate sub dominaţia coloniala. În acest mod s-a legalizat lupta lor
de eliberare naţională în vederea constituirii ca stat independent. Popoarelor care luptă pentru
independenţă li s-a recunoscut calitatea de subiecte de drept internaţional public, dar cu caracter
limitat şi tranzitoriu, aceasta calitate existând pâna la constituirea statului independent care va
deveni subiect cu personalitate juridică deplină. Personalitatea lor juridică internaţională se
dobândeşte din momentul în care îşi creează organe proprii ce exercită funcţii de putere publică.
Pentru a exista ca subiecte de drept, nu este nevoie de recunoaşterea statelor.180
Poporul care luptă pentru independenţa se bucura de dreptul de a încheia tratate
internationale, de a întreţine relaţii oficiale internaţionale, de a primi ajutoare din partea statelor şi
a organizaţiilor internaţionale, de a participa la crearea dreptului internaţional public.
După al doilea război mondial, odată cu declanşarea procesului de decolonizare, se
recunoaşte calitatea de subiect de drept internaţional mişcărilor de eliberare naţională;
Noţiunea de «popor» este introdusă în dreptul internaţional prin Carta O.N.U., iar calitatea
de subiect de drept internaţional prin afirmarea principiului autodeterminării ca principiu de
drept internaţional.
Caracteristici ale conceptului de „popor”:
- entitate socială clar determinată, cu trăsături proprii;
- să aibă legătura cu un teritoriu, chiar dacă a fost înlăturat ilicit de pe acel teritoriu.
Minorităţile naţionale nu constituie popoare şi nu pot fi subiecte ale dreptului la
autodeterminare.181
Condiţii de recunoaştere a mişcărilor de eliberare naţională:
- există create organe proprii de conducere reprezentative, care exercită funcţii de putere
publica182 asupra unui teritoriu;
- teritoriu eliberat, care să reprezinte o parte însemnată din întregul teritoriu;
- forţe organizate, care să aibă potenţialul de a duce până la capăt lupta de eliberare;
- unii autori adaugă acestora condiţia legitimităţii luptei.
Drepturi:
- dreptul de a desfăţura acţiuni de emancipare naţională (pe cale paşnică sau prin folosirea
forţei);
- dreptul la autoapărare;
- principiul nonintervenţiei;
- dreptul ca forţelor lor armate să li se aplice regulile dreptului internaţional umanitar;
- dreptul de reprezentare diplomatică (activă sau pasivă);
- dreptul de participare cu statut de observator la lucrările organizaţiilor internaţionale.

178
guvernul Ordinului.
179
în special activităţi filantropice.
180
Aurel Preda Mătăsaru, op. cit., pag. 95.
181
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 133.
182
autoritate efectivă.
Sfera de exercitare a acestor drepturi are un caracter limitat (nu este echivalentă cu
plenitudinea drepturilor statului, fiind acordată cu finalitatea transformării în stat) şi tranzitoriu183.
Mişcările de eliberare naţională s-au manifestat în viaţa internaţională mai întâi ca entităţi
politice, ca reprezentante ale unor popoare neconstituite încă în state. Drumul consacrării lor în
dreptul internaţional, ca o categorie juridică specifică, supusă atât condiţiilor de recunoaştere de
către alte subiecte de drept internaţional cât şi unui regim juridic implicând drepturi şi obligaţii,
este, istoriceşte vorbind, relativ scurt.184

4.6. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale

Definiţie = o asociaţie internaţională fără scop lucrativ, constituită din persoane fizice sau
juridice de drept intern având naţionalităţi diferite, în conformitate cu dreptul intern al statului pe
al cărui teritoriu îşi are sediul.
De cele mai multe ori, ele sunt considerate de state ca asociaţii de drept intern. În ultimii
ani, unele O.N.G.-uri internaţionale sunt invitate la activităţi ale unor organizaţii
interguvernamentale, cu condiţia ca statutul celor din urmă să prevadă posibilitatea unei astfel de
participări. În domeniul drepturilor omului, unele organizaţii internaţionale neguvernamentale au
o influenţă crescânda, ceea ce justifică aprecierea lor ca grupuri de presiune internaţională.
Deşi unele O.N.G.-uri internaţionale185 deţin un rol influent în plan internaţional, acest tip
de entitate nu este considerat subiect de drept international.
Numărul organizaţiilor neguvernamentale a crescut de o manieră semnificativă, ele
ocupând un rol important în viaţa internaţională alături de organizaţiile internaţionale
interguvernamentale.
Scopul în care sunt create nu trebuie să aducă atingere principiilor de drept internaţional şi
nu trebuie să intre în contradicţie cu normele imperative de drept internaţional, jus cogens.
Datorită diversităţii lor, ca scopuri şi dimensiuni, nu s-a ajuns la o definiţie general
acceptată a acestor entităţi. Se poate spune că o organizaţie neguvernamentală reprezintă o
asociaţie internaţională, creată din iniţiativa privată sau mixtă, grupând persoane fizice sau
juridice având naţionalităţi diferite, asociaţie care are personalitate juridică înscrisă în ordinea
juridică internă a unui stat şi care nu urmăreşte scopuri lucrative.
Pentru a putea obţine recunoaşterea calităţii de persoană juridică, aceste organizaţii trebuie
constituite potrivit legii uni stat determinat, care este legea sediului. Poziţia lor juridică nu diferă
deci de aceea a altor persoane juridice de drept inter din ţara de sediu. 186
În plan internaţional, statutul juridic al organizaţiilor internaţionale neguvernamentale
poate fi abordat din două puncte de vedere: al raporturilor lor cu statele şi relaţiilor lor cu
organizaţiile internaţionale interguvernamentale.

4.7. Societăţile transnaţionale (STN)

Determinarea locului şi statutului juridic al acestor entităţi în cadrul societăţii internaţionale


constituie una din cele mai dificile şi controversate probleme ale dreptului internaţional
contemporan. Unii autori, luând în considerare forţa lor economică, diversitatea activităţilor pe

183
până la dobândirea independenţei şi crearea statului nou, cu personalitate juridică deplină.
184
A se vedea Adrian Năstase, op. cit., pag. 133.
185
cum ar fi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii.
186
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 134.
care le desfăşoară187 dar mai ales faptul că activitatea lor se extinde în numeroase state cu care, în
multe cazuri, se încheie contracte de stat (state contracts), le astribuie calitatea de subiecte de drept
internaţional.
O societate transnaţională se deosebeşte de orice altă societate cu activitate internaţională
prin volumul mult mai mare al operaţiunilor şi prin “ambiţia” sa mondială. Orice definire a
societăţilor transnaţionale nu trebuie să scape din vedere nici scopul primordial al acestora - acela
de obţinere a unui profit cât mai ridicat188 - spre deosebire de organizaţiile neguvernamentale, care
desfăşoară activităţi în scopuri exclusiv nelucrative.
Conform unor propuneri de definire a societăţilor transnaţionale elaborate în cadrul O.N.U.
ca şi a altor foruri internaţionale, societăţile transnaţionale sunt întreprinderi care au în proprietate
sau care controlează capacităţi de producţie şi servicii, în afara teritoriului în care îşi au baza, şi
care funcţionează printr-un unic de decizie localizat într-o ţară şi centrede activitate, cu sau fără
personalitate juridică, situate în alte state.
Orice societate transnaţională este legată de statul unde îşi are sediul societatea mamă, al
cărei capital este, de regulă, deţinut, în majoritate, de cetăţeni ai acestui stat. În virtutea principiului
teritoriatilităţii, relaţiile juridice ale societăţii mamă cu statul de origine sunt reglementate de
dreptul naţional al acestui stat. Deci, din punct de vedere al constituirii, funcţionării şi extinderii
personalităţii sale juridice, orice societate transnaţională este supusă, în primul rând, dreptului
statului a cărui naţionalitate o are.
Definitie: sunt întreprinderi formate dintr-un centru de decizie localizat într-o ţară şi
centre de activitate înzestrate sau nu cu personalitate juridică proprie, situate în una sau mai
multe ţări.
- Criterii de caracterizare:
- criteriul extrateritorialităţii189;
- criteriul cifrei de afaceri (nivelul milioanelor de dolari);
- criteriul producţiei (diversificată) etc.
- Spre deosebire de O.N.G.-urile internaţionale, societăţile transnaţionale au scop lucrativ.
- Instrumentul de mijlocire a raporturilor concrete ale STN cu statele în care îşi desfăşoara
activitatea este contractul de stat190.
- Aceste acorduri cuprind atât elemente de drept privat (comercial), cât şi de drept
internaţional191.
- Controversa legată de dreptul care le este aplicabil:
- opinia dominantă este ca dreptul aplicabil ar fi dreptul intern al statului contractant;
- o altă opinie afirmă că dreptul aplicabil ar fi dreptul internaţional public, ceea ce ar
echivala cu recunoaşterea calităţii de subiect de drept internaţional pentru STN, ceea ce nu
corespunde realităţii juridice;
- opinia de a nu se supune contractul de stat unui anumit sistem de drept sau de a considera
aplicabile principiile generale de drept;
- o altă soluţie ar fi aplicarea metodei conflictului de legi pentru determinarea dreptului
aplicabil, în fiecare caz, contractelor de stat;192

187
comerţ, transporturi, extracţia materiilor prime, bănci, asigurări, reasigurări.
188
G. Mihai, Dreptul comertului international, op. cit., p.61
189
desfăşurarea activităţii şi plasarea structurilor firmei în mai multe state este cel mai important.
190
cu privire la furnizarea de bunuri, servicii, concesionarea în vederea exploatării unor bogăţii naturale ale statului,
lucrări publice, împrumuturi etc.
191
mai ales din punct de vedere formal.
192
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 135.
Societăţile transnaţionale nu sunt considerate subiecte de drept internaţional.
4.8. Statutul individului în dreptul international public

Dreptul internaţional public – drept esenţialmente interstatal - nu recunoaşte persoanei


fizice calitatea de subiect de drept în ordinea internaţionala. Se apreciază, în literatura de
specialitate că participarea individului la viaţa internaţională este mediatizată de către stat. Statul,
prin semnarea şi ratificarea tratatelor internaţionale constituie în favoarea individului drepturi şi
obligaţii, exprimându-şi în acest mod consimţământul ca persoana fizică să acţioneze în cadrul
relaţiilor internaţionale.
Problema calităţii de subiect de drept internaţional a persoanei fizice, deosebit de disputata
în doctrina, a fost ridicată încă din perioada interbelică, având printre primii susţinători pe G.
Scelle, autorul teoriei solidariste, potrivit acesteia, statul, ca persoană juridică, reprezintă o
ficţiune, singura realitate fiind reprezentată de persoana fizică luată individual şi relaţiile
interindividuale bazate pe o aşa-numită solidaritate socială 193.
Problema recunoaşterii calităţii de subiect de drept în favoarea individului se menţine
controversată. Rolul individului în dreptul internațional se discută în legătura cu domeniul
dreptului internațional penal şi al dreptului internaţional al drepturilor omului.194
a) Astfel, individul poate fi subiect al răspunderii penale în cazul comiterii unor fapte,
considerate infracţiuni prin convenţiile internaţionale195, prin care statele se obligă să incrimineze
şi să pedepsească aceste fapte în legea internă. În baza unor astfel de reglementări persoana fizică
se supune de fapt jurisdicţiei interne a statului. Însă pentru comiterea crimelor de război sau a
crimelor împotriva păcii şi umanităţii, care constituie infracţiuni cu caracter internaţional,
răspunderea individului se angajează pe plan internaţional, în faţa instanţelor jurisdicţionale.
Argumentarea tezei „individul - subiect de drept internațional': individul este subiect al
răspunderii penale în dreptul internaţional
a) pentru fapte considerate infracţiuni în convenţii internaţionale;
b) pentru crime de război, contra umanităţii şi păcii, având şi calitate procesuală în faţa
unor instanţe penale internaţionale;
• individul este destinatar direct al unor norme din convenţii internaţionale;
• individului i se recunoaşte calitatea de parte în faţa unor instanţe internaţionale, putând
chiar declanşa acţiuni.
În aceste două cazuri mai sus menţionate se argumentează în sens contrar că, de fapt,
valorificarea acestor drepturi se face prin intermediul statelor, ca urmare şi subsecvent exercitării
voinţei suverane a statului;
În consecinţă, individul neputând avea personalitate juridică internaţională deplină, nu ar
fi decât beneficiarul imediat, destinatarul normei de drept internaţional. Pentru a fi considerat
subiect de drept internaţional individul ar trebui să fie, concomitent, nu doar destinatar, ci şi creator
al normei, rol nerecunoscut individului; cu toate acestea, individului nu-i poate fi ignorată
recunoaşterea unui anumit statut în dreptul internaţional, căci prin intermediul statului, indivizii
participă şi la crearea dreptului internaţional; de asemenea, în dreptul european, persoana fizică
este recunoscută ca subiect de drept, alături de state şi alte persoane juridice.
b) Doar dreptul internaţional al drepturilor omului recunoaşte subiectelor de drept intern –
persoane fizice, juridice sau grupuri de particulari - personalitatea juridică internaţională, manifestată
prin dreptul acestora de a acţiona la nivel internaţional, prin intermediul petiţiilor, al comunicărilor

193
relatiile internaţionale devin relaţii între indivizi şi grupuri de indivizi.
194
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 136.
195
de exemplu, genocidul.
sau al recursurilor cu caracter contencios, înaintate unor instituţii jurisdicţionale sau altor organe
internaţionale. În faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului individul se poate adresa direct cu o
plângere împotriva unui stat, din momentul ratificării de către acesta a Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului (1950). În fata acestei instituţii jurisdicţionale individul este tratat de pe poziţie
de egalitate cu statul.
V. POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC
5.1. Populaţia - element constitutiv al statului

Populaţia constituie alături de teritoriu şi guvern, unul din elementele materiale ale
existenţei statului. Statul este, înainte de orice, o colectivitate umană, el nu poate exista fără
populaţie, aşa cum nu poate exista fără teritoriu sau guvern.
Populaţia, ca element constitutiv al statului, cuprinde persoanele fizice legate de stat prin
cetăţenie, indiferent dacă locuiesc pe teritoriul acelui stat, ori se află în alte state. Alături de
cetăţenii proprii, pe teritoriul acelui stat se pot afla străini, fie pe o bază, în general, permanentă196,
fie în mod temporar197 şi apatrizi.
Sunt excluşi de sub jurisdicţia statului, personalul diplomatic şi consular al statelor străine
aflat pe teritoriul statului, precum şi funcţionarii internaţionali care beneficiază de imunităţi şi
privilegii diplomatice.
Statutul juridic al persoanelor fizice, aflate în limitele teritoriului unui stat, cetăţeni sau
străini, este stabilit, potrivit dreptului intern al acelui stat, în baza competenţei (jurisdicţiei) sale
teritoriale şi personale198. Demersul legislativ al statului în acest domeniu trebuie să se bazeze pe
principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
În acelaşi timp, orice stat urmăreşte asigurarea unui regim cât mai favorabil cetăţenilor săi
aflaţi permanent sau temporar pe teritoriul altor state.
Din punct de vedere al exercitării competenţelor sale asupra persoanelor, se află într-o
dublă postură: ca stat de origine şi ca stat de primire. De aici recurge necesitatea compatibilizării
diferitelor regimuri naţionale privind condiţia juridică a celor 2 categorii de persoane - cetăţeni şi
străini. Orice stat este competent să determine condiţiile de obţinere sau de pierdere a cetăţeniei
sale, dar condiţiile opozabilităţii acestei cetăţenii faţă de alte state sunt reglementate, în principiu
de dreptul internaţional.

5.2. Cetăţenia persoanelor fizice

Cetăţenia reprezintă „legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un


anumit stat”. Dintre categoriile de persoane care formează populaţia statului, doar cetăţenii
acestuia pot să deţină plenitudinea drepturilor şi a obligaţiilor prevăzute în legislaţia naţională.
După cum se precizează într-o hotărâre a C.I.J., “Cetăţenia este o legătură juridică care se
întemeiază pe un fapt social, pe o legătură, o solidaritate efectivă de existenţă, interese, sentimente,
alături de o reciprocitate de drepturi şi obligaţii. Se poate spune că ea este expresia juridică a
faptului că individul căreia îi este conferită (...) este un fapt, mai strâns legat de populaţia statului
care i-o acordă decât de teritoriul oricărui alt stat.”
Cetăţenia este deci, în exclusivitate, o chestiune de drept intern.199 Statul stabileşte criteriile
şi modalităţile de obţinere sau pierdere a cetăţeniei sale, precum şi drepturile şi obligaţiile ce revin
cetăţenilor săi în baza acestei calităţi.
În ordinea internaţională numai statului, ca subiect primar de drept internaţional, i se
recunoaşte o asemenea competenţă.

196
cetăţeni ai altor state, dar cu domiciul de bază în statul de reşedinţă, indivizi fără cetăţenie şi refugiaţi.
197
turişti, oameni de afaceri etc.
198
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 144.
199
Dr. Ion Diaconu, op. cit. pag. 270.
Dreptul internaţional nu limitează libertatea statului în a acorda sau refuza cetăţenia sa, sau
în a-i stabili conţinutul juridic, dar poate determina condiţiile opozabilităţii cetăţeniei sale altor state.
Dacă alte state, subiecte de drept internaţional, nu pot contesta unui stat suveran dreptul de a stabili
legi şi reguli proprii privind cetăţenia şi nici dreptul de a le aplica pe teritoriul naţional, ele nu sunt
însă obligate de a recunoşte şi accepta consecinţele unor asemenea reguli în afara graniţelor acelui
stat, dacă efectele acestor reguli nu respectă principiul efectivităţii. Aşadar, nu se contestă
competenţa normativă a unui stat în materie de cetăţenie, dar pot fi respinse efectele exercitării
acesteia, în plan extern, în cazul în care sunt nesocotite principii generale sau norme de drept
internaţional.200
Criteriul efectivităţii cetăţeniei are următorii termeni:” Un stat nu poate pretinde ca regulile
astfel stabilite de el să fie recunoscute de un alt stat, decât dacă acestea sunt conforme cu scopul
general de a face să concorde legătura juridică a cetăţeniei cu legătura efectivă (s.n.) a individului
cu statul respectiv.”201

5.3. Condiţii de valabilitate

Fiecare stat este competent să stabileasca, prin legea naţionala, condiţiile de acordare a
cetăţeniei. Efectele cetăţeniei faţă de alte state ale comunităţii internaţionale pot fi limitate de
normele dreptului internaţional. Pentru a fi valabilă, acordarea cetăţeniei trebuie să se realizeze în
anumite condiţii:
a. pentru a fi opozabila unor state terţe, cetăţenia acordată de un stat trebuie să
fie licita din punct de vedere al dreptului internaţional, adică să nu fie acordată pe baza
unor criterii discriminatorii202;
b. acordarea cetăţeniei să aibă în vedere legătura efectivă a individului cu
statul;
c. acordarea cetăţeniei să aibă la bază principiile şi normele dreptului
internaţional.
Cetăţenia acordată cu ignorarea de către stat a acestor reguli poate să fie lipsită de
recunoaşterea statelor comunităţii internaţionale.

5.4. Modalităţi de dobândire a cetăţeniei

Cetăţenia se dobândeşte prin naştere sau prin naturalizare.


În primul caz se iau în considerare următoarele principii:
a. principiul jus sanguinis203, conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia
părinţilor indiferent de locul naşterii;
b. principiul jus soli204, conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia statului
pe teritoriul căruia se naşte, indiferent de cetăţenia părinţilor.

200
În acest sens s-a pronunţat Curtea Internaţională de Justiţie care, confruntată cu o situaţie de dublă cetăţenie în
cazul Nottebohm, a formulat criteriul efectivităţii cetăţeniei
201
R.M. Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. All Beck, ed. A III-a, Bucureşti,
2003, p. 41;
202
rasiale, religioase sau politice.
203
„prin legătura de sânge”.
204
„prin locul naşterii”.
În cel de-al doilea caz, cetăţenia se obţine la cererea persoanei şi în baza unui act al
autorităţilor statului care o acordă conform legii. Naturalizarea reprezintă, adesea, efectul
căsătoriei sau al şederii prelungite (al rezidenţei) pe teritoriul unui stat.
Conform Legii nr. 21/1991205, cetăţenia română se dobândeşte prin naştere, prin adopţie,
prin repatriere sau poate fi acordată la cerere. Solicitantul trebuie să îndeplinească anumite condiţii
pentru ca cererea să fie soluţionata favorabil: să fi locuit o perioada de timp pe teritoriul statului,
să cunoască limba naţională, să dispună de un loc de muncă şi de mijloace de existenţă, să nu fi
suferit condamnări penale, sau să fi desfăşurat vreo activitate împotriva intereselor statului român
etc.206

5.5. Modalităţi de pierdere a cetăţeniei

Pierderea cetăţeniei se poate realiza prin două modalităţi: prin renunţare şi prin retragere.
a) Renunţarea la cetăţenie este un drept al cetăţeanului şi intervine, de obicei, atunci când
o persoana se stabileşte într-o ţară care nu acorda dubla cetăţenie. Acest act nu are efect asupra
cetăţeniei celorlalţi membri ai familiei, aceştia având dreptul să o păstreze în continuare.
b) Retragerea reprezintă o sancţiune aplicată persoanei care a comis fapte grave împotriva
statului a cărui cetăţenie o poartă sau care a obţinut cetăţenia în mod fraudulos. Acest mod de
pierdere a cetăţeniei poate să intervină doar faţă de persoanele care au dobândit cetăţenia prin
naturalizare, nu şi prin naştere.

5.6. Conflicte de cetăţenie

Datorită lipsei de uniformitate între legislaţiile diverselor state în ceea ce priveşte criteriile
de acordare a cetăţeniei, o persoană se poate găsi în situaţia de a avea mai multe cetăţenii, sau de
a-i fi negat dreptul la orice cetăţenie, deşi n-a fost încălcată nici o lege. Suntem în faţa unui conflict
de cetăţenie, care poate fi astfel pozitiv sau negativ.
a) Conflictul pozitiv de cetăţenie se manifestă atunci când o persoană are două sau mai
multe cetăţenii207. Cel mai frecvent caz este cel al persoanelor cu dublă cetăţenie, cauzată de
neconcordanţa legislaţiei statelor. De exemplu, copilul născut din cetăţeni ai unui stat care aplică
principiul jus sanguinis, pe teritoriul unui stat a cărui legislaţie prevede principiul jus soli, va purta
cetăţenia ambelor state.208 Persoana care obţine o nouă cetăţenie, la cerere, fără să renunţe la
cetăţenia sa anterioară, se află, de asemenea, în situaţia de bipatridie.
Situaţiile de bipatridie sau de pluricetăţenie pot să determine conflicte de interese între
state, ale căror efecte se repercutează asupra persoanei în cauza. În aceste cazuri se ridică problema
de a stabili cărui stat îi revine obligaţia de a acorda protecţie diplomatică cetăţeanului, sau în care
dintre state este obligată persoana să efectueze stagiul militar etc. Conflictele de cetăţenie se
soluţionează, de regulă, prin stabilirea cetăţeniei dominante, efective a persoanei, adică prin
determinarea statului faţă de care acesta este efectiv ataşat209.

205
Din 1 marie 1991, modificată în 1999 şi 2002.
206
Dr. Ion Diaconu, op. cit. pag. 274.
207
bipatridia sau pluricetatenia.
208
Anumite cazuri de adopţie pot, de asemenea, da naştere la situaţii de bipatridie la cel înfiat. Căsătoria unei femei
cu un străin poate conduce la bipatridie, dacă femeia îşi păstrează cetăţenia, conform legislaţiei ţării sale de origine,
dar dobândeşte şi cetăţenia soţului, atunci când legislaţia ţării acestuia i-o acordă prin căsătorie.
209
din punct de vedere al domiciliului, al locului de munca, al limbii vorbite, sau al legăturilor de familie etc.
Conflictul pozitiv de cetăţenie dă naştere pluricetăţeniei. Cea mai frecventă expresie a
pluricetăţeniei este dubla cetăţenie sau bipatridia. În general, bipatridia rezultă prin dobândirea
unei noi cetăţenii, fără a o pierde pe aceea a statului de origine.
În general, bipatridia nu este un handicap. În anumite situaţii, ea poate conduce însă la o
serie de complicaţii pentru persoana în cauză şi la unele conflicte de interese, în planul relaţiilor
dintre cele două state, a căror cetăţenie o are bipatridul.210
Atât timp cât persoana bipatridă se găseşte pe teritoriul unuia dintre cele două state,
influenţa cetăţeniei celuilalt stat este, în general, redusă. Complicaţiile pot apare atunci când
bipatridul trece teritoriul celuilalt stat, a cărui cetăţenie o are. Dacă este bărbat, acesta poate fi
obligat, de exemplu, să execute serviciul militar, deşi el îşi îndeplinise această obligaţie faţă de
celălalt stat.211
Situaţii conflictuale rezultând din bipatridie pot apare în legătură cu exerciţiul protecţiei
diplomatice de către unul din cele două state, a căror cetăţenie o are bipatridul, împotriva celuilat
stat. În asemenea situaţii, în practica internaţională a putut fi identificată o tendinţă generală de a
stabili şi favoriza, dintre cele două cetăţenii în conflict, pe cea reală şi efectivă sau aşa-zisa
“cetăţenie dominantă”.
Pentru a evita asemenea conflicte de cetăţenie statele încheie convenţii, de regulă bilaterale
prin care se stabilesc anumite reguli de opţiune urmărind eliminarea cauzelor care conduc la
bipatridie.

b) Conflictul negativ de cetăţenie conduce la apariţia situaţiilor de apatridie, adică de


pierdere a cetăţeniei. De exemplu, un copil născut din părinţi apatrizi, pe teritoriul unui stat care
aplică regula jus sanguinis, nu va avea nicio cetăţenie. Efectele apatridiei constau în lipsirea
persoanei de protecţia diplomatică din partea vreunui stat. De regula, apatrizii sunt asimilaţi
străinilor, atât în convenţiile internaţionale, cât şi în actele normative interne, fiind obligaţi să
respecte legislaţia statului pe teritoriul căruia locuiesc şi sub a cărui jurisdicţie se află. Tendinţa
este de a evita crearea unor situaţii de apatridie, pentru ca fiecare persoană să beneficieze de
protecţia unui stat. În acest sens, s-au încheiat convenţii internaţionale în cadrul organizaţiilor
universale şi regionale212.
Conflictul negativ de cetăţenie rezultă, de asemenea, din nepotrivirile legislaţiilor
diverselor state în legătură cu dobândirea cetăţeniei. Este cazul indivizilor a căror situaţie nu poate
fi încadrată în câmpul de acţiune al acestor legislaţii şi care devin astfel apatrizi.
Apatridia este deci situaţia inversă în raport cu bipatridia. Ea caracterizează persoanele
care nu au nici o cetăţenie, ori pe acelea care îşi pierd cetăţenia originară, fără să dobândească
cetăţenia altui stat. Copiii unor părinţi apatrizi pot fi apatrizi şi ei, dacă se nasc pe teritoriul unui
stat care aplică, în acordarea cetăţeniei, criteriul ius sanguinis.
Apatridul, fiind lipsit de legătura juridică personală cu un stat, nu are faţă de acesta
obligaţiile care rezultă din această legătură; el este, în acelaşi timp, lipsit de orice protecţie, din
partea vreunui stat. Statele pe teritoriul cărora se găsesc apatrizi nu pot ignora însă prezenţa

210
Mădălina Botină, Marilena Marin, „The Dissolution of a Marriage on the Territory of an EU State, Between a
Romanian Citizen and The Citizen of That State. Territorial Competence” (Desfacerea casatoriei incheiata pe teritoriul
unui stat UE intre un cetatean roman si cetateanul statului respectiv. Competenta teritoriala), lucrare publicata in
„Proceedings of the 2nd Internetional Conference on Law and Social Order”, vol. I, Constantza, 2012, pp. 48-52;
211
A se vedea Aurel Preda Mătăsaru, op. cit. pag. 185.
212
Convenția privind statutul apatrizilor din 1954 si 1961, O.N.U.; Conventia cu privire la cetățenie, 1997, Consiliul
Europei. Prin aceste convenţii se recunoaşte dreptul oricărei persoane la o cetăţenie. Statele se angajează să nu retragă
cetăţenia copiilor născuţi pe teritoriul lor, din părinţi apatrizi.
acestora. Apatrizii, la rândul lor, sunt obligaţi să respecte legislaţia statului pe teritoriul căruia se
găsesc. În general, li se acordă un tratament similar cu acela aplicat străinilor. Spre deosebire de
aceştia, ei nu se bucură însă de protecţia diplomatică a unui alt stat şi pot fi astfel victime ale
anumitor discriminări, expulzări abuzive etc.
Potrivit art. 1 din Convenţia din 1961, un stat ca acordă cetăţenia sa unei persoane născute
pe teritoriul său, care altfel ar fi apatrid, ţinând seama de vârsta şi condiţiile prevăzute de dreptul
naţional.213
Convenţia privind statutul apatrizilor din 1954 urmăreşte precizarea regimului acestora în
ţara de domiciliu, în raport cu regimul cetăţenilor şi cu cel aplicat străinilor şi circumscrie
principalele obligaţii ale apatrizilor. Dintre prevederile acestor convenţii reţinem:
1. fiecare apatrid are obligaţii faţă de ţara în care se găseşte,
conformându-se legilor şi regulamentelor sale, precum şi măsurilor pentru
menţinerea ordinii publice;
2. aplicarea convenţiei tuturor apatrizilor, fără discriminare
privind rasa, religia sau ţara de origine;
3. tratamentul aplicat apatrizilor să fie cel puţin la fel de
favorabil ca acela acordat propriilor cetăţeni, cu privire la libertatea
practicării religiei lor şi educaţia religioasă a copiilor lor;
4. acordarea pentru apatrizi a tratamentului aplicat, în general,
strănilor.
Alte prevederi referitoare la statutul juridic al apatrizilor privesc bunurile mobile şi imobile,
dreptul la asociere, accesul la instanţele judecătoreşti, exercitarea unor activităţi profesionale în
diverse domenii.

5.7. Statutul juridic al străinilor

Prin străin se întelege o persoană care se află pe teritoriul unui stat fără a acea cetăţenia
acestuia ci a unui alt stat. Sunt, de asemenea, asimilaţi străinilor persoanele fără cetăţenie (apatrizi),
ca şi refugiaţii. Regimul străinilor este, în principiu, stabilit de fiecare stat, care determină prin
legislaţia sa, ca şi prin actele administraţiei şi ale justiţiei, drepturile şi obligaţiile străinilor
condiţiile de intrare şi ieşire din ţară etc214.
Statutul juridic al străinilor nu se confundă, evident, cu cel acordat cetăţenilor statului
respectiv. Statul nu are asupra lor aceeaşi autoritate şi nici aceleaşi obligaţii. Persoanele din cele
două categorii nu au nici ele aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii faţă de statul ai căror resortisanţi
sunt, ori faţă de statul străin, pe teritoriul căruia se găsesc la un moment dat. Determinarea
conţinutului acestor drepturi şi obligaţii se face în toate cazurile prin legile interne ale fiecărui stat,
cu respectarea unor norme şi standarde internaţionale.
În doctrină se subliniază că nu există o regulă generală de drept internaţional care să oblige
un stat să admită orice străin pe teritoriul său. În conformitate cu dreptul internaţional, în afara
cazurilor când este obligat printr-un tratat internaţional, statul nu este dator să admită orice străin
pe teritoriul său sau să nu-l expulzeze. Dreptul internaţional nu impune o perioadă determinată de
şedere a străinilor o dată admişi pe teritoriul unui stat Cu toate acestea, fiecare stat tratează aceste
probleme cu mare grijă: prohibirea intrării străinilor, ca şi expulzările nejustificate, pot fi privite

213
Convenţia enumeră, de asemenea, condiţiile cărora acordarea cetăţeniei unui apatrid le este subordonată.
214
A. Bolintineanu, A.Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001, p.74
de alte state ca provocări sau acte inamicale la adresa lor şi pot genera măsuri de retorsiune. S-a
ajuns astfel să se reţină în această materie următoarele tendinţe:
1. un stat are datoria să admită intrarea oricărui străin în
teritoriul său, dar poate condiţiona această intrare. Astfel, un stat poate refuza
admiterea pe teritoriul său a unor categorii de străini, consideraţi ca
indezirabili, ca de exemplu persoane ce consumă sistematic stupefiante,
suferă de boli contagioase sau altele.
2. un stat este îndreptăţit să expulzeze orice străin, dar pentru
motive temeinice.
În principiu, străinii beneficiază de majoritatea drepturilor de care se bucură cetăţenii unui
stat, cu excepţia drepturilor politice şi a dreptului de a ocupa funcţii publice. 215 Străinii nu sunt
ţinuţi însă de aceleaşi obligaţii pe care le au cetăţenii statului216.
Regimuri aplicabile străinilor:
a. Regimul naţional, prin care statul recunoaşte străinilor aceleaşi drepturi pe
care le acorda propriilor cetăţeni, cu excepţia drepturilor politice şi a dreptului de a ocupa
funcţii publice;
b. Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, care presupune acordarea în
favoarea cetăţenilor unui stat străin, a regimului cel mai favorabil care a fost acordat
resortisanţilor unui stat terţ;
c. Asigurarea de către toate statele comunităţii internaţionale a unui standard
minim de tratament în favoarea străinilor.
d. Regimul special se acordă doar anumite drepturi.217
În situaţii determinate, statele pot adopta faţă de străinii aflaţi pe teritoriul lor măsura
expulzării sau a extrădării.

5.8. Expulzarea şi extrădarea

Corespunzător dreptului statului de a stabili condiţiile de intrare a străinilor este dreptul


statului de a refuza unui străin continuarea şederii pe teritoriul naţional şi, ca urmare, de a recurge
la expulzarea sa.
Prin expulzare se înţelege obligarea străinului să părăsească teritoriul statului unde îşi are
reşedinţa datorită caracterului său sancţionar, măsura expulzării este dispusă printr-un act
administrativ individual, motivat prin raţiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic,
sistemului economic, securitatea naţională ş.a.
În ceea ce priveşte însă condiţiile de exercitare a dreptului statului de a expulza străinii,
dreptul internaţional impune anumite limite. Se consideră astfel că aceste condiţii nu trebuie să fie
drastice, să se permită, eventual, expulzatului să-şi aleagă statul spre care să fie expulzat, să se
respecte, în legătura cu expulzarea, drepturile elementare ale persoanei, cum ar fi excluderea
violenţei, a detenţiei ilegale etc.
Articolul 13 al Pactului internaţional prinvind drepturile civile şi politice, adoptat de
Adunarea Generală a O.N.U. în 1966, stabileşte că “un străin care se află în mod legal pe teritoriul
unui stat parte la acest pact nu poate fi expulzat decât ca urmare a unei decizii luate în conformitate

215
Conform articolului 18 din Constituţia României.
216
de exemplu, de obligaţia de a presta serviciul militar.
217
A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 146.
cu legea şi, dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă
posibilitatea de a prezenta motivele care pledează împotriva expulzării sale şi de obţine
reexaminarea cazului său de către o autoritate competentă.
Există însă şi alte limite ale expulzării. Astfel, potrivit art. 33 alin (1) din Convenţia privind
statutul refugiaţilor218 “un stăin nu trebuie expulzat într-o ţară sau un teritoriu în care persoana sau
libertatea sa ar fi ameninţate pe motiv de rasă, religie, cetăţenie sau opinii politice”.
Prin convenţii internaţionale, statele au stabilit ca expulzarea se poate dispune ca efect al
unei decizii legale, cu asigurarea dreptului la apărare al individului şi a dreptului de ataca prin căi
legale decizia de expulzare. De asemenea, sunt interzise expulzările colective de străini. Un stat
nu îşi poate expulza proprii cetăţeni.219.
Extrădarea este o modalitatea de terminare a şederii unor străini de pe teritoriul unui stat,
în cazurile în care aceştia sunt autorii unor infracţiuni de drept comun, precum şi a unor crime
internaţionale220.
Extrădarea este considerată un act de asistenţă juridică între state, întrucât prin aceasta se
realizează transferul unui străin către autorităţile statului în care este urmărit sau condamnat pentru
o faptă incriminată de legile acestui stat.221
Din punctul de vedere al dreptului internaţional, extrădarea reprezintă un atribut al
suveranităţii statului care o acordă. Ea se realizează fie:
- pe baza unor convenţii internaţionale, de regulă prin convenţii
bilaterale de asistenţă juridică, dar şi prin convenţii multilaterale, cum este
cea încheiată în 13 decembrie 1957, între statele membre ale Consiliului
Europei, ori Convenţia interamericană de extrădare din 15 februarie 1982;
- pe bază de reciprocitate, în raporturile dintre două state chiar în
lipsa unor convenţii speciale, în care să se menţioneze expres obligaţia de
extrădare;
- în temeiul unor dispoziţii din legea internă a statului care acordă
extrădarea222.
Este un act de asistenţă juridică între state, care se dispune în cazul comiterii de către
cetăţenii altui stat, a unor infracţiuni grave, de drept comun sau de drept international 223. Măsura
extrădării se dispune în baza unor convenţii internaţionale, pe baza de reciprocitate, sau în temeiul
legii interne.224
În dreptul internaţional s-a stabilit un număr de reguli aplicabile în domeniul extrădării:
- nu se dispune măsura extrădării împotriva cetăţenilor unui stat de
către propriul stat;
- fapta pentru care se solicită extrădarea, trebuie să fie incriminată de
legislaţia ambelor state;
- persoana extrădată va fi judecată şi condamnată doar pentru
infracţiunea pentru care a fost solicitată măsura.225

218
din 28 iulie 1951.
219
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocoalele adiţionale.
220
I.Retca, Extrădarea propriilor cetăţeni, Revista Dreptul, nr. 8/2004, p.207.
221
A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 147.
222
art. 9 din Codul penal roman.
223
crime împotriva păcii şi umanităţii.
224
Dr. Ion Diaconu, op. Cit. Pag. 286.
225
Aurel Preda Mătăsaru, op. Cit. Pag. 196.
5.9. Refugiaţii

Convenţia privind statutul refugiatilor, adoptată de O.N.U. în anul 1951226, defineşte


noţiunea de persoană refugiată ca fiind „persoana care, în urma unor temeiuri justificate de a fi
persecutată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinie
politică, se găseşte în afara ţării sale de origine şi nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu doreşte
să revină în acea ţară” (art.1).
Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe bază individuală, şi nu pentru grupuri de
persoane. Din textul Convenţiei menţionate se deduce că nu intră în categoria persoanelor
refugiate, refugiaţii economici şi persoanele care au dobândit statutul de refugiaţi ca efect al unor
conflicte armate internaţionale sau interne. În aceste cazuri, soluţia care s-ar impune ar fi cea a
ajutorului umanitar internaţional în ţara de origine sau a unor măsuri de dezvoltare economică.
În termeni generali, prin refugiat se înţelege o persoană care caută să se sustragă unor
condiţii sau împrejurări din ţara sa de origine, pe care le consideră insuportabile şi să găsească
adăpost şi protecţie în altă ţară. Motivele părăsirii ţării de origine pot fi: opresiune; persecuţie;
ameninţarea vieţii sau libertăţii; sărăcie chinuitoare; război sau lupte civile227; dezastre naturale228.
Pentru protejarea intereselor refugiaţilor, în cadrul O.N.U., s-a înfiinţat în anul 1950, Înaltul
Comisariat pentru Refugiaţi. În anul 2008 în România a fost creat Centrul de Tranzit în Regim de
Urgenţă pentru Refugiaţi la Timişoara. Acesta poate primi până la 200 de refugiaţi în acelaşi timp,
pentru cel mult 6 luni.229

Regimul juridic al refugiaţilor în România are la bază prevederile art. 18 al Constituţiei


României, în virtutea căruia:
“(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală
a persoanelor şi averilor garantate de Constituţie şi de alte legi.
(2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a
convenţiilor internaţionale la care România este parte. “
Acest regim rezultă din aplicarea prevederilor Convenţiei privind statutul refugiaţilor din 1951
şi a Protocolului din 1976, la care România a aderat prin Legea nr. 46/1991, precum şi din dispoziţiile
Ordonanţei de Guvern nr. 102/2000, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa nr. 13/2002 şi prin
Ordonanţa nr. 43/2004.
Potrivit legislaţiei actuale, formele de protecţie de care se pot bucura străinii în ţara noastră
sunt: statutul de refugiat, protecţie umanitară condiţionată şi protecţie umanitară temporară.
Statutul de refugiat reprezintă cea mai înaltă formă de protecţie şi se acordă, la cerere,
străinului care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat, pe considerente de rasă,
religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie publică, se află în afara ţării
sale de origine şi nu poate primi, sau ca urmare a acestei temeri nu doreşte protecţia acestei ţări.
Potrivit legii române statutul de refugiat este refuzat străinului aflat într-una din
următoarele situaţii:
1. a comis o infracţiune contra păcii şi omenirii, ori o infracţiune la
care se referă convenţiile internaţionale la care România este parte;

226
completată de Protocolul adiţional din 1967.
227
Protejate în special de Convenţia de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor războiului şi Protocolul
adiţional din 1977 privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale
228
cutremure, inundaţii, secetă, foamete.
229
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 148.
2. a comis o infracţiune gravă de drept comun în afara României,
înainte de a fi admis pe teritoriul acesteia;
3. a comis fapte care sunt contrare scopurilor şi principiilor enunţate în
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Protecţia umanitară condiţionată are în vedere străinii cărora nu li se poate acorda
statutul de refugiat, dar a căror viaţă ar fi pusă în pericol în cazul returnării în ţările de origine,
întrucât fie au săvârşit fapte pentru care riscă o condamnare la pedeapsa cu moartea, cu condiţia
ca legea ţării lor să prevadă o asemenea pedeapsă pentru acele fapte şi aceasta să fie aplicabilă, fie
riscă să fie supuşi la tortură sau tratamente inumane sau degradante, ori din cauza apartenenţei lor
la o catgorie defavorizată de persoane, pot fi expuşi unor pericole de natură să le aducă atingere
vieţii, integrităţii corporale şi libertăţii.
Protecţia umanitară temporară are în vedere protejarea de consecinţele conflictelor
militare a persoanelor deplasate, din rândul populaţiei civile, provenind din zonele de conflict.
Protecţia este acordată numai pe durata conflictului şi priveşte numai persoanele deplasate, din
rândul populaţiei civile, în urma unor conflicte în care România nu este angajată.
Procedura pentru acordarea statutului de refugiat, cunoaşte două forme:
Procedura ordinară cuprinde o cale administrativă şi una judecătorească.
Calea judecătorească intervine atunci când solicitantului i s-a refuzat, de către Oficiul Naţional
pentru Refugiaţi (O.N.R.) din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, acordarea statutului de
refugiat pe cale administrativă. Pentru analiza cererilor primite, O.N.R. are la dispoziţie 30 de zile,
dar în cazul în care pentru soluţionarea unor situaţii mai grele este nevoie de date suplimentare mai
poate dispune de încă 30 de zile. Admiterea sau respingerea cererilor de acordare a Statutului de
refugiat se face prin hotărâre care se comunică solicitantului, în scris. Dacă hotărârea instanţei prin
care s-a respins plângerea rămâne definitivă ea este executorie; ceea ce înseamnă că străinul trebuie
să părăsească teritoriul României în termen de 15 zile de la comunicare.
Procedura accelerată se referă la cererile evident nefondate. Acestea sunt formulate de
persoane care prin activităţile lor prezintă un pericol pentru siguranţa ori ordinea publică în
România sau provin dintr-o ţară unde nu există risc serios de persecuţie. Se mai aplică această
procedură şi solicitanţilor care au comis infracţiuni pentru care legea română refuză, după cum s-
a arătat mai sus, acordarea statutului de refugiat.
În procedura accelerată, analizarea cererii şi pronunţarea hotărârii trebuie să se realizeze în
termen de 3 zile. În cazul depunerii unei plângeri în instanţă împotriva refuzului acordării statutului
de refugiat, instanţa trebuie să ia o decizie motivată în 10 zile. Hotărârea instanţei este definitivă
şi irevocabilă.230
Drepturile şi obligaţiile persoanelor care au dobândit una din formele de protecţie
prevăzute de legea română se referă la: asigurarea, pentru refugiaţi, a mijloacelor necesare unui
trai decent prin sprijin în găsirea, în primul rând, a unui loc de muncă, asigurarea accesului la
programele de asistenţă socială, medicală, diferite forme ale învăţământului de stat, locuinţe
sociale, sprijin pentru reunificarea familiei, învăţarea limbii române şi a unei meserii, ori începerea
unei afaceri. Legea română garantează refugiatului dreptul la libera circulaţie, la practicarea
propriei religii, dreptul de acces la justiţie, în condiţii de egalitate cu cetăţenii români.

230
Marilena Marin, „Trading Partners in Conflict. Mediation, Arbitration, Court – the Current Settlement
Possibilities”, lucrare publicata in Ovidius University Annals Economic Sciences Series, Volume X, 2010 dedicat
Conferintei internationale a Facultatii de Stiinte Economice, Universitatea „Ovidius: Constanta, cu titlul „Probleme
actuale ale economiei globale/Present Issues of Global Economy”, Constanta, 21-22 mai 2010, pp. 387-391;
5.10. Statutul juridic al persoanelor strămutate

Persoanele strămutate sunt acele persoane care au fost deportate pe teritoriul unor state
străine . 231

Preocuparea statelor faţă de aceste persoane s-a materializat în încheierea de convenţii


internaţionale prin care să se asigure repatrierea lor.
Acesta este similar cu cel al străinilor sau al cetăţenilor statelor, potrivit Convenţiei din
1951. Chiar dacă statelor nu le revine nici o obligatie de admitere pe o baza permanentă a acestor
categorii de persoane pe teritoriul lor, returnarea refugiaţilor şi expulzarea străinilor în state unde
riscă să le fie încălcate drepturile fundamentale ale omului, sunt interzise.

5.11.Tipuri de azil

Azilul poate fi teritorial şi diplomatic:


a) Azilul teritorial se acorda unor persoane, la cerere, în cazuri de persecuţii politice
exercitate asupra unei persoane în propriul lor stat. Acordarea azilului teritorial reprezintă un drept
suveran al statului, însă, odata ce l-a acordat, statul este ţinut să asigure o protecţie activă vizând
asimilarea azilantului în societate, precum şi o ocrotire din raţiuni umanitare. Dreptul de a solicita
azil este considerat un drept fundamental al omului, înscris în Declaratia Universală a Drepturilor
Omului adoptată de O.N.U. în 1948.
b) Azilul diplomatic se refera la primirea şi protecţia acordată în localurile ambasadelor
străine, a cetăţenilor statului pe lângă care este acreditată misiunea diplomatică, cetăţeni urmăriţi
de propriile autorităţi, ori a căror viaţă este în pericol din cauza unor evenimente interne
excepţionale. Acordarea azilului diplomatic poate fi considerată un act de încălcare a suveranităţii
statului de reşedinţă. În general, azilul diplomatic se acordă în baza unor convenţii, sau pe baza de
reciprocitate.

5.12. Protecţia diplomatică

Reprezintă protecţia pe care un stat o acordă cetăţenilor săi aflaţi în străinătate, în scopul
de a proteja interesele acestora în raporturile cu autorităţile locale. Autoritatea statului se exercită
asupra propriilor cetăţeni şi în afara teritoriului naţional, în baza legăturii juridice permanente ce
se stabileşte între stat şi resortisanţii săi.232 Statul poate să le impună anumite obligaţii, decurgând
din legislaţia sa naţională, cum ar fi obligarea cetăţenilor de a presta serviciul militar şi totodată,
statul are dreptul să inculpe şi să condamne o persoană chiar în lipsa, însă nu poate să efectueze
acte de urmărire penală şi arestare pe teritoriul unui alt stat, decât dacă între state există un tratat,
care să permită aceasta. Finalitatea protecţiei diplomatice constă în supravegherea situaţiei
cetăţenilor unui stat pentru ca statul străin pe teritoriul căruia se află, să le asigure un standard
minim de drepturi.

231
cum a fost cazul persoanelor deportate în cel de-al doilea război mondial.
232
Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 124.