2.2.

CONFERINŢE EUROPENE ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI

MEDIULUI

2.2.1. Prima Conferinţă Ministerială “Mediu pentru Europa”, Dobriş (Cehia), 21-23
iunie 1991

La această Conferinţă au fost prezenţi miniştrii mediului din 34 de state europene, din
Statele Unite, Brazilia, Japonia, organisme ale Uniunii Europene, instituţii guvernamentale şi
organizaţii neguvernamentale. Comisarul pentru Mediu a fost prezent la Conferinţă.
În cadrul lucrărilor Conferinţei s-au discutat căile de întărire a cooperării în vederea
protecţiei şi îmbunătăţirii mediului, precum şi o strategie pe termen lung pentru protecţia mediului
în Europa.
A fost elaborat un set de ghiduri pentru o strategie de cooperare Pan-Europeană. Acestea
ţin în special cont de: necesitatea intensificării cooperării, introducerea aspectelor ecologice în
procesul de tranziţie al economiilor din ţările Europei Centrale şi de Est, aspectele economice ale
protecţiei mediului, asistenţă pentru îmbunătăţirea mediului din perspectiva sănătăţi,
responsabilitatea pe care trebuie să şi-o asume fiecare ţară pentru problemele globale de mediu.
Rezultatul l-a constituit un set de concluzii ale Conferinţei în care miniştrii prezenţi şi
Comisarul abordează o serie de aspecte extrem de importante pentru dezvoltarea viitoare a
procesului Mediu pentru Europa. A rezultat, de asemenea, necesitatea elaborării de către Comisia
Europeana, în cooperare cu Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa, a unui raport
asupra stării mediului în Europa1. Necesitatea dezvoltării unui program de mediu pentru Europa
în lumina celor prezentate în raport a fost încă o dată subliniată. Programul ar constitui un cadru
pentru eforturile naţionale şi internaţionale de îmbunătăţire a mediului, axandu-se în special pe
Europa Centrala şi de Est.
2.2.2. A doua Conferinţă Ministerială “Mediu pentru Europa”, Lucerna, 28 – 30
Aprilie 1993
Cea de-a doua Conferinţă Mediu pentru Europa care s-a desfăşurat la Lucerna în aprilie
1993. Au fost prezenţi miniştrii mediului sau reprezentanţii acestora din 45 de state europene şi

numit ulterior “Mediul în Europa: Evaluarea de la Dobriş”- 1995.

1
din Canada, Israel, Japonia şi Statele Unite, Comisarul pentru mediu al UE şi reprezentanţi ai altor
organizaţii internaţionale.
Declaraţia adoptată de miniştri la data de 30 aprilie 1993 a subliniat dimensiune politică a
Conferinţei, care are următoarele obiective: armonizarea calităţii mediului şi a politicilor de mediu
pe continent, asigurarea stabilităţii şi a dezvoltării durabile.
Conferinţa de la Lucerna a aprobat strategia prevazută în Programul de Protecţie a Mediului
pentru ţările din Europa Centrală şi de Est şi a stabilit un task force pentru implementarea
Programului.
Programul de lucru a conţinut 4 activităţi principale:
 sprijinirea tuturor ţărilor central şi est-europene să dezvolte planuri naţionale de acţiune
pentru protecţia mediului;
 desfăşurarea unui program de formare;
 implicarea sectorului privat;
 îmbunătăţirea managementului ariilor protejate.
S-a stabilit de asemenea, în cadrul Conferinţei, un comitet pentru pregatirea proiectelor care să
se axeze pe investiţii ca mecanism central la îmbunătăţirea coordonării între instituţiile financiare
internaţionale şi sponsorii care doresc să investească în protecţia mediului din Europa Centrala şi
de Est.
Raportul UNECE, aprobat cu ocazia Conferinţei, conţine elemente pe termen lung pentru
programul Mediu pentru Europa. Astfel, s-au identificat 7 elemente ce constituie instrumente
pentru atingerea unor standarde înalte comune de protecţie a mediului: cooperarea tehnologică,
controlul şi prevenirea integrată a poluării, instrumente economice, rapoarte naţionale ale
performanţelor de mediu, informaţii privind protecţia mediului, participarea publică şi instrumente
legislative internaţionale.
Un alt document aprobat în cadrul Conferinţei a fost Raportul privind Instrumentele
Legislative Internaţionale din 2 aprilie 1993. Acest Raport sublinia nevoia unui monitoring eficient
şi a unei mai bune implementari şi, prin urmare, conformări cu instrumentele legislative
internaţionale din domeniul mediului.
Conferinţa de la Lucerna a recunoscut importanţa iniţiativei Consiliului Europei de a declara
anul 1995 Anul Conservării Naturii în Europa.
 2.2.3. A treia Conferinţă Ministerială “Mediu pentru Europa”, Sofia, 23-25 octombrie
1995

Au participat miniştrii mediului din 49 de state din Europa, America de Nord şi Asia Centrală
(regiunea UNECE), Australia, Japonia şi Mexic si reprezentanţi ai Comunităţii Europene.
Agenda de lucru a Conferinţei a inclus: un raport asupra implementării Programului de Acţiune
pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, viitoarea dezvoltare a programului Mediu pentru
Europa, diverse subiecte legate de industrie şi mediu, finanţe, stabilirea de noi priorităţi.
În Declaraţia Ministerială adoptată la 25 octombrie 1995, miniştrii au reiterat convingerea că
în domeniul protecţiei mediului în Europa este foarte importantă cooperarea bazată pe principiile
adoptate la Conferinţa de la Lucerna. Ei au subliniat nevoia urgentă pentru continuarea integrării
considerentelor de mediu în celelalte politici, astfel încât creşterea economică să aibă loc în
concordanţă cu principiile dezvoltării durabile. Problemele cheie cuprinse în Declaraţie sunt după
cum urmează:
- implementarea Programului de Acţiune pentru Mediu al Europei Centrale şi de Est;
- finanţarea mediului în ţările din Europa Centrală şi de Est;
- afacerile, industria şi mediul;
- diversitatea biologică şi peisagistică;
- probleme nucleare şi de mediu;
- Programul Mediu pentru Europa;
- participarea publică;
- Centre de Mediu Regionale;
- Convenţii de mediu.
Ca o viitoare acţiune, miniştrii au stabilit că procesul Mediu pentru Europa rămâne un cadru
politic esenţial pentru cooperare în domeniul protecţiei mediului în Europa. Structura procesului
trebuie sa ofere fiecărei ţări un rol egal şi să ţina cont de activităţile din domeniu, de la nivel
paneuropean, în special cele legate de mediu şi sănătate, mediu şi transport, gestionarea sustenabilă
a pădurilor pentru a crea sinergii şi pentru a evita duplicarea eforturilor.
S-au recomandat următoarele acţiuni concrete:
 Comitetul ECE pentru Politici de Mediu să facă propuneri de acţiuni prioritare în cadrul
Programului de Mediu pentru Europa.
  să se negocieze, cu implicarea ONG-urilor, o convenţie regională privind participarea
publică.
 continuarea activităţilor task force-ului EAP şi a comitetului pentru consultarea publicului.
 continuarea activităţilor legate de Strategia Paneuropeană pentru Diversitate Biologică şi
Peisaj.
 continuarea eforturilor Agenţiei Europene de Mediu de a defini o evaluare a mediului,
paneuropeană.

2.2.4. A patra Conferinţă Ministerială “Mediu pentru Europa”, Aarhus, 23-25 iunie 1998

La această Conferinţă au participat 52 de state europene. Miniştrii şi şefii de delegaţie au

adoptat o Decalaraţie Ministerială.
“Mediul în Europa: cea de-a doua evaluare”, unde sunt identificate principalele realizări şi
probleme legate de starea mediului în Europa, a reprezentat cadrul discuţiilor la Conferinţă.
La Aarhus s-a adoptat Convenţia asupra accesului la informaţie, participare publică la
luarea deciziei şi accesul în justiţie în problemele de mediu. Această Convenţie a fost semnată de
reprezentanţii a 35 de state şi de Comunitatea Europeană. S-a mai aprobat, de asemenea, o
Declaraţie Ministerială asupra poluării transfrontiere a aerului pe distanţe lungi, iar reprezentanţii
a 18 state şi Comunitatea Europeană au semnat Declaraţia asupra poluanţilor organici persistenţi.
Miniştrii participanţi au mai adoptat:
- o strategie Paneuropeană pentru eliminarea plumbului din combustibil (separat, 32 de state au
semnat o Declaraţie pentru eliminarea plumbului din combustibil);
- o rezoluţie asupra diversităţii biologice şi peisagistice şi au fost de acord să se întărească
procesul de integrare a obiectivelor de conservare a biodiversităţii şi peisajelor în politicile
sectoriale;
- o Declaraţie politică asupra eficienţei energiei şi un ghid de conservare a energiei în Europa.
La aceasta Conferinţă s-a desfăşurat în paralel o sesiune a NGO-urilor cu tema “Întărirea
democraţiei participative pentru dezvoltare durabilă”.

2.2.5. Cea de a cincea Conferinţă Ministerială “Mediu pentru Europa”, Kiev, Ucraina, 21-23
mai 2003
 La cea de a 5-a Conferinţă s-a adoptat o Declaraţie Ministerială în care s-a subliniat
importanţa procesului Mediu pentru Europa, acesta fiind considerat un instrument pentru
promovarea protecţiei mediului şi dezvoltării durabile în regiune, contribuind totodată la
asigurarea păcii şi securităţii. Miniştrii mediului, şefii de delegaţii din 51 de state şi reprezentanţii
Comisiei Europene au subliniat obiectivele comune în ceea ce priveşte mediul şi au reiterat dorinţa
lor de a coopera pentru atingerea unor înalte standarde de protecţie a mediului.
Pe durata Conferinţei, 3 Protocoale la Convenţiile patronate de UNECE au fost adoptate şi
deschise spre semnare:
- 35 de state şi Comunitatea Europeană au semnat Protocolul privind evaluarea strategică de
mediu la Convenţia UNECE privind evaluarea impactului asupra mediului în context
transfrontier (Convenţia de la Espoo);
- 22 de ţări au semnat Protocolul privind răspunderea civilă şi compensarea pentru daunele
cauzate de efectele transfrontiere ale accidentelor industriale la Convenţiile UNECE privind
efectele transfrontiere ale accidentelor industriale şi protecţiei şi utilizării cursurilor de apă
transfrontieră şi a lacurilor internaţionale;
- 33 de state şi Comunitatea Europeană au semnat Protocolul PRTR la Convenţia asupra
accesului la informaţie, participare publică la luarea deciziei şi accesul în justiţie în problemele
de mediu (Convenţia de la Aarhus);
România se află printre ţările semnatare ale acestor Protocoale.
Cu ocazia acestei Conferinţe, România a mai semnat, alături de celelalte state situate în
zona Munţilor Carpaţi (Cehia, Ungaria, Serbia, Muntenegru, Ucraina), Convenţia privind protecţia
şi dezvoltarea durabilă a Carpaţilor.
În cadrul Conferinţei s-a adoptat de asemenea Strategia de mediu pentru Statele din Europa
Centrala şi de Est, zona Caucazului şi Asia Centrala, ocazie cu care au fost salutate eforturile
statelor din Asia Centrala care au demarat Iniţiativa privind Mediul, Apele şi Securitate în Asia
Centrala „Invitaţie la Parteneriat”.
De asemenea, au fost aprobate “Declaraţia miniştrilor mediului din regiunea UNECE
privind educaţia pentru dezvoltare durabilă” şi documentul denumit “Elemente de bază pentru
Strategia UNECE privind educaţia pentru dezvoltare durabilă”. În Declaraţie se prevede că
educaţia îmbunătăţeşte capacitatea cetăţenilor, precum şi motivaţia lor, de a evalua informaţiile şi
de a participa în procesul de luare a deciziilor. De asemenea, s-a subliniat că educaţia pentru
dezvoltare durabilă este o investiţie în viitor şi fiecare ţară trebuie să asigure resurse pentru
educaţia privind protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă.
Cu ocazia Celei de a 5-a Conferinţe “Mediu pentru Europa” au fost stabilite elementele de
bază ale Strategiei UNECE privind educaţia pentru dezvoltare durabilă, strategia în sine fiind
definitivată ulterior de un grup de lucru şi aprobată în cadrul “Întâlnirii la Nivel Înalt a Miniştrilor
Mediului şi ai Educaţiei”, care a avut loc la Vilnius (Lituania), în perioada 17 – 18 martie 2005.

2.2.6. Cea de a şasea Conferinţă Ministerială “Mediu pentru Europa”, Belgrad,

Serbia, 10 – 12 octombrie 2007

Cea de-a şasea Conferinţă ministerială a adus în discuţie, în cadrul unor sesiuni diferite,
Raportul privind starea mediului la nivelul UNECE, pregătit de Agenţia Europeană pentru Mediu,
implementarea acordurilor multilaterale de mediu şi a rapoartelor privind performanţele de mediu,
educaţia pentru dezvoltare durabilă, biodiversitatea, crearea capacităţilor instituţionale în statele
est europene, din Caucaz şi din Asia Centrală şi noile perspective sud-est europene,
competitivitatea şi finanţarea internaţională în domeniul protecţiei mediului, parteneriatele pentru
implementarea politicii de mediu, precum şi viitorul procesului.
Secţiunile referitoare la biodiversitate şi educaţie pentru dezvoltare durabilă s-au finalizat
prin adoptarea de declaraţii specifice acestor domenii.
Ultimul punct de pe agenda acestei Conferinţe ministeriale a fost reprezentat de adoptarea,
de către ministri şi şefii de delegaţii participanţi la acest eveniment, a Declaraţiei ministeriale. Prin
această Declaraţie, cele 56 de state membre ale Comisiei Economice pentru Europa a Naţiunilor
Unite îşi asumă angajamentul de a păstra şi îmbunătăţi cadrul de cooperare stabilit prin Conferinţa
Mediu pentru Europa. Acest cadru va ramâne cel mai potrivit pentru susţinerea eforturilor statelor
membre UNECE în atingerea obiectivelor cheie, în ceea ce priveşte îmbunătăţirea calităţii
mediului şi a vieţii cetăţenilor din această regiune.
Totodată, participanţii au convenit asupra necesităţii elaborării unui plan concret de
reformare a procesului, pe care Comitetul de Politici de Mediu al UNECE urmează să-l dezvolte
împreună cu partenerii Procesului Mediu pentru Europa, până la următoarea sesiune UNECE din
anul 2009. Domeniile cheie care vor fi supuse, printre altele, reformării sunt:
  Întărirea capacităţii instituţionale;
 Continuarea procesului de monitorizare şi evaluare a calităţii mediului în regiune şi
îmbunătăţirea acestuia;
 Problemele de cooperare transfrontieră şi sub-regională;
 Noi priorităţi cu relevanţă pentru regiune, care nu sunt acoperite prin alte instrumente de
cooperare între state.
Participanţii la acestă Conferinţă au convenit că, deşi acest cadru continuă să-şi dovedească
utilitatea, necesită îmbunătăţiri pentru ca obiectivele majore ale acestuia să poată fi atinse într-un
ritm mai accelerat.
În finalul reuniunii, ţările participante au căzut de acord ca următoarea Conferinţă
ministerială "Mediu pentru Europa" să se desfăşoare în anul 2011, în Kazahstan.
În afară de organismele menţionate anterior, din cadrul ONU, următoarele entităţi mai au
atribuţii în domeniul protecţiei mediului: Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie (FAO),
Organizaţia Internaţională pentru Aviaţie Civilă (ICAO), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare Industrială (UNIDO), Organizaţia Mondială pentru Comerţ (WTO), Organizaţia
Mondială pentru Sănătate (WHO), UNESCO, UNICEF, UNITAR.
La capătul acestei incursiuni în procesul de formare şi dezvoltare istorică a Dreptului
internaţional al mediului, se impun câteva concluzii asupra stadiului său actual de afirmare.
În primul rând, se poate constata că dreptul mediului este un drept internaţional prin esenţa
sa, întrucât protecţia mediului, drept consecinţă a naturii şi dimensiunilor poluării, dar şi a
specificului factorilor naturali, ignoră adesea frontierele naţionale.
Apoi, Dreptul internaţional al mediului este o ramură a Dreptului internaţional public aflată
în plină dezvoltare; acest proces s-a accelerat în ultimele decenii, în virtutea diversităţii şi
numărului instrumentelor adoptate şi a instituţiilor juridice stabilite de acestea. La aceasta trebuie
adăugate creşterea normativităţii regulilor acestui drept, precum şi extinderea considerabilă a
câmpului lor de aplicare.
Totodată, dreptul mediului foloseşte toate varietăţile de acţiune şi de normativitate
internaţională: soft law2, politicile puse în aplicare sub egida Programului Naţiunilor Unite privind

2
cum sunt declaraţiile celor trei conferinţe ale ONU privind mediul: Stockholm (1972), Rio de Janeiro (1992) şi
Johannesburg (2002).
Mediul (PNUM), în special în cadrul „Agendei 21“, măsurile preventive3, posibilităţile ori
recurgerea la tehnici originale, precum redecupajul anumitor zone de suprafaţă în funcţie de
nevoile de protecţie a mediului (precum în zone marine) sau recunoaşterea unui drept de intervenţie
în marea liberă în caz de poluare (ori risc de poluare).
În sfârşit, dreptul mediului tinde să concilieze „ireconciliabilul“, dreptul statelor la
dezvoltarea plenară a tuturor posibilităţilor, cu riscul de a polua, şi dreptul tuturor statelor la
salvgardarea mediului lor; respectarea suveranităţii statelor cu o reglementare supranaţională din
ce în ce mai constrângătoare pentru state; egalitatea statelor şi responsabilitatea comună, dar
diferenţială a lor în îndeplinirea sarcinilor privind protecţia mediului.

I. POLITICI ŞI INSTITUŢII JURIDICE EUROPENE ÎN DOMENIUL

PROTECŢIEI MEDIULUI

1.1.Prezentarea principalelor reglementări juridice europene în materie de mediu

Tratatele instituind Comunităţile Europene4 nu au inclus competenţe comunitare în

domeniul protectiei mediului. În pofida semnalelor tot mai evidente de poluare a mediului din anii
’60, intervenţiile comunitare în acei ani au fost punctuale, legate în special de aspecte funcţionale
ale pieţei comune, conform metodei funcţionaliste de integrare5.
Principalii factori care au împiedicat mult timp dezvoltarea unei politici efective de mediu
la nivel european au fost: diferenţele semnificative între standardele de mediu ale ţărilor membre6;
limitele tratatelor şi aplicarea principiului subsidiarităţii care nu au permis implicarea
Comunităţii, gestionarea problemelor de mediu în ţările membre, decât în limita necesară
funcţionării pieţei interne; posibilităţile reduse de impact asupra legislaţiilor naţionale a
Directivelor, ca instrument legislativ comunitar predominant în acquis-ul de mediu, corelat cu

3
ca, de exemplu, cele prevăzute de Convenţia MARPOL din 1973.
4
Paris 1951, Roma 1957.
5
Coordonarea/armonizarea politicilor naţionale în măsura necesară stabilirii şi funcţionării pieţei comune.
6
Spre exemplu, Austria, Danemarca, Finlanda sau Olanda au avut din totdeauna standarde de mediu mult mai ridicate
decât Grecia, Portugalia sau Spania, folosite, ce-i drept, într-o primă etapă, mai curând ca instrumente de protecţie
comercială netarifară, decât strict ca mijloace pentru protecţia mediului. Din acest punct de vedere, a patra extindere
a Uniunii (1995) a contribuit esenţial la creşterea rolului Comunităţii în domeniul mediului prin presiunile exercitate
de către noii intraţi în direcţia fixării unor norme mai stricte de protecţie.
utilizarea votului unanim în adoptarea legislaţiei de mediu; lipsa unor studii privind problemele
de mediu şi impactul pe termen lung al degradării mediului, al utilizării excesive a resurselor şi
al diminuarii biodiversităţii; opoziţia clasică între obiectivele economice şi cele de mediu7;
costurile ridicate ale aplicării unei politici de mediu8; nivelul scăzut al rezultatelor în domeniul
cercetării de mediu şi al dezvoltării eco-tehnologiilor9.
Statele membre au fost nevoite să adopte măsuri la scară naţională pentru lupta cu
fenomenul de poluare10. Fiind însă un fenomen transfrontalier, poluarea nu putea fi combătută în
mod eficace doar în limitele frontierelor naţionale. În plus, unele din măsurile adoptate de statele
membre împiedicau libera circulaţie a mărfurilor în cadrul pieţei comune. Ca urmare, apelurile şi
presiunile pentru acţiuni comune în favoarea mediului s-au multiplicat.

3.2. Programe de acţiune pentru mediu11

Protecţia mediului a intrat pe agenda de lucru a Comunităţilor în 1971, prin prima

Comunicare a Comisiei către Consiliu cu privire la necesitatea unei politici europene de mediu
(PEM). În 1972, la întâlnirea de vârf în cadrul Consiliului European de la Paris, şefii de state şi de
guverne ai ţărilor membre12, au cerut Comisiei să elaboreze un program de mediu şi să adopte
măsurile necesare implementării lui. Rezultatul a constat în crearea unui serviciu specializat pentru
protecţia mediului şi adoptarea în 1973 a Primului Program de Actiune pentru Mediu (PAM)
pentru perioada 1973-1977.
Astfel, în 1973 a fost elaborat primul Program de Acţiune pentru Mediu – PAM 1 (1973-
1977), sub forma unei combinaţii de programe pe termen mediu şi de gândire strategică, care

7
Criterii stricte în materie de protecţia mediului limitează accesul la resurse, determină creşterea costurilor şi afectează
competitivitatea. Destul de târziu, s-a argumentat faptul că standardele ridicate de mediu pot genera valoare adăugată
ridicată şi pot ameliora astfel competitivitatea firmelor, existând mai curând o relaţie de complementaritate, decât de
„conflict” între cele două categorii de obiective.
8
Eco-tehnologiile, agricultura extensivă de tip durabil presupun costuri ridicate pe care unele dintre ţările membre nu-
şi puteau permite să le suporte.
9
Nu întâmplător, una dintre măsurile adoptate de Comisie mai târziu în direcţia durabilităţii creşterii o constituie
cercetarea şi dezvoltarea tehnologică.
10
Reprezinta introducerea directa sau indirecta a unor substante, vibrații sau energii la nivelul componentelor
mediului.
11
În engleză – Environmental Action Programs. Pentru completare, a se vedea T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, Drept
comunitar, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 694-697.
12
Sub impulsul dat de Conferinţa ONU pe probleme de mediu care a avut loc la Stockholm, în acelaşi an şi unde s-a
pus accentul pe ideea că managementul simplist şi calitativ al resurselor mediului înconjurător este imperios pentru
o dezvoltare armonioasă a omenirii. Dumitru Mazilu „Dreptul comunitar al mediului”, Lumina Lex, Bucureşti, 2006.
reflectă o abordare sectorială a combaterii poluării şi promovează nevoia de protecţie a apei şi a
aerului, prin introducerea unor standarde minime de poluare.
În 1978 a fost adoptat al doilea Program de Acţiune pentru Mediu - PAM 2 (1978-1982),
structurat pe aceleaşi priorităţi ca şi PAM 1 şi fiind, de fapt, o reînnoire a acestuia.
Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcţiei Generale pentru
Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor de
mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative din domeniu. Astfel, politica de mediu devine din
ce în ce mai complexă şi mai strâns corelată cu alte politici comunitare.13
În 1982 a fost adoptat al treilea Program de Acţiune pentru Mediu - PAM 3 (1982 -1986),
care reflectă influenţa dezvoltării pieţei interne în echilibrarea obiectivelor sale cu cele ale pieţei.
Acest program de acţiune marchează trecerea de la o abordare calitativă a standardelor de mediu,
la una axată pe emisiile poluante, iar obiectivele de mediu încep să fie văzute ca instrumente de
creştere a performanţei şi competitivităţii economice.
Anul 1986 se individualizează prin adoptarea Actului Unic European (ratificat în 1997),
document prin care protecţia mediului dobândeşte o bază legală în cadrul Tratatului Comunităţii
Europene (Tratatul de la Roma, 1957).
În 1987 a fost adoptat al patrulea Program de Acţiune pentru Mediu - PAM 4 (1987-
1992), caracterizat prin aceeaşi tendinţă de coordonare cu evoluţia şi obiectivele pieţei unice ca şi
programul precedent. Un element de noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului pentru
strategia cadru de dezvoltare durabilă14, adică promovarea conceptului de conservare a mediului
şi a resurselor sale în vederea transmiterii aceleiaşi moşteniri naturale şi generaţiilor viitoare.
PAM 5 (1993 – 1999) numit şi „Către o dezvoltare durabilă”15 a fost adoptat în 1992 şi a
transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu16. Tot în acest an a fost semnat
şi Tratatul Uniunii Europene (Maastricht), ceea ce înseamnă, în termeni de mediu, extinderea
rolului Parlamentului European în dezvoltarea politicii de mediu. Strategia europeană de
dezvoltare durabilă îşi are fundamentarea juridică în articolul 2 al Tratatului de la Maastricht

13
Popa George Dorel “Uniunea Europeana si institutii europene”, ISBN 978-973-692-342-5 – aparuta in Constanta,
editura Muntenia, 2013.
14
Termenul de dezvoltare durabilă apelează la noţiuni ca “viabilitate” sau “susţinere pe termen lung” sau “fiabilitate”.
Aceste noţiuni pot căpăta semnificaţii diferite în funcţie de cei care le folosesc sau de locul unde le folosesc. P. Tănase,
Ecologie internaţională, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1992, p. 18.
15
În engleză – „Towards Sustainability”.
16
„Dezvoltarea durabilă” a fost introdusă în Raportul Brundtland 1987 şi acceptată de reprezentanţii guvernelor celor
7 ţări puternic industrializate ale lumii.
(1992), conform căruia ţările membre îşi propun ca obiective comune „promovarea unei dezvoltări
armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o creştere durabilă
şi non-inflaţionistă respectând mediul, un grad ridicat de convergenţă a performanţelor economice,
un nivel ridicat de ocupare şi de protecţie socială, creşterea nivelului şi a calităţii vieţii, coeziunea
economico-socială şi solidaritatea între statele membre”17. Conceptul de dezvoltare durabilă18 a
fost dezvoltat prin contribuţia Comisiei Mondiale asupra Mediului şi Dezvoltării (Comisia
Brundtland) din 1987 şi înseamnă, în esenţă: „a răspunde nevoilor actuale fără a compromite
şansa generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi”. Prin urmare, dezvoltarea
durabilă presupune: menţinerea calităţii generale a vieţii; menţinerea accesului continuu la
rezervele naturale; evitarea compromiterii pe termen lung a mediului; înţelegerea dezvoltării
durabile ca acea dezvoltare ce răspunde nevoilor prezentului, fără a afecta capacitatea generaţiilor
viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi. În anii următori, conceptul de durabilitate a fost însuşit
de ecologişti, economişti, sociologi de manieră diferită, specifică, fără un efort de integrare a
principiilor şi obiectivelor.
Alte elemente de noutate aduse de PAM 5 sunt schimbarea direcţiei politicii de mediu către
o politică bazată pe consens, prin consultarea părţilor interesate în cadrul procesului de luare a
deciziei, precum şi trecerea de la o abordare bazată pe control la una bazată pe prevenire şi
operaţionalizată prin utilizarea de instrumente economice şi fiscale.
În 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin Tratatul de
la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar luate în considerare
în cadrul politicilor sectoriale.
Anul 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM 5 şi definirea priorităţilor pentru al
6- lea program de acţiune – PAM 6 (2000-2010) numit şi „Alegerea noastră, viitorul nostru” -
care susţine strategia dezvoltării durabile şi accentuează responsabilitatea implicată în deciziile ce
afectează mediul.
Cel de-al şaselea program comunitar de acţiune pentru mediu - PAM 6 (2001-2010) - a fost
adoptat la 22 iulie 2002 printr-o decizie a Parlamentului European şi a Consiliului şi stabileşte

17
Definirea în acest mod a scopului constituirii şi funcţionării Comunităţii a presupus renunţarea la modelul liberal
neo-clasic aşezat la baza metodei comunitare în construcţia europeană, prin adăugarea de obiective specifice modelului
dezvoltării durabile: protecţie socială, convergenţa performanţelor economice, protecţia mediului, coeziunea
economică şi socială, solidaritatea.
18
În engleză – „sustainable development”.
cadrul strategic pentru elaborarea politicilor de mediu în Uniunea Europeană în perioada 2002 –
2012. Programele de acţiune pentru mediu au orientat dezvoltarea politicii de mediu a UE începând
cu anii '70; prin urmare, cel de-al şaselea PAM ar trebui văzut ca parte integrantă a unui proces
mai larg, care a durat aproape 40 de ani. Cel de al şaselea PAM a fost primul program de acţiune
pentru mediu adoptat de Consiliu şi de Parlamentul European prin procedura de codecizie.

PAM 6 identifică 4 arii prioritare ale politicii de mediu:

1) schimbarea climatică şi încălzirea globală – are ca obiectiv reducerea emisiei de gaze
ce produc efectul de seră cu 8% faţă de nivelul anului 1990 (conform protocolului de la Kyoto);
2) protecţia naturii şi biodiversitatea – are ca obiectiv îndepărtarea ameninţărilor la adresa
speciilor pe cale de dispariţie şi a mediilor lor de viaţă în Europa;
3) sănătatea în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să nu aibă
un impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană;
4) conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor – are ca obiectiv creşterea
gradului de reciclare a deşeurilor şi de prevenire a producerii acestora19.
De asemenea, PAM 6 prevede şi dezvoltarea a 7 strategii tematice, ce corespund unor
aspecte importante ale protecţiei mediului, precum: protecţia solului, protecţia şi conservarea
mediului marin, utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile, poluarea aerului, mediul
urban, reciclarea deşeurilor, gestionarea şi utilizarea resurselor în perspectiva dezvoltării
durabile20.
Până în momentul de faţă au fost iniţiate primele şase strategii, după cum urmează:
1) Calitatea aerului - strategie iniţiată prin programul „Aer curat pentru Europa”
(CAFE)21, lansat în martie 2001 şi care are în vedere dezvoltarea unui set de recomandări strategice
şi integrate, în vederea combaterii efectelor negative ale poluării aerului asupra mediului şi
sănătăţii umane; acestea au fundamentat strategia de combatere a poluării aerului.

19
Aceste arii prioritare sunt completate de un set de măsuri ce duc la realizarea obiectivelor lor şi care au în vedere:
aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare de mediu în SM; obligativitatea analizării impactului principalelor politici
comunitare asupra mediului; implicarea strânsă a consumatorilor şi producătorilor în identificarea de soluţii pentru
problemele de mediu; asigurarea accesului general la informaţiile de mediu, în vederea dezvoltării preocupării pentru
protecţia acestuia; accentuarea importanţei reducerii poluării urbane şi a utilizării adecvate a terenurilor (în scopul
conservării peisajelor şi a mediilor naturale).
20
Abordarea acestor strategii este una graduală, fiind structurată în două faze: prima, de descriere a stării de fapt şi de
identificare a problemelor; a doua, de prezentare a măsurilor propuse pentru rezolvarea acestor problem.
21
CAFE - Clean Air for Europe.
 2) Protecţia solului – primul pas în această direcţie a fost făcut în aprilie 2002, prin
publicarea, de către Comisia Europeană, a unei comunicări cu titlul „Către o strategie tematică
pentru protecţia solului”22; în cadrul acesteia, problema protecţiei solului este pentru prima dată
tratată independent şi sunt prezentate problemele existente, precum şi funcţiile şi trăsăturile
distinctive ale unei politici de mediu în această direcţie.
3) Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile – strategie care a demarat în
iunie 2002, prin comunicarea Comisiei: „Către o strategie tematică pentru utilizarea pesticidelor
în contextul dezvoltării durabile”23 - comunicare prin care sunt stabilite următoarele obiective:
minimizarea riscurilor la adresa sănătăţii şi mediului rezultate din utilizarea pesticidelor;
îmbunătăţirea controlului asupra utilizării şi distribuţiei pesticidelor; reducerea nivelului
substanţelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu alternative mai sigure; încurajarea obţinerii
de recolte fără utilizarea pesticidelor; stabilirea unui sistem transparent de raportare şi monitorizare
a progresului, inclusiv dezvoltarea de indicatori adecvaţi;
4) Protecţia şi conservarea mediului marin. Această strategie a fost iniţiată prin
comunicarea omonimă a Comisiei (octombrie 2002), cu scopul de a promova utilizarea mărilor în
contextul durabilităţii şi conservarea ecosistemelor marine24, inclusiv a fundurilor oceanelor,
estuarelor şi zonelor de coastă, acordând o atenţie specială ariilor cu un grad mare de
biodiversitate;25
5) Reciclarea şi prevenirea deşeurilor – lansată în mai 2003, strategie care reprezintă prima
tratare separată a aspectelor reciclării şi prevenirii producerii de deşeuri, iar prin comunicarea
aferentă sunt investigate modalităţile de promovare a reciclării produselor26 şi sunt analizate
opţiunile cele mai potrivite sub aspectul raportului cost-eficacitate.
6) Mediul urban – Această strategie are deja identificate patru teme prioritare în sensul
dezvoltării durabile, prin influenţa lor asupra evoluţiei mediului în spaţiul urban: transportul urban,
gestionarea urbană durabilă, domeniul construcţiilor şi urbanismul/arhitectura urbană.

22
“Towards a Thematic Strategy for Soil Protection”.
23
“Towards a Thematic Strategy on the Sustainable Use of Pesticides”.
24
Olteanu Eugen, Conventia internationala pentru ocrotirea vietii umane pe are (SOLAS), i Revista de studii si
cercetari juridice Pro Patria Lex, anul XV, 10/2007, pag. 104
25
Gheorghe Caraiani, Olteanu Eugen, Greavu Ioana Simona, Logistica expeditiilor internationale, Ed. Pro
Universitaria, Bucuresti, 2007, pag. 52.
26
atunci când este cazul.
 Un aspect inovator al PAM 6 este adoptarea unei „politici integrate a produselor (PIP)” 27,
având ca scop reducerea degradării mediului de către diverse produse pe parcursul ciclului lor de
viaţă şi conducând astfel la dezvoltarea unei pieţe a produselor ecologice. Programul a fost supus
unei evaluări intermediare în 2005, în vederea revizuirii şi actualizării sale conform ultimelor
informaţii şi progrese în domeniu.
Conferinţa de la Gothenburg, din anul 2001, a adus cu sine adoptarea dezvoltării durabile
ca strategie comunitară pe termen lung, ce concentrează politicile de dezvoltare durabilă în
domeniile: economic, social şi al protecţiei mediului.
În ultimul deceniu, datorita celui de-al şaselea program comunitar de acţiune pentru mediu
(PAM 6), legislaţia din domeniu a putut aborda aproape toate domeniile protecţiei mediului.
În ultimii zece ani, realizările majore din domeniul mediului au fost extinderea reţelei
Natura 2000 pentru a acoperi aproape 18% din suprafaţa terestră a Uniunii Europene, introducerea
unei politici ample în domeniul substanţelor chimice şi întreprinderea unor acţiuni strategice în
materie de schimbări climatice.
Cu toate acestea, rămân încă multe de făcut în ceea ce priveşte implementarea obiectivelor
şi normelor stabilite de comun acord la nivelul UE, precum şi în ceea ce priveşte îmbunătăţirea
protecţiei biodiversităţii şi a calităţii solului şi apei. Disocierea utilizării resurselor de creşterea
economică nu a condus la o scădere a consumului total de resurse.
S-au obţinut rezultate bune – dar nu întotdeauna la fel de bune precum sperasem. Este
necesar ca statele membre să implementeze mai bine normele UE pentru a reduce decalajul dintre
ambiţiile legislative ale celui de-al şaselea PAM şi rezultatele sale finale. Obiectivul actual este să
deplasăm accentul, în ceea ce priveşte degradarea mediului, de pe remediere pe prevenire,
respectiv pe precautie in luarea deciziilor cu privire la mediu. Evaluarea finală a celui de-al şaselea
program de acţiune pentru mediu arată că marea majoritate a acţiunilor prevăzute în program au
fost finalizate.
Cele şapte strategii tematice identificate în cel de-al şaselea PAM – aerul, pesticidele,
prevenirea şi reciclarea deşeurilor, resursele naturale, solul, mediul marin şi mediul urban – au fost
dezvoltate în vederea consolidării politicii. Unele strategii au generat politici noi, în timp ce altele
s-au axat mai mult pe revizuirea măsurilor existente, în scopul îmbunătăţirii coerenţei şi al
remedierii anumitor lacune.

27
În engleză, Integrated Product Policy – IPP.
 Succesul programului a constat în faptul că a creat un cadru global pentru politica de mediu,
transmite UE. Programul a servit statelor membre şi autorităţilor locale drept punct de referinţă
pentru apărarea politicii de mediu împotriva unor exigenţe strategice divergente, pentru asigurarea
unei finanţări corespunzătoare şi pentru a conferi previzibilitate întreprinderilor. De asemenea,
programul a contribuit la cristalizarea voinţei politice necesare pentru adoptarea unor obiective şi
calendare eficace şi al implementării lor ulterioare.28
Nu s-a putut demonstra că cel de-al şaselea PAM a jucat un rol esenţial în adoptarea
legislaţiei de mediu în cursul ultimilor zece ani. Părţile interesate au considerat totuşi că aprobarea
programului de către Consiliu şi Parlamentul European în 2002 prin procedura de codecizie i-a
conferit acestuia o mai mare legitimitate şi a contribuit la crearea unui sentiment mai larg al
responsabilităţii pentru propunerile de politică ulterioare. Implementarea şi aplicarea inadecvate
de către statele membre a legislaţiei UE în domeniul mediului au constituit un alt factor limitativ.
Comisia continuă să aplice o politică de mediu ambiţioasă, care face în prezent parte integrantă
din Strategia Europa 2020 pentru o creştere inteligentă, sustenabilă şi favorabilă incluziunii. În
acest context, Comisia va prezenta în curând o Foaie de parcurs privind utilizarea eficientă a
resurselor, care propune o cale de urmat pentru ca Europa să devină eficientă din punctul de vedere
al utilizării resurselor până în 2050.
Evaluarea finală a celui de-al VI-lea PAM pune bazele aprofundării dialogului între
Comisie, Consiliu, Parlament, societatea civilă şi întreprinderi, cu scopul de a se ajunge la un
consens în privinţa orientărilor strategice ale politicii de mediu, de a garanta asumarea acestora la
scară largă şi de a asigura mobilizarea în vederea acţiunii. În acest context, Comisia va analiza
modul optim în care un nou program de acţiune pentru mediu ar putea aduce valoare politicii de
mediu în condiţiile dezvoltarii accelerate a societatii.

3. 3. Strategii ale politicii de mediu

28
Gheorghe Caraiani, Duma Ambrozie, Grijac Gheorghe Alexa, Georgescu Andrei Horia, Ionescu Alexandru,
Gearap Adrian, Olteanu Eugen, Puisor Adina, Acquis-ul comunitar si politica sectoriala din domeniul transporturilor
in Uniunea Europeana, Editura Pinguin Book Publishing House Word Keeper, Bucuresti, 2006, pag. 286
 Strategiile de realizare a politicilor de mediu29 întăresc principiul subsidiarităţii30 şi
încearcă înlocuirea abordării verticale tradiţionale, de tip comandă şi control, prin promovarea unui
model alternativ de realizare a obiectivelor de mediu ale UE. Se poate spune că aceste strategii
sunt un fel de „instrumente ajutătoare”, care vin să completeze instrumentele standard şi care
acţionează ca stimulente în vederea adoptării de măsuri pentru protecţia mediului sau care
accentuează tendinţa spre o abordare bazată pe principiul voluntariatului. Astfel, este vorba
despre:
A. Dezvoltarea durabilă31
Din punct de vedere doctrinar, rădăcinile teoriei dezvoltării durabile se găsesc în economia
bunăstării şi în economia socială de piaţă. Economia bunăstării are la bază distincţia între
costurile private şi costurile sociale sau între productivitatea marginală privată şi productivitatea
marginală socială (Arthur Cecil Pigou). Diferenţa ţine de impactul pe care o activitate economică
îl produce asupra mediului (în sens larg), respectiv efectul unui act de consum sau de producţie
asupra unui agent din afara tranzacţiei, exterior pieţei respective. Efectul este numit externalitate
(efect extern) şi poate fi pozitiv sau negativ, după cum produce utilitate sau dezutilitate.
Externalităţile depind de natura activităţilor şi de mediul (economic, social, cultural, ecologic) în
care acestea se desfăşoară. Teoria distinge între externalităţi individualizabile (neoclasice), atunci
când se poate stabili asupra căror terţi se transmit efectele externe, şi externalităţi colective, atunci
când efectele sunt transmise asupra mediului. Conform teoriei, ori de câte ori se produc asemenea
efecte, ele trebuiesc internalizate, pentru a apropia costul privat de costul social.
Un alt concept cheie, folosit atât în economia bunăstării, cât şi în economia socială de piaţă,
este cel de optim paretian. El este definit ca acea stare de echilibru în care bunăstarea unuia nu
poate fi crescută decât prin diminuarea bunăstării altuia. Intervine aici o anume doctrină politică
şi o anume paradigmă despre organizarea societăţilor umane, sintetizată prin definirea ca obiectiv
al organizării sociale a maximizării bunăstării tuturor consumatorilor. Cum bunăstarea socială
totală32 nu este o simplă sumă de bunăstări individuale33, problema este de a afla în ce măsură

29
Acestea sunt rezultatul noii abordări a PAM 5 şi a tendinţei inovatoare a PAM 6, care prevede creşterea numărului
instrumentelor de implementare a politicii de mediu şi care promovează acţiunile orizontale şi integrate.
30
Delegarea de responsabilităţi SM, în timp ce UE trasează numai cadrul general, obiectivele ce trebuie avute în
vedere.
31
G. C. Pascariu, Mediul european al afacerilor”, editor Maria Barsan, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene,
Cluj-Napoca, 2006, pp. 276-277.
32
determinată de societate pe criterii politice.
33
determinate şi optimizate prin pieţele libere.
alocarea factorilor de producţie prin mecanismele concurenţei asigură sau nu atingerea optimului
paretian. Dacă luăm în calcul externalităţile, imperfecţiunile pieţei, efectele non-economice ale
pieţelor libere, rezultă că nu este suficient să creezi o structură maxim eficientă a producţiei pentru
a optimiza bunăstarea socială. Politica economică are rolul, prin urmare, de a îmbina eficienţa
sistemului economiei de piaţă cu obiective noneconomice (solidaritate, coeziune, echitate) – ca
valori specifice progresului social.
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost specificat ca fiind acel tip de dezvoltare economică
care asigură satisfacerea necesităţilor prezente fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare
de a-şi satisface propriile cerinţe. În acest fel se poate defini obiectivul general al dezvoltării
durabile ce constă în a găsi un spaţiu al interacţiunii dintre patru sisteme: economic, uman,
ambiental şi tehnologic într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare.
La momentul actual există două linii de dezvoltare a acestei strategii: prima, corespunde
Procesului Cardiff (1998)34 şi are în vedere exact integrarea politicilor de mediu în alte politici
comunitare; a doua, reprezentată de Declaraţia de la Gothenburg – numită şi „O Europă durabilă
pentru o lume mai bună: o strategie a Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă”35 – are în
vedere rolul UE în aspectele globale ale dezvoltării durabile. Prin cadrul de dezvoltare iniţiat în
2001 au fost identificate 4 priorităţi: 1) schimbarea climatică şi utilizarea energiei “curate” (adică
a surselor de energie ce nu dăunează mediului); 2) sănătatea publică; 3) gestionarea responsabilă
a resurselor naturale; 4) sistemele de transport şi utilizarea terenurilor.
Pentru tratarea acestor priorităţi au fost stabilite 3 direcţii de acţiune, ce structurează şi
eficientizează strategia de dezvoltare durabilă şi care, în acelaşi timp, se completează reciproc.
Acestea cuprind:
1. Propuneri ce influenţează mai multe sectoare36; măsurile aferente au în vedere
următoarele aspecte: toate propunerile legislative majore trebuie să includă o evaluare a
potenţialelor costuri şi beneficii economice, sociale şi de mediu; programele europene de cercetare
şi dezvoltare trebuie să se axeze mai mult pe dezvoltarea durabilă. Acestora li se adaugă accentul

34
Acesta a însemnat, în principal, solicitarea făcută anumitor formaţiuni ale Consiliului de Miniştri, de către Consiliul
European, de a elabora strategii şi programe de integrare a mediului în politicile lor sectoriale. Au fost vizate nouă
sectoare cheie, apreciate ca având un nivel ridicat de complementaritate cu politicile de protecţie a mediului: energie,
transport, agricultură, industrie, piaţă internă, dezvoltare, pescuit, afaceri generale, afaceri economice şi financiare. G.
C. Pascariu, op.cit., p. 279.
35
În engleză, "A sustainable Europe for a better World: a European Union strategy for sustainable development".
36
În engleză, “cross-cuting proposals”.
pe îmbunătăţirea comunicării, prin sublinierea importanţei dialogului sistematic cu consumatorii
şi a consultării altor ţări – cea din urmă în vederea promovării dezvoltării durabile pe plan global37;
2. Măsuri de realizare a obiectivelor pe termen lung; acestea sunt strâns corelate cu
priorităţile identificate, astfel încât pentru fiecare prioritate a fost creat un set corespunzător de
măsuri de acţiune38;
3. Revizii progresive a gradului de implementare a strategiei, iar fiecare dintre ele este
dezvoltată prin stabilirea unui set de măsuri ce creează cadrul de acţiune propriu-zis şi duc la
operaţionalizarea şi aplicarea în practică a dezvoltării durabile. Sunt prevăzute ca măsuri de
realizare: o revizuire anuală a strategiei, care are loc în cadrul întâlnirii din fiecare primăvară a
Consiliului European, o revizuire a strategiei la schimbarea fiecărui mandat al Comisiei şi
organizarea, de către Comisie, a unui forum cu părţile interesate (la fiecare doi ani).
Strategia de dezvoltare durabilă a urmărit integrarea considerentelor de mediu în alte
politici sectoriale si de asemenea asigurarea coerenţei între obiectivele de mediu, cele economice
şi cele sociale. Astfel, în condiţiile adîncirii crizei ecologice, protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor
de mediu au devenit pentru umanitate un obiectiv primordial, a cărui realizare presupune nu numai
eforturi materiale şi organizatorice naţioanle sau internaţionale, ci şi dezvoltarea unei concepţii
ştiinţifice fundamentale în privinţa acestei noi atitudini faţă de mediu39.
Adoptarea strategiei de dezvoltare durabilă din anul 2001 marchează debutul unei noi
metode în elaborarea politicilor comunitare, constând în primul rând într-un plus de coerenţă prin

37
Convingerea că politicile comunitare trebuie să sprijine eforturile altor ţări în această direcţie – întrucât dezvoltarea
durabilă nu poate fi numai o preocupare a UE, ci trebuie să fie a întregii lumi – s-a materializat în cadrul a două
evenimente majore: 1) “UN Monterey Conference on Financing for Development” („Conferinţa Organizaţiei
Naţiunilor Unite de la Monterey asupra finanţării pentru dezvoltare”), din martie 2002, la care s-a luat decizia de a
mări „ajutorul oficial pentru dezvoltare” al UE; 2) Johannesburg Summit (Conferinţa de la Johannesburg), la zece ani
după Conferinţa de la Rio, summit în cadrul căreia EU a înfiinţat o „coaliţie a celor dispuşi” să promoveze surse
reutilizabile de energie şi a încheiat alte acorduri de dezvoltare durabilă la nivel global.
38
De exemplu: gestionarea responsabilă a resurselor naturale presupune eliminarea relaţiei cauzale existente între
utilizarea resurselor şi creşterea economic, precum şi stoparea distrugerii biodiversităţii.
39
În doctrina mondială s-au conturat mai multe concepţii referitoare la protecţia mediului. Astfel, conceptul
geocentric face din protecţia mediului un scop în sine, pământul urmând a fi ocrotitit în general, condamnându-se
orice intervenţie a omului; conceptul biocentric pune în centrul preocupărilor ecologice ale omului, toate celelalte
forme de viaţă, omul trebuind să se abţină de a interveni în viaţa speciilor, altfel decât pentru protecţie ; concepţia
antropocentrică, subsumează totul nevoilor crescânde ale omului, omul este privit ca având dreptul să facă ce doreşte
şi să încalce chiar în numele intereselor sale, legile naturii. Fiecare dintre aceste teze reprezintă o simplificare
inadmisibilă a realităţii complexe a relaţiilordintre om şi mediul său. N.N. Constantinescu, Protecţia meduilui natural
– cerinţă intrinsecă a unei dezvoltări economice moderne, în revista Economistul nr. 180 din 3-6 aprilie 1992, p. 5 ;
E. Lupan, Dreptul mediului, Ed. Lumina Lex, 1996, p. 34 şi urm.
aplicarea orizontală a unor principii, cel al integrării considerentelor de mediu in celelalte domenii
fiind unul prioritar.

B. Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecţiei mediului

Acest program are la bază Decizia 466/2002/EC din martie 2002, funcţionează ca un
instrument financiar şi încurajează participarea sistematică a ONG-urilor la dezvoltarea politicii
comunitare de mediu, precum şi sprijinirea asociaţiilor locale şi regionale mici ce contribuie la
aplicarea aquis-ului comunitar. Rolul său de stimulent este materializat prin acordarea de subvenţii
(granturi) ONG-urilor active în domeniul protecţiei mediului, pe baza unor propuneri trimise de
acestea. Criteriile de acordare a granturilor urmăresc priorităţile PAM 6 şi promovează educaţia
pentru protecţia mediului şi sprijinirea implementării legislaţie comunitare de mediu, iar sumele
acordate acoperă 70% din cheltuielile organizaţiei pe ultimii doi ani pentru ONG-urile din SM şi
80% pentru cele din ţările candidate.

C. Politica integrată a produselor (PIP)

PIP are la bază Cartea verde a unei politici integrate a produselor (februarie 2001) şi există
ca strategie începând din iunie 2003, odată cu adoptarea de către Comisie a comunicării aferente.
PIP urmăreşte să minimizeze degradarea pe care unele produse o cauzează mediului pe durata
ciclului lor de viaţă şi propune o abordare voluntară în vederea promovării „produselor verzi”40,
precum şi o strânsă cooperare cu părţile interesate.
Principiile de bază ale acestei strategii sunt: gândirea în perspectiva ciclului de viaţă al
produselor; implicarea pieţei, prin crearea de stimulente în vederea încurajării cererii şi ofertei de
“produse verzi”; implicarea părţilor interesate; actualizarea şi dezvoltarea continuă; crearea de
instrumente variate.
În ceea ce priveşte implementarea sa, au fost identificate două direcţii de acţiune: a)
stabilirea de „condiţii cadru” – adică promovarea acelor tipuri de măsuri şi instrumente aplicabile
mai multor produse diferite; b) crearea unei „abordări specifice produsului” – adică identificarea

40
Prin produse „verzi” sunt înţelese acele produse ce nu dăunează mediului.
produselor cele mai dăunătoare la adresa mediului şi dezvoltarea de proiecte pilot pentru
demonstrarea practică a beneficiilor aplicării PIP41.
D. Acordurile voluntare de mediu
Acordurile de mediu există ca strategie declarată în urma unei Comunicări a Comisiei din
iulie 200242 şi reprezintă o formă de co-reglementare, cu rolul de a sprijini implicarea activă şi
responsabilizarea agenţilor economici faţă de protecţia mediului. Acordurile de mediu au un
caracter voluntar şi sunt folosite în mod curent la nivel naţional, regional sau local, însă apar ca o
noutate la nivelul UE – ca acorduri încheiate între Comisia Europeană şi federaţiile industriale
europene43.
E. Taxele şi impozitele de mediu
Taxele şi impozitele de mediu au fost adoptate în 1997, ca o modalitate de a promova
utilizarea instrumentelor fiscale în vederea creşterii eficacităţii politicii de mediu. Acestea sunt
taxe şi impozite impuse în şi de către SM (şi nu la nivel comunitar), strategie ce a fost permanent
încurajată de către Comisia Europeană şi care presupune utilizarea a două categorii de taxe şi
impozite de mediu: cele care se aplică emisiilor poluante (de exemplu, taxe pe poluarea apei, pe
emisiile de zgomot în domeniul aviatic); cele care se aplică produselor (taxe pe pesticide, accize
pe petrol, etc.);
Veniturile realizate din aceste taxe şi impozite se adaugă la bugetele SM şi pot fi utilizate
în scopul finanţării activităţilor de protecţie a mediului, dar şi pentru reducerea altor taxe (cum ar
fi taxele de muncă)44.

41
Deşi această strategie nu este încă funcţională, ea are un potenţial ridicat de promovare a unei atitudini centrată pe
preocuparea pentru mediu, atât din partea producătorilor cât şi a consumatorilor – ceea ce, pe termen lung, poate
genera formarea unui mecanism autoreglabil de selecţie a tipurilor de produse aflate pe piaţă, în funcţie de potenţialul
lor dăunător asupra mediului. Pentru a asigura eficacitatea acestei strategii, Comisia a prevăzut o revizuire a sa la
fiecare trei ani.
42
Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the Economic and Social
Committee and the Committee of the Regions of 17 July 2002 on Environmental Agreements at Community Level
within the Framework of the Action Plan on the "Simplification and Improvement of the Regulatory Environment„
[COM(2002) 412 final - Not published in the Official Journal].
43
Elementul de noutate este reprezentat de stabilirea unui cadru legal pentru utilizarea acordurilor voluntare de mediu;
altfel, putem vorbi de acorduri de mediu încă din 1996, când au fost pentru prima dată subliniate avantajele acestora:
o abordare pro-activă din partea industriei; soluţii eficace şi create special pentru problemele identificate; realizarea
rapidă a obiectivelor de mediu. Domeniile în care aceste acorduri la nivel comunitar pot avea un rol însemnat sunt:
impactul produselor din PVC asupra mediului, politica integrată a produselor, schimbarea climatică şi gestionarea
deşeurilor.
44
În acest context, strategia UE constă în: colectarea experienţelor SM privind taxele de mediu; analizarea efectelor
economice şi de mediu ale taxelor şi impozitelor existente; monitorizarea efectelor acestora asupra Pieţei Unice şi
asupra competitivităţii industriei europene, cu scopul de a aprecia eficacitatea acestor instrumente fiscale şi eventuala
posibilitate a translatării lor la nivel comunitar.
 F. Strategia europeană de mediu şi sănătate (SCALE)
Această strategie este cea mai recentă acţiune în domeniu şi are în vedere relaţia complexă
şi direct cauzală existentă între poluarea, schimbarea caracteristicilor mediului şi sănătatea umană.
SCALE este rezultatul preocupării constante a Comisiei Europene în această direcţie şi a fost
iniţiată în iunie 2003, fiind elaborată prin colaborarea DG Mediu cu DG Cercetare şi DG
Sănătate.45 Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea pe sănătatea copiilor care
reprezintă cel mai vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării mediului spre
deosebire de restul legislaţiei de mediu, care este bazată pe norme şi standarde pentru adulţi.

45
Gheorghe Caraiani, Serescu Mihail, coordonatori stiintifici – Botea Lucian, Olteanu Eugen, Duma Ambrozie,
Pricina Lucian, Gearap Adrian, Serescu Ruxandra, Mihei Adrian, Yeicu Ilie Valentin, Transporturi, maritime, Ed. a-
II-a revizuita si adaugita, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2005, pag. 64