7.1.

APLICAREA DREPTULUI EUROPEAN AL MEDIULUI

7.4.1. Instrumente de aplicare a politicii de mediu

Evoluţia politicii de mediu şi schimbările înregistrate de aceasta de-a lungul timpului sunt
reflectate nu numai de obiectivele şi priorităţile acesteia, ci şi de numărul - în continuă creştere -
al instrumentelor sale de implementare. Astfel, se poate vorbi de dezvoltarea a trei tipuri de
instrumente: legislative, tehnice şi instrumente economico-financiare, la care se adaugă un set de
„instrumente ajutătoare” ce răspund mai degrabă noilor tendinţe şi strategii de protecţie a mediului.
A. Instrumentele legislative creează cadrul legal al politicii europene de protecţie a
mediului sunt reprezentate de legislaţia existentă în acest domeniu, adică de cele peste 200 de acte
normative (directive, regulamente şi decizii) adoptate începând cu anul 1970 (acestea constituie
aşa-numitul acquis comunitar).
B. Instrumentele tehnice asigură respectarea standardelor de calitate privind mediul şi
utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile. În categoria instrumentelor tehnice pot fi incluse:
Standardele şi limitele de emisii sunt incluse în legislaţia specifică şi au menirea de a limita
nivelul poluării mediului şi de a identifica marii poluatori.
Cele mai bune tehnologii disponibile (BAT)1; legislaţia de prevenire şi control a poluării
industriale impune utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile la un moment dat.
Denominarea „eco” (eco-etichetarea), este un instrument ce are drept scop promovarea
produselor cu un impact de mediu redus, comparativ cu alte produse din acelaşi grup. În plus,
denominarea „eco” oferă consumatorilor informaţii clare şi întemeiate ştiinţific asupra naturii
produselor, orientându-le astfel opţiunile. Această denominare are rolul evidenţierii produselor
europene care îndeplinesc anumite cerinţe de mediu şi criterii „eco” specifice, stabilite şi revizuite
de Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco2 - responsabil de altfel şi pentru evaluarea
şi verificarea cerinţelor referitoare la acestea3.

1
Best Available Technologies – BAT. Instituţii specializate elaborează Ghiduri BAT pentru diverse domenii industriale
(energie, metalurgie, chimie etc.) şi a căror utilizare devine obligatorie
2
European Union Eco-Labelling Board (EUEB).
3
Produsele care au îndeplinit criteriile de acordare a acestei denominări pot fi recunoscute prin simbolul „margaretei”
(logo-ul specific).
 Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în SM au fost create pentru a asigura
conformitatea cu legislaţia de mediu a Uniunii Europene şi aplicarea uniformă a acesteia. Acest
lucru este posibil prin stabilirea unor criterii minime referitoare la organizarea, desfăşurarea,
urmărirea şi popularizarea rezultatelor inspecţiilor de mediu în toate SM4.
C. Instrumentele financiare ale politicii europene de mediu sunt reprezentate de
programul LIFE şi de Fondul de Coeziune.
1. Programul LIFE a fost lansat în 1992 cu scopul de a co-finanţa proiectele de protecţie
a mediului în ţările UE, precum şi în ţările în curs de aderare5.
LIFE este structurat în trei componente tematice: LIFE - Natură, LIFE – Mediu şi LIFE –
Ţări terţe, toate trei urmărind îmbunătăţirea situaţiei mediului, dar fiecare dintre ele având buget
şi priorităţi specifice. Componenta Măsuri însoţitoare funcţionează ca o subcategorie a acestora şi
are rolul de a asista cu materiale, studii şi informaţii implementarea celor trei componente tematice,
precum şi de a finanţa acţiuni de diseminare şi schimb de bune practici. Toate componentele sunt
supuse condiţiei co-finanţării de către statele eligibile, cu excepţia componentei Măsuri însoţitoare
- care beneficiază de finanţare 100% din partea UE6.
Proiectele finanţate prin programul LIFE trebuie să îndeplinească un set de criterii ce
reflectă relevanţa şi seriozitatea acestora şi care cer ca proiectele:
- să fie de interes european şi să contribuie la realizarea obiectivelor LIFE;
- să fie implementate de parteneri serioşi din punct de vedere financiar şi tehnic;
- să fie fezabile în termeni de propuneri tehnice, planificarea acţiunilor, buget şi cost-eficacitate.
Componenta LIFE - Natură finanţează – în proporţie de 50%-70% din cheltuielile
eligibile - proiecte de conservare a habitatului natural şi a faunei şi florei sălbatice, sprijinind astfel
politica de conservare a naturii şi reţeaua Natura 2000 a Uniunii Europene.

4
Alte două instrumente sunt reprezentate de reţelele de măsură şi control a poluării aerului, solului, apei etc. şi de
bazele de date privind nivelul poluării, pragurile de alertă, inventarul de emisii poluante etc. Acestea monitorizează
permanent situaţia mediului şi oferă informaţiile necesare iniţierii de acţiuni cu scop reparatoriu şi preventiv.
5
Programul a avut deja trei faze de implementare: prima fază: 1992 -1995, cu un buget de 400 mil.Euro; a doua fază:
1996- 1999, cu un buget de 450 mil.Euro; a treia fază: 2000-2004, cu un buget de 640 mil.Euro.
6
LIFE – Natură - 47% din bugetul total LIFE; LIFE – Mediu - 47% din bugetul total; LIFE – Ţări terţe - 6% din bugetul
total LIFE; Măsuri însoţitoare - 5% din fondurile disponibile.
 Componenta LIFE – Mediu finanţează – în proporţie de 30%-50% din cheltuielile eligibile
- acţiuni ce au drept scop implementarea politicii şi legislaţiei europene referitoare la protecţia
mediului, atât în SM cât şi în ţările candidate. Obiectivul specific al acestei componente este de a
contribui la dezvoltarea de metode şi tehnici inovatoare de protecţie a mediului, prin co-finanţarea
proiectelor demonstrative cu rezultate a căror diseminare are importanţă deosebită în promovarea
aspectelor inovatoare. LIFE - Mediu are definite cinci domenii eligibile pentru finanţare: 1)
dezvoltarea şi planificarea utilizării terenurilor; 2) managementul apelor; 3) reducerea impactului
activităţilor economice asupra mediului; 4) gestionarea deşeurilor; 5) reducerea impactului
produselor asupra mediului printr-o abordare integrată a procesului de producţie.
Componenta LIFE – Ţări terţe finanţează proiecte de asistenţă tehnică (70% din
cheltuielile eligibile) ce contribuie la promovarea dezvoltării durabile în ţările terţe. Altfel spus,
această componentă are în vedere crearea capacităţilor şi structurilor administrative necesare
dezvoltării politicii de mediu şi a programelor de acţiune în SM, în unele ţări candidate şi în unele
ţări terţe din jurul Mării Mediterane şi Mării Baltice. Pentru a fi finanţate în cadrul acestei
componente, proiectele propuse trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
- să fie de interes european;
- să promoveze dezvoltarea durabilă, la nivel internaţional, naţional sau regional;
- să propună soluţii de rezolvare a problemelor majore de mediu.
2. Fondul de Coeziune a fost înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht, acesta devenind
operaţional în anul 1994. Acest fond are următoarele caracteristici:
a. Sfera limitată de acţiune, din acest fond urmând a se acorda sprijin financiar numai
Statelor Membre care au un PIB/locuitor mai mic de 90% din media comunitară. Aceasta înseamnă
că ajutorul este direcţionat către statele mai puţin prospere luate în întregime;
b. Sprijinul financiar este limitat la co-finanţarea proiectelor din domeniile protejării
mediului şi dezvoltării reţelelor de transport trans-europene;
c. Suportul financiar este acordat acelor state care au elaborat programe, prin care se
acceptă condiţiile referitoare la limitele deficitului bugetar, deoarece se are în vedere legătura
dintre acest fond şi obiectivul realizării uniunii economice şi monetare.

6.2. C.E.D.O. şi legislaţia europeană în domeniul protecţiei mediului

 La nivel european nu este consacrat, în mod expres, dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat
din punct de vedere ecologic7, Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale stipulând
la art. 37 intitulat „Protecţia mediului” precizând doar că: „Un nivel ridicat de protecţie a
mediului şi ameliorarea calităţii trebuie să fie integrate în politicile Uniunii Europene şi asigurate
în conformitate cu principiul dezvoltării durabile”. Cu toate acestea jurisprudenţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului a recunoscut un asemenea drept individual şi l-a plasat sub garanţiile
Convenţiei europene privind drepturile omului”.
În condiţiile în care la momentul adoptării Convenţiei Europene (Roma, 4 noiembrie 1950),
problemele ecologice nu aveau o importanţă globală, iar ulterior, datorită complexelor consecinţe
ale recunoaşterii şi garantării unui asemenea drept fundamental, unele state au ezitat în privinţa
asumării consacrării sale exprese, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a recurs la
tehnica pretoriană a „protecţiei prin ricoşeu” care a permis extinderea protecţiei anumitor drepturi
garantate de Convenţie la drepturi care sunt expres prevăzute de aceasta8. Astfel, jurisprudenţa
C.E.D.O. prin „atracţie” de către şi sub acoperirea semnificaţiilor art. 8 paragraful 1, care
recunoaşte dreptul oricărei persoane la respectul vieţii sale private, familiale şi a domiciliului său
şi ale art. 6 paragraful 1, care garantează dreptul la un proces echitabil, a ajuns la garantarea
protecţiei mediului ca un drept individual sub trei aspecte principale: 1. apartenenţa sa la conţinutul
dreptului garantat de art.8 paragraful 1 din Convenţie, 2. existenţa unui drept la informare privind
calitatea şi pericolele pentru mediu şi 3. existenţa unui drept la un proces echitabil în această
privinţă (cu implicaţiile aferente). Astfel au fost făurite bazele juridice ale unui veritabil drept la
mediu, lărgindu-se interpretarea dreptului la calitatea vieţii, pe baza unui nou „droit de savoir”9.
A. Dreptul individual la un mediu sănătos – un aspect al dreptului său la viaţă privată
(art. 8 paragraful 1 din Convenţia europeană). De-a lungul timpului jurisprudenţa C.E.D.O. a
dezvoltat o concepţie largă, nuanţată şi maleabilă asupra noţiunii de „viaţă privată” în înţelesul
art.8 paragraful 1 din Convenţia europeană, ceea ce a permis extinderea sa „prin ricoşeu” şi în

7
Gh. Iancu, Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, pag.
165-176.
8
După decenii în care drepturile omului erau privite precum ceva abstract, mai mult ca instrument de propagandă,
mecanismul specific oferit de Convenţie demonstra că, dimpotrivă, valorile umane fundamentale pot fi apărate şi
garantate eficient şi concret. Aceasta a fost şi mai evident în privinţa dreptului mediului, în situaţia căruia şi caracterul
de „drept de solidaritate” părea un handicap în individualizarea şi efectizarea semnificaţiilor sale, asftel că valoarea
supralegislativă a documentului european a făcut ca acestea să joace un rol stimulator, de accelerare a procesului de
constituţionalizare a dreptului la mediu. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept
internaţional contemporan”, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.
9
M. Duţu, op. cit., p. 289.
privinţa dreptului la un mediu sănătos10. Astfel, s-a putut ca, începând cu deceniul VII al veacului
trecut, Comisia să admită treptat şi din ce în ce mai explicit că poluările aduceau atingere dreptului
la viaţă privată al reclamanţilor şi că, de pildă „o poluare sonoră poate afecta neîndoielnic
bunăstarea fizică a unei persoane şi în consecinţă, aduce atingeri vieţii private”, precum şi că ea
„poate, de asemenea lipsi persoana de posibilitatea de a se bucura de liniştea domiciliului său”.
La rândul său Curtea a admis ulterior că „zgomotul avioanelor (…) a redus calitatea vieţii private
şi liniştea căminului”11.
Dar cauza prin care C.E.D.O. a făcut ca dreptul la un mediu sănătos să pătrundă, pe calea
interpretării art. 8.1, în câmpul de acţiune şi de aplicare al Convenţiei a fost Lopez-Ostra contra
Spaniei. Prin sentinţa de principiu din 9 decembrie 1994 s-a stabilit că atingerile grave aduse
mediului pot afecta bunăstarea unei persoane şi o pot lipsi de utilizarea normală a domiciliului
său ceea ce aduce o vătămare a vieţii sale private şi familiale, chiar dacă nu reprezintă un pericol
grav pentru sănătatea persoanei private. Astfel, judecătorul european a considerat că dreptul
oricărei persoane „la respectul vieţii sale private şi familiale şi al domiciliului” implică şi dreptul
de a trăi într-un mediu sănătos. Aşa cum făcuse şi în alte domenii, Curtea a adoptat interpretarea
unui text al Convenţiei (art.8 paragraful 1) la evoluţia societăţii şi a problemelor sale, pentru a
garanta efectiv drepturile recunoscute de document.
În concret, noţiunea de viaţă privată a fost înţeleasă în sensul că aceasta presupune şi un
anumit confort, „o bunăstare”, fără de care respectul dreptului la viaţă privată şi la familie şi
domiciliu nu ar fi efectiv, ci doar fictiv.
Această extindere a sferei de aplicare a art.8 din Convenţie la poluările şi atingerile aduse
mediului a fost confirmată apoi prin importanta sentinţă din cauza Guerra şi alţii împotriva
Italiei, dată de Marea Cameră, la 19 februarie 1998, care a prevăzut că emisiile nocive ale unei
uzine chimice au o „incidenţă directă” asupra dreptului protejat prin art.8. În acelaşi spirit, prin
decizia din cauza McGinley şi Egan contra Marii Britanii (9 iunie 1988) privind expunerea
soldaţilor britanici la radiaţii nucleare, Curtea a inclus protecţia sănătăţii în câmpul de aplicare al
art. 8, considerând că plângerea pe care pot să o aibă interesaţii pentru sănătatea lor „prezintă o

10
Judecătorul european nu reduce înţelesul termenului de „viaţă privată” la sfera intimă a relaţiilor personale, ci îl
extinde la dreptul individual „de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi, acoperind în consecinţă, şi activităţile
profesionale ori comerciale, precum şi localurile unde acestea se exercită” (afacerea Niemietz contra Germaniei, 16
dec. 1992, A.251 B paragr. 29).
11
Sentinţa din cauza Powel şi Rayner, din 21.02.1990, paragr. 40.
legătură suficient de strânsă cu viaţa lor privată şi familială” pentru ca respectivul articol să-şi
găsească aplicarea.
B. Dreptul la informare privind riscurile de poluare şi calitatea mediului. O altă
dezvoltare jurisprudenţială importantă în materie de mediu s-a realizat prin decizia din cauza
Guerra şi alţii împotriva Italiei. Astfel, pornind de la teza măsurilor pozitive pe care statul trebuie
să le ia pentru a asigura efectivitatea dreptului la respectarea vieţii private şi familiale Curtea a
statuat că Italia a violat art.8 al Convenţiei prin aceea că autorităţile au omis să transmită
informaţiile esenţiale relative la riscurile majore cauzate prin implantarea, în proximitatea comunei
lor, a unei uzine chimice.
Aşadar, statul-parte la Convenţie are obligaţia pozitivă nu numai de a lua măsuri pentru a
face să înceteze ori să se reducă poluările (cauza Lopez-Ostra contra Spaniei), dar şi să furnizeze
informaţii despre riscurile grave de poluare. De remarcat faptul că judecătorul comunitar a plasat
decizia sa pe temeiul art.8, iar nu pe cel al art.10 al Convenţiei, considerat ca inaplicabil, cu
consecinţele aferente în privinţa semnificaţiilor sale. Jurisprudenţa C.E.D.O. a mers şi mai departe,
stabilind că atunci când un guvern se angajează în desfăşurarea unor activităţi periculoase, precum
experienţele nucleare, susceptibile să aibă „consecinţe nefaste ascunse” asupra sănătăţii
persoanelor care participă la acestea, respectarea art. 8 presupune punerea în operă a unei
„proceduri efective şi accesibile” care să permită interesaţilor să ceară comunicarea ansamblului
de informaţii pertinente (McGinley şi Egan contra Marii Britanii). Totodată s-a considerat că
art. 10 al Convenţiei impune astfel statelor nu numai să dea informaţii în materie de mediu
accesibile publicului, ci şi obligaţii pozitive de colectarea, elaborarea şi difuzarea de informaţii
care prin natura lor nu sunt direct accesibile şi care nu ar putea fi altfel aduse la cunoştinţa opiniei
publice decât pe calea acţiunii puterilor publice12
Astfel, s-a recunoscut existenţa unui veritabil drept la informare în materie de mediu.
C. Garantarea dreptului la un mediu sănătos prin „dreptul la un proces echitabil”.
Prin natura sa procedurală, exerciţiul dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6
paragraful 1 din Convenţie este condiţionat de existenţa unei contestaţii „asupra drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter civil” (ori de o acuzare în materie penală). Dezvoltând o interpretare
autonomă a acestor prevederi convenţionale, organele de aplicare a Convenţiei consideră, ca regulă
generală, că art. 6 este aplicabil oricărei contestări care are un obiect „patrimonial” şi se întemeiază

12
cauza Guerra şi alţii împotriva Italiei
pe o atingere considerată ataşată unor drepturi la rândul lor patrimoniale. Prin excelenţă, dreptul
de proprietate este un drept „civil” în sensul Convenţiei şi serveşte drept suport pentru antrenarea
unui drept la un proces echitabil (cum a stabilit, de exemplu, decizia din cauza Zander contra
Elveţiei din 25 noiembrie 1993), iar afectarea sa prin fapte de poluare permite dreptul la acţiune
în faţa C.E.D.O. pentru afectarea dreptului la un proces echitabil. Ca atare, violarea dreptului la un
mediu sănătos poate, prin sine, să autorizeze deschiderea dreptului „la o satisfacţie echitabilă”,
prevăzut de art. 50 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
D. Consecinţele recunoaşterii şi garantării pe cale jurisprudenţială a dreptului la un
mediu înconjurător sănătos.
Sentinţa C.E.D.O. în cauza Lopez-Ostra contra Spaniei (1994) a ataşat pe cale
jurisprudenţială problematica protecţiei mediului tehnicii obligaţiilor pozitive, care prevede
punerea în sarcina statelor-părţi la Convenţie a obligaţiei de a adopta „măsuri pozitive” destinate
să asigure efectivitatea drepturilor protejate, inclusiv contra acţiunilor negative ale terţilor. Aceasta
oferă mijlocul de a sancţiona atingerile aduse mediului care îşi găsesc sursa în carenţa puterilor
publice şi/ori în fapta particularilor. Pe această cale se sancţionează pasivitatea autorităţilor publice
cu toate că, în cauza respectivă, ele nu fuseseră total inactive13.
De asemenea, sentinţa rămâne importantă pentru că relevă faptul că un conflict între două
persoane private poate duce la aplicarea Convenţiei şi la sancţionarea unui stat de către Curte, dacă
autorităţile publice nu au intervenit aşa cum ar fi trebuit să o facă pentru garantarea concretă a
respectului dreptului consacrat de document. Aşadar, în virtutea acestor consideraţii statele-părţi
sunt obligate să ia măsurile necesare pentru garantarea dreptului la un mediu sănătos, măsuri care
trebuie să fie concrete şi efective, nu doar teoretice şi declarative şi aceasta chiar atunci când este
vorba de relaţii între persoane private. Fără îndoială că pe baza obligaţiei statelor de a acţiona se
pot imagina, dincolo de cazurile concrete deja deduse judecăţii Curţii, şi alte acţiuni în faţa
instanţei europene în speţe plasate în cadrul raporturilor dintre particulari şi în vederea garantării
dreptului de a trăi într-un mediu sănătos, devenit pe cale jurisprudenţială unul garantat de
Convenţia din 1950.
Astfel, Comisia a avut ocazia să sancţioneze, în 1996, un stat pentru omisiunea culpabilă
de a difuza informaţii cu privire la un risc de poluare a mediului. Într-o atare procedură

13
Într-adevăr, tribunalele judiciare dispuseseră o serie de măsuri tinzând la închiderea provizorie a staţiei de epurare,
spre deosebire de atitudinea autorităţilor administrative care se dovedise oscilantă.
contencioasă, pentru a fi admisibilă cererea trebuie să privească un stat parte la Convenţie şi să se
refere la fapte care depind de jurisdicţia sa. În privinţa acesteia din urmă Curtea a statuat că
noţiunea de „jurisdicţie”, în sensul art.1, nu se circumscrie la teritoriul naţional al Înaltelor Părţi
Contractante. O Parte Contractantă poate, de asemenea, să-şi vadă angajată răspunderea atunci
când, ca urmare a unei acţiuni militare – legale – sau nu - în practică, ea exercită controlul asupra
unei zone situate în afara teritoriului naţional.
Totodată este vorba de o obligaţie de rezultat care este impusă astfel statelor în alegerea
mijloacelor de punere în practică. Totuşi, Curtea lasă o marjă de apreciere statelor, precizând că
ea nu are obligaţia de a substitui autorităţilor naţionale pentru a aprecia politica ideală în acest
domeniu dificil din punct de vedere social şi tehnic. Ca regulă, o persoană nu poate dobândi
calitatea de victimă a încălcării unui drept recunoscut de Convenţie decât dacă a suferit, în mod
efectiv, în urma acestei încălcări şi chiar dacă prin aceasta nu a suferit un prejudiciu. În materie de
mediu, recunoaşterea calităţii de victimă chiar victimelor potenţiale este deosebit de interesantă.
De altfel, Comisia s-a referit la noţiunea de încălcare potenţială a Convenţiei în cauza Guerra şi
alţii contra Italiei, în sensul că reclamanţii aveau dreptul de a acţiona în justiţie pe baza riscului de
proprietate industrială.
Trebuie remarcat faptul că acceptarea noţiunilor de victimă şi de încălcare potenţială a
dreptului garantat de Convenţie este de natură să favorizeze armonizarea între conceptele juridice
şi imperativul protecţiei mediului, mai ales în sensul consolidării statutului principiului precauţiei.
Convenţia europeană a drepturilor omului şi, în special, jurisprudenţa C.E.D.O. în domeniu au
arătat că dreptul la mediu poate fi interpretat şi garantat nu ca un drept la un mediu ideal, ci ca
obligaţia ca mediul prezent să fie conservat, protejat de orice deteriorare importantă, chiar
ameliorat în unele cazuri.14
S-a demonstrat apoi efectivitatea lui, prin sublinierea legăturii dintre interesul general al
protecţiei mediului şi cel al apărării calităţii sale din perspectivă individuală, cu consecinţa sa de
ordin juridic: dreptul fiecăruia de a-şi apăra calitatea vieţii afectată prin poluare, implicit de
promovare astfel a intereselor colectivităţii.

14
Gheorghe Lucian - Juridical Aspects Concerning Fiscality, Work Relations and Professional Training in the Field of
Constructions, in “Ovidius” University Annals, Economic Sciences Series, Volume XIII, Issue 1/2013, ISSN 1582-938
 Se poate observa de altfel că nici „Constituţia Uniunii Europene” nu prevede o referire
expresă la acest drept, stabilind în capitolul V, secţiunea 5, intitulată „Mediu”, art. III-129 doar
că:„Politica Uniunii în domeniul mediului contribuie la atingerea obiectivelor următoare: a)
conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului; b) protecţia sănătăţii persoanelor; c)
utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale; d) promovarea, pe plan internaţional, a
măsurilor destinate să facă faţă problemelor regionale sau planetare de mediu.
Se observă că în ceea ce priveşte dreptul le mediu, jurisprudenţa C.E.D.O. a relevat mai
ales garanţiile procedurale ale dreptului la mediu, respectiv: dreptul la informare privind riscurile
de poluare şi calitatea mediului, dreptul la un mediu echitabil, obligaţia statelor de a adopta „măsuri
pozitive” destinate să asigure efectivitatea dreptului la un mediu sănătos. De asemenea, modul
specific prin care a fost asimilat dreptul la mediu la nivelul jurisprudenţei Curţii prin apel la
conţinutul altor drepturi deja recunoscute expres şi garantate deplin a subliniat de la început
afinităţile sale cu alte drepturi umane fundamentale, îmbogăţirea conţinutului şi influenţa reciprocă
în realizarea semnificaţiilor acestora.
Completate şi cu reglementările de drept pozitiv, aceste constatări jurisprudenţiale
demonstrează că dreptul la un mediu sănătos, dreptul la sănătate şi dreptul la viaţă şi la calitatea
vieţii se intersectează, se influenţează reciproc, iar atingerile grave aduse mediului pot afecta
bunăstarea unei persoane, ceea ce aduce o vătămare a vieţii sale private, incluzând astfel şi dreptul
de a trăi într-un mediu sănătos şi echilibrat ecologic în cadrul dreptului la viaţă privată şi de familie
şi dreptului de proprietate.
6. 3. Aplicarea politicii de mediu în România
În România, protecţia mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor
naţionale în anul 1990, când a fost înfiinţat pentru prima dată fostul Minister al Mediului;
Principiile urmărite sunt: conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor;
dezvoltarea durabilă; prevenirea poluării; conservarea biodiversităţii; conservarea moştenirii
culturale şi istorice, principiul „poluatorul plăteşte”; stimularea activităţii de redresare a mediului
(prin acordarea de subvenţii, credite cu dobândă mică, etc.)15.

15
În ceea ce priveşte priorităţile identificate, acestea reflectă nu numai nevoile naţionale, dar şi tendinţele şi iniţiativele
existente pe plan global, ele fiind: menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi calităţii vieţii; menţinerea şi
îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii; apărarea împotriva calamităţilor şi accidentelor naturale; raportul
maxim cost-beneficiu; respectarea programelor şi convenţiilor internaţionale privind protecţia mediului
 Referitor la obiectivele stabilite, acestea sunt împărţite în obiective pe termen scurt (până
în anul 2000), mediu (până în anul 2005) şi lung (până în anul 2020). Strategiile din 1992 şi 1996
sunt documentele pe baza cărora a fost structurată politica naţională de mediu până în anul 1999,
când a fost adoptat Programul Naţional de Aderare la UE.
Baza legislativă a politicii de mediu în România o constituie, în principal, implementarea
acquis-ului de mediu, adică a legislaţiei orizontale şi sectoriale care reglementează politica de
mediu a Uniunii Europene. Acquis-ul sectorial de mediu este structurat pe următoarele domenii:
calitatea aerului, gestionarea deşeurilor, calitatea apei, protecţia naturii, controlul poluării
industriale şi managementul riscului, substanţe chimice şi organisme modificate genetic, poluarea
sonoră, protecţia civilă şi siguranţa nucleară16.
Principalii actori instituţionali ai politicii de mediu din România sunt Ministerul Mediului
şi Pădurilor, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Dezvoltării Regionale şi
Turismului şi Parlamentul României. Ministerul Mediului şi Pădurilor este direct responsabil
pentru iniţierea strategiilor naţionale de mediu şi crearea cadrului de implementare a acestora, fiind
constituit din 3 direcţii generale: Direcţia „Păduri”, Direcţia „Ape” şi Direcţia „Mediu” – dintre
acestea numai ultimele două fiind de interes major pentru politica naţională de mediu. În
subordinea acestor direcţii de află Inspectoratele de Protecţie a Mediului (IPM), unităţi locale (la
nivel de judeţ) ce semnalează nevoile locale, facilitează şi monitorizează implementarea politicii
la acest nivel. Tot în subordinea Ministerului Mediului şi Pădurilor se află şi Administraţia
Rezervaţiei Biosferei Deltei Dunării (ARBDD) şi Comisia Naţională pentru Controlul
Activităţilor Nucleare ( CNCAN) care au, de asemenea, rol de sprijin în dezvoltarea politicii de
mediu. Coordonate de MPP şi furnizând o serie de date şi analize necesare adoptării de noi măsuri,
sunt patru institute de cercetare: Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia
Mediului (INCDM - ICIM), Institutul Naţional pentru Cercetare şi Dezvoltare Marină (INCDM),
Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare “Delta Dunării” – (INCDD) şi Institutul Naţional de
Meteorologie şi Hidrologie.

16
Un aspect particular al transpunerii legislaţiei sectoriale îl reprezintă solicitarea, de către România, a 11 perioade
de tranziţie, cu durate între 3 şi 15 ani şi necesare ca urmare a evaluării costurilor ridicate pe care le presupune,
după cum urmează: o perioadă de tranziţie în domeniul calităţii aerului, 3 referitoare la gestionarea deşeurilor, 4
privind calitatea apei şi 3 în domeniul poluării industriale şi al managementului riscului.
 Un rol important în direcţionarea procesului legislativ îl are MIE, prin responsabilitatea
care îi revine în cadrul procesului de negociere şi care se manifestă prin funcţionarea Sub-
Comitetului de Asociere România – UE Nr. 6 „Transporturi, Reţele Trans-Europene, Energie şi
Mediu”, ce analizează şi evaluează progresele înregistrate17.
Strategiile de dezvoltare a politicii naţionale de mediu sunt conturate în funcţie de
priorităţile şi de necesităţile naţionale, coroborate cu priorităţile europene. Astfel, se poate vorbi
despre extensii ale programelor europene, dar şi de iniţiative naţionale şi iniţiative conforme
strategiilor internaţionale de protecţie a mediului. Iniţiativele europene active în domeniul politicii
naţionale de mediu au fost reprezentate de instrumentele de pre-aderare PHARE, ISPA şi LIFE18;
conformitatea cu strategiile internaţionale este dată de Agenda 21 şi Facilitatea Globală pentru
Mediu (GEF)19, iar conformitatea cu cele naţionale de Programul „Sănătate pentru România”.
Programul Phare Prin cele două componente ale sale, dezvoltarea instituţională şi
sprijinirea investiţiilor, programul Phare (creat în 1989) a constituit principalul instrument de
asistenţă tehnică şi financiară pentru ţările în curs de aderare şi a contribuit la implementarea
acquis-ului comunitar şi la mobilizarea investiţiilor în domeniul mediului (alături de alte domenii).
În România, Programul Phare a fost activ din 1998, având trei componente active în direcţia
protecţiei mediului – Phare „Naţional”, Phare „Cooperare trans-frontalieră” şi Phare „Coeziune
economică şi socială”. Obiectivele naţionale pentru fiecare an de funcţionare au progresat de la
pregătirea adoptării acquis-ului comunitar la aspecte practice de implementare.
Programul Ispa ISPA este un instrument structural de pre-aderare, creat în 1999 şi
funcţional din 2000, premergător Fondului de Coeziune şi concentrându-se pe finanţarea
proiectelor de infrastructură în domeniile mediului şi transportului. În România, infrastructura de
mediu constituie o prioritate a politicii naţionale în domeniu, în special în ceea ce priveşte
infrastructura apelor şi gestionarea deşeurilor (precum şi poluarea aerului). Astfel, priorităţile
naţionale de mediu ale programului ISPA sunt: alimentarea cu apă; canalizarea şi epurarea apelor
uzate; gestionarea deşeurilor urbane - în special prin depozitarea pe rampe ecologice, sisteme de

17
Alte ministere implicate în politica de mediu sunt Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, şi Ministerul
Economiei Comerţului şi Mediului de Afaceri, care sprijină procesul de consultare al părţilor interesate pentru
adoptarea de noi măsuri legislative. Propunerile legislative astfel iniţiate merg spre aprobare la Parlament, unde fac
obiectul dezbaterii în cadrul diverselor comisii de specialitate.
18
La acestea se poate adăuga şi programul SAPARD, care acordă atenţie specială aspectelor de protecţia mediului.
19
În engleză, Global Environment Facility-GEF.
colectare selectivă şi prin reciclarea deşeurilor; îmbunătăţirea calităţii aerului, prin folosirea de
tehnologii ecologice de încălzire a locuinţelor urbane20.
Programul Life Cele două componente ale programului LIFE pentru ţările candidate,
LIFE – Mediu şi LIFE – Natura, sunt funcţionale în România din 1999 şi finanţează proiecte ce
tratează probleme specifice, locale de îmbunătăţire, protecţie sau conservare a calităţii mediului
(LIFE Mediu) şi a biodiversităţii (LIFE Natura). Dacă proiectele din cadrul componentei „Natura”
vizează protecţia diferitelor ecosisteme şi specii de plante şi animale, în cadrul componentei de
„Mediu” au fost desfăşurate proiecte inovatoare privind: sistemul de avertizarea în cadrul
fenomenelor periculoase, dezvoltarea unor sisteme operative pentru studiul, monitorizarea şi
prognozarea impactului poluării, sensibilizarea populaţiei în precolectarea selectivă a deşeurilor
menajere, etc. Acest tip de proiecte vine în sprijinul măsurilor de infrastructură ale programului
ISPA şi duc la realizarea obiectivelor naţionale de mediu.
Agenda 21 este o strategie globală de acţiune a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU),
adoptată în 1992 pentru diminuarea efectelor impactului uman asupra mediului şi pentru
implementarea principiilor dezvoltării durabile la nivel local şi semnată de 178 de state, între care
şi România. „Agenda 21” se axează pe participarea comunităţilor locale şi oferă o modalitate de
integrare a problemelor sociale, economice, culturale şi de protecţie a mediului, accentuând în
acelaşi timp rolul educaţiei în dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de mediu şi în utilizarea
responsabilă a resurselor naturale21.
Gef (facilitatea globală pentru mediu) 22Caracterul internaţional al politicii naţionale de
mediu este reflectat şi de aderarea României la Facilitatea Globală pentru Mediu, în 1994. Această
facilitate este de fapt un instrument adoptat în 1991 (şi restructurat în 1992, în urma Summit-ului
de la Rio) pentru a susţine financiar protecţia mediului la nivel global, prin constituirea unui fond

20
Proiectele finanţate prin acest program nu trebuie numai să răspundă acestor priorităţi, dar şi să aibă capacitate
de cofinanţare de cel puţin 20%, să atragă fondurile locale şi să demonstreze contribuţia la îmbunătăţirea calităţii
factorilor de mediu în România.
21
În România, această strategie locală a fost implementată în 9 oraşe pilot (Ploieşti, Galaţi, Târgu Mureş, Baia Mare,
Iaşi, Râmnicu Vâlcea, Giurgiu, Oradea şi Miercurea Ciuc), la nivelul cărora s-au înfiinţat: (a) secretariat permanente
în cadrul primăriilor şi (b) grupuri de lucru pe domeniile economic, social şi protecţia mediului. Strategia a fost extinsă
la 40 de localităţi în 2002, în urma desfăşurării Forumului Naţional “Dezvoltarea durabilă a comunităţilor locale, calea
către integrare în Uniunea Europeană”.
22
În engleză, Global Environment Facility.
special şi alocarea acestuia pentru proiecte globale ce au în vedere păstrarea biodiversităţii,
schimbările climatice, poluanţii organici persistenţi, combaterea deşertificării, protejarea apelor
internaţionale şi a stratului de ozon. România a implementat până în prezent 20 de proiecte GEF,
8 proiecte de ţară şi 12 proiecte regionale, majoritatea referitoare la protecţia apelor Mării Negre
şi ale Dunării.
Programul „România curată”Acest program a fost lansat în aprilie 2002 de Guvernul
României şi subliniază eforturile depuse pentru ameliorarea situaţiei mediului şi integrarea în plan
naţional a principiilor politicii comunitare de mediu. Important de menţionat este că programul
„România curată” reprezintă o strategie şi o iniţiativă naţională, care îşi propune nu numai
asigurarea protecţiei mediului şi conservarea resurselor naturale, ci şi „creşterea nivelului de
educaţie şi conştientizarea populaţiei privind realizarea acestor obiective”23. Ca atare, obiectivele
sale sunt: asigurarea protecţiei şi conservării mediului natural şi a mediului construit în
concordanţă cu cerinţele dezvoltării durabile; asigurarea unui management integrat al deşeurilor;
creşterea nivelului de educaţie şi conştientizare a populaţiei în spiritul protecţiei mediului.
Caracterul reformator al acestei strategii nu este dat numai de accentul pe educaţia şi
responsabilizarea populaţiei, ci şi de faptul că ea se va desfăşura prin promovarea parteneriatului
public-privat şi prin colaborarea cu autorităţile locale, regionale şi cu societatea civilă24.
Concluzia care se impune în urma trecerii în revistă a politicii de mediu a României este că
s-a realizat transpunerea, în cea mai mare parte, a acquis-ului comunitar în legislaţia naţională.
Referitor la implementarea acestuia şi la crearea cadrului instituţional şi a resurselor umane
corespunzătoare realizării acestui obiectiv se poate observa intenţia de a răspunde criticilor Uniunii
Europene, însă progresul în această direcţie nu poate fi realizat decât cu implicarea unor ridicate
costuri financiare.

23
“România curată – Program concret pentru sănătatea mediului”, Bucureşti, aprilie 2002.
24
Mai exact, partenerii avuţi în vedere sunt: ministerele, asociaţiile patronale, asociaţiile naţionale cu activităţi de
mediu, institute de învăţământ superior, organizaţii non-guvernamentale de mediu, organizaţii de copii şi tineret
etc. Astfel, România răspunde criticii aduse de UE referitoare la consultarea şi implicarea părţilor interesate în
elaborarea şi implementarea politicilor de mediu şi creează o strategie de promovare a transversalităţii protecţiei
mediului în sectoarele cele mai importante ale vieţii economice, sociale şi culturale.
 VII. RĂSPUNDEREA JURIDICA ÎN MATERIE DE MEDIU
7. 1. Principiile şi formele răspunderii juridice de mediu la nivelul Uniunii Europene

Fiind primul act legislativ al UE care are printre obiectivele principale aplicarea
principiului „poluatorul plăteşte”, această directivă stabileşte un cadru comun de răspundere în
vederea prevenirii şi reparării daunelor aduse animalelor, plantelor, habitatelor naturale şi
resurselor de apă, precum şi a daunelor care afectează solurile. Regimul răspunderii se aplică, pe
de o parte, anumitor activităţi profesionale enumerate în mod explicit şi, pe de altă parte, celorlalte
activităţi profesionale, în cazul în care operatorul a comis o eroare sau o neglijenţă. În plus,
autorităţilor publice le revine sarcina de a se asigura că operatorii responsabili adoptă ei înşişi sau
finanţează măsurile necesare de prevenire sau de reparare.25

La momentul actual, stabilirea unui regim al răspunderii de mediu la nivel european se

impune din mai multe motive, legate de imperativul asigurării unei eficacităţi sporite, pe măsura
naturii sale, acestui instrument de realizare a protecţiei mediului. Aplicarea unitară a principiilor
dreptului european cu semnificaţii în materie (precauţiei, acţiunii preventive, poluatorul plăteşte)
nu poate avea loc în mod corespunzător, optim, în toată Uniunea Europeana, decât şi prin folosirea
instrumentelor comunitare26.
Directiva 2004/35/CE a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediul
în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului stabileşte un cadru de răspundere
pentru mediu bazat pe principiul „poluatorul plăteşte”, în vederea prevenirii şi reparării daunelor
aduse mediului.
Regimul european de răspundere în materie de mediu fixează „obiectivele şi rezultatele
care trebuie atinse”, lansând statelor membre alegerea mijloacelor şi instrumentelor în acest scop
şi stabileşte liniile fundamentale care trebuie urmărite.

25
Popa George Dorel “Globalizarea pietelor si spalarea banilor” - articol aparut in revista “Probleme economice”,
Bucuresti, nr. 202, 2006.

26
Aceasta în ciuda faptului că majoritatea statelor member ale UE au adoptat o legislaţie naţională în domeniu, având
la bază răspunderea obiectivă pentru daune ecologice, reglementările diferă substanţial în privinţa câmpului de aplicare
şi a coerenţei: sunt vizate efectele activităţilor periculoase asupra sănătăţii umane şi a bunurilor şi mai puţin, până la
deloc, deteriorările aduse naturii, în frunte cu prejudiciile cauzate biodiversităţii. Plus că legislaţiile naţionale nu pot
trata într-o formă eficace problema prejudiciilor ecologice cu caracter transfrontalier înăuntrul Comunităţii.
Conform directivei, daunele aduse mediului sunt:
 daunele, directe sau indirecte, cauzate mediului acvatic vizat de legislaţia europeană în
materie de gestionare a apelor;
 daunele, directe sau indirecte, cauzate speciilor şi habitatelor naturale protejate la nivel
european prin Directiva „păsări sălbatice” şi prin Directiva „habitate”;
 contaminarea, directă sau indirectă, a solurilor care implică riscuri importante pentru
sănătatea umană.
Acţiunea publică în materie de mediu şi responsabilitatea diverşilor actori se bazează, în
special, pe principiile precauţiei, acţiunii preventive şi poluatorul plăteşte. CJCE şi TPI îndeplinesc
ţelul unei veritabile jurisdicţii, al cărei impact asupra autorităţilor administrative şi politice
naţionale este determinant27.
Adoptarea unui regim european cât mai complet şi uniform în domeniul prevenirii şi
reparării pagubelor de mediu preocupă instanţele competente ale U.E. şi se circumscrie
problematicii aplicării principiului responsabilităţii, aflat în strânsă conexiune cu principiul
poluatorul plăteşte28.
La 9 februarie 2000, Comisia Europeană a adoptat „Cartea albă privind responsabilitatea
de mediu”, la capătul unor preocupări declanşate încă din 14 mai 1993, când Comisia Europeană
a adoptat o „Carte verde”, care a prevăzut declanşarea lucrărilor în materie. Comisia a susţinut
necesitatea unei intervenţii comunitare în materie, pe de o parte, pentru a asigura coerenţa
politicilor şi dreptului european, iar pe de altă parte, pentru a garanta concurenţa şi a ameliora
funcţionarea pieţei interioare.
O reglementare europeană în domeniu ar viza mai ales completarea legislaţiilor statelor
membre care permit o acţiune în răspundere în caz de atingere a sănătăţii persoanelor ori a
proprietăţii, dar nu ar lua în calcul întotdeauna pagubele ocazionate resurselor naturale şi, în
special, cele cauzate biodiversităţii.
Documentul rezolvă apoi două chestiuni de fond.

27
Dincolo de aceste competenţe, aparţinând fie controlului de constituţionalitate, fie unuia administrative, CJCE este
competent să judece litigiile relative la repararea pagubelor contractual ori necontractuale ale Comunităţii.
28
Se consideră, în special, că răspunderea civilă “pune în joc principiul poluatorul plăteşte pentru că permite să se
plătească de către autorul poluării costul pagubelor care rezultă”.
 Prima se referă la acceptarea principiului neretroactivităţii regimului de răspundere care
este preconizat29.
Un al doilea principiu de fond care rezultă din ansamblul documentului este principiul de
coerenţă. Reglementările juridice europene nu tratează în mod uniform ansamblul activităţilor
susceptibile să cauzeze pagube ecologice; în acelaşi timp ele nu proteguiesc toate mediile, toate
speciile în aceeaşi măsură şi în aceeaşi manieră. Referitor la activităţi, o atenţie deosebită este
acordată celor care par drept cele mai periculoase sau care atentează cel mai mult la echilibrele
naturale; în privinţa bunurilor şi mediilor victime ale acestor atentate, accentul se pune asupra
siturilor contaminate şi asupra necesităţii de a păstra biodiversitatea. Principiul coerenţei ar consta
în propunerea unui regim de răspundere care să ţină seama de aceste priorităţi. Astfel, numai
activităţile considerate potenţial periculoase ar putea da naştere la o răspundere fără culpă 30. Se
consacră o răspundere obiectivă şi se acceptă o răspundere bazată pe culpă numai atunci când
paguba este cauzată prin activităţi care, prin ele însele, nu sunt identificate ca periculoase.
Coabitarea celor două fundamente în cadrul aceluiaşi regim de responsabilitate poate
genera o serie de activităţi.
Actualmente, principalul text comunitar care reglementează materia discutată este
Directiva nr. 2004/35/CE asupra responsabilităţii de mediu privind prevenirea şi repararea
daunelor aduse mediului. Documentul vizează stabilirea unui cadru comun pentru răspunderea de
mediu, fondat pe principiul poluatorul plăteşte, în vederea prevenirii şi reparării daunelor ecologice
la un cost rezonabil pentru societate31.
Potrivit Directivei, daunele de mediu sunt definite astfel:
- Daunele, directe ori indirecte, cauzate mediului acvatic vizat de legislaţia europeană în
materie de gestiune a apelor;
- Daunele, directe ori indirecte, cauzate speciilor şi habitatelor naturale protejate la nivel
comunitar prin Directiva „păsări sălbatice”, din 1979, şi de Directiva „habitate”, din 1992;

29
Pagubele cauzate mediului, ce-şi găsesc originea în fapte anterioare intrării în vigoare a viitoarei directive, vor
continua să fie guvernate de sistemele vechi de răspundere. Rămâne dificilă sarcina de a define ce înseamnă “poluare
trecută”.
30
Activităţile care nu fac obiectul unei reglementări preventive vor fi considerate nepericuloase şi nu vor putea antrena
decât o răspundere pentru culpă şi cu condiţia expresă ca paguba să fie o pagubă adusă biodiversităţii, resurselor
natural comunitare protejate în cadrul reţelei “Natura 2000”
31
Nu este vorba de o directivă privind responsabilitatea civilă care să se impună întregii Europe, de o manieeră
general, un mechanism de responsabilitate obiectivă ori fără culpă în materie de mediu, ci un demers relative limitat,
C. Hermon, Les perspectives ouvertes par la directive du 21 avril 2004, în rev. Actualite juridique de droit
administrative, 4 octombrie 2004, p. 1972 şi urm.
 - Contaminarea, directă ori indirectă, a solurilor care antrenează un risc important pentru
sănătatea umană.
Principiul responsabilităţii se aplică daunelor de mediu şi ameninţărilor iminente ale
acestora, atunci când ele rezultă din activităţi profesionale, din moment ce este posibil să se
stabilească o legătură de cauzalitate între pagubă şi activitatea în cauză. Se disting astfel două
situaţii cu regim de responsabilitate distinct: pe de o parte, în cazurile de activităţi profesionale
enumerate de directivă şi, pe de altă parte, în caz de late activităţi profesionale.
Primul regim de răspundere se aplică activităţilor profesionale periculoase ori potenţial
periculoase enumerate în anexa III a directivei, exploatanţii lor fiind ţinuţi să repare pagubele pe
care le cauzează mediului, chiar fără culpă ori neglijenţă. Câmpul de aplicare şi procedurile
aplicabile pentru atingerea rezultatelor prescrise sunt lăsate, în mare măsură, la libera alegere a
statelor membre, potrivit principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii
Deşi documentul prevede aplicarea principiului poluatorul plăteşte, aceasta este adeseori
dificilă. De aceea, directiva impune statului membru obligaţia de a veghea ca această pagubă să
fie reparată în cooperare cu exploatantul a cărui activitate a cauzat paguba.
De asemenea se face o distincţie între prevenţie şi reparare. În materie de prevenţie,
exploatantul are obligaţia de intervenţie în caz de ameninţare iminentă şi statul trebuie să
desemneze o autoritate competentă pentru a îndeplini această sarcină ori să ia el însuşi măsurile
preventive necesare. Referitor la reparare, autoritatea competentă obligă exploatantul să ia
măsurile necesare de reparare ori se substituie exploatantului în lipsa acestuia32. În cazul în care
nu este posibil să se identifice exploatantul ori acesta este insolvabil, statul membru ia măsurile
necesare: lui îi revine obligaţia de a reacoperi, pe lângă exploatantul solvabil, toate costurile
cauzate prin pagubă ori ameninţare iminentă. În caz de cauzabilitate multiplă, rolul autorităţii
competente rămâne destul de redus, întrucât nu sunt vizate nici poluarea atmosferică şi nici
diferitele deversări precum cele în mare, ci numai cele dăunătoare calităţii apei, stării solurilor şi
speciilor şi habitatelor naturale protejate.
Regimul secund se aplică tuturor activităţilor profesionale, altele decât cele prevăzute de
Directivă, dar numai atunci când o pagubă ori o ameninţare iminentă de daună este cauzată

32
Măsurile respective nu sunt o alegere a exploatantului, ci sunt determinate conform anexei II.
speciilor şi habitatelor naturale protejate prin legislaţia europeană şi numai dacă exploatantul a
acţionat din culpă sau neglijenţă33.
În toate cazurile, conform principiului poluatorul plăteşte, exploatantul care a provocat
pagube de mediu, trebuie să suporte costul aferent măsurilor de reparare. Atunci când măsurile au
fost luate de autorităţile competente sau de un terţ acţionând în numele lor, costul asociat trebuie
suportat de exploatant.
În raport cu tipul de pagubă, repararea poate îmbrăca diferite forme, precum:
- Pentru daunele care afectează solul, directive cere ca solurile respective să fie
decontaminate până acolo unde nu mai există nici un risc grav de incidenţă negativă asupra
sănătăţii umane;
- Referitor la repararea efectivă a pagubelor de mediu, aceasta se raportează la
disponibilitatea pentru un cost rezonabil şi privind condiţii de asigurare şi alte forme de garanţie
financiară care să acopere activităţile vizate de anexa III din directivă.
Pe plan procedural, în sistemul de răspundere prevăzut de Directiva 2004/35, înainte ca un
particular să poată se îndrepte spre un tribunal să solicite o reparaţie ori să încaseze indemnizaţia
oportună, trebuie să comunice evenimentul cauzator al daunei autorităţii publice competente.
Numai în cazul în care aceasta din urmă nu acţionează şi sub protecţia acestei inactivităţi,
particularul afectat va putea formula acţiunea sa în faţa jurisdicţiei competente. 34 Altfel spus,
particularul va trebui să apeleze la administraţie pentru ca aceasta, la rândul său, să-i solicite
operatorului responsabil să repare dauna cauzată sau să plătească indemnizaţia compensatorie.35
În mod semnificativ, cel de-al V-lea program de acţiune privind mediul PAM 5 a calificat
responsabilitatea de mediu ca „un instrument economic” şi „un mecanism prin care persoana ori
organismul responsabil pentru paguba adusă mediului” trebuie să o repare, în considerarea faptului
că oricine cauzează o pagubă ecologică îşi asumă costul restaurării şi/sau compensării aferente.

33
Directiva prevede şi cazuri de exonerare a răspunderii: în caz de conflict armat, o catastrofă naturală, o activitate
vizată de anumite convenţii internaţionale, dacă exploatantul este titularul unei autorizaţii.

34
Gheorghe Lucian - Juridical Aspects Concerning Fiscality, Work Relations and Professional Training in the Field of
Constructions, in “Ovidius” University Annals, Economic Sciences Series, Volume XIII, Issue 1/2013, ISSN 1582-938
35
Cătălina Mititelu, The Human Rights and the Social Protection of Vulnerable Individuals, in Journal of Danubius
Studies and Reseaech, vol. II, nr. 1/2012, p. 70-77.
Această componentă economică şi reparatoare se completează cu dimensiunea juridică propriu-
zisă, având un caracter preventiv-disuasiv la nivelul atitudinilor şi componentelor eco-deviante.
Spre deosebire de figura tradiţională a răspunderii civile delictuale pentru daune ecologice,
construită în cadrul dreptului privat ca un instrument de represiune şi penalizare a unei vătămări
ilicite, noua instituţie juridică, răspunderea pentru prejudiciu ecologic, poate contribui mai eficace
la îndeplinirea obligaţiilor de mediu şi la o aplicare mai efectivă a dreptului mediului.

7. 2. Elementele generale ale răspunderii juridice pentru prejudiciile aduse mediului

Pentru antrenarea răspunderii pentru daune ecologice trebuie întrunite cumulativ următoarele
condiţii:
a) Existenţa unei fapte care are ca efect un prejudiciu adus mediului. Aceasta poate consta fie
într-o conduită ilicită, fie o faptă licită, dar ale cărei urmări au efecte prejudiciabile pentru mediu.
Aspectul specific pentru dreptului mediului este că angajarea răspunderii se face pe temeiul
culpei (răspunderea subiectivă), cât şi în afara oricărei culpe, pe temeiul riscului (răspunderea
obiectivă).
Cauzele care înlătură caracterului ilicit al unei fapte din dreptul civil operează şi în cazul
răspunderii subiective din dreptul mediului.
b) Existenţa unui prejudiciu adus mediului, ca efect negativ, cuantificabil, al daunelor asupra
mediului, sănătăţii oamenilor sau bunurilor. Poate fi material sau moral, direct sau mediat, dar pentru a
angaja răspunderea este necesar să fie cert şi actual. Prejudiciul trebuie să poată fi exprimat valoric,cu
excepţia cazului în care putem aplica regula „restitutio in integrum”.
Unele alte cazuri, sunt posibile doar evaluări aproximative, ca de exemplu, în situaţia distrugerii
peisajului, sau în cazul în care gazele de eşapament fac să nu fie atractivă terasa unei cafenele36.

36
În cazul naufragiului suferit de nava „Amoco Cadiz” în zona coastelor Bretaniei, după un proces purtat împotriva
proprietarului navei în SUA, în Hotărârea Curţii internaţionale de justiţie (care se întindea pe 435 de pagini) au fost acordate
despăgubiri, în principal:
- pentru operaţiunile de curăţire efectuate de către agenţii publici însărcinaţi cu astfel de operaţiuni;
- pentru recompensele acordate de către comunele afectate voluntarilor sau militarilor care au luat parte la
operaţiunile de curăţire;
- pentru costurile materialelor şi echipamentelor achiziţionate pentru operaţiunile de curăţire;
- pentru reabilitarea litoralului afectat;
- pentru prejudiciul adus reputaţiei comunelor afectare;
- pentru prejudiciul provocate mediului.
Aceste ultime despăgubiri au stârnit cele mai aprige discuţii deoarece Curtea nu a acceptat să acorde despăgubiri pentru
pierderile de biodiversitate în zona poluată, apreciind că evaluarea acestora ar fi fost foarte complexă, bazată pe speculaţii şi îşi
susţineau concluziile pe un lanţ de prezumţii.
 Unii autori37 susţin că dreptul trebuie să ia în calcul şi prejudiciile aduse unor valori care se află
în afara circuitului civil, prejudiciul fiind „convertit” în pagube cu valoare economică. Pot fi citate
situaţiile în care degradările aduse mediului marin au fost „traduse” în pierderi pentru activităţile de
pescuit şi turistice.
c) Trebuie dovedită legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată şi prejudiciu. Distanţele în
teren şi în timp, ca şi combinarea unor factori poluanţi pot crea dificultăţi în stabilirea legături de
cauzalitate. Este foarte posibil ca adevăratele efecte, în special apariţia de cancere sau accelerarea
evoluţiei acestora, să se manifeste după abia zeci de ani mai târziu38.
d) Culpa autorului faptei, respectiv caracterul ilicit al faptelor reprezintă o condiţie pentru
răspunderea subiectivă şi constă într-o conduită reprobabilă a autorului. În cazul răspunderii obiective
nu mai subzistă interesul de a se stabili culpa autorului, elementul subiectiv fiind indiferent pentru
existenţa răspunderii.
Ca o particularitate pentru domeniul protecţiei factorilor de mediu, se impune mai mult ca în
dreptul civil, care constituie dreptul comun în materie de răspundere juridică delictuală, identificarea
autorului poluării, în sensul juridic al termenului, pentru că aplicarea principului „poluatorul plăteşte” ar fi
altfel imposibilă. Distanţa dintre sursa poluării şi locul prejudiciului poate însă crea dificultăţi în identificarea
autorului.
În prezent se remarcă tot mai pregnant încercarea de a se trece de la răspunderea subiectivă
la cea obiectivă, independentă de culpă.
Ideea de răspundere obiectivă în legislaţia mediului s-a făcut în momentul în care, puse în
faţa problemelor curente şi din ce în ce mai complexe ale protecţiei mediului şi ale reparării
daunelor cauzate de activităţi industriale, jurisprudenţa şi doctrina au constatat deopotrivă
insuficienţa dreptului comun în materia răspunderii.
În 1978 Giles Martin39 vorbea despre inadaptarea condiţiilor de angajare a responsabilităţii
pentru fapte de poluare şi despre spulberarea fundamentelor tradiţionale ale răspunderii în cazul
faptelor de poluare (“l’éclatement des fondements traditionels de la responsabilité juridique”). El
remarca inadaptabilitatea principiilor de drept civil sub două aspecte:

37
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ediţia a II-a, editura Universul juridic, Bucureşti, 2007, pag.675.
38
Aşa de exemplu, accidentul de la Cernobîl, din 26.04.1986, nu a generat în perioada următoare producerii acestuia decât câteva zeci de
decese, însă el poate provoca pe termen lung, direct sau indirect, numeroase alte victime (zeci de milioane de cancere).
39
G. Martin, Le droit de l’environnement – de la responsabilité pour faits de pollution, au droit de l’environnement,
Publications Périodiques Spécialisées, Lyon – Trévoux, 1978, p.12.
 - pe de o parte, principiile de bază ale răspunderii civile, nu mai permit explicarea soluţiilor
pe care jurisprudenţa le-a reţinut pentru a face faţă problemelor grave şi urgente ivite din poluare;
- pe de altă parte, aceleaşi principii, care continuă să prezideze reglementarea litigiilor, sunt
o frână în rezolvarea de soluţii mai eficace, susceptibile de a regla conflictele de drept şi de a
proteja mediul.
Deşi victima are posibilitatea de alegere între responsabilitatea pentru culpă, teoria
tulburărilor de sănătate sau răspunderea pentru fapta lucrului, nu întotdeauna natura prejudiciului
corespunde elementelor teoriei.
Iată câteva din criticile ridicate de diverşi autori teoriilor invocate cel mai adesea în
susţinerea răspunderii pentru fapte de mediu:
Teoria “bunei vecinătăţi”. Apărută ca urmare a unei hotărâri a Curţii de casaţie franceze
în 1844 cu privire la un caz de poluare industrială, are la bază ideea că dezvoltarea societăţii
impune fiecăruia un anumit număr de inconveniente, printre care şi un anume grad de poluare
fonică, chimică, estetică etc. Dincolo de acest “prag” stabilit de regulă pe cale administrativă, prin
autorizaţiile de funcţionare, dar şi prin cutuma sau obiceiul local, inconvenientele devin anormale,
susceptibile de “tulburare de vecinătate”. Antrenarea responsabilităţii rămâne la larga apreciere a
judecătorului, obligat a se pronunţa cu privire la caracterul real şi anormal al “inconvenientului”.
Formulările sunt confuze şi contrarii, anormalitatea ataşându-se fie prejudiciului, fie tulburării de
vecinătate, fie inconvenientului. A fost chiar arătat că anormalitatea aplicată prejudiciului a dus la
perpetuarea anumitor poluări considerate ca normale40, de unde o ezitare asupra alegerii tehnice
celei mai adecvate41 şi defavorizarea victimei care se sprijină pe această teorie în acţiunea în
repararea prejudiciului. De altfel, atunci când tribunalele resping acţiunea în responsabilitate a
reclamantului pe motiv că inconvenientul nu depăşeşte inconvenientele obişnuite de vecinătate,
ele afirmă două lucruri: pe de o parte că dauna şi prejudiciul există, pe de altă parte, că el nu
prezintă caracteristicile suplimentare cerute în materie42. În măsura în care “tulburarea de
vecinătate” are la bază voinţa de a produce daune a celui ce exploatează o instalaţie sau îşi exercită
în oricare al mod dreptul său de proprietate, “tulburarea de proprietate” este vecină cu abuzul de

40
M. Prieur, Le droit de l’environnement, 3eme édition, Ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 847.
41
M. Despaux, op. cit., p. 789.
42
G. Martin, op. cit., p. 15.
drept. Criteriul de distingere este în acest caz intenţia de a produce daune, rea voinţa exploatantului
instalaţiei sau proprietarului.
Teoria riscului, întrebuinţată pentru explicarea răspunderii obiective, fără culpă, mai întâi
pentru formele prevăzute de legea civilă (cum ar fi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucruri) şi apoi pentru a susţine necesitatea răspunderii obiective pentru daune aduse mediului, este
fundamentată pe ideea că cel care beneficiază de avantajele unei activităţi trebuie să suporte şi
riscurile acestei activităţi – ubi emolumentum, ibi onus. In ultimii ani în doctrina românească unii
autori au acceptat teoria riscului, dar au refuzat să recunoască riscul întemeiat pe profit, conturând
o teorie a riscului fundamentată pe riscul de activitate, deoarece s-a obiectat că există lucruri care
nu aduc nici un profit, deşi omul se foloseşte de ele43. Majoritatea legislaţiilor de mediu au
promovat o listă de activităţi “cu risc pentru mediu”, obligând la anumite demersuri administrative
de autorizare pentru a face proba unei preocupări de prevenire a producerii riscului sau de limitare
a efectelor sale negative.
Acestor argumentări li s-a răspuns că nu se poate vorbi de risc atâta vreme cât încă de la
începutul activităţii, sau chiar înainte ca aceasta să debuteze, se ştie că prejudiciul va exista cu
siguranţă, el nu va fi nici eventual, nici probabil. Raportat la fapte, industriaşul ce instalează o
uzină nu îşi asumă un risc eventual de a incomoda vecinii, ci ştie cu siguranţă că acest lucru se va
produce. O serie de autori francezi44, citaţi de G. Martin spun că teoria de risc are aplicabilitate
eficientă, pentru tot ceea ce reprezintă “pericol”: dacă se reţine pericolul ca fundament al teoriei
riscului, numai exploatanţii unor instalaţii periculoase ar trebui să fie responsabili pe această
bază.45
Ideea de inconvenient anormal este susceptibilă să susţină teoria riscului, cu toată reala
labilitate a acestei noţiuni. Riscul de activitate şi răspunderea pentru risc ar urma să fie antrenate
automat de îndată ce prejudiciul depăşeşte limita considerată normală (cea autorizată sau cea
conformă cu obişnuinţele locale). M. Stark46 consideră că daunele normale nu ar fi cauzate “fără
drept” atâta vreme cât acestui “drept de a dăuna normal” îi corespunde obligaţia cutumiară de a

43
A se vedea, Gh. Durac, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 2000,
pag.134-135.
44
G. Martin, op. cit., p. 21.
45
Popa George Dorel “International cooperation in the struggle against trans-border organized crime and money
laundering” – Proceedings of the second International Conference on Law and Social Order – Contemporary Science
Association, Addleton Academic Publishers – New York, 2012
46
Citat de G. Martin, op. cit., p. 22.
suporta anumite inconveniente inerente vecinătăţii, deci care nu dau naştere la nici o reparaţie. Cu
atât mai mult inconvenientul nu poate fi invocat în cazul “preexistenţei poluatorului” care transferă
asupra victimei riscul de a se fi expus în mod imprudent unor inconveniente prin instalarea sa în
apropierea instalaţiei poluante. In acelaşi context se înscrie şi legea germană a responsabilităţii cu
privire la mediu, care înlocuieşte principiul răspunderii pentru culpă cu principiul răspunderii
pentru risc47. Acesta instituie prezumţia de exonerare de răspundere, atâta vreme cât activitatea
instalaţiei este conformă autorizaţiilor emise, deci generatoare de inconveniente normale de
vecinătate.
Exemplele citate sunt o imagine a celor două tendinţe existente în dreptul mediului: pe de
o parte incriminarea tuturor activităţilor de riscuri sau periculoase, în scopul protejării victimelor
oricăreia dintre aceste activităţi, pe de altă parte exonerarea parţială sau totală de răspundere când
aceste activităţi s-au desfăşurat în limitele “inconvenientelor normale”, a “riscului prevăzut” sau a
autorizaţiei eliberate.
Teoria garanţiei. compromisul impus în angajarea responsabilităţii de necesitatea
acceptării unor daune aduse mediului şi persoanelor, nu poate lăsa totuşi victimele acestor daune
fără despăgubiri. Dincolo de ideea de suportare a unui risc sau a unor inconveniente, teoria
garanţiei ar fi cea mai adaptată necesităţilor societăţii din punctul de vedere al victimei. Nu se
poate vorbi de o protecţie a drepturilor fiecăruia pentru ele însele, ci pentru un interes social
general. Obligând pe vecin la repararea daunei, fără a-i impune încetarea activităţii cauzatoare de
prejudicii, înseamnă a accepta sacrificiul drepturilor victimei contra unei compensaţii financiare48.
În dreptul civil român, pentru răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, ca şi
pentru răspunderea comitentului pentru prepus, teoria de cea mai mare audienţă este cea a
fundamentării răspunderii obiective a păzitorului juridic sau a comitentului pe ideea de garanţie
privind riscul de activitate49. Dacă finalitatea răspunderii penale este pedepsirea vinovatului şi
prevenirea faptelor ilicite grave, finalitatea răspunderii civile delictuale constă în principal în
repararea daunei sau a prejudiciului. Altfel spus, “în ultimă instanţă, partea responsabilă civilmente
nu are decât rolul de a asigura părţii păgubite repararea daunei”50. Ideea de garanţie preia integral

47
D. von Breitenstein, La loi allemande relative à la responsabilité en matiere d’environnement pierre angulaire du
droi de l’environnement, Revue juridique de l’environnement nr. 2/1993, p. 232.
48
G. Martin, op. cit., p. 22.
49
A se vedea, Liviu Pop, op. cit., p. 311.
50
Idem, p. 285.
această finalitate: culpabil sau nu, răspunzând pentru fapta altuia sau pentru fapta proprie, autorul
direct sau responsabil al faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu este obligat la repararea daunei.
Această tendinţă este clară în reglementarea activităţilor nucleare: titularul activităţii răspunde
obiectiv, este obligat la repararea prejudiciului, iar pentru ca aceasta să fie posibilă el este obligat
prin lege (art. 84 alin. 3 Legea pentru protecţia mediului din 1995) să fie asigurat pentru producerea
de daune. Însoţită de un sistem adecvat de asigurări de răspundere civilă impunerea teoriei
garanţiei ca fundament al răspunderii pentru daune aduse mediului, s-ar putea dovedi mai adecvată
decât teoria tulburărilor de activitate.

7. 3. Răspunderea statelor pentru prejudiciile cauzate mediului

Principiul responsabilităţii pentru prejudiciul cauzat mediului este proclamat de state, dar ele au
reţineri în a aplica regulile specifice în această materie51. Problema responsabilităţii statelor s-a pus chiar
înainte ca mişcările ecologiste să fi luat amploarea cunoscută în prezent, fără însă ca o instanţă
internaţională să fi pronunţat o hotărâre definitivă asupra fondului problemei52.
O importanţă majoră a avut-o sentinţa arbitrală privitoare la topitoria Trail, în care chestiunea
responsabilităţii de mediu a fost rezolvată printr-un compromis arbitral, din anul 194153. Curtea a
constatat că nu există reguli de drept internaţional care să permită unui stat să utilizeze sau să autorizeze
folosirea teritoriului său naţional astfel ca fumul de la uzinele sale să dăuneze teritoriului altui stat sau
proprietăţilor persoanelor particulare care se găsesc acolo.
Instituţia răspunderii statelor pentru prejudiciul cauzat mediului a evoluat lent, statele preferând
să negocieze în fiecare caz modul de soluţionare a diferendelor, fără a accepta aplicarea normelor juridice
internaţionale54. Treptat, problema a pierdut din importanţă, deoarece s-a produs o „constituţionalizare”
a dreptului omului la un mediu sănătos, fenomen ce a cucerit întreaga Europă, la începutul anilor 1970
55
.

51
A. Kiss, op. cit. pag. 115.
52
O astfel de situaţie este cea în care, urmare a unei experienţe nucleare americane din 1954 în largul insulei Marshall, au
fost iradiaţi mai mulţi pescari japonezi. Japonia cerut SUA despăgubiri în valoare de 6 milioane de dolari. Guvernul american
a acceptat să plătească 2 milioane, însă fără să admită responsabilitatea sa în această cauză. Era vorba despre o procedură
„graţioasă”, care a evitat să clarifice problema responsabilităţii.
53
Prin acel compromis s-a soluţionat o dispută de durată între Canada şi SUA. Din 1896, de la punerea în funcţiune, topitoria aflată pe
teritoriul Canadei, în localitatea Trail din Columbia britanică, uzina a poluat atmosfera cu anhidridă sulfuroasă.
54
Daniela Marinescu, op.cit, pag.619.
55
Mircea Duţu, Principii şi instituţii fundamentale ale dreptului comunitar al mediului, Editura economică, Bucureşti, 2005, pag.194.
 Principiul 22 din Declaraţia de la Stocholm din 1972 nu a adus schimbări majore, cu toate că
acesta prevede că statele trebuie să coopereze pentru dezvoltarea dreptului internaţional în privinţa
responsabilităţii şi indemnizării victimelor poluării generate de activităţile desfăşurate pe teritoriul lor
naţional. Uzând de principiul "poluatorul - plăteşte", statele au transferat rezolvarea problemelor
victimelor din domeniul dreptului internaţional public în domeniul dreptului internaţional privat56.
Charta Mondială a Naturii, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 28 octombrie 1982, pur şi
simplu „tace” în privinţa responsabilităţii internaţionale a statelor pentru prejudiciile cauzate mediului.57
O evoluţie favorabilă în domeniul răspunderii internaţionale a statelor s-a realizat prin înscrierea
celui de al 13-lea principiu din Declaraţia de la Rio din 1992, potrivit căruia statele vor trebui „să
coopereze ... pentru dezvoltarea avantajelor dreptului internaţional privind responsabilitatea şi
indemnizarea în caz de efecte negative constând în prejudicii cauzate mediului în zone situate în afara
limitei lor de jurisdicţie sau care nu se află sub controlul acestora”.
Un moment important în cristalizarea reglementărilor internaţionale în domeniul răspunderii
statelor pentru faptele lor ilicite a reprezentat-o finalizarea şi prezentarea Adunării Generale a ONU, de
către Comisia de Drept Internaţional (CDI) a ONU, în anul 2001, a proiectului de articole privind
răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite58. Proiectul stabileşte condiţiile pentru existenţa
faptei internaţionale ilicite, prevede situaţiile de imputabilitate a faptului ilicit, introduce obligaţia statelor
de a coopera pentru a pune capăt unei încălcării unei obligaţii ce decurge din normele imperative ale
dreptului internaţional, precum şi obligaţia de a nu recunoaşte ca legală o situaţie creată de o astfel de
încălcare. Prin Rezoluţia nr.56/82 din 12.12.2001, Adunarea Generală a ONU a solicitat CDI să continue
să lucreze pentru finalizarea părţii a doua a activităţii legate de daunele transfrontaliere de mediu, şi anume
privind răspunderea („liability”), având în vedere legătura dintre prevenire şi răspundere.
Angajarea răspunderii unui stat pentru prejudicii aduse mediului poate interveni pentru fapte sau
acte ilicite internaţional, precum şi pentru consecinţe prejudiciale decurgând din activităţi neinterzise de
dreptul internaţional59.

56
Adrian Barbu Ilie, op.cit., pag.273.
57
Cătălina Mititelu, Mariana Mitra Radu, The European Social Charter (Revised) and the Protection of the Human
Rights, in “Ovidius” University Annals, Economic Sciences Series Volume XIII, Issue 1, 2013, p. 1593-1598.
58
Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 56/83 din 12 decembrie 2001, a exprimat aprecierea pentru activitatea
Comisiei, Comisiei care datează încă din anul 1949 şi care a reuşit să finalizeze proiectul de articole. În prezent, In prezent,
Comisia este în curs de elaborare a unui proiect de articole privind răspunderea organizaţiilor internaţionale.
59
Beatrice Onica-Jarka şi alţii, Drept internaţional public, Editura All Back, Bucureşti, 2006, pag.166.
 În prima situaţie, este vorba de o conduită contrară unei norme internaţionale care leagă statul -
tratat, convenţie sau alt izvor de drept internaţional.
În cea de a doua situaţie, statele sunt responsabile pentru prejudiciile provocate mediului în cazul
unor acte sau fapte licite, dar care au ca efect vătămări aduse mediului înconjurător. O astfel de situaţie se
întâlneşte în cazul reglementat de Convenţia privind răspunderea civilă pentru daunele nucleare (încheiată
la Viena în 1963), precum şi de Convenţia din 22 martie 1972 cu privire la responsabilitatea internaţională
pentru pagubele cauzate de obiecte spaţiale. Răspunderea statului „poluator” rezultă din încălcarea unor
principii ale dreptului internaţional, în principal a celui referitor la egalitatea suverană, precum şi a regulii
de drept internaţional ce interzice abuzul de drept60.
Dreptul statului de a nu suferi pagube prin activităţile desfăşurate sub controlul altui stat a fost
consacrat în jurisdicţia internaţională în afacerea Corfu. În acest caz, prin Hotărârea din 9 aprilie 1949,
Curtea Internaţională de Justiţie a statuat că „nici un stat nu poate utiliza teritoriul său în scopul
realizării unor acte contrare drepturilor altor state”. Această hotărâre a reprezentat un precedent judiciar
care a profitat şi cauzelor având ca obiect poluarea transfrontalieră61.
Ulterior, în Declaraţia adoptată la Conferinţa Naţiunilor Unite cu privire la mediu, (Stocholm,
1972), principiul 21 menţionează obligaţia cu caracter general a statelor de a proteja factorii de mediu,
oriunde în lume. Umanitatea este astfel îndreptăţită să acţioneze oriunde în lume, pentru că mediul
reprezintă un patrimoniu comun al omenirii, faţă de care există obligaţia de a asigura condiţii normale de
existenţă şi dezvoltare, pentru generaţiile prezente şi pentru cele viitoare62.
În cazul încălcării unor tratate internaţionale special încheiate pentru a asigura protecţia mediului,
fiecare stat-parte are dreptul de a supraveghea modul de aplicare a actului, iar dacă constată o încălcare a
clauzelor acordului poate să solicite respectarea actului internaţional, chiar dacă el nu a suferit un
prejudiciu direct63.
În cazurile în care activităţile desfăşurate sub autoritatea statelor respectă anumite standarde şi
condiţii stabilite de organizaţii internaţionale special investite cu competenţă în anumite domenii,
standardele în cauză ar putea fi invocate, dar nu ca reguli de drept ci în calitate de criteriu al unei conduite

60
Alexandre Kiss, „Droit international de l'environnement”, Editura Pedone, Paris, 1989, pag.73.
61
Chiar dacă problema responsabilităţii statelor pentru prejudiciile aduse mediului s-a pus prima dată în anul 1942 (în cauza
privind topitoria Trail din Canada), aceasta nu s-a soluţionat printr-o hotărâre judecătorească ci printr-un compromis arbitral.
Prin urmare, soluţia nu poate fi considerată un precedent judiciar.
62
Dumitra Popescu, Adrian Năstase. op.cit., pag.367.
63
Ar fi o astfel de situaţie în cazul în care, de exemplu, un stat deversează deşeuri în mare, violând astfel obligaţiile
convenţionale pe care şi le-a asumat.
diligente de care trebuie să dea dovadă toate statele în privinţa activităţilor de natură a crea un risc grav,
producător de daune transfrontaliere64.
În literatura de specialitate dedicată răspunderii statelor, unii autori65 pun în discuţie şi problema
modului în care un stat asigură protecţia cetăţenilor săi împotriva acţiunilor poluatoare ale unui alt stat.
În aceste cazuri, autorităţile statului, sesizate de cetăţeanul păgubit, ar trebui să formuleze o reclamaţiei
internaţională contra guvernului responsabil de poluare, prin care să fie angajată responsabilitatea
internaţională a acestuia. Procedura, denumită „protecţia diplomatică”, este consacrată de Curtea
permanentă de justiţie internaţională, în cauza Mavrommatis66 (prin Hotărârea din 1924). Totuşi, statul
trebuie să acţioneze în apărarea resortisantului său cu respectarea unor reguli67:
a) faptul celuilalt stat reprezintă o încălcare normei de drept internaţional;
b) protecţia diplomatică poate fi exercitată numai în favoarea propriilor naţionali;
c) epuizarea căilor de recurs interne disponibile împotriva statului căruia i se pretinde repararea
prejudiciului;
d) statul protector trebuie să verifice dacă prejudiciul pretins de persoanele particulare nu s-a
produs ca urmare a propriei lor conduite ilicite.
Statul reclamant acţionează în virtutea competenţei sale teritoriale, violate prin acte de poluare care
îşi au originea în străinătate, iar nu în baza unei competenţe speciale rezultate din relaţia cu proprii săi
cetăţeni. Legătura statului cu cetăţeanul este cetăţenia68.
În cadrul dreptului intern al mediului, subiect pasiv – victimă a poluării - poate fi statul, o unitate
administrativ-teritorială, persoana fizică sau juridică, publică sau privată, căreia i s-a produs un prejudiciu ca urmare
a nerespectării normelor de protecţie a mediului.

64
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op.cit., pag.380.
65
Alexandre Kiss, „Droit international de l’environnement”, Editura A. Pedone, Paris, 2004, pag.105.
66
Afacerea Mavrommatis a opus Grecia şi Marea Britanie în Palestina. Mavrommatis era un cetăţean grec stabilit în Palestina, care la
acea dată era sub suzeranitate turcă. Mavrommatis, care beneficia de unele concesiuni la data la trecerii teritoriului Palestinei sub
mandat britanic, îşi vedea drepturile ameninţate, astfel că a cerut protecţie Greciei, care a sesizat Curtea Permanentă Internaţională de
Justiţie. Curtea a constatat că nu s-a produs nici un prejudiciu şi a respins reclamaţia Greciei.
67
Beatrice Onica-Jarka şi alţii în op.cit., pag.168.
68
A. Kiss, op. cit., pag. 112.
 În planul relaţiilor internaţionale, subiectul îndreptăţit la reparaţiune este, în principiu, titularul
mediului, adică statul - în cazul în care mediul afectat se află sub jurisdicţia naţională - sau comunitatea
internaţională - în cazul în care mediul afectat are statutul "patrimoniului comun". 69
Având în vedere posibilităţile limitate de acţiune pentru tragerea la răspundere a statelor, pentru
persoanele fizice sau juridice care se consideră lezate prin fapte de natură a prejudicia mediul, se
procedează la „transferarea” cauzei din domeniul dreptului internaţional public în cel al dreptului
internaţional privat, astfel că o problemă internaţională devine una între o persoană şi un stat, fiind supusă
normelor juridice ale dreptului intern, chiar dacă are ca specific existenţa unui element de extraneitate.
Într-o astfel de situaţie trebuie clarificate aspectele privind:
a) Instanţa competentă să soluţioneze o astfel de cerere: poate fi instanţa de la domiciliul
pârâtului. În favoarea acestei reguli pledează mai multe argumente: faptul că pârâtul se poate apăra mai
bine în faţa unei instanţe naţionale; hotărârea va putea fi mai uşor pusă în executare în statul a cărui
cetăţenie o are pârâtul.
Sunt şi argumente care susţin competenţa instanţei de la domiciliul reclamantului: victima actului
ilegal poluator ar putea utiliza mai uşor procedura judiciară naţională, în faţa instanţelor naţionale;
cunoaşte limba de desfăşurare a procesului; evaluarea prejudiciului se realizează mai uşor de către
autorităţile de la locul unde acesta s-a produs prin fapta ilicită.
Indiferent de soluţie, trebuie recunoscută egalitatea de tratament şi de acces la justiţie, devenită
un principiu în relaţiile internaţionale, care presupune recunoaşterea posibilităţii pentru persoana
prejudiciată de a se adresa autorităţilor judiciare ale statului pe teritoriul căruia se află activităţile care
stau la originea poluării.
Practica judiciară este în sensul admiterii unor astfel de acţiuni. Debutul a fost în 1957, când un
tribunal german s-a declarat competent să judece solicitările de indemnizare formulate de un restaurator
german pentru pagubele suferite de fumul şi praful emise de către centrala termică a unei întreprinderi
situată pe teritoriul francez70.

69
Nicolae V. Dură, Cătălina Mititelu, International Covenant on Economic, Social and Cultural Rights, in 8th Edition
of International Conference The European Integration – Realities and Perspectives Proceedings, Danubius University
Press, Galati, 2013, p. 130-136.

70
Este vorba de Cauza Poro contra Houilleres du Basin de Lorraine, în Colecţia de hotărâri a Academiei franceze de drept
internaţional din anul 1973, pag. 161.
 De asemenea, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, sesizată pe cale prejudicială de o
instanţă olandeză, s-a pronunţat în sensul că în cazul poluării transfrontiere ambele jurisdicţii pot fi
considerate competente71 (atât instanţele de la locul producerii prejudiciului cât şi cele de la locul producerii
faptei cauzatoare a prejudiciului).
b) Legea aplicabilă este lex fori, adică legea naţională a instanţei sesizate. În virtutea principiului
nediscriminării, instanţa trebuie să aplice legea mai favorabilă părţii lezate, iar aceasta poate fi alta decât
lex fori 72. În acest sens există bogată practică judiciară germană, instanţele din această ţară aplicând o
lege străină, dacă aceasta este mai favorabilă persoanei prejudiciate. În acelaşi sens, instanţele franceze
aplică constant legislaţia franceză, fiind recunoscută ca fiind mai favorabilă.
c) Executarea hotărârilor judecătoreşti în această materie este relativ uşor de realizat dacă se
execută o hotărâre a instanţei din statul unde se doreşte executarea. Există însă riscul ca organul de
executare să nu poată executa conţinutul hotărârii dintr-un alt stat, iar persoana vătămată să rămână cu o
simplă foaie de hârtie.
În interiorul Uniunii Europene executarea hotărârilor judecătoreşti este rezolvată de art.31 din
Convenţia cu privire la competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă
şi comercială, semnată la Bruxelles la 27 septembrie 1968. Hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un
stat al Uniunii, devenite executorii, sunt puse în executare într-un alt stat al Uniunii, după ce sunt învestite
cu formulă executorie la cererea părţii interesate.

7. 4. Reglementări europene în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate mediului

Situaţia legislativă premergătoare adoptării cadrului normativ comunitar
Comunităţile europene şi-au manifestat de la început interesul de a deveni parte la unele convenţii
internaţionale având ca obiect protecţia mediului, precum Convenţia cu privire la protejarea mediului
marin în Marea Baltică, din 1974, sau în cazul Convenţiei de la Barcelona cu privire la protejarea Mării
Mediterane contra poluării, adoptată în 1976. Ele au aderat la aceste convenţii prin Decizia nr.77/585/CEE
a Consiliului, din 25.07.1977, şi respectiv prin Decizia nr.83/101/CEE a Consiliului, din 28.021983.
În 1982, pe baza unui Memorandum convenit la Paris, s-a procedat la încheierea unui acord
administrativ între autorităţile administrative ale diferitelor state cu privire la controlul navelor, prin

71
În Cauza 21/76, Curtea de apel din Haga a solicitat Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, pe cale prejudicială, să se
pronunţe în cauza „Reinwater c. Minele de potasiu din Alsacia”.
72
Alexandre Kiss, „Droit international de l'environnement”, Editura Pedone, Paris, 1989, pag.121.
aplicarea reglementărilor statului pe teritoriul căruia se află portul. Clauzele acestui acord, ce a fost
încheiat în afara cadrului comunitar, dar cu susţinerea Comisiei Europene, au fost apreciate ca fiind un
real succes în lupta împotriva poluării.73
În anul 1993, Comisia Europeană a publicat o aşa-numită „Carte verde” cu privire la repararea
daunelor ecologice. Ea a fost primită cu mult interes de statele membre ale Uniunii Europene, de sectorul
industrial, precum şi de organizaţiile neguvernamentale pentru apărarea mediului.
În aprilie 1994, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie care invită Comisia să elaboreze „o
propunere de directivă cu privire la reglementarea daunelor ecologice". Prin această rezoluţie,
Parlamentul a aplicat pentru prima data articolul 192, paragraful 2 (fostul articol 138 B, paragraful 2) din
Tratatul CE, care îi oferă posibilitatea să ceară Comisiei Europene să elaboreze proiecte de acte
normative.
La 29 ianuarie 1997 Comisia Europeană a decis să pregătească aşa-numita „Carte Albă” cu
privire la răspunderea pentru daunele aduse mediului înconjurător, iar în februarie 1999 a fost elaborată
Cartea Albă cu privire la răspunderea pentru daunele ecologice74. Cartea Albă subliniază că înainte
chiar de a aplica principiul „poluatorul-plăteşte" şi pornind de la identificarea unei persoane responsabile
pentru poluare, statele membre trebuie să ia măsurile legislative necesare decontaminării şi reabilitării
locului afectat de dauna ecologică, precum şi pentru înlocuirea resurselor pierdute. De asemenea, trebuie
adoptate garanţii în vederea utilizării corecte şi eficiente a compensaţiilor băneşti depuse de poluator.
Directiva nr.2004/35/CE din 21 aprilie 2004 referitoare la responsabilitatea de mediu în
ceea ce priveşte prevenirea şi repararea pagubelor cauzate mediului
Principiul răspunderii se aplică daunelor aduse mediului şi ameninţărilor iminente de
producere a unor astfel de daune în cazul în care acestea sunt rezultatul unor activităţi profesionale,
din momentul în care este posibilă stabilirea unei legături de cauzalitate între dauna respectivă şi
activitatea în cauză.
Directiva face distincţia între două situaţii complementare, cărora li se aplică un regim de
răspundere diferit: pe de o parte, situaţiile cauzate de activităţile profesionale enumerate în actul
legislativ şi, pe de altă parte, situaţiile cauzate de celelalte activităţi profesionale.

73
Nicolae V. Dură, Cătălina Mititelu, The Treaty of Nice, European Union Charter of Fundamental Rights, in 8th
Edition of International Conference The European Integration – Realities and Perspectives Proceedings, Danubius
University Press, Galati, 2013, p. 123-129.
74
Documentul a fost făcut public la 9 februarie 2000.
 Primul regim de răspundere se aplică activităţilor profesionale periculoase sau potenţial
periculoase enumerate în anexa III la directivă. Este vorba, în principal, despre activităţi agricole
sau industriale pentru desfăşurarea cărora este necesar un permis în temeiul Directivei privind
prevenirea şi reducerea integrată a poluării, activităţi în cadrul cărora sunt deversate metale grele
în apă sau în aer, instalaţii care produc substanţe chimice periculoase, activităţi de gestionare a
deşeurilor (în special depozitele de deşeuri şi instalaţiile de incinerare), precum şi despre activităţi
privind organismele modificate genetic şi microorganismele modificate genetic. În cadrul acestui
prim regim, operatorul poate fi considerat responsabil chiar dacă nu a comis nicio eroare.
Al doilea regim de răspundere se aplică tuturor activităţilor profesionale altele decât cele
enumerate în anexa III la directivă, dar exclusiv în cazul în care survine o daună, sau o ameninţare
iminentă cu producerea unei daune, care afectează speciile şi habitatele naturale protejate de
legislaţia comunitară. În acest caz, răspunderea operatorului nu va fi angajată decât dacă acesta a
comis o eroare sau s-a dovedit neglijent.
Directiva prevede un număr de cazuri în care operatorii sunt exceptaţi de la răspunderea
pentru mediu. Astfel, regimul răspunderii nu se aplică în cazul unei daune sau al unei ameninţări
iminente cu producerea unei daune care rezultă dintr-un conflict armat, o catastrofă naturală, o
activitate în temeiul Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, o
activitate de apărare naţională sau de securitate internaţională, precum şi o activitate desfăşurată
conform anumitor convenţii internaţionale enumerate în anexa IV.
Prevenirea şi repararea daunelor
În cazul în care apare o ameninţare iminentă cu producerea unei daune pentru mediu,
autoritatea competentă desemnată de fiecare stat membru poate:
 să oblige operatorul (poluatorul potenţial) să adopte măsurile de prevenire adecvate; sau
 să adopte măsurile de prevenire adecvate şi să recupereze apoi costurile aferente acestor
măsuri.
Atunci când se produce o daună, autoritatea competentă poate:
 să oblige operatorul în cauză să adopte măsurile de reparare adecvate (stabilite pe baza
normelor şi principiilor enunţate în anexa II la directivă); sau
 să adopte măsurile de reparare adecvate şi să recupereze apoi costurile aferente acestor
măsuri. În cazul în care s-au produs mai multe daune, autoritatea competentă poate decide
ordinea în care vor fi reparate acestea, în funcţie de priorităţi.
Repararea daunelor de mediu ia mai multe forme, în funcţie de tipul acestora:
 în cazul daunelor aduse solurilor, directiva prevede obligativitatea decontaminării acestora
până când este eliminat orice risc grav cu efect negativ asupra sănătăţii umane;
 în cazul daunelor provocate apelor sau speciilor şi habitatelor naturale protejate, directiva
vizează readucerea mediului la starea sa iniţială. În acest scop, resursele naturale afectate
sau serviciile deteriorate trebuie refăcute sau înlocuite cu elemente naturale identice,
similare sau echivalente, fie la locul incidentului, fie, dacă este necesar, într-o locaţie
alternativă.
Mai multe detalii privind metoda care trebuie utilizată pentru repararea daunelor cauzate
mediului sunt furnizate în anexa II la directivă.
Costuri de prevenire şi reparare
În cazul în care autoritatea competentă a pus ea însăşi în aplicare măsurile de prevenire sau
de reparare, aceasta recuperează costurile suportate de la operatorul responsabil cu dauna sau cu
ameninţarea iminentă. Acelaşi principiu se aplică evaluărilor de mediu realizate în vederea
stabilirii caracterului semnificativ al daunei şi a măsurilor care trebuie adoptate pentru repararea
acesteia. Autoritatea competentă trebuie să demareze procedurile de recuperare în termen de cinci
ani de la finalizarea măsurilor de prevenire sau de reparare sau de la data la care operatorul
responsabil sau partea terţă au fost identificaţi, reţinându-se data cea mai recentă dintre acestea
două.75
În cazul în care mai mulţi operatori sunt responsabili în comun pentru o daună, aceştia
trebuie să suporte costurile aferente reparaţiei fie în mod solidar, fie proporţional.
Directiva nu obligă operatorii să dispună de o garanţie financiară, cum ar fi o asigurare,
pentru a-şi acoperi insolvabilitatea potenţială. Cu toate acestea, statele membre trebuie să
încurajeze operatorii să recurgă la astfel de mecanisme.
Cererea de acţiune

75
Gheorghe Lucian - Theoretical and Practical Considerations Relating to the Definition and Legal Protection of
Know-How, in THE INTERNATIONAL CONFERENCE “GLOBAL ECONOMY UNDER CRISIS”, - First Edition - Ovidius
University Annals, ECONOMIC SCIENCES SERIE, Volume XII, Issue 2, year 2011, ISSN 1582-9383, 2012 OVIDIUS
UNIVERSITY PRESS
 Persoanele fizice sau juridice care ar putea fi afectate în mod negativ de o daună adusă
mediului, precum şi organizaţiile care au drept obiectiv protecţia mediului pot, în anumite condiţii,
să solicite autorităţilor competente să acţioneze în privinţa unei daune. Persoanele şi organizaţiile
care au făcut o cerere de acţiune pot introduce o procedură de revizuire în faţa unui tribunal sau al
unui organism ad hoc vizând evaluarea legalităţii deciziilor, acţiunilor sau lipsei de acţiune a
autorităţii competente.
Cooperarea între statele membre
În cazul în care o daună sau o ameninţare cu producerea unei daune poate avea consecinţe
care să afecteze mai multe state membre, acestea cooperează în cadrul acţiunii de prevenire sau de
reparare.
Rapoarte
Cel târziu la 30 aprilie 2013, statele membre înaintează Comisiei un raport privind punerea
în aplicare a directivei. Comisia prezintă Parlamentului şi Consiliului, cel târziu la 30 aprilie 2014,
un raport întocmit pe baza rapoartelor naţionale, însoţit, dacă este cazul, de propuneri adecvate.

În cadrul analizei efectuate în „Cartea albă”, elaborarea unei directive a apărut ca fiind cel mai
bun mijloc de impunere a unor reguli comunitare în domeniul responsabilităţii faţă de mediu. A fost astfel
adoptată Directiva nr.2004/35/CE din 21 aprilie 2004 referitoare la responsabilitatea de mediu în ceea
ce priveşte prevenirea şi repararea pagubelor cauzate mediului76, iar prevederile sale au ţinut seama şi
de opiniile exprimate cu ocazia consultării publice iniţiate cu privire la această problemă.
Directiva are meritul de a fi între primele reglementări adoptate care menţionează între obiectivele
sale principale (încă din art.1), aplicarea principiului „poluatorul plăteşte” şi stabileşte un cadru comun
privind responsabilitatea, în vederea prevenirii şi reparării pagubelor cauzate animalelor, plantelor
habitatelor naturale şi resurselor de apă, precum şi a pagubelor cauzate solului77. Potrivit Directivei,
operatorul unei activităţi profesionale care cauzează sau poate cauza un prejudiciu mediului are obligaţia
să întreprindă măsurile de prevenire sau de reparare a eventualelor prejudicii create.78

76
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 143 din 30.4.2004, p. 56–75.
77
Michel Prieur denumeşte acest cadru comun ca fiind dessiner un « soclu commun », valabil pentru toate statele membre.
78
Popa George Dorel “Sociological and legal perspectives on guilt” – Proceedings of the second International
Conference on Law and Social Order – Contemporary Science Association, Addleton Academic Publishers – New
York, 2013.
 Răspunderea poluatorului intervine atât în cazul prejudiciilor aduse mediului, cât şi în situaţia
unor ameninţări iminente la adresa mediului, rezultate din activităţi profesionale, dacă se stabileşte o
legătură de cauzalitate între prejudiciu şi activitatea respectivă.
Directiva instituie un dublu regim de responsabilitate: o responsabilitatea obiectivă – care nu
necesită probarea existenţei unei culpe – în cazul activităţilor periculoase menţionate în Anexa III a
actului comunitar79, precum şi un regim de responsabilitate bazată pe culpă, pentru alte activităţi, limitat
numai la prejudiciile aduse speciilor şi habitatelor naturale protejate de către legislaţia europeană. În acest
din urmă caz, responsabilitatea intervine numai dacă poluatorul a comis o eroare ori s-a dovedit că a
acţionat cu neglijenţă.
Având în vedere multitudinea de situaţii şi de fapte care ar putea cauza prejudicii factorilor de
mediu, directiva nu a definit fapta cauzatoare de prejudicii. Din economia textului (art.3) rezultă însă
că este vorba despre o activitate profesională.
În ce priveşte problema culpei, Directiva reglementează două situaţii: una este cea (reglementată
în art.3, pct.1, lit.a), referitoare la responsabilitatea pentru activităţile profesionale enumerate în Anexa III
a directivei, (când cel care desfăşoară astfel de activităţi poate fie tras la răspundere obiectivă, bazată pe
risc, chiar dacă el nu are nici o culpă), iar cel de al doilea regim de responsabilitate (în art.3, pct.1, lit.b)
se aplică tuturor activităţilor profesionale, altele decât cele enumerate în Anexa III, responsabilitatea putând
fi angajată numai dacă acestuia se poate stabili o culpă sau o neglijenţă.
Actul comunitar conţine (în art.3, pct.3) o prevedere potrivit căreia, „fără a prejudicia legislaţia
naţională aplicabilă, directiva nu conferă particularilor nici un drept la indemnizare ca urmare a unui
prejudiciu adus mediului sau ameninţării cu un astfel de prejudiciu”, astfel că este exclusă din sfera sa
de cuprindere răspunderea pentru daune aduse sănătăţii, vieţii sau patrimoniului particularilor, acestea
urmând a fi acoperite pe calea dreptului comun, potrivit legislaţiilor naţionale80.
Directiva pune accentul pe prevenire, sens în care, (în art.5) prevede că atunci când nu s-a produs
încă o pagubă mediului, însă există o ameninţare iminentă cu producerea unei astfel de pagube, autorul
activităţilor respective trebuie să ia, fără întârziere, măsurile de prevenire necesare. În acest sens, statele
sunt ţinute (conform art.5, pct.2 şi 3) să ia măsuri de supraveghere a respectării obligaţiilor şi să-l
determine subiectul pasiv al răspunderii - poluatorul (chiar potenţial) - să ia măsurile de protecţie

79
Este vorba, de exemplu, de exploatarea instalaţiilor de fabricare a produselor chimice periculoase, operaţiunile de gestionare
a deşeurilor, transportul terestru sau naval a mărfurilor periculoase, sau a organismelor modificate genetic, etc.
80
Milena Tomescu şi Şerban Alexandru Stănescu, op.cit. pag.53.
adecvate, să informeze autoritatea competentă atunci când, în pofida măsurilor luate, persistă o
ameninţare iminentă de prejudiciere a mediului.
Măsurile reparatorii (prevăzute în art.7), respectiv repararea prejudiciului cauzat mediului poate
lua diferite forme, în funcţie de tipul de pagubă (Anexa II):
Chiar dacă Directiva 2004/35/CE nu conferă calitate procesuală activă persoanelor fizice şi
juridice de drept privat (pentru obţinerea unei indemnizaţii), totuşi (în art.12) ea le conferă acestora unele
drepturi. Astfel, orice persoană fizică sau juridică lezată sau ale cărei drepturi sunt ameninţate printr-o
faptă ce lezează mediul, ori persoanele care justifică un interes81 într-un proces administrativ privitor la
prejudiciul adus mediului, are dreptul de a informa autoritatea competentă cu privire la survenirea unui
prejudiciu mediu ori la pericolul iminent de producere a unui asemenea prejudiciu, precum şi de a cere
autorităţii competente să intervină conform prevederilor directivei.
La rândul său, (potrivit art.12, pct.3) autoritatea competentă este obligată să analizeze observaţiile
şi solicitările primite şi să ceară operatorului vizat de sesizare punctul său de vedere. De asemenea,
autoritatea competentă este obligată să informeze pe autorul sesizării asupra deciziei luate de a acţiona
sau nu împotriva operatorului, indicând şi motivele care au stat la baza luării deciziei (12, pct.4).
Persoanelor care au solicitat acţiunea autorităţii li se recunoaşte posibilitatea de a iniţia o acţiune
în faţa unui tribunal sau a unui organism ad-hoc în vederea analizării legalităţii deciziilor, acţiunilor sau
inacţiunilor autorităţii competente, pe cale contenciosului administrativ potrivit legislaţiei naţionale (art.
13). Rezultă deci că, deşi Directiva nu atribuie direct calitate procesuală activă persoanelor fizice şi
juridice de drept privat, le pune la dispoziţie pârghii pentru a influenţa acţiunea autorităţilor82.
Statele Uniunii Europene au dispus de o perioadă de trei ani pentru a asigura transpunerea
acesteia în dreptul intern, termen care a expirat la 30.04.2007, dată de la care actul comunitar a intrat în
vigoare83. Prin urmare, Directiva nu se aplică în cazul prejudiciilor cauzate de o emisie de poluanţi sau
de un eveniment ce s-a produs înainte de această dată, chiar dacă efectele acestora se produs şi după data
intrării în vigoare84.

81
Potrivit prevederilor art.12, pct.1, alin.2 din Directivă, statele Uniunii Europene sunt abilitate să stabilească, prin legislaţia
naţională, când există un „interes legitim” care justifică acţiunea, sau când există o „lezare a unui drept”.
82
Milena Tomescu şi Şerban Alexandru Stănescu, op. cit., pag.56.
83
Cu toate acestea, într-o comunicare din 27 aprilie 2007, Comisia Europeană anunţa că numai Italia, Letonia şi Lituania şi-au
îndeplinit obligaţia de transpunere.
84
Concluziile Avocatului General din 8 februarie 2007, în Cauza C-252/05, având ca obiect o cerere prejudicială formulată de
Înalta Curte de Justiţie a Angliei şi Ţării Galilor.
 România, spre deosebire de majoritatea statelor Uniunii Europene, a transpus prevederile
Directivei 2004/35/CE prin Ordonanţă de urgenţă a Guvernului85. În acest sens, Ordonanţa de urgenţă
nr.68/200786 a urmărit instituirea unui cadru juridic adecvat pentru prevenirea şi repararea prejudiciului
adus mediului, la un cost rezonabil pentru societate, prin aplicarea principiului „poluatorul plăteşte”.
Ordonanţa de urgenţă completează cadrul legislativ naţional stabilit de Codul civil, respectiv Cartea a
III-a, Titlul III, Cap.V - Despre delicte si cvasi-delicte, reglementare ce reprezintă cadrul general de reglementare
al răspunderii civile delictuale.
Elementele constitutive ale răspunderii pentru prejudiciile aduse mediului, conform Ordonanţei
de urgenţă nr. 68/2007 sunt: o faptă cauzatoare de prejudicii; existenţa unui prejudiciu; legătura de
cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Lipseşte, aşadar, vinovăţia făptuitorului, iar această lipsă este suplinită de principiul “poluatorul
plăteşte”, ce a fost consacrat în dreptul intern încă din anul 1995, anul intrării în vigoare a primei legi
post-decembriste privitoare la protecţia mediului, O.U. nr.195/200587 modificata si completata.
Actul normativ a statuat ca regulă generală că regimul răspunderii obiective (independente de
culpă) se aplică numai pentru prejudiciile cauzate mediului de anumite activităţi, enumerate expres în
Anexa nr.3, acestea fiind considerate că prezintă un risc pentru mediu şi sănătatea oamenilor.
Prin derogare de la regula generală, ordonanţa de urgenţă prevede că pentru celelalte activităţi
care nu sunt incluse în anexa amintită şi care produc prejudicii speciilor şi habitatelor naturale protejate,
se aplică regimul răspunderii subiective, bazate pe vinovăţia poluatorului.
În consecinţă, trecând peste unele aspecte ale reglementărilor din Ordonanţa de urgenţă nr.
68/2007 este de subliniat că actul normativ a fost adoptat avându-se în vedere caracterul specific şi special
al răspunderii de mediu în raport cu răspunderea civilă delictuală clasică, subiectivă (bazată pe culpă),
fiind necesară consacrarea legală a acestui tip de răspundere civilă.
La nivelul Uniunii Europene, abordarea problemelor de mediu s-a realizat într-o manieră
evolutivă ce poate fi exprimată concis prin expresia: de la o notă de subsol, la o competenţă deplină.

85
În Franţa, de ex., proiectul de lege elaborat de guvern referitor la responsabilitatea de mediu a fost depus la Senat la 7.04.2007, însă până
în prezent acesta nu a mai parcurs nici o etapă din procedura legislativă, cu excepţia numirii unui raportor, la 22 mai 2007.
86
Publicată în Monitorul Oficial nr. 446 din 29 iunie 2007.
87
Principiul a fost preluat şi de actul normativ care a înlocuit Legea nr.137, respectiv Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005 privind
protecţia mediului, aprobată cu modificări şi completări de Legea nr.265/2006.
 În 1981 a fost creată Direcţia Generală Mediu (DG XI) în cadrul Comisiei Europene,
structură care a avut un rol central în dezvoltarea unui sistem cuprinzător de legislaţie destinată
protecţiei mediului.
Decizia din 1985 a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, care în cauza 240/83 88, a
statuat că protecţia mediului constituie unul dintre „obiectivele esenţiale ale Uniunii Europene”, a
fost primul pas în direcţia fundamentării unei jurisprudenţe în materie de mediu.
Perioada 1987 – 1997 poate fi considerată ca fiind etapa în care se produce definitivarea politicii
de mediu a Uniunii Europene. Actul Unic European din 1987, dar şi Tratatele de la Maastricht şi
Amsterdam au definitivat priorităţile şi reformulat principala misiune a Uniunii Europene ca fiind „o
dezvoltare echilibrată şi durabilă”.
Uniunea Europeană şi-a asumat, treptat, rolul de coordonator global al acţiunilor de protecţie a
mediului. Uniunea a dobândit treptat statutul de prim autor în materie de politica a mediului, atât la nivel
naţional şi regional sau internaţional şi a devenit un „exportator” de instrumente destinate formulării
şi implementări de politicilor de mediu.
Totodată, Uniunea Europeană este şi un actor independent important, iar prin susţinerea unor
principii de formulare a politicilor de acţiune în favoarea mediului, precum principiul „poluatorul
plăteşte” sau principiul precauţiei, a avut un impact deosebit asupra celorlalţi actori în lupta împotriva
poluării mediului.89
În acelaşi timp, politica de mediu a Uniunii Europene şi reglementările adoptate în cadrul
acesteia au reprezentat o sursă de inspiraţie şi un criteriu de referinţă în elaborarea şi aplicarea
politicilor naţionale în domeniu.
Totuşi, se manifestă încă unele dificultăţi în aplicarea legislaţiei adoptate. Aşa, de
exemplu, în studiul elaborat de către Comisia Europeană în anul 2004 cu privire la aplicarea
legislaţiei comunitare de mediu, se arată că, cu toate că s-a înregistrat o îmbunătăţire
„semnificativă” a situaţiei în această materie, au fost totuşi înregistrate 336 de noi plângeri, iar
Comisia a iniţiat 583 de noi proceduri privind încălcarea de către statele Uniunii a regulilor de

88
Cauza avea ca obiect o solicitare transmisă pe cale prejudicia adresată Curţii în aplicarea art.177 al Tratatului asupra
Comunităţii Economice Europene de către Tribunalul de mare instanţă din Créteil (Franţa) şi viza obţinerea unei decizii cu
privire la validitatea Direcitvei Consilului nr.75/439 referitoare la eliminarea uleiurilor uzate.
89
Gheorghe Lucian - Some Considerations on Internal Alignment in the Field of Energetic Efficiency of Buildings in
European Legislation, Ovidius University Annals, ECONOMIC SCIENCES SERIE, Volume XI, Issue 2, year 2011, ISSN
1582-9383
mediu, astfel că acesta rămâne sectorul care are cel mai mare număr de proceduri în curs privitoare
la încălcarea reglementărilor europene90.
Pentru România, decizia de aderare la Uniunea Europeană a constituit un moment de
analiză a nivelului la care se realizează protecţia mediului, în vederea stabilirii obiectivelor
concrete vizând armonizarea legislativă cu acquis-ul comunitar din acest domeniu.
Iniţierea negocierilor de aderare la Uniunea a determinat o revigorare a demersurilor vizând
armonizarea legislativă cu acquis-ul comunitar, astfel că în unele domenii asemenea măsuri s-au
întreprins cu mult înainte ca la nivel european să se fi luat o decizie privind data aderării.
Acum, pentru România cea mai mare provocare o reprezintă implementarea acquis-ului
comunitar. În etapa negocierilor s-au făcut eforturi importante pentru armonizarea legislativă cu acquis-
ul, însă acum este necesară aplicarea efectivă a reglementărilor adoptate. De altfel, caracterul efectiv al
reglementării este un criteriu foarte important pe baza căruia Comisia apreciază gradul de respectarea
obligaţiilor asumate în procesul de integrare.

7. 5. Mijloace juridice de protecţie a factorilor de mediu în legislaţia europeană

Dreptul mediului este prin excelenţă un drept preventiv. Toate regretabilele accidente de
poluare, dar mai ales consecinţele grave şi adesea transfrontaliere ale acestora, au convins că este
mult mai facilă şi mai puţin costisitoare prevenirea daunelor aduse mediului decât căutarea unui
vinovat şi repararea prejudiciului. Rolul dreptului mediului va fi, deci, cu preponderenţă preventiv.
Date fiind preocupările de formare a unei legislaţii comunitare în domeniul protecţiei
mediului, este de la sine înţeleasă regăsirea de prevederi asemănătoare în legislaţiile naţionale ale
tuturor ţărilor europene. Cu toate acestea se cuvin a fi evidenţiate câteva particularităţi ale
legislaţiilor naţionale ale mediului, localizate pe cât posibil, la nivelul îndeplinirii funcţiei lor
represive şi preventive.91
Anglia. Justiţia engleză, în baza precedentului judiciar ca mecanism principal de formare
a dreptului englez şi a absenţei unei clasificări în ramuri de drept prezintă o mai mare flexibilitate

90
Datele sunt preluate din cel de al şaselea Raport anual cu privire la punerea în aplicare şi controlul aplicării dreptului comunitar
în materie de mediu, respectiv documentul [SEC(2005) 1055, nepublicat.
91
Popa George Dorel “International Crisis in the Context of Globalization and Money Laundering” – “Ovidius”
University Annals, Economic Sciences Series, 2011.
în acceptarea unei strategii cu privire la mediu. Aceasta deoarece „pentru juristul englez este mai
uşor să găsească o cale procedurală care poate promova un anume interes decât dreptul substanţial
pe care îl guvernează”92, nefiind deci necesară o lege specială în domeniul mediului pentru ca
justiţia să acţioneze. Este cunoscută, în privinţa poluării atmosferice, interdicţia asupra încălzirii
locuinţelor din Londra în anumite zile, emisă de Eduard al II-a.
Cum însă legea scrisă prinde din ce în ce mai multă importanţă, în repertoriul legislativ al
mediului apar o serie de acte precum Town and Country Planning Act – 1971, Control of Polution
Act – 1974, Wildlife and Country-side Act – 1981, Water Act – 1989. Autoritatea locală poate
declara întreg teritoriul său sau numai parte zonă de control a fumului, ceea ce transformă în
infracţiune eliminarea fumului de către orice şemineu; de asemenea ea poate acorda autorizaţii
prealabile de funcţionare pentru activităţile care prezintă risc de poluare a aerului. Absenţa
permisului de construcţie nu constituie infracţiune în sine, însă poate îndreptăţi autoritatea locală
de urbanism să ceară încetarea construcţiei, caz în care nerespectarea interdicţiei de a construi
devine infracţiune. Intre dispoziţiile de urbanizare şi cele de dreptul mediului există o suprapunere,
în sensul că activităţile reglementate cu ajutorul dispoziţiilor de mediu trebuie totuşi să deţină şi o
autorizaţie din partea autorităţilor de urbanism, apreciată de multe ori ca fiind mai eficientă decât
dispoziţiile de mediu.
Infracţiunile de mediu pot lua forma unor interdicţii absolute – ca de exemplu interdicţia
de eliminare a fumului negru, sub condiţia unor excepţii autorizate, pot fi infracţiuni pur materiale
– deversarea accidentală de poluanţi în apele unui râu, în timp ce deversarea conştientă (sciemment
fr., Knowingly permitting engl.) necesită prin definiţie probarea intenţiei delictuale. Urmărirea
judiciară se face, pentru infracţiunile mai puţin grave, de către Magistrates Court, iar pentru cele
mai grave de către Crown Court. De regulă, orice persoană poate solicita declanşarea urmăririi
contra unei infracţiuni, chiar dacă nu are un interes personal în cauză. Prin limitările pe care le
aduce în anumite domenii, precum şi prin faptul că nu există nici o obligaţie de a urmări o
infracţiune constantă, se afirmă că organismele ce răspund de mediu preferă persuasiunea

92
Dan Zlătescu, Curs de drept comparat – geografie juridică, Ed. Fundaţiei <<România de Mâine>>, Bucureşti, 1995,
p. 56.
coerciţiei, astfel încât urmărirea judiciară propriu-zisă este rezervată poluatorilor recalcitranţi sau
poluărilor accidentale grave, ori rezultând dintr-un act deliberat.93
Criticile aduse sistemului englez de sancţionare a infracţiunilor privesc: inexistenţa unor
instrucţiuni în privinţa cuantumului amenzilor penale care să asigure un ansamblu coerent;
cuantumul mult prea mic al amenzii faţă de profitul pe care cei sancţionaţi îl realizează prin
activitatea incriminată; faptul că o persoană fizică nu va putea cere pronunţarea unui ordin pentru
aplicarea dispoziţiilor represive; colaborarea dintre autorităţi şi poluator este strânsă, susceptibilă
de a slăbi voinţa unei aplicări efective a legii. În schimb, instituţia somaţiei de respectare a legii94
permite câteva proceduri de corectare a ineficienţei pedepsei. Pronunţarea unui astfel de ordin de
respectare a legii va putea fi cerută fie de Attorney General ca gardian al interesului public, fie de
autorităţile locale, astfel încât, prin intermediul lor, unei persoane fizice care în mod normal nu
poate să ceară urmărirea unei infracţiuni acest lucru îi devine posibil. Ea poate astfel recurge la
procedură pentru a impune aplicarea dreptului mediului sau pentru prevenirea unei daune
colective, dacă bineînţeles dispune de mijloacele financiare necesare pentru a garanta instituţiei la
care apelează faptul că este capabilă să facă faţă cheltuielilor judiciare.
Franţa. Deşi Constituţia franceză, datând din 1958, nu prevede dispoziţii cu privire la
mediu, statul francez a creat după anii 1970 o adevărată administraţie a mediului, a cărei autoritate
centrală o reprezintă Ministerul Mediului, şi care se bazează pe legi, decrete şi circulare în
activitatea de protecţie a mediului. Pot fi evidenţiate în represiunea activităţilor ce aduc atingere
mediului trei tipuri de instrumente: a) sancţiunile penale revenind judecătorului de drept penal; b)
sancţiunile penale revenind judecătorului administrativ şi c) sancţiunile administrative, la care se
adaugă mecanismul specific al CEE privind aplicarea normelor comunitare.95
Cu toată multiplicarea de legi existente în domeniu, infracţiunile tratate în maniera codului
penal sunt relativ puţine.96 Ele vizează în principal protecţia apelor contra poluării, având la bază

93
Gheorghe Lucian - “Unele consideraţii referitoare la autorizaţia de construire”; în Spaţiul sud-est European în
contextul globalizării, Sesiune Ştiinţifică cu participare internaţională, Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”,
2007, ISBN 978-973-663-535-9; ISBN 978-973-663-516-8
94
“injonctions pour containdre les prévenus à respecter la réglementation represive”
95
Popa George Dorel “Uniunea Europeana si institutii europene”, ISBN 978-973-692-342-5 – aparuta in Constanta,
editura Muntenia, 2013.
96
Gheorghe Lucian, Ioniţă Mihai - Culegere de acte normative, Editura Muntenia, Constanţa, 2003, ISBN 973-692-
014-3
o reglementare cu caracter penal relativă la distrugerea peştelui sau aducerea lui în stare de a nu
putea fi consumat prin deversarea de poluanţi în apele râurilor, reglementare prezentă în codul
rural. Sunt supuse jurisdicţiei penale o serie de infracţiuni ce au ca efect distrugerea, degradarea
sau provocarea de daune mediului; infracţiuni referitoare la reglementarea prealabilă şi la
modalităţile de exercitare a unor activităţi prezentând un risc pentru mediu; infracţiuni privind
neexecutarea unei măsuri de siguranţă sau a unei sancţiuni administrative sau judiciare.
Declanşarea acţiunii publice este de competenţa Ministerului Public, însă există două excepţii,
referitoare la inginerii departamentului de agricultură şi forestier cu atribuţii în urmărirea delictelor
de pescuit şi vânătoare.
Asociaţiile pentru apărarea mediului întâmpină dificultăţi în a obţine declanşarea urmăririi
penale deoarece, deşi constituirea în parte civilă este mai facilă în cadrul unui proces penal, codul
penal nu admite constituirea în parte civilă decât a celor care au suferit un prejudiciu direct şi
personal, dificil de a fi probat de către asociaţiile de apărarea mediului. Totuşi, legea prevede cazuri
în care o asociaţie se poate constitui în parte civilă pentru anumite infracţiuni, în măsura în care
ele apără un interes colectiv şi suferă un prejudiciu, chiar indirect, prin infracţiunea respectivă. In
privinţa sancţiunilor, tendinţa generală este de a înăspri regimul lor, tradusă prin transformarea
anumitor contravenţii în infracţiuni, dubla incriminare permiţând trecerea de la contravenţie la
delict în caz de recidivă şi la agravarea sancţiunilor penale.
Represiunea penală în dreptul francez al mediului este caracterizată ca fiind insuficientă.
Pentru ca dreptul penal al mediului să contribuie efectiv la protecţia sănătăţii şi a naturii, trebuie
nu numai să se adapteze mai bine şi să se proporţioneze amenda cu prejudiciul ecologic, ci să se
instituie o represiune a poluării care să nu fie confundată cu represiunea infracţiunilor sancţionând
numai nerespectarea regulilor administrative.
Tendinţa actuală de a considera respectul unei autorizaţii administrative ca un fapt
justificativ exonerând autorul unui delict de mediu poate fi deosebit de prejudiciatoare salvgardării
mediului, căci sistemul francez al autorizaţiilor bazate pe negociere şi laxismul administraţiei
conduc a fixarea de norme de poluare la un nivel insuficient pentru a putea garanta acţiuni
inofensive mediului natural.
 Germania. Reglementarea activităţilor de mediu în Germania se face prin legi şi ordonanţe,
acestea din urmă fiind de competenţa guvernului şi ministerului de resort federal sau al fiecărui
land. Un loc aparte îl ocupă reglementările administrative de nivel federal sau regional, precum şi
dispoziţiile locale pentru aspecte privind depozitarea deşeurilor sau instalarea de sisteme de
purificare a apei reziduale. Până la apariţia unei legi a responsabilităţilor din 10 decembrie 1990,
în această materie guverna regula de drept civil.97 Conform legilor civile, un proprietar de teren
este îndreptăţit să interzică intruziunea de gaze, vapori, mirosuri, fum, noxe şi alţi asemenea
interferenţi emanând de pe un alt teren dacă aceşti interferenţi sunt materiali, nu sunt în acord cu
regulile (obiceiurile) locale şi cu măsurile de control a poluării.
Conform legii asupra responsabilităţii cu privire la mediu, intrată în vigoare în 1991,
responsabilitatea pentru daune aduse mediului impune:
- efectul negativ de mediu să emane de la cca. 100 tipuri de instalaţii prevăzute în anexa legii;
- efectul negativ de mediu poate fi produs nu numai de instalaţiile operaţionale, ci şi de cele
dezactivate;
- proprietarul este responsabil direct pentru daune produse de instalaţiile sale;
- pentru cazurile în care nu se poate stabili legătura între instalaţii şi daunele aduse mediului legea
prevede un sistem de “prezumţie de cauză” şi excepţii de la această prezumţie98.
Prezumţia în cauză nu operează dacă instalaţiile au funcţionat în acord cu permisul şi cu
condiţiile impuse operatorului de către legile administrative. Conformitatea este prezumată dacă
un sistem adecvat de control a fost implementat. Aceste prevederi au drept scop schimbarea la
conformitate cu permisele de mediu şi spre un control adiţional voluntar asupra instalaţiilor de
risc. Proprietarul instalaţiei este responsabil pentru daune dacă o persoană a fost ucisă sau
vătămată, ori dacă o altă proprietate a fost vătămată, responsabilitatea fiind limitată la 160 milioane
DM. De asemenea, proprietarilor unor instalaţii de pe o listă de “mare risc” le este cerut să aibă o
asigurare obligatorie.99

97
Popa George Dorel “European agency for the management of operational cooperation at the external borders of the
member states of the European Union – FRONTEX” - in cartea aparuta dupa participarea la Conferinta internationala
“Rolul euroregiunilor in dezvoltarea durabila in contextul crizei mondiale”, Editura Tehnopress, Iasi, 2013.
98
în circumstanţele cauzei instalaţia ar fi putut fi capabilă să determine dauna incriminată, de unde se prezumă că
dauna a fost creată de acea instalaţie.
99
Popa George Dorel “Globalization and money laundering” - articol aparut in urma participarii la conferinta
internationala - International Conference on European Integration - Realities and Perspectives (EIRP), 2012
 Belgia. Regionalizarea statului belgian în 1983 a adus cu sine modificări din punctul de
vedere al determinării nivelului de jurisdicţie în materie de mediu. Sensul modificărilor a fost de
la nivel central către regiuni; numai foarte puţine domenii au rămas de competenţa puterii
legislative. Printre acestea – stabilirea normelor standard de definire a produselor, a normelor de
securitate a muncii, importul şi exportul de produse şi deşeuri nucleare. În consecinţă s-a înregistrat
o proliferare a reglementărilor cu privire la mediu: o companie belgiană este obligată să respecte
reglementări diferite în fiecare dintre regiuni. Din fericire, influenţa unitară exercitată de
orientările legislative de drept european al mediului şi aplicarea lor consecventă în cadrul
legislaţiei celor trei regiuni facilitează integrarea comportamentului firmei în cadrul legal.
Activităţile ce prezintă un risc potenţial pentru mediu, clasificate în două categorii, sunt
supuse unei proceduri de autorizare ce ţine de competenţa autorităţilor provinciale sau municipale.
Fiecare regiune promovează exigenţe deosebite în privinţa întocmirii studiilor de impact, cedându-
i titularului activităţii supuse autorizării să facă proba celei mai bune tehnologii din punct de vedere
al protecţiei mediului, textual, “cea mai bună tehnologie neantrenând costuri excesive”100.
Măsuri de natură economică sunt menite să prevină poluarea – cum ar fi cele legiferate în
1993, prin care se instituie eco-taxe pentru ambalaje nereturnabile, containere, aparate de ras,
baterii. Cu toate acestea, dispoziţiile cu caracter sancţionator din legi nu sunt în proporţie cu
amploarea daunelor aduse şi sunt limitate la simbolice sancţionări financiare.101 De asemenea,
acţiunea penală nu poate fi angajată decât de cel ce a suferit consecinţele directe ale daunei
ecologice, iar persoana juridică nu poate fi subiect al procedurii penale.
Suedia. În afara legilor federale privind poluarea apelor, nu există o reglementare specifică
cu privire la răspunderea civilă pentru daune aduse mediului102. În Codul obligaţiilor, orice
persoană sau companie poate fi responsabilă pentru daune aduse mediului, dacă dauna este
nelegală şi a fost cauzată prin rea voinţă sau neglijenţă. Orice proprietar este răspunzător dacă a
exercitat dreptul de proprietate în mod excesiv, prin emiterea de noxe, gaze sau alţi dăunători
pentru vecinii săi (art. 679 – 689 Cod civil suedez).

100
Th. Handler, Regulating the european environment, Chancery Law Publishing – a div. of John Wileg & Sons Ltd.,
London, 1994, p. 33.
101
Gheorghe Lucian - „Agenţii şi organisme europene implicate în cooperarea judiciara şi prevenirea criminalităţii”,
la Congresul de Ştiinţe Penale, organizat de Asociaţia Română de Ştiinţe Penale şi Universitatea Andrei Şaguna, p.69-
77, 2006, ISBN : 973-732-038-7
102
Idem, p. 172.
 Răspunderea penală este angajată pentru violarea reglementărilor federale de drept ale
mediului: persoana juridică nu poate fi răspunzătoare penal, ci numai managerul acesteia poate fi
urmărit în justiţie.
Cehia. Dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat este consacrat printre drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor în art. 23 din Constituţia Cehiei din 1993. Tot Legea fundamentală
prevede “responsabilitatea fiecărei persoane de a prezerva un mediu favorabil pentru generaţiile
viitoare”.
Prezumţia de nevinovăţie nu operează în cazul reglementărilor de mediu; probarea
nevinovăţiei revine persoanei acuzate de a fi violat legislaţia mediului. Cuantumul sancţiunii
penale pecuniare poate ajunge la echivalentul a 30 mii dolari USA pentru “conduită intenţională,
imprudentă sau neglijentă cu rezultate negative asupra mediului”.