EVOLUTIA SPATIULUI BAZILICAL

STILUL BASILICAL

Este cel dintâi stil arhitectural în care s-au construit bisericile creştine, atât în Răsărit cât şi în Apus. Basilicile
erau la păgâni edificii publice în care aveau loc întrunirile cetăţeneşti, politice, judecăţile; asemenea construcţii
au servit şi primilor creştini ca locaşuri de adunare, de unde numele de basilica s-a dat şi primelor biserici
creştine, începând din epoca lui Constantin cel Mare (sec. IV). Aceste basilici civile aveau forma unor săli
dreptunghiulare, lungi. Împărţite în trei secţiuni longitudinale, numite naosuri (nave), despărţite între ele prin
coloane, unite la partea superioară prin arcuri longitudinale (arhivolte) sau prin grinzi orizontale (arhitrave,
epistylium), de lemn sau piatră, care susţineau plafonul. Nava din mijloc era mai largă şi mai înaltă, iar cele
laterale, mai înguste şi mai scunde. Intrarea se făcea printr-un capăt al sălii, iar în celălalt capăt era o încăpere
semicirculară (firidă), numită absidă sau concha, în care pe o
estradă se afla trib una oratorilor, judecătorilor.

Elementul decorativ al interiorului îl constituie decorul

sculptural al coloanelor. Fiecare coloană se compunea din: baza
(soclul), stilobatul sau fusul (corpul principal) şi capitelul.
Sculpturile care împodobeau capitelul aparţineau unuia din cele
trei stiluri ale artei clasice greceşti şi romane: doric (cel mai
simplu, în forma unor ineluşe scobite la bază, şi având deasupra
o formă de perinuţă turtită, acoperită cu o placă); ionic (în care
sculptura forma două volute sau linii curbe, învârtite în formă
de melc); corintic (cel mai împodobit, având forma unui coş
înconjurat cu două rânduri de frunze de acant, peste care se
arcuiesc două volute). Uneori şi tavanul era sculptat, iar pereţii
erau acoperiţi cu picturi în frescă sau mozaic. Pardoseala era
din lespezi de marmură în culori diferite ori mozaic cu
ornamente geometrice, florale, animaliere. Constantin cel Mare
a dăruit creştinilor unele din aceste clădiri, care au fost
tranformate în lăcaşuri de cult, făcându-se doar unele
modificări: absida semicirculară a devenit locul altarului, iar
tribuna oratorilor a devenit cathedra sau jeţul episcopului care
prezida adunările de cult, iar în jurul lui au fost aşezate în
semicerc scaunele preoţilor coliturghisitori (slujitori ai Sf.
Liturghii împreună cu episcopul), formând syntronul sau
presbiteriul. Cu timpul altarul s-a despărţit de restul sălii printr-
un grilaj, care a devenit catapeteasma. Locul din faţa absidei, mai înălţat, s-a lărgit şi a devenit soleea (v. Solee).
Restul sălii a devenit locul credincioşilor, numit naos, iar la capătul dinspre intrare s-a făcut pronaosul
(vestibulum) rezervat catehumenilor. Cu timpul, la partea de la intrare s-a adăugat o încăpere, o tindă numită
nartica sau paradis, pentru că pe peretele faţadei de la intrare era zugrăvită icoana lui Adam şi Eva în rai
(simbolizând ideea că raiul cel pierdut se regăseşte în biserica lui Hristos).

Cu timpul, pe lângă basilicile de origine păgână amenajate în biserici, s-au construit şi basilici creştine,
destinate anume ca locaşuri de cult, construite după planul şi forma basilicilor greco-romane, care au dat naştere
stilului basilical numit şi stilul vechi creştin în arhitectura bisericească, împrumutând modelul elenistic, basilica
creştină nu devine o copie, ci reprezintă rezultatul unei evoluţii care a urmărit etapele de dezvoltare a cultului
creştin, adaptându-se nevoilor acestuia, începând din sec. IV; la dezvoltarea noului stil al basilicii creştine au
contribuit şi tradiţiile locale, deosebite prin variante arhitectonice şi decorative. Apar astfel două tipuri
principale de basilici: unul oriental şi altul occidental. Tipul oriental (în Asia Mică, Armenia, Mesopotamia,
Siria, Egipt) se caracterizează prin înlocuirea plafonului drept cu cel boltit, navele laterale au bolte
semicirculare, iar uneori nava centrală are o cupolă; se observă tendinţa spre formele rotunde (tip martiryon) —
construcţii centrale, rotunde sau octogonale, cu acoperiş boltit, ridicate pe mormintele martirilor în primele
veacuri creştine, şi basilici cu cupole (care vor face trecerea la stilul bizantin) având faţada monumentală
flancată de două turnuri puternice (de influenţă siriană) şi trecute mai târziu în arhitectura bisericilor apusene.
Coloanele din interior s-au transformat în pilaştri masivi de piatră pentru a susţine plafonul greu sau zidurile
laterale. Cele mai multe din bisericile creştine din Răsărit au fost distruse (în sec. VII, de arabi şi mai târziu, de
turci şi chiar de cruciaţi). Ruinele lor au fost scoase la iveală prin săpăturile arheologice (sec. XIX-XX). Tipul
basilical occidental (basilica latină) continuă să păstreze planul longitudinal, cu galerii deasupra navelor; cele
mai vechi aveau altarul spre apus şi intrarea spre răsărit, până în sec. V (ca la Santa Maria Maggiore din Roma
— datând din sec. IV). Elementul specific basilicilor occidentale este transeptul sau chalcidicul, adică nava
transversală (dintre altar şi naos) care atenua lungimea exagerată a edificiului; acest transept dă basilicii forma
de T (cruce latină). Absida altarului se măreşte şi sub ea se zidesc cripte funerare. De aceea au fost scoase din
altar scaunele clericilor şi aşezate pe solee, care s-a întins spre interiorul naosului. În Italia (la Roma şi
Ravenna) s-au păstrat multe din vechile basilici creştine: Sf. Pavel Fuori le Mura (din afara oraşului), din Roma
(zidită de Constantin cel Mare, sec. IV, refăcută, în urma unui incendiu, după vechiul plan); Sf. Ioan din
Laterna, tot ctitoria lui Constantin şi refăcută (în sec. X, XVIII, XIX); Basilica Sf. Sabina, sec. V, care-şi
păstrează aspectul iniţial, ca şi basilica Santa Maria-Maggiore (zidită în sec. IV de papa Liberius şi refăcută în
sec. V de papa Sixt III, vestită pentru mozaicurile sale) ş.a. Aceluiaşi tip basilical aparţin şi basilicile din nordul
Egiptului (Alexandriei); cele mai vestite sunt basilicile de la mormântul Sf. Mina (martir egiptean, sec. III), la
vest de Alexandria, distruse de arabi în sec. VI

Bazilica Santa Sabina

Biserica a fost construită în sec. al XV-lea e.N. de către

episcopul Petru de Illyria,pe un plan basilical rectangular
cu 24 de coloane de marmură. Este situată pe colina
Aventin la înălţime şi aproape de Tibru.

In sec. al X-lea, bisericii i s-a adăugat o campanilă

(clopotniţă), modificată apoi în sec. al XVII-lea. In sec. al
XVI-lea, la iniţiativa papei Sixtus Quint (1585-1590) şi cu
ajutorul arhitectului Domenico Fontana, s-a dat bisericii un
aspect de edificiu al Contra-Reformei. Atunci şi-a pus
amprenta stilul încărcat al baroului, astfel că biserica
pierduse aproape toată autenticitatea sa medieval-timpurie.
Adăugirile baroce au fost suprimate prin lucrări excesiv de
grele efectuate de Muňoz, lucrări care au redat bisericii
frumosul ei aspect primitiv. In exterior, uşa din partea
dreaptă este precedată de un portic alăturat în sec. al XV-
lea. Nartexul, care precedă faţada principală, a făcut parte
din porticul patrulater care înconjura atrium-ul ce a
dispărut în sec. al XII-lea, atunci când s-a amenajat
mănăstirea.
Este de remarcat frumoasa uşă în lemn de chiparos, care
asigură intrarea în nava principală şi care a aparţinut
bisericii primitive din sec. al XV-lea. Cele două canaturi
sunt divizate în 18 panouri care au păstrat sculpturile în
baso-relief, ilustrând scene din Vechiul şi Noul Testament.
In partea stângă sus, este reprezentată Crucificarea,
exemplul cel mai vechi de reprezentare a acestei scene în
loc public.
Interiorul bisericii are o amploare armonioasă, scăldată de
o lumină caldă. El exprimă remarcabil încântarea Bisericii
creştine primitive.
Planul basilical se compune din trei nave separate de două
şiruri de coloane cu capiteluri corintice. Coloanele nu mai
susţin arhitrava, ci se unesc cu arcade ce dau impresia de
mare uşurinţă. Deasupra se deschid ferestrele readuse la
originalitate.
Deasupra uşii de intrare, un mozaic poartă o inscripţie cu
litere de aur, care comemorează construirea edificiului de
către Petru de Illyria sub pontificatul lui Celestin I-ul (422-432 e.N.Acesta este singurul mozaic păstrat din toată
acoperirea cu mozaic din partea superioară a navei, din mozaicurile care acopereau pereţii dintre ferestre şi din
partea superioară a arcadelor.
In nava principală, deasupra arcadelor curge o friză din marchetărie de marmură, ea fiind un vestigiu al sec. al
V-lea e.N. La parter, în faţa spaţiului schola cantorum
(spaţiu din faţa corului – stranei – rezervat cântăreţilor-
dascăli) se remarcă un mormânt din mozaic al unui
conducător general al dominicanilor, mort în 1300.
In absidă exista un mozaic de la începuturi, care reprezintă
personaje venerate în biserică. El a fost înlocuit cu o frescă a
manieristului Taddeo Zuccari, retuşată în sec. 19 şi 20.
In nava din dreapta se poate vedea partea superioară a unei
coloane antice ce a aparţinut unor construcţii de sub
biserică. In capătul navei a fost amenajată, în sec. al 15-lea,
o capelă dedicată Fecioarei de către cardinalul Poggio del
Monte di Auxia. Frumosul său mormânt aminteşte de arta
distinsă a Renaşterii, răspândită la Roma de Andrea Brengo.
In nava stângă se găseşte capela în stil baroc a Sfintei Caterina de Sienna, realizată în sec. al XVII-lea. Cu
marmurile sale policrome, cu frescele sale şi cupola pictată, capela este o intrusă în serenitatea acestei biserici.
Biserica Santa Sabina are absida îndreptată spre nord, adică spre Palatin şi Capitoliu, profilate dincolo de Circus
Maximus.

Bazilica San Clemente

Este considerată una dintre cele mai vechi biserici din Roma. Basilica poartă
numele celui de al treilea succesor al Sfântului Petru, Clement I-ul, victimă și
martir al persecuțiilor declanșate de împăratul Domitianus.

In anul 1857, Joseph Mullooly, prior al basilicii, a început săpăturile care au scos
la lumină sub clădirea din sec.al XII-lea, basilica din sec.al IV-lea, dar și un nivel
inferior, resturile unei clădiri din primul secol al erei noi și ale unui mithraeum
(templu dedicat divinității asiatice Mithra). In 1912, dorindu-se să se instaleze o
conductă de apă care să evacueze apa subterană ce băltea la acel nivel și punea în
pericol edificiul, s-a descoperit încă un nivel arheologic, cel de al 4-lea. Era vorba
de nivelul unor clădiri distruse de incendiul din tinpul lui Nero, în anul 64
e.N.(desigur că putea fi vorba și de alt incendiu de care nu ducea lipsă Roma cu
construcții din mult lemn). Nivelul văii din acea epocă se afla cu 20 de metri sub cel actual. S-a dovedit că
 nivelul locuirii acelui loc data dinainte de anul 64 e.N. și
reprezenta resturile unei insula, (clădire cu mai multe etaje
construită pentru a adăposti în spații mici mulți locuitori
plebei).

In sec.al IV-lea, acest nivel a fost din nou acoperit, urmând a

servi, ca fundație, construirii primei biserici creștine, timpul
papei Sirice (384-399).. Clerul
a preluat terenul rămas
împrejur, ceea ce a permis
completarea bisericii
rectangulare, prin adăugarea unei abside ronde și avansârea deasupra templului
lui Mithras cu un nartex și un atrium, dar și prin crearea unei nave și a două alei,
prin adăugarea a două colonade. Restul a fost acoperit. Basilica a fost refăcută în
secolele VI, VIII și IX, adăugânu-i-se de fiecare dată diverse fresce.

Basilica se găseşte la răsărit de Colosseum, pe fosta Via Labicana, între aceasta şi

actuala Via di San Giovanni in Laterano, la circa 40 de metri, mai precis pe
vechiul drum ce trecea prin valea ce desparte
colinele Coelius și Oppius, drum ce duce astăzi
spre basilica San Giovanni in Laterano.
Basilica ce datează de la începutul sec.al XII-lea are
austeritatea edificiilor medievale. Astăzi se foloseşte
intrarea laterală din stânga, dinspre Via di San
Giovanni in Laterano. Edificiul a păstrat planul
basilical din sec. al XII-lea, divizat în trei nave de
două şiruri de coloane antice din diverse
provenienţe. Unitatea sa a fost alterată de
decoraţiuni baroce din stuc, cu ocazia remanierii din sec. al XVIII-lea (plafon şi
fresce de perete).

Mozaicul din absidă este o operă fermecătoare prin culori, care datează din
acelaşi sec. al 12-lea. La bogăţia simbolismului se adaugă diversitatea şi
frumuseţea stilului. In adâncimea calotei, pe un fond de frunze presărat cu mici
subiecte creştine, după maniera decorativă transmisă de mozaicurile primelor secole, este ilustrată Crucificarea,
cu Fecioara şi Sfântul Ioan încadrând crucea, cruce ornată cu doisprezece porumbei ce simbolizează pe apostoli.
Deasupra, Paradisul, în culori încântătoare, este reprezentat ca o umbrelă şi cu mâna Tatălui ţinând coroana
Fiului. Sub cruce, cerbii simbolizează pe cei ce aspiră la botez. Umanitatea este ocupată cu treburile ei. Mai jos
de calotă, în friză, porumbeii ce pleacă din Ierusalim şi Bethleem
simbolizează Vechiul şi Noul Testament.
Sub arc stilul mozaical este influenţat de arta bizantină şi prezintă
alte scene biblice.
O scară conduce în suteranul basilicii la nivelul bisericii din sec. al
IV-lea e.N. și al mithraemului.
La un alt nivel, mai coborât decât al bisericii inferioare, s-au
degajat și păstrat vestigiile unui templu al lui Mithras (mithraeum).
La acelea se ajunge pe o scară antică. Bine conservat, templul are
două bănci de piatră laterale pentru iniţiaţi. Ca şi altădată o statuie a
zeului este plasată în adâncul sanctuarului.
 Bazilica Sfatul Petru

Bazilica este rezultatul unor lucrări dealungul mai multor

secole. La început a fost doar un monument
comemorativ în locul unde Sfântul Apostol Petru,
considerat drept primul papă al Romei, ar fi fost
martirizat și înmormântat, în apropierea circului lui
Nero. Între anii 319 și 329 împăratul Constantin cel
Mare a construit pe acest loc o mare bazilică. În secolul
al XV-lea, clădirea era în stare de ruină și papa Iuliu al
II-lea hotărăște construirea unei noi bazilici de mare
amploare. Construirea edificiului actual, începută la 18
aprilie 1506, se sfârșește în anul 1612 în timpul papei
Paul al V-lea. Bazilica a fost sfințită la 18 noiembrie
1626 de către papa Urban al VIII-lea.
Numeroși arhitecți și artiști de prestigiu au contribuit la realizarea acestei opere: arhitectul Bramante inițiază
primele lucrări, Michelangelo execută proiectul cupolei, Rafael Sanzio modifică planul originar dintr-o cruce
grecească într-una latină, Carlo Maderno completează fațada, Bernini
desenează planul pieței cu faimoasele colonade.
Fațada în stil baroc este dominată de statuile Mântuitorului, a Sfântului Ioan
Botezătorul și a 11 Apostoli (cea a sfântului Apostol Petru se găsește în
interior). În mijloc se află loggia binecuvântării papilor, de unde Papa împarte
binecuvântarea festivă "urbi et orbi". Deasupra intrării principale se poate
admira mozaicul "Navicella" de Giotto. Poarta centrală de bronz este o operă
a lui Filarete, care a fost concepută în 1445 pentru vechia bazilică. Poarta din
dreapta se deschide numai cu ocazia "anilor sfinți".
Planul bazilicei este în forma unei cruci latine cu trei "nave".
Între stâlpii navei centrale, de la transept la absidă, se găsesc 39 de nișe,
fiecare cu statuia unui sfânt întemeietor al unui ordin religios. În interior se
poate admira un mare număr de statui în marmură, travertin sau bronz, printre
care monumente funebre de Bernini (mormântul Papei Alexandru al II-lea),
Antonio del Pollaiolo (mormântul Papei Inocențiu al VIII-lea), Arnolfo di
Cambio și de Antonio Canova.
De o neasemuită frumusețe este grupul sculptural "Pietà" al lui Michelangelo, realizat în tinerețe.
În mijloc, sub cupolă, se află altarul principal al papilor, dominat de un baldachin înalt de 29 metri, realizat în
bronz de Bernini. În absidă se găsește Scaunul episcopal al
Sfântului Petru, susținut de statuile a patru sfinți învățători ai
Bisericii: Sf. Ambrozie, Sf. Augustin, Sf. Atanasie și Sf.
Ioan Gură de Aur.
Din apropierea coloanelor de susținere a cupolei se coboară
în grota Vaticanului, care reprezintă cripta bazilicei, unde
sunt resturile clădirii inițiale și ale unui vechiu cimitir, unde
ar fi fost mormântul Apostolului Petru. Aici se găsesc
numeroase morminte ale unor papi, cardinali și prinți laici.
Din punct de vedere artistic, bazilica "Sfântul Petru"
reprezintă triumful barocului roman, într-un moment al
istoriei europene, în care Biserica Catolică căuta să se
impună ca prestigiu față de creșterea puterii statelor
naționale, Franța și Spania.
 San Paolo Fuori le Mura

Bazilica papala San Paolo Fuori le Mura, cunoscuta sub

numele de Sfântul Paul din afara zidurilor, este una
dintre cele patru bazilici antice majore ale Romei
alaturi de bazilicile Sf. Ioan din Lateran, Sf. Maria
Mare , si Sf. Petru.
Porticul acoperit care precede fatada este un element
neo-clasicist de reconstructie din secolul al 19-lea.Usa
din secolul al 20-lea, include resturile de frunze din
portalul original, cu scene din Noul si Vechiul Testament.
Noul bazilica a menținut structura originala, cu o singura nava centrala si patru
nave laterale. Este de 131.66 de metri lungime, 65 de metri latime, și 29.70 m
inaltime, fiind a doua ca marime din Roma.
Nava centrala are cele 80 de coloane si tavanul decorat din stuc din secolul al 19-
lea. Tot ce ramâne bazilicii vechi sunt partea interioara a absidei cu arcul de
triumf.
În bazilica veche fiecare papa a avut portretul lui într-o friza extinsa deasupra
coloanelor de separare dintre cele patru culoare si navele laterale.Peretii interiori ai
navei au fost, de asemenea, redecorati, cu scene din viața Sf. Paul în două
mozaicuri.
La sud de transeptul este manastirea, considerata "una dintre cele mai frumoase
din Evul Mediu".Construita de Vassalletto în 1205-1241, are coloane duble de
diferite forme. Unele coloane au insertii cu mozaicuri de aur si colorate pe sticla,
în acelasi decor poate fi vazut pe arhitrava si rama interioara a manastirii. De
asemenea, sunt vizibile fragmente din bazilica distrusa si sarcofagele antice, cea
cu scene din mitul lui Apollo.

San Giovanni in Laterano

Basilica Sfântul Ioan din Lateran este catedrala Romei si scaunul

ecclesial al episcopului Romei. Mai este numita Arhibasilica Celui
mai Sfânt Salvator, fiind cea mai veche si incadrandu-se ca singura
catedrala din Roma între cele patru mari basilici antice.
O absida captusita cu mozaicuri si deschisa la aer pastreaza înca
amintirea uneia dintre cele mai renumite sali ale palatului vechi,
"triclinumul" Papei Leon al III, care a fost sala de banchete de stat. În
897, a fost aproape in totalitate distrusa de un cutremur. Prejudiciul a
fost atât de mare încât a fost dificil de a urmari liniile cladirii vechi,
dar acestea au fost, în principal respectate si noua cladire a fost de aceleasi dimensiuni ca si cea veche. Prin
vicisitudini bazilica si-a pastrat forma antica, fiind împartita de rânduri de coloane în nave, si având în fata un
peristil, înconjurat de colonade, cu o fântâna în mijloc, formatul antic tarziu conventional, care a fost, de
asemenea, urmat de vechea basilica Sfântul Petru. Fatada are trei ferestre, si a fost impodobita cu un mozaic
reprezentând pe Hristos, Mântuitorul lumii. Prin vicisitudini bazilica si-a pastrat forma antica, fiind împartita de
rânduri de coloane în nave, si având în fata un peristil, înconjurat de colonade, cu o fântâna în mijloc, formatul
antic tarziu conventional, care a fost, de asemenea, urmat de vechea basilica Sfântul Petru. Fatada are trei
ferestre, si a fost impodobita cu un mozaic reprezentând pe
Hristos, Mântuitorul lumii.
Într-una din reconstructii, probabil, in cea realizata de
Clement V, a fost introdusa drept caracteristica o nava
transversala, imitand, fara indoiala, pe cea care a introdus
acest element cu mult înainte, Bazilica Sf. Paolo Fuori le
Mura. Probabil ca în acest moment biserica a fost marita.
Fatada lui Galilei, care este un ecran deasupra unei fatade
vechi creaza un pronaos sau un vestibul, ce exprima nava si
culoarele duble ale bazilicii, care a necesitat o travee centrala mai mare decât restul secventei, Galilei le-a
furnizat, fara a renunta la dechiderile in arc, prin extinderea fereastrei centrale de flancare a coloanelor care
sustin bolta.
Prin aducerea in fata a traveii centrale foarte ușor, si plafonarea cu un fronton care sparge în balustrada
acoperisului, Galilei ofera o usa de intrare la o scara mult mai colosala, încadrata de perechi de pilastri colosali
corintici.

Sfanta Maria Maggiore

Basilica Sfânta Maria Majora (în limba italiană

Santa Maria Maggiore) este una dintre cele patru basilici
de primă importanţă ale Bisericii catolice, toate aflate în
Roma. Dintre toate Basilica Sfânta Maria Majora este cel
mai vechi şi mai mare locaş dedicat Sfintei Fecioare.
Legenda fondării ei aminteşte că, în noaptea de 4 spre 5
august, în anul 358 e.N, Fecioara ar fi apărut în visurile
papei Sfântul Liberius şi ale unui bogat locuitor roman,
numit Ioan. Ea a cerut ca să se ridice un sanctuar pe un loc
determinat de o ninsoare. A doua zi, pe 5 saugust,
dimineaţa, o procesiune s-a îndreptat spre colina Esquilin,
locul indicat de Sfânta Fecioară. Deşi era luna august, se aşternuse un strat fin de ninsoare pe colina Esquilin. Pe
locul unde se produsese minunea, papa a decis să se ridice un prim edificiu, Basilica Liberiana a „Sfintei Maria
a zăpezilor‖. Papa a trasat perimetrul viiturului locaş sfânt, iar patricianul Ioan a asigurat sumele construirii.

Actuala bazilică Santa Maria Maggiore este fructul

unor numeroase transformări realizate în decursul timpului,
între sec.al V-lea şi al XVII-lea. Prin planul său basilical, cu
proporţii nobile, prin mozaicurile inestimabile, prin
impozantele capele policrome determinate de Contra-
Reformă, edificiul este un rezumat al marilor etape ale artei
creştine la Roma. Basilica este un amestec de arhitecturi din
diverse epoci; nava cu coloane ionice, sanctuarul
paleocreştin din sec.al V-lea, campanila romană din evul
mediu, plafonul din Renaştere, cupolele baroce.Nava se
sprijină încă pe 40 de coloane ionice din primul sanctuar,
iar plafonul renascentist este lucrat din lemn aurit şi împărţit casete de tip antic.

Apoi, pe timpul barocului, în sec.al XVI-lea şi al XVII-lea, s-au construit două cupole, precum şi
faţadele din răsărit şi apus. La părţile cele mai vechi s-au adăugat absida şi transeptul, în sec.al XII-lea şi
campanila în anul 1377.Faţada păstrează impresionantele mozaicuri, din sec.al XIV-lea, ale lui Filippo Rusiti,
puţin ascunse de faţada adăugată în sec.al XVIII-lea, împreună cu loggia cu trei arcade precedată de un portic.
Seducătoarea loggie serveşte pentru binecuvântările papilor asupra credincioşilor
adunaţi în faţa basilicii la anumite sărbători. Ea este opera lui Ferdinando Fuga, ca şi
marele baldachin susţinut de patru coloane de porfir roşu şi asşezat deasupra altarului.
Coloanele de porfir au fost decorate, în jurul anului 1800, cu frunze aurite, de către
Giuseppe Valadier.

Clopotniţa (campanila), în stil roman renascentist, se ridică la 75 de metri şi este cea mai
înaltă din Roma. A fost construită de papa Grigore al XI-lea după reîntoarcerea lui de la
Avignon. In spaţiul de sub vârful ei piramidal s-au instalat cinci clopote. Unul dintre ele,
cel numit „răspânditorul‖, repetă în fiecare seară la ora 21, prin sunetul său unic, apelul
către toţi credincioşii.

Imprejurimile au fost amenajate la sfârşitul sec.al XVI-lea şi începutul sec. al 17-

lea. Un obelisc de la mausoleul lui Augustus a fost ridicat în piaţa de pe Esquilin, din
spatele basilicii, în partea exterioară a absidei, în anul 1587. In faţa locaşului, în Piaţa
Santa Maria Maggiore s-a ridicat o coloană preluată din basilica antică a lui Maxentius. Pe
această coloană s-a amplasat lucrarea sculpturală Fecioara şi Copilul, lucrată de Berthelot
în 1611.

Interiorul, cu toate că a suferit modificări pe firul

timpului, a păstrat un aspect apropiat de cel de la origini.
Nava centrală este despărţită de navele laterale prin
coloanele ionice şi astfel păstrează aspectul tipic de
bazilică antică.
Numeroasele mozaicuri interioare ale basilicii au o
valoare excepţională. Cele mai vechi, care aparţin sec-al V-
lea e.N, sunt plasate deasupra coloanelor din nava centrală,
între aliniamentul capitelurilor acestora şi cel al ferestrelor.
In sec.al XIII-lea , papa Nicolaus al IV-lea, primul
papă franciscan, a demolat vechea absidă şi a construit una
nouă mai adâncă, pentru a face loc unui transept pentru
cor.
Basilica păstrează şi mormântul lui Bernini, sub o placă surprinzător de simplă.O lucrare mai recentă adăugată
tezaurului din bazilică este statuia Regina Pacis, realizată de Guido Galli, la cerea papei Benedict al XV-lea, ca
semn de mulţumire pentru sfârşitul primului război mondial.

STILUL ROMANIC.

Elementele fundamentale ale stilului basilical persistă sub diverse forme şi în

sinteze noi, în stilurile ulterioare de artă din Apus, până azi. Stilul romanic, inexact
numit romano-bizantin şi latin, este cel dintâi stil de artă propriu al Apusului din
Evul Mediu, avându-şi începuturile în Franţa şi nordul Italiei (Lombardia). El s-a
format în perioada sec. VIII-XII, fiind rezultat din contopirea vechii arte galo-
romane cu influenţe orientale. Arta galo-romană era provenită din arta galilor
romanizaţi şi cultura naţională a popoarelor germanice, stabilite în Apus (goţi,
alemani, germani, franci, anglo-saxoni). Influenţele orientale au fost aduse în Apus
atât de maurii din Spania, cât şi de pelerini, călugări, comercianţi, iar din sec. XI de
cruciaţi, care pun în contact cultura apuseană cu cea bizantină şi arabă. Stilul
romanic este specific religios, majoritatea construcţiilor aparţinând mănăstirilor, pe
lângă marile ordine călugăreşti apusene medievale, ce exercitau în epocă o puternică influenţă asupra tuturor
domeniilor de viaţă (filozofie, artă, cultură). Construite pentru a cuprinde mari mulţimi de oameni, bisericile în
stil romanic se caracterizează prin dimensiunile lor mari, masivitatea construcţiei, aspect sobru, greoi în
exterior, obscur în interior, cu lumină puţină, cu decoraţii fantastice. Unele, ca nişte cetăţi, au ziduri groase, cu
creneluri, uşi şi ferestre strâmte (ex. bisericile cetăţi ale saşilor din Ardeal, bisericile din Royat, în Franţa, sec.
XII). Privind caracterele generale ale acestui stil se observă: plan lipsit de unitate (cruciform, treflat, cu două
abside, combinaţie de tip basilical cu tip cruciform), material de construcţie mai ales piatră (rar construcţii din
lemn), ziduri masive cu contraforţi, faţada de apus monumentală, ridicată pe soclu înalt, cu trepte înalte, cu
portaluri uriaşe, bogat decorate şi flancate de turnuri pătrate sau octogonale (unul fiind clopotniţă). Uneori apare
turnul şi deasupra transeptului (a navei transversale) cum e turla de deasupra naosului în bisericile de stil
bizantin. Interiorul e împărţit în mai multe nave, delimitate prin coloane cu capiteluri sculptate şi legate între ele
prin arcuri semicirculare în jurul altarului, numite deambulatorii.
Deambulatoriile sunt flancate din loc în loc de absidiole sau capele
razante, unde se păstrează relicve sfinte (moaşte).Cu timpul, navele
laterale au tavanul boltit; caracteristic bisericilor apusene, de orice stil,
este chorul. Chorul este ca şi altarul mai înalt decât restul bisericii,
pentru că sub el, ca şi sub altar, sunt construite cripte. Un loc important
în ornamentaţia interiorului bisericilor apusene îl ocupă sculptura
figurativă (animale fantastice, oameni), inspirate din manuscrisele
figurate (manuscrise cu miniaturi) bizantine şi apusene. Stilul romanic
se numeşte şi stilul arcului rotund, deoarece foloseşte, în construcţie,
la legătura dintre coloane, cât şi ca element decorativ (la faţade,
galerii), arcul roman (un semicerc perfect). Şi ferestrele, la început
mici şi puţine, mai târziu multe şi mari, sunt terminate tot în formă de
arc rotund, cu bogate ornamente şi vitralii (din sec. XII). Dintre
monumentele reprezentative ale stilului romanic se mai păstrează
restaurate, în Franţa: Capela Palatină (biserica palatului lui Carol cel
Mare, anul 805), biserica mănăstirii benedictine din Cluny, cea mai
mare biserică creştină a epocii (sec. XIII), cu cinci nave, două
transepte, altar cu deambulatoriu şi cinci capele razante (distrusă în
1789, în Revoluţia franceză), biserica Saint Germain (Toulouse), Saint
Pierre din Moissac etc. În Anglia: Capela Sf. Ioan, a turnului din
Londra, biserica din Canterbury, Winchester etc. Asemenea biserici s-au ridicat şi în Belgia, Olanda, Suedia,
Danemarca, Austria, Spania şi Portugalia (biserica Sf. Iacob, din Santiago, unde se pretinde că se află moaştele
Sf. Iacob Apostolul); în Italia (unde stilul romanic s-a dezvoltat mai puţin), avem catedrala din Pisa (sec. XI),
biserica Sf. Paul, cu faimosul turn înclinat; Modena, Parma, Florenţa (biserica San Miniato al Monte, sec. XI-
XII). Stilul romanic a fost adus de cruciaţi în Răsărit (Cipru, Rodos); ex. Biserica Sf. Mormânt din Ierusalim,
reclădită de cruciaţi în sec. XII. Şi la noi în Ardeal s-au construit biserici în acest stil, de către saşii catolici (ex.
Catedrala catolică din Alba-Iulia, biserica Sf. Mihail din Cisnădioara, din Cisnădie, Noul-Săsesc, Sebeş etc). În
stilul romanic s-au construit şi baptisterii.

Saint Pierre din Moissac

Mănăstirea St. Pierre este o adevărată expoziţie de artă romanică

situată în sud vestul Franţei. Finalizată în anul 1100 d.Hr.,
mănăstirea se întinde pe o suprafaţă cu dimensiunile exterioare
de 31, respectiv 27 metri. Capitoliile sunt frumos sculptate și
foarte bine păstrate.
Sculpturile reprezintă
frunziș delicat, animale
și figuri umane, scene
biblice și legende ale sfinților, toate combinate într-o ordine aleatorie, care aparent nu au logică. Din cele 76 de
capitolii, 46 descriu scene narative din Noul Testament şi 11 scene de Vechiul Testament.

Catedrala din Canterbury

Fondata in 602 de catre sfantul misionar Augustin, catedrala

Canterbury, situata in S-E Angliei, reprezinta leaganul
crestinatatii engleze si centrul bisericii anglicane de
pretutindeni. Biserica, terminata la inceputul sec al XVI lea,
adaposteste doua incaperi care erau initial locuinta unuia din
cei sase preoti oficiali ai catedralei. Culoarele boltite se
desfasoara
de-a lungul
celor patru
laturi imprejmuite ale Marelui peristil, unde se retrageau
calugarii de la Canterbury pentru studiu si meditatie. In latura
paralela cu nava se aflau mici compartimente separate cu
despartituri din lemn, unde calugarii copiau sau ilustrau
manuscrise.Acoperisul este sprijinit de un sir de pilastri,cu
capiteluri impodobite cu animale si monstri dansand.

Catedrala Sfantul Lazare din Autun

Catedrala Autun este o catedrala romano-catolica, și un

monument national din Franța. Faimoasa pentru pentru inspiratiile
Cluniace si datorita sculpturilor romanice de Gislebertus , fiind un
punct culminant în arta romanica.
Interiorul are o nava centrala si doua nave laterale, fiind
împartite de coloane masive cu sculpturi longitudinale decorate cu
capiteluri romanice. Planul catedralei are un nartex de doua travei
depasit de doua turnuri, urmat de o
nava lunga de 7 travei care este
flancata de nave laterale si un transept
cu turnul ce depaseste crucea.
Turnurile gemene care flancheaza constructia dateaza din secolul al XIX-lea.
Elevatia navei este compusa din trei niveluri: o arcada mare, un triforium si o
lucarna, fiecare fiind marcat de cate cornișa. Ridicarea pe trei nivele a St Lazare
a fost posibila prin folosirea de arcuri ascutite pentru nava. Fiecare travee din
nava este separata la bolta prin nervuri trasversale. Intrarea de vest are un nartex
care ecraneaza portalul principal. Baza triforium-ului este decorata cu o friza de
rozete si este format din trei arcade oarbe.
Ce face St Lazare o capodoperă a artei romanice este calitatea de sculptura
Gislebertus ", care apare pe zeci de capitale din naos și altar, inclusiv scene din
Biblie sculptate în piatră într-o foarte anumit stil.
Catedrala St Lazare are un teren plan, în formă de cruce latină, cu o nava cu
abside, un transept simplu si un cor in trei etape, ce are un capat semicircular.
 Bazilica Notre-Dame du Port

Este una dintre cele cinci biserici romanice din

Auvergne cunoscute drept bisericile "mari"
(majeures), celelalte fiind biserica Saint-
Austremoine în Issoire , Bazilica Notre-Dame de
Orcival , biserica Saint-Nectaire , si biserica Saint-
Saturnin .
Construita din arkose, un fel de gresie, cladirea are
o armonie aproape perfecta presupusa din aplicarea
a raportului numarului de aur.
Biserica este construita cu un plan cu forma unei
cruci latine cu o nava cu sase travei între doua abside laterale joase cu bolti simple. Exista un transept, cu o
capela semi-circulara pe fiecare brat, si un cor înconjurat de un ambulatoriu de care deschide patru capele
radiale, nici una dintre acestea nu este situata pe axa principala, formând astfel un Chevet, care cu mozaicurile
sale fine este un exemplu notabil de arta romanica.

STILUL GOTIC

Ogival, al arcului ascuţit, este un nou stil arhitectural, care apare în Franţa (sec.
XII) şi va înlocui stilul romanic târziu, de tranziţie spre gotic, ce se conturase deja în
regiunile din nordul Franţei (Ile-de-France), unde se ridicaseră biserici romanice, cu
turnuri foarte înalte şi ascuţite. E numit şi stilul german pentru că va atinge apogeul
dezvoltării în Germania. În perioada romanică, bisericile cele mai importante erau
abaţiile (bisericile marilor mănăstiri ale ordinelor călugăreşti); în gotic sunt
catedralele, adică marile biserici din oraşele în care se află o catedră (scaun) sau
sediu episcopal. Ele sunt subvenţionate de credincioşii laici, patronate de cler
(episcopi) şi de suverani (Plantageneţii, Ludovic cel Pios etc.) şi construite de
corporaţiile de meşteri ambulanţi, din care vor rezulta mai târziu acele asociaţii de
zidari liberi, ce se vor numi Francmasoni. Specific stilului gotic, ca şi în cel
romanic, este planul bisericii în formă de cruce latină (T), dar construcţiile sunt
foarte mari; zidurile masive din romanic sunt înlocuite cu ziduri mai subţiri, mai
înalte, sprijinite de contraforţi în formă de proptitori înguşti şi înalţi (arcuri
butanate), care sprijină greutatea bolţilor. Între ei, în marile catedrale se construiesc
capele laterale, cu podoabe de statui şi sculpturi pe zidurile contraforţilor. Ca şi la
bazilici, interiorul acestor catedrale gotice e împărţit în mai multe nave
longitudinale, delimitate prin şiruri de coloane subţiri, elegante, sau fascicole de
coloane. Navele laterale, mai joase decât nava centrală, au galerii deasupra.
Impunătoarele faţade ale bisericilor gotice sunt împărţite în registre (zone): trei
orizontale şi trei verticale, împodobite cu rozete de piatră, în registrul orizontal de
jos al faţadei principale sunt portaluri impunătoare, sculptate şi încununate de
frontoane ascuţite, cu turnuleţe piramidale în unghiuri. Sus, deasupra faţadei sunt
zidite două turnuri laterale, foarte înalte, în mai multe etaje, în plan pătrat,
hexagonal sau octogonal, dintre care unul serveşte drept clopotniţă. Afară de intrarea principală (dinspre apus)
sunt şi intrări laterale, pe ambele laturi (sud şi nord). Intrarea de apus e îngrădită de un atrium închis (sau de o
curte pavată) unde, în Evul Mediu, se reprezentau misterele religioase. Caracteristic stilului gotic este arcul
frânt sau ascuţit (spre deosebire de romanic, unde avem arcul rotund), rezultat din întretăierea a două segmente
de cerc şi ogiva sau bolta ogivală, boltă sprijinită pe două arcuri diagonale care se întretaie în punctul de cheie
al bolţii. Aceste ogive sunt construite din piatră în relief şi sunt independente de bolta pe care o sprijină. Locul
cupolei simple şi joase din romanic îl ia bolta foarte înaltă (atinge 56 m). Arcurile diagonale încrucişate (adică
ogivele) care o susţin şi care, fiind împărţite în patru sau mai multe compartimente triunghiulare, sprijinite pe
nervuri, ajută înălţarea cât mai sus a bolţilor. Bolţile se termină în vârfuri ascuţite, în formă de săgeată. În
construcţiile gotice dispare nartica de la intrarea faţadei, precum şi criptele de sub chor (pe care le au bisericile
de tip romanic), dar se menţin deambulatoriile formate din şiruri de coloane, iar absidele altarului, mai mult
poligonale, sunt flancate spre exterior de mici capele. Ferestrele sunt foarte
numeroase, largi, terminate în rozetă, împărţite longitudinal prin coloane,
având geamuri multicolore (vitralii translucide). Astfel interiorul e foarte
luminos. Vitraliile redau o minunată iconografie a sticlei colorate. Suprafaţa
zidurilor e redusă de mulţimea ferestrelor, a căror lumină creează impresia de
spiritualizare a materiei (ex. catedrala din Chartres-Franţa are 125 de ferestre
înalte, 9 rozete mari şi 97 rozete mici şi mijlocii). În ornamentaţia interioară
domină sculptura monumentală (statui gigantice, reprezentând figuri umane,
uneori fantastice). Sculpturile sunt aşezate în firide, pe faţa zidurilor sau
lipite de coloanele de susţinere (andosate). Totul în interiorul acestor biserici
e somptuos şi scump: mobilierul (bănci, scaune, confesorii, amvoane),
pardoseală de marmură, tapiţerii fine, vase sacre şi odăjdii ornate cu pietre
scumpe etc. Unele biserici au colecţii de covoare orientale vechi, de o mare
valoare (ex. şi la noi, la Biserica Neagră din Braşov). Stilul gotic cu
specificul lui: bolţi ogivale, edificii de mare eleganţă şi echilibru care,
învingând greutatea zidurilor, se înalţă spre cer, ca un simbol al aspiraţiilor
spre înălţimi ale sufletului omenesc, atinge apogeul în sec. XIV prin marile
catedrale din: Amiens, Colonia (Köln), Rouen, Saint-Quentin ş.a. El va
evolua însă în acest secol spre forme exagerat de bogate în ornamentaţii
exterioare, reducând liniile la sinuozităţile formei de flacără (flamme), de
unde denumirea de stil„ flamboyant―, „rayonnant―, căruia goticul îi dă
naştere. Dintre cele mai vestite catedrale gotice cităm: La Sainte Chapelle şi
Notre Dame din Paris, catedrala de Reims (a încoronării regilor Franţei), catedrala din Rouen, împodobită cu o
dantelărie de piatră sculptată în stil „flamboyant―. În Germania, cea mai desăvârşită realizare a stilului gotic este
catedrala din Köln (Colonia), din sec. XIII, terminată în secolele următoare, iar turnul de la faţadă, înalt de 166
m, s-a terminat abia în sec. trecut. E inegalabilă prin dimensiunile şi armonia proporţiilor construcţiei, bogăţia,
măiestria şi varietatea decorului sculptural şi statuar, în piatră. În Anglia, la Westminster, în Londra, e biserica
abaţială (sec. XIV-XV), o capodoperă a stilulu gotic normand. În Cehia sunt catedralele Sf. Agnes şi Sf. Vitus
din Praga ş.a. În Italia, reprezentativă e catedrala din Milano (cu faţada terminată abia în sec. XIX), una dintre
cele mai mari din lume. Pentru goticul „flamboyant― este Domul din Milano, a cărui faţadă seamănă cu o
pădure de turnuri şi catedrala Sf. Ştefan din Viena (sec. XIV). Construcţii de dimensiuni uriaşe şi opere de artă
arhitectonică şi sculpturală monumentală, realizate din materiale scumpe şi costisitoare, catedralele gotice din
Apus sunt opera colectivă a generaţii întregi de artişti,
fiind construite în decurs de secole.

Basilica St Denis

Bazilica Saint Denis este de o importanta istorica si

arhitecturala unica, cu finalizarea corului ei în 1144 este
considerata ca fiind prima arhitectura gotica medievala
construita vreodata din care o parte importanta a fost
proiectata și construita in acest stil.
Atât stilistic cat si structural se anunta trecerea de la arhitectura
romanica la cea gotica. Înainte ca termenul "gotic" a intrat în uz
comun, a fost cunoscut sub numele de "stil francez" (Opus
Francigenum).
Asa cum stau lucrurile acum, biserica este o cladire mare în
forma de cruce de forma basilicii, care are o nava centrala cu
ferestre lucarna. Acesta are un culoar suplimentar in partea
nordica unde s-a format un rând de capele. Frontul de vest, are
trei portaluri, o fereastra tip rozeta si un turn, pe latura sudica.
Capatul estic, care este construit deasupra unei cripte, este
apsidal, înconjurat de un ambulatoriu si un Chevet compus din
noua capele dispuse radial.

Catedrala Sens

Catedrala Sens este o catedrala catolica din estul Frantei. Acesta a fost
unul dintre cele mai vechi cladiri gotice din tara si cea mai mare dintre
bisericile gotice timpurii. Corul a fost început în 1140. Asa cum era tipic,
catedrala a progresat spre vest, in construirea navei, cu fatada de vest
terminat in jurul anului 1200. Structura a fost în cele din urma finalizata
în secolul al XVI-lea.
Nava catedralei Sens este neobisnuit de mare, iar biserica este
mai mare decât contemporanele ei Saint Denis, Noyon sau Senlis. Asa
cum era tipic pentru arhitectura gotica timpurie, boltirea este
sixpartita.Sens poate sa fi fost si prima biserica ce a fost complet boltita
în acest mod. Depaseste modestele lucarne si alterneaza piloni si coloane
între travei. O galerie se deschide în spatiul acoperisului dintre culoarul
arcada si lucarna. Elevatia se aseamana cu ce de la Le Mans, dar cu
pereti mai putin masivi. Contrafortii au fost folositi initial
la exterior, dar au fost înlocuiti cu altii noi, în secolul al
XIII-lea. Sens nu a avut initial transept; acestea au fost
finalizat doar în secolele alXII-lea si al XIV-lea în stil
gotic târziu. Cladirea catedralei este apreciata mai ales
pentru soliditatea ei, decat pentru frumusetea proportiilor
si a bogatiilor ornamentale. Fatada de vest este strapunsa
de trei portale. Cel din mijloc prezinta niste sculpturi
foarte bine pastrate, reprezentand zece fecioare si
martiriulSfantului Stefan. Portalul din dreapta pastreaza
22 de statuete remarcabile infatisand profetiiVechiul
Testament, care au patimit multe injurii si suferinte.
Deasupra acestui portal se ridica si turnul catedralei, singurul de altfel, decorat cu forme armonioase si statui
infatisand pe principalii binefacatori ai catedralei - ctitorii. Portalul din stanga fatadei vestice este incarcat cu
doua mari basoreliefuri, libertatea si avaritia, cat si cu povestea vietiiSfantului Ioan Botezatorul. Portalul de pe
fatada de nord a catedralei este unul dintre cele mai bune exemple din sculptura franceza a secolului al XVI-lea.
Cel de pe latura sudica este incadrat de minunate vitralii.
 Catedrala Noyon
Catedrala Noyon este o biserica romano-catolica si fosta catedrala. A fost
construita pe locul unei biserici ce a ars în 1131 si este un bun exemplu de
trecerea de la arhitectura romanica la cea
gotica.
În plan ea este o cruce latina , cu o lungime
totala de la est la vest de aproximativ 105 m,
înaltimea botii navei este de 23 m. Frontul de
vest are un portic, adaugata in secolul al 14-
lea, si doua turnuri neterminate, portiunile lor
superioare, datând din secolul al 13-lea,
decoratiuni lor au fost mult mutilate.
Ferestrele navelor, arcele galeriei trifore, si
ferestrele lucarnei utilizeaza arce cu capete
rotunde, arcele dublu ascutite aparand în galeria de mai jos si în boltile navelor.
Boltirea a fost initial sixpartita, dar dupa reconstruictia din 1293 care a avut loc
dupa un incediu, s-a construit in stilul cvasipartit. Transeptele se termina in
abside semicirculare. Capele laterale au fost adaugate in partea nordica a navei în
secolul al 14-lea si în partea de sud în secolele 15 si 16. Contrafortii au fost
restaurati în secolul al 19-lea în stilul secolului al 12-lea.
Elevatia interioara este tipica pentru o biserica gotica care face tranzitia, avand
patru etaje: arcade culoar, galerie de arcade, triforiu orb si lucarna.Elevatia se
aseamana mult cu cea a Catedralei Tournai, cu arcade care izvorasc din coloane.
Acest lucru este modificat în transept.

Notre-Dame de Paris

Notre Dame, Paris, 1163-1345 este una dintre cele mai vechi
catedrale gotice franceze. Planul este
tipic, avand o nava centrala larga cu
alte doua nave laterale, transeptul este
mic fiind practic aproape pe aceiasi
linie cu absidele laterale. Fata vestica
este cea mai grandioasa compozitie din
Franta. Fatada este inconfundabila,
fiind usor recunoscuta pretutindeni in
lume datorita armoniei cu care sunt
imbinate elementele gotice de
arhitectura dar si maiestriei cu care au
fost executate detaliile. Din Piata
Notre Dame, admira din fata cele trei porti bogat ornamentate,care evoca
simbolurile goticului tarziu: cea din stanga dedicata Fecioarei Maria, cea din
centru ilustrand Judecata de Apoi si cea din dreapta, inchitata Sfintei Ana
(are una dintre cele mai vechi statui ale catedralei, ce o infatiseaza pe
Fecioada Maria pe tron, tinand pruncul Iisus in brate). Deasupra celor trei
porti poti vedea o galerie cu 28 de statui ale regilor Israelului. La urmatorul
nivel se afla minunata rozeta, cu un diametru de 10 metri, iar deasupra
acesteia se poti vedea ―grande galerie‖ care uneste cele doua turnuri, aceasta fiind decorata cu pasari si alte
creaturi fioroase (acestea sunt mai putin vizibile cand privesti de jos in sus). Notre-Dame este considerată cea
mai întunecată catedrală dintre marile catedrale gotice, dar, pe bună dreptate, lumina care se filtrează prin
rozetele colorate conferă sentimente mistice în penumbra severă. Cele doua turnuri gemene si cele trei porti
sculptate ale catedralei Notre Dame din Paris sunt imposibil de confundat. Catedrala a fost construita intre
secolele XII si XIII. Turnurile au 69 de metri, in timp ce spirala, o anexa din secolul XIX, are 90 de metri
inaltime. Inainte de a intra, admira din exterior vitraliile care dateaza inca din Evul Mediu si garguii care pazesc
acoperisul acesteia.Elementele cu adevarat deosebite din interior sunt vitraliile colorate ale rozetelor. In timpul
vizitelor pot fi admirate de asemenea colectiile de bijuterii, sculpturi, mobila, literatura, medalii etc., unele
datand inca din secolul XII.

Catedrala Laon
Catedrala Laon (Catedrala Notre-Dame de Laon) prezenta in Laon
dateaza din secolele al XII-lea si al XII-lea, un exemplu timpuriu de
stil gotic care isi are originea în nordul Frantei. Fosta catedrala a fost
arsa si deteriorata in timp. Reconstructia a început cu un cor în 1160
si a fost terminata în ceea ce priveste partea de est a transeptului in
1174. În a doua reconstructie, care a început de 1180, nava a fost
construita, si completata dupa 1205.
Apoi, corul a fost înlocuit cu actualul
cor, fiind foarte mult prelungit în
1215.
Cladirea este in forma de crucea , iar
corul se termina într-un perete drept
loc de într-o absida . Dintre cele sapte
turnuri care flancheaza fatadele, doar
cinci sunt complete de la baza.
Nave în patru niveluri,
cu lucarne ,triforium si
o tribuna sub bolta sixpartita.Datorita frontul de vest, celor trei portice, si centrul
de surmontat de o rozeta care a fost construita in 1210, catedrala se situeaza
alaturi de Notre Dame de Paris în clasamentul puritatii stilului gotic. Datorita
utilizarii de piatra alba în interior, luminozitatea este remarcabil mai mare decât
la Notre-Dame.

Catedrala Bourges

Este remarcabila prin faptul ca nu detine nici un transept pentru

latimea pe care o are in comparatie cu lungimea ei, si pentru
asemanarea ei cu Notre-Dame. Este de o importanta deosebita in
ceea ce priveste dezvoltarea arhitecturii gotice, si de asemenea
reprezinta un simbol al puterii crestinatatii in Franta medievala.
Aceasta catedrala este de o frumusete uimitoare, unde gestionarea
spatiului se combina armonios cu proportiile sale si cu
decoratiunile de cea mai buna calitate. Intrucat era cladirea
principala a domeniului Capetian care se afla in zona sudica,
Catedrala St. Etienne din Bourges, Franta, trebuia sa aiba un design
unic. Stilul arhitectural ales de arhitectul care a construit aceasta catedrala s-a bazat pe un plan lipsit de
sectiunea transversala, ceea ce era considerat foarte modern in acele vremuri. Are 5 abside cu 3 inaltimi diferite
cea centrala avand 117 de picioare, astfel asemanandu-se cu Catedrala Milan, avand totusi o gradatie diferita.
Vasta nava de inaltime extrema si fara sa fie intrerupta de un transept prezinta o aparenta impozanta. In anul
1195, Arhiepiscopul Henri de Sully a hotarat sa reconstruiasca Catedrala St. Etienne din Bourges, Franta, in stil
gotic, incepand cu capatul estic al cladirii. Lucrarile de reconstructie au continuat pana in secolul al XII-lea.
Noua catedrala a fost construita conform unui plan simplu, dar foarte
armonios. Forma sa este asemanatoare unei bazilici, iar naosul este
inconjurat de capele. Catedrala are un plan foarte simplu, cu abside
laterale duble, un pasaj dublu cu acoperis, si ii lipseste sectiunea
transversala. Caracteristicile remarcabile ale cladirile sunt reprezentate de
perspectiva peretilor laterali si de unitatea spatiului interior.
Caracteristicile arhitecturale ale intregii cladiri sunt vizibile in capatul
estic, astfel compozitia piramidala a sectiunii verticale si contraforturile
duble sunt menite a crea efecte ale perspectivei si armoniei in interiorul
catedralei. Naosul catedralei masoara 15 metri latime si 37 metri inaltime,
arcada sa are 20 de metri inaltime, altarul interior are dimensiunea de 21,3
metri, iar cel exterior are 9,3 metri inaltime. Al doilea stadiu al constructiei
catedralei, care a inclus naosul si fatada vestica, s-a incheiat in jurul
anului 1230. Arhitectii care au continuat munca celui dinaintea lor, au
mentinut coerenta si simplitatea aparenta a planului de constructie, absenta
sectiunii transversale contribuind la efectul de unitate al cladirii. La
inceputul secolului al XII-lea, celor 3 niveluri ale stranei le-au fost
adaugate vitralii. Pe aceste vitralii sunt reprezentate scene din Vechiul si
Noul Testament, Iisus la Judecata de Apoi si Apocalipsa, Fecioara Maria si
Sfanta Etienne inconjurate de oameni din breasla comerciantilor, scene din viata sfintilor si a martirilor,
Arhiepiscopii din Bourges, Profetii si Apostolii.

Catedrala Chartres (1194- 1260)

Are un plan specific avand transepturi foarte bine marcate, fiecare

incoronat cu cate 2 turnuri, astfel impreuna cu cele 2 turnuri estice si cele
doua vestice rezulta in toatal 8 turnuri. Catedrala este remarcabila prentru
statuarele sale fine de la porticul nordic si
sudic, fereastea roza din transeptul nordic,
si datorita contrafortilor ce au 3 arce unul
deasupra celuilalt, cei 2 de jos fiind
conectati prin balustrii radiali care se
aseamana cu spitele unei roti. Constructia
unei noi cladiri pe fundatiile romanice a
inceput in anul 1145, in spiritul unei
explozii de entuziasm, numita "cultul
carutelor". In anul 1194, un incendiu a a
distrus aproape in intregime catedrala,
lasand in picioare doar frontonul de vest al
acesteia. Prin urmare, partea vestica a
catedralei este singura ce prezinta inca stilul gotic timpuriu. Planul catedralei
este cruciform, avand o nava lunga de 28 de metri si scurte transepte in aripile de
sud si nord. Capatul estic este semicircular, prezentand o serie de cinci capele.
Nava spatioasa are o inaltime de 36 de metri, oferind o privire neintrerupta din
capatul verstic pana in absida estica, acoperita de magnificul dom. Vitraliile
extraordinare ale catedralei dateaza din secolul al XIII-lea, scapand cu bucurie din razboaiele religioase ale
secolului al XVI-lea
 Catedrala Rheims (1212-1241)

Are un plan fin, fata vestica are are portaluri adanc incastrate si bogat
ornamentate cu sculpturi. Partea superioara are un rand statuar efectuat
intre doua turnuri find diferit fata de aranjamentul ornamentului traforat
deschis de la Notre-Dame. Contrafortii arata ca in aranjamentul construit
deasupra unor nave duble forta de actiune asupra boltii navei este transmisa
de catre arce catre piloni.
Catedrala din Reims a fost terminata pana la
sfarsitul secolului al XIII-lea, exceptie facand doar
fatada de vest. Aceasta parte a catedralei a fost
ridicata si infrumusetata in secolul al XIV-lea, dupa
schite ramase din secolul anterior - nava fiind intre
timp prelungita pentru a deveni incapatoare
multimilor ce doreau sa participe la incoronari. Cele
trei portaluri sunt incarcate cu o multime de statui si
statuete. Portalul central, dedicat Fecioarei Maria, este surmontat de o imensa fereastra
rozariu, la randul ei incadrata intr-un arc decorat bogat cu statuete. Fatadele transeptelor
sunt de asemenea bogat impodobite cu sculpturi. Transeptul de nord, cu toate lucrarile
acestuia ne infatiseaza statuetele principalilor episcopi ai orasului Reims, o scena a
Judecatii de Apoi si o reprezentare a lui Iisus. In continuare, transeptul de sud impreuna
cu toate lucrarile acestuia ne infatiseaza un minunat rozariu alaturi de seria de profeti si
apostoli ai Vechiului si Noului Testament. Interiorul, asemeni exteriorului, este si el
incarcat cu o multime de statui, asemanatoare celor de pe fatade. Alaturi de statui,
interiorul mai este luminat si cu vitraliile pline de lumina si culoare apartinand secolului
al XIII-lea. Rozariul de deasupra fatadei centrala si galeria de dedesubt sunt de o frumusete rara.

Catedrala Amiens (1120-1288)

Initial avea planul unei catedrale gotice tipice, urmand ca intre contraforti
sa fie construite capele. Fatada vestica se aseamana oarecum cu Notre-
Dame si Reims.Catedrala Bouvais a fost construita original intre 1125-1275
,dar a fost partia reconstruita intre 1337-1347, transepturile fiind adaugate in
secolele XVI- XVII. Aceasta biserica nu a fost niciodata construita complet
mai incolo de cor, chevet si de transepturi.
Catedrala Notre Dame din Amiens, cunoscuta si sub numele simplu
de Catedrala din Amiens, este cea mai inalta catedrala terminata din Franta.
De plan asemanator celor din Reims şi Chartres, catedrala din Amiens
impresioneaz prin dimensiunile sale: 118 metri lungime (fără capele), 59
metri lăţimea transeptului şi 33 metri lăţimea navelor vestice (fără
capele).Boltile navei au o inaltime de 42.30 de metri, fiind, la randul lor,
cele mai inalte bolti de nava din intreaga Franta. La Amiens s-a folosit,
pentru prima dată, bolta în stea (din careul central) şi elementele stilului
flamboiant, caracterizat prin nervurile ce susţin bolţile. În decursul
dezvoltării sale, goticul flamboiant devine pur decorativ, nervurile nemaifiind legate de structură.
 Faţă de catedralele din Chartres si Reims,
cea din Amiens are transeptul mai apropiat de
centrul clădirii, iar lungimea transeptului este
egală cu distanţa de la traveea de sub turn până la
intersecţia axelor şi de aici până la altar. În
modul acesta se obţine un spaţiu interior unificat,
format, în mod organic, de nave, transept şi cor.
Bolta înaltă, în stea, împreună cu succesiunea de
planuri expresive care se deschid unitar în
adâncime, în lăţime şi în înălţime, dau
posibilitatea celui care priveşte să îmbrăţişeze
dintr-o dată întregul spaţiu. Numeroase sculpturi împodobesc faţada, portalurile şi interiorul acestei catedrale,
una dintre cele mai valoroase creaţii ale arhitecturii gotice.

Catedrala Beauvais

Catedrala Beauvais este o catedrala catolica romana care este

considerata ca avand unul dintre cele mai indraznete goticuri. Aceasta
consta intr-un transept, un cor cu absida si
cu 7 capele poligonale, care sunt atinse de
un ambulatoriu.
Fatadele sale, mai ales cea sudica, prezintă
toată bogăția stilului gotic tarziu.Ușile din
lemn sculptate de pe partea nordica și
portalurile din sud sunt capodopere
In 1225, cand focul a distrus partial vechea
catedrala din Beauvais, fondata prin anii 800, s-a inceput inaltarea, pe ruinele
ei, a unei noi catedrale.
La Beauvais, bolta deasupra altarului se va ridica la 47 de metri, inaltime
nicicand atinsa.
In 1569, se ridica deasupra transeptului, un turn de peste 160 de metri . Timp de
cinci ani, catedrala din Beauvais este cea mai inalta catedrala din lume. Dar pe
30 aprilie 1573, turnul se prabuseste in catedrala. Turnul nu a fost reconstruit si
catedrala din Beauvais nu a fost niciodata terminata. Intrarea principala a ramas
intrarea de pe latura de sud a catedralei. Din planul in cruce alungita al unei
catedrale gotice, aripa vestica, de obicei cea mai lunga, nu a fost vreodata
inceputa.

Calistru Adelina

Diac Sorin

An II,Semian A.