Sunteți pe pagina 1din 28

TEMA 1

1. Evolutia si continutul notiunilor de etica, morala si moralitate


Deschiderea către domeniul deontologiei necesită clarificarea termenilor de bază cu ajutorul
cărora vom opera pe parcursul acestui studiu. Astfel avem de explicat noţiunile care sînt foarte
apropiate ca sens, dar care prezintă un anumit specific: etică, morală, moralitate, deontologie.
Etimologia acestor noţiuni dezvăluie esenţa fenomenelor desemnate.
Astfel, cuvântul etică îşi are originea în limba greacă, traducându-se drept cutumă, obicei,
morav, caracter, comportament habitual. Aşadar, etica este ştiinţa axată pe cercetarea unui
fenomen deosebit de complex şi semnificativ pentru existenţa umană: morala [85, p.408]. S-ar
mai putea spune, in acest caz, că, in timp ce morala comandă, etica recomandă. Considerăm insă
că, pe lângă opoziţia dintre etică şi morală trebuie avute in vedere şi corelativitatea lor, care
poate merge, uneori, pană la identitate.
Morala derivă din latinescul moralis, semnificând atitudine, comportare. Aceasta
formează obiectul de studiu al eticii; este o formă a conştiinţei sociale, instituţie socială, care
îndeplineşte funcţia de reglare a conduitei persoanei [85, p.183]. Literatura din domeniu
defineşte morala ca o teorie etică, ştiinţifică de dirijare şi îndrumare a conduitei, care presupune
şi conformare la norme , dar şi îndemn de a le urma [42, p.9]. Morala reprezintă nu ceea ce este,
ci mai degrabă ceea ce trebuie să fie şi prin aceasta ea se apropie mai mult de deontologie.
Aplicarea în practică a normelor morale este denumită moralitate, sau însuşire a ceea ce
este moral, semnifică natura, caracterul, valoarea unui fapt, a unei conduite din punct de vedere
moral [47, p.607]. Moralitatea se întreţine şi se determină prin diverse calităţi pe care omul le
alege şi spre care trebuie să se orienteze[42, p.9]. Atunci când a conştientizat aceste valori, omul
a acceptat să le asimileze, să le însuşească, obţinând astfel verticalitate sau demnitate umană.
Cinstea, curajul, libertatea şi responsabilitatea, echitatea şi simţul dreptăţii, respectul,
înţelepciunea, consecvenţa, coerenţa în alegere, hotărârea, solidaritatea, generozitatea, simţul
datoriei, disciplina, ordinea, bunătatea - toate sânt valori ce caracterizează binele moral. Dacă
persoana respectă aceste valori, ea dobândeşte înţelepciune care îl face să înţeleagă că el deţine
nu doar drepturi, ci şi datorii. Aşa am ajuns la categoria centrală a eticii, absolut necesară moralei
- datoria. Acesta este elementul sine qua non al moralităţii, deoarece el incumbă individului
obligativitatea normelor de conduită morală.
Datoria reprezintă categoria de bază a unei ramuri a eticii – deontologia, termen provenit
din grecescul deon, care înseamnă obligaţie, datorie, ceea ce trebuie, ce se cade necesitate şi
logos, care presupune studiu, ştiinţă, concept. Deci deontologia desemnează „teoria datoriei, sau
deontologia este teoria îndatoririlor, a obligaţiilor conştientizate, interiorizate, asumate, în
temeiul cărora omul are a se manifesta”[42, p.138]. De altfel, în această accepţiune largă este
utilizat de Jeremy Bentham (1748-1832) şi reprezentanţii şcolii utilitariste care l-au consacrat.
Prin deontologie el a denumit ştiinţa despre morală şi datorie în general. Filozoful şi juristul
englez Bentham în 1834, a elaborat lucrarea Deontologia sau ştiinţa despre morală, în care scria:
„Baza deontologiei este principiul după care o acţiune este bună sau rea, demnă sau nedemnă,
merituoasă sau blamabilă, în raport cu tendinţa ei de a spori sau diminua suma fericirii publice”
[43, p.9]. Concepţia lui Bentham se înscrie în cadrul curentului utilitarist de etică, potrivit căruia
principiul fundamental al oricărei etici şi legislaţii este ”cea mai mare fericire a celui mai mare
număr de oameni” [43, p.40]. Această teză are conţine o doză de adevăr şi în prezent, în
înţelegerea legalităţii şi a ordinii de drept. Doar prin asigurarea drepturilor subiective ale fiecărui
cetăţean, se poate traduce în realitatea juridică ideea dreptăţii în funcţionarea societăţii civile şi a
satului de drept.
Conceptual deontologia indică un ansamblu de reguli şi datorii, conştientizarea acestora,
precum şi procesul de elaborare a lor. Axată pe valoarea datoriei, această teorie are o sferă largă
de acţiune, delimitându-se ca deontologie a vieţii de familie, a vieţii sociale, a muncii, iar „cu
reflexie etică se aplică unui domeniu particular al activităţii umane, permiţând examinarea
aprofundată a problemelor concrete legate de exercitarea unei profesiuni” [42, p.20]. În acest
sens, deontologia se atribuie unei profesii, ocupaţiuni, fiind constituită ca doctrină privind studiul
datoriilor, ce marchează cadrul de desfăşurare a profesiei, precum şi studiul normelor de
reglementare a practicii profesionale, moduri de comportament care să susţină competenţa
profesională. Acelaşi fapt se susţine şi în DEX - ul limbii române, şi anume: 1) doctrină
privitoare la normele de conduită şi la obligaţiile etice ale unei profesiuni (mai ales a celei
medicale); 2) teorie a datoriei, a obligaţiilor morale [47, p.278]. În literatură se mai găseşte şi sub
denumirea de etică normativă, parte a eticii în care se rezolvă problemele legate de sensul vieţii,
destinaţia omului, conţinutul datoriei morale, determinând anumite principii şi norme morale
[85, p.212]. În acest context este necesar să explicăm şi termenul „profesiune” sau „profesie”,
care are două înţelesuri:
- într-o primă accepţiune, „profesiune” desemnează ansamblul de cunoştinţe teoretice şi practice
ce definesc pregătirea persoanelor care realizează o anumită activitate specializată [251, p.13], ce
necesită, ca regulă, o formaţie universitară;
- în cea de-a doua accepţiune termenul „profesiune semnifică grupul social organizat, compus
din persoanele care desfăşoară o anumită activitate specializată, ce necesită un ansamblu de
cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice specifice[47, p.278]. Vom utiliza pe parcursul lucrării
termenul de „profesionist” pentru a desemna persoana care face parte dintr-o profesiune în sensul
de grup social organizat. Considerând calitatea de jurist drept o profesiune, vom determina
juristul-profesionist ca subiect principal al deontologiei juridice.
2. Obiectul si metoda de studiu
Astfel Şmotkin O.V. consideră deontologia juridică drept un „sistem de cunoştinţe generale
despre ştiinţa juridică şi practica juridică, cerinţe înaintate faţă de calităţile personale şi
profesionale ale juristului, despre sistemul de formare a acestor calităţi”[62, p.4].
Un alt autor consideră deontologia juridică, ca „ştiinţă despre imperativul intern al obligaţiilor de
serviciu, care formează condiţiile şi motivele de alegere de către jurist a normei de
comportament în activitatea practică, despre formarea normelor personale pentru fiecare situaţie
în particular”[91, p.4-5].
Gorşenev V.M. consideră că „deontologia juridică este o ramură a ştiinţei juridice, care
structurează sistemul de cunoştinţe despre înţelepciunea comunicării şi arta adoptării unei
hotărâri corecte în practica juridică; ştiinţa despre căutarea unei ambianţe de atingere a
rezultatelor adevărate, necesare în comunicarea juristului atât cu colegii, cât şi cu cei, cărora le
oferă servicii profesionale şi cui trebuie să-i acorde mijloace juridice în procesul realizării de
către jurist a statutului său juridic”[46, p. 8].
Gusarev S.D. şi Tihomirov O.D., autori ucraineni, consideră că „deontologia juridică studiază
sistema existentă a cunoştinţelor juridice, sarcinile şi funcţiile jurisprudenţei, rolul ştiinţelor
juridice în rezolvarea problemelor vieţii sociale. În obiectul de studiu al deontologiei incluzând
probleme ale practicii juridice cât şi eticheta juristului”[49, p. 14].
Aceeaşi părere se păstrează şi la Scacun O.F., care consideră „deontologia ca o ramură a ştiinţei
juridice şi o disciplină de studiu, care prezintă un sistem generalizat de cunoştinţe despre
activitatea juridică practică şi codurile de comportament profesional, adică o grupă optimală de
norme permisive, obligatorii, de interzicere şi cu caracter de recomandare, dar care trebuie să se
conducă juristul în relaţiile apărute la îndeplinirea atribuţiilor de serviciu”[61, p.5].
Cu referire la autorii ruşi, atunci în aceste concepte se pune accentul pe faptul că deontologia
juridică este o „ştiinţă interdisciplinară, parte a eticii profesionale, care studiază problema
datoriei profesionale, cerinţele, normativele unui comportament adecvat în relaţiile dintre
membrii grupului juridic profesional”[92, p.13].
Autorul Dubov G.V. susţine că deontologia juridică este „parte a eticii profesionale, care
studiază totalitatea normelor morale, ce în mod unanim reglementează comportamentul adecvat
în sfera juridică ce poartă un caracter precis-imperativ; spre deosebire de normele etice obişnuite,
acestea oferă dreptul de a alege, sunt întărite în documente de serviciu şi se asigură prin sancţiuni
administrative”[93, p.41].
Cu precădere are dreptate şi autorul Ocusov A.P. care defineşte deontologia juridică drept
„studiu despre corelarea necesarului (datoriei) şi esenţei în practica juridică, despre cerinţele
sociale, înaintate faţă de activitatea juristului, faţă de obligaţiile lui profesionale şi morale, despre
modalitatea şi procedeele cele mai precise şi corecte folosite la funcţiile de apărare a
dreptului”[90, p.14].
Cercetarea fenomenelor morale se sprijină şi pe reguli şi principii metodologice diverse, iar
dintre acestea s-au supralicitat într-o vreme unitatea logicului şi istoricului, a cunoaşterii cu
existenţa şi acţiunea umană, a idealului cu realul, redate prin corelarea analizei cu sinteza, a
descrierii cu explicaţia şi inţelegerea, compararea şi sociologia. Toate acestea fiind apte să
formalizeze parţial atât limbajul moral cât şi limbajul juridic, care formează conţinutul
deontologiei normative.
Astfel logica, permite formarea şi verificarea unor construcţii logice, modele, teorii sau
paradigme, folosite la sistematizarea cunoştinţelor despre etică, morală, datorie profesională;
metoda comparativă ce ne va permite să selectăm practicele şi standardele acceptate de
comunitatea internaţională, avantajele obţinute în urmă instituirii acestui domeniu de cercetare;
istorică, deoarece pentru cunoaşterea naturii datoriei şi valorilor etice, juristului îi vor fi utile
concluziile istoricului. Deontologia abordează de fiecare dată dimensiunea istorică a conceptelor
şi categoriilor cu care operează; sociologică care reprezintă o direcţie de cercetare cu reale
foloase pentru cunoaşterea realităţii juridice, a vieţii sociale şi a cerinţelor înaintate de catre
societate juristului, aşteptările fiind îndreptate spre un comportament corect, uman, atent şi
nedescriminatoriu. Cercetările sociologice dau o perspectivă nouă domeniului profesional-
juridic, verificând modul în care societatea contibuie la formarea unei deontologii mai exigente.
Juristul nu se poate izola de realitatea socială, el trebuie să se plaseze în centrul vieţii sociale şi
să acorde opiniei publice o atenţie sporită. În studierea domeniului datoriilor se poate de inplicat
metodele cantitative cum ar fi sttistica şi informatica juridică, prin care se va urmări ridicarea
eficienţei activităţii profesionale; metoda prospectivă care urmareşte cresterea rolului functiei de
previziune a domeniului deontologiei, fiind utilizată la fundamentarea adoptarii unor coduri
deontologice, cuprizând şi interpretarea pe care o vor da organele de aplicare şi realizare a
dreptului care vor fi datori să le respecte.
2. Functiile deontologiei juridice
Temeiurile actualităţii eticii şi importanţa ei practică pentru om şi umanitate sînt
elucidate prin funcţiile specifice ale eticii sau ale discursului etic. La „comanda
socială” etica răspunde prin rosturile specifice pe care şi le poate asuma ca disciplină
teoretică, adică prin funcţiile ei intrinseci. De obicei, în literatura de specialitate, sînt
elucidate, următoarele funcţii ale eticii – cognitivă, normativă, persuasivă şi educativă.
Funcţia cognitivă este funcţia principală în sensul că celelalte funcţii nu se por
realiza adecvat decît cu condiţia realizării ei. Această funcţie s-a materializat de-a
lungul timpurilor şi se poate realiza pe trepte succesive: descriptivă, analiticosintetică
şi explicativă.
Treapta descriptivă ne oferă un început de sistematizare a datelor vieţii morale.
Ea s-a materializat şi se realizează, în primul rînd, prin elaborarea unor tipologii şi
studii ale structurii şi dezvoltării caracterelor. În tipologie sînt descrise succesiv tipuri
de atitudini morale, relaţii morale, vicii şi virtuţi morale, sau calităţi şi defecte
morale. Spre exemplu, Aristotel în Etica nicomahică distinge trei atitudini fundamentale
pe care profesionalii le pot avea în faţa vieţii: atitudinea hedonistă, proprie oamenilor
care trăiesc pentru cît mai multă, mai variată şi mai intensă plăcere, atitudinea
politică, proprie celor care trăiesc pentru exercitarea puterii, atitudinea contemplativă,
proprie celor ce trăiesc pentru cunoaşterea dezinteresată a adevărului.
Studiul structurilor şi dezvoltării caracterelor se referă la descrierea caracterelor
morale – pozitive sau negative – cum sînt „mincinosul”, „avarul”, „gelosul”, „ipocritul”,
„laşul” etc. Astfel de caractere sînt configurate şi în lucrările lui Aristotel, dar ca procedeu
explicit şi dominant de descriere caracterologia este utilizată de către Teofrast în
antichitate, sau de moraliştii francezi La Bruyère şi La Rochefoucauld în epoca modernă.
Treapta analitico-sintetică presupune o analiză a conexiunilor interne şi externe ale
diferitelor fenomene morale. Această cercetare pleacă de la analiza fenomenului moral
ca fenomen global şi descoperă următoarele componente intrinseci ale moralei: normele,
conştiinţa, manifestarea, aprecierea, valorile, relaţiile, adică toate componentele ce au o
semnificaţie morală specifică. Al doilea pas îl constituie analiza fiecăruia dintre momente.
Această treaptă a analizei poate lua cel puţin trei direcţii: analiza intrinsecă şi
conceptuală a componenţei (spre exemplu, a structurii normei sau a aprecierii), apoi
analiza empirică, spre exemplu, numărul şi natura normelor ce reglementează viaţa unei
colectivităţi sau calitatea, intensitatea şi aria opiniei publice morale), analiza interdisciplinară
prin care sînt puse în evidenţă implicaţiile, suporturile şi factorii de determinare
extramorală a acestor componente, ca şi a moralei în totalitatea ei. Mai departe, al treilea
pas presupune drumul invers al analizei, sinteza ce reprezintă o analiză progresivă – în
extensiune şi adîncime – şi selectivă. Cele trei direcţii particulare de analiză trebuie să
explice esenţa componentelor moralei, iar analiza intrinsecă a componentelor conduce în
mod firesc la elaborarea unui model teoretic al moralei. Gîndirea sintetică culminează cu
elaborarea categoriilor fundamentale ale moralei, care definesc şi esenţa, şi specificul,
deci esenţa specifică a vieţii morale.
Treapta explicativă echivalează cu dezvoltarea factorilor cauzali sau generatori
ai moralei: factori care explică geneza, structura, funcţiile morale, tipurile fundamentale
de morală, progresul moral şi perspectivele acestui progres. Morala poate fi
descrisă şi analizată în ea însăşi, dar nu poate fi explicată numai prin ea însăşi, deoarece
a explica înseamnă a descoperi retrospectiv cauza unui efect. De aceea momentul
explicativ are un caracter extrinsec şi, totodată, esenţial.
Funcţia normativă sau axiologică a eticii nu rezidă în crearea de norme,
întrucît normele morale nu pot fi decretate aşa cum sînt decretate normele juridice de
către legluitor, ele se cristalizează în viaţa reală a colectivităţilor. În sfera moralei,
legluitorul este subiectul colectiv, colectivitatea anonimă. Dacă e vorba de elaborarea
unor coduri morale, trebuie făcută precizarea că această elaborare constă doar într-o
explicare şi sistematizare a unor norme elaborate deja spontan şi incipient în sfera
vieţii şi experienţei morale. Totodată, trebuie să menţionăm că şi în viaţa morală au
existat şi există legluitori individuali – marii moralişti ai popoarelor (Socrate, Epicur,
Kant, Gusti, Mill, Tolstoi, Schweitzer) sau profeţii popoarelor (Moise, Buddha,
Confucius, Hristos, Mahomed), care au iniţiat doctrine morale sau morale cu caracter
doctrinar. În aceste cazuri iniţiativa şi creativitatea morală sînt indiscutabile, dar chiar
dacă discursul etic ia locul unui „legluitor”, el nu poate fi efectuat decît pe baza şi în
prelungirea precodificării colective. În acest sens şi sistemele de logică deontică nu sînt
în stare decît să formalizeze, să dea consistenţă logică, să asigure lipsa de contradicţii a
unor sisteme normative latente ce există în viaţa reală a colectivităţii. Însă acest efort este
unul de distilare şi organizare, nu de creaţie normativă propriu-zisă.
În acelaşi timp, există un şir de modalităţi deficitare de realizare a funcţiei
axiologice sau normative. Prima dintre ele este neutralitatea sau obiectivismul
ştiinţific ce are pretenţia şi iluzia că descrie şi explică „faptele pure”, fără să ecrani zeze puritatea
cu posibile aprecieri ale ei. Indiferent de voinţa gînditorului, ca individ
el trăieşte şi activează într-un anumit context cultural şi social şi pe care îl distilează
şi îl exprimă. A doua este estetismul amoral ce reprezintă o variantă mai subtilă a neutralităţii.
Estetismul echivalează cu o punere spectaculoasă pe acelaşi plan de valoare a tuturor
„faptelor umane”, pe motiv că toate sînt fapte umane expresive, interesante, ireductibile
unele la altele. Reieşind din această perspectivă – estetizantă şi în cel mai bun caz
amorală –, sadismul poate fi plasat pe acelaşi plan cu eroismul, ceea ce J.-P. Sartre şi face
în analizele consacrate marchizului de Sade –, iar figura lui Faust poate fi pusă pe un plan
de echivalenţă cu figura lui Don Juan, aşa cum o face B. Munteanu în lucrarea Permanenţe
franceze. A treia este pluralismul moral prezentat în acele doctrine etice care selectează
din cîmpul vieţii morale doar valorile morale pozitive, doar formele binelui, ignorînd
sau indicînd sumar formele şi variantele răului. Însă este evident că aşa cum binele, ca
valoare morală, este ţesut în structura ontică a vieţii umane, tot astfel şi răul este o realitate
obiectivă, el nefiind echivalent cu absenţa binelui, nu este nici aparent, nici provizoriu,
provizorii fiind doar formele concrete ale răului. A patra este dogmatismul etic care este o
variantă-limită a purismului moral rezidînd într-o disociere operată tacit între funcţia
axiologică şi cea cognitivă. Orientarea dogmatică prezintă sfera valorilor, a imperativelor,
a faptelor ce srtîrnesc dorinţa, deci domeniul ce ţine de necesitate. Însă ea nu explică şi nu
justifică de ce subiectul receptor trebuie să facă ceea ce afirmă că trebuie să facă. Etica
dogmatică ajunge fatal la o tautologie a imperativului moral: trebuie pentru că trebuie!
Funcţia persuasivă este o funcţie de convingere. Însă este necesar să remarcăm
că funcţia în cauză se realizează în forma ei optimă de la bun început în discursul etic
în şi prin realizarea primelor două funcţii, cea cognitivă şi cea normativă. Înainte de a
se constitui ca funcţie a discursului etic, persuasiunea este prezentă în sfera concretă a
vieţii morale, deoarece opinia publică recurge spontan la toate procedeele indicate,
încît discursul etic este, din acest unghi de vedere, o expresie teoretizantă a opiniei
publice, iar autorul discursului un reprezentant sau un mandatar al ei.
Funcţia educativă a eticii a fost dezvăluită încă în antichitate de Platon şi Aristotel.
Pentru Platon cunoaşterea binelui are un efect nemijlocit educativ, ea antrenează
direct respectul şi practicarea lui, iar pentru Aristotel, cunoaşterea binelui nu
antrenează direct şi respectarea sau practicarea lui, deoarece există atîţia oameni care
ştiu ce trebuie să facă, şi totuşi nu fac ceea ce ştiu că trebuie să facă. După Aristotel
moralitatea indivizilor are două izvoare: pe de o parte, cunoaşterea binelui şi, pe de
altă parte, experienţa repetată şi fixată în obişnuinţă. În opinia unor filosofi, posibilităţile
formative ale eticii sînt reale, dar sînt concomitent şi limitate, pentru că sînt
condiţionate de o serie de factori extrinseci şi contextuali, sau intrinseci discursului
etic18
. Posibilităţile educative ale eticii sînt condiţionate de un şir de factori: –
existenţa unui fond prealabil de moralitate în colectivul subiecţilor receptori sau
educaţi, fond ce indică simptomatic nivelul general de moralitate al colectivelor din
care ei fac parte. Etica numai explică, orientează, cristalizează, întemeiază şi, implicit,
dezvoltă un fond prealabil de moralitate; – acţiunea unor factori formativi, de
natură instructiv-educativă, convergenţi, ce ţin de contextul social şi cultural. Întreg
sistemul instructiv-educativ al societăţii noastre (de la familie la mijloacele mass media, de la
educaţia patriotică la instruirea şcolară) este orientat convergent, şi în acest
sistem global etica este numai o componentă funcţională; – existenţa în spaţiul vieţii
sociale a unor modele reale de comportament, întruchipate în caractere şi atitudini
exemplare. Aceste exemple personale sînt o concretizare vie a faptului că moralitatea nu
este un domeniu al imperativelor pure, ci că ea se cristalizează în modele care fiind reale
sînt totodată şi ideale. Fiind o confirmare a moralităţii colective reale, modelele de
comportament sînt şi o ilustrare a unei moralităţi superioare, posibile şi necesare, la
nivelul întregii colectivităţi. Personalitatea morală, în acest context, este un imperativ, o
ilustrare reală a imperativului şi totodată un argument al lui, al necesităţii generalizării
lui; – posibilităţile formative ale eticii sînt condiţionate de însăşi natura demersului etic,
întrucît diverse discursuri etice au procedee cognitive, strategii intrinsec educative,
implicaţii evaluante şi finalităţi formative diferite.
4. Izvoarele deontologiei juridice si importanta dj

1.1. Consideraţii generale


Noţiunea de „izvor” al unei norme, indiferent de natura normei, că este o normă juridică sau una
morală, semnifică sursa normei, de unde izvorăşte aceasta.
În literatura de specialitate, elementul de deosebire care a fost recunoscut constant între normele
juridice şi cele morale este acela că normele juridice sunt legiferate, ceea ce înseamnă că dacă nu
sunt respectate de bună voie, statul le poate impune prin mijloacele de care dispune, pe când
normele morale nu sunt supuse legiferării, ele constituie produsul comunităţii sociale
neinstituţionalizate , fiind implantate de-a lungul timpului în conştiinţa oamenilor, care le
respectă în mod benevol, fără a se putea recurge la un mod de impunere a lor.
Între timp, au intervenit anumite modificări, care obligă la regândirea acestui mod de abordare.
Aici avem în vedere:
- Regăsirea, în reglementările naţionale cu caracter juridic din diferite state a unor
prescripţii cu caracter etic. Aici se are în vedere toate categoriile de acte juridice, începând cu
legile fundamentale, continuând cu legile şi alte categorii de acte normative ce conţin norme
obligatorii pentru diferiţi subiecţi de drept.
- Consacrarea în actele internaţionale a unor reguli cu caracter moral – în special
convenţiile referitoare la drepturile omului.
- Adoptarea reglementărilor exprese ce cuprind normele morale aplicabile diferitor
categorii profesionale, sub formă de Coduri/Statute. Astfel de reglementări pot fi regăsite atât la
nivel naţional, cât şi internaţional.
Astfel, putem observa tendinţa, inclusiv la nivel mondial, ca regulile etice să aibă şi o
legitimitate juridică.
Pentru a putea releva totalitatea izvoarelor specifice deontologiei juridice, vom determina mai
întâi noţiunea de „izvor”, precum şi le vom clasifica conform unor criterii general recunoscute,
după care vom trece nemijlocit la redarea lor.
În terminologia juridică, noţiunea de „izvor” al unei norme este utilizată în 2 accepţiuni:
1. Izvor material – prin care se evocă acele realităţi exterioare, care dau naştere unor
reguli izvorâte din necesităţile practice. Izvorul material desemnează nu numai cadrul în
care apare norma de drept, ci şi factorii extrajuridici care determină specificitatea fiecărui
sistem de drept pozitiv .
2. Izvor formal – prin care se evocă formele concrete de exprimare a normelor de
drept.
Din punct de vedere juridic, ne interesează izvoarele formale.
Izvoarele deontologiei juridice reprezintă totalitatea surselor, scrise şi nescrise, care
conţin norme şi reguli pe care juristul urmează să le respecte în activitatea sa profesională
şi viaţa privată.
Din cadrul surselor nescrise ale eticii fac parte normele moral-etice de conveţuire în
societate aşa precum politeţea, cumsecădenia, respectul faţă de semenii săi. Din cadrul
surselor scrise, distingem norme internaţionale, norme regionale, norme naţionale de
ordin legislativ şi de ordin normativ. Normele internaţionale care reglementează conduita
persoanei ce aparţine sistemului de drept se conţin, în mod direct şi implicit, în
următoarele documente:
- Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948
- Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966
- Principiile de Bază ale Independenţei Justiţiei adoptate la al 7lea Congres al Naţiunilor
Unite referitor la Prevenirea Infracţiunilor şi la Tratamentul Infractorilor în 1985,etc.
Norme regionale privind etica juridică există pe toate continentele lumii. Astfel, pe
continetul american, în SUA, Codul Model privind Conduita Judiciară, aprobat de către
Asociaţia Baroului American (ABA) în 1972 cu modificări ulterioare, este un document
comprehensiv care reglementează conduita judecătorului.
În Asia şi regiunea Pacificului, Principiile de la Beijing privind Independenţa
Judiciarului, semnate de către preşedinţii curţilor supreme de justiţie din 32 de ţări
stipulează cerinţele faţă de judiciar în timpul examinării cauzelor.
În Africa, principiile deontologiei juridice se conţin în Carta Africană privind
Drepturile Omului şi a Popoarelor adoptată în 1986, Principii si linii directoare ale
dreptului la un proces echitabil si la asistenta legală in Africa şi Principiile
Commonwealth (Latimer House) asupra celor trei puteri, 2003.
În Europa, standardele deontologice judiciare se conţin în următoarele documente:
- Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
- Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene din 2000
- Carta Judecătorilor în Europa adoptată la 20 martie 1993 de către Asociaţia
Europeană a
Judecătorilor,etc.
Norme naţionale privind etica juridică se conţin în:
- Constituţia RM
- Legea privind statutul judecătorului
- Codul de Etică al Judecătorului
-Codul Deontologic al Avocaţilor din RM
- Codul de Etică şi deontologie a poliţistului,etc.
Astfel, izvoarele formale pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii:
1. După forma acestora, deosebim:
- Izvoare scrise – în cazul normelor morale, acestea reies din diferite acte normative
începând cu legea fundamentală – Constituţia, precum şi alte acte normative.
- Izvoare nescrise – obiceiul (cutuma), iar în cazul normelor morale mai putem găsi
– religia, valorile culturale din cadrul unei societăţi.
2. După locul acestora în sistemul dreptului RM:
- Izvoare naţionale – care sunt edictate de către legiuitorul naţional – Parlamentul
RM.
- Izvoare internaţionale – actele normative(pacte,convenţii, tratate), precum şi
practica judiciară internaţională

În literatura de specialitate, nu există o părere unanimă referitor la izvoarele deontologiei


juridice (a eticii juridice). Conform unei opinii , cu care suntem de acord, izvoarele
deontologiei juridice s-ar împărţi în 3 mari grupe:
Prima grupă – Izvoarele primare includ: obiceiul, mitologia,religia. Aceste fenomene
prezintă forma incipientă a cadrului normativ, sistemul de drept reprezentînd forma de
exteriorizare a acestora, care vor suferi modificări conform cerinţelor societăţii.
A doua grupă – Izvoarele gnoseologice includ: dreptul pozitiv, analiza sistemelor de
drept la general, antropologia (ştiinţa despre om).
A treia grupă – Izvoarele valorice includ analiza tendinţelor existente în cadrul unei
societăţi, care în dependenţă de perioadă, poate suferi de schimbări în sensul priorităţii
unor valori. Aici, se au în vedere procesele sociale culturale/politice/economice ca izvor
al eticii juridice.

1.2. Izvoarele primare


Izvoarele primare le putem diviza în 3 subcategorii: obiceiul,mitologia şi religia.
Obiceiul. Acesta este cel mai vechi izvor de drept, care a existat de la începuturi şi
persistă şi în prezent. Prin obiceiuri înţelegem o totalitate de reguli de comportament
existente în cadrul unei societăţi, care sunt urmate de către persoane datorită caracterului
de repetivitate a acestora şi a importanţei morale pentru societate. Aici se includ şi
regulile de conduită a persoanelor în prezenţa unor altora, precum: aspectul exterior,
mimica, gesticulaţia, poziţia corpului, etc.
În cadrul eticii juridice, obiceiul joacă un rol important în cadrul activităţii personale a
juristului. Aici avem în vedere asemenea obiceiuri precum: respectul faţă de cei mai în
vîrstă, a trăi în pace cu cei ce ne înconjoară, şi multe altele – ce reprezintă baza
comportamentului uman. Un alt exemplu de obicei care persistă în prezent şi este des
utilizat în relaţiile inter-umane este strîngerea de mînă, ca semn de respect şi formă de
salut. Asemenea obiceiuri nu sunt fixate expres undeva, însă reprezintă nişte reguli
nescrise, care trebuie respectate pentru a convieţui cu alte persoane în cadrul unei
societăţi.
Referitor la obiceiuri, este de menţionat faptul că acestea sunt diferite de la o perioadă
istorică la alta, precum şi de la o regiune la alta.
Mitologia. Prin mitologie înţelegem – (gr. mythologia < mythos – mit, logos – studiu)
totalitatea miturilor create de un popor sau de un grup de popoare înrudite; disciplină care
studiază geneza și evoluția miturilor, semnificația și simbolurile vehiculate de ele.
Miturile, personajele mitologice – reprezintă un izvor important pentru valorile
promovate în cadrul unei societăţi. Spre exemplu, nu putem nega importanţa unor
asemenea personaje mitologice precum Themis (zeita dreptatii),Thor,Robin Hood,
Cenuşăreasa, sau chiar precum personajelor apărute în perioada contemporană: Batman,
Superman. Importanţa acestora rezidă în faptul că reprezintă un set de valori cu care
oamenii, încă din copilărie, tind să se asocieze. Respectiv, de aici deducem şi importanţa,
ca sursă de izvor pentru deontologia juridică: personajele mitologice tot timpul vor
reprezenta o anumită valoare spre care persoanele, inclusiv din domeniul juridic, vor
tinde să o aplice.
Mai mult ca atît, în cadrul juridic, de o importanţă deosebită este zeiţa Themis. În orice
cabinet al judecătorului sau al unui avocat putem găsi statuia zeiţei Themis. “Themis”
inseamna “legea naturii” si era considerata personificarea legii, a ordinii divine si a
obiceiurilor.
Zeita Themis este infatisata in picturi si sculpturi ca o femeie frumoasa, legata la ochi,
tinand intr-o mana (de obicei stanga) balanta justitiei si in cealalta o sabie cu lama in jos,
semn ca s-a facut dreptate. Esarfa cu care este legata la ochi simbolizeaza impartialitatea
fata de oamenii supusi judecatii, iar balanta – adevarul juridic. Respectiv, o simplă statuie
redă un set de principii după care persoana se conduce.
Religia. Încă de la începuturi cunoaştem faptul că religia de multe ori era confundată cu
dreptul, romanii fiind primii care au făcut o delimitare. Înainte a face cunoştinţă cu
dreptul, orice persoană, în cadrul familiei, cercului de prieteni, se raliază unei religii,
care, la fel, reprezintă un set de reguli de comportament de ordin moral. Răspunderea
care survine în urma nerespectării acetor reguli de ordin moral va apărea, în dependenţă
de faptul dacă aceste reguli sunt reglementate la nivel normativ sau nu, fie din partea
societăţii sub diferite forme (ignorare, criticare), fie din partea organelor statale.
Legatura intre drept si morala, intre ce este drept si ce este bine (bun), intre drept si
religie etc. este adeverita nu numai de realitatea istorica a vietii umane, de ieri si de azi,
cat si de unii teoreticieni ai dreptului, de unde deci si concluzia fireasca: nu trebuie sa
existe drept fara morala, fara afirmarea principiilor unei morale umaniste, sanatoase, care
sa aiba intotdeauna in vedere binele, dreptatea si echitatea, valori scumpe umanismului,
asa cum sunt ele de altfel prevazute si de legea morala, de sorginte biblica, iudeo-
crestina, si cerute si de drepturile universale ale omului, apreciate ele insele ca o "religie"
a omului de azi si de maine.

1.3. Izvoarele gnoseologice


Aici o să ne referim în special la Codurile deontologice – care reprezintă o totalitate de
norme de conduită şi obligaţii etice ale unei profesii.
Scopul acestor coduri este de a imprima conduitei şi motivaţiei o argumentare morală, o
bază etică.
În primul rând, codurile deontologice sunt surse funcţionale ce favorizează respectarea
dreptului. În cazul în care codul se aprobă de către stat, el se transformă în lege, normele
morale devin juridice, respectiv nu se adresează subiectului însuşi, ci rolului său,
funcţiilor sale profesionale, iar în literatură la figurat se menţionează că acestea ar fi o
„mască" a profesionistului . Astfel, dreptul acţionează prin partea obiectivă, iar morala
prin partea subiectivă a persoanei. La trecerea unei norme morale în una juridică, morala
propriu-zisă dispare şi cedează locul dreptului .
Reflexia deontologică acţionează profund şi continuu asupra mentalităţilor,
convingerilor, deciziilor pentru a asigura binele activităţii juridice, a asigura funcţionarea
armonioasă a interesului de serviciu cu cel profesional. Considerăm că un cod de reguli
morale nu poate fi adus la îndeplinire prin constrângere, el trebuie respectat benevol.
În al doilea rând, dacă un cod de etică corespunde necesităţilor practice, dacă el este
rezultatul experienţei morale a mai multor generaţii, dacă normele lui au devenit unanim
recunoscute şi s-au transformat în axiome în grupul profesional dat, s-a statornicit în bază
şi reflectă practica internaţională, el este perceput ca un set de norme şi cerinţe reale,
susceptibile de a fi realizate. Din acest considerent, nu mai este necesară aprobarea lui
prin lege. Astfel, codul trebuie să fie rezultatul conduitei morale a unor persoane concrete
şi al aprecierii morale de către cei care trebuie să ia ca model o astfel de conduită, adică
atunci când el este produsul obligaţiilor benevole ale tuturor.
În al treilea rând, conştiinţa umană este o materie fină, care nu se formează cu ajutorul
constrângerilor şi ameninţărilor. În continuarea acestei idei precizăm că principiile
codului moral, spre deosebire de normele concrete, cheamă spre alegerea conştientă a
unui mod de comportament. Anume acestea, dezvoltate şi perfecţionate, pot deveni baza
educaţiei juriştilor tineri şi modelării conştiinţei morale a juriştilor experimentaţi.
În al patrulea rând, literatura ce studiază deontologia judecătorului (am luat această
profesiune drept exemplu) atenţionează că norma morală influenţează spiritul
judecătorului, cultivându-i datoria de a sluji poporul şi statul. Reieşind din simţul intern
al datoriei, nu însă din obligaţia disciplinar-departamentală sau frică, datorită conştiinţei,
are loc asimilarea normelor deontologice.
Şi, În ultimul rând, considerăm că un cod moral profesional al juristului va fi asigurat
prin sancţiuni morale pe măsura convingerilor morale existente În societate, mijloacelor
de dezaprobare publică, modelelor de conduită exemplară, educaţie, autoeducaţie,
aptitudini, deprinderi, reprezentări, convingeri, concepte, aprecieri, idealuri şi orientări
morale ale persoanei. Acestea ar fi, mai cu seamă, măsuri de protecţie şi asigurare a
respectării normelor morale.
Normele juridice sunt şi trebuie garantate de stat prin constrângere şi condamnare. În
cazul În care o normă morală se asigură prin constrângere ea nu mai este morală,
deoarece în acest caz iarăşi apelăm la latura obiectivă a lucrurilor. Însuşi Codul general
de conduită pentru avocaţii din Uniunea Europeană prevede că aceste reguli vor fi
respectate de bună voie, iar sancţiunile pentru nerespectarea lor se vor ridica în cel mai
rău caz până la cele disciplinare, şi atât .
Relativ la faptul cum sau în ce mod este pus în aplicare codul de conduită a juristului,
considerăm că în acest sens trebuie dezvoltate prevederi clare şi sisteme corespunzătoare
privind implementarea şi impunerea codurilor de conduită. În acest scop ar fi incorectă
implementarea lor prin lege. Sub aspectul sancţiunilor posibile, încălcarea normelor
deontologice are ca efect blamul profesional, moral, dezaprobarea colegilor cu privire la
conduită, în timp ce abaterea disciplinară poate conduce, în funcţie de gravitate, la alte
consecinţe, sub forma răspunderii juridice, pană la cea mai severă care este îndepărtarea
din profesie.
1.4. Izvoarele valorice
În categoria acestor izvoare persistă acele mişcări de ordin social care au condus la
modificarea societăţilor, la general. Ca exemplu,putem da cele 2 războaie mondiale. În
urma lor, putem vedea că „omul” ca personalitate individuală a devenit centrul
preocupărilor tuturor domeniilor, inclusiv a jurisprudenţei.
Din punct de vedere a deontologiei juridice, schimbările şi tendinţele social-culturale au
influenţă asupra comportamentului juristului atît în activitatea profesională, cît şi cea
personală. Aici avem în vedere atît modul de a se îmbrăca, a-şi aranja exteriorul, cît şi
modul de gesticulare/mimici acceptabile în societate într-o anumită perioadă.
Un exemplu de izvor „valoric” este noţiunea de „toleranţă”, care a început a avea
importanţă odată cu schimbările majore din societatea contemporană. Toleranţa
reprezintă o valoare socială, care în prezent are forma principiului egalităţii sau non-
discriminării.
2. Importanţa deontologiei juridice
În orice societate activitatea omului devine utilă doar atunci când ea nu contravine
principiilor morale şi altor norme acceptate de comunitate. Aceasta se referă şi la
activitatea de aplicare şi realizare a normelor de drept. Prioritatea moralei este caracterul
normativ ce oferă posibilitatea de a reglementa comportamentul uman, în cazul nostru –
al juriştilor. Chiar dacă reglementarea este efectuată într-un mod şi prin mijloace
specifice, ea are o influenţă deosebită în formarea unei conduite juridice corecte.
Morala juristului se formează în corelaţie cu alţi factori şi condiţii de existenţă, incluzând
specificul activităţii profesionale. Juristul este împuternicit cu anumite atribuţii publice
ce-i permit să ceară în numele statului un anumit comportament cetăţenilor, să aplice
sancţiuni prevăzute de lege. După conţinut, această activitate poartă un caracter de
aplicare a dreptului, cu o puternică semnificaţie morală. Referitor la Republica Moldova
activitatea practică a juristului necesită o schimbare esenţială, o transformare şi o
direcţionare spre noi standarde şi principii .
În procesul activităţii sale juristul se implică mereu în sfere complicate ale relaţiilor
dintre oameni, adesea devine arbitru în conflicte familiale, naţionale, patrimoniale sau
personale ce marchează destinul multor oameni. În această calitate, juristul trebuie să
manifeste simţul tactului, respect faţă de onoarea şi demnitatea persoanei, corectitudine,
bunătate, indiferent comunică el cu persoane judicioase, sau cu infractori.
O valoare deosebită în exercitarea funcţiilor o are măiestria profesională a juristului,
capacitatea de a explica şi aplica măsurile administrative de constrângere, duritatea şi
continuitatea transpunerii în viaţă a cerinţelor legii. Un factor special în soluţionarea
situaţiilor de conflict îl reprezintă calităţile morale ale juristului, datoria etică, înţelegerea
esenţei şi specificului deontologiei profesionale.
Importanţa deontologiei juridice poate fi redată în următoarele momente:
În primul rând, societatea noastră, inclusiv activitatea organelor de ocrotire a normelor de
drept, se află într-o permanentă transformare – când mai lentă, când mai impetuoasă,
uneori imprevizibilă. Din această cauză, documentele administrativ-juridice
reglementează activitatea juristului doar în linii generale. La aplicarea în situaţiile
concrete, interpretarea lor adesea este făcută de însuşi juristul sau conducătorul acestuia
reieşind din competenţa sa profesională (în aceste cazuri, nu în ultimul rând este apelat şi
elementul moral).
În al doilea rând, toate documentele cu caracter juridic sau statutar nu conţin o prescripţie
precisă pentru fiecare situaţie în parte, ele doar indică limitele în cadrul cărora trebuie
luată o hotărâre. Uneori însă, aceste limite sunt atât de extinse, încât nu se poate sesiza
nici pe departe aplicarea vreunei prevederi, în acest caz, soluţionarea cazului rămâne la
latitudinea juristului, totul depinzând de cultura şi educaţia lui morală. Acest fapt se
referă la judecători, anchetatori, poliţişti şi la alţi colaboratori ai organelor de drept.
În activitatea judecătorului, de exemplu, la stabilirea pedepsei sunt indicate limitele
minime şi maxime, dar concretizarea acestora se face la libera apreciere, la intima lui
convingere. Actul de justiţie care emană de la o viziune creatoare, pozitivistă, va fi
apreciat de societate ca un act benefic şi de creaţie, în sensul şi pentru respectul
adevărului. Pe de altă parte, dacă judecătorul nu este în stare să depăşească obscurităţile
legii, nu poate hotărî acolo unde legea tace, „gândirea judecătorului este dezaprobată,
fiind una lipsită de flexibilitate, iar adevărul pretins a fi dat de judecător prin soluţia
judecăţii va fi un adevăr obstrucţionat, umbrit, un adevăr mutilat, dezaprobat de societate,
cu efecte şi impact negative pentru subiecţii justiţiabili” .
Activitatea procurorului cu atât mai mult prezintă situaţii de conflict, încălcări, care
uneori nu au nici o explicaţie logică sau nu pot fi găsite repere legale de pedeapsă.
Statutul de procuror implică o multitudine de calităţi pe care acesta trebuie să le deţină:
exigenţa, corectitudinea, chibzuinţă, imparţialitatea, tratarea echitabilă, obiectivă a
învinuiţilor etc. Alegerea celor mai bune metode şi mijloace de aflare a adevărului, de
realizare a dreptăţii trebuie făcută cu multă înţelepciune.
În legătura cu aceasta, atunci când anumite cazuri nu se rezolvă cu ajutorul prescripţiilor
legale vine în ajutor reglementarea deontologică a activităţii, care poate ameliora
considerabil starea de lucruri în practica judiciară. Rolul normelor deontologice este de a
fi un ghid care prescrie o astfel de conduită ce ar preveni abuzul, negativismul, evitarea
luării unei decizii prejudiciabile sancţionate de lege.
În al treilea rând, obligaţiile funcţionale pot fi îndeplinite diferit. Astfel se poate lucra la
cota minimumului de eficienţă, motivând aceasta prin volumul enorm de lucru, însă se
poate lucra cu dăruire de sine, abnegaţie, transformând interesele de serviciu în scopul
suprem al vieţii. Specificul îndeplinirii datoriei profesionale în acest caz este determinat
doar de caracterul colaboratorului, de conştiinţa şi cultura acestuia.
În al patrulea rând, rolul deontologiei juridice se manifestă prin evitarea unei probleme
acute în activitatea juristului, fapt ce poate duce la deformări profesionale. Folosirea
metodelor deontologice în îndrumarea activităţii juridice poate contribui esenţial la
formarea în rândurile colaboratorilor organelor de drept a unei imunităţi dure împotriva
deformării profesionale. În legătură cu aceasta sunt înţelese preocupările asociaţiilor de
jurişti din toată lumea, inclusiv din Republica Moldova, de a-şi elabora coduri de
conduită etică.
În concluzie, neglijarea normelor deontologiei profesionale, dezaprobarea culturii şi
conştiinţei morale, a ambianţei moral-psihologice în colectiv nu doar denaturează
calitatea activităţii juristului, ci poate duce la o degradare completă a acestuia. Vom
enumera câteva motive pentru a demonstra rolul culturii juridice şi impactul deformării
profesionale asupra activităţii juridice practice. Printre cauzele interne care duc la
deformarea profesională sunt: nivelul scăzut al educaţiei morale, lipsa culturii etice,
estetice, psihologice şi economice, lipsa simţului ajutorului reciproc, predispunerea la
săvârşirea încălcărilor, justificarea criminalităţii.
Cauzele externe evidenţiază: criza idealurilor sociale, morale şi ideologice, prevalarea
valorilor materiale asupra celor spirituale şi moral-juridice, starea de spirit a colectivului
în care activează, autoritatea diminuată a unor categorii de jurişti, reflectarea negativă şi
modul de expunere, defavorabil, a activităţii colaboratorilor organelor de drept în mass-
media, în literatură şi artă.
Deontologia juridică încearcă să rezolve această problemă, să-i dea un alt conţinut şi
esenţă.
În literatura de specialitate se menţionează că viaţa privată şi conduita juristului în afara
serviciului nu pot fi obiectul deontologiei profesionale. Se argumentează că această conduită
rămâne în limita moralei colectivului şi nu are legătură cu activitatea profesională. Nu susţinem
această părere, deoarece în cazul profesiei juridice nu putem delimita hotare de conduită. Odată
ce a acceptat să fie în centrul atenţiei, persoana trebuie să se conformeze idealurilor societăţii şi,
alături de alte valori, să deţină o conduită ireproşabilă.
5.Stiinta deontologiei juridice
Definirea deontologiei ca ştiinţa despre morala privată şi publică, despre obligaţiile private şi
publice ale persoanei, adusă de o mare parte de autori, indică expres asupra faptului că trăsăturile
specifice ale acestei teorii sunt nemijlocit bazate pe concepţiile şi formulele lui Bentham[46,
p.7]. Ţinem să menţionăm în acest context că teoria lui Bentham are şi suficiente neajunsuri, iar
analiza selectivă va fi făcută în mod critic fără a fi luată ca bază.
Gorşenev V.M. consideră că „deontologia juridică este o ramură a ştiinţei juridice, care
structurează sistemul de cunoştinţe despre înţelepciunea comunicării şi arta adoptării unei
hotărâri corecte în practica juridică; ştiinţa despre căutarea unei ambianţe de atingere a
rezultatelor adevărate, necesare în comunicarea juristului atât cu colegii, cât şi cu cei, cărora le
oferă servicii profesionale şi cui trebuie să-i acorde mijloace juridice în procesul realizării de
către jurist a statutului său juridic”
deontologie juridică în sens larg – ştiinţa care analizează nu doar cerinţele morale, etice,
estetice, politice, psihologice care sunt înaintate juristului la aprecierea propriei activităţi, ci şi a
celei faţă de clienţi, colegi, asigurând în ansamblu un climat moral asigurat şi o conduită
reciprocă demnă.
TEMA 2 : Dimensiuni si unele particularitati ale moralei
1 si 2 Dimensiunea morală a personalităţii şi societăţii
Morala era concepută încă din antichitate ca măsură a dominării profesionalului
asupra propriului eu, un indice al măsurii în care omul este responsabil faţă de propria
persoană, faţă de ceea ce face. Problema dominării profesionalului asupra propriului
eu este înainte de toate o problemă referitoare la dominaţia raţiunii asupra pasiunilor.
Viziunea cu privire la morală ca o determinare calitativă a sufletului omenesc a
fost fundamentată încă de Aristotel. Prin suflet el înţelegea un principiu activ, volitiv
şi energic în om, care se compune din două laturi: raţională şi iraţională. Totodată,
sufletul reprezintă o interacţiune, o întrepătrundere şi o sinteză a acestor doua laturi.
Principiul iraţional caracterizează natura individului, forţa lui vitală, capacitatea de a
se impune pe sine în calitate de fiinţă unică, empiric-concretă. Aceasta din urmă este
în permanenţă subiectivă, părtinitoare, selectivă. Raţiunea întruchipează capacitatea
profesionalului de a judeca despre lume în mod veridic, obiectiv şi cumpătat.
Procesele iraţionale decurg parţial independent de raţiune, dar totodată depind parţial
de ea. Ele posedă un loc independent, la nivelul vegetativ, şi depind de raţiune în
manifestările lor emoţionale şi afective, în tot ce este legat de plăceri şi suferinţe.
Afectele umane (pasiunile, dorinţele) pot să se realizeze prin mijlocirea sau
contrar voinţei raţiunii. În primul caz, cînd pasiunile se află în concordanţă cu raţiunea
şi omul acţionează în mod conştient, putem vorbi despre o structură virtuoasă,
perfectă a sufletului. În cazul al doilea, cînd pasiunile acţionează în mod inconştient
şi domină individul, putem constata o structură vicioasă, imperfectă a sufletului.
Morala în acest sens a reprezentat întotdeauna o moderare, ea este mai aproape
de ascetism, de capacitatea profesionalului de a se limita pe sine, de a fi în stare în
caz de necesitate să pună o stavilă în calea dorinţelor sale naturale. Este vorba despre
o reţinere în privinţa afectelor, pasiunilor ce îl îndeamnă pe om să se iubească pe sine
însuşi. În toate timpurile şi la toate popoarele morala era asociată cu reţinerea, iar
printre facultăţile morale pe primul loc erau situate moderarea şi curajul, care erau un
indice al faptului că omul poate să reziste fricii şi pasiunilor trupeşti care sînt nişte
chemări instinctive ale naturii animalice a profesionalului.
Din cele expuse mai sus putem conchide că ascetismul nu este o virtute morală,
iar bogăţia vieţii senzoriale, un viciu moral. A domina pasiunile, a le dirija nu
înseamnă a le înăbuşi, pentru că pasiunile pot fi luminate, predispuse spre a urma
judecăţile autentice ale raţiunii.
Aristotel nu considera raţiunea, ci mişcarea orientată a simţurilor ca un început
al virtuţilor. Dacă simţurile sînt orientate just, atunci, de regulă, raţiunea merge după
ele, dar dacă izvorul virtuţii este raţiunea, atunci simţurile de cele mai multe ori se
împotrivesc raţiunii.
Conceperea perfecţiunii morale a personalităţii ca o interacţiune a principiului
13
raţional şi iraţional din individ, cînd primul domină pe cel de-al doilea, ne demonstrează
că morala este o facultate pur omenească. Însă apare inevitabil o întrebare: în ce direcţie
orientează raţiunea simţurile (pasiunile), sau, cu alte cuvinte, ce înseamnă a urma
recomandările raţiunii? Oare un scelerat cumpătat care comite o crimă după un plan
premeditat nu se călăuzeşte de raţiune? Din această cauză, o comportare raţională poate
fi morală numai atunci cînd ea este îndreptată spre un scop perfect, un scop incontestabil
(absolut) şi recunoscut în calitate de bine suprem. Însă binele suprem este perceput de
oameni în mod diferit. El este conceput la fel şi de filosofi. Unii consideră binele suprem
desfătarea, alţii, folosul, ai treilea, dragostea faţă de Dumnezeu, al patrulea, bucuria
cunoaşterii etc. Însă toţi sînt de acord că omul trebuie să tindă spre binele suprem, că el
în viaţa lui conştientă trebuie să dispună de un punct de sprijin absolut.
În acelaşi timp, profesionalului, spre deosebire de animale, îi este caracteristică
o particularitate – el nu este identic sie însuşi, dar se află într-un proces perpetuu al
devenirii, el tinde mereu să se depăşească pe sine însuşi. De regulă, omul este
nemulţumit de sine, el vrea mereu mai mult decît are, să fie mai mult decît este. De
aceea, tendinţa spre perfecţiune este o particularitate distinctivă a profesionalului.
Raţionalitatea profesionalului se manifestă nu numai prin capacitatea îndreptată spre
o activitate raţională, ci şi prin faptul că această activitate este îndreptată în
perspectivă spre un scop suprem, perfect şi ultim – idealul şi perfecţiunea. Desigur,
comportamentul cumpătat este iniţial îndreptat spre binele suprem.
Însă apare inevitabil întrebarea: este în realitate raţiunea o dominantă însufleţită
de tendinţa spre binele suprem? Tendinţa raţiunii de a se îndrepta spre binele suprem
se manifestă prin voinţa bună. Noţiunea de voinţă bună în calitate de indiciu specific
al moralei a fost fundamentată de Im. Kant, care vedea în voinţa bună un bine unic şi
incontestabil. „Voinţa bună nu e bună numai prin ceea ce produce şi efectuează, nu
prin capacitatea ei pentru realizarea unui scop oarecare ce şi-l propune, ci este prin
voliţie, adică este bună în sine, şi, considerată în sine însăşi, ea trebuie să fie evaluată
la un preţ incomparabil cu mult mai ridicat decît tot ce ar putea fi realizat prin el în
folosul unei înclinaţii oarecare, ba, dacă vrem, şi sumei tuturor înclinaţiilor...
Utilitatea sau inutilitatea nu poate adăuga, nici scădea ceva acestei valori. Ea ar fi
oarecum numai chenar pentru a o utiliza mai bine în viaţa de toate zilele, sau de a
atrage asupra ei atenţia acelora care nu sînt încă destul de cunoscători, iar nu pentru a
o recomanda cunoscătorilor şi a-i determina valoarea”9
. Numai voinţa bună are o
valoare proprie, şi de aceea se numeşte bună, deoarece niciodată nu poate deveni rea.
Toate celelalte bunuri, fie cele corporale (sănătatea, forţa etc.), externe (bogăţia,
onoarea etc.), sufleteşti (stăpînirea de sine, hotărîrea etc.), mintale (memoria,
ingeniozitatea etc.), oricît ar fi de necesare pentru om, fără voinţă bună pot fi utilizate
pentru materializarea unor scopuri neoneste. De aceea numai voinţa bună are o
valoare absolută. Prin voinţa bună Im. Kant înţelegea voinţa pură, liberă de motivele
folosului, plăcerilor, de înţelepciunea cotidiană, de orice motive empirice. Ca indice
al voinţei bune poate servi tendinţa profesionalului de a săvîrşi anumite fapte care nu
îi vor aduce nici un folos, ba chiar putînd să-i provoace pierderi. Adică voinţa bună
este o voinţă dezinteresată, de accesa ea nu are preţ.

9 Kant, Im. Întemeierea metafizicii moravurilor. În: Critica raţiunii practice. Vol. 1. Bucureşti:
Ed. Ştiinţifică, 1972, p. 12.
14
Prin voinţa bună se are în vedere aceea ce, de obicei, se mai numeşte „inimă
deschisă“. Noţiunea de voinţă bună este chemată să facă o distincţie între ceea ce
omul face din îndemnul inimii şi ceea ce face cu un scop bine determinat.
Deoarece este voinţă, voinţa bună nu poate să rămînă un fapt al conştiinţei de sine
a personalităţii şi să se legitimeze numai în procesul autoanalizei. Ca relaţie volitivă,
morala este o sferă a acţiunilor, a poziţiei practice şi active a profesionalului. Iar acţiunile
obiectivează motivele interioare şi gîndurile individului, îl pune pe om într-o anumită
relaţie cu alţi oameni. Întrebarea-cheie pentru înţelegerea moralei constă în următoarele:
care este legătura dintre perfecţiunea morală a profesionalului şi caracterul relaţiilor lui
faţă de alţi oameni? Morala caracterizează omul din punctul de vedere al capacităţii lui
de a trăi în societate. Spaţiul moralei îl reprezintă relaţiile dintre oameni. Cînd despre un
om se spune că este puternic şi deştept, în acest caz sînt evidenţiate facultăţile individului
ca atare şi pentru a le descoperi nu este nevoie de existenţa altor oameni. Însă cînd
despre un om se spune că el este bun, darnic, amabil, în acest caz aceste facultăţi ies la
iveală numai prin relaţiile cu alţii şi ne denotă calitatea acestor relaţii.
Convieţuirea umană este întreţinută nu numai de morală, ci şi de alte instituţii:
tradiţie, obicei, drept etc. Toate deprinderile, priceperile, formele activităţii profesionalului
şi nu numai facultăţile lui morale sînt legate de caracterul social al existenţei
lui. Această teză a fost confirmată de mii de ori. Atunci cînd copiii nimereau din cadrul
societăţii în lumea animală, creşteau şi existau printre animale sălbatice, ei nu posedau
facultăţi umane, nu puteau să vorbească, să gîndească abstract etc. De aceea e puţin a
spune că morala este responsabilă pentru convieţuirea umană, ea este responsabilă, mai
ales, într-un sens bine determinat, ea conferă un sens valoric iniţial convieţuirii umane.
Aceasta înseamnă că morala este responsabilă nu numai de un anumit fragment sau
direcţie, de condiţiile materiale ale existenţei sociale, ci de însuşi faptul existenţei în
calitate de existenţă umană. Pentru ca convieţuirea umană să poată fiinţa ca un mod
specific al existenţei umane, este necesar ca ea să fie adoptată în calitate de valoare
iniţială şi incontestabilă. Aceasta reprezintă conţinutul moralei.
Relaţiile dintre oameni sînt întotdeauna concrete, ele se construiesc de fiecare
dată în conformitate cu anumite motive, pentru anumite scopuri. Un astfel de scop
poate fi reproducţia vieţii, şi atunci este vorba despre sfera relaţiilor de căsătorie şi
familie; dacă scopul este protejarea sănătăţii, atunci avem sfera ocrotirii sănătăţii;
dacă scopul este menţinerea vieţii, atunci avem sfera economică; dacă urmărim
scopul apărării împotriva criminalităţii, atunci avem sistemul ocrotirii normelor de
drept etc. Tot astfel sînt construite relaţiile nu numai în perimetrul societăţii, ci şi în
sfera relaţiilor personale. Adică morala menţine nu numai relaţiile sociale, ci le face
posibile, garantîndu-le totodată pe cele personale.
Morala poate fi numită o formă socială (umană) ce face posibile relaţiile dintre oameni
în varietăţile lor concrete. Ea parcă ar pune în diverse conexiuni şi desemnează acel
univers ideal în perimetrul căruia poate să se desfăşoare existenţa profesionalului ca om.
În calitatea sa de bază valorică a convieţuirii umane moralei îi sînt caracteristice
două particularităţi. În primul rînd, ea poate fi înţeleasă numai prin existenţa libertăţii
voinţei. Voinţa raţională a profesionalului găseşte morala în sine, dar nu o poate
deduce, nici din practică, nici din societate. În al doilea rînd, ea posedă o formă
15
universală ce se răsfrînge asupra tuturor oamenilor. Aceste două caracteristici sînt
legate indisolubil între ele.
Unitatea dintre libertatea voinţei şi universalitate (obiectivitate, necesitate,
importanţă generală) formează particularităţile caracteristice ale moralei. Morala nu
poate fi identificată cu arbitrarul, ea posedă o logica proprie, tot atît de severă şi
obligatorie ca logica proceselor naturale. Ea există sub forma unor legi şi nu permite
nici o excepţie de la ele. Însă aceste legi sînt instaurate de om, de voinţa lui liberă. În
morală omul este supus, conform opiniei lui Im. Kant, „numai legislaţiei proprii, dar
cu toate acestea şi legii universale”10
. Morala întruchipează unitatea dintre individual,
personal, obiectiv şi universal. Ea reprezintă autonomia voinţei, legislaţia ei proprie.
Este oare posibil ca omul singur să-şi impună sie şi regula comportării şi în acelaşi
timp această regulă să fie universală, obiectivă şi semnificativă pentru toţi?
În gîndirea filosofică s-au cristalizat trei tipuri de rezolvare a acestei contradicţii.
Unul din ele neagă universalitatea moralei şi consideră că morala poate obţine explicaţie
prin particularităţile condiţiilor de viaţă ale profesionalului şi poate fi interpretată ca
expresie a unor interese sociale, a unui fel de plăcere, a etapei evoluţiei biologice.
În viaţa cotidiană, o atare abordare emană din viziunea că fiecare om sau un
grup social posedă o moralitate proprie. O altă extremă a tratării problemei în cauză
constă în negarea autonomiei personale la interpretarea moralei ca expresie a voinţei
divine, a legii cosmice sau a necesităţii istorice. Un exemplu elocvent în această
privinţă este concepţia conform căreia poruncile morale sînt date de la Dumnezeu.
Al treilea tip de abordare, care poate fi numit „sintetic”, şi ţine să unească în mod
logic, printr-un mijloc necontradictoriu, nişte caracteristici morale, care în mod
aparent se exclud reciproc. Cea mai productivă în acest sens este formularea regulii
de aur a moralităţii: „(Nu) fă altuia ceea ce (nu) îţi place să ţi se facă ţie! ”.
Regula de aur este o lege fundamentală a moralităţii; ea este adeseori identificată
cu însăşi moralitatea. Ea a apărut la mijlocul primului mileniu înainte de Hristos şi a
marcat o cotitură radicală a omenirii sub semnul căreia civilizaţia noastră trăieşte pînă
în prezent. Ea a apărut concomitent în cadrul diferitelor culturi: în China antică (la
Confucius), în India antică (la Buddha), şi în Grecia antică (la cei şapte înţelepţi), dar
prin nişte formulări uimitor de asemănătoare. De îndată ce a apărut, regula de aur a
intrat în cultură ca o tradiţie filosofică şi, totodată, în conştiinţa socială şi s-a
materializat la multe popoare în proverbe.
Iniţial, regula de aur a moralităţii avea în mod preponderent o formă negativă,
spre exemplu, în proverbul românesc: „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!”. Ulterior,
forma negativă s-a completat cu o formă pozitivă. Într-o formă deplină şi desfăşurată
ea este reprezentată în Noul Testament. În Evanghelia după Matei este scris: „Ci toate
cîte voiţi să vă facă vouă profesionalii, asemenea şi voi faceţi lor”11
, iar în Evanghelia
după Luca citim: „şi precum voiţi să vă facă vouă profesionalii, faceţi-le şi voi
asemenea”12
. Regula de aur a moralităţii cere de la om ca el, în relaţiile sale cu alţi
oameni, să se conducă după acele norme după care el ar vrea să se conducă alţi

10 Ibidem, p. 23.
11 Biblia sau sfînta scriptură. Bucureşti: Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1996.
Matei, 7:12.
12 Ibidem, Luca, 6:31.
16
oameni în relaţiile cu el. Altfel spus, ea cere de la om să se supună normelor generale
şi propune un mecanism ce oferă posibilitatea de a pune în lumină universalitatea lor.
Pentru a experimenta o anumită normă, a elucida universalitatea ei şi a determina
faptul dacă ea este morală, omul trebuie să-şi răspundă sie însuşi la întrebarea dacă el
ar adopta, sancţiona această normă, dacă ea ar fi practicată de alţi oameni faţă de el –
iată esenţa acestui mecanism.
Pentru aceasta este necesar ca omul să se plaseze în mod imaginar în locul altuia
(altora), adică în locul celui care va simţi acţiunea normei în cauză, iar pe altul (alţii) să-l
(să-i) plaseze în locul său. Dacă în procesul acestui schimb norma este acceptabilă,
înseamnă că ea are o valoare şi poate fi utilizată în calitate de normă morală. Prin
urmare, regula de aur a moralităţii este regula reciprocităţii. Ea reprezintă un experiment
al gîndirii ce are menirea de a pune în lumină reciprocitatea, acceptabilitatea reciprocă a
normelor de către subiecţii ce comunică între ei. Astfel, este blocat pericolul constînd în
faptul ca generalitatea normei să devină o acoperire a unui interes egoist, atît al unei
persoane, cît şi al altor oameni şi a ceea ce indivizii pot să impună altora prin voinţa lor.
Pentru înţelegerea regulii de aur a moralităţii este important să remarcăm că
conţinutul ei este expus în două moduri de existenţă. În partea care se referă la alţii şi
care stabileşte universalitatea în calitate de trăsătură a moralităţii, ea are un caracter
ideal: ce nu-ţi place la altul; cum doreşti (ai dori) ca să procedeze cu tine alţi oameni.
În partea care se referă la subiectul însuşi, ea apare în calitate de ordin eficient: nu fă
tu însuţi acel lucru; procedează şi tu la fel. În primul caz, este vorba despre o
existenţă ideală, iar în al doilea, despre acţiuni, despre existenţa reală a profesionalului.
În această ordine de idei, putem conchide că natura universală a regulii de aur a
moralităţii are un caracter ideal. Personalitatea morală instituie regula morală în
calitate de proiect ideal şi face acest lucru nu cu scopul de a o prezenta altora, ci
pentru a o alege în calitate de normă a comportării personale.
Rezumînd cele expuse mai sus, putem defini morala şi dimensiunile morale ale
personalităţii şi societăţii ca: 1) dominaţia raţiunii asupra afectelor; 2) tendinţa spre
binele suprem; 3) buna voinţă, motive dezinteresate; 4) capacitatea de a trăi în
comunitatea umană; 5) omenia sau forma socială (umană) a relaţiilor dintre oameni;
6) autonomia voinţei; 7) reciprocitatea relaţiilor exprimată în regula de aur a
moralităţii. Aceste definiţii pun în evidenţă diferite aspecte ale moralităţii, care se află
într-o legătură reciprocă prin care una din ele le presupune pe celelalte.

3.Particularitatile functionale moralei in societate


Din conceperea moralei expusă mai sus, putem remarca un şir de particularităţi ale
ei în calitate de factor eficient al existenţei profesionalului şi societăţii. În primul rînd, ea
apare ca o conştiinţă practică şi activă. În cadrul moralei idealul şi realul coincid,
formînd un întreg indisolubil. Morala este ceva ideal, dar un astfel de ideal care reprezintă
începutul real al existenţei profesionalului, deoarece sensul vieţii ce coincide cu
conştientizarea acestui sens este pe deplin moral. Afirmaţiile morale trebuie percepute în
sensul lor de obligativitate. Desigur, morala nu există în afară a ceea ce omul vorbeşte,
dar se referă foarte puţin la aceasta. Cînd cineva spune: „Să nu mărturiseşti strîmb
împotriva aproapelui tău!”, dar face el însuşi acest lucru, în acest caz el vorbeşte nu
despre ceea ce spune. Acest lucru este imposibil şi stupid, ca şi în cazul în care omul ar
17
lua jăratic cu mîna, fiind conştient de ceea ce i se poate întîmpla. Afirmaţia: „Să nu
mărturiseşti strîmb!” reprezintă în acest caz o formă transformată în spatele căreia se
ascunde altceva. Afirmaţiile morale pot fi considerate ca atare şi pot fi acceptate în
sensul lor direct numai atunci cînd cel care a formulat aceste afirmaţii le-a creat pentru a
fi aplicate sie însuşi. Autenticitatea moralei coincide cu eficienţa ei. Morala este un joc
în care omul se pune pe sine în pericol.
În al doilea rînd, morala nu se manifestă numai într-o anumită formă specifică sau
aspect specific al vieţii umane sau sociale, ci şi în relaţiile de muncă, sexuale etc. Ea
cuprinde toată diversitatea existenţei umane. Morala e pretutindeni, ea are dreptul la vot
oriunde şi oricînd, unde omul acţionează ca om, ca o fiinţă liberă şi cugetătoare.
În al treilea rînd, fiind o bază fundamentală a existenţei umane, morala există nu ca
o stare, ci ca un vector al vieţii conştiente. Ea capătă realitate, deoarece reprezintă o
necesitate ce se transformă într-un imperativ categoric. Acest imperativ categoric nu
poate fi opus existenţei. El este o formă deosebită, pur umană a vieţii sociale.
Necesitatea nu presupune însă momente cînd morala nu va putea fi respectată, deoarece
ea are un caracter neîntrerupt şi se fac eforturi pentru realizarea ei. Ea presupune
necesitatea ca omul să fie permanent într-o stare de veghe. Cu alte cuvinte, morala există
sub formă de necesitate, de imperativ, de deziderat tocmai de aceea pentru că în nici o
altă formă ea nu poate să devină realitate şi să materializeze acel scop spre care tinde.
În al patrulea rînd, morala nu poate fi încadrată într-un deziderat pozitiv şi plin
de conţinut şi, concomitent, ea nu poate fi încadrată nici în totalitatea acestor
deziderate, indiferent de faptul cît de mare ar fi această totalitate. De vreme ce morala
studiază viaţa profesionalului ca o fiinţă finită în perspectiva perfecţiunii infinite, care
este şi ea la rîndul său infinită, cerinţele ei pot fixa caracterul imperfect al
profesionalului, îndepărtarea lui de scopul ultim. De aceea cerinţele morale sînt în
principiu nişte cerinţe ce tind spre absolut, sînt incontestabile şi pot fi exprimate
numai în sens negativ, reprezentînd nişte interdicţii.
Funcţiile moralei în societate pot fi elucidate printr-o comparaţie cu un alt
mecanism eficient de reglementare a relaţiilor sociale precum este dreptul.
Am remarcat deja că morala este unul din tipurile de bază ale reglementării
normative a activităţii şi comportării profesionalului în societate. Ea asigură subordonarea
activităţii oamenilor unor legi sociale comune. Însă morala îndeplineşte această
funcţie împreună cu alte norme ale vieţii sociale, în primul rînd, împreună cu dreptul.
Morala şi dreptul sînt nişte sisteme de reglementare a vieţii sociale necesare,
indisolubil legate între ele şi care se întrepătrund. Împreună, ele îndeplinesc o funcţie
socială unică – reglementarea comportării oamenilor în societate. Ambele reprezintă
nişte sisteme complicate ce includ conştiinţa socială (morală şi juridică); relaţiile
sociale (morale şi de drept); activitatea socială semnificativă; sferele normative
(normele morale şi de drept).
Caracterul normativ este o proprietate a moralei şi a dreptului ce dă posibilitatea
de a reglementa comportamentul uman. Totodată, obiectul reglementării lor coincide
în multe privinţe. Însă reglementarea este efectuată într-un mod şi prin mijloace
specifice pentru fiecare din ele. Există deosebiri extrinseci dintre drept şi morală ce
constau în aceea că dreptul este o formă instituţionalizată a cerinţelor faţă de om şi se
sprijină pe organele coercitive ale statului, iar realizarea principiilor morale nu
18
necesită existenţa unor astfel de instituţii oficiale. În cadrul formelor neinstituţionale
ale reglementării comportamentului uman nu există o separare certă a subiectului şi
obiectului cerinţelor. Morala se constituie pe relaţiile nemijlocite între oameni, iar
raportul juridic presupune existenţa unui mediator, a instituţiilor juridice.
Concomitent, există şi un şir de deosebiri dintre drept şi morală în ceea ce
priveşte conţinutul lor. Morala există în calitate de cod al regulilor nescrise, iar
normele dreptului sînt formulate într-o formă scrisă - legi, decrete, decizii judecătoreşti,
contracte. Morala îşi formulează cerinţele într-o formă abstractă: „Să nu ucizi!”,
„Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău!”13
, iar dreptul conţine o formulă
concretă a comportamentului şi a interdicţiei. Normele moralei propun idealul
comportamentului uman şi din această cauză morala se pare ruptă de realităţile vieţii,
cere, de multe ori, de a desconsidera personalul, egoismul, iar dreptul, dimpotrivă,
este absorbit de viaţă. Morala este adresată, mai ales, lumii intrinseci şi conştiinţei
profesionalului, iar dreptul reglementează numai faptele oamenilor şi nu poate să se
amestece în lumea lor spirituală. Normele dreptului emană din egalitatea formală
dintre oameni, care oferă posibilitatea de a reglementa conflictele sociale din cadrul
societăţii, iar morala nu recunoaşte acest principiu, modul ei de abordare este orientat
spre criteriul individual. În fiecare ţară există norme şi sisteme morale diverse, iar
dreptul este unic şi reglementează toate raporturile din acea ţară.
Prin urmare, dreptul şi morala sînt nişte părţi componente ale vieţii spirituale a
societăţii. Totodată, între ele ca mijloace de reglementare a vieţii sociale există şi
deosebiri importante. Ele se deosebesc prin: a) obiectul reglementării; b) modul de
reglementare; c) mijloacele de asigurare a realizării normelor respective (prin
caracterul sancţiunilor).
Dreptul reglementează numai comportamentul social semnificativ, el nu trebuie,
spre exemplu, să intervină în viaţa privată a profesionalului, ci trebuie să asigure o
garanţie împotriva unei astfel de intervenţii. Obiect al reglementării morale este atît
comportamentul social semnificativ, cît şi viaţa privată, relaţiile dintre diferite
persoane (prietenia, dragostea, ajutorul reciproc etc.).
Modul de reglementare efectuat prin intermediul dreptului este actul juridic creat
de puterea statală şi relaţiile de drept ce se cristalizează pe baza şi în limitele
normelor de drept. Morala reglementează comportarea subiecţilor prin intermediul
opiniei publice, prin obiceiurile şi tradiţiile recunoscute şi respectate de toţi membrii
comunităţii, prin intermediul conştiinţei individuale.
Respectarea normelor de drept este asigurată de un aparat de stat special, care
aplică stimularea sau condamnarea juridică, precum şi constrîngerea statală şi
sancţiunile juridice. În cadrul moralei acţionează numai sancţiunile spirituale:
stimularea sau condamnarea morală ce vine de la societate, de la colectiv, de la cei
din jur şi totodată autoaprecierea personală a profesionalului, conştiinţa lui, care se
manifestă prin oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea
de conştiinţă. Prin urmare, particularitatea normelor morale este legată şi de
sancţiunile care le sînt proprii. Sociologii români M. Ralea şi T. Hariton consideră că
sancţiunea morală emană de la opinia socială spontană (de la „lume”), ea are un

13 Biblia, op. cit, 20:13,16


19
caracter de sancţiune difuză, de sancţiune opţională
14
. Pedeapsa morală nu este fixată
destul de dur, ea este nu numai extrinsecă („admonestarea morală”), ci şi intrinsecă
(„mustrări de conştiinţă”). Sancţiunile morale pot fi pozitive şi includ reacţiile de
aprobare din partea membrilor unei colectivităţi sau grup sau a opiniei publice faţă de
acele comportamente şi sînt în conformitate cu sistemul de valori al grupului sau al
colectivităţii. În acelaşi timp, susţine sociologul polonez T. Szczepanski, sancţiunile
morale pot fi negative, ele sînt constituite din expresii de respingere verbală (dispreţ,
batjocură, mirare, satirizare) sau de condamnare morală (izolare, marginalizare) a
conduitelor neconforme cu regulile grupului.
4. Paradoxul evaluării morale şi al comportamentului moral
Paradoxul evaluării morale este indisolubil legat de problemă cine poate să
efectueze judecata morală, cine are dreptul să enunţe aprecieri morale? Este logic să presupunem
că o atare funcţie şi-o pot asuma profesionalii care se evidenţiază din facultăţile
lor morare, în acelaşi mod cum acest lucru se produce în alte sfere ale cunoaşterii şi
practicii, în care cuvîntul decisiv îi aparţine unui specialist în domeniu (dreptul de a
judeca despre muzică îl are un muzician, în chestiunile juridice, un jurist etc.). Însă una
din calităţile morale indiscutabile ale profesionalului este modestia, mai concret, faptul
că el este conştient de caracterul imperfect al fiinţei sale. Mai mult decît atît, cu cît este
mai perfect omul în sens moral, cu atît mai critică este atitudinea faţă de sine. De aceea
un om moral cu adevărat nu se consideră pe sine vrednic de a judeca pe cineva.
Pe de altă parte, acei oameni care îşi asumă cu dragă inimă rolul de învăţător şi
mentor în materie de morală dau dovadă de o astfel de calitate ca mulţumirea de sine,
care este în mod organic străină moralei şi ne vorbeşte în mod cert despre faptul că
aceşti oameni se ocupă de un lucru josnic. Observaţiile empirice ale existenţei umane
ne demonstrează că în aceste roluri false, de cele mai multe ori, apar profesionalii
care ocupă o treaptă mai înaltă în structura socială şi ierarhică (conducătorii faţă de
subalternii lor, învăţătorii faţă de discipoli etc.). În rezultat, obţinem următoarea
concluzie: cei care sînt în stare să efectueze evaluarea morală nu o vor realiza, iar
cei care vor să se ocupe de ea noi nu îi putem împuternici cu astfel de prerogative.
Evaluarea morală, în acest context, este concepută destul de amplu – ca o îndrumare
şi o condamnare morală, o laudă.
Una din modalităţile de dezlegare a acestei contradicţii poate fi considerată cerinţa
morală expusă de Isus Hristos: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”16
. Ea ne spune că aprecierea morală există înainte de toate o autoevaluare. Judecata morală
reprezintă judecata profesionalului asupra lui însuşi. Prin aceasta judecata morală se deosebeşte
de cercetarea judecătorească şi, în mare măsură, o completează. Fapta pentru care omul
răspunde în faţa altor oameni după lege este calificată ca o crimă, iar în acelaşi timp,
fapta în cauză pentru care omul răspunde în faţa propriei conştiinţe este calificată ca un
rău sau ca un păcat. Crima este întotdeauna o încălcare a unei reguli sociale fixată în
exterior – în obicei, tradiţie sau lege, în timp ce răul este încălcarea legii morale, la care
omul este alăturat în mod intern (acest lucru se are în vedere atunci cînd se spune că
legea morală este imprimată în inimă). În această ordine de idei, celebrul filosof englez
Th. Hobbes scria că legea este conştiinţa statului. Parafrazînd această afirmaţie, putem
spune că conştiinţa (glasul moralei) este legea personalităţii.
Principiul „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” subliniază unitatea dintre subiectul şi
obiectul aprecierii morale ca o condiţie a funcţionării normale a profesionalului în
societate. Condiţia în cauză este destul de dură şi incontestabilă cînd este vorba de condamnarea
morală a altor oameni. În ceea ce priveşte elogiul adus altora, în acest caz justificarea
şi formele lui concrete de manifestare cer o examinare deosebită. Dar, este evident
şi faptul că adeseori elogiul adus altor persoane devine o formă deghizată a autoelogierii.
Paradoxul comportamentului moral în formularea lui clasică este atribuit, de
obicei, lui Ovidiu: „Văd şi ştiu ce este binele dar săvîrşesc cu toate acestea răul”.
Profesionalului îi este propriu să tindă spre ceea ce este mai bun, să dea prioritate
binelui în detrimentul răului, pentru că el nu poate să-şi fie duşman sie însuşi. În
situaţia descrisă de Ovidiu (anume aceasta constituie caracterul ei paradoxal) totul are
loc în mod invers: omul alege răul, îşi provoacă daune sie însuşi. Rezultă că omul ştie
ce este binele, dar nu merge pe această cale, binele neavînd pentru el un sens de
obligaţiune. Putem oare în acest caz să considerăm că omul este capabil de a vedea şi
aproba ce este mai bine, că el posedă cunoştinţele la care pretinde?
În cazul unor afirmaţii de ordin moral, este necesar să facem o distincţie între ceea
ce omul ştie ca atare şi ceea ce el crede că ştie. Ca criteriu al departajării afirmaţiilor
adevărate de cele eronate poate servi verificarea experimentală, practica. Un astfel de
experiment în morală este măsura obligativităţii judecăţilor morale pentru acel ce le
enunţă. În morală a şti şi a alege este unul şi acelaşi lucru, autenticitatea moralei este
verificată de pregătirea de a încerca pe sine însuşi forţa ei binefăcătoare. În Evanghelie
se spune, „că după roadele lor îi veţi cunoaşte”17
şi, în această ordine de idei, afirmaţia în
cauză poate deveni un răspuns la situaţia pe care o analizăm, în care omul doar
presupune, doar se preface că vede şi încuviinţează binele.
Fără o concepere cotidiană ancorată în faptele şi acţiunile oamenilor, noi nu
sîntem în stare să elaborăm un criteriu pentru determinarea unei măsuri diferite a
virtuţilor unor indivizi. În caz contrar, ar reieşi că toţi profesionalii sînt la fel de
virtuoşi. Profesionalului îi este propriu de a avea o opinie despre sine mai bună decît
este ea în realitate, este firesc ca el să creadă despre sine numai de bine.

16 Biblia, op. cit., Matei, 7:1.


17 Ibidem, Matei, 7:16.
26
Punctul iniţial al aprecierii subiective a faptelor proprii şi a personalităţii sale, îl
constituie, în general, pentru el întotdeauna binele. Chiar profesionalii care, de obicei,
sînt consideraţi sceleraţi inveteraţi tind să interpreteze răul pe care îl produc ca bine,
crimele ca fapte echitabile. În aceste cazuri, ei sînt, de obicei, foarte sinceri. Autoseducerea
morală nu este întotdeauna înşelăciune şi ipocrizie. De cele mai multe ori ea
este o autoînşelare, o rătăcire „cinstită”. Dacă ne-am călăuzi de faptul ce încuviinţează
profesionalii şi în ce lumină morală ei vor să apară în faţa lor şi a altor oameni,
atunci ar trebui ca pe toţi, mai ales pe cei mai sceleraţi şi mai ipocriţi, să-i înălţăm la
rangul de îngeri. Nu trebuie să dăm dovadă de o suspiciune exagerată, pentru a nu
crede în autoatestarea morală a profesionalului.
Existenţa în comun a oamenilor, atmosfera socială ar fi cu mult mai pură dacă
indivizii nu ar gîndi sau, cel puţin, nu ar vorbi fiecare despre sine cît sînt de buni,
cinstiţi, mărinimoşi, conştiincioşi etc.
Prima deformaţie elucidată a moralei (paradoxul evaluării morale) apare din
falsa supoziţie conform căreia unii indivizi au moralitate, iar alţii sînt lipsiţi
completamente de ea, unii sînt buni, iar alţii răi.
A doua deformaţie (paradoxul comportamentului moral) este şi ea legată de
delimitarea binelui de rău, dar pornind de la o altă premisă, şi anume de la presupunerea
eronată că, chipurile, intenţiile pot fi exclusiv bune, iar faptele şi acţiunile,
exclusiv rele. În realitate însă, morala este o bază inalienabilă şi esenţă a vieţii
conştiente ce conferă un sens real existenţei umane. De aceea orice afirmaţie a unui
om care vorbeşte în numele moralei, înfăţişîndu-se pe sine ca interpret, purtător, înger
păzitor al moralei reprezintă o afirmaţie eronată de la bun început.
TEMA3 : CATEGORII FUNDAMENTALE ALE DEONTOLOGIEI JURIDICE