Concepţia privind orientarea politicii externe a Republicii Moldova, aprobată de parlament în

februarie 1995, respectă principiile legislaţiei internaţionale, care joacă un rol important atât în promovarea
relaţiilor externe ale Republicii Moldova cât şi în protecţia mediului:

• soluţionarea disputelor internaţionale prin metode paşnice;

• cooperarea internaţională;

• respectarea întocmai a obligaţiunilor internaţionale.

Art. 95 al Legii privind protecţia mediului confirmă prevalarea convenţiilor şi acordurilor

internaţionale faţă de legislaţia naţională, dacă prevederile acordurilor internaţionale sunt mai severe.

În Concepţia politicii externe se menţionează că Republica Moldova va susţine activităţile actuale şi

cele viitoare ale Naţiunilor Unite, în vederea traducerii mai active în viaţă a obiectivelor propuse privind
menţinerea păcii şi securităţii la nivel internaţional, dezarmarea şi protecţia mediului.

Un obiectiv prioritar al politicii externe promovate de Republica Moldova este integrarea treptată în
UE. în acest scop, a fost planificată îndeplinirea unui şir de cerinţe înaintate de UE în vederea obţinerii de
către Republica Moldova a statutului de membru asociat al UE către a. 2000. în noiembrie 1994 Moldova a
semnat un Acord de parteneriat şi cooperare cu UE, dar încă nu s-a ajuns să fie încheiat un acord general.
Comerţul cu ţările din Vest este limitat şi partenerii principali de comerţ ai Moldovei, în afară de România şi
Germania, sunt doar fostele republici ale Uniunii Sovietice (Federaţia Rusă, Ucraina, Bielarus). Acordul de
parteneriat şi cooperare semnat cu UE nu este în vigoare, deoarece 4 ţări-membre ale UE încă nu 1-au
ratificat.

In 1995 Republica Moldova a devenit membru al Consiliului Europei, în ce priveşte protecţia

mediului, Moldova a stabilit relaţii şi cu alte organisme internaţionale şi guvernamentale (de exemplu, CEE,
OECD, PNUD, Consiliul Europei) şi cu organizaţiile n e guvernamentale din diferite ţări.

Politica protecţiei mediului urmăreşte să participe la activităţile internaţionale prin:

• Îmbunătăţirea cooperării internaţionale în ceea ce priveşte protecţia mediului la nivel regional şi european;
• Armonizarea internaţională a instrumentelor legislative recent adoptate;

• Elaborarea programelor naţionale şi stabilirea mecanismelor de implementare a convenţiilor;

1
• Implementarea acordurilor bilaterale şi participarea la programele regionale (Marea Neagră, Dunărea).
Strategia de stat cu privire la relaţiile internaţionale în domeniul protecţiei mediului se bazează pe
următoarele principii:

• Aderarea la diferite convenţii internaţionale privind protecţia mediului;

• Semnarea acordurilor bilaterale şi multilaterale la niveluri regionale şi internaţionale;

• Participarea în realizarea programelor şi proiectelor internaţionale;

• Schimbul permanent de servicii de consultanţă dintre Republica Moldova şi organizaţiile inter naţionale
(reprezentanţi ai guvernelor diferitelor ţări, ai organizaţiilor neguvernamentale);

Stabilirea relaţiilor cu potenţialii sponsori, cu băncile şi organizaţiile financiare.

Reglementarea juridică a conservării biodiversităţii la momentul actual are o baza teoretică solidă.
Examinarea documentelor programatice internaţionale din domeniu, a practicii activităţii diferitelor structuri
internaţionale ne permit de a face unele concluzii în acest sens şi de a evidenţia principiile de bază care îşi
au reflectarea adecvata în actele legislative. Este bine ştiut că diversitatea biologică constituie una dintre
resursele naturale cele mai vaste, dar şi cele mai expuse degradării şi chiar dispariţiei.

De aceea, la nivel internaţional s-a format deja un consens asupra necesităţii conservării diversităţii
biologice, format treptat, mai ales sub influenţa comunităţii ştiinţifice mondiale, şi exprimat în plan juridic
printr-o serie de reglementări în domeniu. În acest sens amintim documentele adoptate de Conferinţa ONU
privind mediul şi dezvoltarea, de la Stockholm (iunie 1972), urmată de Carta Mondială a Naturii, adoptată
de Adunarea Generala a Naţiunilor Unite, la 28 octombrie 1982 şi, mai ales, de Convenţia asupra
biodiversităţii, adoptată în cadrul celei de-a doua Conferinţe a ONU privind mediul şi dezvoltarea, de la Rio
de Janeiro (iunie 1992).

Numărul crescând de convenţii având ca obiect conservarea diversităţii biologice constituie

manifestări concrete de existenţă a unui consens al statelor în privinţa necesităţii acestei activităţi. Totodată,
acest consens se traduce în legislaţiile internaţionale prin măsuri de conservare eficace, acceptând obligaţia
de aplicare a acestora în baza normelor juridice. “Viabilitatea genetică a Terrei nu va fi compromisă;
populaţia fiecărei specii sălbatice ori domestice va fi menţinută, cel puţin, la nivelul necesar pentru a le
asigura supravieţuirea; habitatele necesare în acest scop vor fi salvate.”23 De la bun început, reglementarea

2
juridică internaţională a acestei probleme se referea la asigurarea unei exploatări a unor specii de floră şi
faună pe viitor pentru necesităţile economice.

Ulterior, se modifică concepţiile existente şi sunt elaborate tratate internaţionale care proclamă
necesitatea protecţiei tuturor speciilor vieţii sălbatice.

În continuare însă măsurile de protecţie aveau un caracter fragmentar, metodele preconizate erau
incomplete (cel mai frecvent era vorba de a interzice prelevarea membrilor aparţinând unei specii
determinate, fără a şti dacă această specie are condiţii de supravieţuire).

O schimbare radicală a acestei modalităţi de abordare a provocat-o principiul patru al Declaraţiei de

la Stockholm şi Convenţia asupra biodiversităţii. Cea mai importantă a constat, mai întâi, în extinderea
conceptului de habitat la fauna şi flora sălbatică şi înţelegerea faptului că acestea sunt, în acelaşi timp, părţi
integrante ale ecosistemelor. Alături de această globalizare s-a afirmat şi ideea ca flora şi fauna constituie un
patrimoniu comun al umanităţii.

Până în prezent au fost aprobate un şir de tratate internaţionale, care reglementează biodiversitatea.
Actul general în acest sens îl constituie Convenţia – cadru privind diversitatea biologică care poate fi
completată cu un şir de tratate ramurale, ce se referă atât la menţinerea habitatelor naturale, cât şi la
conservarea unor sau altor specii de floră sau de faună.

Politici de cooperare internaţională

Înscrierea pe traiectoriile unor schimburi profunde de natură tehnologică şi informaţională

condiţionează creşterea accelerată a interdependenţei statelor lumii. Modul de viaţă din fiecare ţară poate
avea impact pozitiv sau negativ asupra restului populaţiei lumii. În acest context, încadrarea în structura
valorilor mondiale acceptate devine o datorie morală a fiecărei ţări. Având o ofertă bine definită, statele
apelează adesea la un sprijin internaţional.

Sărăcia multor ţări, legată inseparabil de lipsa resurselor, poate fi depăşită prin remodelarea
consumului şi capacităţilor productive ale societăţii de a valorifica avantajele specifice de cooperarea cu alte
ţări.

Noul val al globalizării aduce şi noi sfidări pentru statele care, în pofida profundelor crize
structurale, îşi consolidează suveranitatea – crimă organizată transfrontalieră, corupţie, migraţie ilegală,
trafic de arme şi e droguri.

3
Acestea implică noi forme de cooperare şi integrare internaţională. Conjunctura cooperării internaţionale
europene s-a conturat mai clar şi şi-a confirmat eficienţa. În secolul XXI cooperarea la nivel regional devine
o componentă definitorie în relaţiile ţărilor europene.

Pentru RM deschiderea către lume devine un imperativ în viitorii 20 de ani, având ca obiectiv final
integrarea în UE. Situată într-o zonă de interferenţă a mai multor structuri regionale, RM participă la multe
organisme şi iniţiative: Consiliul Europei, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa 40 (OSCE),
Comunitatea Statelor Independente, Comisia Economică pentru Europa, Comisia Dunării, cooperarea
regională şi subregională fiind o componentă indispensabilă a procesului de integrare europeană. Pentru a
atinge acest obiectiv, RM trebuie să realizeze careva performanţe conform anumitor criterii: o stabilirea
instituţiilor ce garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectul faţă de minorităţi şi
protecţia acestora; o existenţa unei economii de piaţă funcţionale, precum şi capacitatea de a face faşă
presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din interiorul Uniunii Europene; o capacitatea de a-şi asuma
obligaţiile ce decurg din calitatea de membru al UE. Prioritare vor fi acţiunile de armonizare a legislaţiei
naţionale cu cea comunitară şi acţiunile de consolidare a capacităţilor instituţionale administrative care ar
asigura aplicarea în practică.

Relaţiile bilaterale şi multilaterale ale RM trebuie să fie bazate pe extinderea şi profundarea

cooperării conform angajamentelor subregionale şi în cadrul auroregiunilor. Coordonatele acestor relaţii vor
fi:

 dezvoltarea şi punerea în aplicare în cadrul trilateralei România-Moldova-Ucraina a mecanismelor

de colaborare transfrontalieră în cadrul euroregiunilor „Prutul superior” şi „Dunărea de Jos”;

 implementarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare cu UE, inclusiv armonizarea legislaţiei

naţionale cu cea comunitară;

 iniţierea negocierilor în vederea aderării RM la trilateralele din care fac parte ţările limitrofe
(România-Ucraina-Polonia, România-Ungaria-Australia, România-Bulgaria-Grecia, România-Bulgaria-
Turcia).

Dezvoltarea civilizaţiei industriale de la mijlocul secolului trecut a produs modificări profunde şi

accelerate mediului înconjurător, datorită solicitării din ce în ce mai mari a resurselor naturale, a extinderii
suprafeţelor cultivate şi a schimbării sistemelor de cultură, a despăduririlor masive pentru obţinerea de masă
lemnoasă şi de terenuri noi pentru agricultură, a intensificării utilizării păşunilor, a dezvoltării exploatării

4
subsolului, precum şi a altor activităţi cu impact asupra mediului. În acelaşi timp, civilizaţia industrială a
făcut posibilă şi necesară o creştere demografică rapidă, a însemnat o puternică dezvoltare a procesului de
urbanizare, a creat noi aglomerări umane pe spaţii restrânse, situându-l pe om în condiţii de viaţă cu totul
noi.24 Dobândind posibilitatea d a transforma mediul înconjurător, omul nu şi-a pus mult timp problema de
a proceda raţional, în condiţii normale de echilibru şi dezvoltare a vieţii. El a sesizat destul de târziu că este
în acelaşi timp creaţia şi creatorul mediului său înconjurător care îi asigură existenţa biologică şi
intelectuală.25 Exploatarea iraţională, în primul rând, a resurselor regenerabile (păduri, floră, faună), apoi a
celor neregenerabile (bogăţiile minerale ale subsolului), a accentuat efectul nociv al acţiunilor omului asupra
naturii. Folosindu-se pe scară largă ştiinţa şi tehnologia în scopul dezvoltării industriale, s-a ignorat
necesitatea păstrării în permanenţă a unui echilibru între satisfacerea nevoilor materiale proprii, în continuă
creştere şi protecţia tuturor factorilor mediului înconjurător.

După cum apreciază Barry Commoner, ,,Degradarea mediului înconjurător se datorează neapărat
unui neajuns al activităţii umane’’.26 Mai curând sau mai târziu legătura nu mai putea fi evitată şi era
nevoie de o abordare frontală. Chiar aşa s-a întâmplat. De problemele complexe ale mediului, cu tot ce
implică ele, este direct legat şi progresul unei ţări, starea ei de dezvoltare. O ţară săracă abia de va avea
mijloacele financiare prin care să facă faţă nevoilor esenţiale, de subzistenţă; măsurile antipoluare vor mai
aştepta. Raportul mediu înconjurător – dezvoltare este direct. Înţelegând aceasta, Organizaţia Naţiunilor
Unite a creat în mai 1984 Comisia mondială pentru mediul înconjurător şi dezvoltare (W.C.E.D.) alcătuită
din 21 de personalităţi din întreaga lume, în frunte cu Gro Harlem Brundtland, Câteva din raţiunile înfiinţării
acestei Comisii şi din fundamentele ei le preciza chiar ex-premierul norvegian: Conferinţa de la Stockholm
din 1972 a marcat o etapă importantă. Ea a stabilit o agendă mondială pentru mediul înconjurător, îndeosebi
pentru ţările dezvoltate. Cred că în această Comisie (Mondială pentru Mediu Înconjurător şi Dezvoltare)
înţelegem perfect că dacă dezvoltarea nu este compatibilă cu mediul înconjurător, ia este condamnabilă.
Mediul înconjurător şi dezvoltarea au fost adesea privite ca rivali, în conflict unul cu cealaltă. Dimpotrivă,
ele sunt intim şi inextricabil legate. Mediul înconjurător şi dezvoltarea sunt unite prin dinamica forţelor
tehnologice, economice, ecologice şi demografice.27 Un important instrument de promovare a cooperării
regionale pentru protecţia mediului îl reprezintă tratatele internaţionale. Reglementările cu caracter regional
(sau subregional) urmăresc mai ales concretizarea şi adoptarea aplicării regionale a unor convenţii mondiale,
la particularităţile geonaturale din anumite zone. Conservarea naturii se realizează, în plan internaţional, sub
forma protecţiei vieţii sălbatice.

5
 Noţiunea de „viaţă sălbatică” semnifică toate formele de viaţă care nu depinde de om: viaţa animală,
cât şi vegetală. Problema protecţiei vieţii sălbatice, din ce în ce mai ameninţată, a apărut încă din secolul al
XIX-lea. În mai puţin de două veacuri au dispărut specii de păsări şi specii de mamifere. În prezent anul
dispar câte-o specie de animale, o mie de specii fiind ameninţate cu dispariţia în viitor, ca urmare a
accelerării procesului de distrugere.

Aşa dar, este de remarcat faptul că dacă există un domeniu în care tehnicile juridice care caută
repararea pagubelor deja survenite nu au nici un sens, acela este cel al protecţiei vieţii sălbatice. În afară de
faptul că unele exemplare aparţinând unor specii rare sunt de neînlocuit, modul de evaluare a pagubelor
provocate ridică probleme insuportabile. De fapt, trebuie să se recurgă la elementul fundamnetal al oricărei
conservării: prevenirea deteriorării vieţii sălbatice. În acest sens, deja există unele tratate care s-au referit şi
la ocrotirea vieţii sălbatice, dar acestea aveau ca obiect primordial asigurarea exploatării unei specii date pe
viitor (de exemplu, resursele piscicole). Chiar prima mare convenţie multilaterală se referă la protecţia
speciilor neexploatate, Convenţia de la Paris din 19 martie 1902 care protejează păsările „utile agriculturii”
şi care stabileşte o listă limitativă. În acelaşi timp, a doua anexă a Convenţiei enumeră „păsările dăunătoare”
(răpitoarele diurne şi nocturne).

Convenţia internaţională pentru protejarea păsărilor semnată la 18 octombrie 1950, la Paris, enunţa
deja regula potrivit căreia toate păsările trebuie să fie protejate, fără excepţie. În continuare însă, măsurile de
protecţie aveau un caracter fragmentar, metodele preconizate erau incomplete (cel mai des era vorba de a
interzice prelevarea membrilor aparţinând unei specii determinate, fără a se preocupa de a şti dacă această
specie are condiţiile necesare pentru a supravieţui). O schimbare radicală a acestei modalităţi de abordare a
provocat-o principiul 4 al Declaraţiei de la Stockholm şi Convenţia biodiversităţii în cadru Convenţiei de la
Rio. Cea mai importantă a constat, mai întâi, în extinderea conceptului de habitat la fauna şi flora sălbatică
şi înţelegerea faptului că acestea sunt, în acelaşi timp, părţi integrate ale ecosistemelor. Alături de această
globalizare s-a afirmat ideea că flora şi fauna constituie un patrimoniu comun al umanităţii şi au început să
apară primele consecinţe juridice. Din păcate nici până în prezent nu există un instrument juridic de
ansamblu care să servească drept cadru pentru un regim internaţional uniform în domeniu. Dar totuşi se
manifestă o serie de principii (stabilite de strategia mondială de conservare, publicată în 1980) ca de
exemplu, menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi sistemelor care întreţin viaţa, prezentarea diversităţii
genetice, utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor etc.