Ministerul Educației, Culturii și Cercetării

al Republicii Moldova
Universitatea de Stat din Moldova
Facultatea de Drept
Departamentul Drept Internațional și European

Lucrul individual la dreptul internațional public

Dreptul intern al organizațiilor

internaționale

A realizat:
Triboi Mihai
student anul II,
grupa 1606

Conducător științific:
Osmochescu Nicolae
doctor în drept,
profesor universitar

Chișinău 2017
Cuprins
Introducere .......................................................................................................................................2
I. Organizațiile internaționale ca subiect de drept internațional. .....................................................3
1.1 Scurt istoric. ...........................................................................................................................3
1.2 Noțiuni generale. ....................................................................................................................4
II. Dreptul intern al organizațiilor internaționale.............................................................................6
2.1 Noțiunea de drept al organizațiilor internaționale. Izvoarele ................................................6
2.2 Structura dreptului organizațiilor internaționale ....................................................................9
2.3 Actul constitutiv al organizației internaționale. ...................................................................10
2.4 Actele organizației internaționale ........................................................................................13
Concluzie .......................................................................................................................................18
Bibliografie ....................................................................................................................................19
Introducere
La momentul actual, conceptul de organizație internațională devine unul din cel mai
important în materia relațiilor internaționale între state. Pe lângă faptul că organizațiile
internaționale sunt subiecte de drept internațional public, putem spune cu certitudine că acestea
sunt cele mai importante subiecte, care de fapt, trasează o punte de colaborare între state în diferite
domenii: economice, politice, militare, culturale etc. De aceea, chiar dacă organizația
internațională a apărut ca o măsură de siguranță și de prevenire a războaielor, în zilele noastre
acestea îndeplinesc un rol mult mai mare. Pe lângă rolul acestora, actualitatea temei date se
caracterizează și prin numărul impresionant de organizații, care la moment este de 68 000 de
organizații internaționale pe întregul glob,1 dintre care circa 500 sunt interguvernamentale.

Prin prezenta lucrare voi aborda tematica unei ramuri distincte a dreptului internațional
public – dreptul organizațiilor internaționale. Îmi pun ca obiective principale:

1) analiza dreptului intern a organizațiilor internaționale prin prisma actelor internaționale

tematice;
2) analiza actului constitutive al organizațiilor internaționale ca principalul izvor al dreptului
intern a unei organizații internaționale;
3) voi puncta principalele etape de creare a organizației internaționale;
4) analiza practică a unui studiu de caz, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

Principalele metode de studiu aplicate pentru scrierea prezentei lucrări au fost: metoda
logică, istorică, analitică.

1
The Union of international associations information and statistics
<https://uia.org/faq/intorgs1> [accesat la 02.12.2017, 18:45]
I. Organizațiile internaționale ca subiect de drept internațional.
1.1 Scurt istoric.
Preocuparea pentru formarea unei organizații internaționale datează încă din secolulul al
XIV–lea, fiind dictată de necesitatea de a apăra pacea. În Franta, în jurul anului 1305, Pierre
Dubois, a avut ideea unui arbitraj internațional care să asigure pacea creștinătății, iar regele ceh
Podebrady recomanda la 1462 crearea unei organizații internaționale permanente în componența
căreia să intre un congres, un consiliu și o curte de justiție cu principala funcție de a rezolva pașnic
diferendele dintre state. Proiectul de pace perpetuă a lui Charles – Irenee Castel apărut la Utrecht
în 1715, concepea pacea numai în cadrul unei Uniuni Europene care ar face imposibile războaiele
și ar asigura tuturor binefacerile economiei și comerțului. El are puncte de vedere bine definite și
asupra sancțiunilor care, se rezumau la războiul decis de Societatea Statelor pentru pedepsirea
recalcitranților. Immanuel Kant la rândul său propunea organizarea lumii într-o uniune de state
care ar împiedica războiul și inlătura violența.2

În urma analizei reperelor istorice, apare o întrebare: de ce prima organizație internațională

s-a constituit în 19193 și nu în secolul al XIX-lea sau în altă etapă a istoriei omenirii. Răspunsul
pare a fi simplu în aparență: pentru că abia la sfârșitul primului război mondial se crease o
conjunctură generală, și în special un raport de forțe care a favorizat nașterea unei societăți de
state. Crearea Societății Națiunilor a fost, neîndoielnic, rezultatul evoluției de până atunci a ideilor
orgaizării internaționale. 4

Societatea Națiunilor, deși nu a activat mult timp fiind inhibată practic total în perioada
celui de-al doilea război mondial, aceasta a jucat un rol important ca precursor pentru o altă
organizație – Organizația Națiunilor Unite, fondată în 1945. Zic ca precursor fiindcă ONU a
preluat practic funcțiile Ligii Națiunilor și le-a transpus în viață la etapa postbelică.

2
Viorica Moisuc, Istoria Relatiilor Internationale.Pana la mijlocul secolului al XX-lea, Editura Fundatiei Romania
de Maine, Bucuresti, 2002, p.24-25.
3
Liga Națiunilor sau Societatea Națiunilor, creată în urma Conferinței de Pace de la Paris care a pus capăt primului
război mondial.
4
Cristina Ceban, Dreptul organizațiilor internaționale, Editura Vizual Design, Chișinău, 2012, p. 9
1.2 Noțiuni generale.
În literatura de specialitate organizațiile internaționale au fost definite în mai multe forme,
însă practic mereu acestea își păstrau ideea de bază.

Unul din raportorii Comisiei de Drept Internațional a ONU, G. Fitzmaurice, a propus

următoarea definiție a organizațiilor internaționale: “O asociere de state, constituite prin tratat,
înzestrată cu o constituție și organe comune și posedând o personalitate juridică distinctă de aceea
a statelor membre.”
O definiție apropiată de cea avansată de G. Fitzmaurice aparține profesorului Bindschedler,
care afirmă că organizația internațională “ este o asociație de state, stabilită prin și bazată pe un
tratat, care urmărește scopuri comune și care are organe speciale proprii, îndeplinind funcții
particualare înăuntrul organizației”.5
Articolul 2 al Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor din 19696 definește
organizațiile internaționale ca fiind organizații interguvernamentale. Carolina Ciugureanu-
Mihăiluță expune că “[o]rganizația internațională interguvernamentală este o asociere de state,
constituită prin tratat, înzestrată cu o constituție și organe comune și posedând o personalitate
juridică distinctă de cea a statelor membre.”7
Comisia de Drept Internațional propune următoarea definiție a organizației internaționale
(interguvernamentale): “o asociere de state, constituită printr-un tratat, înzestrată cu o constituție
și organe comune și posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor member care o
compun”.
Organizaţiile internaţionale reprezintă, în esenţă, forme de realizare a colaborării
multilaterale între state, în diferite domenii, într-un cadru juridic instituţionalizat, pentru
înfăptuirea unor obiective stabilite şi pe baza unor reguli înscrise în state şi alte documente ale
acestora.
Este esenţial să precizăm că nu toate organizaţiile internaţionale sunt neapărat şi subiecte
de drept internaţional. Multe organizaţii internaţionale au un obiectiv neguvernamental şi nu pot
determina în vreun fel direcţia relaţiilor internaţionale.8 De asemenea, vom reţine că termenul de
organizaţie s-a fixat după înfiinţarea ONU. Termeni precum ligă (de exemplu. Liga Statelor Arabe)
sau uniune (de exemplu. Uniunea Africană) sau comisie (de exemplu. Comisia Dunării) sau
comunitate (de exemplu. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) pot desemna noţiunea

5
Ibid.
6
Publicat în Tratate Internaționale ale Republicii Moldova nr. 4 la 30.12.1998
7
Carolina Ciugureanu-Mihăiluță, Drept internațional public. Curs universitar, Editura Papa Print, Chișinău, 2013,
p. 118
8
A. Popescu, I. Diaconu, Organizații europene şi euroatlantice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 15.
de organizaţie internaţională în măsura în care elementele actului constitutiv satisfac cerinţele
privind existenţa organizaţiilor internaţionale.9
Prin urmare, deosebim următoarele trăsături ale organizațiilor internaționale:
• asociere de state,
• având o bază convenţională - constituţia organizaţiei,
• cu organe proprii şi
• cu personalitate juridică distinctă de acea a statelor membre care o compun - fiind astfel subiect
de drept internaţional.
Prin urmare, termenul de organizaţie internaţională redă ideea unei entităţi create în mod
colectiv şi într-un scop comun, de către mai multe state (sau mai multe organizaţii internaţionale),
prevăzută cu organe proprii şi învestită cu competenţele necesare. Conceptul de organizaţie
internaţională vizează în mod intrinsec ansamblul formelor de realizare a principiului asociativ în
societatea internaţională. Acest principiu conduce esenţialmente la crearea de organisme de
cooperare între state: justiţia internaţională, garantarea drepturilor şi intereselor statelor in sistemul
de securitate colectivă, dezvoltarea şi cooperarea in domeniul economic şi social.10
Important este de precizat faptul că organizaţia internaţională nu este o simplă sumă a
statelor membre, ci, creată pe baza acordului de voinţă al acestora, ea capătă o autonomie
funcţională care o transformă intr-o entitate internaţională cu trăsături proprii. Pe plan juridic, o
organizaţie internaţională este subiect de drept internaţional numai în măsura în care statele
membre îi conferă această calitate, prin atribute ce-i permit să intre în raporturi de drept
internaţional cu statele sau cu alte organizaţii internaţionale, exercitând drepturi şi asumându-şi
obligaţii internaţionale. Personalitatea internaţională nu constituie deci o trăsătură esenţială,
inerentă oricărei organizaţii internaţionale, proprie acesteia prin chiar faptul existenţei sale.
Depinde de dorința statelor membre ca o organizaţie internaţională să dispună sau nu de o astfel
de capacitate. Natura personalităţii internaţionale a unei organizaţii interstatale nu este determinată
de dreptul internaţional, în afara voinţei statelor membre; ea este determinată de acestea, care
stabilesc prin actul constitutiv şi prin alte acte cu valoare de tratate internaţionale atributele
organizaţiei, dreptul ei ca, în exercitarea funcţiilor sale, să intre în raporturi juridice cu alte subiecte
de drept internaţional.11

9
Ibid.
10
Nicolae Osmocheschu, Dreptul organizațiilor internaționale // Alexandru Burian (coord.), Drept international
public, ediția a III-a, Tipografia Elena-V.I. SRL, Chișinău, 2009, p. 262.
11
Ibid, p. 265
II. Dreptul intern al organizațiilor internaționale
2.1 Noțiunea de drept al organizațiilor internaționale. Izvoarele
Dreptul organizaţiilor internaţionale a început a se forma odată cu cristalizarea
organizaţiilor internaţionale in relaţiile internaţionale şi în dreptul internaţional. Evoluţia
numărului şi însemnătăţii organizaţiilor internaţionale, îndeosebi după cel de al doilea război
mondial, îmbogăţirea practicii lor în ce priveşte organizarea, funcţionarea şi participarea autonomă
în relaţiile de cooperare interstatală au relevat tot mai mult necesitatea de a da atenţie analizei
normelor juridice aplicabile în acest domeniu şi, în legătură cu aceasta, abordării unor noi
probleme de drept internaţional. Printre aceste probleme s-au impus, in mod însemnat, aspecte ca:
noţiunea şi trăsăturile caracteristice ale organizaţiilor internaţionale, personalitatea juridică a
organizaţiilor internaţionale, dreptul de a incheia tratate şi practica lor convenţională, situaţia lor
juridică (reprezentarea, imunităţi diplomatice ş.a), actele adoptate şi consecinţele lor juridice,
responsabilitatea lor internaţională etc.12

În litaratura de specialitate se afirmă că “[d]reptul organizațiilor internaționale este

constituit din normele tratatelor internaționale de constituire a organizațiilor, din cele cuprinse în
tratatele multilaterale încheiate între state referitoare la aceste organizații (de exemplu: Convenția
generală asupra privilegiilor și imunităților ONU, din 1946), precum și din normele juridice proprii
fiecărei organizații internaționale”.13

Important este că apariția și evoluția dreptului organizațiilor internaționale și

caracteristicile sale sunt într-o strânsă legătură cu evoluția acestor organizații. Acest drept face
parte din dreptul internațional public, ca o parte nouă și specială a acesteia, având un anumit grad
de autonomie în cadrul sistemului de norme ale dreptului internațional.
Normele dreptului organizațiilor internaționale sunt mai bine ierarhizate decât cele ale
dreptului internațional public, ca urmare a faptului că normele dreptului organizațiilor
internaționale sunt grupate în 2 categorii principale: dreptul originar (principal) și dreptul derivat.
Dreptul originar al organizațiilor internaționale este format, în primul rând, din normele cuprinse
în statutul organizației, care constituie o adevărată “constituție” pentru aceasta. Dreptul originar
este superior dreptului derivat al organizației internaționale guvernamentale și el guvernează
întreaga activitate a organizației și a membrilor ei.14

12
Ibid.
13
Cristina Ceban, op.cit., p. 10
14
Ibid.
 În privința naturii juridice a dreptului organizațiilor internaționale, profesorul N.
Osmochescu expune că
[n]atura dreptului organizaţiilor internaţionale poate fi explicată având în vedere caracterul
acestora ca formă specifică de cooperare a statelor şi sferă de aplicare, totodată, a dreptului
internaţional contemporan. De aceea, regulile privitoare la organizaţiile internaţionale nu pot fi
„particulare" prin aceea că ar fi opuse dreptului internaţional, ci numai în sensul de a constitui o
parte integrantă a acestuia, aplicarea sa intr-un domeniu specific de cooperare. Este lipsită de fond
orice încercare de a scoate regulile aplicabile organizaţiilor internaţionale in sfera dreptului
internaţional general, de a le „particulariza" în senul de a le opune acestora; principiile şi normele
dreptului organizaţiilor internaţionale nu constituie o „ordine juridică" deosebită de dreptul
internaţional general, ci reprezintă o extindere şi o dezvoltare a acestuia din urmă într-un sector
nou al relaţiilor dintre state. Pe bună dreptate, P. Reuter, care vorbeşte de un „drept propriu
organizaţiei", respinge ideea unui „drept intern", în afara dreptului internaţional şi arată că acesta
nu-i decât un drept care are „de o manieră generală caracterele structurale ale dreptului
internaţional public". 15

Fiind o ramură distinctă a dreptului international, dreptul organizațiilor internaționale își

are izvoarele sale proprii. Totuși, izvoarele de bază a dreptului international – tratatul și cutuma –
are o semnificație deosebită și în material dreptului organizațiilor internaționale.
În cadrul diferitelor organizaţii, acordul de voinţă al statelor membre capătă diverse forme
juridice, de la diverse categorii de tratate până la rezoluţiile adoptate. Unele creează norme
(tratatele şi cutuma), altele le confirmă sau le interpretează (rezoluţiile şi declaraţiile), exercită
numai o influenţă indirectă asupra formării lor (legislaţia naţională) sau pur şi simplu constată
existenţa lor şi le interpretează (jurisprudenţa, doctrina, declaraţiile oficiale ale reprezentanţilor
organizaţiei).
Tratatele, ca izvor tradiţional principal de drept, prezintă unele particularităţi in ce priveşte
caracterul şi funcţia lor normativă în sfera organizaţiilor internaţionale. Astfel, actele constitutive,
o primă categorie de tratate existente in acest domeniu, cuprind norme privitoare la organizare şi
funcţionare, întreaga activitate a organizaţiilor trebuind să se desfăşoare in strictă conformitate cu
prevederile lor.
Numeroase tratate, de regulă, bilaterale cu denumiri diferite (acord, convenţie, protocol
ş.a.), încheiate de organizaţiile internaţionale in limitele actului lor constitutiv, cuprind dispoziţii,
care interpretează şi aplică prevederile acestui act, precizând şi uneori chiar lărgind sfera sa de
valabilitate (acordurile de sediu, de asistenţă tehnică, financiară etc).

15
Nicolae Osmochescu, op.cit., p. 267
 Există şi tratate internaţionale multilaterale incheiate de state cu privire la ansamblul
organizaţiilor internaţionale, la anumite categorii sau la unele dintre ele, determinând situaţia
juridică a activităţii lor, a reprezentanţilor statelor, privilegii şi imunităţi ş.a.
Cutuma continuă să prezinte însemnătate în apariţia şi formarea normelor juridice privind
organizaţiile internaţionale. Unele reguli şi instituţii s-au format sau sunt în curs de cristalizare ca
norme generale pe cale cutumiară, in practica statelor şi a diferitelor organizaţii, îndeosebi acelora
cu caracter universal. Pot fi date ca exemplu in acest sens: misiunile permanente ale statelor pe
lângă organizaţiile internaţionale şi situaţia lor juridică, statutul observatorilor statelor sau al
organizaţiilor, al funcţionarilor internaţionali, tratatele incheiate de organizaţii ş.a.
Regulamentele de procedură, adoptate ca acte juridice obligatorii în cadrul diferitelor
organe principale sau subsidiare, cuprind norme privitoare la funcţionarea acestora şi adoptarea
hotărârilor, constituind, de asemenea, izvoare ale dreptului organizaţiilor internaţionale.16
Rezoluţiile diferitelor organizaţii internaţionale sunt, prin natura lor, acte care confirmă,
interpretează, precizează sau aplică prevederile actului constitutiv în baza căruia se adoptă.
Exceptând categoria largă a rezoluţiilor privitoare la relaţiile dintre state, celelalte rezoluţii
adoptate de o organizaţie in „relaţiile sale interne" privind componenţa, organizarea şi funcţionarea
sa, cum ar fi: admiterea de noi membri, excluderea sau suspendarea din drepturi a unui stat
membru, adoptarea bugetului, crearea şi activitatea organelor subsidiare ş.a. prezintă o deosebită
însemnătate pentru formarea acelor reguli care, după unii autori, formează aşa numitul „drept
intern" al organizaţiei în fapt, parte componentă a dreptului organizaţiilor internaţionale.17
Legislaţia naţională a statelor exercită o influenţă importantă asupra interpretării şi aplicării
unor norme juridice în sfera organizaţiilor internaţionale, având astfel rolul unui mijloc auxiliar de
determinare a dreptului.

16
Burian Alexandru, Diplomația prin organizații internaționale // “Revista de filosofie și drept”, Chișinău, 2001, nr.
3, p. 20-24
17
Nicolae Osmocheschu, op.cit., p. 268
2.2 Structura dreptului organizațiilor internaționale
Structura dreptutui organizaţiilor internaţionale poate fi analizată sub mai multe aspecte.
După caracterul lor, există reguli imperative pentru statele membre (privitoare la principii, la
organizare şi funcţionare, la delimitarea competenţei etc.) şi reguli supletive, aplicabile numai dacă
statele nu au hotărât altfel, cum ar fi procedura de rezolvare paşnică a diferendelor cu ajutorul
O.N.U. sau al organizaţiilor regionale, reguli de acordare a asistenţei tehnice de către organizaţii
economice internaţionale ş.a.18

După sfera de aplicare, dreptul organizaţiilor internaţionale cuprinde: principii şi norme

generale, valabile pentru toate categoriile de organizaţii (principii de baza, norme privitoare la
situaţia juridică a organizaţiei şi a reprezentanţilor statelor, de încheiere a tratatelor ş.a.); norme
aplicabile doar unor categorii de organizaţii, de pildă, reguli de admitere in organizaţiile universale
sau regionale, normele care reglementează relaţiile instituţiilor specializate sau organizaţiilor
regionale cu O.N.U. ş.a.; norme proprii unei organizaţii determinate, de exemplu, procedura de
vot in Consiliul de Securitate al O.N.U. sau regula votului ponderat in B.I.R.D. şi F.M.I.19

După conţinutul juridic al regulilor aplicabile se deosebesc principiile de bază ale

organizaţiilor internaţionale şi norme valabile pentru domenii speciale ale relaţiilor dintre ele sau
cu statele membre, cum sunt: relaţiile diplomatice ale organizaţiilor internaţionale, încheierea
tratatelor internaţionale, responsabilitatea, succesiunea, statutul funcţionari lor internaţionali.

Organizaţiile internaţionale constituie, într-o accepţie generală, un domeniu specific al

aplicării principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, a căror recunoaştere este unanimă,
caracterul lor imperativ şi universal fiind astăzi vizibil.

În acest domeniu, principiile fundamentale se realizează ca principiu de bază ale

organizaţiilor internaţionale, fiind particularizate în raport de scopurile, caracterul şi funcţiile
fiecărei organizaţii. Principiile de bază ale unei organizaţii sunt prevăzute, de regulă, în actul
constitutiv şi in alte acte ale organizaţiei (de exemplu. Carta O.N.U, art.2); chiar dacă nu sunt
prevăzute in actul constitutiv, în funcţionarea organizaţiei şi în relaţiile sale externe se aplică
principiile fundamentale care determină eficienţa şi validitatea întregii sale activităţi.

Dreptul organizaţiilor internaţionale cuprinde, totodată, norme juridice aplicabile

diferitelor aspecte ale organizării şi funcţionării organizaţiilor, cu caracter general sau particular,
ale relaţiilor lor cu alte organizaţii, cu statele membre sau nemembre. In evoluţia organizaţiilor

18
Шибаева Е.А., Право международных организаций: Вопросы теории, Москва, 1986, p. 21
19
Nicolae Osmocheschu, op.cit., p. 269
internaţionale, mai ales după al doilea război mondial, se observă tendinţa tot mai evidentă de
înlocuire a normelor generale de drept internaţional privitoare la situaţia juridică a reprezentanţilor
statelor, la tratate, responsabilitate etc. prin norme speciale, derogatorii consacrate în acte (tratate
speciale, decizii ş.a) adoptate de organele principale ale organizaţiei sau încheiate de statele
membre în aceste probleme. Astfel, s-au cristalizat în acest domeniu norme specifice de drept
internaţional, în legătură cu care s-a pus problema codificării încă din deceniul 1960 -1970.
Normele care alcătuiesc dreptul diplomatic al organizaţiilor internaţionale s-au format succesiv,
desprinzându-se din dreptul diplomatic general al statelor, îndeosebi după formarea O.N.U. şi a
unora dintre instituţiile specializate. Este vorba de reguli privitoare la situaţia juridică a
organizaţiei în relaţiile cu statul gazdă, cu celelalte state (membre sau nemembre), la statutul
funcţionarilor organizaţiei, al reprezentanţilor, al misiunilor permanente şi observatorilor statelor
pe lângă organizaţie. În anul 1975 a fost adoptat la Viena primul act de codificare în acest domeniu
- Convenţia asupra reprezentării statelor in relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale având
caracter universal, referitoare la: misiunile statelor pe lângă organizaţiile internaţionale
(compunere, funcţii, acreditare etc), privilegiile şi imunităţile lor, delegaţii şi observatorii lor pe
lângă organele şi conferinţele internaţionale, inclusiv privilegiile şi imunităţile lor.

2.3 Actul constitutiv al organizației internaționale.

Actul constitutiv sau statutul unei organizații internaționale produce efecte numai asupra
statelor membre ale organizației respective, state care sunt părți contractante ale statului, ca urmare
a ratificării lui sau a aderării la el. Această regulă în privința Republicii Moldova o desprindem
din Legea nr. 595 privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova din 24.09.199920. La
momentul actual, după părerea mea, cea mai activă organizație internațională pe teritoriul
Republicii Moldova este Organizația Internațională pentru Migrație, constituită în baza Tratatului
Organizației Internaționale pentru Migrație la care Republica Moldova este parte. Ca consecință a
devenirii membru în această organizație, la Chișinău a fost deschis Biroul de Migrație și Azil.

Statutele organizațiilor internaționale guvernamentale cuprind, în general, următoarele

prevederi mai esențiale:

1. obiectul și scopurile organizației, prin care se precizează principalele direcții alte activității ei.
Organizațiile internaționale alături de scopurile lor specifice au scopuri comune lor, cum sunt
apărarea păcii și securității internaționale, asigurarea libertății și progresului pentru toate statele și
popoarele;

20
În Monitorul Oficial nr. 24-26 din 02.03.2000
2. principiile care guvernează activitatea organizației, principiile fundamentale alre dreptului
internațional și principiile specifice ale organizației. Aceste principii trebuie respectate atât de
către organizația internațională guvernamentală, cât și de statele membre, în activitatea lor;

3. procedura de primire a noilor membri în organizație și categoriile acestora. În general, membrii

organizațiilor internaționale se impart în următoarele categorii: membri fondatori, membri primiți
ulterior constituirii organizației, membri asociați și invitați;

4. drepturile și obligațiile decurgând din calitatea de membru al organizației internaționale. În

general statutele organizațiilot internaționale prevăd următoarele drepturi pe care le au membrii
lor: dreptul la vot în organele organizației, dreptul de a participa la dezbaterile din cadrul diferitor
organe ale organizației, dreptul de a face parte din organele principale și subisidiare ale
organizației, dreptul de a participa la stabilirea bugetului organizației, dreptul de participa la
acțiunile organizației, și dreptul de a se retrage din organizație.
Corelativ acestor drepturi, statutele organizațiilor internaționale prevăd următoarele
obligații, care revin membrilor lor: obligația membrilor de a participa la realizarea scopurilor
organizației și să respecte principiile sale; obligația de a contribui la realizarea bugetului
organizației prin contribuțiile lor; obligația de a respecta statutul international al organizației.

5. sistemul organelor organizației și funcțiile lor. Statutele organizațiilor internaționale prevăd

care sunt organele lor principale. Ele se compun dintr-un organ plenar și reprezentativ al
organizației, format din toți membrii ei. Unul sau mai multe organe de îndeplinire a deciziilor
organului plenar și care sunt formate dintr-un număr restrâns de membri ai organizației; și un organ
cu activitate permanentă (secretariat sau biroul organizației) format din funcționari internaționali,
în frunte cu Secretariatul general sau Directorul organizației;

6. sancțiunile care pot fi aplicate membrilor. În general, sunt prevăzute următoarele sancțiuni:
suspendarea votului vinovat din drepturile și obligațiile care decurg din calitatea de membru al
organizației. Carta ONU21 prevede: “Un membru al Națiunilor Unite împotriva căruia Consiliul
de Securitate a întreprins o acțiune preventivă sau de constrângere poate fi suspendat de Adunarea
generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, din exercițiul drepturilor și privilegiilor
inerente calității de membru” (art. 5).
O altă sancțiune prevăzută în statute este excluderea unui membru din organizație, ca
urmare a neîndeplinirii sistematice a obligațiilor cei revin din calitate de membru. Carta ONU în
acest sens precizează: “un membru al Națiunilor Unite care încalcă în mod persistent principiile

21
<http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_ONU_.pdf>
enunțate în prezenta Cartă poate fi exclus din organizație de Adunarea Generală, la recomandarea
Consiliului de Securitate. „ (art. 6)

7. statutele organizațiilor internaționale stabilesc și modalitățile de modificare a lor. Ele pot fi

modificate pe calea amendamentelor aduse acestor statute, sau revizuirii lor.

Încheierea actului constitutiv. Prin procesul „încheierii” actului constitutiv se înțelege

negocierea tratatului în cauză semnarea și ratificarea lui, eventual formularea de rezerve în acesta
și intrarea lui în vigoare, etape care, odată parcurse, conduc la crearea unui nou subiect de drept
internațional. Tocmai acest element esențial distinge actul constitutiv, ca tratat internațional, de
tratatele internaționale obișnuite: este un document care dă naștere unui nou subiect de drept
internațional, care acționează apoi, în viața internațională, alături de statele care l-au creat.
Procedura de încheierea a tratatelor internaționale este reglementată de Convenția din Viena
privind dreptul tratatelor din 1969 și de Legea nr. 595 a Republicii Moldova.

Modificarea actului constitutiv. După o anumită perioadă de timp în funcționarea

organizațiilor internaționale poate apare o schimbare a împrejurărilor, în raport cu cele care au
prelevat în momentul elaborării și adoptării actelor loc constitutive. Ceva mai mult, schimbările
pot fi de o asemenea anvergură încât să se ajungă la înregistrarea riscului disfuncționalității unei
organizații. Cum organizațiile trebuie să se adapteze continuu dezvoltărilor ce au loc în societatea
internațională, tot astfel și actele lor constitutive, ca o consecință firească, urmează să reflecte
gradul aceste adaptibilități. Acest proces se realizează, în principal, prin modificarea actului
constitutiv, operație care îmbracă modificarea actului constitutiv al unei organizații internaționale
poate antrena o diversificare a relațiilor convenționale între membrii organizației și între aceștia și
organizație. De aceea, cel mai des actele constitutive conțin dispoziții speciale privind modificarea
lor. Aceste dispoziții se referă, în principal, la:

a) momentul introducerii unei propuneri de modificarea a actului constitutiv. În unele cazuri

se interzice introducerea unor asemenea modificări înainte de expirarea unei perioade de
timp;
b) cine poate prezenta propuneri de modificare – statele sau organele organizației – și care
dintre aceste organe
c) magnitudinea modificărilor, dacă privesc ansamblul actului constitutiv sau numai anumite
schimbări punctuale
d) modalitatea de adoptare a deciziei de modificare, care variază de la unanimitate sau
consens la majoritatea simplă sau calificată, și
e) condițiile întrării în vigoare a modificărilor actului constitutiv.
 Interpretarea actului constitutiv. Problema interpretării actelor constitutive ale
organizațiilot internaționale este intim legată de aplicarea lor în practică, de întinderea competenței
organelor lor deliberative și executive și de îndeplinirea de către statele membre a obligațiilor pe
care și le-au asumat prin aceste acte. În mod logic, orice aplicare a unei reguli presupune o
interpretare uniformă a sa. În plus, uniformitatea interpretării conduce la evitarea disputelor legate
de aplicarea regulii. Actele constitutive ale unor organizații internaționale, cum ar fi FMI sau
OMM22, cuprind reglementări precise privind modul de soluționare a problemelor puse
interpretării lor. Unele includ această problemă într-o formulare generală, în dispozițiile privind
modul de reglementare a disputelor, iar cele mai multe indică organismul căruia organizația sau
statele membre urmează să i se adreseze în legătură cu problema interpretării. În acest context,
interpretarea actului constitutiv al unei organizații internaționale decurge mai ales din rațiuni de
ordin practic, de clarificare a raporturilor dintre state în interiorul organizației și în raporturile
dintre ele și organizație. Considerentele de ordin teoretic, deși importante pentru teoria generală a
interpretării tratatelor, au mai puțină relevanță în practica urmată de diferite organizații în materie
de interpretare a actelor lor constitutive.
Regula generală de interpretare a tratatelor stabilită în Conveția de la Viena privind dreptul
tratatelor, se aplică și asupra actelor constitutive ale organizațiilor internaționale. Astfel, un tratat
trebuie să fie interpretat cu bună-credință urmând sensul obișnuit atribuit termenilor tratatului în
contextul lor și în lumina obiectului și scopului său. Din această formulă pot fi deduse cel puțin
trei posibilități de interpretare: o interpretare obiectivă, bazată pe textul actului constitutiv, și o
interpretare funcțională, bazată pe scopurile și obiectul tratatului. O a treia posibilitate rezultă din
luarea în considerare a sintagmei “sensul obișnuit al termenilor tratatului în contextul lor”. Aceasta
trimite, în principal, la orice acord având legătură cu actul constitutiv, care a intervenit între toate
părțile cu prilejul încheierii actului respectiv. Este vorba de deslușirea intenției părților, ceea ce
duce la o altă modalitate de interpretare, interpretarea subiectivă, fondată pe intenția părților.23

2.4 Actele organizației internaționale

Prin natura sa juridică, orice rezoluţie adoptată de o organizaţie internaţională este un act
de interpretare şi de confirmare a prevederilor cuprinse în tratatul de constituire a organizaţiei
respective. Adoptată în baza şi în limitele actului constitutiv, rezoluţia nu are o valoare juridică
proprie şi nici nu cuprinde, de regulă, obligaţii imediate şi directe pentru statele membre ale
organizaţiei ca şi pentru alţi destinatari cărora le este adresată. Rezoluţiile organizaţiilor
internaţionale au fost denumite de unii autori cu termenul generic de „recomandări internaţionale"

FMI – Fondul Monetar Internațional, organizație constituită prin Tratatul de la Bretton Woods din iulie 1944;
22

OMM – Organizația Meteorologică Mondială, organizație specializată al ONU, 188 membri.

23
Cristina Ceban, op. cit., p. 14-15
- acte care solicită, preconizează, fără a genera efecte juridice directe pentru destinatarii lor. In
practica, statele membre stabilesc prin tratatul constitutiv al organizaţiei efectele care decurg din
rezoluţiile adoptate ceea ce face ca termenul de recomandare să desemneze acte de o mare varietate
sub aspectul conţinutului şi al insemnătăţii juridice. In măsura in care reafirmă reguli juridice
cuprinse in actul constitutiv al unei organizaţii, rezoluţiile adoptate pot avea însemnătatea unor
mijloace auxiliare, de constatare a dreptului in vigoare in sfera organizaţiei respective şi in relaţiile
dintre statele membre.24

O însemnătate deosebită pentru procesul normativ general prezintă rezoluţiile Adunării

Generale şi ale Consiliului de Securitate al O.N.U. care exteriorizează in textul lor principii şi
norme generale ale relaţiilor dintre state, şi pot fi considerate izvoare de drept internaţional.25

Termenul de „recomandare" prevăzut in Cartă nu acoperă întreaga varietate de acte

adoptate in temeiul Cartei O.N.U., de cele două organe principale ale organizaţiei mondiale.

În textul Cartei O.N.U., termenul de recomandare desemnează atât rezoluţii cu valoare doar
moral-politică, (ară efecte juridice, cât şi rezoluţii care generează consecinţe juridice, ce pot merge
până la forţă obligatorie pentru destinatar. Astfel, potrivit art. 4, alin. 2 al Cartei, admiterea unui
stat ca membru al organizaţiei se face „printr-o hotărâre a Adunării Generale, la recomandarea
Consiliului de Securitate". Recomandarea Consiliului de Securitate are în acest caz însemnătatea
unui act prealabil necesar şi obligatoriu pentru Adunarea Generală în adoptarea hotărârii sale Prin
natura sa juridică, orice rezoluţie adoptată de o organizaţie internaţională este un act de interpretare
şi de confirmare a prevederilor cuprinse in tratatul de constituire a organizaţiei respective.
Adoptată în baza şi în limitele actului constitutiv, rezoluţia nu are o valoare juridică proprie
şi nici nu cuprinde, de regulă, obligaţii imediate şi directe pentru statele membre ale organizaţiei
ca şi pentru alţi destinatari cărora le este adresată. Rezoluţiile organizaţiilor internaţionale au fost
denumite de unii autori cu termenul generic de „recomandări internaţionale" - acte care solicită,
preconizează, fără a genera efecte juridice directe pentru destinatarii lor. În practică, statele
membre stabilesc prin tratatul constitutiv al organizaţiei efectele care decurg din rezoluţiile
adoptate ceea ce face ca termenul de recomandare să desemneze acte de o mare varietate sub
aspectul conţinutului şi al insemnătăţii juridice. În măsura în care reafirmă reguli juridice cuprinse
in actul constitutiv al unei organizaţii, rezoluţiile adoptate pot avea însemnătatea unor mijloace
auxiliare, de constatare a dreptului în vigoare în sfera organizaţiei respective şi în relaţiile dintre
statele membre.26

24
Gheorghe Moca, Dreptul organizațiilor internaționale, Editura ERA, București, 2001, p. 53
25
Г. И. Тункин, Теория международного право, Издательство Зерцало, Москва, 2009, p. 149-151
26
Gheorghe Moca, op.cit., p. 54
 O însemnătate deosebită pentru procesul normativ general prezintă rezoluţiile Adunării
Generale şi ale Consiliului de Securitate al O.N.U. care exteriorizează in textul lor principii şi
norme generale ale relaţiilor dintre state, şi pot fi considerate izvoare de drept internaţional.27

Termenul de „recomandare" prevăzut in Cartă nu acoperă întreaga varietate de acte

adoptate in temeiul Cartei O.N.U., de cele două organe principale ale organizaţiei mondiale.

În textul Cartei O.N.U., termenul de recomandare desemnează atât rezoluţii cu valoare doar
moral-politică, (ară efecte juridice, cât şi rezoluţii care generează consecinţe juridice, ce pot merge
până la forţă obligatorie pentru destinatar. Astfel, potrivit art. 4, alin. 2 al Cartei, admiterea unui
stat ca membru al organizaţiei se face „printr-o hotărâre a Adunării Generale, la recomandarea
Consiliului de Securitate". Recomandarea Consiliului de Securitate are in acest caz insemnătatea
unui act prealabil necesar şi obligatoriu pentru Adunarea Generală în adoptarea hotărârii sale de
admitere. „Recomandările" Adunării Generale adresate Consiliului Economic şi Social au pentru
acesta caracterul unor acte obligatorii (art. 66, al. 1 al Cartei), în problemele interne ale organizaţiei
(admiterea de noi membri, aprobarea bugetului, suspendarea sau excluderea din organizaţie ş.a.).
Adunarea Generală adoptă hotărâri care au caracter obligatoriu.

În problemele menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Adunarea Generală şi Consiliul

de Securitate adoptă rezoluţii care pot avea consecinţe diferite. Astfel, hotărârile Consiliului de
Securitate privind exercitarea funcţiilor sale de apărare şi restabilire a păcii internaţionale în
limitele cap. VII al Cartei au, potrivit art. 25 al Cartei, forţă obligatorie pentru statele membre care
„sunt de acord să accepte şi să execute hotărârile Consiliului de Securitate în conformitate cu
prezenta Cartă". De exemplu, Rezoluţia nr. 338 din 22 octombrie 1973 cere tuturor părţilor
participante la conflictul armat din Orientul Apropiat să înceteze focul, să înceapă imediat
negocieri de pace şi să aplice toate prevederile rezoluţiei nr. 242 a Consiliului din noiembrie 1967.
Obligativitatea unor astfel de rezoluţii ale Consiliului se întemeiază pe acordul anterior in acest
sens al statelor membre ale O.N.U., consemnat in textul citat mai sus al art. 25 al Cartei. Rezoluţia
nr. 660 din 6 august 1990 a Consiliului condamnă agresiunea armată a Irakului şi-i cere retragerea
imediată şi necondiţionată a forţelor sale din Kuweit.28

Consecinţe juridice indirecte pot genera şi rezoluţii care prin caracterul lor sunt
recomandări in sensul obişnuit al acestui termen, cum sunt acelea adoptate de Adunarea Generală
sau Consiliul de Securitate în soluţionarea paşnică a diferendelor dintre state, conform dispoziţiilor
cuprinse in cap. VI al Cartei Neindeplinirea unei astfel de recomandări poate duce la agravarea

27
Г. И. Тункин, op.cit, p. 153
28
Nicolae Osmochescu, op.cit., p. 285
diferendului şi la crearea unei ameninţări pentru pacea internaţională şi, în acest caz, Consiliul de
Securitate poate interveni invitând, recomandând sau chiar cerând părţilor printr-o rezoluţie
obligatorie îndeplinirea măsurilor şi principiilor recomandate. Neîndeplinirea recomandărilor
făcute justifică adoptarea de către Consiliul de Securitate a unor măsuri de constrângere, prevăzute
în art. 41 şi 42 ale Cartei, şi adoptate prin acordul statelor membre.

Numeroase rezoluţii ale Adunării Generale reafirmă, într-o formulare adesea mai precisă,
principii şi obligaţii decurgând din Carta O.N.U. pentru statele membre, având astfel caracterul
unor mijloace auxiliare de determinare a dreptului.29

Există însă alte rezoluţii care interpretează, dezvoltă şi concretizează principiile

fundamentale ale dreptului internaţional, prevăzute de Carta O.N.U. Printre acestea, un loc
deosebit îl ocupă Declaraţiile Adunării Generale, acte care, prin conţinutul şi însemnătatea lor, au
o funcţie normativă. Astfel, dispoziţiile Cartei O.N.U. referitoare la drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului şi-au găsit o interpretare şi dezvoltare în Declaraţia asupra lichidării
oricăror forme de discriminare rasială, din decembrie 1968; dreptul fiecărui popor de a-şi hotărî
singur soarta a fost amplu dezvoltat în Declaraţia nr. 1514 din 1960 cu privire la acordarea
independentei ţărilor şi popoarelor din colonii; o interpretare sistematizată a principiilor
fundamentale de drept internaţional, cuprinse in Cartă, şi a practicii statelor privind aplicarea lor
este cuprinsă in Declaraţia sesiunii jubiliare a Adunării Generale a O.N.U., din 24 octombrie 1970.
Principiul rezolvării paşnice este interpretat, precizat şi dezvoltat în Declaraţia din 1982, adoptată
de Adunare la propunerea României (şi a altor state în calitate de coautoare).

Unele rezoluţii ale Adunării Generale confirmă şi extind valabilitatea principiilor generale ale
Cartei, ale dreptului internaţional in domenii noi ale cooperării statelor, cum ar fi Declaraţia din
17 decembrie 1970 cu privire la spaţiile submarine aflate dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale
sau din 13 decembrie 1963 (rezoluţia nr. 1962) asupra principiilor privind cooperarea statelor in
spaţiul cosmic.

Din exemplele de mai sus reiese polivalenţa juridică a rezoluţiilor Adunării Generale a
O.N.U., însemnătatea lor manifestată in diferite stadii ale procesului de formare a dreptului
internaţional. Unele dezvoltă principiile Cartei şi sintetizează practica general acceptată de state in
aplicarea acestor principii, constituind in cadrul procesului normativ acte complementare ale
tratatului şi cutumei; altele contribuie, intr-o fază iniţială, la procesul apariţiei unor noi instituţii
de drept internaţional, înlesnind reglementarea lor convenţională. Tocmai această varietate a

29
Gheorghe Moca, op.cit., p.57
consecinţelor juridice ale rezoluţiilor Adunării Generale infirmă temeinicia opiniei cu privire la
forţa lor exclusiv moral-politică şi la absenţa oricărei însemnătăţi juridice.

Incontestabil, rezoluţiile Adunării Generale nu pot fi asimilate tratatului internaţional. Ele

nu cuprind reguli noi ale dreptului internaţional, consacrând principii şi norme formulate în actul
constitutiv - Carta O.N.U., cu scopul înfăptuirii acestora de către statele membre, iar forţa juridică
a prevederilor lor decurge din tratatul constitutiv. Totodată, se relevă faptul că orice rezoluţie a
Adunării Generale este adoptată prin vot sau consens, formă de exprimare directă a acordului de
voinţă al statelor, deşi mai puţin desăvârşită decât formele consimţământului la încheierea unui
tratat. Votând pentru adoptarea unei rezoluţii, statele îşi exprimă voinţa nu pentru a crea noi
reglementări şi norme juridice, ci pentru a realiza înfăptuirea normelor şi obligaţiilor cuprinse în
actul constitutiv al organizaţiei.30

În practica Adunării Generale, statele au adoptat rezoluţii în care confirmă rezoluţii

anterioare şi obligaţia de a le înfăptui ceea ce relevă valabilitatea juridică a acestor din urmă
rezoluţii, decurgând din voinţa expres manifestată a statelor membre. Ele au un caracter derivat în
raport cu tratatul constitutiv, dar şi in sensul că pot deveni acte direct obligatorii pe baza acordului
statelor, exprimat anterior sau ulterior adoptării rezoluţiei. încorporarea unei rezoluţii în textul unui
tratat ca ţi practica cutumiară a statelor conferă acesteia forţă obligatorie.31

30
Gheorghe Moca, op.cit., p. 59
31
Nicolae Osmochescu, op.cit., p. 286
Concluzie
În urma analizei tematicii dreptului intern al organizațiilor internaționale în primul rând
aș concluziona cu faptul că organizațiile internaționale au un rol semnificativ în relațiile
internaționale dintre state în diferite domenii, cum ar fi securitate, economie, cultură etc. În
prezeta lucrare am abordat dreptul intern al organizațiilor internaționale interguvernamentale,
fiindcă însăși Convenția privind dreptul tratatelor declară că organizația internaționată este
organizația interguvernamentală. La fel, ca o caracteristică importantă am considerat faptul că
organizația internațională este o personalitate juridică distinctă de acea a statelor membre care o
compun - fiind astfel subiect de drept international. Dreptul organizațiilor internaționale, prin
urmare, este o ramură destul de importantă în cadrul sistemului de ramuri ale dreptului
internațional public. Ca izvoare principale al dreptului organizațiilor internaționale sunt
tratatele/statutele organizațiilor – numite și acte constitutive -, principiile și prevederile căruia
sunt aplicabile doar pentru statele membre. De aceea putem spune despre un “drept intern” al
organizațiilor internaționale.

În urma cercetării la fel am depistat că normele dreptului organizațiilor internaționale

sunt mai bine ierarhizate decât cele ale dreptului internațional public, ca urmare a faptului că
normele dreptului organizațiilor internaționale sunt grupate în 2 categorii principale: dreptul
originar (principal) și dreptul derivat.

Actele care sunt emise de către organizațiile internaționale sunt rezoluții, care sunt niște
acte de interpretare şi de confirmare a prevederilor cuprinse în tratatul de constituire a
organizaţiei respective.

La fel, în urma unei cercetări practice am luat ca studiu de caz Organizația Internațională
pentru Migrație și activitatea acesteia în Republica Moldova, care a apărut în baza Conveției
Organizației Internaționale pentru Migrație. Am depistat că anume această organizație
internațională este una dintre cea mai activă la momentul actual în Republica Moldova, având
constituit Biroul de Migrație și Azil în cadrul Guvernului RM.
Bibliografie
Acte normative naționale
1. Legea nr. 595 privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova din 24.09.1999 în
Monitorul Oficial nr. 24-26 din 02.03.2000.

Acte normative internaționale

1. Carta Națiunilor Unite și Statutul Curții Internaționale de Justiție, New York, 1996
2. Convenția cu privire la dreptul tratatelor, Viena, 1969, tratate internaționale la care
Republica Moldova este parte, vol. IV, Chișinău, 1998.
3. Convenţia Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie privind migraţia în scop de
angajare, adoptată la 01.02.1949, Geneva, în vigoare pentru Republica Moldova din
12.12.2006.
4. Constituţia Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie, adoptată la 19.10.1953, în
vigoare pentru Republica Moldova din 13.06.2003.
5. Acord de cooperare dintre Guvernul Republicii Moldova şi Organizaţia Internaţională
pentru Migraţie, din 21.03.2002 Chișinău, în vigoare pentru Republica Moldova din
20.12.2002

Literatură de specialitate
în română
1. A. Popescu, I. Diaconu, Organizații europene şi euroatlantice, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2009
2. Carolina Ciugureanu-Mihăiluță, Drept internațional public. Curs universitar, Editura
Papa Print, Chișinău, 2013
3. Ceban Cristina, Dreptul organizațiilor internaționale, Editura Vizual Design, Chișinău,
2012
4. Moca Gheorghe, Dreptul organizațiilor internaționale, Editura ERA, București, 2001
5. Moisuc Viorica, Istoria Relatiilor Internationale până la mijlocul secolului al XX-lea,
Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2002
6. Osmocheschu Nicolae, Dreptul organizațiilor internaționale // Alexandru Burian
(coord.), Drept international public, ediția a III-a, Tipografia Elena-V.I. SRL, Chișinău,
2009
 în rusă
1. Г. И. Тункин, Теория международного право, Издательство Зерцало, Москва, 2009
2. Шибаева Е.А., Право международных организаций: Вопросы теории, Москва, 1986

Surse electronice
1. The Union of international associations information and statistics
1. <https://uia.org/faq/intorgs1>
2. http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_
Unite_ONU_.pdf