Biserica primului mileniu pune un accent major pe legătura dintre sexualitate şi

reproducere fără a plasa însă sexualitatea maritală într-o înţelegere de tipul unei legi
naturale întemeiată pe o descriere filozofică a înclinaţiilor naturale sau a finalităţilor
biologice. A înţelege obligaţiile sexuale umane în asemenea termeni ar însemna
întemeierea comportamentului moral uman pe natura căzută. Dacă încercăm să citim
morala sexuală umană plecând de la descoperirile unei descrieri socio-biologice
aristotelice, scolastice sau chiar post-darwiniste a sexualităţii umane, atunci vom încerca
în chip ironic o descriere a modului de apropiere de Dumnezeu în termenii naturii după
cădere, în termenii consecinţelor păcatului lui Adam, în cei ai înclinaţiilor caracteristice
pentru natura umană decăzută, mai degrabă decât în termenii scopului tuturor
scopurilor: împărăţia lui Dumnezeu.
Bioetica creştină a sexualităţii situează unirea trupească în interiorul Tainei Nunţii, care
e o cale spre sfinţenie. Accentul e pus pe o relaţie întemeiată în rai şi care va fi restabilită
pentru rai. O descriere pur biologică ar umbri finalitatea centrală: Dumnezeu.Abordarea
tradiţională creştină a căsătoriei ia în serios caracterul întrupat al existenţei umane, fără
a reduce comportamentul sexual conjugal corespunzător la termeni pur biologici. De
exemplu, Sfântul Pavel avertizează: „Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este
un trup cu ea? Pentru că — zice Scriptura — cei doi vor fi un trup” (1 Co 6, 16). O unire