CURS

ECONOMIE

Șef lucrări dr. ing. Elena HARPA

STRUCTURA CURSULUI

Introducere, istoric, obiect și metode în economie

Consumatorul și utilitatea economică

Cererea, concept, trăsături, factori de influență

Economie
Factori de producție, costuri de producție

Oferta, concept, trăsături, factori de influență

Piețe și prețuri în economia de piață

Concurența
 Dezvoltarea unei culturi economice prin tratarea unor
aspecte introductive specifice economiei;
 Însușirea conceptelor de bază ale economiei ca ştiinţă
teoretică – întreprindere, preț, cost, venituri, cheltuieli,
concurență, producție, cerere, ofertă;
 Înțelegerea problemelor fundamentale ale economiei, prin
surprinderea interdependenţelor dintre diferite procese
economice, punându-se accent pe cunoaşterea cauzalităţii,
a legităţilor care guvernează viaţa economică;
 Dezvoltarea deprinderilor de lucru în echipe
 întreprindere  ..........................
 piața  piața
 preț  preț
 profit  profit
 venituri, cheltuieli  venituri, cheltuieli
 concurență  concurență
 producție  producție
 cerere, ofertă  career, overtă
 Întreprindere ?

 Întreprindere - este o unitate economică de producție, de

prestații de servicii sau de comerț. Întreprindere este orice
formă de organizare a unei activități economice, autorizată
să facă acte și fapte de comerț, în scopul obținerii de
profit prin producerea de bunuri materiale și vânzarea
acestora pe piață sau prin prestări de servicii, în condiții de
concurență.
  Producția ?

 Producția – ansamblul activitatilor desfășurate în mod

constant, organizate, conduse și realizate de catre om cu
ajutorul mijloacelor de munca și al proceselor naturale
care au loc în legatura cu transformarea muncii în
produse și servicii.
 Piața ?

 Piața - spaţiul economic în cadrul căruia se desfăşoară

schimburile (actele de vânzare cumpărare) de bunuri şi
servicii, locul unde se întâlnesc vînzătorii cu cumpărătorii.
 Prețul ?

 Prețul - reprezintă reflectarea bănească a valorii bunurilor sau

serviciilor, comparate și corelate prin prisma cantității, calității
și a altor criterii.
 prețuri de aprovizionare (preț de achiziție, preț negociat, preț cu
ridicata)
 prețuri de vânzare (prețul de vânzare al producătorilor, al importatorilor,
al firmelor de comerț cu ridicata și cu amănuntul).
  Venituri - cheltuieli ?

 Venituri reprezintǎ o sumă de bani pe care o companie o

primește din activitățile sale normale de afaceri, de obicei, din
vânzarea de bunuri și servicii.
 Cheltuieli – reprezintă suma de bani pe care o companie o achită
în vederea realizării bunurilor sau serviciilor oferite (materii
prime, mărfuri, salarii, servicii, utilități, impozite, taxe, etc)
  Profitul ?

 Profitul - în sens foarte larg, poate fi privit ca fiind câștigul

realizat, în forma baneasca, de catre cei ce inițiază și
organizeaza o activitate economică. Profitul este
un venit material sau spiritual, reprezentând diferența dintre
încasări și totalul cheltuielilor.
  Concurența ?

 Concurenţa – reprezintă rivalitatea dintre diferiți ofertanți

pentru a câștiga clienți. Concurența desemnează tipul specific de
relaţii între agenţii economici (producători sau consumatori) care
acţionează pe piaţă pentru realizarea propriilor interese, conform
libertăţii de acţiune şi liberei iniţiative.
  Cerere – ofertă ?

 Cererea reprezintă nevoile de bunuri și servicii care se satisfac prin

intermediul pieței, adică prin vânzare-cumpărare. Cererea are drept
suport puterea de cumpărare a oamenilor;
 Oferta reprezintă cantitatea de bunuri sau servicii pe care un agent
economic este dispus să o ofere spre vânzare într-o anumită
perioadă de timp.
 Desigur, în funcție de nivelul cererii, cantitatea care se vinde
efectiv poate să difere de cantitatea oferită.
Termenul de Economie politică vine din limba greacă:
oikos=gospodărire,
nomos=lege,
polis=cetate

a fost utilizat prima oara de Antoine de Montchrestien în

Tratatul de Economie Politica din 1615.
 Economia este știința care studiază modul în care
societatea administrează resursele pentru satisfacerea
nevoilor umane nelimitate ca număr şi în continuă
diversificare.
 Prin sistemul activităților economice se înțelege
totalitatea activităților care au ca scop producerea de
bunuri economice (produse şi servicii) cu scopul
satisfacerii necesităților de consum ale populației şi
realizării de profit.
Știința economică constă în ansamblul coerent de
noțiuni, idei, teorii şi doctrine prin care sunt reflectate în
planul gândirii actele, faptele şi comportamentele
economice, din tehnicile, metodele şi procedeele de
măsurare, evaluare, gestionare şi de stimulare a
activității economice.
După nivelul de structurare al activității economice se pot
identifică:
 Microeconomia - studiază unitățile economice individuale
 Macroeconomia - cercetează mărimile globale dintr-o
economie
 Mondoeconomia - cuprinde procesele, faptele, actele şi
comportamentele subiecților economici şi ale comunității
internaționale
Funcţia economică - corespondenţa între două zone
ale societăţii, numite astfel şi economice: resursele,
respectiv nevoile materiale.

Astfel, economia în general – activitate, ştiinţă şi

politică – înseamnă adaptarea resurselor limitate la nevoi.
Nevoile reprezintă cerinţe obiective ale vieţii umane, ale
existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor – indivizii, grupurile
sociale, statele, naţiunile, societatea în ansamblul ei.
Clasificarea nevoilor:
 după natura lor: nevoi somatice (biologice, organice),
materiale, spirituale, sociale şi nevoi de altă natură
(economice, juridice, etc);
 după subiecţi, după nivelul la care se manifestă există:
nevoi individuale, de grup, generale;
 după aria de manifestare: nevoi locale, regionale,
naţionale, multinaţionale şi mondiale;
 după posibilitatea satisfacerii nevoilor: nevoi solvabile,
parţial solvabile şi insolvabile.
Instructiv-educativă în formarea unei gândiri complexe,
coerente cu privire la funcționarea economiei contemporane
Crearea unei viziuni economice asupra relației dintre nevoi și
resurse
Pregătire pentru celelalte discipline economice prin crearea
bazei gândirii economice
Deprinderea limbajului și terminologiei economice
Înțelegerea fenomenelor economice complexe care afectează
economia contemporană și mai ales cea a țărilor în tranziție
Deschiderea orizontului spre delimitarea fenomenelor
economice la nivel micro si macro-economic, spre înțelegerea
echilibrului dar mai ales a dezechilibrului economic (crize
economice, recesiune, șomaj, inflație, deficit bugetar, balanța de
plăți, etc)
Perioada pre-Adamistă
Mercantilismul
Fiziocrații

Perioada Adam Smith sau teoria industrială

Perioada marginaliștilor
Perioada keynesiana
Teorii moderne 1980-2002
Mercantilismul definit astfel de Adam Smith atribuie rol
predominant în dezvoltare comerțului și acumulării de
bogății.
CONCEPTE ECONOMICE PRINCIPALE:
 Dezvoltarea comertului exterior ca singura sursa de scurgere spre
„interior” de aur si argint
 Promovarea industriilor prelucrătoare de materii prime ieftine din
import
 Taxe vamale protecționiste pentru descurajarea importurilor de bunuri
de consum
 Încurajarea exporturilor de produse finite
 Creșterea populației cu menținerea nivelului scăzut al salariilor
 Ideea că balanța comerciala puternic dezechilibrata in sens favorabil
este esența prosperității naționale.
 Bogăția consta in bani
Fiziocrații - (Quesney) pun pe primul plan producția si
reproducția, cu forța de munca proprie a societății, generatoare de
surplusuri nete, negând rolul comerțului.

CONCEPTE ECONOMICE PRINCIPALE

Agricultura, principala activitate economică;
Concep ia „ statului stationar” închis în care totul se
Concepția
recirculă și generează plus valoare;
Posesia pamântului şi renta agricolă, principalele valori;
Activitate economică în zone închise;
Capitalul fix este nelimitat şi inepuizabil;

CRITICI ADUSE CURENTULUI

Neglijarea comerţului, considerat inutil;
Neglijarea industriei şi meseriilor;
Lipsa rezervelor pentru înlocuirea capitalului uzat;
Curentul s-a dezvoltat in Anglia in perioada revolutiei industriale şi poarta
amprenta marilor inventii tehnice ca: razboiul de tesut mecanic sau motorul
cu abur.
LUCRĂRI: Avuţia Naţiunilor 1776
CONCEPTE ECONOMICE PRINCIPALE
Industria, mai productivă decât agricultura;
Progresul tehnic este sursa de bogăţie;
Diviziunea muncii este progres tehnic;
Preţul produselor este determinat de costul de fabricaţie;
Acumularea de capital este sursa progresului tehnic;
Liberalismul neângrădit al comerţului;
Teoria mâinii invizibile;
Teoria statului pasiv în economie;
Liberalismul uman;
Egoismul individual, germenele bunăstării colective;
CRITICI ADUSE CURENTULUI
Neglijarea rolului banilor în economie;
Neglijarea cererii şi ofertei în stabilirea preţului produselor;
Limitarea importanţei capitalului la nivelul celui circulant;
Principiul diminuării utilității marginale stă la baza noului tip de
microeconomie statică.

CONCEPTE ECONOMICE PRINCIPALE

Alocarea resurselor pe baza principiului utilităţii marginale;
Calculul matematic stă la baza calculelor economice;
Producţia economică, rodul utilităţii marginale a produselor;

CRITICI ADUSE CURENTULUI

Tratarea exclusiv matematică a fenomenului economic;
Neglijarea implicaţiilor macroeconomice ale economiei
marginaliste;
LUCRĂRI: JM Keynes
Teoria generală a ocupării mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor
Fenomene economice după război: șomaj, inflație, instabilitate financiară.

CONCEPTE ECONOMICE PRINCIPALE

Consumul este influenţat direct de nivelul venitului disponibil;
Moneda posedă o valoare proprie intrinsecă;
Dobânda este determinată de nivelul cererii şi ofertei de monedă;
Consumul şi investiţiile sunt influenţate de inclinaţia spre lichiditate
sau spre economii a populaţiei;
Scăderea cererii de produse pe piaţă este principala cauză a
şomajului;
Starea de subutilizare a forţei de muncă este normală şi permite
reechilibrarea venitului naţional;

CRITICI ADUSE CURENTULUI

Exclusivismul ideologic la nivelul stării de criză economică acută;
Neglijarea aspectelor psihologice ale activităţii economice;
Neglijarea externalităţilor negative ale dezvoltării economice;
CONCEPTE ECONOMICE PRINCIPALE
Creşterea considerabilă a variabilelor economice;
Rolul tot mai important al variabilelor psiho-sociale în
activitatea economică;
Creşterea rolului factorilor mondoeconomici (poluare, efect de
seră, globalizare, migraţie);
Dezvoltarea tehnicilor comparative de evaluare economică;
Profesionalizarea şi specializarea îngustă a economiştilor;
Consolidarea teoriilor economice la nivel macroeconomic sau
chiar microeconomic, de grup;
 ÎNTREPRINDEREA
AGENŢI ECONOMICI ŞI OPERAŢIUNI ECONOMICE

 Definiție
 Tipologie
 Clasificări
 Obiective
Un agent economic este un centru independent de decizie
economică. Agenţii economici pot fi grupaţi în unităţi instituţionale
în cazul în care iau decizii şi acţionează în mod asemănător.
Regruparea agenţilor economici în funcţie de: consum şi
producţie:
 gospodăria (familia), a cărei activitate este percepută în mod
prioritar sub forma consumului;
 întreprinderea, a cărei activitate este percepută în mod prioritar
sub forma producţiei.
 Clasificarea şi funcţiile agenţilor economici

Agenţi economici Funcţii principale

Gospodăria Consumul
Întreprinderea Producţia de bunuri şi servicii
Administraţia Servicii nemarfare
Instituţiile financiare Servicii financiare
Circuitul economic reprezintă totalitatea operaţiilor şi
tranzacţiilor desfăşurate de către şi între agenţii economici care
aparţin unei economii naţionale, tranzacţii concretizate în
fluxuri reale şi monetare.

1. Activităţile economice
2. Subiecţii economici
3. Tranzacţiile economice
4. Obiectul tranzacţiilor
1. Activităţile economice – reprezintă totalitatea
operaţiilor care au ca scop satisfacerea nevoilor de bunuri
economice, operaţii ce pot fi grupate în:

 operaţii privind bunurile şi serviciile – producţia,

schimbul, consumul etc.;
 operaţii de repartiţie – operaţiile de distribuire şi de
formare a veniturilor legate de procesul de producţie (plata
salariilor, impozite etc.) şi a celor de proprietate (rente,
dobânzi etc.);
 operaţii financiare – modificarea volumului şi structurii
activelor şi pasivelor agenţilor economici reprezentaţi de
societăţi, întreprinderi administrative.
2. Subiecţii economici sunt reprezentaţi de societăţi,
întreprinderi, administraţie publică, administraţie
privată, gospodării, exteriorul şi care au următoarele
trăsături:

 sunt subiecţi distincţi ai vieţii economice;

 sunt purtătorii unor interese proprii;
 au comportament specific prin deciziile şi acţiunile
pe care le întreprind;
 dispun de resurse şi capacităţi proprii;
 dispun de capacitatea de a stabili relaţii cu alţi
agenţi economici.
3. Tranzacţiile economice – se realizează prin intermediul
pieţei, fiind tranzacţii de piaţă, ce reprezintă acele
tranzacţii bilaterale, în care oricărui transfer al unui bun
îi corespunde o contrapartidă, concretizată într-un alt bun,
serviciu sau echivalent în monedă.

Tranzacţiile care nu generează un contraserviciu sunt de

două feluri:
- transferuri curente, care sunt efectuate sistematic (plăţi
de impozite, subvenţii, CAS etc.);
-transferuri de patrimoniu – intervin mai rar
determinând la unul din agenţii economici implicaţi o
modificare de patrimoniu.
4. Obiectul tranzacţiilor economice este reprezentat de:

 bunurile şi serviciile produse;

 rezultatele utilizării factorilor primordiali de producţie
(natura, munca, capitalul);
 moneda.
Circuitul de bază al economiei naţionale
 Întreprindere - este o unitate economică de producție, de
prestații de servicii sau de comerț.
 Întreprindere - este orice formă de organizare a unei activități
economice, autorizată să facă acte și fapte de comerț, în scopul
obținerii de profit prin producerea de bunuri materiale și
vânzarea acestora pe piață sau prin prestări de servicii, în
condiții de concurență.
 Întreprinderi – societăți comerciale, cooperatiste, persoane
fizice care desfășoară activități economice în mod independent
și asociații familiale autorizate.
Rolul întreprinderii în economie se poate exprima prin îndeplinirea
a două funcţii:
1. funcţia de creare a valorii adăugate şi
2. funcţia de participare la distribuirea veniturilor.

Valoarea adăugată de întreprindere trebuie repartizată la finalul

ciclului economic pe destinaţii bine precizate:
 furnizorilor de bunuri şi servicii;
 angajaţilor;
 acţionarilor (proprietarilor);
 statului;
 întreprinderii însaşi pentru dezvoltare.
În societate, întreprinderea îndeplineşte concomitent funcţii
economice şi funcţii sociale putând fi privită ca entitate, cu mai
multe dimensiuni:

 o dimensiune economică – pentru că aici se creează avuţia

 o dimensiune socială – pentru că desemnează o comunitate de
oameni ce muncesc împreună
o dimensiune juridică – pentru că se bucură de autonomie,
indiferent de mărimea sau natura activităţii sale.
Obiectivele generale ale întreprinderii sunt de natură economică,
socială şi tehnică.
Obiectivele economice se referă la obţinerea beneficiilor monetare.
În mod concret înseamnă:
 satisfacerea intereselor investitorilor (acţionarilor) prin
retribuirea acestora cu dividende cât mai mari, proporţionale cu
investiţia realizată;
 plata creditorilor prin dobânzile la creditele acordate
întreprinderii;
 îndeplinirea strategiilor de creştere şi expansiune a activităţii
economice
Obiectivele sociale presupun contribuirea la bunăstarea comunităţii
prin:
 satisfacerea necesităţilor consumatorilor prin oferirea de bunuri
şi servicii de calitate, în cele mai bune condiţii de vânzare şi
service postvânzare;
 creşterea bunăstării socio-economice a unei regiuni geografice
prin consumul de materii prime, materiale, servicii, crearea de
locuri de muncă, etc.;
 contribuirea la susţinerea serviciilor publice prin plata taxelor şi
impozitelor;
 producerea de bunuri şi servicii care nu sunt nocive mediului
ambiant, etc;
Obiectivele tehnice se referă la încercarea de a optimiza procesele
tehnologice utilizate. Pentru a atinge aceste obiective este necesară:

 utilizarea celor mai recente cunoştinţe şi aplicaţiile tehnologice

în diferitele domenii ale întreprinderii;

 favorizarea investigaţiilor şi dezvoltarea tehnicilor actuale pentru

crearea de tehnologii proprii, etc.
Indiferent de tipul său firma se caracterizează prin următoarele trăsături:
1. Scopul fundamental este producerea de bunuri economice sau prestarea de
servicii;
2. Disponibil de patrimoniu și asumarea riscului unei activităţi economice;
3. Combinarea factorilor de producţie pentru realizarea unui bun sau serviciu;
4. Deciziile privind piața se bazează pe informaţii privind:
- cererea şi oferta celorlalţi producători;
- preţurile;
- indicii producţiei, salariilor, costului vieţii, ocupării forţei de muncă;
- investiţiile actuale şi de perspectivă.
5. Maximizarea profitului, ca și condiţie a supravieţuirii şi dezvoltării firmei.
a) După mărimea lor:
 Microintreprindere - 0-9 salariati
 Întreprindere mica - 10-49 salariati
 Întreprindere mijlocie- 50-249 salariati
 Întreprindere mare - peste 250 de salariati
d) După obiectul de activitate (activităţile realizate, după
clasificarea uzuală oficială):
 Întreprinderi de producţie;
 Întreprinderi de comerţ;
 Întreprinderi de servicii.
b) După forma de organizare juridică:
 regii autonome: întreprinderi în care statul este cel care
organizează şi conduce întreaga activitate prin reprezentanţii
săi;
 societăţi comerciale: se constituie prin asocierea de persoane
şi/sau de capitaluri şi îmbracă potrivit legislaţiei actuale
următoarele forme:
- societăţi de persoane;
- societăţi de capitaluri;
- societăţi de persoane şi capitaluri.
Societate comercială (SC) - este o întreprindere cu personalitate
juridică, constituită potrivit legii, prin acordul de voinţă şi cu
aportul asociaţilor (persoane fizice sau juridice), în scopul
obţinerii de profit, în urma actelor de comerţ. Societatea
comercială dobândeşte personalitate juridică în momentul
înregistrării în Registrul comerţului.
Clasidficarea SC în una din formele juridice următoare:
 Societate în nume colectiv (SNC);
 Societate în comandită simplă (SCS);
 Societate pe acţiuni (SA);
 Societate în comandită pe acţiuni (SCA);
 Societate cu răspundere limitată (SRL).
c) După sectorul economic în care poate fi încadrată:
 Întreprinderi din sectorul primar (agricultură, pescuit,
exploatare forestieră,industrie extractivă);
 Întreprinderi din sectorul secundar (industrie prelucrătoare);
 Întreprinderi din sectorul terţiar (distribuţie, bănci, asigurări,
transport, formare profesională, servicii).
e) După forma de proprietate se diferenţiază:
 Întreprinderile aflate în proprietate privată;
 Întreprinderile proprietate de stat (sau publică);
 Întreprinderile în proprietate de grup cooperatist;
 Întreprinderile cu un regim combinat al proprietăţii.
f) Din punct de vedere fiscal:
 Întreprinderile înregistrate în scopuri de TVA;
 Întreprinderile neînregistrate în scopuri de TVA;
 Întreprinderile plătitoare de impozit pe profit;
profit
 Întreprinderile plătitoare de impozit pe veniturile micro-
întreprinderilor.
SISTEMUL ECONOMIC.
ECONOMIA DE PIAȚĂ

 Economia naturală (casnică)

 Economia de schimb (de piaţa, de mărfuri)
 Piaţa
 Banii
 Masa monetară
Caracterizare generală a
economiei de piaţă
Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor
propriei activităţi, primind în compensaţie
alte bunuri necesare, inclusiv monedă

Satisfacerea trebuinţelor prin autoconsum şi

satisfacerea lor prin intermediul schimbului au
coexistat şi coexistă, dar, în timp, raportul
dintre ele s-a modificat în favoarea schimbului

economia
Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le naturală
corespund două forme diferite de organizare şi
desfăşurare a activităţii economice:
economia de
schimb
Economia naturală reprezintă acea formă de
organizare şi funcţionare a economiei în care nevoile
individuale sau colective se satisfac prin autoconsum,
fără a fi nevoie de schimb.

Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a

propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor.
Autoconsum final (care permite satisfacerea directă a unor
nevoi de viaţă ale oamenilor)
Autoconsum intermediar (când bunurile pe care le obţine,
producătorul le utilizează pentru producerea altor bunuri).
Producţie – Consum. Producţie – Schimb – Consum

Producător A Producător B
Producţie PIAŢA Consum
Schimb
(Troc)
Consum Producţie
Economia de schimb se defineşte ca fiind acea formă de
organizare a activităţii economice în care agenţii economici,
specializaţi şi autonomi, produc bunuri destinate vânzării,
bunuri care sunt destinate schimbului prin actul de vânzare-
cumpărare realizat pe piaţă.

Comparaţia economiei de schimb prin antiteză cu:

 economia naturală,
 economia de troc,
 economia feudală,
 economia închisă,
 economiile ţărilor în dezvoltare şi slab dezvoltate,
 economiile ţărilor foste socialiste,
Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă
de organizare şi funcţionare a economiei de schimb în care
întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea economică în mod
liber, autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor pieţei în
scopul satisfacerii unor nevoi existenţiale tot mai sporite, cu
resurse economice limitate.
Ce sunt banii?

 un echivalent general al valorii tuturor marfurilor

 un instrument de schimb

 banii se definesc prin raportarea fie la:

 mărfuri (bani-marfă specială),
 instrumentele de schimb (banii instrument general acceptat),
 semnele de valoare (bani-simbol).
 Banii contribuie la derularea proceselor economice.

 Existența lor ușurează și face mai eficient

transferul bunurilor și serviciilor de la o persoana
la alta.

 Banii reprezintă pentru mulți oameni o motivație

puternică, pentru că ei simbolizează averea.
 faza banilor-marfă,
 faza banilor de monede, bilete de bancă şi bani de
hârtie (circulaţie mixtă)
 faza banilor de cont (moneda scripturală)
 faza banilor electronici.
 Măsură a activităţilor economice şi etalon general;
 Mijloc de schimb;
 Mijloc de plată;
 Instrument de rezervă şi de economisire;
 nedeterminat deoarece permite achitarea oricărei datorii
sau vânzarea-cumpărarea oricărui element al ofertei,
indiferent de natura lui;

 general, pentru că sunt acceptate în orice moment şi în

orice loc în comunitatea mondială;

 imediat, deoarece transferarea lor permite reglarea

instantanee şi definitivă a vânzării-cumpărării şi
datoriilor.
 Masa monetară - cantitatea de monedă aflată în
circulaţie la un moment dat într-o economie şi
aparţinând diferiţilor agenţi economici.

 Puterea de cumpărare a monedei - cantitatea de

bunuri economice care se poate cumpăra cu un semn
monetar la un moment dat, fiind un rezultat direct al
stării economiei unei țări.
Sunt două tipuri de masă monetară:

- Masă monetară stoc = cantitatea de monedă aflată în

circulaţie într-o ţară la o anumită dată (numerar).

- Masă monetară flux = totalitatea mijloacelor de plată

acceptate şi recunoscute (bani numerar + bani scripturali)
aflate în circulaţie într-o anumită perioadă (lună, trimestru,
semestru, an).
M - Masa monetară
P - nivelul prețurilor
Y - volumul bunurilor tranzacționate
V - viteza de rotaţie a banilor

Q - cantitatea de bunuri şi servicii supuse vânzării;

P - preţul mediu al bunurilor şi serviciilor;
Cr - credite de consum scadente ulterior;
Ps - plăţile efectuate în prezent în contul creditului;
V - viteza de rotaţie a banilor.
Cauzele care influenţează creşterea volumului masei monetare
sunt:
 creşterea volumului valoric al bunurilor economice şi serviciilor
destinate vânzării
 acoperirea deficitului bugetar, prin intervenţia Băncii Centrale
 scăderea vitezei de rotaţie a banilor
 convertibilitatea monedelor străine în monedă naţională
 reţinerea de către agenţii economici (mai ales de către populaţie şi
întreprinderi) a unor sume de bani ca “rezervă”;

Operaţiile prin care piața monetară asigură creşterea volumului

masei monetare sunt:
 Acordarea de credite
 Emisiunea monetară realizată de Banca Centrală sau Naţională;
 Schimbul valutar al monedelor străine convertibile în monedă
naţională.
Cauzele care determină restrângerea masei monetare:
 scăderea volumului valoric al bunurilor economice şi serviciilor
destinate vânzării
 excedentul bugetar; suma ce reprezintă excedentul rămâne în
afara circulaţiei, în contul Trezoreriei până la stabilirea prin lege
de către Parlament a destinaţiei sale
 creşterea vitezei de rotaţie a banilor
 convertibilitatea monedei naţionale în monede străine

Operaţiile prin care piaţa monetară asigură restrângerea volumului

masei monetare sunt:
 Limitarea sau plafonarea creditului
 Rambursarea creditelor acordate îndeosebi de Banca Centrală
 Schimbul valutar al monedei naţionale în monede străine
convertibile
Agregatul monetar este o parte constitutivă a masei monetare (M)
şi semimonetare automatizată prin instituţiile financiar-bancare care
le gestionează prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.

Agregatele masei monetare sunt: M0, M1, M2, M3.

M0 - reprezinta suma banilor in numerar, diferite depuneri
tranzactionale si inclusiv cecurile de calatorie.
M1 - reprezinta M0 + depozitele pe termen mediu şi scurt.
M2 - reprezinta M1 + depozitele in valută straină.
M3 - reprezinta M2 + depozitele pe perioada indelungata, diferite
documente comerciale, obligatiuni ale statului.
Numerar aflat in circulatie – M0
M1
Depozite overnight
Depozite cu maturitatea inițială de până la 2 ani M2
Depozitele cu maturitate mai mare de 2 ani, dar cu
clauza de rambursare anticipata
M3
Împrumuturi din operațiuni repo
Acțiuni/ unități ale fondurilor de piață monetară
(emise)

Titluri de valoare negociabile, emise cu maturitatea de

până la doi ani, inclusiv
M1 – Agregatul monetar in sens restrans
M2 – Agregatul monetar intermediar
M3 – Agregatul monetar in sens larg
 PIAȚA, PREȚUL ȘI
CONCURENȚA

 Piața, funcțiile pieței, tipuri de piețe

 Concurența, tipuri de concurență
 Structuri de piețe în funcție de concurență
 Formarea prețului
Piața este un spațiu virtual unde se întâlnesc direct sau
indirect oferta cu cererea de produse şi se stabilesc relații
comerciale pe baza legii concurenței.
Principalele variabile ale pieței sunt:
 cererea
 oferta
 concurența
Concurența: este forma pe care o ia confruntarea între
cerere şi oferta pe piața prin manifestarea liberei vointe
dar direct interesate a operatorilor.
 Prețul ca variabilă a pieței reprezintă: cantitatea de
monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o poate oferi
producatorului (vânzătorului) iar acesta o poate accepta în
schimbul bunului pe care il ofera pe piata.
 Prețul poate fi exprimat în valori absolute sau relative vis a
vis de cel al unui alt bun luat ca etalon.

Prel=Pabs/Pe

unde: Pabs= pretul absolut

Pe= pretul etalon
a) Factorii interni:
1º aferenţi cererii (utilitatea atribuită bunului de către
cumpărător, venitul disponibil al cumpărătorului, nevoile
cumpărătorului etc.)
2º aferenţi ofertei (costurile unitare, abilitatea
întreprinzătorului, preţul bunului pe alte pieţe etc.)
3º aferenţi ansamblului pieţei (jocul liber, factori monetari,
raportul cerere-ofertă etc.)

b) Factorii externi:
1º intervenţia indirectă a statului în raportul cerere-ofertă;
2º măsurile statului privind protecţia unor producători, unele
acţiuni sociale care se reflectă în preţuri;
3º comportamentul unor mari organizaţii economice cu tentă
monopolistă.
Factorii interni şi externi se intrepătrund, făcând să apară mai
multe tipuri de preţuri:
1º - prețuri libere, cele stabilite de piaţă;
2º - prețuri administrate, preţurile stabilite de stat;
3º - prețuri mixte, preţuri care se formează atât sub acţiunea pieţei
cât şi a statului.
 Formarea liberă a preţurilor

Negocierea
Comportamentul preţurilor Comportamentul
producătorilor beneficiarilor

– transparenţa pieţei (oferta, – transparenţa pieţei (oferta,

cererea, concurenţa, preţurile) cererea, concurenţa, preţurile)
– calculul economic al eficienţei – calculul economic al eficienţei şi
şi echilibrului micro-economic echilibrului micro-economic
– strategia preţului de vânzare – strategia preţului de cumpărare

Politica statului:
•preţurile şi concurenţa
•fiscalitatea
•subvenţiile
•alocarea resurselor şi eficienţa
folosirii lor
•echilibrul macroeconomic
•bunăstarea consumatorilor
Decizia de stabilire a preţului se bazează pe integrarea a două
categorii de informaţii:
 endogene (costuri, relaţia cost-volum de activitate – profit,
economiile de scară, experienţa);
 exogene (comportamentul cumpărătorului, concurenţa,
reglementările juridice, conjunctura economică).

Metode generale de stabilire a preţurilor:

 Metode bazate pe cerere – ofertanţii caută să studieze cât mai bine
piaţa pe care acţionează utilizând în acest sens instrumentele
oferite de marketing.
 Metode bazate pe concurenţă – ofertanţii studiază rivalii
(competitorii) pe piaţă căutând să obţină cât mai multe elemente
privind produsele oferite, preţul acestora, condiţii de vânzare.
 Metode bazate pe costuri – pornesc de la obiectivul fiecărui
ofertant de a-şi acoperi cheltuielile efectuate şi a-şi asigura
obţinerea de profit.
 informare a vanzatorilor /cumparatorilor asupra calității,
cantității, prețului, consumului produselor economice

 confruntarea cererii cu oferta (ringul bursier, imaginea sintetică

a pieței)

 „mâna invizibilă” care reglează viața economică în ansamblu,

producția de marfuri, în cazul pietelor libere dar şi frâna în calea
dezvoltarii economice in cazul pietelor controlate.

 regulator al producției de bunuri economice

a) după tipul de bunuri:
 piața bunurilor de consum
 piața de capital
 piața muncii
 piața monetara
 piața valutara
 piața informatiilor
b) după mărime:
 piața locală
 piața regională
 piața națională
 piața mondială
c) după diversificarea lor:
 piața diversificata (numar
mare de produse de diferite
tipuri şi feluri)
 piața concentrată (tranzactii cu
un nr. redus de produse
omogene)
d) după transparența:
 piețe transparente care permit
vizualizarea variabilelor
(cerere, oferta, concurenta,
reguli de functionare)
 piețe opace (nu permit accesul
liber la informatii, vezi pietele
europei centrale şi de est)
e) după modul de acces pe piața:
 piețe libere, acces neîngrădit
 piețe reglementate, conditionate
de indeplinirea unor criterii
profesionale, economice
(autorizatii, licente, diplome
profesionale, etc)
f) după numărul şi forța
operatorilor:
 Piețe atomizate: operatori
mulţi şi cu forta economica
redusă
 Piețe monopolizate: operatori
putini şi puternici care pot
influența piața.
Caracteristică
Numărul şi
mărimea Natura Condiţiile de
firmelor produsului intrare şi ieşire
Structură

Concurenţa Multe firme mici Produse omogene Nu există bariere

perfectă

Concurenţa Multe firme, toate Produse Nu există bariere

monopolistică mici diferenţiate

Oligopol Puţine firme, Produse Pot exista bariere

dintre care câteva diferenţiate sau la intrarea pe piaţă
sunt mari omogene

Protecţie totală
Monopol O singură firmă Un singur produs faţă de intrarea
rivalilor pe piaţă
Concurenţa perfectă - o structură a pieţei caracterizată de
existenţa unui număr mare de firme mici, de omogenitatea
produselor şi de intrarea/ieşirea liberă pe/de pe piaţă a firmelor.

Monopol - o structură a pieţei în care există o singură firmă, care

vinde un singur produs şi care este perfect protejată de intrarea
rivalilor pe piaţă.

Oligopol - o structură a pieţei în care există un număr mic de

firme, dintre care cel puţin câteva sunt mari în raport cu mărimea
pieţei.

Concurenţa monopolistică - o structură a pieţei în care există

multe firme mici, produse diferenţiate şi intrare liberă pe piaţă şi
ieşire liberă de pe piaţă a firmelor.
Piaţa cu concurenţă perfectă are câteva caracteristici deosebite, din
care cea mai importantă este aceea că presupune un număr mare de
vânzători (ofertanţi) şi un număr mare de cumpărători (consumatori).

Atât cererea (Qd) cât şi oferta (Qs) sunt variabile dependente de preţ:
Qd = f(P) şi Qs = f(P), dar în sensuri diferite:
cererea preţul oferta, preţul

Qd = f(p) - comportamentului consumatorului

Pi = g(Qs) – comportamentul vânzătorului
Vt = p . q – venit total

Vt p  q
Vm = q

q
p - venitul mediu
dVt d ( p  q )
Vmg   p - venitul marginal
dq dq
a p
q= p = a – b.q
b
Piaţa de monopol înseamnă că vânzătorul, ofertantul domină piaţa,
impune preţul de vânzare şi, în bună măsură, nivelul şi structura cantităţii
de produse, cumpărătorul fiind defavorizat.

Dominaţia absolută a unei firme este vremelnică, pentru că:

1° - creşterea preţului duce la scăderea cererii;
2° - apar produse concurenţiale (substituibile);
3° - intervin schimbări pe pieţele regionale şi internaţionale;
4° - se iau măsuri antimonopoliste;
5° - managerii au reţineri etice, religioase etc.

Elasticitatea cererii, în funcţie de preţ, este imperfectă, iar venitul marginal

este mai mic decât preţul de vânzare fixat de monopol.
dVt d ( p  q )
Vmg   p
dq dq
Condițiile în care poate apare monopolul sunt:
 conditii naturale, ca urmare a controlului unor resurse speciale.
Ex: regia aurului, carbunelui, etc
 conditii de marca, monopolul marcii comerciale
Ex: Coca Cola, Mac Donalds, Adidas, etc
 conditii tehnologice, monopolul tehnologic prin patent.
Ex: programe specializate de calculatoare, sisteme de
operareWindows),etc
 conditii organizatorice, institutionale, monopolul institutional
Ex: apararea nationala, productia de timbre, de bani, a energiei
nucleare
Preţ de monopol - maximizează profitul, stabilind producţia şi
preţul pe baza a două principii:
1° - diferenţa dintre venit şi cost să fie maximă
2° - venitul marginal (Vmg) să fie egal cu costul marginal (Cmg).

Vt p  q
Vm    a b q
q q

dVt d( p  q)
Vmg   a  2b  q  p
dq dq

Creştere a vânzărilor cu o unitate reclamă reducerea preţului de la P0 la P1.

Această decizie va afecta venitul total pe două căi:
creşterea cantităţii vândute va spori venitul total cu ΔQ·P
scăderea preţului se răsfrânge asupra tuturor cantităţilor vândute şi va diminua venitul
total cu ΔP·Q. ΔVT=ΔP·Q +ΔQ·P
 Aprecieri
Condiţii de
privind nivelul Observaţii privind fundamentarea deciziei
marginalitate
producţiei
 Creşterea profitului;
Creşte nivelul
VM > CM  Diminuarea pierderilor;
producţiei
 Nivelul producţiei este considerat acceptabil.
 Reducerea profitului;
Descreşte
 Creşterea pierderilor.
VM < CM nivelul
producţiei  Nu se mai recomandă continuarea producţiei
mărfurilor în cauză.
• Se acceptă acest nivel dacă se obţine profit.
Dacă se înregistrează pierderi, organizaţia
poate decide:
Nivelul optim  continuarea activităţii pe termen scurt în
vederea redresării;
VM = CM
al producţiei
 întreruperea temporară a activităţii şi luarea
unor măsuri de eliminare a problemelor;
 încetarea definitivă a activităţii după ce, în
prealabil, s-au analizat perspectivele
organizaţiei pe termen lung.
Tipul de piaţă oligopol presupune un număr mic de firme mari,
care asigură majoritatea ofertei unui bun pentru mulţi cumpărători.
În aceste condiţii, decizia unei firme are influenţă asupra celorlalte
firme, ceea ce înseamnă că firmele respective sunt interdependente
privind:

l° - mărimea şi dinamica salariilor;

2° - cantitatea de produse oferite;
3° - investiţiile;
4° - programele de promovare a noilor bunuri;
5° - reclama etc.
Principalele trăsături ale pieţei oligopoliste:
1° - grad înalt de concentrare economică într-un domeniu (situaţie
intermediară între monopol şi concurenţă perfectă);
2° - nu se foloseşte dumpingul (reducerea însemnată şi unilaterală a
preţului);
3° - intrarea de noi firme este restricţionată de condiţii financiare (nu se pot
obţine credite), tehnice (noua tehnologie presupune costuri mari, patente
etc.) şi economice (costurile unitare ale firmelor oligopoliste sunt mici, iar
cei ce vor să intre trebuie să producă şi ei la costuri mici);
4° - sprijin din partea statului (politică fiscală, achiziţii guvernamentale
etc.);
5° - dominaţia teritorială (firmele noi nu găsesc spaţiu);
6° - interdependenţa mutuală dintre firmele oligopoliste (decizii comune).
1. Formarea preţului în cartel:
Prin cartel se înţelege aceea formă de monopol în care mai multe firme se
înţeleg asupra unor condiţii comune de aprovizionare şi de vânzare a
mărfurilor lor, împărţindu-şi pieţele, stabilind preţurile şi termenele de
plată, condiţiile de angajare a forţei de muncă, cantităţile de marfă pe care
le produce şi le vinde fiecare firmă participantă etc.

2. Formarea preţului în oligopol asimetric:

O firmă dominantă (ofertă majoritară) stabileşte producţia (Q) şi în acelaşi
timp fixează preţul care îi aduce profit maxim; această firmă dominantă
acceptă ca pe aceeaşi piaţă să opereze, pe cont propriu, şi alte firme cu
condiţia ca acestea să nu ia decizii care să-i ameninţe poziţia oligopolistă.

Preţul stabilit de firma dominantă este un preţ conducător; de regulă

este avantajos şi pentru firmele mici acceptate pe piaţă; firmele care nu se
aliniază la acest preţ intră în faliment.
II. La nivelul pieţei (ramură de activitate):
 cost mediu al ramurii - costul care stă la baza stabilirii nivelului preţului
pe piaţă;
 costul concurenţial - cost minim înregistrat în ramura respectivă (firma
în cauză obţine cel mai mare profit unitar);
 costul maxim al ramurii - costul înregistrat de firma marginală (firma al
cărui cost unitar = preţul, firma nu realizează nici profit, nici pierderi);
 costul individual – înregistrat de fiecare firmă din ramura respectivă.

III. La nivelul economiei naţionale:

În procesul competitivităţii, firmele naţionale sunt interesate de nivelul
costului înregistrat de concurenţii lor pe piaţa internaţională. Pe piaţa
internaţională diferenţa de competitivitate dintre diferite produse naţionale
de acelaşi tip provine şi din diferenţa de cost.
 Tipul economiei Categoriile de preţ

Economie (exclusiv) de piaţă Preţuri libere

Economie (exclusiv) planificată Preţuri fixe (sau limită)

Stabilite de stat

Preţuri libere
Economie mixtă (de piaţă şi şi
planificată) Preţuri reglementate
 Cost complet de producţie
+ Profit
+ Accize (după caz)=
P.P.P. = Preţul de producţie al producătorului + }x20%=T.V.A.1

P.R.(C.R.). +Adaosul comercial al comerciantului cu ridicata= } x20%=T.V.A2

= Preţul cu ridicata al comerciantului cu ridicata+ }x20%=T.V.A3
+Adaosul comercial al comerciantului cu amănuntul sau de
alimentaţie publică (după caz)=
P.A. sau
= Preţul cu amănuntul sau de alimentaţie publică
P.Al.P.
Valoarea în vamă (Preţul extern de import transformat în
}x20%=T.V.A.1
lei + Taxa Vamală + Accize sau alte taxe=

P.R.I. = Preţul cu ridicata al al importatorului +

P.R.(C.R.). + comisionul = } x20%=T.V.A2
= Preţul cu ridicata al comerciantului cu ridicata+
+Adaosul comercial cu amănuntul sau de alimentaţie
}x20%=T.V.A3
publică =
P.A. sau = Preţul cu amănuntul sau
P.Al.P. Pretul de alimentaţie publică
CEREREA ȘI OFERTA

 Cererea, elasticitatea cererii

 Oferta, elasticitatea ofertei
 Legea cererii și a ofertei
 Modificări ale cererii și ofertei
Cererea reprezintă o cantitate de produse economice pe
care cumpărătorii sunt dispuși să o cumpere, la un anumit
nivel de preț cunoscut, într-o anumită perioadă limitată de
timp.

Oferta reprezintă cantitatea de produse economice pe care

producătorii o oferă la vânzare la un anumit nivel de preț
cunoscut, într-o anumită perioada limitata de timp.
 forma de manifestare a sistemului de nevoi
CEREREA POTENŢIALĂ exprimate ca dorinţe.

CEREREA SOLVABILĂ consumatorii care au bani şi, deci, pot plăti

bunurile dorite
CEREREA EFECTIVĂ consumatorii care chiar vor să cumpere un
bun, din unul sau mai multe motive
CEREREA CEREREA
SATISFĂCUTĂ NESATISFĂCUTĂ

- consumatorul - consumatorul
găseşte şi nu găseşte
cumpără bunul bunul respectiv
respectiv
 Cerere

Individuală De grup Globală

cererea unei singure cererea de grup, când cererea globală, care

persoane, când se priveşte solicitările reunite cuprinde cererile
referă la bunuri ale mai multor persoane individuale şi de grup în
economice de uz care formează o profil teritorial
personal; colectivitate precis definită (localitate, zonă
şi delimitată (gospodărie, geografică, ţară etc).
cazarmă, restaurant,
cantină, hotel etc);
 cererea = f(x-1, x2, ..., xi, ..., xn)

factorilor obiectivi, cei mai importanţi sunt:

 venitul
 preţul
factorilor subiectivi se află:
cumpărătorii
obiceiurile,
gustul,
starea psihică,
mândria,
invidia,
Educaţia.
 Cererea în funcţie de preţ şi venit

Preţ
venit

Q
Lista 1 Lista 2
Unt Unt
Făină Făină
Nescafé _Cafea_
Ulei Ulei
Zahăr Zahăr
 Legea cererii: între cererea de produse și prețul acestora
există o legatura de cauzalitate invers proportionala, în
sensul ca majorarea pretului unui produs, la un anumit
nivel al cererii, atrage dupa sine reducerea intr–o masura
mai mare sau mai mica a cererii pentru acel produs pe baza
legii alocarii resurselor.

 Relația de cauzalitate între cerere și preț se exprimă

matematic printr-o funcție de tipul:
Q xC  f Px 
 Dependenţa cererii de preţ

Preţ

A
Contracţia
cererii

Extinderea
cererii B

Cantitate
 Elasticitatea cererii - modul în care reacţionează (se modifică)
cantitatea cerută dintr-o anumită marfă ca urmare a modificării
factorilor ce o determină (influenţează)
 În general, prin elasticitate (E) se înţelege rezultatul împărţirii dintre
două raporturi şi anume:
a) raportul dintre modificarea factorului efect (diferenţa dintre perioada curentă şi
cea de bază = y1 – y0) şi valoarea acestuia din perioada de bază (y0) şi

b) raportul dintre modificarea factorului cauză (diferenţa dintre perioada curentă şi

cea de bază = x1 – x0) şi valoarea acestuia din perioada de bază (x0):
y1 – y0 x1 – x0
E = :
y0 x0
Dacă factorul efect este cererea (Q-x), iar factorul cauză este preţul (px),
atunci elasticitatea cererii pentru produsul x, în funcţie de preţ este:
Q1x – Q0x p1x – p0x ∆ Qx ∆ px Q%
Ecx (px) = : = : ecp  
Q0x p0x Q0x p0x P%

Elasticitatea cererii produsului x în funcţie de venitul cumpărătorului (V)

este dată de relaţia:
Ecx(V) = Q1x – Q0x V1 – V0
:
Q0x V0
În dependenţă de mărimea lui E, cererea În dependenţă de mărimea lui
poate fi: P, cererea poate fi:
a) elastică, E>1; a) cererea este de tip nulă
b) unitară, E=1; (rigidă), E=0;
c) neelastică, E <1; b) cererea este de tip infinit
elastică, E=∞.
Cerere inelastică Cerere cu Cerere elastică
Ecp< 1 elasticitate Ecp>1
unitară Ecp=1
Preţul creşte Venitul total creşte Venitul total nu se Venitul total scade
modifică
Preţul scade Venitul total scade Venitul total nu se Venitul total creşte
modifică
Legea ofertei: între oferta de produse și prețul acestora
există o legatura de cauzalitate direct proportională, în sensul
că majorarea prețului unui produs, la un anumit nivel al
cererii, atrage dupa sine cresterea intr–o măsură mai mare
sau mai mica a ofertei pentru acel produs.
Preţ
5 O
A(5,18)

4
B(4,16)

3
C(3,12)

2
D(2,7)

1 E(1,0)

5 10 15 20
Q

Curba tipică a ofertei

Factori care modifică oferta la acelaşi nivel de preţ:

1º - Costul producţiei;
2º - Preţul altor bunuri;
3º - Numărul firmelor care produc acelaşi bun;
4º - Taxele şi subsidiile;
5º - Evoluţia previzibilă a preţului;
6º - Evenimente social-politice şi naturale.
 Dependenţa ofertei de preţ.
Extinderea şi contracţia ofertei
Elasticitatea ofertei (Eo) = raportul dintre variaţia cantităţii
oferite dintr-un produs (Q) şi variaţia preţului său (p):

Q1 – Q0 P1 – P0 ∆Q ∆P
Eo = : = :
Q0 P0 Q0 P0

P
(1>Eo>-oo) (E o=1)
4 3
Formele elasticităţii ofertei:
1º - Ofertă perfect elastică (Eo = +∞); (1<Eo<-oo)
2º - Ofertă relativ elastică (1 < Eo < +∞); 2

3º - Ofertă cu elasticitate unitară (Eo = 1);

1 5 (E o= -oo)
4º - Ofertă relativ inelastică (1 > Eo > –∞); (E o=+oo)
5º - Ofertă rigidă (Eo = –∞);

0
Q
 O piaţă este în echilibru atunci când cantitatea oferită şi
cantitatea cerută sunt egale.
 Preţul rezultat se numeşte preţ de echilibru, iar cantitatea
se numeşte cantitate de echilibru.
Preţ

Oferta

500
400
300
200

100

Cererea

10 20 30 40 50 Cantitate
 Va fi o situaţie de echilibru între cerere şi ofertă când, la preţurile pieţei,
toţi consumatorii pot achiziţiona cantităţile pe care le doresc şi ofertanţii
reuşesc să vândă toate produsele din stoc.
 Exemplul pieţei grâului.

ECHILIBRUL PE PIAŢA GRÂULUI

tendinţa tendinţa
P C O situaţia
preţurilor producţiei

8 2 9 excedent scad de scădere

5 4 8 excedent scad de scădere

3 7 7 echilibru echilibru echilibru

2 10 5 lipsă urcă de creştere

 Modificarea cererii, respectiv a ofertei, determină
modificarea punctului de echilibru pe o piaţă.

Preţ

O1 O0 O2

500
400

300

200
C2
100 C1 C0

10 20 30 40 50 Cantitate
 Să presupunem că previziunea pieţei
sugerează o creştere a peţului la bunul
în discuţie. Cumpărătorii vor reacţiona,
Preţ crescînd cererea din bunul respectiv în
prezent, pentru a-l stoca în scopul de a
5 evita un preţ mai mare în viitor. Curba
cererii se va deplasa spre dreapta luînd
forma C1.
4
E2
La preţul de 2,5$ cantitatea cerută va
3 E1 a depăşi cantitatea prevăzută a fi
sporită, rezultînd o lipsă de 40.000 kg.
Această cantitate rezultă din diferenţa
2 dintre punctul a şi E1. În acest caz,
C1
piaţa dă informaţii ofertanţilor că
C cererea creşte şi cumpărătorii sînt
1
dispuşi să plătească mai mult pentru
bunul respectiv dacă îl vor găsi pe
Cantitate piaţă.
20 40 60 80 100 120 140 (mii)
Se ajunge la un nou preţ de echilibru
40 000 kg E2, respectiv de 3,3$ şi la la o cantitate
de echilibru de 100.000 kg.
Dacă, datorită factorilor de influenţă se
produce modificarea în ofertă, de exemplu
descreşte, curba ofertei se va deplasa spre
stînga, cantitatea de bunuri oferită scade,
O1
iar preţul va creşte. Presupunem că
ceilalţi factori nu se modifică. 5
O
Descreşterea în ofertă se reflectă în
deplasarea curbei acesteia spre stînga, 4
luînd forma O1. La preţul de echilibru de
E2
2,50$, ofertanţii sînt dispuşi să ofere
numai 50.000 kg. pe lună. La acest preţ, 3 E1
îşi menţin cererea de 78.000 kg/lună. b
Rezultă o lipsă de ofertă de 28.000 kg,
cantitatea ce rezultă din diferenţa dintre 2 C
punctul B şi E1. Acest fapt duce la
creşterea preţului. Cînd acesta ajunge la
1
3,00$/kg. se stabileşte echilibrul, ofertă
egalează cererea, iar punctul de echilibru
este acum E2. Cantitatea de echilibru va 0 20 40 60 80 100
fi de 60.000 kg/lun
 O1

Preţ Cînd intervin modificări atît în

O
cererea pentru bunul în discuţie
cît şi în ofertă, curbele acestora se
5 vor deplasa simultan spre stînga
E4 sau spre dreapta.
4
E2
De pildă, dacă curba ofertei se
E3
3 E1 deplasează spre stînga şi cea a
a
cererii spre dreapta, se va
2 modifica şi preţul şi cantitatea de
C1
echilibru. Punctul de echilibru va
fi acum E4
1
C
Noul echilibru este la preţul de
3,80$/kg, la cantitatea de 80.000
Cantitate
0 (mii)
kg/lună.
20 40 60 80 100 120 140
 Rezultatele folosirii resurselor se prezintă ca ofertă, în timp ce
nevoile umane se prezintă sub forma cererii. Cele două laturi
ale pieţei sunt analizate ca variabile dependente de diferiţi
factori, îndeosebi de modificarea preţului. Avînd fiecare în parte
determinări specifice, cererea şi oferta interacţionează şi se
confruntă permanent între ele după anumite reguli.
 Pentru cerere şi ofertă fiecare factor exercită o influenţă mai
mare sau mai mică, unii factori influenţează în sensul creşterii
cantităţii de cerere şi ofertă, iar alţi factori influenţează în
sensul scăderii lor.
 În general putem spune că cererea şi oferta sunt categorii ale
pieţei, iar rapotul dintre ele constituie o formă de exprimare a
relaţiei dintre producţie şi consum.
 PRODUCȚIA.
FACTORI DE PRODUCȚIE

 Resurse
 Factori de producție
munca
natura
capitalul
 Uzura / Amortizarea
 Indicatorii factorilor de producție
Factorii de producţie constau din potenţialul de resurse
economice atrase în circuitul economic.
Resursele reprezintă potenţialul material, natural, financiar şi uman
de care dispune o ţară, o societate la un moment dat şi care exprimă
posibilităţile ei de dezvoltare. Cea mai generală clasificare a resurselor
economice constă în delimitarea lor în :
resurse materiale: resursele naturale primare cât şi cele derivate:
echipamente şi tehnologii în fabricaţie, infrastructuri economice,
stocuri de materii prime
resurse umane: stocul de învăţământ şi ştiinţă, potenţialul
inovaţional
resurse financiare: disponibilități bănești ale societății
resurse informaţionale: date, modele, sisteme.
 Factori primari (originari):
munca şi
natura.
Factorul derivat tradiţional:
Factorul
capitalul.
 Factori primari (originari):
Munca - este o activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală prin
care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-
se, în acest scop, de instrumente corespunzătoare, mobilul ei fiind
asigurarea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de
perspectivă
Natura - reprezintă un ansamblu de elemente la care oamenii fac apel
pentru a produce; aceste elemente sunt adaptate nevoilor umane prin
muncă. În acest sens, natura asigură substanţa, condiţiile materiale, cadrul
desfăşurării vieţii însăşi, ca şi majoritatea energiei primare necesare
oricărei activităţi social-economice.

Factorul derivat tradiţional:

Capitalul - este acel factor de producţie care constă din ansamblul
bunurilor produse şi folosite pentru obţinerea altor bunuri materiale şi
servicii, destinate vânzării cu avantaj economic, cu profit.
Indicatori:
1. Populația totală
2. Populația activă – toate persoanele care au capacitate
de muncă și au vârsta cuprinsă între limitele legale,
inclusiv cei aflați în schimbarea locului de muncă.
3. Populația aptă de muncă (15 – 65 ani) – activă
disponibilă (exercită o activitate profesională sau
caută un loc de muncă)
4. Populația ocupată
Toate elementele naturale care contribuie la activitatea
economică.
pământ,
resurse de apa,
resurse minerale.

Pământul ca factor de producţie se caracterizează prin câteva

trăsături spe-cifice:
Pământul sau solul - este spaţiul desfăşurării proceselor de
producţie şi punctul de pornire al activităţii economice.
Resursele minerale - asigură baza de materii prime şi
energetică.
Relieful şi apele condiţionează amplasarea activităţii economice
Climatul - influenţează dezvoltarea economică.
Capitalul - ansamblul bunurilor rezultate dintr-o activitate
economică, utilizate pentru producerea altor bunuri și servicii
destinate vânzării.
Elementele care formează factorul de producție capital mai sunt
numite capital tehnic sau bunuri de producție.
Capitalul tehnic (K) K = Kf + Kc
Fix (Kf): acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de
producție, se consumă treptat și se înlocuiește la intervale lungi de timp. (utilaje,
instalații, calculatoare, echipamente tehnice, clădiri, mijloace de transport,
animale de muncă și de reproducție etc.)
Deprecierea fizică și morală a Kf se numește uzură.
Recuperarea treptată a valorii Kf se numește amortizare.
Exemple: cladiri, masini, utilaje, instalatii, drumurile etc.

Circulant (Kc): se consumă în întregime și se înlocuiește la fiecare ciclu

de producție (materii prime, materiale, combustibil etc.)
Exemple: materii prime, combustibil, energie, apa tehnologica, mărfuri
 Deprecierea capitalului fix este cunoscută sub forma de
uzură.
Uzura poate fi:
 Fizică - deprecierea treptată a caracteristicilor funcționale ale
capitalului fix, ca urmare a folosirii și actiunii agenților naturali
 Morală - apare sub incidenta progresului tehnic șși a conditiilor pieței
ț
care asigură mașini, utilaje etc. noi, mai ieftine decât cele în funcțiune
și/sau cu performanțe tehnico-economice superioare
 Amortizarea capitalului fix = recuperarea sub forma bănească a
valorii capitalului fix consumat.
 Amortizarea se calculează începând cu luna următoare punerii în
funcţiune şi până la recuperarea integrală a valorii lor de intrare.
 Metode de amortizare:
100
1. amortizarea liniară, Al  Vi  kl  Vi  (%)[u.m. / an]
nr.ani
unde: Vi – Valoarea de intrare
kl – cota de amortizare liniară
2. amortizarea accelerată,
3. amortizarea degresivă.

 Exemplu: Să presupunem ca o societate comerciala dispune de un

capital tehnic de 100.000 lei, din care 70% capital fix, cu o durata
de functionare de 7 ani. Cum vom calcula expresia valorica a
capitalului fix consumat anual?
 Metode de amortizare:
Vi
2. amortizarea accelerată Aacc1  [u.m. / Ian] a1  50%
2
Vr
Vr  Vi  Aacc1  Aacc1[u.m. / Ian ] Aacc2...nr .aniamz.  [u.m. / an]
nr.ani  1

3. amortizarea degresivă, 1,5 daca DNU  2,5  ani


1 coef . deg r .   2 daca DNU  5,10  ani
kl   100[%]  2,5 daca DNU  10 ani
nr.ani 

kd  coef . deg r  kl[%]

Ad1  Vi  kd [u.m.] Vr1  Vi  Ad1[u.m.]

 În condiţiile economiei de piaţă, funcţia principală a
întreprinzătorului constă în combinarea şi substituirea
eficientă a factorilor de producţie.
 Combinarea este un proces tehnico-economic de unire a
factorilor de producţie în vederea obţinerii de bunuri
economice, în condiţii de eficienţă maximă.
 Exprimă unitatea a două aspecte: tehnic şi economic:
 o latură tehnică - vizează modul de unire a muncii, mijloacelor
de producţie şi resurselor într-o anumită cantitate şi structură;
 o latură economică - vizează costul minim şi profitul maxim
(presupune luarea în considerare a preţului factorilor).
 Sub aspect economic, combinarea factorilor de producţie
reprezintă raţionamentul întreprinzătorului privind compararea
ieşirilor şi intrărilor în expresie monetară.
 Combinarea factorilor de producţie care minimizează costul
unitar pentru a obţine o anumită producţie se numeşte
combinare optimă.
 Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se
întemeiază pe anumite criterii economice concretizate în
parametrii de eficienţă cum sunt:
A) productivitatea marginală
B) rata marginală de substituire
 1. Randamentul factorilor de producţie utilizaţi, reprezintă valoarea
producţiei obţinută la o unitate de factori de producţie utilizaţi
Rf = Q/CF, unde:
Q – valoarea producţiei (venitul încasat);
CF – consumul de factori.
 2. Consum specific de factori de producţie exprimă eforturile
(consumul de factori) ce revin la o unitate de producţie sau venit:
Csf = CF/Q.
 3. Randamentul capitalului calculat sub forma coeficientului
capitalului, care exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei
unităţi de efect.
Kmg = ∆K/∆Q;
Coeficientul marginal al capitalului, reprezintă un raport între
creşterea capitalului (∆K) şi creşterea rezultatelor (∆Q)
 4. Profitabilitatea (rentabilitatea) producţiei sau întreprinderii -
exprimă capacitatea întreprinderii de a aduce profit şi se exprimă prin
intermediul ratei profitului calculată în procente:
Rpr = (Pr/C) ×100, unde:
Rpr – rata profitului;
Pr – mărimea (masa) profitului;
C – capitalul utilizat.
Rata profitului se mai poate calcula şi după relaţia:
Rpr = (Pr/CA)×100, unde:
CA – cifra de afaceri;
 5. Productivitatea factorilor de producţie - se determină prin
raportul dintre rezultatele obţinute şi eforturile depuse. Reprezintă
rodnicia sau randamentul cu care sunt utilizaţi factorii de producţie. Nivelul
productivităţii (W) se calculează ca raport între producţia obţinută (Q) şi
factorii implicaţi (F).
W=Q/F
În principiu, indicatorii productivităţii factorilor de producţie se exprimă prin:
 productivitatea muncii (medie şi marginală);
 productivitatea capitalului (medie şi marginală);
 productivitatea pământului (medie şi marginală);
 productivitatea globală (medie şi marginală).

Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte

munca umană. Nivelul productivităţii muncii exprimă cantitatea de
produse (Q) obţinută într-o unitate de timp (t) sau consumul de
muncă necesar obţinerii unei unităţi de produs.
Wm= Q / t, sau Wm= t / Q
 Produsul mediu (productivitatea medie) a unui factor de
producţie – cantitatea produsă pe unitate de factor utilizat.
 Pentru factorul muncă: WML = Q/L, în care, L se măsoară în ore-
muncă sau număr de personal
 Pentru factorul capital: WMK = Q/K, în care, K se măsoară pentru
fiecare întreprindere în valoarea bunurilor de producţie utilizate.
În general,
WML = Valoarea adăugată/ Numărul de ore-muncă utilizate = produs/oră
WMK= Valoarea adăugată/Valoarea brută a imobilizărilor
 Productivitatea marginală a unui factor de producţie (Wmg)
reprezintă sporul de producţie (ΔQ) obţinut ca urmare a creşterii
cu o unitate a factorului dat (ΔX), ceilalţi factori de producţie
rămânând constanţi;
Wmg= ΔQ / ΔX
 Rata marginală de substituire – raportul dintre cantitatea
factorului ce urmează a fi introdus în activitatea economică
(ΔX) necesară pentru a compensa reducerea cu o unitate a
altui factor, care va fi înlocuit (-ΔY), astfel încât producţia să
rămână neschimbată sau să crească;
Rms= -(ΔX) / (ΔY)
Cu ajutorul ratei marginale de substituire, se calculează cu cât
poate înlocui un factor cu celălalt având în vedere că ei au
preţuri diferite, ceea ce va avea ca efect costuri diferite,
bineînţeles fără ca nivelul producţiei să se modifice.
! semnul (-) are caracter convenţional
1. Indicatori de dinamică (K,Kf,Kc):

1.1. Variaţia în mărime absolută:

K  K 1  K 0 [u.m.]

1.2. Variaţia în mărime relativă:

K1  K0
K (%)   100 [%]
K0
1.3. Indicele:
K1
IK   100 [%]
K0
2. Indicatori de stare (Kf):

2.1. Coeficientul de utilitate:

Kr Kf  A
ut  100[%]  100[%]
Kf Kf

2.2. Coeficientul de uzură:

A
uz   100 [%]
Kf

 ut  uz  1
 PRODUCȚIA.
COSTURI DE PRODUCȚIE

 Costuri de producție
 Tipologia costurilor de producție
 Global
 Mediu
 Total
 Funcțiile costului
 Rentabilitatea producției
 Profitul
Costul de producţie este ansamblul de cheltuieli necesar
pentru obţinerea unui volum de producţie dat sau volum de
servicii efectuat.
Se mai poate spune că el reprezintă costul factorilor de
producţie utilizaţi de un producător.

Costul producţiei (costul total) corespunde sumei

cheltuielilor ocazionale pentru realizarea producţiei într-o
perioadă de timp determinată.
După criteriul cheltuielilor putem distinge grupele de:
Cheltuielile materiale cuprind elementele de cost
determinate de consumul de materii prime, materiale, de
combustibil, energie şi apă şi cheltuielile care reprezintă
amortizarea capitalului fix (a maşinilor, utilajelor, clădirilor
etc).
Cheltuielile cu munca înglobează sumele plătite sub
formă de salarii şi cheltuielile suportate de întreprindere
privind asigurările sociale.
Cheltuielile generale ale unităţii economice cuprind
plăţile efectuate pentru chirii, dobânzi, impozite şi taxe,
precum şi cheltuielile necesare întreţinerii unităţii (încălzit,
iluminat, pază, administraţie etc).
După modul de reflectare a cheltuielilor:

 Costul contabil - cuprinde expresia cheltuielilor

comensurabile bănesc, suportate efectiv de agenţii economici
pentru plata contravalorii materiilor prime, materialelor,
combustibilului, energiei, amortizării, prevenirii poluării ş.a.,
corespunzând producerii şi desfacerii unui bun.

 Costul economic - include, pe lângă elementele

anterioare, cheltuieli ce nu presupun plăţi către terţi – de
exemplu, consumul de muncă al proprietarului firmei, dacă
este cazul.
Natura cheltuielilor împarte costurile în:

 Costuri explicite – cheltuielile cu furnizorii

resurselor economice procurate şi consumate la
producerea unui bun (cheltuieli materiale, cu munca
ş.a.), care se reflectă în contabilitate în conturi aferente.

 Costuri implicite (alternative sau de oportunitate),

respectiv costuri ale alegerii realizate de manager, în
privinţa resurselor deţinute; acestea din urmă nu sunt
generate de o plată, ci constituie expresia consumului de
resurse “sustrase” altor întrebuinţări, în favoarea celei
alese.
După tipul consumului care generează cheltuielile:
 Costurile fixe (CF) sunt determinate pe perioadă scurtă,
de consumurile fixe. Ele sunt independente de nivelul
producţiei şi, ca urmare, rămân constante.
Ex: Cheltuieli cu: amortizarea capitalului fix, iluminat, chirii,
încălzirea generală, salarii pentru personalul din activităţile
general-administrative, asigurări ş.a.. Pe termen lung, însă,
costurile de această natură pot deveni variabile.
 Costurile variabile (CV) sunt angajate de consumurile
variabile. Ele depind de volumul producţiei Q, se modifică în
aceeaşi direcţie cu el – deci CV = f(Q)
Ex: materii prime, materiale, combustibil, energie, salariile
personalului direct implicat în activitatea productivă ş.a.
Costul total (CT) este costul aferent întregii producţii a
unei întreprinderi. El poate fi privit în trei accepţiuni:

CT = CF + CV - suma costurilor fixe şi variabile;

CT = CP+CD -suma costurilor de producţie şi de distribuţie;
CT = CM+CS -suma costurilor materiale şi a celor salariale;
Mărimea costului poate fi calculată:
pe o masă de producţie omogenă (costul global al producţiei)
pe unitatea de produs (costul mediu, unitar)
pe producţia totală a unei firme într-un anumit interval de
timp (lună, trimestru, an)
A. Costul global al producţiei desemnează toate cheltuielile
ocazionate de fabricarea unui volum dat al producţiei şi de
desfacerea acesteia.
A1. Costul global fix – este suportat de întreprindere,
indiferent de nivelul producţiei;
A2. Costul global variabil - acele cheltuieli care variază o dată
cu volumul fizic al producţiei.
A3. Costul global total constă din însumarea costurilor fixe şi
a celor variabile.

Cgv

Cgf
B. Costul mediu (unitar) rezultă din împărţirea costului
.
global la producţia omogenă obţinută. Altfel spus, acestea sunt
costuri pe unitatea de produs sau de serviciu.
B1. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitate de
produs. CF
CMF 
Q

B2. Costul mediu variabil (CMV) se calculează ca raport între

costul global variabil şi producţia fizică obţinută. CMV  CV
Q

B3. Costul mediu total reprezintă suma costurilor medii fixe şi

a celor medii variabile, respectiv raportul dintre costul global
total şi producţia obţinută în expresie naturală.
CT CF  CV
CM    CMF  CMV
Q Q
C. Costul marginal Cmg - reprezintă
.
costul suplimentar
cauzat de creşterea volumului producţiei cu o unitate. El
reprezintă sporul de cheltuieli totale antrenat de obţinerea
unei unităţi suplimentare de produs şi/sau de serviciu.

CT CT1  CT0 CF1  CV1  CF0  CV 0 CV

C mg    
Q Q1  Q0 Q1  Q0 Q

Dacă Cmg < CM scăderea costului mediu (unitar)

total, trage în jos întregul cost mediu total.
Dacă Cmg > CM  el trage în sus costul mediu total.
 Costul Costul Costul mediu
Costuri Costuri fixe Costuri Costul mediu
Producţie marginal mediu fix variabil
variabile (CV) (CF) totale (CT) total (CM)
(CMg) (CMF) (CMV)
0 0 150 150
1 38 150 188 38 150.00 38.00 188.00
2 72 150 222 34 75.00 36.00 111.00
3 102 150 252 30 50.00 34.00 84.00
4 130 150 280 28 37.50 32.50 70.00
5 155 150 305 25 30.00 31.00 61.00
6 178 150 328 23 25.00 29.67 54.67
7 199 150 349 21 21.43 28.43 49.86
8 220 150 370 21 18.75 27.50 46.25
9 240 150 390 20 16.67 26.67 43.33
10 260 150 410 20 15.00 26.00 41.00
11 282 150 432 22 13.64 25.64 39.27
12 305 150 455 23 12.50 25.42 37.92
13 330 150 480 25 11.54 25.38 36.92
14 357 150 507 27 10.71 25.50 36.21
15 388 150 538 31 10.00 25.87 35.87
16 422 150 572 34 9.38 26.38 35.75
17 460 150 610 38 8.82 27.06 35.88
18 502 150 652 42 8.33 27.89 36.22
19 550 150 700 48 7.89 28.95 36.84
20 603 150 753 53 7.50 30.15 37.65
21 662 150 812 59 7.14 31.52 38.67
22 727 150 877 65 6.82 33.05 39.86
23 800 150 950 73 6.52 34.78 41.30
24 880 150 1030 80 6.25 38.26 44.51
 200.00
180.00
Costuri (milioane lei/luna)

160.00
140.00
CM
120.00
Cm
100.00
CMF
80.00
CMV
60.00
40.00
20.00
0.00
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23
Productia (unitati/luna)

Curba costului marginal va intersecta curbele costurilor medii totale şi

medii variabile în punctele de minim ale acestora.
Funcţiile costului pot fi reprezentate de funcţiile
întreprinderii:
Funcția de măsurare a cheltuielilor.
Funcţia de cercetare-dezvoltare a costului.
Funcţia de producţie a costurilor.
Funcţia de personal.
Funcţia comercială.
Funcţia financiar-contabilă.
Funcţia de optimizare.
Funcţia de control şi reglare.
Din această caracterizare succintă a costului se degajă
cel puţin următoarele trăsături:
 costul reflectă unitatea dintre conţinutul consumului de
factori şi expresia sa bănească;
 costul este indicatorul care face ca eforturile făcute pentru
producerea şi desfacerea bunurilor sa fie măsurabile şi
comparabile;
 costul include toate cheltuielile făcute de întreprindere
pentru susţinerea ofertei (producţie, fabricaţie şi desfacere);
 costul se regăseşte în preţul de vânzare al bunului, fiind o
parte componentă a acestuia.
Curba costului mediu pe termen lung este reprezentată grafic ca o
curbă înfăşurătoare a curbelor costurilor medii pe termen scurt (i se mai
spune şi curba-plic)
Minimizarea costului se realizează prin reducerea
cheltuielilor pe unitatea de rezultat (CTM), depinzând de:

1º - Preţul factorilor de producţie;

2º - Organizarea şi conducerea întreprinderii;
3º - Mărimea producţiei;
4º - Schimbarea unor caracteristici ale produsului etc.

Reducerea costului este calea sigură care depinde de

managementul întreprinderii şi duce la maximizarea
profitului, practicându-se preţuri competitive în raport cu
puterea de cumpărare a clienţilor.
La un preţ dat, cu cât costurile sunt mai mici, cu atât
profitul este mai mare.
a) limitele resurselor de materii prime şi energie care impun
raţionalitate în utilizarea lor;
b) minimizarea costului de producţie are un rol determinant în
maximizarea profitului; la un nivel dat al preţului de vânzare,
diminuarea costului duce la cresterea profitului,
c) costul de producţie influenţează oferta de bunuri: nivelul mai
redus al consumului de factori dă posibilitatea transferului de
resurse spre anumite ramuri, ceea ce duce la mărirea ofertei;
d) importanţa minimizării costurilor se reflectă şi în
schimburile economice externe; reducerea costurilor pe unitatea
de produs reprezintă calea de asigurare a competitivităţii
produselor.
Pragul de rentabilitate sau punctul de echilibru (punctul
mort) indică volumul de producţie sau cifra de afaceri de la care
producătorul obţine profit.
În acest punct, veniturile totale (VT) obţinute din vânzarea
producţiei sunt egale cu costul global total, iar profitul este
zero.
Profit = VT – CT = 0
= VT – CFT – CVT
= P x Q – CFT – Q x CVM
Deci:
Q(P – CVM) = CFT
Rezultă că nivelul pragului de rentabilitate este:

Qr = CFT
P  CVM
 P

Profit VT

CT

Pierdere
CVT

CFT

VT = venit total,
CT = cost total,
CFT = cost fix total,
CVT = cost variabil total
Profitul reprezintă o formă de venit, apărând ca excedent al
venitului înregistrat de un subiect economic, peste cheltuielile
totale, ocazionate de realizarea activităţii pe care o execută.
I. D.p.v. absolut, masa profitului (Pr) - reprezintă suma totală
realizată în formă de profit, de către un subiect economic, într-un
interval determinat, în care acesta produce bunuri şi servicii destinate
pieţei.
Dacă VT > CT (iar pe produs, P > CTM), subiectul obţine profit (Pr);
Dacă, VT < CT (iar pe produs, P< CTM), el înregistrează pierderi (p).
II. D.p.v. relativ, se calculează rata profitului (Pr’), ca raport
procentual între masa profitului şi un indicator reprezentând: fie
costurile totale (rata rentabilităţii), fie cifra de afaceri, fie capitalul.

Pr Pr Pr
Pr'  * 100 Pr'  * 100 Pr'  *100
CT CA K
Profit (π) maxim pe unitatea de capital investit se obţine la
acel nivel al producţiei la care costul marginal (Cmg) este egal
cu venitul marginal (Vmg).

π(X) = VT(X) – CT(X)

Cantitatea care maximizează profitul pe unitatea de capital

investit (X) este cea care corespunde situaţiei în care prima
derivată a funcţiei profitului este egală cu zero.

d dVT dCT
= - =0
dX dX dX

VMg – CMg = 0 sau VMg = Cmg

 VENITURILE
 Veniturile
 Venituri primare
 Salariile
 Profitul
 Dobânda
 Renta
 Redistribuirea veniturilor
 Pensia
Veniturile reprezintă corespondentul valorii producţiei
pe care o primesc agenţii economici. Ele pot fi consumate
fără a afecta valoarea patrimoniului iniţial, fiind un
rezultat al valorificării acestuia prin actul de producţie.

veniturile primare (sau veniturile factorilor de

producţie) acelea care compensează consumul factorilor
de producţie care au participat direct la producţie.

În plan teoretic, distingem, din acest punct de vedere:

salariile care remunerează factorul muncă,
profitul care remunerează factorul capital şi
renta care remunerează factorul natural.
Veniturile disponibile sunt cele care rămân la dispoziţia
gospodăriilor după plata de către acestea a impozitelor şi
taxelor şi primirea veniturilor de transfer.

Veniturile de transfer sunt cele care apar în urma

redistribuirii efectuate de către bugetul statului (burse) sau de
către bugetul asigurărilor sociale (pensii, ajutor de şomaj,
contribuţie la cheltuielile de asistenţă medicală etc.).
Venitul naţional brut (VNB) măsoară totalitatea veniturilor
primare ale gospodăriilor, ale întreprinderilor şi ale statului
(administraţia).

Venitul naţional - expresia bănească a părții din venitul național

destinat consumului individual și repartizată celor ce muncesc
proporțional cu cantitatea și calitatea muncii depuse. (suma
veniturilor primare ale agentilor economici).
El se poate obţine plecând de la valoarea Produsului Intern Brut
(PIB) care măsoară crearea de valoare nouă (o avuţie
suplimentară faţă de ciclul anterior de producţie) ce reprezintă, de
fapt, sursa distribuirii veniturilor.
Produsul Intern Brut (PIB) reflectă, valoric, producţia finală de
bunuri şi servicii obţinute de către toţi agenţii economici (autohtoni
şi străini) care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării, destinate
consumului final.
PIB cuprinde trei mari componente:
salariile,
excedentul brut PIB  VAB  (IP  TV)  Sv

Impozitele j

unde
unde: PIB – produsul intern brut la preţuri de piaţă
VAB – valoarea adăugată brută la preţuri de bază ale ramurii j
IP – impozitele pe produs inclusiv taxa pe valoarea adăugată;
TV – taxele vamale
SP – subvenţiile pe produs şi pentru export
Redistribuirea veniturilor constă în prelevarea de către
administraţie a unor venituri de la cei care au beneficiat de venituri
primare în scopul prestării unor servicii sau activităţi menite să
satisfacă nevoi generale ale societăţii sau să contribuie la
atenuarea unor inegalităţi.
Redistribuirea este realizată de către:
 administraţie (statul şi colectivităţile locale) care percep
impozite şi taxe în scopul finanţării unor servicii nemarfare
necesare bunei funcţionări a societăţii (servicii de educaţie,
justiţie, poliţie, infrastructură etc.) şi

 organismele de protecţie socială care prelevă cotizaţii şi

prestează servicii sociale.
Profitul: plusvaloare creată de muncă personală şi/sau
de muncă salariată, privită ca efect a întregului capital.


PROGRES PROFIT


Funcţiile profitului:
1° - atestă măsura în care activitatea economică respectivă este
socială;
2° - sprijină dezvoltarea progresului tehnico-economic;
3° - stimulează acceptarea riscului;
4° - stimulează creşterea eficienţei şi a calităţii;
5° - cultivă spiritul de economie.
Profitul reprezintă o formă de venit, apărând ca excedent al
venitului înregistrat de un subiect economic, peste cheltuielile
totale, ocazionate de realizarea activităţii pe care o execută.
I. D.p.v. absolut, masa profitului (Pr) - reprezintă suma totală
realizată în formă de profit, de către un subiect economic, într-un
interval determinat, în care acesta produce bunuri şi servicii destinate
pieţei.
Dacă VT > CT (iar pe produs, P > CTM), subiectul obţine profit (Pr);
Dacă, VT < CT (iar pe produs, P< CTM), el înregistrează pierderi (p).
II. D.p.v. relativ, se calculează rata profitului (Pr’), ca raport
procentual între masa profitului şi un indicator reprezentând: fie
costurile totale (rata rentabilităţii), fie cifra de afaceri, fie capitalul.

Pr Pr Pr
Pr'  * 100 Pr'  * 100 Pr'  *100
CT CA K
Factori de influență a profitului
Masa profitului (relaţie direct proporţională)
Nivelul productivităţii muncii (relaţie direct proporţională)
Preţul de vânzare (relaţie direct proporţională)
Costul de producţie (relaţie invers proporţională)
Volumul producţiei (relaţie direct proporţională)
Structura producţiei
Calitatea producţiei (relaţie direct proporţională)
Viteza de rotaţie a capitalului (nr. de rotaţii şi ca interval de timp)

Repartiţia profitului:
1° - prelevări pentru factorii publici;
2° - pentru consum personal;
3° - pentru investiţii;
4º - alte cheltuieli.
Salariul: reprezintă preţul forţei de muncă plătit posesorului său
OM.
Pentru salariat, salariul reprezintă retribuirea muncii depuse.
Pentru angajator, salariul reprezintă un cost.

Categorii de salariu:

Salariul direct – venitul primar provenit din participarea celui ce-

l primește la activitatea economică. El poate fi plătit: pe unitatea de
timp; în acord (cu bucata); salariu mix (cu prime progresive).

Salariul indirect (social) – este independent de activitatea

lucrătorului (alocații pentru copii, alocații pentru anumite situații;
asigurarea pentru sănătate, prime de concediu etc.)
Salariul minim pe economie este valoarea cea mai mică a
salariului orar, zilnic sau lunar pe care legea țării respective
permite angajatorilor să-l acorde unui salariat.

Salariul brut - cuprinde suma veniturilor realizate de salariat

pe fiecare loc de realizare a venitului. Prin loc de realizare a
venitului se intelege persoana fizica ori juridica ce are calitatea de
angajator sau entitatea asimilata angajatorului.

Salariul net - reprezinta diferenta intre salariul brut si

cheltuielile deductibile (scăderea impozitelor și celorlalte rețineri).
ANGAJAT Lei
Salariu Brut 1050
Asigurari Sociale (CAS) 10.5% 110
Asigurari Sociale de Sanatate (CASS) 5.5% 58
Fondul de Somaj (CFS) 0.5% 5
Deducere personala (DP) 240
Impozit pe venit (IV) 16% 100
Salariu Net 777
ANGAJATOR Lei
Asigurari Sociale (CAS) 15.8% 166
Asigurari Sociale de Sanatate (CASS) 5.2% 55
Fondul de Somaj (CFS) 0.5% 5
Concedii si Indemnizatii (CCI) 0.85% 9
Creante Salariale (FGPCS) 0.25% 3
Fondul de Risc si Accidente (AMBP) 0.15% 2
Salariu Complet 1290
TOTAL TAXE Lei
Angajatul plateste statului 273
Angajatorul plateste statului 240
Total taxe incasate de stat 513

Pentru a plati un salariu net de 777 lei angajatorul cheltuie 1290 lei
Factori care influențează mărimea salariului:

a.Influența sindicatelor și a patronatelor;

b.Reglementarea muncii
c.Existența unor mecanisme foarte diferite de stabilire a mărimii
salariilor.
d.Existența salariului minim pe economie.
e.Nivelul de calificare
f.Gradul de calificare
g.Mobilitatea scăzută de la o activitate la alta și de la o regiune
la alta;
h.Rigiditatea salariilor (ex.: în perioade de recesiune, nivelul
salariilor, în general, nu se modifică)
i.Rata ridicată a șomajului
 Creditul - transmiterea de bunuri, pe un timp limitat,
fixat în prealabil („la scadenţă”), contra unei sume de bani
(dobândă).

 Dobânda - suma ce revine proprietarului oricărui

capital dat cu împrumut, de la cel care a împrumutat
capitalul respectiv.
Funcţiile creditului:
sporeşte capitalul real;
concentrează activităţile economice în unităţi mari;
accelerează tranzacţiile comerciale;
sporeşte viteza de rotaţie a banilor;
ajută la dimensionarea masei monetare;
influenţează consumul.
Tipuri de credite:
1° - după forma de proprietate a debitorului:
privat,
public;
2° - după durată:
pe o zi,
pe termen mediu,
pe termen lung;
pe
3° - după modalitatea de garantare:
fără garanţie,
cu garanţie
tip lombard (cu hârtii de valoare)
tip ipotecă (cu bunuri imobiliare)
pe amanet (cu bunuri mobiliare);
4° - după destinaţie:
 consum şi producţie - exploatare (pe termen scurt)
 investiţie (pe termen lung).
Formele dobânzii în sens larg sunt următoarele:
1. - dobânda pe piaţa monetară,
2. - dobânda bancară de bază,
3. - dobânda aplicată întreprinderilor
4. - dobânda percepută la operaţiunile de scontare
5. - dobânzi corelate
6 - dobânzi pe piaţa obligaţiunilor,
7. - dividentul sau alte forme de remunerare procentuală
Dobânda simplă (Ds) se calculează ca produs între suma dată
cu împrumut (C) şi rata dobânzii (r), într-un orizont de timp
dat, deci: Ds = C · r
Dobândă compusă (D-c) se calculează ca diferenţă între suma
ce revine proprietarului după n intervale de timp (S-n) şi suma
dată cu împrumut; dobânda compusă înseamnă, în fapt,
capitalizarea dobânzii (dobândă la dobândă!), deci:

Dc = Sn – C; Sn = C(l+r)n

Rata nominală a dobânzii (Rnd) este dată de raportul dintre

dobândă şi capital, exprimate în preţurile pieţei, înmulţit cu
100.
Rata reală a dobânzii (Rrd) = Rnd minus rata inflaţiei.
Rata de bază a dobânzii (Rbd) = rata medie (ponderată) a
dobânzii.
 Renta - venit încasat pentru cedarea dreptului de
folosinţă a factorului care are doar o singură utilizare
posibilă sau extrem de limitată.
Preţul pământului (Pp) - factor originar de producţie şi
"dar al naturii", a fost transformat în "pământ-capital".
 Factori care influenţează formarea preţului pământului:
1° - cererea şi oferta de terenuri agricole;
2° - cererea şi oferta de produse agricole;
3° - mărimea şi evoluţia rentei;
4° - posibilitatea folosirii alternative a pământului;
5° - ameliorarea poziţiei terenurilor prin investiţii succesive;
6° - rata dobânzii bancare.
Forme de rentă:
1° - Renta funciară
a) Renta absolută
b) Renta diferenţială I
c) Renta diferenţială II
d) Renta de monopol
2° - Renta minieră
3° - Renta în construcţii
4° - Renta consumatorului
5° - Renta vânzătorului
6° - Renta de abilitate
7° - Renta de raritate
8° - Renta de transfer
9° - Renta industrială (comercială)
10° - Renta conjuncturală
Pensionarul este o persoană care, din veniturile sale, în
baza unui contract încheiat cu o organizaţie de stat sau privată,
depune la aceasta o sumă de bani - numită cotizaţie sau
contribuţie - un anumit număr de ani, formând un fond de
pensie personal.

Pensia este suma de bani ce se cuvine de drept,de regulă

lunar, pensionarului care este determinată - în baza unei
metode de calcul - ca o cotă, sub formă de dobândă, din
profitul generat de fondul personal de pensie.
TEORIA CONSUMATORULUI

 Consumatorul
 Determinarea consumului
 Utilitatea economică
 Utilitate individuală, totală şi marginală
 Legea utilităţii descrescânde
 Utilitatea cardinală şi utilitatea ordinală
 Consumatorii au libertatea de a alege ce, cât şi
de la cine vor cumpăra. Consumatorul este
suveran deoarece decizia producătorului de a
fabrica un bun sau un altul depinde de opţiunile de
cumpărare ale consumatorului.

 Preferinţele consumatorilor se exprimă în

utilitatea bunurilor şi serviciilor.
 Consumator - persoana care folosește un bun material, un
serviciu sau o informație pentru a-și satisface o trebuință
personală.

 Consum final - folosirea unui bun sau serviciu pentru

satisfacerea unei trebuințe (nu pentru producție).

 Consum intermediar - folosirea unui bun sau serviciu

pentru a produce alte bunuri.

 Consum public - folosirea bunurilor finale de către

instituții, administrații publice centrale sau locale, pentru a
realiza activități cu caracter necomercial.

 Consum privat - folosirea, utilizarea de bunuri finale de

către persoane fizice sau juridice private, pentru activități
necomerciale.
 Teoria consumatorului nu este decât un model
care nu poate reproduce cu exactitate realitatea.
 Orice persoana va decide asupra bunurilor pe care le va
cumpăra, în funcţie de constrângerea bugetară şi va
acţiona astfel încât prin consumul acestor bunuri să obţină
o satisfacţie maximă.
 Comportamentul consumatorului este rezultatul
unor intrări, recepţionate, evaluate şi prelucrate de
fiinţa umană.

Intrări (stimuli) Cutia neagră a Ieşiri (răspunsuri)

cumpărătorului - comportamentul
1. Produsul
2. Preţul
consumatorului
Trăsăturile Procesul
3. Distribuţia cumpără- luării 1. Alegerea produsului
4. Promovarea torului deciziilor 2. Alegerea mărcii
5. Situaţia economică 3. Alegerea distribuitorilor
6. Condiţiile tehnologice 4. Timp pentru cumpărături
7. Situaţia politică 5. Cheltuieli de cumpărare
8. Cultura
 faza I: consumul este predominant alimentar, bazat pe
cereale şi alte produse vegetale;
 faza II: consumul alimentar scade din importanţă (până la
60% din bugetul familial) şi se îmbunătăţeşte calitatea
alimentelor;
 faza III: consumul alimentar se reduce până la 40% din
bugetul familial iar ponderea proteinelor animale devine
prioritară. Creşte substanţial consumul pentru servicii:
învătământ, cultură, sănătate, timp liber;
 faza IV: consumul de tip “societate de abundenţă”
caracterizat prin reducerea substanţială a părţii din
bugetul familial destinat acoperii necesităţilor fiziologice în
favoarea creşterii spectaculoase a părţii din buget destinate
necesităţilor spirituale şi de civilizaţie: educaţie, turism,
ambient etc.
 Utilitate (în sens general) - capacitatea unui bun
economic de a satisface o trebuință.

 Utilitatea economică - satisfacția resimțită de un

individ în urma consumului unor unități succesive
dintr-un bun, într-o perioadă dată. Aceasta
desemnează capacitatea unui bun economic (reală sau
presupusă) de a satisface o dorinţă (trebuinţă) umană.

În sens economic, utilitatea se referă la bunurile pe care

nu le posedăm, dar facem un efort pentru a le obține;
este o noțiune cu caracter subiectiv (utilitatea diferă de
la un individ la altul).
 Utilitatea individuală - este înţeleasă ca fiind satisfacţia
procurată de o singură unitate, de o anumită doză dintr-un
bun într-o unitate de timp.
• Utilitatea individuală (ui) este descrescătoare, respectiv
utilitatea fiecărei unităţi adiţionale este mai mică decât a
celei precedente:
u1 > u2 > … > un
 Utilitatea totală arată care este satisfacția totală pe care o
persoană anticipează să o obțină prin consumul unei
anumite cantități (doze) dintr-un bun sau serviciu.
• x1,x2,...,xn reprezintă cantităţile consumate dintr-un
anumit bun, funcţia utilităţii se poate scrie: UT = f (xi).

UT =Σ Ui.
 Utilitatea marginală reprezintă satisfacția
suplimentară pe care speră să o poată obține un
consumator prin consumul unei unități suplimentare
dintr-un bun sau serviciu (ceilalți factori fiind considerați
constanți).
 Utilitatea marginală este sporul de utilitate care
rezultă din consumarea ultimei unităţi dintr-un anumit
bun.
 Utilitatea marginală finală (limită) reprezintă
variaţia utilităţii totale (ΔUT) care rezultă din creşterea
(Δx) cu o unitate a cantităţii consumate dintr-un bun
(ceilalţi factori fiind presupuşi constanţi).

UTi – UTi-1 ∆UT

Umg = =
Qxi – Qxi-1 ∆Qx
Relaţia dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală se
caracterizează prin aceea că:

UT Umg

 Pe măsura consumului de unități dintr-un bun,

utilitatea marginală scade.
 Pe măsura consumului de unități dintr-un bun,
utilitatea totală crește, dar cu o rată din ce în ce mai
mică.
Ex: un consumator mănâncă 5 bomboane. Satisfacţia
resimţită după ce a mâncat prima bomboană este, să
spunem, de 10, a doua bomboană are o utilitate de 8, a
treia 5, a patra 2 şi ultima 0.
Utilitatea totală Ut = 10+8+5+2+0 = 25.
Bomboane Ut Umg
consumate
0 0 -
Prima 10 10-0=10
A doua 18 18-10=8
A treia 23 23-18=5
A patra 25 25-23=2
A cincea 25 25-25=0
Se determină fie prin măsurarea modificării (sporului)
utilităţii totale, fie prin însumarea utilităţilor
individuale ale unităţilor adiţionale consumate:
EVOLUŢIA UTILITĂŢII INDIVIDUALE,
TOTALE ŞI MARGINALE

Utilitate

UT

u1
u2
u3.
.
.
uf

0 123 qmax qs Cantităţi

Umg
EVOLUŢIA UTILITĂŢII
(INDIVIDUALE, MARGINALE ŞI FINALE)

 Evoluţia utilităţii (individuale, marginale şi finale) –

în forma în care a fost prezentată– exprimă relaţiile
care se stabilesc între trebuinţele şi dorinţele
indivizilor şi utilitatea fiecărei unităţi (doze)
consumată succesiv dintr-un bun economic şi dă
conţinut legii utilităţii marginale descrescătoare
(sugerată, se pare, pentru prima dată de către
Goessen) .
LEGEA UTILITĂȚ
UTILITĂȚII MARGINALE DESCRESCÂNDE

 Legea utilității marginale descrescânde exprimă

relația de dependență între cantitatea consumată
dintr-un bun economic și satisfacția (prețuirea)
acordată ultimei doze (unități) consumate.

 Utilitatea fiecărei unități adiționale deținute și

consumate dintr-un bun economic se modifică în sens
descrescător pe măsură ce cantitatea de unități (doze)
crește, datorită diminuării intensității nevoii
satisfăcute de respectivul bun economic.
MĂSURAREA UTILITĂ
UTILITĂȚ
ȚII

 Măsurarea cardinală a utilităţii - utilitatea este

măsurată direct cu ajutorul unei unităţi de măsură
speciale (unităţi de utilitate sau utili) şi se exprimă
prin numere.
 Măsurarea ordinală a utilităţii - utilitatea este
apreciată (şi nu măsurată numeric), iar rezultatul
aprecierii o reprezintă o ordine, o succesiune a
mărfurilor în funcţie de criteriul preferinţelor sau al
gusturilor.
ECHILIBRUL CONSUMATORULUI

 Comportamentul consumatorului se subordonează

unor cerinţe de raţionalitate şi eficienţă.
 Raţional este ca satisfacţia resimţită de consumator în
urma cheltuirii venitului de care dispune să fie cât mai
mare.
 Eficienţa consumului se exprimă sub forma raportului
utilitate/preţ: U
E
E = eficienţa; P
U = utilitatea sau satisfacţia resimţită;
P = preţul.
ECHILIBRUL CONSUMATORULUI
Regula de maximizare a utilităţii:
 Utilitatea maximă se obţine atunci când utilitatea marginală
obţinută cu ultima unitate monetară cheltuită pentru
achiziţionarea unui bun este aceeaşi cu utilitatea marginală pe
ultima unitate monetară cheltuită pentru orice alt bun.

 Dreapta bugetului semnifică, de fapt, linia posibilităţilor maxime

de consum (demarcaţia dintre opţiunile accesibile şi cele imposibile).

 Optimul de consum denumeşte, aşadar, situaţia în care

cumpărătorul îşi maximizează utilitatea totală, în condiţiile
constrângerilor existente, atât din partea venitului disponibil, cât şi
prin prisma preţurilor mărfurilor.
V = x·PX + y·PY
UmgX PX

UmgY PY
ECHILIBRUL CONSUMATORULUI
Aplicaţie: Venitul disponibil al unui consumator este V = 300.000
lei. Cu această sumă, persoana în cauză doreşte să achiziţioneze
cantităţile “x”, respectiv “y”, din mărfurile X şi Y, care au preţurile
unitare PX = 20.000 lei şi PY = 25.000 lei.
V = x·PX + y·PY
UmgX PX

UmgY PY

Cant / 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
Umg
Umg 80 40 26.6 20 16 13.3 11.4 10 8.8 8 7.2 6.6 6.15 5.7 5.3
x
Umg 160 80 53,3 40 32 26,6 22,8 20 17,7 16 14,5 13,3 12,3 11,4 10,6
Y