Sunteți pe pagina 1din 28

UNIVERSITATEA “VASILE ALECSANDRI”

DIN BACĂU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE MIȘCĂRII,
SPORTULUI ȘI SĂNĂTĂȚII

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific
Prep.univ.drd. Anghel Mihaela

Absolvent
Lungu Bianca Elena

2014
UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI”
DIN BACĂU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE MIȘCĂRII,
SPORTULUI ȘI SĂNĂTĂȚII

STUDIU PRIVIND EFICIENȚA TEHNICILOR


FNP ÎN RECUPERAREA STABILITĂȚII
GENUNCHIULUI - POST RUPTURĂ DE
LIGAMENT ÎNCRUCIȘAT ANTERIOR

Coordonator științific
Prep. univ. drd. Anghel Mihaela

Absolvent
Lungu Bianca-Elena

2014
Cuprins
Capitolul 1. Introducere în problematica cercetării........................1
1.1.Actualitatea temei............................................................................................1
1.2. Motivarea alegerii temei.................................................................................3
Capitolul 2. Fundamentarea teoretică a problemei studiate...........4
2.1. Definiţia şi clasificarea entorselor genunchiului............................................4
2.2. Etiopatogenie şi mecanisme de producere.....................................................6
2.3. Tratamentul ortopedico chirurgical în ruptura de ligament încrucisat
anterior...................................................................................................................7
2.4. Elemente de structură şi biomecanică a articulaţiei genunchiului................11
2.5. Eficiența tehnicilor FNP în recuperarea stabilității .....................................16
Capitolul 3. Organizarea şi desfăşurarea cercetării......................21
3.1 Obiectivele, sarcinile şi etapele cercetării.....................................................21
3.2 Ipotezele cercetării.........................................................................................21
3.3 Subiecţii şi condiţiile de desfăşurare ale cercetării........................................22
3.4 Metodele de cercetare folosite.......................................................................22
3.4.1 Metoda documentării teoretice...................................................................22
3.4.2 Metoda anchetei..........................................................................................22
3.4.3 Metoda observaţiei.....................................................................................22
3.4.4 Metoda experimentului..............................................................................22
3.4.5 Metoda măsurării şi evaluării.....................................................................23
3.4.6 Metoda înregistrării şi prelucrării datelor...................................................23
3.4.7 Metoda grafică............................................................................................23
3.5 Desfăşurarea cercetării..................................................................................24
Capitolul 4. Rezultatele cercetării şi interpretarea acestora.........32
4.1 Prezentarea şi analiza datelor........................................................................32
4.2 Interpretarea rezultatelor...............................................................................35
Capitolul 5.
Concluzii..............................................................................................................37
Bibliografie..........................................................................................................44
Anexe...................................................................................................................45

CAPITOLUL I. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA


CERCETĂRII
1.1.ACTUALITATEA TEMEI

Genunchiul este cea mai complexă articulație a corpului având un rol


important în locomoție. Această articulație este predispusă la o serie de afecțiuni
fie de cauză traumatică (prin rupturi ligamentare), fie din cauza uzurii apărute la
nivelul articulației (gonartroză), fie datorită înaintării în vârstă.
Patologia traumatică a genunchiului este într-o continuă creștere fiind
întâlnită din ce în ce mai des la sportivii de performanță, îndeosebi în sporturile
de contact.
Frecvența traumatismelor în ramurile sportive sunt: fotbal (14,2%), rugby
(10,6%), handbal (5%), baschet (4,8%), hochei (4,4%)
(http://ro.scribd.com/doc/177097678/Genunchiul-Posttraumatic) (Recuperarea
genunchiului post traumatic la sportivii de performanţă,2009).
În urma cercetării Universității Columbia din USA privitor la frecvența
articulațiilor afectate în traumatologia sportivă, indică cele mai frecvente
traumatisme la membrele inferioare: genunchi (42%), picior (18%), coapsă și
gambă (27%).(http://ro.scribd.com/doc/177097678/Genunchiul-Posttraumatic)
(Recuperarea genunchiului post traumatic la sportivii de performanţă,2009)
Mai multe studii au evidențiat faptul că, în anumite sporturi, incidența
leziunilor de ligament încrucișat anterior este mai mare la femei față de bărbați.
Aceasta se datorează diferenței de condiție fizică, forță musculară, control
neuromuscular, dar și laxității ligamentare care este mai mare la femei.
Tratamentul leziunilor de ligament încrucișat anterior variază în funcție de
nevoile individuale. De exemplu, tinerii care practică diverse sporturi precum şi
persoanele active este necesară o intervenție chirurgicală pentru a-și putea relua
cu succes activitatea sportivă. Pentru persoanele mai puțin active, de regulă
vârstnicii, revenirea la o viața normală se poate face și fără intervenție
chirurgicală.
Datorită rolului de stabilizator primar al genunchiului, ligamentul
încrucișat anterior este cel mai studiat ligament al corpului uman. Ruptura
acestuia reprezintă o patologie frecventă atât la sportivii profesioniști cât și la cei
amatori. Diferite tehnici au fost dezvoltate pentru refacerea ligamentului,
utilizând grefoane de origini variate, precum și diverse modalități de fixare.
Scopul lor îl reprezintă obținerea unui genunchi stabil și funcțional.
După Prejbeanu, R.,( RECONSTRUCTIA LIA FOLOSIND TEHNICA UNIFASCICULARA
ANATOMICA – EXPERIENTA DUPA 1 AN R. PREJBEANU, D. CRISAN, H. HARAGUS, D. VERMESAN,
L. GALOSI* Clinica Ortopedie-Traumatologie I, *Casa Austria, SCJUTimisoara Comunicare )
tehnica tradițională unifasciculară cu forarea tunelului femural transtibial
prezintă rezultate nesatisfăcătoare referitoare la rotație și translație. Apariția
tehnicilor bifasciculare a evidențiat necesitatea de a plasa tunelul femural în
poziție anatomică, în limitele ligamentului încrucișat anterior original, asigurând
astfel laxitatea fiziologică a genunchiului.
1.2.MOTIVAREA ALEGERII TEMEI
Motivul care m-a determinat să aleg această temă este că practic sportul
de performanță (handbal) de la vârsta de 14 ani, unde am observat că cele mai
frecvente și mai grave traumatisme sunt la nivelul genunchiului.
Aceste traumatisme au scos în afara terenului pentru o perioadă lungă de
timp sau chiar pentru totdeauna o serie de jucători talentați.
Spre deosebire de traumatismele nesportivilor, medicii chemați să trateze
sportivii traumatizați trebuie să țină seama de următoarele aspecte: includerea
precoce în programul de recuperare permite obținerea unor rezultate funcționale
rapide, precum și reducerea numărului de sechele ale inactivității kinetice asupra
mobilității articulare, forței și rezistenței musculare și a capacității de efort.
Acestor aspecte li se alătură presiunile exercitate atât de antrenor, cât și de
conducere având ca scop reîntegrarea sportivului în antrenament cât mai curând
posibil.
În cazul anumitor sporturi de anduranță este posibilă continuarea
antrenamentului cu un ligament anterior încrucișat lezat, cel puțin după ce
durerea și edemul asociate cu lezarea inițială a ligamentului dispar, până când
lipsa de stabilitate a genunchiului face imposibil acest lucru.
Dorința de a clarifica într-o oarecare măsură rolul jucat de recuperarea
stabilității genunchiului în urma unei rupturi de ligament încrucișat anterior cu
ajutorul tehnicilor FNP s-a cristalizat ca fiind un motiv serios ce m-a mobilizat
în acest demers științific.

CAPITOLUL II. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A


PROBLEMEI STUDIATE
2.1.DEFINIȚIA ȘI CLASIFICAREA ENTORSELOR
GENUNCHIULUI

 Definiție

Entorsa genunchiului este o afecțiune traumatică închisă a genunchiului ce se


caracterizează printr-o serie de leziuni capsulo-ligamentare ce poate varia de la
o simplă elongație a unui ligament cu rupturi fibrilare până la ruptura francă a
unui ligament de la nivelul acestei articulații, care a apărut în urma unei mișcări
articulare forțate sau nefiziologice, care depășește amplitudinea normală a
articulației respective, produse cu precădere în timpul desfășurării unor activități
sportive. Sunt frecvente la adultul tânăr, în general femeile fiind mai expuse
datorită incidenţei mai mari a hipotrofiei musculare, a hiperlaxităţii ligamentare,
a unui genum valgum fiziologic mai accentuat, a obezităţii şi datorită
încălţămintei cu tocuri înalte.

 Clasificarea entorselor

Entorsele de genunchi se clasifică în 3 grade în funcție de leziunile


ligamentare produse și instabilitatea rezultată la nivelul genunchiului afectat.
(Fig.nr.1)

a. Entorsă de gradul I (ușoară):


 corespunde unei simple elongări a ligamentului și eventual, cu
microrupturi ale elementelor periferice;
 simptomatologie: durere spontană, după efort, la palpare, poate fi
accentuată în unele mişcări;
b. Entorsă de gradul II (medie):
 corespunde unei rupturi parțiale sau totale a formațiunilor periferice
care impun un tratament ortopedic cu imobilizare totală sau
relativă;
 simptomatologie: durere în timpul mişcărilor şi mersului, echimoză,
hidrartroză;
c. Entorsă de gradul III (gravă):
 se caracterizează prin ruptura unui element sau două a pivotului
central, izolată sau asociată unei leziuni a elementelor periferice și
care în majoritatea cazurilor are indicație operatorie;
 simptomatologie: durere, impotenţă funcţională, echimoze,
hemartroze;
(Fig.nr.1- Clasificarea entorselor genunchiului)

În literatura de specialitate, OʹDonoghue a descris ʹʹtriada nefastăʹʹ


compusă din:
 lezarea ligamentului colateral intern;
 leziunea meniscului intern;
 ruptura ligamentului încrucișat anterior;
De asemenea, Trellat a descris ʹʹpentada nefastăʹʹ care este formată din 5
leziuni distincte:
 ruptura unui ligament colateral;
 ruptura ambelor ligamente încrucișate (ligament încrucişat anterior,
ligament încrucişat posterior);
 ruptura meniscului intern, a capsulei articulare și a calotei
condiliene ipsilaterale;
Pentada externă se poate asocia cu:
 lezarea ligamentului oblic popliteu;
 lezarea nervului sciatic popliteu extern;
 ruptura muschiului biceps crural, tensorul fasciei lata, în acest caz
fiind cunoscută și ca leziunea de ʹʹPosterolateral Cornerʹʹ;
Pentada internă se poate asocia cu:
 învaginarea în articulație a ligamentului colteral intern;
 dezinserția mușchilor semitendinos, gracilis și sartorius;
2.2.Etiopatogenie și mecanismul de producere a entorselor

a. Entorse în valg-flexie-rotație externă:


 este mecanismul cel mai frecvent;
 cronologia leziunilor este următoarea și este în funcție de violența
traumatismului: menisc intern, ligament lateral intern, ligament încrucișat
anterior;

b. Entorse în var-flexie-rotație internă:


 sunt tipice în căzăturile din ski;
 cronologia leziunilor: ligament lateral extern, ligament încrucișat anterior
(Fig.nr.2);

c. Entorse prin hiperextensie:


 se realizează prin două circumstanțe principale care dau leziuni diferite:
șutul in vid – conduce la lezarea ligamentului încrucișat anterior;
hiperextensia în urma sprijinirii (de ex. blocarea anterioară la rugby:
blocarea tibiei, gambei în extensie urmată de mișcarea spre înainte) –
leziunea interesează în special ligamentul încrucișat posterior, iar mai apoi
capetele condililor;

d. Caz particular:
 în urma unui șoc la nvelul feței anterioare a tibiei (de ex. în accident de
mașină impactul genunchiului cu bordul) este lezat ligamentul încrucișat
posterior. Aici, capetele condiliene nu sunt lezate deoarece sunt în flexie.

(Fig.nr.2-Entorsă în var-flexie-rotaţie internă)


2.3.Tratamentul ortopedico-chirurgical în ruptura de ligament încrucișat
anterior

 Tratamentul ortopedic
Deși majoritatea autorilor consideră că tratamentul rupturii ligamentului
încrucişat anterior trebuie să fie predominant chirurgical, există și unii care pun
accentul pe o rezolvare conservatoare.
În entorsele de gradul I genunchiul se imobilizează într-o atelă gipsată
crurogambieră timp de o săptămână şi se administrează antiimflamatorii şi
antalgice. În această perioadă, pacientului îi este permis sprijinul pe membrul
pelvin respectiv, iar la sfârşitul imobilizării se va începe tratamentul de
reeducare articulară şi musculară.
În entorsele de gradul II, tratamentul ortoedic constă în imobilizarea
genunchiului într-un burlan gipsat pentru o perioadă de 21 de zile. Pacientului îi
este permis sprijinul în această perioadă şi gimnastică izometrică la nivelul
muşchiului cvadriceps. (Nicolescu M., Raveica, G., Ojoga, F., 2008-Tratamentul
ortopedico-chirurgical şi kinetoterapeutic în afecţiunile aparatului locomotor)
 Tratamentul chirurgical
Deoarece are în compoziția sa mii de fibre de colagen care după leziune se
retrag și se fibrozează, un ligament care este rupt nu poate fi reparat prin simpla
sutură a capetelor. Din această cauză se înlocuiește în totalitate cu un nou
ligament creat din structurile proprii organismului (autogrefă), care imită
proprietățile native ale ligamentului încrucişat anterior preluându-i funcția.
Există două tehnici prin prelevarea autogrefei de la pacient:
a. Tendonul rotulian – este numită și tehnica os-tendon-os, prin care se
recoltează 1/3 din tendonul rotulian, împreună cu inserțiile osoase de pe femur și
tibie și care se fixează cu 2 șuruburi. ( Fig.nr.3)

(Fig.nr.3-Tehnica os-tendon-os)
(Reconstrucţia de ligament încrucişat anterior, Predescu V., 2013)
b. Tendonul ischiogambierilor – sau tehnica „soft tissue” – în care se
recoltează tendoanele mușchilor semitendinos și gracillis și se fixează la tibie cu
șurub resorbabil iar pe femur cu endobutton.( Fig.nr.4)

(Fig.nr.4-Tehnica „soft tissue”)


(Reconstrucţia de ligament încrucişat anterior, Predescu V.,2013)

De asemenea, se mai pot folosi allogrefe (de la cadavre) sau ligamente


sintetice. Allogrefele se folosesc în prealabil în cazul leziunilor complexe,
multiligamentare ale genunchiului, situație în care organismul nostru nu ne poate
oferi suficient material. În plus, sunt reduse complicațiile la locul donor (de unde
se recoltează). Totuși există unele dezavantaje: deși allogrefele sunt supuse
procedeelor moderne de sterilizare și procesare, riscul de transmisie a infecțiilor
virale (HIV, hepatită) este posibil într-o rată foarte scăzută; procesarea complexă
poate modifica structura nativă a tendonului slăbind astfel fibrele din compoziția
sa, ceea ce duce la o laxitate a grefei.
Ligamentele sintetice se folosesc încă din anii ʹ70, dar cu rezultate mai
slabe. În momentul actual, nu există niciun ligament aprobat în SUA de FDA
(Food and Drug Administration). (http://www.chirurgortoped.ro/afectiuni-si-
tratamente/afectiuni-ale-genunchiului/)
Intervenția chirurgicală se practică doar artroscopic, cu excepția
momentului recoltării grefei, unde se face o incizie la piele (4-10 cm), cu
dimensiunea și localizarea în funcție de tipul grefei.
Artroscopul este un instrument tubular, subțire, constituit dintr-un sistem
de lentile și o sursă de lumină, care este introdus în interiorul genunchiului prin
2-3 miniincizii. El este atașat la o minicameră de înaltă rezoluție care transmite
imaginea unui monitor TV, conferind atât ortopedului cât și pacientului
posibilitatea de a vizualiza suprafața articulară a genunchiului.( Fig.nr.5)

(Fig.nr.5-Artroscop)
(Reconstrucţia de ligament încrucişat anterior, Predescu V., 2013)
În ambele tehnici există o etapă suplimentară de prelevare și pregătire a
autogrefei, care este mult mai complexă în cadrul tehnicii „soft tissue” spre
deosebire de tehnica „os pe os”. Pentru o durată mai scurtă a intervenției,
pregătirea grefei este realizată de un ajutor, timp în care operatorul principal va
pregăti cele două tunele osoase. Grefa va fi tracționată pe cele doua tunele și
fixate cu materiale biocompatibile.(Fig.nr.6)

(Fig.nr.6 – Tehnica (artroscopică)


(Reconstrucţia de ligament încrucişat anterior, Predescu V., 2013)

Dispozitivele de fixare pot fi bioresorbabile (se „dizolvă” în timp, după 2-


3 ani) sau metalice (Fig.nr.7). Calitatea fixării este aceeași, cele resorbabile
având ca dezavantaj un cost suplimentar.

(Fig.Nr.7 – Fixarea șuruburilor)


(Reconstrucţia de ligament încrucişat anterior, Predescu V., 2013)
După un timp, începe integrarea biologică a grefei în tunel, după
aproximativ 6-8 săptămâni. Aceasta este mai rapidă în cazul grefei de tendon
rotulian, datorită celor două capete osoase care permit fixarea os pe os. Poate fi
considerată un avantaj pentru sportivii de performanță, unde perioada de
recuperare poate fi scurtată și revenirea pe teren mult mai rapidă. Principalul
dezavantaj constă în durerea la locul donor (când ne spijinim în genunchiul
operat) care poate fi o problemă dacă pacientul practică o meserie ce presupune
sprijin des pe genunchi (ex:parcher, mecanic) sau anumite sporturi de
performanță ( judo, rugby).
În plus, deși tendonul rotulian se regenerează în timp, prin prelevarea
grefei poate fi afectat mecanismul extensor, ceea ce duce la îngreunarea
recuperării.
În ceea ce privește reconstrucția cu tendoane de ischiogambieri sunt
deasemenea o serie de avantaje și dezavantaje. Un prim avantaj constă în
păstrarea intactă a mecanismului extensor al genunchiului (forța mușchiului
cvadriceps, principalul extensor al gambei, este păstrată). Un alt avantaj este că
durerea în compartimentul anterior al genunchiului nu apare. In schimb, un
dezavantaj constă în faptul că integrarea grefei în tunel este mai lentă, ceea ce
poate prelungi perioada de recuperare. În ceea ce privește regenerarea
tendoanelor recoltate, părerile sunt împărțite. Chiar și așa, absența tendoanelor
duce la o scădere de aproximativ 10% din forța ischiogambierilor, valoare
insesizabilă de către pacient.
2.4. ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI BIOMECANICĂ A ARTICULAȚIEI
GENUNCHIULUI

Este cea mai mare articulație a corpui omenesc. Atenția mai deosebită ce i se
acordă se întemeiază pe câteva observații de ordin general medical, și anume:
 comparativ cu alte articulații mari (șold, scapulohumerală), este mai puțin
acoperită și protejată de părți moi, ceea ce explică frecventele sale
expuneri la acțiunea factorilor nocivi externi;
 este foarte mult solicitată în statică și locomoție, fapt ce grăbește uzura
mai accentuată a elementelor sale componente;
 articulația genunchiului are numeroase implicații în patologie, fiind sediul
a numeroase traumatisme și a unor procese inflamatorii și tumorale.
Această articulație se încadrează în grupul articulațiilor bicondiliene. Unii
autori o consideră o articulație trohleeană. (Fig.nr.8).
2.4.1. Suprafețele articulare aparțin epifizei inferioare a femurului, epifizei
superioare a tibiei și patelei. Fibula nu ia parte la alcătuirea ei.
a. Fața posterioară a patelei prezintă o creastă verticală și doua povârnișuri pe
laturi.
b. Epifiza inferioară a femurului este reprezentată de condilii femurali ce sunt
acoperiți de un cartilaj hialin, gros de 2-3 mm.
c. Epifiza superioară a tibiei prezintă fața superioară articulară cu cele două fose
articulare (cavități glenoide) separate prin eminența intercondiliană sau spina
tibiei. Cartilajul care acoperă fosele articulare are rolul de a atenua presiunile și
traumatismele produse de mișcările ce se efectuează în mers, fugă sau sărituri.

(Fig.nr.8-Dispoziţia aparatului capsulo-ligamentar la nivelul genunchiului)


Patela este un os seasmoid, de formă triunghiulară situat anterior
articulaţei genunchiului, în tendonul muşchiului cvadriceps femural.
Putem enumera patru funcţii ale rotulei:
 întăreşte forţa cvadricepsului;
 centralizează forţele divergente ale celor patru porţiuni ale
cvadricepsului, transmiţându-le ligamentului rotulian;
 reglează tensiunea capsulară a genunchiului;
 protejeză ca un scut cartilajul trohleii;
Meniscurile intraarticulare sunt două fibrocartilaje ce s-au dezvoltat la
periferia fiecăreia din fosele articulare tibiale. Meniscurile se inseră pe platoul
tibiei prin intermediu coarnelor.
a. Meniscul lateral are forma unui cerc aproape complet; el este întrerupt doar
pe o mică întindere la nivelul eminenței intercondiliene.
b. Meniscul medial are forma unei semilune, deci cu o întrerupere medială mult
mai mare.
Cele două meniscuri sunt unite în partea anterioară printr-o bandaletă
transversală, numită ligament transvers al genunchiului.
Putem enumera cinci funcţii importante ale meniscurilor:
 completează spaţiul dintre femur şi tibie;
 centrează femurul pe tibie în cursul mişcărilor;
 participă la lubrifierea suprafeţelor articulare;
 joacă rolul de amortizor al şocului între extremităţile osoase;
 împarte articulaţia în două etaje: femuro-meniscal şi menisco-tibial;
2.4.2. Mijloacele de unire - sunt reprezentate printr-o capsulă și o serie de
ligamente.
 Capsula se prezintă ca un manșon care unește cele trei oase: femurul,
tibia și patela.
 Ligamentul rotulian se prezintă ca o formațiune fibroasă, puternică,
situată înaintea articulației. Deoarece este considerat ca tendon terminal al
mușciului cvadriceps, patela ar fi în acest caz un os sesamoid.
 Ligamentele posterioare:
a. Ligamentul popliteu oblic - acest ligament este cunoscut în miologie sub
numele de tendonul recurent al mușchiului semimembranos.
b. Ligamentul popliteu arcuat - are forma unei arcade fibroase cu cavitatea
proximala pornind de pe condilul lateral spre fosa intercondiliană.
 Ligamentele colaterale: au rol de a asigura stabilitatea articulară în
extensia genunchiului
a. Ligamentul colateral fibular se inseră în partea superioară pe epicondilul
lateral al femurului, iar în cea inferioară pe partea antero-laterală a capului
fibulei, înaintea vârfului capului.
b. Ligamentul colateral tibial se inseră în partea superioară pe epicondilul medial
al femurului, iar în cea inferioară pe fața medială a tibiei. Fața lui superficială
este acoperită de fascia femurală și de tendoanele ce participă la formarea
complexului aponevrotic, numit „laba gâștei”.
 Ligamentele încrucișate:
a. Ligamentul încrucișat anterior – se inseră proximal pe porțiunea posterioară a
condilului lateral, iar distal pe suprafața intercondiliană anterioară a tibiei.
b. Ligamentul încrucișat posterior – se inseră proximal pe portțiunea posterioară
a condilului medial, iar distal pe suprafața intercondiliană posterioară a tibiei.
Sinoviala oferă o suprafață apreciabilă pentru resorbția de toxine în
infecții; se inseră la nivelul cartilajelor articulare de pe femur, tibie şi patela.
(Fig.nr.9)
Bursa suprapatelară este o prelungire pe care sinoviala genunchiului o
trimite sub mușchiul cvadriceps, între fața profundă a acesui mușchi și femur.
(Papilian, V., 2003)

(Fig.nr.9- Structura sagitală a genunchiului)


2.4.3. Biomecanica genunchiului

Biomecanica articulației femuro-rotuliene


 Articulaţia femuro-rotuliană este o articulaţie cu un singur grad de
libertate ce prezintă două mişcări principale: flexia şi extensia gambei pe
coapsă. Aceste sunt însoţite de mişcări secundare precum rotaţia internă şi
rotaţia externă. De asemenea, articulaţia mai poate efectua mişcări de
înclinare laterală, foarte reduse ca amplitudine;
 Goniometria normală. Mişcarea se excută în plan sagital, în jurul unui ax
transversal care trece prin cele două tuberozităţi condiliene ale femurului.
Clinic, axul biomecanic transversal este reperat pe faţa laterală a
genunchiului, la 1,5 cm deasupra interliniei articulare, la unirea celor două
treimi anterioare cu treimea posterioară a condilului femural extern;
Poziţia iniţială a pacientului este în decubit ventral cu membrele
inferioare extinse, picioarele în afara mesei;
Mișcarea de flexie
 Definiţie: este aceea prin care fața posterioară a gambei se apropie de fața
posterioarâ a coapsei. Se execută în jurul mai multor axe;
 Valoarea normală: 135° (Chiriac), 135°(Magee), 120° - 140° - activ, 160°
- pasiv(Sbenghe)
 Mușchii motori ai flexiei sunt: principali – biceps femural, semitendinos,
semimembranos; accesori – popliteu, croitor, gastrocnemieni
 Limitarea mișcării de flexie este realizată de întâlnirea feței posterioare a
gambei cu fața posterioară a coapsei;
Mișcarea de extensie
 Definiţie: este aceea prin care fața posterioară a gambei se depărtează de
fața posterioară a coapsei. La începutul mișcării are loc rotarea
extremității femurului, apoi rostogolirea lui pe platoul tibial, până când
axa lungă a gambei ajunge să continue axa lungă a coapsei;
 Valoarea normală: 135° (din flexia maximă). La nivelul genunchiului este
prezentă mişcarea de hiperextensie (0 - 15°, Magee), întâlnită în situaţii
patologice, precum laxitatea ligamentară;
 Mușchii motori ai extensiei sunt: principali – cvadricepsul; accesori -
tensorul fasciei lata. Ei realizează, împreună cu tendonul cvadricipital,
rotula, aripioarele patelei și tendonul rotulian, un aparat complex de
extensie a genunchiului;
 Mișcarea de extensie este limitată de ligamentul posterior al articulației,
de ligamentul încrucișat anterior, iar în mod accesoriu de ligamentul
încrucișat posterior, de mușchii ischio-gambieri și de ligamentele
anterioare care se extind în momentul extensiei;
Mișcările de rotație internă și externă
 se asociază mișcărilor de flexie și extensie;
 rotația externă este realizată de bicepsul femural, iar rotația internă se face
de semimembranos, semitendinos, popliteu, drept intern si croitor;
Mișcările de lateralitate
 sunt limitate de ligamentele laterale în special în mers, când sunt puse
sub tensiune maximă odată cu extensia genunchiului;
Biomecanica meniscurilor
 deși solitare pe tibie, meniscurile se deplasează în flexie, dinainte înapoi
pe platoul tibial, dar se apropie ușor între ele, prin extremitățile
posterioare;
 în extensie, meniscurile se deplasează în sens invers, adică dinapoi
înainte, ating marginile anterioare ale platoului tibial și se depărtează ușor
unul de altul;
(Nenciu,G., Pașol, I., 2012)

Articulația femuro-tibială
 are un singur grad de libertate și în consecință prezintă două mișcări
principale: flexia și extensia gambei pe coapsă, mișcări la care se adaugă
și altele secundare ca: rotație internă și rotație externă;
 prezintă și mișcări de înclinare laterală foarte reduse ca amplitudine;
 mișcările se execută în plan sagital, în jurul unei axe transversale care
trece prin cei doi condili femurali;
 atunci când membrul inferior acţionează ca un lanţ cinematic închis, cu
piciorul fixat pe sol, ca în statică, mers sau alergare etc., segmentul
gambei se comportă ca o pârghie de gradul I, având punct de sprijin la
mijloc, deci ca o pârgie de sprijin;
 atunci când membrul inferior acţionează ca un lanţ cinematic deschis,
segmentul gambei se comportă ca o pârghie de gradul al III-lea şi permite
mobilizarea genunchiului şi a gleznei. În aceste condiţiipiciorul nu este
fixat pe sol, aşadar gamba acţionează ca o pârghie de viteză;
2 5. EFICIENȚA TEHNICILOR FNP ÎN RECUPERAREA STABILITĂȚII

Cercetările derulate de-a lungul ultimelor decenii au demonstrat faptul că


tehnicile FNP se adresează în mod special „ansamblului neuromuscular” cu
ajutorul stimulării proprioreceptorilor din mușchi, tendoane și articulații prin
ușurarea, încurajarea sau accelerarea răspunsului motor voluntar.
Studiile efectuate de către Sherrington, C., 1967 (Cioroiu, S., - Health
Therapy) în vederea definirii conceptelor de facilitare și inhibiție au arătat că
orice stimul care ajunge la motoneuronii alfa spinali determină descărcarea unui
număr suplimentar de neuroni, care vor avea ca rezultat facilitare și anume
accentuarea răspunsului motric. Însă, în cazul scăderii numărului de neuroni se
va produce inhibarea acestui răspuns.
Conform legii „inervației reciproce” emise de Sherrington, C., 1967
(continuată de Sbenghe, T., 1993), atunci când un mușchi se contractă,
antagonistul acestuia se relaxează în aceeași măsură, astfel încât să permită
facilitarea contracției antagonistului, prin impulsuri provenite la nivelul fusului
neuromuscular. Contracția musculară este însoțită simultan de inhibiția
antagoniștilor.
Următoarea lege și anume „inducția succesivă” influențează prin premisa
că „o excitabilitate crescută la nivelul mușchiului agonist este urmată de
stimularea (contracția) antagonistului.

(Fig.nr.9 – Transmiterea influxului nervos motoneuron - fibre musculare)


(http://faculty.etsu.edu/forsman/Histologyofmuscleforweb.htm)

După opiniile mai multor specialiști, putem afirma că efectele tehnicilor


FNP sunt următoarele:
 inițiază mișcarea;
 reeducă schemele de mișcare;
 crește forța;
 îmbunătățește stabilitatea și echilibrul;
 relaxare;
 reducerea durerii;
 creșterea amplitudinii mișcării;
 înlăturarea oboselii musculare;
Sinteza literaturii de specialitate la care am avut acces și care a constituit
reper de fundamentare teoretică a prezentei lucrări, ne-a permis să constatăm și
să expunem ca idei de baza faptul că stabilitatea:
 reprezintă capacitatea de cocontracție eficientă în posturi de încărcare
articulară;
 stă la baza inițierii, continuării și controlului mișcărilor statice și dinamice
împotriva unor forțe interne sau externe care acționează asupra
organismului;
 este deprinderea motrică ce asigură individului o adaptabilitate la
condițiile schimbătoare ale mediului;
Stabilitatea genunchiului în ortostatism sau în mers este asigurată pe de-o
parte de aparatul capsulo-ligamentar (stabilitatea pasivă), iar pe de altă parte de
aparatul musculo-tendinos (stabilitatea activă). Afectarea unuia sau altuia
determină „sindromul de instabilitate a genunchiului”.
Recuperarea deficitului stabilității pasive este ortopedică pentru leziunile
izolate și chirurgicală pentru leziunile complexe.
În cazurile de instabilități pasive ale genunchiului rămâne de încercat o
rezolvare sau chiar o ameliorare funcțională prin metode recuperatorii fizice:
a. tonifierea musculaturii stabilizatoare a genunchiului;
b. creșterea rezistenței ligamentare – prin tracțiuni blânde, dar repetate;
c. respectarea regulilor de „igienă” a genunchiului:
 scăderea în greutate;
 evitarea ortostatismului și mersul prelungit;
 mers cu sprijin în baston;
 evitarea păstrării prelungite a unei aceeași poziții a genunchiului;
Procedee în FNP:
1. Rezistenţa optimă provoacă o iradiere a influxului de la grupele
musculare puternice spre cele slabe; măsura rezistenţei aplicate împotriva
unei mişcări utilizată în timpul unei activităţi trebuie să fie adecvată cu
condiţia pacientului, să coincidă cu scopul acţiunii respective şi să permită
realizarea acţiunii respective.
2. Iradierea şi întărirea. Sunt reprezentate de folosirea răspândirii
răspunsului după un stimul şi se realizează de la musculatura puternică la
cea slabă; este produsă de rezistenţa la mişcare, astfel că răspândirea
răspunsului se va desfăşura conform schemelor de mişcare. (Alder, 2008)
3. Priza mâinilor este determinată de presiunea contactului manual al
kinetoterapeutului cu masa musculară, tendoane şi articulaţii.
4. Poziţia corpului şi biomecanica. Poziţia kinetoterapeutului trebuie să fie
în linie cu direcţia tiparului de mişcare dorit.
5. Comenzile şi comunicarea. Comenzile verbale spun pacientului ce să facă
şi când sa realizeze o anumită mişcare. Instrucţiunile trebuie sa fie clare şi
concise.
Pentru refacerea stabilității active a genunchiului recomandăm utilizarea
următoarelor tehnici de facilitare neuro-musculară şi proprioceptivă:
 Pentru întărirea musculaturii poturale descărcate: Inversare lentă
(IL), Inversare lentă cu opunere (ILO), Izometrie alternată (IzA),
Inversare agonistică (IA);
 Pentru întărirea musculaturii posturale şi contracţia din descărcare:
Inversare lentă cu opunere (ILO), Contracţie izometrică în zona
scurtată (CIS), Izometrie alternată (IzA), Stabilizare ritmică (SR);
 Pentru contracţia din descărcare: Inversare lentă cu opunere
descrescândă, Izometrie alternată (IzA), Stabilizare ritmică (SR) .

Inversare lentă (IL). Este o acţiune ce presupune efectuarea unei mişcări


într-o direcţie cu schimbarea spre direcţia opusă fără pauză sau relaxare. Se
execută contracţii concentrice ritmice ale tuturor agoniştilor şi antagoniştilor
dintr-o schemă de mişcare fără pauză între inversări.
P.I. – decubit ventral cu braţele pe lângă corp, kinetoterapeutul situat
homolateral realizează cu o mână contrapriza în treimea distală a coapsei,
deasupra spaţiului popliteu, iar cu cealaltă priza în treimea distală a gambei, pe
faţa posterioară;
T1 - se cere pacientului sa flecteze genunchiul, în timp ce kinetoterapeutul
opune rezistenţă dând comanda „Trage!”;
T2 – ajuns la amplitudinea maximă, mişcarea se inversează fără pauză de
relaxare; kinetoterapeutul schimbă priza pe partea anterioară a gambei, aplică
rezistenţă şi dă următoarea comandă: „împinge!”

Inversare lentă cu opunere. Reprezintă o variantă a tehnicii inversare


lentă, unde se introduce gradat contracţia izometrică la sfârşitul amplitudinii
mişcării. Se poate contata că această tehnică măreşte forţa de contracţie
agonistică.
P.I. – decubit ventral, cu braţele pe lângă corp, kinetoterapeutul situat
homolateral realizează cu o mână contrapriza în treimea distală a coapsei,
deasupra spaţiului popliteu, iar cu cealaltă priza în treimea distală a gambei, pe
faţa posterioară;
T1 – se cere pacientului sa flecteze genunchiul, în timp ce
kinetoterapeutul opune rezistenţă dând comanda „Trage!”;
T2 – ajuns la amplitudinea maximă a mişcării kinetoterapetul dă comanda
„Ţine!Ţine!”; în acest moment kinetoterapeutul menţine rezistenţa, iar pacientul
menţine contracţia, fără a se relaxa;
T3 – se inversează direcţia de mişcare, kinetoterapeutul opune rezistenţă
şi dă următoarea comandă „împinge!”;
T4 – la finalul mişcării kinetoterapetul dă comanda „Ţine!”, pacientul
menţinând contracţia.
Inversare agonistică. Este reprezentată de alternanţa contracţiei
concentrice cu cea excentrică, pe aceeaşi schemă de mişcare.
P.I. – decubit ventral, cu braţele pe lângă corp, kinetoterapeutul situat
homolateral realizează cu o mână contrapriza în treimea distală a coapsei pe faţa
posterioară, iar cu cealaltă priza, în treimea distală a gambei, pe faţa posterioară;
T1 – se cere pacientului să flecteze genunchiul, în timp ce
kinetoterapeutul opune rezistenţă dânnd comanda „împinge!”
T2 – kinetoterapetul păstrează aceeaşi priză, însă dă comanda „Opune-te
rezistenţei, dar cedează uşor!”
Contracţia izometrică în zona scurtată. Se execută contracţii izometrice
repetate, cu pauză între repetări, la nivelul de scurtare a musculaturii. Se
execută, pe rând, pentru musculatura tuturor direcţiilor de mişcare articulară
având ca scop câştigarea co-contracţiei în situaţia neîncărcată, în cazul în care
pacientul nu poate sa execute direct tehnica. Rezistenţa este aplicată de
kinetoterapeut.
P.I. – decubit ventral, genunchiul flectat, kinetoterapeutul situat homolateral
realizează cu o mână contrapriza în treimea distală a coapsei pe faţa posterioară,
iar cu cealaltă priza, în treimea distală a gambei, pe faţa posterioară;
T1 – se cere pacientului să flecteze genunchiul, în timp ce kinetoterapeutul
opune rezistenţă realizând izometria dând comanda ” flectează genunchiul”;
T2 – kinetoterapeutul cere pacientului să se relaxeze cu comanda
„relaxează!”;
T3 – se duce gamba în extensie până la 15°-25°, unde kinetoterapeutul
schimbă priza pe faţa anterioară a gambei şi cere pacientului să extindă gamba
prin comanda „extinde genunchiul”;
T4 – se cere pacientului să se relaxeze prin comanda „ relaxează”;
Izometria alternată. Se întâmplă uneori că nu putem trece direct de la
contracţia izometrică în zona scurtată la stabilizare ritmica, existând o tehnică
intermediară şi anume izometrie alternată. Aceasta constă în executarea de
contracţii izometrice atât pe agonişti cât şi pe antagonişti, alternativ, fără să se
schimbe poziţia corpului
Rezolvând contracţia musculaturii proximale din postura neîncărcată,
putem trece la poziţia de incărcare. Teoretic, în această postură cocontracţia se
produce datorită sensibilităţii aferenţei fusului muscular al musculaturii
posturale alungite. Astfel o primă etapă de postură încărcată este poziţia
„cavalerului servant”.
P.I. – decubit ventral, membrul inferior afectat flectat la 90°,
kinetoterapeutul situat homolateral realizează cu o mână contrariza în treimea
distală a coapsei, pe faţa posterioară, iar cu cealaltă priza pe treimea distală
gambei pe faţa posterioară
T1 – kinetoterapeutul opune rezistenţă atât pe flexie cât şi pe extensie, cu
schimbarea rapidă a prizei în timp ce se cere pacientului să împingă prin
comanda „ unde simţi presiune, împinge!”
Stabilizarea ritmică. Presupune contracţii alternative contrarezistenţă a
ischiogambierilorşi a cvadricepsului fiecare cu durată de 6 secunde. Schema de
mişcare se începe cu contracţii izometrice şi se continuă până când se ajunge la
amplitudinea maximă.

P.I – decubit ventral, membrul inferior afectat flectat la 90°;


kinetoterapeutul homolateral realizează cu o mână contrapriza în treimea distală
a coapsei, pe faţa posterioară deasupra spaţiului popliteu, iar cu cealaltă priza,
policele fiind pe treimea distala a gambei pe faţa posterioară
T1 – kinetoterapeutul împinge înspre extensia genunchiului în timp ce se
cere pacientului să se opună mişcării prin comanda „ţine, nu mă lăsa să te mişc!”
T2 – kinetoterapeutul împinge înspre flexia gambei pe coapsă în timp ce
se cere pacientului să se opună mişcării prin comanda „ ţine, nu mă lăsa să te
mişc!”

P.I. – poziţia „ cavalerului servant”, kinetoterapeutul situat homolateral


T1 – kinetoterapeutul pune presiune atât median , lateral, cât şi anterior
genunchiului şi cere pacientului să opună rezistenţă mişcării prin comanda „ţine,
nu mă lăsa să te mişc!”,
III.ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA CERCETĂRII

!!!!!!!!!3.1 Obiectivele, sarcinile şi etapele cercetării


Deoarece „durerea” poate determina ea însăşi incapacitate funcţională sau să
contribuie în grade variabile la această incapacitate, în recuperare devine
obiectiv de prim ordin.Obiectivele de realizat sunt următoarele:
a. În vederea recuperării stabilităţii pasive:
 Tonifierea musculaturii stabilizatoare a genunchiului;
 Creşterea rezistenţei ligamentare prin tracţiuni blânde, dar repetate ale
ligamentului;
 Respectarea regulilor de „igienă” a genunchiului prin scăderea în
greutate, evitarea ortostatismului şi mersului prelungit, mers cu sprijin
în cârje, etc.;
 Aplicarea unor orteze din materiale diverse (plastic, piele cu armături
metalice articulare, etc.).
b. În vederea recuperării stabilităţii active:
 Tonifierea cvadricepsului;
 Tonifierea ischiogambierilor;
 Tonifierea tricepsului sural;
 Tonifierea tensorului fasciei lata.
Etapele

3.2. Ipoteza cercetării


Pentru efectuarea cercetării propuse s+a plecat de la dorinţa de a face o cât
mai bună evaluare a eficacităţilor tehnicilor de facilitare neuroproprioceptivă în
recuperarea stabilităţii genunchiului având astfel posibilitatea de a răspunde la
cele mai importante întebări care se formulează în această situaţie:
 Dacă corelarea dintre măsurile ortopedico-chirurgicale şi cele
recuperatorii creează suportul necesar scurtării timpului de integrare a
sportivului în activitatea de performanţă;
 Dacă un program kinetoterapeutic, judicios alcătuit, ţinând seama de
particularităţile sportului, gravitatea traumatismului, pot asigura o
recuperare integrală în activitatea competiţională.
Având în vedere aceste ipoteze, ne vom strădui să răspundem întrebărilor şi
să stabilim daca tehnicile de facilitare neuroproprioceptive sunt eficiente şi dacă
reintegrarea în activitatea sportivă specifică profesională a persoanelor cu
ruptura de ligament încrucişat anterior se face într-un timp cât mai scurt.
Pentru cercetare am ales doi subiecţi, cercetarea desfăşurandu-se astfel:
a. Etapa I – a avut loc documentarea din materiale bibliografice de
specialitate şi colaborarea cu echipa interdisciplinară (medic,
fizioterapeut) de recuperare pentru completarea recuperării;
b. Etapa a II-a – au fost selectaţi subiecţii şi pregătite materialele necesare
desfăşurării cercetării;
c. Etapa a III-a – am realizat şi aplicat programe individualizate de
kinetoterapie cu scopul recuperării pacienţilor;
d. Etapa a IV-a – am apelat la diferite teste şi măsurători realizând astfel
evaluarea finală. Datele obţinute pe întreaga desfăşurare a studiului au
fost comparate şi interpretate grafic

3.3. SUBIECŢII ŞI CONDIŢIILE DE DESFĂŞURARE A CERCETĂRII

Experimentul s-a desfăşurat în cadrul cabinetului de kinetoterapie, în


cadrul în centrului KinetoTerapia, Piatra Neamţ. Aici am avut o bună colaborare
interdisciplinară cu cadrele specializate, beneficiind de dotarea acestei unităţi.
În sala de kinetoterapie am putut beneficia de aparatură modernă, aceasta
fiind dotată cu: spaliere, oglinzi, bănci de gimnastică, saltele, saci de nisip,
stepper, bicicletă ergonomică, gantere, mingi terapeutice, scripeţi, goniometru,
bandă metrică, tensiometru electric.

Eşantionul de subiecţi
Pentru cercetare am luat în studiu două cazuri: ambele sportive de
performanţă, handbaliste. Leziunile posttraumatice sunt la nivelul articulaţiei
genunchiului:
Tabel nr.1. – Eşantionul de subiecţi

Nr.c Nume şi Sex Vârstă Profesie Diagnostic clinic- Data intrării


rt. prenume funcţional în tratament

1. G.A. F 19 handbalistă Leziune ligament 29.10.2013


încrucişat anterior
stâng
2. F.G.C. F 18 handbalistă Sechele ruptură de 19.03.2013
ligament încrucişat
anterior stâng
3.4. METODE DE CERCETARE UTILIZATE

În vederea unei bune desfășurări a cercetării am folosit următoarele metode:


a. metoda documentării teoretice;
b. metoda anchetei;
c. metoda observației;
d. metoda experimentului;
e. metoda măsurării și evaluării;
f. metoda înregistrării și prelucrării datelor;
g. metoda grafică;
a. Metoda documentării teoretice
Această metodă presupune documentarea din materiale bibliografice în
care a fost tratată tema cercetării, sustragerea informațiilor teoretice cât și
practice necesare, precum și studierea acestora pentru realizarea unui program
recuperator corespunzător.
b. Metoda anchetei
Am utilizat aceasta metodă pentru obținerea datelor necesare anamnezei,
ce deține un rol foarte important în întocmirea programului de recuperare având
ca scop cunoașterea condițiilor care au generat afecțiunea și sechelele
genunchiului precum și culegerea informațiilor despre suferințe direct de la
subiecți. S-a discutat cu fiecare pacient în parte, atenția îndreptandu-se asupra
următoarelor aspecte: date personale, antecedente personale, dinamica evoluției
afecțiunii, condițiile și cauzele care au generat-o, precum și mijloacele de
tratament administrate până în momentul luării în observație.
c. Metoda observației
Am folosit această metodă în scopul cunoașterii și alcătuirii unei
caracterizări complexe a subiecților cu privire la elaborarea unor programe de
recuperare individualizate. În urma unor observații sistematice au fost culese
date cu privire la aspectul fizic al subiecților (greutate corporală), deformațiilor
articulare, poziția segmentului afectat (în flexum, genu valgum, genu varum,
recurvatum), retracțiile musculare, troficitate, culoarea tegumentului, edemul la
nivelul segmentului.
d. Metoda experimentului
Această metodă presupune o aplicare riguroasă a tehnicilor FNP asupra
unuia sau mai multor subiecți, specificând cu precizie rezultatul fiecăruia, astfel
încât să putem structura o interpretare cât mai clară a rezultatelor.
e. Metoda măsurării și evaluării
Pentru obținerea unor date exacte asupra gradelor de mobilitate și forță
musculară a genunchiului am apelat la diferite teste și evaluări precum:
 Goniometria – pentru măsurarea amplitudinilor de mișcare în articulație
respectându-se regulile generale şi specifice tehnicii a poziţionării
subiectului, kinetoterapeutului, goniometrului şi valorilor după Sbenghe
 Testingul muscular – pentru determinarea forței musculare se utilizează
Cotarea bilanţului muscular (alcătuit de Fundaţia Naţională de Paralizie
Infantilă, citată de Sbenghe T. în lucrarea „Kinetologie profilactică,
terapeutică şi de recuperare”, 1987) : forţa 5 (normală, 100%), forţ 4
(buna, 75%), forţa 3(acceptabilă, 50%), forţa 2(slabă, 25%), forţa 1 (foarte
slabă, schiţată, 10%), forţa 0 (zero, nulă);
Teste funcţionale:testul „sertarului anterior”, testarea instabilităţii în
poziţie cu încărcare a genunchiului degenerativ;

 Măsurători comparative :
-circumferința mediorotuliana (drept/stâng);
-circumferința coapsei 10 cm, suprarotulian (drept/stâng);
-circumferința gambei 10 cm, subrotulian (drept/stâng);
 Evaluarea staticii și mersului :
-stațiunea unipodală;
-urcarea și coborârea scărilor;
-mersul (fără sprijin, cu sprijin în baston sau cârje);
 Evaluarea prin palpare:
-temperatura tegumentelor;
-modificările de consistență a țesuturilor moi (hipotonie musculară,
retracție musculară, miozite calcare);
-mobilitate anormală calcară (laxitate sau ruptură ligamentară osoasă);
-șocul rotulian;
f. Metoda înregistrării și prelucrării datelor
Am folosit această metodă pentru o mai bună interpretare obicetivă a
rezultatelor obţinute.
g..Metoda grafică
Am folosit această metodă pentru a prezenta evoluţia pacienţilor.

3.5. Desfăşurarea cercetării


3.5.1. Cazuistică
Cazul I
Nume: G.A:
Vârstă: 19 ani
Sex: F
Ocupaţie: handbalistă la HCF Piatra Neamţ
Diagnostic: leziune ligament încrucişat anterior stâng
Istoric: În timpul unui antrenament pacientul execută o întoarcere pe piciorul de
sprijin.
Se constată la intervenţia chirurgicală că ruptura ligamentară s-a produs pe
fondul uzurii articulaţiei.
Intră în serviciul de specialitate în data de 29.10.2013
Obiective:
 Accelerarea resorbţiei inflamatorii şi reducerea edemului;
 Refacerea mobilităţii (flexie/extensie);
 Refacerea forţei musculare (semitendinos, semimembranos, croitor, drept
Intern, vastul intern);
 Prevenirea instalării tulburărilor secundare (analgie cronică intermitentă,
entorse recidivante, redoare, nesiguranţă articulară la efort) ;
 Refacere stabilităţii, abilităţii şi mişcării controlate;
 Îmbunătăţirea stării fizice şi psihice generale;
 Reeducare şi corectarea mersului;
 Reluarea activităţii sportive.
Stadiul:
 1 a început pe data de 29.10.2013
 2 a început pe data de 26.11.2013
 3 a început pe data de 17.12.2013
Cazul 2
Nume: F.G.C.
Vârstă: 18 ani
Sex: F
Ocupaţie: handbalistă
Diagnostic: sechele algofuncţionale postruptură ligament încrucişat
anterior stâng operat
Istoric: în timpul unui antrenament efectuează o aruncare la poartă din
săritură, traumatismul producându-se prin cădere, piciorul de sprijin fiind blocat.
În urma controlului de specialitate (RMN) se contată ruptură de ligament
încrucişat anterior. Se intervine chirurgical practicându-se reconstrucţie
artroscopică ligament încrucişat anterior, cu evoluţie postoperatorie favorabilă.
Intră în serviciul de specialitate în data de 19.03.2013.
Obiective:
 Reducerea edemului
 Refacerea/creşterea mobilităţii articulaţiei genunchiului lezat;
 Refacerea/creşterea forţei musculare la membrele inferioare;
 Reeducarea şi corectarea mersului;
 Îmbunătăţirea stării fizice şi psihice generale;
 Prevenirea instalării tulburărilor secundare (analgie cronică intermitentă,
entorse recidivante, redoare, nesiguranţă articulară la efort);
 Reluarea activităţii sportive.

Stadiul:
 1 a început pe data de 19.03.2013
 2 a început pe data de 16.05.2013
 3 a început pe data de 07.07.2013
În programul de recuperare pentru genunchiul posttraumatic pentru:
 stadiul I: am utilizat mijloace masajul coapsei şi a genunchiului, exerciţii
de mers însoţite de exerciţii de respiraţie;
 stadiul al II-lea: am folosit exerciţii active şi cu rezistenţă pentru
articulaţiile sănătoase din poziţiile: decubit dorsal, aşezat şi ortostatism;
exerciţii active şi cu rezistenţă pentru articulaţiile gleznelor şi şoldului
membrului inferior corespunzător genunchiului traumatizat; exerciţii
active de rotaţi internă şi externă în articulaţiile şoldului de pe partea
afectată realizându-se din decubit dorsal; tehnici de facilitare
neuroproprioceptivă pentru tonifierea şi dezvoltarea musculaturii
genunchiului; exerciţii variate de mers şi de alergare uşoară, ciclism, înot;
 stadiul al II-lea: am executat masajul coapsei şi a genunchiului, tehnici de
facilitare neuroproprioceptivă pentru obţinerea stabilităţii genunchiului;
exerciţii de relaxare combinate cu exerciţii de respiraţie;

Programul pentru recuperarea genunchiului


1.Masaj stimulativ (la nivelul musculaturii membrului afectat), relaxator (