Sunteți pe pagina 1din 83

Eduard Păunescu

Geomorfologia albiilor

Târgoviște 2011
CUPRINS

1. Definirea și geneza albiilor...................................................... 3


2. Geomorfologia albiilor în diferite condiții petrografice și
structurale ................................................................................. 8
3. Confluențele ........................................................................... 13
4. Dinamica albiilor .................................................................... 18
5. Factorii de control ai albiilor ................................................ 24
6. Geneza, mecanismele și legile meandrării ........................... 28
7. Meandrele râurilor. Teorii .................................................... 32
8. Componenta acumulativă a albiilor ..................................... 42
9. Aluviunile terminale .............................................................. 49
10. Profilul longitudinal și profilul de echilibru al albiilor .... 55
11. Sistemul stării de echilibru (geode) .................................... 63
12. Conceptul de prag în geomorfologia albiilor .................... 66
13. Inundațiile ............................................................................ 73
14. Amenajarea albiilor minore ............................................... 80

Bibliografie

2
1. Definirea albiilor
Luncile sunt creația erozivă a râurilor, aparținând celei mai scurte
etape de constituire a patului actual al văilor, urmată de acumularea unor
formațiuni aluvionare specifice, ce însoțesc cursul albiilor minore.
În literatura geomorfologică sunt consemnate mai multe definiții :
Baulig (1950), asociază albia majoră cu râurile ajunse la echilibru, care iși
formează un pat de scurgere a apelor mari, o câmpie inundabilă (flood
plain).
Wolman și Leopold (1957), consideră lunca numai acea parte a fundului
văii adiacentă unui râu, care este inundată la ape mari.
Monkhouse (1970), definește lunca drept fundul unei văi peste care apa
unui râu trece la inundații, depunând aluviuni.
Băcăuanu și colab. (1974). Autorii diferențiază albia majoră de luncă. Albia
majoră este suprafața fundului de vale acoperită de apele râului în timpul
perioadelor de nivel maxim; lunca este un fund de vale cu relief puțin
fragmentat, reprezentat prin albia majoră, terase joase neinundabile și
popine.
Morisawa (1976), consideră lunca, în mare parte, un produs al inundațiilor,
suprapunându-se în general, spațiului inundabil, care are o limită superioară
numită fringe.
Posea și colab. (1976). Prin albie se înțelege patul de scurgere al unei ape
curgătoare la debite medii, inclusiv malurilecare îl delimitează.
Chorley și colab. (1984), consideră lunca numai acea parte a fundului văii
adiacentă unui râu, care este inundată frecvent.

3
Whittow (1984). Lunca este partea unei văi fluviale, adiacentă albiei
minore, peste care apa curge la inundații și creată în principal prin acumulare
laterală (75 % aluviuni).
Goudie și colab. (1985). Lunca este suprafața cu relief jos a fundului văii,
adiacentă albiei minore. Este inundată în timpul viiturilor și suprafața sa este
de regulă formată din sedimente de tip aluvii. Lărgimea albiei majore cu
relief tipic este de ordinul metrilor, dar în timpul trecerii undelor de viitură
sunt acoperite lățimi de ordinul sutelor de metrii. Se înțelege că autorii
includ și terasele de luncă în acest concept.
Ielenicz (2004). Albia minoră reprezintă spațiul pe care se realizează
scurgerea apei râului la nivele medii. Albia majoră este teritoriul pe care il
acoperă apele râului la debite mari (viituri). Majoritatea geomorfologilor
sunt de acord că intervalul de timp la care lunca este acoperită de apă la
inundații este de până la 100 – 200 ani.

Geneza albiilor
În literatura geomorfologică există mai multe încercări de explicare a
genezei albiilor; mai importante sunt următoarele:

Wolman și Leopold (1957). Albia majoră se formează în principal prin


dezvoltare laterală, ca urmare a eroziunii în malul concav și acumulării în
malul convex, în cadrul procesului de meandrare, depunerile de inundație
fiind cu rol secundar.
De menționat că albii majore au toate tipurile de râuri, nu numai cele
meandrate, albia majoră fiind porțiunea inundabilă de pe fundul văii,
indiferent de mărimea și frecvența inundațiilor.

4
Eroziunea liniară puternică, poate duce la crearea unor trepte locale de
tip renie, care lasă vechea luncă suspendată, sub formă de terasă de luncă.
Thornsbury (1969). Formarea patului văii are loc prin procesul de eroziune
fluviatilă; lărgirea patului reprezintă atingerea unui stadiu de maturitate
(profil de echilibru) după care începe formarea propriu-zisă a albiei majore,
prin acumulare de aluviuni. Aici se deosebesc două categorii de aluvii:
depozite de acumulare laterală; depozite de inundație. În timp, se atinge un
nou stadiu de maturitate, în care albia minoră - stabilă liniar - inițiază
procesul de meandrare; acesta contribuie la retragerea versanților.
Posea și colab. (1976). Pun pe primul plan inițierea procesului de
meandrare; lărgirea și deplasarea meandrelor, odată cu evoluția dinamicii în
plan, duc la deplasarea orizontală a albiei, la calibrarea patului de meandrare
și respectiv la formarea unei lunci.
Băcăuanu (1989). Geneza luncilor se datorează inundațiilor repetate ale
râurilor, ce afectează treapta de eroziune fluviatilă, care se acoperă cu un
strat de aluviuni (întâi aluviuni grosiere, deasupra elemente mai fine).
Autorul ia în considerare, pentru formarea albiilor și procesele de versant –
pluviodenudarea, alunecările de teren, torențialitatea.
Ichim și colab. (1989). Separă o etapă de eroziune liniară a văilor (pentru
românia sfârșitul pleistocenului) și una de acumulare (holocen), cu debite
mult mai reduse.
Bojoi și colab. (1998). Lunca se formează în momentul în care se realizează
un echilibru, de ordinul zecilor – sutelor de ani, în raportul dintre lățimea
secțiunii active și grosimea aluviunilor de fund (pavajului aluvial de fund).

5
Concluzii
1. Majoritatea cercetărilor menționează două faze importante în
geneza luncilor : faza formării patului de vale, în principal prin eroziune
fluviatilă laterală (aceasta corespunde Wurm-ului, când nivelul de bază
general era mai coborât); faza de acumulare a aluviunilor (corespunde
holocenului).

2. Luncile sunt proporționale morfometric cu mărimea râurilor care le-


au format. Ele se lărgesc din amonte spre avale, odată cu creșterea
debitelor, scăderea pantei și a granulometriei.
Q
L
 d

3. Albiile reprezintă cele mai recente unități geomorfologice de


echilibru pe scara spațiotemporală de evoluție generală ciclică a văilor
fluviale. Morfologia și structura lor cumulează informații privind
interacțiunea dintre factorii de control, condițiile de mediu, evoluția rețelei
de văi, relațiile recente dintre bazinele hidrografice (exemplu - captările).

4. Cercetarea albiilor se bazează pe principiul actualismului;


succesiunea fazelor de eroziune și acumulare, variațiile în regimul scurgerii,
influența componentelor naturale și antropice s-au reflectat în caracteristicile
geomorfologoce ale luncilor, astfel încât acestea constituie repere în
descifrarea tipurilor de procese, a mecanismelor morfogenetice și deci în
reconstituirea genezei luncilor, mergând până la aspectele lor actuale.

6
5. Raporturile dintre albiile majore și albiile minore. Formarea
luncilor este rezultatul interacțiunii dinrte albiile minore și versanți, prin
modificarea în timp a poziției nivelului de bază, impusă de variașiile
condișiilor climatice, eustatice și neotectonice. Aceste modificări provoacă,
în profilul longitudinal, apariția configurației generale larg concave, iar în
profilul transversal, lărgirea văilor, adâncimea talvegurilor, migrația
meandrelor, modificarea raporturilor dintre procesele de eroziune și
acumulare. În tendința de adaptare a profilului longitudinal la orice
modificare a poziției nivelului de bază, se declanșează mecanisme
morfodinamice care se propagă în lanț, până la redimensionarea
componentelor morfometrice și de formă ale luncilor.

7
2. Geomorfologia albiilor în diferite condiții
petografice și structurale

Geomorfologia albiilor dezvoltate în calcare


În calcare se întâlnesc, urmare a principalelor caracteristici fizico-
mecanice ale acestor roci dure, solubile și puternic diaclazate, următoarele
patru tipuri mai importante de văi, cu aspecte morfologice diferențiate ale
albiilor: canioane (acestea sunt specifice și altor roci dure), chei, văi seci
(sohodoluri) și văi oarbe.
Canioanele . Sunt văi cu versanți abrupți și profil longitudinal cu
rupturi de pantă (praguri); în comparație cu cheile sau defileurile, apar ca văi
largi; le sunt specifice meandrele încătușate de vale.
Geneza canioanelor. În literatura geomorfologică se menționează trei
cauze genetice principale: antecedența; apariția la zi a unui râu subteran (în
cazul unui masiv calcaros evoluat), urmare a prăbușirii plafonului endo-
cursului (acest plafon se mai poate păstra local generând poduri naturale);
eroziunea și dizolvarea regresivă de obârșie, cel mai adesea în lungul unei
văi seci, în regiuni de podișuri calcaroase.
Indiferent de geneză, canioanele tipice nu se formează decăt în cazul
masivelor calcaroase în care bancurile de calcare au grosimi mari. Dacă râul
atinge, în adâncimea sa, un strat de rocă impermeabilă (argilă, marnă),
atunci albia se lărgește mult. Astfel, rezultă o vale cu profil transversal în
forma literei “U”, cu fund larg și versanți abrupți. Alternanța unor blocuri de
calcare cu alte roci mai puțin dure (sau a unor blocuri de calcare dure cu
altele mai friabile), duce la apariția eroziunii diferențiate, ce favorizează
dezvoltarea unei succesiuni de sectoare de canion și bazinete de lărgire.

8
Canioanele se întâlnesc în regiunile cu relief de podișuri dezvoltate în
roci calcaroase, unde apar astfel platourile calcaroase; exemple: podișurile
Colorado, Tarn, Neretva, Verdon. Asecte de tip canion îmbracă și Cheile
Bicazului și Cheile Bistriței de la Zugureni.
În unele cazuri (atunci când masa de calcare prezintă grosimi mari),
apele râului se pot pierde în subteran prin infiltrații, astfel încât canionul
prezintă o albie seacă.
Cheile . Se caracterizează cel mai adesea prin absența albiei majore.
Sunt mai înguste, mai puțin adânci și mai scurte decât canioanele. Se
formează prin prăbușirea plafonului unor peșteri sau prin epigeneza
(exemplu: Cheile Turzii). Pot prezenta condiționare structurală – cheile ce
apar în lungul văilor ce străbat transversal axul unor anticlinale.
Albiile minore ale cheilor se caracterizează prin prezența marnitelor
de eroziune, care pot fi laterale sau de fund (exemplu – Cheile Corcoaia).
Văile seci (sohodolurile). Prezintă geneză mixtă, fluviatilă și carstică
(eroziune, respectiv dizolvare). Sunt văi inițial cu apă (drenate), ce pot
rămâne fără scurgere cel mult în anotimpul cald, care apoi, odată cu
adâncimea și evoluția întregii regiuni calcaroase, seacă din cauza degradării
treptate generate de apariția și dezvoltarea fisurilor, dolinelor sau avenelor.
De cele mai multe ori prezintă pantă longitudinală opusă celei a
plafonului carstic; albia poate fi acoperită, spre finalul evoluției, cu depozite
de tip terra rossa. Profilul transversal este inițial îngust, apoi larg concav, dat
de configurația dolinelor ce au degradat albia.
Văile oarbe. Corespund unor vechi văi pe care s-a înregistrat
scurgere. În timpul evoluției fluviatile (al adâncirii în principal), pe profilul
longitudinal al albiei apare un gol carstic (de obicei un aven), prin care apa
se pierde în favoarea drenajului subteran; punctul de absorbție poartă numele

9
de sorb. Astfel, sectorul de albie aflat în avale de acest punct seacă și poartă
denumirea de vale oarbă.
În amunte de sorb, acolo unde scrugerea de suprafață este încă activă,
valea va continua să se adâncească, ajungând să aibă un profil longitudinal
sub nivelul celui din avale de punctul de absorbție. Între cele două sectoare
de vale apare o treaptă antitetică.

Geomorfologia albiilor dezvoltate în structura tabulară


(orizontală)
Caracteristicile văilor dezvoltate în acest sistem morfostructural, sunt
în strânsă legătură cu alternanța și grosimea stratelor și respectiv cu duritatea
rocilor. Astfel, atunci când la suprafață este un strat de rocă dură iar sub
acesta unul friabil, apar asa-numitele văi cu cornișă; cornișa este un abrupt
care se dezvoltă la nivelul stratului cu rocă rezistentă, ce domină o
surplombă situată la nivelul stratului din bază. Sunt văi simetrice, cu
adâncime legată de grosimea stratului friabil și lărgime condiționată de
profunzimea stratului de suprafață. De asemenea, evoluția acestor văi este în
legătură cu grosimea stratului de rocă dură.
Când roca dură este în bază apar văi de tip canion. Cele mai
caracteristice situații se întâlnesc atunci când stratul de rocă dură prezintă
profunzime mare, sau când, pe grosimi mari, alternează strate de roci dure și
friabile (exemplu: Canionul Colorado – S.U.A.). Canioanele au versanți
abrupți, în trepte, adâncimi foarte mari (de ordinul sutelor-miilor de metrii),
lărgimi mari, de ordinul zecilor-sutelor de metrii și albie puternic meandrată
(meandre încătușate de vale).

10
Geomorfologia albiilor dezvoltate în structura monoclinală
În structura monoclinală se deosebesc trei tipuri de văi, cu morfologie
specifică a albiilor: văi consecvente (cataclinale), obsecvente (anaclinale),
subsecvente (ortoclinale). Se pot adăuga văile insecvente sau asecvente; sunt
văi care nu prezintă caracteristici aparte, impuse de structura monoclinală.
Albiile văilor consecvente (cataclinale). Văi instalate în lungul
suprafeței structurale. Prezintă profil transversal simetric, larg (alternanța
unor strate cu duritate diferită diferită poate introduce nuanțe în aspectul în
profil transversal), profil longitudinal cu pantă redusă și versanți fără trepte,
cu pantă mică. Albiile sunt mediu meandrate, fără rupturi de pantă.
Aspecte mai complexe, prezintă albiile văilor cataclinale care
străpung abruptul cuestic. Acesta dezvoltă două sectoare distincte: un sector
consecvent propriu-zis, pe suprafața structurală; un sector obsecvent, pe
segmentul care traversează abruptul de cuestă.
Sectorul de vale obsecventă este încătușat, îngust, de tip cheie; înspre
avale, la ieșirea din domeniul abruptului de cuestă, se termină printr-o
lărgire, numită pâlnie de străpungere consecventă. Versanții sunt abrupți
iar albia prezintă praguri și pantă accentuată.
Sectorul de vale consecventă propriu-zisă prezintă caracteristici tipice
ale albiei, descrise anterior.
Albiile văilor subsecvente (ortoclinale). Sun instalate la contactul
dintre o suprafață structurală și un abrupt de cuestă (la contactul dintre două
cueste), perpendicular pe direcția de înclinare a stratelor. Este o vale
asimetrică, cu un versant abrupt și unul lin, largă, fără rupturi de pantă în
albie, cu înclinare redusă și meandre libere.
Văile ortoclinale se impun în relieful de cuestă, devenind principalele
colectoare și dezvoltând în lungul lor depresiuni subsecvente.

11
Albiile văilor obsecvente (anaclinale). Sunt văile axate pe
abrupturile de cuestă. Deci în opus sens opus înclinării stratelor geologice.
Înregistrează de obicei un regim de scurgere torențial. Prezintă profil
transversal simetric, îngust și profil longitudinal cu numeroase praguri și
pantă mare. Pot genera pâlnii de străpungere obsecvente. Albie slab
meandrată.

12
3. Confluențele

În raporturile dintre ele, văile sunt tributare și colectoare. Cu excepția


văilor de orinul I, toate celelalte îndeplinesc o dublă funcție în sistemele
hidrografice: sunt și afluente (tributare) și colectoare.
Fiecare râu este format dintr-un colector principal, alimentat de o
varietate de tributari, fiecare curgând printr-o vale proporționată cu mărimea
sa și împreună formând un sistem de văi ce comunică între ele și având o
ajustare atât de exactă a pantelor lor, astfel încât nici unul dintre ele nu se
întâlnește cu valea principală la un nivel mai înalt sau mai coborât, o situație
care este posibilă pentru că fiecare dintre aceste văi este opera râului ce
curge prin ea (Playfair, 1802).
Din considerațiile de mai sus, printre primele consemnate de literatură
și din cercetările întreprinse de geomorfologi în peste 200 ani, rezultă o serie
de principii cu privire la confluențe:
- organizarea sistematică a râurilor aparținând aceluiași colector principal
- calibrarea văilor în funcție de mărimea râurilor, în cadrul aceluiași sistem.
- calibrarea pantelor ca factor de control al confluențelor de râuri și de văi.
- funcționarea legică a relațiilor dintre râuri și văi mai ales în determinarea
punctelor de confluență.

Tipuri de confluențe după poziția talvegurilor afluentului și


colectorului.
Confluențe acordate (ajustate), caraterizate prin faptul că cele două
talveguri se întâlnesc aproximativ la aceeași altitudine; confluențele acordate
se caracterizează prin forma concavă a profilului longitudinal al afluentului,

13
pe cel puțin 1/3 din cursul inferior. Pe râul colector, în avale de confluență,
apare o acumulare.
Confluențe suspendate, caracterizate prin faptul că, înainte de
confluență, talvegul afluentului este supraînălțat față de cel al colectorului;
în cazul acestor confluențe, pe râul principal, în avale de confluență, apare o
depresiune de eroziune (aceasta nu esclude prezența unui depozit aluvial la
nivelul abliei). Un element important îl reprezintă amplitudinea suspendării,
adică diferența de nivel dintre punctul în care profilul înregistrează creșterea
pantei și punctul de confluență al văilor (nivelulde bază local). Confluențele
suspendate se caratcterizează prin forma convexă a profilului longitudinal al
afluentului , pe cel puțin 1/3 din cursul inferior.
Confluențe barate, caracterizate prin prezența unei bare de aluviuni
care îngreunează confluența, situată înainte de intrarea tributarului în
colector și formată prin descărcarea aluviunilor din afluent.
Confluențe mascate sau împiedicate, caracterizate prin prezența
unui lac în dreptul punctului de confluență; în aceste cazuri confluența
efectivă poate fi doar mascată sau nu mai are loc – impiedicată.
Confluențe rupturale, sunt cele care se fac prin cascade.
Confluențe deranjate, caracterizate prin modificarea antropică a
joncțiunii dintre tributar și colector.
Confluențele tipice sunt considerate cele acordate; aceasta nu
înseamnă că într-un bazin hidrografic toți afluenții apar și se dezvoltă
concomitent, având deci aceeași vârstă cu râul sau cu valea colectoare.
Râurile, văile și bazinele hidrografice cărora le aparțin se dezvoltă din
avale spre amunte și pe o perioadă foarte diferită, în funcție de mai mulți
factori morfoclimatici, petrografici și structurali. Indiferent de momentul
apariției unui afluent, el tinde să devină acordat cu colectorul, acesta fiind

14
unul din obiectivele funcționale ale oricărui sistem dinamic de tipul
afluentului. Astfel, inițial, panta pe care începe să se dezvolte un nou afluent,
ca și panta versantului pe care se află, sunt mai mari decât panta râului
colector; acest fapt îi permite afluentului să ecolueze mai rapid, astfel încât,
deși inițial el poate debușa neacordat, într-un timp relativ scurt se ajustează
și debușează acordat.
Confluențele reprezintă aria de convergență a fluxurilor de masă
(lichidă și de aluviuni), dar și de disipare a energiei; astfel, în punctele de
confluență, indiferent de tipul acestora, la gura afluentului se produce o
acumulare
Factorii de control ai confluențelor sunt – dinamica scurgerii,
transportul de aluviuni, morfologia patului. Între forma profilului
longitudinal al afluentului din amunte de confluență și tendința generală de
evoluție a văii afluentului, există o legătură genetică. Concavitatea profilului
reflectă o stare de adaptare în timp a afluentului la poziția colectorului;
convezitatea reflectă o întâtziere de adaptare a afluentului la poziția
colectorului

Concluzii:
1. În geneza și evoluția luncilor, subsistemele cele mai active se
constituie în arii de confluență, care concentrează fluxurile de masă și
energie ale albiilor. Astfel, în dreptul confluențelor, luncile ating
dimensiunile cele mai mari de pe un sector de vale determinat.
Fluxul intrărilor de pe afluent, provoacă un dublu efect: accelerează
procesele morfodinamice (eroziune sau acumulare, în funcție de tipul
confluenței) în aria și în avale de aria confluenței; încetinește aceleași
procese pe colector, imediat în amunte de aria confluenței.

15
2. Între două confluențe succesive, procesele morfodinamice se
desfășoară în următoarele faze: impulsionare în aria de confluență din
amunte; disiparea masei și energiei și relaxarea sistemului în avale de aria de
confluență din amunte; funcționarea sistemului într-un regim mediu, în
spațiul dinte cele două confluențe; inhibare a proceselor, în aria confluenței
din avale.
De la un moment de evoluție la altul, amploarea acestor faze de
funcționare a sistemului morfohidrografic de albie este diferită, iar
cumularea pe termen mediu și lung a efectelor lor, conduce la diferențierea
morfometrică a luncilor, cu păstrarea unor raporturi stabile între parametrii
dimensionali, dintre două confluențe astfel:

li < lm < ls , unde:


li - lățimea medie a segmentului inferior, calibrată prin influența de
inhibare, provocată de acțiune de încetinire a proceselor, a confluenței din
avale.
lm - lățimea medie a sectorului de luncă
ls - lățimea medie a segmentului superior al luncii, corespunzător
fazei de intensificare a funcționării sistemului, prin impulsul confluenșei din
amunte.
Are loc deci, o îngustare generală a luncii din amunte spre avale,
lățimea medie a segmentului inferior fiind mai mică decât lățimea medie
pentru întregul sector de luncă dintre două confluențe seccesive.

16
3. Într-un sistem fluvial, nu pot exista lunci de ordinal I (cel puțin
teoretic); explicația – formarea luncilor are loc în urma confluențelor
succesive, iar confluențele de ordinul cel mai mic se produc la unirea a două
văi de ordinul I. Excepție – sectoare de luncă de ordinul I cu caracter relict,
care fie au aparținut altor sisteme hidrografice (se găsesc de regulă în spațiul
interfluvial al cumpenelor de ape), fie au o geneză diferită de cea fluvială
(periglaciară, glaciară etc).

17
4. Dinamica albiilor

Formele de scurgere a apei în albii

Aspecte generale.

Sunt determinate de către factori de condiționare (roca, frecarea) și


factorii de conjunctură (aportul afluenților, acțiunea antropică – exemplu:
îndiguirea albiilor)
Apa este un fluid vâscos (newtonian), ce curge pe pante fiind
propulsată de o forță - gravitația; se opune deplasării curentului în josul
pantei frecarea. Apa curgătoare este cel mai răspândit fluid vâscos
geomorfologic. Vâscozitatea apei poate fi: dinamică, cinematică și de vârtej.
Apa exercită asupra albiei presiuni; acestea pot fi statice și dinamice.

Formele de scurgere în albie


Scurgerea laminară. Se manifestă la viteze reduse și în albii drpte;
constă într-o deplasare paralelă a șuvoaielor de apă în întreaga masă de apă,
cu viteză maximă la suprafață și minimă la fund.
Scurgerea turbulentă. O dată cu creșterea debitului și vitezei,
mișcarea laminară devine treptat instabilă, trecând într-o mișcare turbulentă.
Prezintă două forme: turbulentă liniștită și turbulentă agitată.
Scurgerea turbulentă liniștită apare atunci când fundul albiei este
acoperit de material aluvial dispus neuniform pe profilul longitudinal.
Scurgerea turbulentă agitată implică o accelerare a vitezei și apare în
sectoarele în care se produce o constrângere din partea albiei. Scurgerea
turbulentă agitată se menține atât timp cât apa curge pe un substrat de rocă
dură sau unul alcătuit din bolovani și blocuri cu dispunere neuniformă.

18
Scurgerea se poate schimba foarte rapid de la o formă la alta. Trecerea
de la forma de scurgere liniștită la cea agitată este însoțită de schimbări
bruște la nivelul apei. La frecarea cu patul albiei, apa pierde din energie,
deci păturile de apă de la contactul cu fundul albiei, vor avea viteze din ce în
ce mai reduse cu cât sunt mai aproape de pat. Frecarea care are loc transmite
patului albiei o parte din energia fluidului, sub forma unei forțe de smulgere,
numită în geomecanică forță de forfecare; această forță poate pune în
mișcare elemente materiale libere, ce opun rezistență inferioară față de o
anumită limită, numită competență.
Forța critică – valoarea minimă a forței cerută de particule pentru
punerea lor în mișcare. Pentru aceeași clasă granulometrică, forța critică este
diferită în funcție de clasa petrografică, astfel: forța critică este maximă
pentru argile, medie pentru ,mâluri și minimă pentru nisipuri fine.

În procesul de scurgere, se consumă energie nu numai din frecarea cu


patul, ci și prin contactul cu malurile albiei. Diferențele de viteză la contact
cu malul și în axa patului albiei, dezvoltă vârtejuri cu axă verticală și uneori
cu tendință de urcare spre amunte, de-a lungul malului.
Neregularitățile malurilor și fundului albiei poartă numele de
rugozitate; aceasta are un efect de frânare inegală asupra curentului , de
unde rezultă o turbulență în creștere.
Un pat fluvial devine rugos prin însăși modelarea sa, pentru că există
o interacțiune în sistemul scurgere – dinamică – modelare – morfologie,
astfel: o scurgere ce modelează o albie determinată, prin eroziune și
acumulare creșterea rugozității ei și în consecință, aceasta devine mai
turbulentă; o parte din energia scurgerii servește la modelarea albiei pe care
ea se disipează; viteza medie este deci încetinită, dar dinamica și modelarea

19
sunt în creștere. Competența curentului de apă crește odată cu turbulență și
cu diferențele de intensitate ale acestuia.
Viteza curentului de apă variazăîn funcție de o serie de factori
morfologici și hidrologici.
Factorii morfologici sunt grupați sub denumirea de geometria albiilor
și cuprind: panta, adâncimea albiei și forma profilului transversal (sau raza
hidraulică).
Factorii hidrologici sunt legați de variațiile de debit și nivel. Creșterea
debitului unui curs de apă duce la mărirea vitezei acestuia. Mecanismul este
următorul: la o creștere de debit are loc și creșterea adâncimii apei, în timp
ce perimetrul ud nu crește decât ușor. Deci profilul transversal crește cu
debitul; rezultă că pierderea de energie devine mai slabă, ceea ce permite o
creștere a vitezei. Mecanismul se menține până la apariția fenomenului de
vărsare, moment ce schimbă toate relațiile din sistem și implică altele noi,
specifice formării câmpiilor aluviale.
Viteza critică – valoarea minimă a vitezei cerută de particule pentru a
se menține în mișcare. Pentru un element material cu diametrul de 0,25 mm,
viteza critică este de 0,2 m/s.

Modelarea albiilor
Modelarea fluvială, în accepțiunea generală, este un proces generat de
interacțiunea apei cu patul său de scurgere. Această interacțiune are loc în
funcție de particularitățile următoarelor variabile: rocă, pantă, dimensiunile
și forma albiei, materialele de pe fundul albiei, hidraulică (formă de
scurgere), debit solid.

20
- Modelarea în albii cu fund rezistent – albii de eroziune. Se
consideră că eroziunea reprezintă mecanismul principal în modelarea
fluvială. Albiile de eroziune sunt formate dintr-un material pe care curentul
il poate pune în mișcare (desprinde) cu greu; este fie rocă coerentă (in loc),
fie fragmente (bolovani) ce depășesc competența, ceea ce presupnue
desfacerea prealabilă a rocii prin alte procese.
Există trei mecanisme de eroziune (a nu se confunda cu formele de
eroziune – liniară sau în adâncime și laterală): activitatea chimică, eroziunea
fizică, acțiunea hidraulică.
Activitatea chimică reprezintă un proces ce implică relația dintre apă
și compoziția chimică a substratului. Datorită faptului că soluția rezultată din
interacțiune este evacuată prin scurgere, ceea ce înseamnă că saturația
lichidului se poate menține constantă sau chiar scădea, posibilitatea
expunerii rocii la acest tip de eroziune este continuă. Agresivitatea chimică a
apei este influențată nu numai de compoziția sa chimică provenită odată cu
precipitațiile, dar și de elemente pe care le încorporează pe parcurs.
În cazul râurilor din zonele aride și semiaride, lipsa de împrospătare a
apei duce la suprasaturarea ei în elemente proprii substratului și prin urmare
activitatea chimică slăbește.
Eroziunea fizică se referă la scobirea și roaderea substratului
(patului),fiind realizată de apa încărcată cu materiale de fund sau în
suspensie (mâl, nisip, pietriș). Mărimea, forma, alcătuirea și cantitatea
particulelor influențează puterea de eroziune fizică.
Materialele de albie devin o forță efectivă nu numai prin acțiunea
individuală a particulelor, ci a întregului depozit antrenat, mai cu seamă în
perioadele de revărsări. Cea mai bună dovadă a procesului de modelare a
patului (alți termeni – dragare, crățire), este prezența suprafețelor netede și

21
rotunjite din rocile de pe fundul albiilor. Mobilitatea diferită a sedimentelor
din albie și formele sculpturale ale albiilor dezvoltate în roci dure, impun
modul de scurgere în interiorul curentului. Astfel, apar forme excavate sau
forme elevate (pozitive), care vor evolua în funcție de variația debitelor și
vitezelor ulterioare.
Exemplul tipic de forme excavate sunt marmitele de eroziune,
datorate turbioanelor cu ax vertical în care sunt antrenate particule; în timp,
marmitele pot atinge dimensiuni de 1-2 m în diametru și 2-3 m adâncime.

Acțiunea hidraulică este reprezentată de lucrul mecanic al apei


neîncărcate cu elemente materiale. Astfel, forța motrice a apei poate
desprinde particule de mici dimensiuni din substrat, mai ales dacă acesta este
pregătit, fisurat.
Cea mai importantă acțiune hidraulică apare ca rezultat al
schimbărilor bruște în presiunea apei, la accelerarea sau încetinirea vitezei,
după mecanismul următor: orice creștere în viteză duce la reducere presiunii
și invers. Dacă accelerarea este suficientă, presiunea coboară până la un
punct, la care apar numeroase bule; la o nouă creștere a presiuni, bulele se
sparg și emit un șoc sub formă de val, care izbește rocile învecinate din pat
sau maluri și ca urmare le fisurează, provocând formarea unor excavații
(cavități). Formarea lor are implicații negative asupra stabilității barajelor,
taluzelor întărite și picioarele de pod încastrate în roca în loc.
Cele trei mecanisme acționează de cele mai multe ori împreună.
Procesele modelării se manifestă diferit în funcție de climat. Astfel, pe
râurile din zonele tropicale, eroziunea fizică este foarte slabă din cauza lipsei
materialelor nisipoase și pietrișurilor. De asemenea, eroziunea în adâncime
este frânată de prezența crustelor de precipitare, care protejează paturile

22
albiilor. Așa se explică păstrarea pragurilor pe marile râuri din Amercia De
Sud și Africa; aici este în schimb foarte activă eroziunea prin activitate
chimică. În același timp, efectul acțiunii fluviale în sistemul de albii cu pat
rezistent este mai mult de înlăturare (spălare, antrenare) a produselor
rezultate din procesele chimice și din aport lateral de materiale și mai puțin
de eroziune liniară.
- Modelarea în albii cu fund mobil – albii de acumulare. Spre
deosebire de eroziunea în albiile rezistente, unde procesul este ireversibil, în
albiile aluvionate are loc o redistribuire a materialelor mobile și
mobilizabile; ele sunt antrenate de curentul generat la creșterile de nivel și
debit, deplasate și reașezate ca materiale sedimentare odată cu revenirea
regimului de scurgere normal sau în spații de liniște a curentului. Este exact
rolul pavajului aluvial de fund, acela de catalizator al eventualei creșteri a
forței râului, la nivele și debite crescute. Aceste albii se numesc mobile
pentru că sunt acoperite de aluviuni, se modifică rapid și pot suferii
schimbări importante de formă și dimensiuni chiar și în cursul unei creșteri
medii a nivelelor și debitelor; geometria lor tinde să se adapteze parametrilor
hidraulici ai scurgerii. Creșterile de debit se materializează prin creșteri ale
vitezei de scurgere și implicit prin accentuarea eroziunii, ce tinde să
adâncească și să lărgească albie. Aceste mecanisme conduc, în timp, la
atingerea profilului longitudinal de echilibru (profil grade), respectiv la
inițierea și evoluția procesului de meandrare.

23
5. Factorii de control al albiilor

Pot fi grupați, în general, în patru categorii:


- factori geografici (treapta de relief, climatul, vegetația)
- factori geologici (roca și structura)
- factori hidrologici (regimul scurgerii, debitul lichid și solid)
- geometria albiilor (lățime, adâncime, perimetru)
Modificarea albiilor naturale, depinde de influențe externe și rspectiv
de influențe interne, ambele manifestate prin praguri, în timp.
În raport cu factorul timp, albia se poate afla în diferite stadii de
echilibru:
- echilibru static - nu se înregistrează schimbări.
- echilibru staționar - se înregistrează variații constante ale condițiilor medii.
- echilibru dinamic - se înregistrează variații ale condițiilor medii.
- echilibru metastabil - echilibrul static este separat de episoade de
schimbare sub formă de praguri.
- echilibru metastabil dinamic - echilibrul dinamic prezintă schimbări
episodice la depășirea pragurilor.
Morfologia albiilor este controlată și de schimbări ale condițiilor
majore, de nivel de bază, tectonice sau climatice.
Mișcările tectonice pot coborî nivelul de bază sau pot înălța cursul
superior; astfel, au loc schimbari de pantă și implicit de drenaj și morfologie
a albiei.
În urma modificăriiclimei, eroziunea și acumularea se pot succeda
ciclic, conducând la apariția unor trepte genetice de relif, de tipul teraselor;

24
acestea sunt foarte bine reprezentate în România, prin terasele fluviatile cu
geneză climatică.
G. Lacey (1930) considerăcă morfologia albiilor este controlată de
debit; astfel, perimetrul ud al albiilor este dependent de debitul lichid, în
timp ce forma albiilor de debitul solid. Sedimentele grosiere mențin albii
înguste, iar sedimentele fine impun o secțiune largă. Pe lângă dimensiunea
particulelor, un rol important joacă alcătuirea sedimentelor, rezistența
acestora la procesele de albie.
Pentru un debit dat, există o corelare a parametrilor de lățime și
adâncime (L. B. Leopold și J. T. Maddock, 1953). Dimensiunea albiilor
este influențată și de debitele maxime sau exceptionale, care joacă un rol
major; de asemenea, distribuția sezonieră a precipitațiilor poate duce la
diferențierea dimensională a albiilor.
E. W. Lane (1955) a formulat o expresie catitativă ce relevă legătura
dintre unii factori de control ai albiilor:
Qs x d=Q x S, unde :
d - dimensiunea particulelor, S - panta, Q - debitul lichid, Qs - debitul solid.
Deci, o albie se menține în echilibru staționar stabil, atunci când
schimbările în debitul solid și dimensiunea sedimentelor sunt compensate de
schimbări în volumul de apă si panta patului.

Concluzii
Râurile au tendința de a-și dimensiona caracteristicile morfometrice în
funcție de elementele hidraulice; astfel, cu cât un curs de apă are un debit
mai mare, cu atât parametrii morfometrici vor fi mai mari, pentru a asigura
scurgerea volumului de apă în condițiile unei anumite pante. În albii are loc

25
un proces continuu de asigurare a unui echilibru între caracteristicile
morfometrice si cele hidrologice.
Interacțiunea dintre cursul de apă și patul său, se materializează prin
procese de desprindere de pe fundul albiei a particulelor solide, prin
transportul și acumularea lor, deci prin deplasarea aluviunilor din amunte
spre avale.
De asemena, lucrul mecanic (L) efectuat de un curent pe fundul albiei,

este egal cu produsul dintre greutatea volumului de apă (γ) și pantă (I). Cu
cât adâncimea (H), viteza (v) și panta vor fi mai mari, cu atât lucrul mecanic
va avea o valoare mai mare, iar cursul de apă va putea transporta un volum
mai mare de materiale cu dimensiuni mai mari:
L=γHvI

Această interacțiune dintre cursul de apă și patul său, ce consuce la


modificarea genetică a albiilor, este foarte bine redată de bilanțul

aluviunilor: Ti+Aa+El+Pf= Te+Ad+Al+Paf

Ti - cantitatea aluviunilor transportate care intră


Te - cantitatea aluviunilor transportate care se evacuează
Aa - cantitatea aluviunilor aduse la limita sectorului
Ad - cantitatea aluviunilor depuse la limita sectorului
El - cantitatea provenită din eroziunea luncii
Al - cantitatea aluviunilor depuse în luncă
Pf - aportul de aluviuni rezultate din spălarea acumulărilor mobile din albie
Paf - reducerea cantității de aluviuni prin formarea acumulărilor mobile din
albie.

26
Dinamica în plan a albiilor
Procesul de meandrare reprezintă specificul evolutiv al albiiilor
minore și principala cauză genetică a formării luncilor. Forma pe care o au
albiile în plan este un model rezultat al procesului care apare prin
interacțiunea dintre apă și substrat. Există trei tipuri principale de astfel de
modele: albii drepte, albii meandrate și albii despletite.
Albiile drepte sunt considerate aceela care, pe o distanță de peste 10
ori lățimea lor, iși mențin direcția liniară. În natură sunt foarte rare situațiile
când albiile se mențin unforme și continue în plan.
Albiile meandrate sunt definite prin coeficientul de meandrare sau de
Ls
sinuozitate, Ks = L , unde:

Ls - lungimea meandrată a râului sau a sectorului de râu.


L - lungimea în linie dreaptă.

Valorile Ks sunt întotdeauna mai mari sau egale cu 1. Râurile cu un


coeficient de meandrare mai mare sau egal de 1,5 sunt considerate ca fiind
meandrate, iar acelea la care această valoare este mai mică de 1,5 sunt
apreciate ca drepte.
Albiile despletite prezintă mai multe canale de scurgere ce se despart
și se reunesc succesiv. Sunt definite printr-un alt parametru, coeficientul de
ramificare,
Lb
Kd = L , unde:

Lb - lungimea brațelor (secundare)


L - lungimea cursului principal

27
S. A. Shum (1977) consideră că există: albii drepte, albii ușor
meandrate, albii puternic meandrate, albii ușor despletite, albii despletite.
După N. E. Kondratiev și colab. (1982), albiile sunt: drepte, cu
meandrare inițială (inițiată), cu meandrare limitată, cu meandrare liberă, cu
menadrare liberă și autocaptări, cu brațe.

28
6. Geneza, mecanismele și legile meandrării

Sinuozitatea este o caracteristică esențială a geometriei albiei, iar


meandrarea reprezintă o stare de hipertrofiere a fenomenului de sinuozitate.
Tendința de meandrare are probabilitate finită (distanța dintre 2 bucle
poate atinge maxim de circa 5 - 7 ori lățimea albiei) fiind o expresie a
relizării unui echilibru dinamic între factorii de modelare a albiei.
Fenomenul odată declanșat se autodezvoltă și evoluează în măsura în
care mecanismele se ajustează în cadrul procesului genearal de meandrare.
Astfel, meandrele sunt diferențiate din punct de vedere morfologic și
morfodinamic, nu și morfogenetic. Mecanismul meandrării este unul
sistemic, de autoreglare, în care se realizează legătura între scurgere și patul
de rocă.
Precursori ai preocupărilor privitoare la formarea și dezvoltarea
meandrelor: J. Playfair (1802), A. |Hitchock (1833), H. Miller (1833), W. M.
Davis (1902), M. L. Jackson (1934).
Principalele direcții de studiu sunt dirijate în general pe două căi:
analiza morfometrică (are drept scop stabilirea relațiilor între proprietățile
dimensionale ale meandrelor), analiza morfodinamică (vizează procesele
hidraulice și morfologice).
Elementele meandrelor - lungimea (L), amplitudinea (A), raza de
curbură (r), unghiul de curbură (ω), lobul meandrului (suprafața delimitată în
interiorul buclei unui meandru), pedunculul meandrului (secțiunea cea mai
îngustă a lobului), lățimea albiei buclei de meandru (l), adâncimea albiei
l
buclei de meandru (d), rata meandrului (F= d ).

29
Cauzele meandrării sunt roca, debitul lichid, debitul solid, tipul
scurgerii, panta generală a profilului longitudinal.
Roca influențează apariția și dezvoltarea meandrelor, dar nu constituie
un factor determinant. Se aduce ca argument în favoarea acestei ipoteze,
faptul că meandrarea este prezentă și la râurile ce se dezvoltă pe ghețari, iar
menadrarea ca fenomen se întâlnește și la curenții oceanici.
Explicația formării și dezvoltării meandrelor cel mai larg acceptată
este dată de eroziunea laterală care apare la albiile rectilinii prin deformarea
neuniformă a malurilor la acțiunea de eroziune a curenților, pornită din
tendința de a menține constantă lățimea albiei.
Mecanismul meandrării este unul în două faze:
- în prima fază are loc izbirea curentului de malul concav; aceasta are
imediat două consecințe: reflectarea curentului spre malul opus (cel convex)
și micșorarea suprafeței de scurgere, ceea ce conduce la mărirea valorii
următorilor parametrii: viteză, eroziune, pantă și rază de curbură.
- faza a doua este declanșată de atingerea unui stadiu ridicat de accentuare a
razei de curbură (r), ce va conduce la stabilizarea procesului. Au loc, de
asemenea, două fenomene extrem de importante: creșterea meandrului
înspre lateral (îndreptată spre creșterea lui "r") încetează; aceasta obligă însă
glisarea meandrului înspre avale, în josul văii, cu o consecință morfologică
de prim ordin - ajustarea coridorului de meandrare și a albiei în plan prin
tăierea meandrului (autocaptare).
Acumulările care au loc în malul convex reprezintă (după erodarea
malului concav) cel de-al doilea aspect al morfodinamicii albiilor meandrate.
Rezultatul morfologic al acumulărilor din malul convez este plaja fluviatilă.
Se pot formula astfel, legile genezei și evoluției meandrelor:

30
1. Apariția unei neuniformități în linia malului sau a patului va dezaxa
circulația obișnuită a apei, albia căpătând o tendință de meandrare.
2. În buclele de meandru, secțiunea albiei se deformează, astfel: adâncimea
medie crește iar adâncimea maximă se deplasează lângă malul concav.
3. Maximul de eroziune se regăsețte în malul concav, înspre lateral - avale
față de axul curburii extreme a meandrului și se va deplasa în continuare,
până la atingerea echilibrului dinamic.
4. Volumul de material erodat din malul concav este egal cu volumul
acumulat în malul convex.
5. În procesul de dezvoltare a meandrelor se realizează, la un moment dat,
reducerea entropiei în morfodinamica laterală a văii.
Tipuri de meandre:
- după forma în plan: meandre simetrice (dezvoltate regulat, de o parte și de
alta a axului râului); meandre asimetrice
- după raportul cu complexul de vale: meandre libere (cu subtipul de
meandre compuse); meandre încătușate (există meandre încătușate de râu și
meandre încătușate de vale).

31
7. Meandrele râurilor. Teorii

Originea meandrelor râurilor a constituit subiectul a numeroase teorii


(câteva zeci), majoritatea cărora, sunt mai mult matematice sau fizice, decât

geografice. Chiar acele teorii, care trebuie luate în considerație, dintr-un


punct de vedere geomorfologic, sunt așa de numeroase, încât numai o
selecție limitată poate fi prezentată aici. Dezvoltarea în timp a teoriilor
asupra meandrelor, se regăsește în lucrările de sinteză ale mai multor autori:
Kaufman (1929), Hjulström (1942), Baulig (1948), Spengler (1958),
Leopold ș.a. (1964), Zeller (1967).

1. Teoria de impact. Postulează că anumite cauze extreme


accidentale, așa cum ar fi un copac căzut în apă, sau fruntea unei alunecări
ajunsă în albia minoră, duc la o deplasare laterală a râului și la retragerea
malului opus (celui în care s-a produs intervenția factorului extern). Odată
cu scurgerea a fost deviată de la de la cursul ei original, bucla inițială este
urmată de o a doua și a treia. Acest concept prezintă într-adevăr un anumit
interes și a fost susținut între alții de către Davis (1903) și Gravelius (1914).
Cu toate acestea, el nu poate explica amplitudinile destul de regulate și
lungimile de arc, drept cele mai importante caracteristici ale meandrelor

2. Teoria lui Exmer (teoria valurilor transversale), s-a bazat pe linii


similare. Ca model conceptual el a propus un canal ușor înclinat, cu secțiune
transversală semicirculară, în care o sferă introdusă în afara liniei de centru
se rostogolește pe pantă; aceasta nu va urma niciodată un curs drept, ci va

32
devia, mereu la stânga și dreapta liniei de centru și astfel va descrie o
mișcare oscilatorie.
Exmer a comparat cursul sferei cu mișcarea apei într-un râu sinuos,
apă al cărei nivel, datorită forței centrifuge, este o dată mai înalt în stânga,
apoi pe malul drept și astfel formează un val transversal (o undă). S-au
făcut teste model, într-un jgheab de 50 cm lățime, cu nisip pe fund, pentru a
sprijini analogia dintre oscilațiile sferei și apa curgătoare. Pentru a obține
oscilațiile așteptate, direcția scurgerii la intrarea în jgheab, a trebuit să fie
destul de mult înclinată; chiar și așa, după doar câteva deviații laterale,
mișcările se domoleau imediat după ce energia apei, reflectată de pe malul
opus, se risipea.
Exmer nu numai că a încercat să explice meandrele drept consecința
valurilor transversale, dar a și dezvoltato formulă pentru relația dintre viteza
de scurgere (v), pe de-o parte și lungimea de undă a meandrului (l n), lățimea
buclei de meandru (b), și adâncimea apei (h), pe de altă parte; în formula
folosită, viteza scurgerii este exprimată ca fiind,
ln
v= 2b
gh .

Pentru un număr de râuri din Europa centrală și America de Nord,


această ecuație a dat viteze excesive.

3. Teoria lui Hjulström (teoria hidrodinamică) (1942). Autorul


acceptă conceptul valurilor transversale ale nivelului apei drept cazuă a
meandrelor și implicit drept punct de plecare pentru propriile sale
considerații. Ca un criteriu adițional el a introdus turbulența apei, care se
exprimă într-o liniște și o încetinire a valului și astfel ca o creștere a lungimii
de undă. Ecuația dezvoltată pentru lungimea de undă se prezintă astfel:

33
2bv 1
ln = gh [1+ 100
f (μb / h5/2)],

unde constanta μ este coeficientul fricțiunii turbulente (cm² x s-1).


Metoda de calcul a fost explicată printr-un exemplu pentru fluviul
Mississippi. Cu valorile pentru geometria albiei, adică h=10m, b=30 km și
v=1,3m x s-1 , ecuația are drept rezultat o lungime de undă de 7 875m; harta,
totuși, arată 13 000m, adică 65% mai mult decât valoarea calculată. A fost
necesară astfel o corectură a funcției μbh-5/2.
Concluzie. Influența turbulenței este așa de mare, încât nu mai sunt
posibile valurile transversale și formarea meandrelor va înceta.
Maximele coeficientului turbulenței (μ), pot fi calculate ca o funcție a
adâncimii apei (h) și lățimii buclei meandrului (b).
După cum arată funcția, factorul de turbulență este cel mai pronunțat
la adâncimi mici ale apei. În principiu, râurile tind să meandreze puternic,
atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții:
- adâncimea apei mare
- viteză de scurgere redusă
- turbulență redusă
Ultimele două condiții sunt întâlnite frecvent la râurile din câmpiile
joase. Albiile în care există scurgere rapidă, cu turbulență ridicată, pe de altă
parte, nu formează meandre. Adâncimi reduse ale apei sunt întâlnite la
râurile mici de asemenea la marile fluvii ale căror albii se umplu, prin
acumularea sedimentelor (supraaluvionare), așa cum se întâmplă pe brațele
largi ale deltelor; în ambele cazuri nu se îndeplinesc condiții pentru formarea
meandrelor.

34
În plus, la interpretarea hidrodinamică a problemei meandrelor,
Hjulström ia în considerare și proprietățile materialelor din acre este alcătuit
patul albiei. El ajunge la o dublă concluzie: sunt necesare meandrării
elemente ușor erodabile; fără transportul materialelor, meandrele nu se vor
forma.

4. Teoria lui Baer. Presupune acțiunea forței centrifuge în sectoarele


neliniare de albie, respectiv a forței Coriolis în cale rectiline. Astfel, la
fiecare curbură a albiei, acționează o forță centrifugă, direcționată spre
exterior, care datorită distribuției verticale neregulate a vitezei de scurgere a
apei, are drept rezultat în plan un curs cu aspect elicoidal (cu cotituri).
În porțiunile drepte al albiei, sub influența forței Coriolis, este cauzată
o dinamică similară, chiar dacă mai slabă, ce duce la o deplasare în sensul
acelor de ceasornic spre avale a apelor din emisfera nordică.În consecință,
eroziunea ar trebui să fie mai puternică în dreptul maului drept, decât pe cel
stâng. Datorită inerției masei, dinamica de acest tip atinge valoarea ei
maximă doar în spatele crestei unui cot, așa cum arată asimetria naturală a
secțiunii canalului. Aceasta forțează buclele meandrelor să migreze și în
direcția scurgerii ( deci spe avale), nu numai lateral.
Forța Coriolis devine însă eficientă în raport cu forța de gravitație
numai în albii cu pante foarte mici. Rotația Pământului ar putea duce astfel
la formarea meandrelor numai la râurile cu o pantă longitudinală foarte slab
înclinată. În realitate, totuși, pretutindeni pe Pământ se formează porțiuni de
râu sinuoase, ale căror pante sunt mult prea mari pentru a admite forța
Coriolis, drept un agent important modelării albiei lor. Mia mult, migrarea
buclelor meandrelor în emisfera nordică ar trebui să fie întotdeauna spre
dreapta; aceasta nu se aplică la cel mai mare număr al râurilor sinuoase.

35
Teoria (spijinită de Einstein, 1926) este considerată azi de interes doar
din punct de vedere al evoluției gândirii în geomorfologia albiilor
meandrate.

5. Teoria lui Wundt (teoria hidromecanică) (1941, 1949, 1962).


Autorul a văzut ca principală cauză a formării meandrelor, raportul dintre
eroziune și acumulare. În timpul unei faze de calm între aceste două procese,
meandrele se vor forma ca o stare naturală de echilibru. Fizic, acesta poate fi
interpretată prin "principiul celei mai mici constrângeri". Aplicat la
hidromecanică, acesta implică faptul că un râu cu un curs fără praguri, pe un
substrat alcătuit din materiale ușor de erodat, își va modela albia așa încât să
îi ofere cea mai mică rezistență la scurgere. Astfel, se stabilește o stare de
echilibru între energia gravitațională a râurilor și rezistența substratului lor,
care se exprimă în bilanțul morfodinamic dintre eroziune și acumulare.

Acest concept este spijinit de numeroase observații pe teren, cum ar fi


îmbricarea (suprapunerea) particulelor ce alcătuiesc încărcătura patului de
labie (sau pavajul aluvial), în porțiunile de râu cu eroziune latentă. Ele
prezintă o rezinstență maximă la deplasare, la schimbarea poziției pe care o
ocupă în cadrul pavajului, prin care scurgerea va întâmpina cea mai mică
opoziție.

În plus, Wundt a încercat să stabilească relații dimensionale între


forma meandrelor și scurgere (debit). Punctul de plecare este eroziunea
laterală exercitată în malul albiei datorită forței centrifuge și ipoteza că
viteza de scurgere este invers proporțională cu lungimea arcului de cerc al
meandrului.

36
Râul Raza medie (km) Debitul mediu (m³/s)

Pegnitz (lângă 0,2 57


Nuremberg)

Rhin (cursul mijlociu) 1,5 3.000

Mississippi (cursul 4,5 30.000


inferior)

Raza de cerc și debitul mediu de scurgere ale râurilor cu albii meandrate

Rezultatele acestei presupuneri implică faptul că debitele unor albii


comparabile, se raportează unele la altele ca și pătratele arcurilor de curbură
respective; factorul de control în acest caz este scurgerea medie. Proporțiile
raportului sunt următoarele:
57: 3000: 30000 ≈ 0,22 : 1,52 : 4,52

Cu ajutorul unor considerații matematice suplimentare, Wundt a


obținut o valoare de 67º pentru unghiul de curbură (ω, unghi maxim sau
unghi central; este unghiul descris de jumătate din arcul meandrului), la care
eroziunea laterală este maximă, iar eroziunea liniară este minimă. Observația
că meandrele naturale indică de regulă unghiuri de curbură mai mari, este
atribuită de autor faptului că doar o parte din energia totală a valului (undei)
ce se scurge pe bucla de meandre este disponibilă pentru eroziune, în timp ce
restul este disipată termal. Așa cum, conform celei de-a doua legi a
termodinamicii, entropia tinde să atingă un maxim, Wundt crede că schimbul
de energie al unui râu este de asemenea direcționat către câștigul maxim de
căldură.

37
6. Teoria lui Kaufmann (teoria fenomenelor ritmice) (1929).
Acest autor a văzut originea meandrelor în interacțiunea dintre apă și albia
solidă, în spațiul comun de contact. El a spus că meandrele, interpretate ca
fenomene ritmice, pot fi înțelese ca expresia unei tendințe spre fricțiune
internă minimă, în spațiul de limită între două medii care se deplasează unul
de-a lungul celuilalt sau unul într-altul. În plus, suport teoretic este furnizat
de a doua lege a termodinamicii, care de asemenea caracterizează direcția
proceselor naturale. Conform acesteia, toate procesele auto-inițiate sunt
ireversibile, adică entropia sistemelor în schimbare crește și în cele din urmă
vor ajunge într-o stare de echilibru.
De menționat este că, la acest autor, întâlnim și o abordare filosofică.
Astfel, pentru Kaufmann, investigarea cauzei meandrării a fost la fel de
importantă ca și întrebarea referitoare la scopul naturii atunci când permite
unui râu să atingă un curs sinuos. El a numit pe scurt acest fenomen o
minune a stabilizării și aici, ca și în cea mai mare parte a lucrărilor sale, face
trimitere la concepte din filosofia naturală a lui Schelling.

7. Teoria lui Leopold și Langbein (teoria probabilistică) (1966) .


Ei consideră că meandrele nu sunt fenomene naturale arbitrare, ci mai
curând reprezintă acele tipuri particulare de geometrie a albiei, în care râul
trebuie să dispună cea mai mică cantitate de lucru mecanic. Meandrele au
astfel cea mai înaltă probabilitate de apariție. O influență decisivă asupra
formării meandrelor nu este exercitată de către iregularități locale, ci mai
curând de către factori accidentali, cum ar fi turbulența, care acționează între
scurgerea apei și patul albiei râului. Este un paradox natural că astfel de
procese accidentale, au drept rezultat forme bine definite, ordonate, așa cum,

38
frecvent, pe de altă parte, procese bine structurate pot duce la forme
neregulate.
Pentru descrierea matematică a acestui concept, Leopold și Langbin
au folosit tehnica mersului la întâmplare, dezvoltată de von Schelling.
Tehnica are scopul de a determina cel mai probabil traseu parcurs accidental
de către un punct, la o lungime dată a deplasării, între două locații dintr-un
plan. Presupunând că ambele locații se află pe axa pozitivă (x) a unui sistem
rectangular de coordonate, fiecare element component (d s) al curbei inițial
dy
necunoscute, are o înclinare ( dx ) față de această axă.
dy
Funcția Φ = arc tg dx
, descrie schimbările de direcție ale curbei, iar

d
raportul dx
este funcția direcției.

Fără a apela în continuare la deliberări matematice (ce permit


calcularea lungimii de undă L și unghiul de curbură ω) se poate afirma că
cea mai probabilă traiectorie a punctului în mișcare este o curbă, a cărei
direcție este descrisă printr-o funcție sinusoidală; o astfel de curbă a fost
denumită sinus-generată. În comparație cu alte curbe geometrice, aceasta
este caracterizată prin faptul că suma pătratelor schimbărilor de direcție este
minimă.
O curbă sinus-generată poate fi considerată forma tipică a unui
meandru de râu. Aceasta presupune că direcția fiecărui punct de pe firul apei
pe talveg în raport cu direcția văii reprezintă o funcție sinus a lungimii
râului. La creastă ambele direcții coincid și unghiul de curbură este zero. La
punctele de inflexiune unghiul de curbură atinge valoarea maximă.
Compararea buclelor unor râuri meandrate tipice, dar și a meandrelor
generate în canale de laborator, a confirmat analogia dintre calculele

39
matematice și forma meandrelor din natură. Un exemplu de astfel de
analogie este prezentat de autori printr-o buclă de meandru a fluviului
Mississippi împreună cu funcția direcțională corespunzătoare.
O altă proprietate a curbei sinus-generate, este aceea că în modelul
mecanic ea necesită cel mai mic efort în deformarea la curbură. Exemplu-un
arc de ceas răsucit, fixat în două puncte, sub influența forțelor și momentelor
de tensiune, va atinge acea formă specifică care cere efortul cel mai mic în
deformare, indiferent de cum este îndoit. Efortul efectiv în fiecare element
de lungime al arcului, va fi proporțional cu unghiul de curbare al acelui
element.
Dacă acest model conceptual este transferat la meandrele râurilor, ele
trebuie privite ca forme pentru geneza cărora natura este necesar să depună
un efort minim. Principiul celei mai mici constrângeri ale lui Wundt, reapare
aici sub un punct de veder diferit.

8.Teoria lui Ferguson (teoria statistică) (1977). Pleacă de la o


abordare vizual-comparativă, critică față de teoria anterioară (pe care o
dezvoltă) și anume aceea că formele neregulate ale meandrelor sunt frecvent
dificil de simulat prin curbe matematice. Astfel, acest autor a propus
verificarea elementelor geometriei meandrelor la cât mai multe râuri posibil,
cu scopul de a obține răspunsuri statistice de la așa numitele spectre ale
meandrelor.

Concluzii. Având în vedere numeroasele teorii asupra originii


meandrelor, s-ar putea considera că nu mai există probleme deschise. În
realitate, totuși, natura continuă să genereze noi forme, ce nu pot fi explicate
în mod deplin pe baza cunoașterii actuale a legităților fizice. În consecință,

40
tind să fie aplicate reguli empirice, desprinse dintr-un număr mare de
observații pe toate continentele. Se presupun astfel că albiile sinuoase sunt
stabile, în ciuda migrației lor (o contradicție, în sine) și că proprietățile lor
geometrice sunt într-un raport bine definit unele cu altele, similar cu ceea ce
prevede teoria regimului albiilor drepte.
În completarea observațiilor de la teren, experimentele de laborator
(pe canale artificiale), sunt folosite pentru verificarea anumitor aspecte ale
geometriei meandrelor. În primul rând trebuie clasificat dacă rezultatele
obținute pot fi transferate la situațiile din natură. Aceasta se poate face
conform legii de similitudine a lui Froud. Mai mult, numărul Froud (Fr) este
considerat un reper important. Se presupune că meandrele apar cu precădere
în intervalul Fr= 0,2-0,5, uneori până la 0,7. La numere Froud mai mari, în
special peste 1,0; se dezvoltă ocazional așa numitele pseudo-meandre, a
căror geometrie de albie se aseamănă cu cea a meandrelor propriu-zise, dar a
căror apariție este cauzată de condiții hidraulice diferite, reprezentate de
valuri transversale într-o albie liniară inițial, cu riduri de nisip verticale față
de axul albiei. Când aceste riduri, la o scurgere critică, încep să se deplaseze
într-un unghi ascuțit cu malurile, se inițiază un proces de eroziune a malului
ce dă naștere meandrelor aparente.
Conform unor geomorfologi, această posibilitate de transfer a
rezultatelor de laborator la teren poate exista în general, deși numai puține
date sunt disponibile. Testele model au avantajul că pot fi executate în
condiții uniforme și exact definite și nu sunt supuse disturbătilor de neevitat
în natură. Un dezavantaj este determinarea imprecisă uneori a parametrilor
de control și a interacțiunii lor. Testele model nu vor putea deci niciodată să
înlocuiască complet observațiile de teren.

41
Teoriile discutate aici, prezintă și dezavantajul că neglijează parametri
ca panta și granulometria materialelor de albie. Este sigur că o teorie
cuprinzătoare a meandrării trebuie să fie stabilită pe o bază mai largă de
studiu.

8. Componenta acumulativă a albiilor

42
Aluviile sunt sedimente rezultate în urma transportului și acumulării
de către apele curgătoare a materialelor erodate în cadrul bazinelor
hidrografice, de pe versanți, din maluri sau de pe fundul albiei.
Sunt cele mai răspândite formațiuni superficiale de pe continente (la
baza munților, în lungul văilor, la gura de vărsare a râurilor), dar se regăsesc
și în cadrul depresiunilor marine sau oceanice.
Într-un bazin hidrografic, factorii care condiționează depunerea,
variază de la izvoare la vărsare, în cadrul celor trei sectoare, superior,
mijlociu și inferior.
Astfel, în cursul superior, factorii de control sunt reprezentați de
climat, modul de utilizare a terenurilor, înclinarea pantei, neotectonică. Este
sectorul producției de aluviuni.
În cursul mijlociu, factorii de condiționare sunt reprezentați de
afluenți, prin numărul și mărimea acestora. Sectorul mijlociu este cel al
transportului de aluviuni.
În cursul inferior, acționează ca factori de condiționare, nivelul de
bază și eustatismul. Este sectorul de depunere a aluviunilor.
Procesul complex de acumulare se realizează în funcție de energia
râului, dependentă de poziția și tipul nivelului de bază. Această cantitate de
energie disponibilă a apei, depinde de climat, volumul de apă, pantă,
structură și rocă, caracteristicile patului albiei, stabilitatea malurilor.

Tipuri de aluviuni

43
Formațiunile aluviale pot fi grupate în patru categorii, după poziția în
cadrul formelor reliefului fluvial și secundar după dimensiuni și după
dimensiuni și după gradul de stabilitate:
- aluviunile din albia minoră
- aluviunile din albia majoră
- aluviunile din cadrul versanților (de terasă)
- aluviunile terminale (de nivel de bază)

Aluviunile albiei minore


Cele mai multe din aceste aluviuni au poziție, formă și dimensiuni
efemere. Se formează în condiții de pantă redusă. atunci când râul
meandrează, în malurile convexe ale meandrelor (maluri de acumulare);
depunerile au loc însă și pe fundul albiei minore și peste maluri (în albia
majoră), la revărsări. Vârsta lor este holocen - actual. Sunt de trei tipuri:
aluviunile de pe fundul albiei minore; aluviunile laterale; aluviunile din axul
albiei minore.

Aluviunile de pe fundul albiei minore


Sunt discontinui și prezintă grosimi reduse, maxim 1 - 1,5 m (cel mai
adesea ordinul de mărime este de zeci de cm). Sunt formate din elemente
grosiere (pietriș, galeți, bolovani) în cursul superior al râurilor, respectiv
depozite fine (mâl, nisip, pietriș) în cursul superior. Partea superioară a
acestor aluviuni este vălurită, ondulată. Meandrele părăsite sunt umplute cu
materiale grosiere (deoarece în lungul lor râul mai curge doar la viituri, când
are forță mare), grefate pe un substrat mâlos, mlăștinos, cu areale cu exces
de umiditate și vegetație specifică. Acest tip de depozit formează pavajul
aluvial de fund.

44
Aluviunile laterale. Aici se încadrează reniile și plajele fluviatile.
Sunt construite prin acumularea sedimentelor la marginea albiei minore, în
special în malurile convexe, în cadrul procesului de meandrare. Aceste
depozite au înclinare foarte redusă , grosimi de ordinul zecilor de cm -
metrilor, lățimi de ordinul metrilor - zecilor de metrii și lungimi de zeci -
sute de metrii. Sunt alcătuite predominant din nisipuri și pietrișuri, există
însă și plaje fluviatile alcătuite din mâluri sau galeți, chiar dacă nu exclusiv.

Aluviunile din axul albiei minore. Sunt bancuri, ostroave și insule.


Se întâlnesc la majoritatea albiilor, dar sunt specifice albiilor despletite și
împletite. Poziția și suprafața emersă prezintă o dinamică accentuată, în
funcție de debitul și viteza apei, fiind puternic influențată de viituri. Sunt
heterogene din punct de vedere petrografic și granulometric; aceasta din
urmă scade amunte - avale, fiind influențată local de aportul aluvial al
afluenților. Predomină mâlul, nisipul, pietrișul.
Dimensional, un ostrov are de regulă înălțimi de 1 - 5 m (5 - 10 m la
râurile mari), înălțimea emersă fiind mai mică, lungimi de ordinul metrilor -
zecilor de metrii și lățimi de ordinul metrilor.

Aluviunile albiei majore


Se mai numesc depozite de luncă. Se includ în principal aluviunile
din grinduri și din conurile de dejecție sau aluviale ale afluenților.
Depozitele de luncă prezintă structură lenticulară, heterogenitatea
petrografică și granulometrică. În structură se remarcă un orizont grosier
(dispus în bază), cu aluviuni provenite din materialele transportate pe fundul

45
albiei minore și un orizont fin, la partea superioară, cu depozite alcătuite din
mâluri, argile, nisipuri.

Aluviunile din grinduri, Apar în lungul malurilor, în urma acumulării


ce are loc în timpul inundațiilor. Pot avea dispunere unilaterală sau bilaterală
în raport cu albia minoră. Sunt alcătuite din alternanțe de mâluri, siltite,
nisipuri, nisipuri grosiere.

Aluviunile din conurile de dejecție. Conul de dejecție este o


acumulare în forma literei grecești delta (Δ), ușor evazată la bază, situată la
partea terminală a bazinetelor torențiale. În secțiune apar bombate în partea
centrală; prezintă structură lenticulară (sau în solzi). Granulometria
materialelor variază în funcție de intensitatea eroziunii din bazinul de
recepție, petrografia substratului, mărimea organismului torențial,
intensitatea pluvială (ce depinde la rândul ei de climat); în general sunt
nisipuri și pietrișuri.
Dimensiuni - lungimi de ordinul zecilor - sutelor de metrii, lățimi de
ordinul metrilor - zecilor de metrii, grosimi / înălțimi de ordinul metrilor.
Adesea, la baza versanților ce formează fronturi cu lungimi mai mari
(maluri mai înalte, fruntea primei terase, versanți propriu-ziși acolo unde
terasele lipsesc), se întâlnește o succesiune de mai multe conuri de dejecție;
acestea alcătuiesc depozite numite proluvii; când alternează cu coluviile,
sunt depozite proluvio - coluviale sau coluvio - proluviale (în funcție de
proveniența dominantă a materialelor).

Aluviunile din conurile aluviale. Prezintă formă asemănătoare


conurilor de dejecție, dar diferă prin structură (extrem de diferită de la un tip

46
la altul - în pânze, laminară sau laminată, imbricată), granulometrie (galeți
cu nisip și lentile argiloase) și dimensiunile mult mai mari. Grosimea acestor
aluvii poate atinge valori de ordinul zecilor - sutelor de metrii.
Un element de importanță în analiza aluviunilor din conuri (ca de
altfel a întregului ansamblu de acumulări din albii) este indicele de rulare;
rularea (rotunjirea) materialelor aluviale (pietriș, galeți, blocuri, bolovani),
este diferită în funcție de debitul râului, petrografia elementelor transportate,
distanța față de izvoare și crește din amunte spre avale.

Aluviunile din cadrul versanților


Se incul aici aluviunile de terasă. Sunt acumulări cu heterogenitate
redusă, în care apar pietrișuri rulate (pietrișuri de terasă) cu intercalații de
nisip și argilă fină aluvială.
Depozitele de terasă reprezintă propriu-zis fostele aluviuni din cadrul
luncilor, rămase post - genetic susupendate lateral, în cadrul versanților,
odată cu fosta luncă și cu detașarea podului de terasă ca treaptă morfologică.
Se identifică cel mai adesea peste roca în loc (în cazul teraselor
aluviate sau aluviale), într-un orizont cu grosimi de până la 0,5 - 1 m. Alteori
pot lipsi (la terasele în rocă) sau pot alcătui întreg profilul vertical al frunții
de terasă (la terasele aluvionare sau în aluviuni); în această din urmă situație,
grosimea stratului aluvial de pietrișuri de terasă poate avea grosimi mult mai
mari (și peste 1 - 2 m).
Peste depozitul de terasă se formează de cele mai multe ori sol, iar
deasupra acestuia se pot dispune deluvii, coluvii sau proluvii.
În alte cazuri, depozitul de terasă aste acoperit post-genetic de loess
sau depozit loessial. Aceste formațiuni superficiale cuaternare nu se includ în
cadrul aluviunilor de terasă.

47
9. Aluviunile terminale

48
Din această categorie a aluviilor depuse de râuri la gura de vărsare,
fac parte: aluviunile conurilor aluviale, aluviunile din cadrul glacisurilor
aluviale și depozitele piemontane, aluviunile din delte și câmpiile de nivel de
bază.
Aluviunile din cadrul glacisurilor aluviale și depozitele
piemontane. Mai multe conuri aluviale asociate, dezvoltate la poalele
munților, dealurilor sau podișurilor, sau pe rama depresiunilor, pe lungimi
mari (de ordinul kilometrilor - zecilor de kilometrii), constituie un glacis
aluvial (glacisurile Istriței, Râmnicului). Ele se formează la baza formelor
de relief înalte și mulează sub forma unei fâșii, contactul dintre acestea și
relieful mai coborât (dealuri sau podișuri joase, piemonturi, câmpii), de la
poale. Prezintă pantă lină, larg concavă - este o pantă de echilibru între
spațiul înalt și cel coborât, spații diferențiate și din punct de vedere
neotectonic, petrografic, structural, nu numai morfologic.
De menționat că există și glacisuri de eroziune; mecanismele genetice
și condițiile morfoclimatice în care evoluează acestea, sunt diferite față de
cele ale glacisurilor aluviale, așa cum diferită este și morfologia celor două
tipuri.
Glacisurile sunt suprafețe de echilibru, creații ale râurilor, agenți
externi a căror acțiune morfogenetică este legată de poziția și tipul
nivelurilor de bază. Astfel, și glacisurile se diferențiază în funcție de acestea;
există trei situații:
- glacisuri de nivel de bază local, formate la baza unor denivelări, unor
contacte morfologice (glacisuri de versant). Apar atunci când râurile
traversează perpendicular un aliniament de contact sub formă de front între
două unități de relief cu poziție altimetrică diferită.

49
- glacisuri de nivel de bază local sau regional. Le generează aluviunile
transportate de râurile fără ieșire la mare, ce se varsă în vaste spații
interioare continentale (glacisuri de depresiuni endoreice). Se regăsesc
situate pe rama acestor depresaiuni (exemple sunt în Africa, America de
Nord, America de Sud, Podișul Tibet), unde poartă diferite denumiri locale.
- glacisuri de nivel de bază regional sau general, formate la gurile de
vărsare ale râurilor în lacuri sau mare (glacisuri de țărm). Este cazul
glacisurilor formate pe rama sud estică a Subcarpaților actuali, la vărsarea
râurilor ce coborau din munte în lacul cuaternar pe locul căruia s-a format
Câmpia Română de azi.
Piemonturile sunt formațiuni morfologice și aluvionare foarte
extinse, rezultate din evoluția glacisurilor, situate la baza (piciorul) munților
sau dealurilor submontane (de tipul Subcarpaților spre exemplu), fiind
creația acumulativă a râurilor. Principalele cauze genetice ale apariției
acestora sunt cele climatice și tectonice.
Din punct de vedere al componentei aluvionare, care interesează aici,
depozitele piemontane sunt reprezentate prin conuri aluviale alăturate și
suprapuse (prezintă multe dintre caracteristicile acestora). Astfel, sunt
alcătuite din pietrișuri (predominant), nisipuri și argilă, structura specifică
fiind cea imbricată (în solzi). Pietrișurile prezintă dimensiuni și grad de
rulare diferite; în cadrul lor, se regăsesc intercalate uneori și elemente -
galeți, blocuri, bolovani - angulare, deci fără uzură sau rulaj de albie, un
indicator al regimului de scurgere torențial. Valorile dimensionale și
parametrii morfometrici ai indicatorilor granulometrici scad amunte - avale ,
precum și de la baza depozitului piemontan către partea superioară a
acestuia. La piemonturile vechi (nufuncționale, fosile sau relicte), în cadrul
depozitului, poate să se instaleze procesul de alterare, cu apariția unor cruste

50
specifice, ce modifică structura inițială. Grosimea depozitelor piemontane
este dependentă de mai mulți factori, cei mai importanți fiind neotectonica și
stadiul actual de evoluție al piemontului respectiv; astfel, grosimea stratelor
de pietrișuri, poate ajunge de la câteva zeci până la peste 200 m.
Aluviunile din delte și câmpiile de nivel de bază. Reprezintă
cantități uriașe de materiale de albie depuse de marile fluvii la gurile de
vărsare, situate de cele mai multe ori la contactul cu Oceanul Planetar (pot fi
însă întrunite condițiile pentru acumularea acestora și în mările sau
depresiunile interioare, continentale; exemple sunt Marea Caspică respectiv
Depresiunea Okawango din sudul Africii), urmare a scăderii pantei
longitudinale și implicit a vitezei de scurgere. Aluviunile sunt depuse în
lungul țărmului sau al platformei continentale. Panta acestor depozite este
deosebit de redusă, iar grosimea foarte mare; sunt alcătuite majoritar din
materiale fine (argile și nisipuri).
Structura depozitelor deltaice: în bază sunt depozite marine vechi, cu
structură laminară; în stratele intermediare se regăsesc argile și nisipuri
fluviale, cu structură specifică încrucișată, în alternanță cu sedimente marine
(este un depozit fluvio - marin); la partea superioară se acumulează
depozitele fluviale, actuale, predominant nisipoase; datorită specificului
hidrodinamic al scurgerii, unul foarte lent, chiar stagnant, acestora din urmă
li se adaugă și depozite de mlaștină, alcătuite din argile fine și materiale
organice.
Atunci când aluvuinile de acest tip acoperă suprafețe foarte extinse,
apar câmpiile aluvionare, denumite câmpii de nivel de bază; subtipuri -
câmpii deltaice, câmpii lagunare (litoralul românesc al Mării Negre la nord
de Capul Midia).

51
Aluviunile recente ale albiilor majore
Relieful luncilor a fost definitivat prin funcționarea și permanenta
reglare a raportului eroziunea - acumulare, în cadrul sistemului de albie.
Dacă patul albiilor este o creație a eroziunii, depozitele care alcătuiesc
luncile sunt un rezultat al depunerii. Prezența solurilor fosile și a aluviunilor
depuse peste aceste soluri, constituie un indicator al predominării
acumulării.
Aprecierile asupra aluviunilor, implică folosirea datelor privind
grosimea acestora, adâncimea albiilor minore, adâncimea patului săpat în
rocă, existența solurilor fosile.
Un reper concludent este poziția celui mai recent sol fosil, care se
poate identifica în profilul depozitelor de luncă. Orice sol fosil marchează o
secvență de stabilitate în evoluția luncilor. Depozitele aluviale care se
suprapun peste cel mai recent sol fosil sunt denumite aluviuni recente și
marchează întreruperea echilibrului și începutul unei noi etape de modificări
morfologice. În unele sectoare s-a instalat o nouă stare de echilibru, de
stabilitate a luncilor, fapt dovedit de formarea solului aluvial actual; în altele
modificările albiilor continuă.

Rolul versanților de luncă asupra aluviunilor recente


Prin versant de luncă se înțelege subunitatea morfologică din cadrul
văii, care furnizează direct luncilor aport de masă și energie (apă și materiale
solide, atât prin scurgere cât și prin deplasare gravitațională), fără o
intermediere a sistemelor bazinale de ordine mai mari. Astfel, ca versant de
luncă poate funcționa și o frunte de terasă.
Versanții de luncă funcționează ca subsisteme ale văilor, foarte activi
în interacțiunea cu luncile învecinate (ce funcționează la rândul lor ca nivele

52
de bază) și contribuie la formarea depozitelor de luncă, astfel: apa în
scurgere pe versanți intră în sistemele de luncă reducându-și treptat viteza de
scurgere; o parte din materialele solide antrenate de pe versanți se depun
imediat la marginea luncii, iar o altă parte, fiind transportate de apă pe
suprafața luncii; alături de aceste materiale, în luncă pot ajunge și deluvii de
deplasare gravitațională. Disiparea masei și energiei transferate de pe
versanți cunoaște o tendință de creștere dinspre baza versanților spre albia
minoră.
Amploarea influenței acestor versanți asupra luncilor, depinde de
caracteristicile morfologice ale versanților: lungime, pantă, fragmentare,
formă, prezența rupturilor de pantă,.
Factori și condiții favorizanți sau restrictivi în mărimea influenței
versanților asupra luncilor: cantitatea și intensitatea precipitațiilor, precum și
caracteristicile acestora, scurgerea maximă, modul de utilizare a terenurilor.
Efectele acestor influențe se regăsesc în unele caracteristici pe care le capătă
depozitele aluviale recente: grosime, textură, forma particulelor, grad de
solificare.
Versanții de luncă contribuie la calibrarea componentei aluviale a
luncilor și în general a morfometriei acestora.

Concluzii
- Aluviunile prezintă variații granulometrice, în funcție de poziția lor în
raport cu punctele de confluență și cu distanța față de versanți.
- Grosimea aluviunilor, măsurată de la suprafață și până la contactul cu solul
fosil, este mai mare în punctele de confluență și se reduce amunte - avale.
- Lipsa solurior fosile se poate explica prin: procese de acumulare care
distrug solul îngropat; migrarea albiei minore spre baza versanților, unde

53
scurgerea superficială, areală, de pe aceștia, duce la o sedimentare
accentuată la contactul cu lunca, nefavorizând solificarea; persistența unui
exces de umiditate pe intervale lungi de timp (sute de ani), astfel încât
aluviunile sunt afectate de un proces de lăcoviștire; existența unor cuvete de
lacuri în timpurile istorice, care au favorizat acumularea, dar nu și
pedogeneza.
- Componenta aluvială se resfrânge în mod direct asupra formei și
dimensiunilor variabilelor geomorfologice caracterizează starea actuală a
luncilor; importanță mai mare prezintă aluvionarul recent, de la suprafață și
până la adâncimea celui mai tânăr sol fosil. Grosimea medie a aluviunilor
depuse în luncă după formarea ultimului sol fosil scade amunte - avale. În
profil transversal, grosimea aluviilor recente scade de la albia minoră
(dinspre grinduri) către fundul șesului aluvionar de luncă, după care crește
spre marginile luncii, pe fondul unui ritm mai accentuat de sedimentare
dinspre versanți.

10. Profilul longitudinal și profilul de echlibru


al albiilor

Echilibru. Terminologie

54
În literatură, echilibru înseamnă mărimi (greutăți) egale. În termeni
fizici, greutatea este o forță. Astfel, termenul de echilibru este identificat în
înțelesul primar cu o egalitate de forțe, ca greutăți egale pe o pereche de
scări, ce se compensează una pe alta. În sens secund, termenul de echilibru,
poate denota relații între procesele la care aceste forțe dau naștere, dacă între
ele există raporturi de compensare. Procesele geomorfologice afectează
masa, materialul solid de pe suprafața terestră. Echilibrul există dacă
cantitatea de material pierdută (mișcată) de pe unitatea de suprafață în
unitatea de timp este egală cu cantitatea de material care intră, în aceeași
unitate de timp. Aceasta înseamnă că, în condiții de echilibru, masa de
materiale de pe unitatea de suprafață, care poate fi un punct, un segment de
pantă sau o regiune întinsă, ca un bazin de drenaj, nu se schimbă.
Apare astfel, termenul de buget de materiale (de masă); acesta este
preferabil aici decât adesea mai utilizatul termen de bilanț, deoarece acesta
din urmă este sinonim cu echilibru, în timp ce buget poate fi folosit și în
cazul echilibrului și pentru dezechilibru.
Conceptul de buget, ca indicator al echilibrului în geomorfologia
dinamică, este alcătuit din două componente:
- bugetul de masă, expresia diferențierilor și modificărilor spațiale și
temporale ale evoluției formelor de relief, exprimate prin pierderea sau
acumularea de materiale (de rocă).
- bugetul de energie, redă partea din energia disponibilă de la
suprafața Pământului, utilizată pentru procesele geomorfologice, pentru
morfodinamică.
Mulți temeni de echilibru au fost propuși, dar doar doi sunt absolut
necesari: echilibru dinamic (în sensul original al lui Gillbert, 1877) și
echilibru staționar.

55
Echilibrul se numește dinamic (în grecește dinamys înseamnă forță)
dacă este menținut prin propria influență reglajul forțelor ce acționează
asupra sistemului. Tendința spre stabilirea echilibrului dinamic este esențială
în toate sistemele naturale de tip proces - răspuns (cauza - efect), în care
componentele sunt legate prin feed-back; legătura de tip feed-back înseamnă
că schimbări în rata unuia din procese poate fi cauza schimbărilor în alte
procese, în tendința de a contracara (balansa) efectele schimbărilor inițiale.
Echilibrul este staționar, adică sistemul este în stare staționară, când,
într-un timp independent, nu sunt schimbări nete ale componentelor
sistemului, cu toate că procesele sunt active.
Deși tendința către echilibru dinamic este inerentă în toate sistemele
de tip proces - răspuns care conțin feed-back negativ, pentru perioade scurte
în existența unor astfel de sisteme, se produc adesea non-echilibre, chiar
dacă dezvoltarea sistemului este direct îndreptată spre echilibru. În
geomorfologie, aceste tendințe către non-echilibru se produc de obicei în
fazele timpurii ale dezvoltării, după schimbări majore ale intrărilor, când
feed-back-ul pozitiv, mai degrabă decât cel negativ, conduce la diferențieri
progresive ale formelor de relief. Exemple: mărirea eroziunii în talveg și
extinderea progresivă a rețelei de văi, în fazele timpurii ale ridicării
bazinului; declinul progresiv al evoluției reliefului în dezvoltarea carstului,
după ce fundul dolinelor sau al altor depresiuni carstice a coborât ca nivel de
bază. Sisteme în non-echilibru se găsesc local, oriunde eroziunea este
limitată (abruptul unei faleze, patul unor canale de drenaj), iar rata de
material erodat (îndepărtat) în timp și transportul pe pantă sau prin curentul
de apă, sunt mai mici decât rata potențială de mișcare.
În contrast cu înțelesul mai larg al termenului de non-echilibru, există
și este pus termenul de dezechilibru; acesta se referă la starea în care rata

56
proceselor controlate de feed-back negativ, se schimbă pentru atingerea
echilibrului.
În acest context trebuie explicat de cele două concepte de feed-back:
- feed-back negativ, se referă la controlul intrărilor în sistem de către
ieșiri (este un feed-back normal).
- feed-back pozitiv, se referă la controlul ieșirilor din sistem de către
intrătri (este o supraîncărcare a intrărilor).
Fără să se impună, în literatura geomorfologică s-a mai folosit un
termen, care nouă ni se pare important. Este vorba despre echilibru
moștenit. În morfologia actuală el este reprezentat prin anumite suprafețe
cvasiorizontale (trepte de relief), ce au fost realizate în condiții tectonice și /
sau climatice din trecut, diferite de cele din prezent. Exemple sunt
suprafețete de nivelare, terasele, piemonturile, glacisurile, morenele
pleistocene. Prezența acestor trepte, indică faptul că sistemul general al
formelor de relief din care ele fac parte, nu a atins încă o stare staționară,
având o evoluție ciclică, cu mai multe atingeri ale echilibrului dinamic și
apoi cu scoateri din această formă de echilibru.

Profilul longitudinal. Profil de echilibru.

Rezultatele majorității studiilor efectuate în peste 130 de ani (primul


autor care vorbește despre profilele de echilibru se pare că este Dausse la
1872), arată că forma profilului albiilor este în general concavă, mai
accentuată spre amunte.

57
Panta profilului longitufinal este o variabilă dependentă de mai mulți
factori. Sternberg (1872), subliniază rolul granulometriei depozitelor de
albie ca factor de control al pantei profilului longitudinal, în timp ce Gillbert
(1877), consideră că debitul este factorul ce contolează panta longitudinală.
Mai recent, Snow și Singerland (1987), acceptă că principalii factori de
control ai pantei albiei minore sunt debitul lichid, debitul solid și
granulometria depozitelor de albie. Alături de factorii de control menționați
de Sternberg și Gillbert, în controlul și calibrarea pantei se adaugă și
climatul, suprafața și forma bazinului hidrografic, lungimea râului, tipul
nivelului de bază, altitudinea absolută, faliile, pragurile petrografice,
eustatismul, meandrarea, viteza de scurgere, dimensiunile albiei minore.
Concepția lui Mackin (1948) a reprezentat un important pas calitativ
și rămâne actuală. Teoria lui presupune că profilul de echilibru al unui râu nu
poate fi unul unitar, de la izvoare la vărsare; el se compune dintr-o
succesiune de segmente de echilibru, care iși ajustează panta și lungimea,
pentru a transfera cu minim de energie (forță) din amunte spre avale,
întreaga cantitate de apă și aluviuni.
Râul la echilibru (râu graded în literatura geomorfologică) este acela
care nu mai cunoaște modificări importante ale albiei și profilului (Snow și
Singerland, 1987); un râu la echilibru transportă spe avale întreaga cantitate
de apă și sedimente, inclusiv ceea ce furnizează versanții, iar albia și profilul
său își mențin o poziție stabilă (Pazzaglia, Gardner, 1993).
Trebuie separată problema profilului de echilibru al albiilor minore de
cea a luncilor graded (în echilibru). Astfel, în cazul albiilor minore, forma
profilului de echilibru nu definește, singură, starea de echilibru pentru că
între variabile există o ajustare reciprocă, permanentă, transmisibilă din
amunte spre avale. Această ajustare continuă nu se constată, decât foarte rar,

58
pe aliniamentul profilului longitudinal al luncilor. Din acest punct de vedere,
considerăm că starea de echilibru a albiilor majore trebuie tratată ca o
problemă distinctă.
În acest sens se constată dezavantaje în evaluarea stării de echilibru
prin folosirea profilelor longitudinale ale albiilor minore, în comparație cu
utilizarea profilelor de luncă.
Dezavantajele folosirii profilelor de albie minoră, comparativ cu
profilele de luncă (de vale): segmentele de râuri de ordine inferioare (1, 2 și
3 în sistem Horton) ce nu prezintă lunci ci doar albie minoră, nu apar
întotdeauna pe hărțile topografice; în multe cazuri albiile minore au fosta
amenajate sau chiar rectificate antropic, astfel morfologia lor nu mai este
rezultatul dinamicii naturale (această situație se întâlnește mult mai rar în
cazul albiilor majore); luncile sunt mult mai stabile în timp decât albiile
minore (după gradul de stabilitate, albiile sunt rectilinii, sinuoase și
dispersate).
După cum menționam anterior, forma profilelor longitudinale ale
râurilor, inclusiv a celor de echilibru, este una concavă. Ca și panta,
concavitatea profilului longitudinal graded se poate calcula, prin înscrierea
profilului într-o formă geometrică regulată (dreptunghi, pătrat, triunghi).
Această metodă a fost utilizată prima dată de către Ivanov (1952).

Ws
n= Wi

n > 1 => profil concav


n < 1 => profil convex
n ≈ 1 => profil aproximativ rectilin

59
Snow și Singerland (1987), folosesc de asemenea o relație matematică
sub forma unui raport.
A1
CA = A2

A1 = aria cuprinsă între curba profilului și o diagonală ce unește


extremitățile curbei profilului.
A2 = aria triunghiului format de diagonala menționată, proiecția pe axa
orizontală a lungimii râului și energia totală a profilului reprezentat pe
verticală.
CA = 0 => profil rectilin (deci A1 = 0)
CA < 1 (între 0 și 1) => profil concav (A1 > 0).

Ceva mai simplist. J. Rogers și J. Adams (1966), consideră că profilul


longitudinal al multor albii, urmează o curbă care poate fi reprezentată
printr-o ecuație matematică, exprimată prin asumarea faptului că tendința
râului de a eroda în orice punct din lungul profilului longitudinal, este direct
proporțională cu înălțimea cursului deasupra nivelului de bază.

H
E= D

H = elevația deasupra nivelului de bază


D = distanța în avale de izvor

Autorii concluzionează că albiile care au profiluri de acest tip sunt


graded (la echilibru).

60
Direct legat de aceste determinări, se folosește și un alt indicator,
integrala hipsometrică; acesta reprezintă raportul dintre suprafața de sub
linia de profil și suprafața întregului dreptunghi.
S1
IH = S

IH = 0 (concavitate maximă) -> 1 (convexitate maximă)


IH = 0,5 => formă aproximativ rectilină a profilului.

Valoarea integralei hipsometrice descrie forma profilului longitudinal,


permițând realizarea de comparații între râuri diferite; se pot stabili clase de
profile, respectiv de văi, după gradul de evoluție.
Interpretarea evolutivă a integralelor hipsometrice (după Strahler,
1957):
IH > 0,5 => tinerețe
IH = 0,5 => maturitate
IH < 0,5 => bătrânețe

Dezvoltarea albiilor este puternic influențată și de factori limitativi,


naturali sau antropici, pe lângă factorii de control deja menționați (scurgerea
lichidă și solidă, în primul rând aluviunile de fund). Astfel de factori
limitativi sunt: nivelul de bază, petrografia, morfologia de ansamblu a văii,
condițiile tectonice, pragurile antropice.
În prezent, condițiile de dezvoltare a albiilor, sunt esențial modificate
antropic: rectificări de cursuri și de secțiuni transversale, adânciri,
construirea digurilor de protecție, amenajarea lacurilor. După gradul de
modificare antropică s-au stabilit următoarele tipuri de albii: albii cu un
singur braț și meandrare liberă; albii cu un singur braț și meandrare

61
restrictivă: albii cu meandrare liberă cât și cu meandrare restrictivă; albii
rectificate antropic.

11. Sistemul stării de echilibru a albiilor

Acțiunea morfogenetică a apei râurilor se suprapune în timp, legii


echilibrului. În atingerea profilului de echilibru există două componente:
echilibrul morfologic, implică realizarea unei forme a profilului longitudinal;
echilibrul morfodinamic, presupune asigurarea unui regim de modelare
echilibrat.

62
Concret, relațiile dintre cele două componente ale sistemului stării de
echilibru, se dezvoltă între patul albiei, scurgere și sedimentele transportate.
Noțiunea de grade (echilibru), exprimă o scurgere în care cantitatea de
material erodat este egală cu cantitatea de material acumulat într-o medie
multianuală.
Conceptul de grade a fost formulat de G.K. Gilbert (1877), iar
termenul a fost introdus, folosit prima dată, de către W.M. Davis (1902).
Un curs grade este unul în care, într-o perioadă lungă de timp, panta
este ușor ajustată, spre a asigura, cu debitul disponibil și cu caracteristicile
date ale albiei, exact viteza necesară pentru transportul încărcăturii furnizate
de bazinul de drenaj.
Caracteristica stării grade este aceea că orice schimbare în oricare
factor de control, va caua a deplasarea echilibrului în direcția care va tinde
să absoarbă efectul schimbării.
În această accepțiune, echilibrul este conceput, funcționează, printr-o
ajustare dinamică între procese și prin prisma stabilității formei albiei sau a
profilului; mai mult, un sector considerat se găsește în echilibru dacă debitul
solid târât este maxim, la o capacitate de tranport dată a curentului. Atfel,
starea grade este un sistem de stare, un sistem în echilibru.
Revenind la cele două componente ale sistemului, trebuie subliniate
semnificațiile acestora, cele care definesc propriu-zis feed-back-ul
sistemului:
- componenta morfodinamică semnifică o stabilitate, un echilibru
dinamic, în secțiune transversală și respectiv în profil longitudinal.
- componenta morfologică (atingerea profilului longitudinal de
echilibru) implică posibile ajustări (prin modelare) ale parametrilor

63
morfometrici ai albiei - precum panta - ca răspuns la eventualele schimbări
ale variabilelor independente - spre exemplu debitul.
A.H.Strahler (1957) folosește termenul de echilibru dinamic,
referindu-se la un sistem deschis, în echilibru staționar, în care există o
intrare continuă de material, dar în cadrul căruia forma sistemului rămâne
neschimbată.
Sistemele reprezentate de albiile grade, sau în echilibru, pot fi
comparate cu sistemele termodinamice, prin aplicarea principiului entropiei.
De la izvor și până la vărsare, o albie naturală reprezintă un sistem, în care
energia potențială rezultată din cantitatea de apă situată la o anumită
înălțime, este trabformată în energie cinetică de scurgere și disipată prin
frecarea cu patul și cu malurile. Astfel, scurgerea nu se accelerează spre
avale, deoarece energia cinetică se pierde prin frecare. Procesul natural
reprezentat de scurgerea apei de la izvor la vărsare în sistemul albiei fluviale,
este un proces ireversibil, în care energia este tranformată cu o creștere a
entropiei.
În morfodinamică. entropia este o măsură atât de aproape de echilibrul
dinamic, este un sistem.
În curs care a atins starea de echilibru prezintă un profil redat printr-o
curbă hiperbolică uniformă, accentuată la obârșie și descrescătoare treptat ca
pantă către gura de vărsare a râului. Această formă se întâlnește rar în natură
pe întreaga lungime a profilului longitudinal; poate apărea pe sectoare de-a
lungul cursului, cel mai adesea în amunte de confluențele cu tributarii mai
importanți, care introduc schimbări în gradientul curentului. Profilul
longitudinal al unui râu la echilibru, poate fi socotit ca fiind alcătuit dintr-un
anumit număr de segmente, fiecare fiind diferit de acela la care este atașat,

64
dar toate constituind, de-a lungul întregului profil longitudinal, elemente
componente ale unui sistem de echilibru.
Multe văi au sectoare în stare de echilibru ce alternează cu sectoare
care nu au atins această stare. Ruptura dintre ele constă în schimbări ale
gradienților scurgerii, marcate prin praguri și cascade. Inflexiunea
pronunțată din cadrul profilului se numește nik. Un asemenea profil se
numește profil întrerupt, și este caracteristic râurilor din climatele calde și
umede (exemplu - climatul ecuatorial). Cauzele care au determiant ruptura
pot fi rezistența locală a rocilor, tectonica, modificările în ciclul evolutiv, pe
fondul unei forțe scăzute a eroziunii liniare, specifică râurilor din climatele
menționate. Deasupra acestor nivele locale de bază, râul poate atinge profilul
de echilibru, în timp ce mai jos, evoluția spre această stare poate să continue.
Se poate concluziona că echilibrul se realizează progresiv, de la
suprafețe și secțiuni mai mici, către suprafețe și sectoare de albie din ce în ce
mai mari.

12. Conceptul de prag în geomorfologia albiilor

Noțiunea de prag a apărut simultan în lucrările geografului american


A. N. Strahler, cât și în cele ale lui R. Brunet (1968).

65
Prag - valoare critică în desfpășurarea unor fenomene; un exemplu
este temperatura de îngheț a apei.
Prezența pragurilor este marcată, în genral, prin discontinuități în
evoluție. Existența acestora, în spațiu și timp, pleacă de la o evoluție în
salturi bruște, cu schimbări de ritm.
Pragurile au fost observate atât în natură cât și în societate, sunt de
mai multe tipuri și au fost puse în evidență în cadrul a numeroase științe:
fizică, biologie, geografie, cibernetică, filozofie, economie politică.

Tipuri de praguri
Cunoașterea pragurilor a impus trei aspecte majore, succesive, ce se
constituie și în criterii de clasificare:
- modul de manifestare (funcționare) a pragurilor
- mecanismul trecerii peste prag
- consecințele pe care le introduce trecerea peste prag.

Praguri după modul de manifestare


1. Praguri de manifestare
Un fenomen se poate manifesta în cazul în care factorii de mișcare au
depășit o valoare minimală, care nu este nulă.
Acest tip de parg se observă foarte frecvent în toate științele
geografice, fiind cel mai bine regăsit în geomorfologie. Astfel, este necesară
o cantitate minimă de apă într-o rocă sau depozit, pentru apariția alterării
chimice și o grosime minimă a roci, alterată în prealabil prin dezagregare
mecanică; asemănător pentru îngheț - dezgheț, alunecări de teren, șiroire,
torențialitate, scurgere în pânză.

66
În geomorfologia albiilor, ceonceptul de aplică foarte bine pentru
dinamica în plana a albiilor. Atfel, meandrele nu apar în lungul unei văi
decât de la un anumit prag, reprezentat printr-o variabilă conformă cu viteza
(care la rândul ei este dependentă de pantă și debit) și se pot modifica, în
spații și timp, conform cu variația de debit lichid și solid.
Mai mult, procesul de eroziune în albii, corespunde tot pragurilor de
manifestare.

2. Praguri de stingere
Corespund unui moment la care cantitatea de materie și / sau energie
care intră în sistem sau care este transportată prin sistem se reduce, iar
procesul luat în considerare prezintă o involuție bruscă. Cantitatea în discuție
poate fi foarte aproape de valoarea zero.
Oprirea mișcării materialelor într-o secțiune activă de albie poate fi
inclusă în această categorie de praguri. o particulă antrenată în mișcare se
oprește atunci când viteza devine suficient de mică; există un prag al pantei
la care ea nu mai este antrenată în mișcare.
Prin definiție, panta de oprire are o valoare diferită de cea a pantei de
punere în mișcare; astfel, materialele continuă să se miște pe o pantă mai
mică decât ce la care s-a inițiat punerea în mișcare, pentru că accelerația
combinată cu gravitația vin să ajute energia inițială.
Disimetria dintre valorile pragurilor de manifestare și cele ale
pragurilor de stingere a mișcării poate fi extremă. Exemplu: este necesară o
energie relativă foarte mare pentru antrenarea de către râu a materialului în
repaus de pe fundul patului (ce alcătuiește pavajul aluvial de fund), dar odată
pus în mișcare este transportat extrem de rapid de către curent. Acesta este
însăși principiul și rolul morfodinamic al pavajului aluvial de fund, ce are

67
funcție de catalizator - preia creșterile bruște de forță din timpul viiturilor,
iar eroziunea foarte puternică ce se instalează pe moment, nu se îndreaptă
asupra rocii în loc)

3. Praguri de divergență
Se produc plecând de la un punct de pe profilul longitudinal (o ruptură
de pantă), acolo unde are loc o schimbare bruscă a intensității proceselor (o
accelerare sau o reducere a vitezei de scurgere), fără schimbarea sensului
general al evoluției acestora.
Spre exemplu, s-a constatat că cantitatea de materiale solide
transportată de un curs de apă, crește lent cu debitul, apoi brusc, foarte
repede, până la o valoare limită.
Divergențele provin din interferența (la origine s-au numit praguri de
intersecție) mai multe curbe; aici curbă în accepțiunea de sector, segment, în
lungul căruia fenomenul are o anumită manifestare, ca intensitate a
parametrilor, nu ca sens general.

4. Praguri de opoziție
Divergența poate schimba sensul general al evoluției de o parte și de
alta a pragului; atunci când mișcarea, când evoluția fenomenelor, se face în
direcții sau sensuri diferite de o parte și de alta a pragului (scădere până în
divergență, apoi creștere după valoarea critică), avem un prag de opoziție.
Exemplu: diminuarea vitezei curentului provoacă depuneri; acumulările
reduc suprafața de scurgere, ceea ce determină creșterea vitezei.
Aceste praguri au prin excelență forma literei literei "V" sau "U".

5. Praguri de saturație

68
Sunt praguri pentru care valoarea critică devine valoare limită. Se
aplică foarte bine mecanismelor specifice transportului fluvial. Drept
exemplu poate fi considerată limita care există pentru transportul în soluție
ce poate fi antrenat de un curs de apă. Au mai fost denumite praguri de
plafonare.
Concluzie cu privire la modul de manifestare al pragurilor - în
evoluția unui fenomen, poate exista o succesiune de praguri de diferite
subtipuri.

Praguri după mecanismul trecerii peste


valoarea critică
În funcție de tipul de manifestare a fenomenului anterior trecerii unui
prag și de poziția pragului în raport cu evoluția fenomenului studiat, se pot
distinge trei categorii principale

1. Praguri de forfecare
Indică reușita unei acțiuni externe asupra coeziunii interne a unui
material sau asupra stării inițiale a unui fenomen.
Panta de echilibru a unui grohotiș panta de echilibru a unui versant (o
alunecare de teren se declanșează peste o valoare critică a pantei), sunt
exemple de praguri de forfecare.
În geomorfologia albiilor, acest tip de praguri se poate exemplifica tot
în procesul transportului fluvial; astfel, competenței unui râu îi corespunde
un prag de forfecare, acela de la care forța cursului de apă învinge forța de
inerție a galetului. Se poate determina, pentru o viteza dată care este

69
dimensiuna galetului, corespunzătoare unui prag peste care el nu poate fi
deplasat.

2. Praguri de schimbare de stare


Marchează limita de la care un material sau un fenomen se transformă
în alte materiale sau fenomene, din punct de vedere calitativ.
Un prag de schimbare de stare corespunde tipurilor de scurgere a apei
în albii; astfel, o singură variație în grosimea unui lamele de apă separă două
tipuri de scurgere diferite: scurgerea laminară ți scurgerea turbulentă.
Scoaterea unui râu din starea de echilibru dinamic și formarea
teraselor se produce tot in urma unui prag de schimbare de stare.

3. Praguri de repaos
Corespund fenomenelor ce suportă o schimbare în cadrul proceselor
specifice de evoluție, schimbare marcată de un repaos al agenților modelării.
Exemple sunt inflexiunile din profilul longitudinal al albiilor, ce
marchează contactul între sectoare cu formă diferită (convex - concav, etc.)
și implicit cu procese și dinamică diferite.

Praguri după consecințele trecerii peste prag

Trecerea peste prag are câteva forme și mecanisme, ce pot avea


consecințe diverse, morfologice și dinamice, în funcție de care se și clasifică
aceste praguri.

1. Praguri de oscilație

70
În acest caz, trecerea peste prag se traduce prin apariția unui nou
fenomen sau a unei noi stări. Este un tip de trecere peste prag ce face
posibilă întoarcerea la vechea stare. Sunt praguri frecvente în cadrul
proceselor de transport fluvial.

2. Praguri de ireversibilitate
Trecerea peste prag se produce cu efect ireversibil iar ireversibilitatea
este definitvă. Confluențele sunt praguri ireversibile.

3. Praguri compensare
Trecerea pragului provoacă modificarea factorilor de evoluție, ce
determină la rândul lor procese de compensare, care tind să întoarcă
fenomenul la o nouă valoare prag.
Fenomene de acest gen se observă în patul râurilor și evoluția lor
contribuie la atingerea profilului de echilibru dinamic pentru albiile
aluvionate.

Concluzii. Semnificația dinamică a pragurilor.


1. Pragul este în general rezultatul unei lungi pregătiri.
- cea mai mare parte a pragurilor sunt praguri de reușită.
- pragul se manifestă adesea după intervenția unei acțiuni externe.
- pragul se produce într-un loc slab (material friabil) sau moment slab
(intensitate redusă).
2. Pragul marchează adesea o schimbare calitativă.
- o nouă perioadă de evoluție lentă succede pragului; aici există două situații,
după prag urmând fie o perioadă de remisiune a acestuia, fie una de pregătire
a unui nou prag.

71
3. Pragul este rezultatul unei interacțiuni.
- unele interacțiuni sunt contradictorii (interacțiune negativă); acțiunea unui
factor frânează acțiunea celuilalt.
- unele interacțiuni sunt cumulative; acțiunea unui factor facilitează acțiunea
celuilalt.
- unele acțiuni provoacă retroacțiuni; o acțiune dă naștere unei forme sau
unui proces care se opune parțial acțiunii.
- retroacțiunile se produc cu o oarecare întârziere. Retroacțiunea nu poate să
urmeze imediat acțiunii, întârzierea influențând evoluția procesului; acest
decalaj se explică prin fenomenul de inerție.
- retroacțiunea este în general inferioară acțiunii.
4. Pragul poate provoca un flux de consecințe.
- după manifestarea unui prag nu se va reveni niciodată la situația inițială.

13. Inundațiile

Cauzele inundațiilor

Prin inundație se înțelege acoperirea terenului cu un strat de apă


stagnant sau în mișcare, ce prin mărimea sau durata sa provoacă pagube,
victime și dereglează desfășurarea activității umane din regiunea afectată

72
Inundațiile sunt provocate de fenomene naturale cu caracter aleator, de
fenomene accidentale sau de activități umane.
Inundații provocate de fenomene naturale:
- revărsările cursurilor de apă provocate de viituri
- blocarea scurgerii apelor prin aglomerarea ghețurilor sau altor plutitori
- alunecările de teren pe versanții văilor sau lacurilor
- apele provenite din precipitații, topirea zăpezii sau ghețarilor
- ridicarea apelor subterane peste nivelul suprafeței topografice
- furtuni masive, uragane, tsunami-uri
- erupții vulcanice submarine
- maree sau vânt puternic dinspre larg
Inundații provocate de fenomene accidentale:
- ruperea sau avarierea barajelor sau a altor construcții hidrotehnice
Inundații provocate de activități umane:
- manevre greșite sau neconforme cu situația hidrologică din bazinele
hidrografice la evacuatorii acumulărilor
- umplerea cuvetelor lacurilor artificiale
- seționarea digurilor de apărare
- relaizarea sistemelor de irigații cu pierderi mari de apă fără măsuri
adecvate de drenaj

Viiturile
Viitura este un fenomen de creștere și apoi descreștere bruscă și
semnificativă a debitului și nivelului unui curs de apă.

Formarea viiturilor. Viiturile se formează în urma ploilor abundente,


a topirii rapide a zăpezii sau când are loc o compunere a celor două

73
fenomene. Parțial, apa provenită din precipitații sau din topirea zăpezii se
scurge pe suprafețele de versant ale bazinelor hidrografice spre albiile văilor,
unde provoacă creșterea rapidă a debitelor și nivelurilor acestora.
Caracteristicile viiturilor depind de următorii factori:
- caracteristicile scurgerii în bazinul hidrografic respectiv.
- caracteristicile precipitațiilor (cantitate și intensitate).
- suprafața bazinului hidrografic.

Coeficientul de scurgere al viiturilor (cantitatea de apă scursă în


rețeaua hidrografică, din cantitatea totală de apă căzută pe suprafața
bazinului hidrografic sub formă de precipitații) este influențat de:
- altitudinea medie a bazinului hidrografic
- umiditatea terenului
- gradul de împădurire al bazinului hidrografic.
În procesul scurgerii, covorul vegetal contribuie la mărirea cantității
de apă rețiunte de un teren. Dintre toate formele de acoperire a terenului cu
vegetație, pădurea are cel mai important rol hidrologic. Efectul pădurii într-
un bazin hidrografic este că absoarbe apa în exces și o restituie ulterior,
treptat, în timp.

Compunerea viiturilor. În secțiunile situate în avale de confluențele


mai multor râuri, unda de viitură este rezultatul compunerii (însumării)
undelor de viitură produse pe râurile amunte.
Datorită distanței dintre secțiunea L și cele trei râuri R, A și B,
viiturile formate pe aceste râuri, ajung în L cu decalaje de timp (Δt) diferite,
astfel încât debitul maxim din L este de regulă mai mic decât suma
aritmetică a debitelor maxime de pe R, A și B. Viiturile din R, A și B se

74
numesc componentele undei de viitură din L. Dacă frontul de ploaie
parcurge bazinul hidrografic din avale spre amunte, decalajul de timp dintre
componentele viiturii din L este mai mare, iar debitul maxim din L va fi mai
mic decât în cazul unei ploi generale pe întregul bazin hidrografic. Dacă
frontul de ploaie parcurge bazinul hidrografic din amunte spre avale,
decalajul dintre componente va fi mai mic, iar debitul maxim din L mai
mare. Undele de viitură semnificative se pot forma nu numai în urma unei
ploi generale pe întreg bazinul hidrografic, ci și în urma unor ploi parțiale pe
bazinul hidrografic, dar de intensități sporite. Posibilitatea formării unor
viituri semnificative ca urmare a unor ploi parțiale pe bazinul hidrografic,
are o importanță practică deosebită, pentru că ilustrează fragilitatea unor
lucrări bazate pe acumulări, care nu pot controla o suprafață însemnată din
bazinul hidrografic.
Analizând fenomenul de compunere a undelor de viitură, trebuie
menționat faptul că efectul de reducere al debitului maxim pe care îl are o
acumulare asupra unei secțiuni din avale se stabilește în raport cu
componenta din secțiunea acumulării (A) pentru secțiunea din avale și nu cu
unda proprie din secțiunea acumulării.
Uneori, din cauza modului de compunere a viiturilor, realizarea unei
acumulări pe un afluent amunte, în mod paradoxal, în loc să reducă debitul
în secțiunile avale, îl mărește. Astfel, în cazul bazinului hidrograficutilizat
pentru exemplificările anterioare, o acumulare pe afluentul B, are ca efect
mărirea debitului maxim în secțiunea L. Fenomenul se explică prin decalarea
viiturii de pe afluentul B, spre vârful viiturii din L. Unda de viitură
componentă de pe un anumit afluent se reduce înspre secțiunile din avale.

Concluzii cu caracter practic în legătură cu compunerea viiturilor:

75
- dimensionarea acumulărilor și a construcțiilor aferente se va face
întotdeauna față de caracteristicile undei de viitură din secțiunea acumulării.
- efectul hidrologic al acumulării pentru o secțiune avale, se determină
considerând componentele undei de viitură din secțiunea acumulării.
- pentru secțiunile din avale, efectul hidrologic de atenuare al unei acumulări
se reduce.

Propagarea viiturilor. Fenomenul de deplasare al undelor de viitură


între două secțiuni S1 și S2 ale unui curs de apă este cunoscut sub numele de
propagare a viiturii.
Regimul de scurgere al apei în timpul propagării viiturii este
neuniform și nepermanent, parametrii hidraulici ai scurgerii variind atât în
timp cât și în spațiu. Foarte rar, la râurile mari, acestea pot fi asimilate cu
mișcările lent variabile.

Viteza medie aproximativă de propagare a undelor de viitură Vmd, pe


sectorul cuprins între secțiunile S1 și S2, se pot determina cu ajutorul relației:

Vmd = 0,7 x Vmax

Timpul aproximativ de propagare Tv al viiturii între două secțiuni


aflate la distanța L este:
L
Tv = Vmd

Pe râurile interioare din România (Someș, Mureș, Olt, Siret), viteza


medie de propagare a undelor de viitură este de circa 5-6 km/h. Pe Dunăre în

76
sectorul Porțile de Fier I - Ceatal Izmail, care are o lungime de circa 1000
km, deplasarea undei de viitură se face cu o viteză de circa 100 km/zi (4,2
km/h) și durează circa 10 zile.
Timpul de propagare a viiturii Tv, între două secțiuni S1 și S2, variază
în raport cu cota apei în aceste secțiuni, înregistrând o valoare minimă în
apropierea cotei de inundații, când apa curge însă în albia minoră și are
viteza maximă. La ieșirea în albia majoră, apare o încetinire a vitezei de
propagare din cauza scurgerii transversale și a pierderilor de energie în
luncile cu multă vegetație.
Din analiza undelor de viitură, înregistrate pe sectoare de râu fără
aporturi laterale semnificative de debit pe traseu, s-a constatat că în timpul
propagării, undele de viitură suferă următoarele modificări:
- unda de viitură din avale are valoare maximă mai mică decât valoarea
maximă din amunte; prin propagare, unda de viitură suferă un proces de
atenuare.
- valoarea maximă a undei din avale se produce cu un decalaj de timp T 0 în
raport cu valoarea maximă a undei din amunte.
- volumul maxim acumulat în albie se realizează la momentul când debitele
amunte și avale devin egale; volumul acumulat în albie provoacă reducerea
debitelor avale apoi, prin eliberarea treptată a acestui volum, debitele avale
sunt mai mari decât cele amunte.
Atenuarea undei de viitură în procesul de propagare se explică prin
acumularea unui anumit volum de apă în albie în faza de creștere a viiturii și
eliberarea treptată a acestuia în faza de descreștere a viiturii.

Metode de apărare împotriva inundațiilor. Apărarea împotriva


inundațiilor se poate realiza prin lucrări hidrotehnice sau prin metode

77
operative având ca scop evitarea victimelor umane și reducerea pagubelor ce
s-ar putea produce prin inundarea unui teritoriu.
Lucrările hidrotehnice pentru apărarea împotriva inundațiilor se
împart în două categorii, după modul de acțiune împotriva viiturii:
- lucrări pentru atenuarea undelor de viitură
- lucrări pentru reducerea inundabilității terenurilor.
Lucrări pentru atenuarea undelor de viitură:
- amenajarea versanților bazinelor hidrografice
- acumulările nepermanente sau complexe
- derivații pentru ape mari.
Lucrări pentru reducerea inundabilității terenurilor:
- amenajarea albiilor minore
- apărarea prin îndiguire.
Reducerea pagubelor pe terenurile inundabile se realizează prin lucrări
sau măsuri denumite nonstructurale:
- zonarea terenurilor inundabile
- politica de descurajare a dezvoltării zonelor inundabile
- prognoza viiturilor și mărirea anticipării acestora
- organizarea acțiunilor operative în timpul viiturilor.
Aceste metode pentru combaterea inundațiilor se aplică de regulă în
mod combinat. Aplicarea combinată conduce la soluții mai raționale din
punct de vedere economic și tehnic și astfel este recomandată.

78
14. Amenajarea albiilor minore
Lucrările de amenajare sau de regularizare a albiilor minore au ca
scop mărirea capacității de transport a acestora. Căile de creșterea capacității
de transport a unei albii sunt puse în evidență de formula debitului:
Q = Ss x P/CRug

79
Se constată că debitul transportat de o albie poate fi sporit prin
mărirea suprafeței secțiunii de scurgere, a pantei, sau prin reducerea
coeficientului de rugozitate. Aceste măsuri se pot aplica separat sau
combinat.
Mărirea suprafeței de scurgere a albiei se realizează prin
reprofilarea (recalibrarea) acestuia.
Mărirea pantei de scurgere se poate realiza prin amenajarea
(regularizarea) cursului albiei minore. Mărirea pantei este limitată, panta
maximă obținându-se pentru un curs rectilin al albiei minore. Diferența de
altitudine amunte - avale (HA - HB), în regim natural și în regim amenajat
este aceeași, creșterea pantei realizându-se pe seama reducerii lungimii
cursului albiei minore.
Reducerea coeficientului de rugozitate al unei albii se face prin
lucrări de întreținerii sau prin lucrări de taluzare a acestuia. În cadrul
lucrărilor de înteținere a unei albii se includ:
- înlăturarea vegetației și a arboretului din albie
- înlăturarea depunerilor aluvionare.
- demolarea construcțiilor care nu mai sunt funcționale sau a resturilor
construcțiilor din albie.
Taluzarea albiilor naturale constă în aplicarea unor îmbrăcăminți, de
regulă din beton sau zidărie de piatră, numai pe versanți sau atât pe versanți
cât și pe fundul albiei.
Efectul lucrărilor de amenejare a albiilor este de reducere a altitudinii
suprafeței libere a apei (ΔZ) la același debit transportat. Ca urmare are loc
reducerea nivelului undelor de viitură și a posibilităților de inundații.
Lucrările de amenajare a albiilor minore se aplică de regulă pe
segmente scurte, în special în sectoarele meandrate și drept urmare, are un

80
efect local. Acest efect se manifestă în perimetrul amenajat și în amunte de
acesta; în avale de sectorul amenajat rezultatele acestor lucrări nu se resimt.
În loc aparte în cadrul lucrărilor de amenajare a albiilor îl ocupă
lucrările de traversare: poduri, traversări de cabluri sau conducte etc. În
unele cazuri aceste construcții sunt executate cu deschideri insuficiente
pentru transportul debitului maxim de viitură sau la cote prea coborâte,
constituind un obstacol în scurgerea apelor mari. Din acest motiv la
construcțiilor de traversare apare o supraînălțare a nivelurilor maxime ΔZ ce
se manifestă sub forma unui val pozitiv. Datorită pantei longitudinale reduse
în arealele inundabile, lungimea valului este mare, de ordinul kilometrilor.
În condiții normale, supraînălțarea nivelurilor maxime în sectorul
construcțiilor de traversare este de circa 0,1 - 0,3 m. Sunt însă foarte multe
construcții de traversare la care supraînălțarea nivelurilor maxime depășește
cu mult aceste valori. Spre exemplificare, la inundațiile din 1970, la unele
poduri din bazinul hidrografic Mureșul Superior, s-au înregistrat
supraînălțări ale nivelului maxim de peste 10 m.
Îndiguirile. Lucrările de îndiguire constau în realizarea unor ramblee
(diguri) de pământ pe conturul suprafețelor apărate. Nu implică direct albiile
minore însă au rol în scurgere și în morfodinamica de albie. De regulă,
digurile se realizează pe un teren cvasiparalel cu cel al cursurilor de apă și se
încastrează în sectoarele înalte ale terenului (exemplu: terase) neinundabile
în mod natural.
Prin îndiguiri se produc următoarele fenomene hidraulice:
- reducerea secțiunii de scurgere a apei la niveluri mari în raport cu regimul
natural, neîndiguit.
- reducerea volumului de apă care se înmagazinează în timpul viiturii în aria
inundată și care este eliberat în perioada de scădere a apelor.

81
- supraînălțarea nivelurilor mari față de regimul natural.
- atenuarea undei de viitură în raport cu regimul natural, în avale de sectorul
îndiguit.
Efectul îndiguirii se manifestă prin creșterea nivelurilor în secțiunile
îndiguite și în amunte, la același debit, față de regimul natural.
Atenuarea undei de viitură se manifestă în secțiunilesituate în avale
față de sectorul îndiguit. Unda de viitură se modifică numai pentru debitele
care depășesc capacitatea albiei minore; concomitent cu această atenuare are
loc și o reducere a timpului de creștere a viiturii.

Bibliografie
Coteț P., 1971, Geomorfologie cu elemente de geologie, Edit. Didactică și
Pedagogică.
Demangeot J., 1990, Les milieux natureles du globe, Edit. Masson
Jon J., 1970, Geomorfologia carstului, Centrul de multiplicare al
Universității din București
Ielenicz M., 1993, Metodica cercetării albiilor majore, Terra, XXV
(XLVIII), nr. 1 - 4.

82
Ielenicz M., 2004, Geomorfologie, Edit. Universitară
Leopold L. B., Wolman G. M., 1957, River channel patterns, Edit. G. H.
Dury
Loghin V., 1997, Modelarea actuală a reliefului și degradarea terenurilor în
bazinul Ialomiței, Edit. Universității București.
Loghin V., 2009, Elemente de geomorfologie fluviatilă, Valahia University
Press
Mac I., 1986, Elemente de geomorfologie dinamică, Edit. Academiei
Popp N., 1939, Subcarpații dintre Dâmbovița și Prahova, S.R.R.G., vol. III
Posea G. și colab., Relieful României, Edit. Științifică
Posea G. și colab., 1976, Geomorfologie, Edit. Didactică și Pedagogică
Posea G., 2002, Geomorfologia României, Edit. Fundației România de
Mâine
Strahler N. T., 1973, Geografia fizică, Edit. Științifică
Vâlsan G., 1916 - 1918, Văile, originea și evoluția lor, BSRRG, tomul
XXXVII
Velcea V., 1961, Masivul Bucegi, Edit.Academiei RPR
Zăvoianu I., 1978, Morfometria bazinelor hidrografice, Edit. Academiei
***, 1969, Probleme de geomorfologia României, Vol. I, Centrul de
multiplicare al Universității din București
***, 1973, Piemonturile, Centrul de multiplicare al Universității din
București
***, 1983, Geografia României, Vol I, Edit. Academiei RSR

83