Sunteți pe pagina 1din 2

Aleatorismul muzical

Dupa o perioada de hiper-organizare a muzicii in perioada serialismului, urmeza reatii de echilibrare,


chiar unele schimbari radicale, cum ar fi aleatorismul muzical. Determinismul extreme propus initial
de Arnold Schoenberg si dezvoltat de Anton Webern, Boulez sau Stokhausen se considera ca ingradea
esteticul.

Reprezentantul suprem este John Cage, compozitor american, considerat unul din cei mai importanti
creatori muzicali din a doua jumatate a secolului XX.

O problemă esențială a aleatorismului este ideea de limită. Pănă unde se poate extinde improvizația?
Pentru o mai bună înțelegere a acestei chestiuni este util să aruncăm o privire asupra experimentelor
muzicale semnate de John Cage.

Cage este responsabil pentru intrarea în estetica muzicală a termenului indeterminare. Plecând de la
creația lui J. S. Bach, Cage spune că nespecificarea timbrului și a nuanțelor din Arta fugii, nu arată
absența acestora ci pur și simplu nedeterminarea lor, urmând ca ele să fie realizate la alegerea
interpretului. Dar avântul său avangardistic nu se mulțumește doar cu acest tip de libertate și vizează
în creația sa anarhismul muzical. Și de asemenea, compozitorul american susține că sunetele trebuie
să apară mai degrabă prin ele însele, decât să fie exploatate pentru a exprima sentimente ori idei
legate de rigoare sonora.

În contextul avangardei muzicale, atitudinea lui Cage este justificată, căci dorea o revigorare
a unui fenomen rigidizat anterior de serialism. Însă in alte genuri musicale care utilizeaza
improvizația, aceasta nu poate fi indeterminată, căci există mereu un model, iar unele creatii ale lui
Cage încearcă să elimine din improvizație orice orice material reper, pentru ca muzica să se bazeze
doar pe un concept. De ex În cazul folclorului limita improvizației este colectivitatea, acest lucru
se întâmplă și în cazul publicului de jazz. Jazzul evidențiază improvizația individuală, dar mereu cu
limite: „Cred sincer că nu a existat nimeni, niciodată, care să fi cântat ceva demn de a fi ascultat, fără
să fi avut inainte o idee despre ceea ce va cânta, înainte de a începe. Dacă doar hoinărești printre
scari muzicale sau te joci cu acordurile, asta nu înseamnă nimic mai mult decat exerciții
muzicale.”1(Duke Ellington, pianist de jazz)

E adevărat că improvizația vizează apetitul creativ care nu poate fi satisfăcut doar în forma
muzicii compuse, notate și interpretate interpretate rigid. Dar satisfacerea poftei improvizatorice nu
inseamnă dezordine, haos, ci respect față de tradiție, altfel se ajunge la rezultate extreme.

Totusi, si in muzica academica aleatorismul nu inseamna doar indeterminism, ci in lucrarile valoroase


compozitorul ofera cadrul general, si mereu exista un raport echilibrat intre determinare si
indeterminare, control si pierderea controlului. Aleatorismul relative sau moderat presupune existent
unor determinari partiale. Interpretul devine coautor. Astfel exist ape de o parte determinism unde
nu se specifica valorile ritmice, ci doar intonatia, sau invers, determinism in care apar doar inaltimile,
fara a le incadra in ritm. Ceea ce nu este determinat devine creatie spontana a interpretului.

1
“It is my firm belief that there has never been anybody who has blown even two bars worth listening to who
didn’t have some idea about his going to play, before he started. If you just ramble through the scales or play
aroud the chords, that’s nothing more than musical exercices.”- Documentația de la conferința din 22-24
Octombrie 2004 pe tema Improvizația în muzică, Royal Conservatoire, Haga.
O forma interesanta de aleatorism, lansata tot de John Cage este cea a pianului preparat, adica a
tratarii cutiei de rezonanta a pianului, cu diferite material pt a obtine o diversitate de timbruri.

Mai mult decat, cum toate aceste cuceriri improvizatorice nu puteau ramane in oralitate apar noi
tehnici de scriitura, o noua semiografie muzicala, inedita, cu o multitudine de semen care necesita o
legenda pentru a fi descifrate.

Aleatorismul trimite in muzica academica de avangarda sau in freejazz si la ceea ce numim texture
sau muzici de effect global. Rezulta suprafete de masa in care nu se mai disting detaliile, intonatia e
relative. Uneori se impune un patern ritmic in aggregate de tip cluster.

Muzica aleatorica este pana la urma o simulare a ideii de haos, dar ramane un gest deliberat, gandit,
conceput. Aceasta tehnica poate fi recuperate si pusa in dramaturgii bine cumpanite, rezultand,
poate in combinatie cu alte tehnice moderne, produse musicale valoroase.

La un nivel estetic general, aleatorismul este ceea c ear numi scriitorul Umberto Eco o “opera
deschisa”, polisemantica in ceea ce priveste optiunile intrepretului.

Unele avantaje majore, consideram ca pot aparea in cazul ritmului prin flexibilizarea acestuia.

Aleatorismul nu este o tehnica separate, ci are legaturi cu multe altele, precum grafismul,
textocompozitia sau muzica conceptuala.

Pe plan national, o lucrare aleatorica valoroasa este “Ritual pentru setea pamantului” de Myriam
Marbe, care simuleaza muzical un ritual de invocare a ploii (vezi ce gasesti despre aceasta lucrare ?....)
este un fel de teatru muzical coral, in care viziunea regizorala primeaza.