1

Drept canonic
1. organismele centrale
➢ deliberative
● Sf Sinod: e autoritatea supremă. Art 11 şi el e prezentat de 2/3 dintre membrii săi
o Patriarh, mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi eparhioţi, episcopi-vicari patriarhali,
episcopi-vicari şi arhiereii-vicari în funcţiune.
o Ordinea canonică: Patriarh(e preşd), Mitropolitul MMB/TRS/CJ/OLT/BNT. Art 12
o Sf Sinod se întruneşte de 2ori pe an(primăvară/toamnă)/şi în cele
extraordinare/solemne. Art 13
o Atribuţiile lui: păstrează unitatea dogmatică, liturgică şi canonică şi comuniunea cu
BO; consultarea, cooperează între ierarhii săi, în timpul şi între şedinţele de lucru;
examinează orice problemă de ordin dogmatic, liturgic, canonic şi pastoral-misionar;
se îngrijeşte de sfinţirea Marelui Mir; aprobă canonizarea sfinţilor şi emite tomosul
sinodal; are dreptul şi îndatorirea de a se îngriji de păstorirea credincioşilor
ortodocşi români din străinătate. Art 14
● Sinodul Permanent
o funcţionează în timpul dintre şedinţele Sfântului Sinod, când importanţa unor
probleme impune examinarea lor fără întârziere; se compune din Patriarh şi toţi
mitropoliţii în funcţie de la eparhiile din ţară şi din afara graniţelor României+ 3
ierarhi eparhioţi desemnaţi anual de Sinod; se ia hotărâri valabile prin consens sau
cu votul a jumătate plus unu dintre membrii prezenţi. Artc 17
o atribuţii: exprimă poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române în relaţiile ei cu Statul
şi societatea; sprijină, în diferite forme, predarea religiei în şcolile; iniţiază şi
sprijină traducerea, diortosirea, editarea şi distribuirea Sfintei Scripturi şi a cărţilor
creştine în general. Art 18
● ANB
o Rezolvă problemele administrative, sociale, culturale, economice şi patrimoniale.
Art 19
o este alcătuită din câte trei reprezentanţi ai fiecărei eparhii, un cleric şi 2 mireni,
delegaţi de adunările eparhiale, pe termen de 4 ani; preşedintele ANB e Patriarhul,
iar hotărârile sunt validate de Sf Sinod. Art 20
o atribuţii: susţine drepturile şi activităţile Bisericii Ortodoxe Române; aprobă contul
de execuţie bugetară şi bilanţul financiar-contabil al Administraţiei Patriarhale, al
IBMO şi al instituţiilor centrale bisericeşti cu scop misionar. Art 21
o ANB are 5 comisii de lucru fr din clerici/mireni pt un mandat de 4 ani:
▪ Comisia administrativ-juridică şi de validare, Comisia socială şi pentru
comunicaţii media, Comisia culturală şi educaţională, Comisia de bunuri
bisericeşti, Comisia pentru românii ortodocşi de peste hotare şi pentru
relaţii externe bisericeşti. Art 23
➢ Executive
● Patriarhul
 2

o Întâistătătorul BOR şi preşedintele organismelor centrale deliberative şi executive

bisericeşti. Art 24
o Titulatura: „Preafericirea Sa şi este pomenit de către BOR- Preafericitul Părinte (N),
Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului
Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române” sau „Patriarhul
României”; poartă ca însemne distinctive: o cruce şi două engolpioane, haine de
culoare albă: reverendă şi rasă, culion şi camilafcă având cruce; prin drepturile şi
îndatoririle sale, Patriarhul emite: tomosuri patriarhale , de prezentul statut şi de
regulamentele bisericeşti; gramate patriarhale, acte patriarhale, decizii; termenul de
„patriarh” apare în canoanele Sinodului trulan (can. 2, 7 şi 36), însă şi în multe alte
canoane (cf. can. 34 ap., 4, 6 şi 7 I ecum., 2 şi 3 II ecum., 1 şi 8 III ecum., 25 şi 28 IV
ecum., 36 şi 39 trulan, 11 VII ecum. 9, 19 şi 20Antiohia, 52 şi 55 Cartagina, 14 şi 14
I-II Constantinopol, 12 Laodiceea, 6 Sardica). şi dispoziţii patriarhale etc. Art 25
o atribuţii: convoacă şi prezidează organismele centrale deliberative şi executive
bisericeşti şi veghează pentru ducerea la îndeplinire a hotărârilor acestora;
convoacă Sfântul Sinod în cel mult trei zile, în cazuri de urgenţă; reprezintă,
personal sau prin delegaţi, BOR; efectuează vizite canonice/irenice/oficiale;
hirotoneşte împreună cu alţi ierarhi şi întronizează pe mitropoliţi; înfiinţează după
canoane şi tradiţii stravropighii. Art 26
● CNB
o se întruneşte la convocarea Preşedintelui, cel puţin de două ori pe an/ori de câte
ori este nevoie; are12 membri ai ANB(1cleric şi 1 mirean/o mitropolie din ţară/ 4
ani). Art 29
o atribuţii: întocmeşte raportul anual privind activitatea generală a BOR; întocmeşte
contul de execuţie bugetară şi bilanţul financiar-contabil al Administraţiei
Patriarhale, al IBMO etc. Art 30
● Permanenţa CNB
o prezidată de Patriarh, exercită atribuţiile CNB, cu excepţia celor prevăzute de art.
30 lit. f), în perioada dintre şedinţele sale, precum şi următoarele competenţe:
examinează orice problemă bisericească; examinează şi definitivează dările de
seamă anuale. Art 32
o Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc se întruneşte, de regulă, săptămânal, la
convocarea Preşedintelui sau a delegatului său. Art 33
➢ Administrative
● Cancelaria Sfântului Sinod
o este organism central administrativ al Sfântului Sinod, al Sinodului Permanent, al
ANB, al Patriarhului, al CNB şi al Permanenţei CNB. Art 36
o Corpul de inspecţie bisericească (disciplină şi învăţământ) are în componenţa sa:
Un inspector general bisericesc, cu atribuţii generale de inspecţie bisericească şi
Inspectori pentru instituţiile de învăţământ universitar şi preuniversitar teologic.
Art 37
● Administraţia Patriarhală
o are în atribuţiile sale studierea şi întocmirea referatelor privitoare la problemele
bisericeşti de competenţa organismelor centrale deliberative şi executive, prin
 3

următoarele sectoare administrative de specialitate: teologic-educaţional,

social-filantropic, patrimoniu cultural, comunicaţii şi relaţii publice,
pelerinaje(etc:10). Art 38

2. organismele locale
o Unităţile componente ale BOR sunt: a) parohia, b) mănăstirea, c) protopopiatul
(protoieria), d) vicariatul, e) eparhia (arhiepiscopia/episcopia), f) mitropolia; Fiecare
din unităţile componente ale BOR se poate conduce şi administra autonom. Art 40
● Parohie
o este comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un anume
teritoriu şi subordonată Centrului eparhial. Art 43
o Înfiinţarea, desfiinţarea şi delimitarea teritorială a parohiilor se aprobă de către
Permanenţa Consiliului eparhial. Art 44
o Drepturile enoriaşilor: asistenţă socială/filantropică, îndatoriri, alegeri în funcţii etc.
Art 45
● , manastire, protopopiat, episcopie, mitropolie, patriarhie

3 disciplina clerului
● consitoriile/tribunalul si alegerile
 4

1 Taina Sfintei Treimi în Sfânta Scriptură și Teologia Patristică. Reflexe

trinitare în creaţie

KEY: Taina lui Dumnezeu Treime și recepția revelației Treimii de către om în istorie și
pe temeiul creației

1. Dogma Sf. Treimi e învăţătura creştină a Bisericii, cuprinsă în forma ei clasică:

Dumnezeu este o singură ființă și întreita în Persoane – Tatăl, Fiul și Sfântul
Duh

2. Acest adevăr veşnic e mărturisit de creştini prin ​Simbolul de credinţă

niceo-constantinopolitan: Cred În Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul..., Cred În
Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu..., Şi în Unul Duhul Sfânt, Domnul de
viaţă făcătorul...

3. Acesta e mesajul revelat oamenilor care-L mărturisesc şi-L trăiesc pe Dumnezeu

ca Treime de Persoane ce fiinţează pururea ca <iubire desăvârşită dumnezeiască>

4. Sf. Grigorie Teologul ne arată că revelaţia trinitară e deschiderea <spre

contemplare şi participare veşnică la Taina tainelor>
5. Dogma Sf Treimi ca adevăr revelat se înţelege empiric prin ceea ce mărturiseşte Biserica,
şi nu prin raţionamente logice/deductive
6. În cultura/religiile lumii vechi/antice, înaintea întrupării Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu Se descoperea în diferite chipuri

7. Filosofia antică definea un dumnezeu în termeni şi idei contrase din gândirea

sensibilă şi inteligibilă. Curiozitatea, intuiţia, deducţiile filosofice erau metodele de
cunoaştere şi interpretare

▪ Platon: Inteligenţă- Cauza, Spirit- tipul primordial al celorlalte lucuri,

Sufletul imens- animă=însufleţeşte

8. Aceeaşi cale o urmează şi filosofia modernă, însă oarecum mai

▪ Teza- ideea absolută, Antiteza- ideea realizată în lumea externă, Sinteza-

cunoştinţa de sine în spiritul uman

9. În Vechiul Testament Dumnezeu Se descoperă pe Sine ca Fiinţă divină în mai

multe Persoane.

▪ „ Și a zis Dumnezeu: ​să facem ​om după chipul și asemănarea ​Noastră​”

(Fc. 1, 26)
▪ Prin expresiile Facerii, Sf. Athanasie cel Mare identifică ​pluritatea,
unitatea​ ​deodată​ a celor 3 Persoane divine
 5

10. Teofaniile trinitare vechi-testamentare revelează misterul Dumnezeului Treimic

▪ „ ​Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot​” (Is. 6, 3). Este cântarea doxologică
prin care fiinţele angelice mărturisesc pe un Dumnezeu în 3 P- Sf.
Athanasie M

▪ Întâmpinarea celor 3 Îngeri la stejarul Mamvrii de către Avraam şi

prosternarea acestuia în faţa lor arată recunoaşterea/mărturisirea Unui
singur Dumnezeu​ Cel în Trei Feţe​- Fer Augustin

11. Vechiul Testament evidenţiază în unele locuri numirile Celor Trei Persoane:
Tatăl/Iahve- ​Eu sunt Cel ce sunt” (Ieș.3, 14), Înţelepciunea lui Dumnezeu/Fiul lui
D- „ Tu ești Fiul Meu, Eu astăzi te-am născut...​” (Ps. 2, 9), şi Duhul lui D- ​Și
Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor..​.” (Fc. 1, 2)

12. Unitatea în pluralitate: „ ​Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul
Domn” ​ (Deut. 6, 4)

Concluzii < A existat o revelație mai deplină făcută lui Adam care a răma în structura omului, cu
privire la Dumnezeu Treime. În această revelație se explică și anumite forme de recepție trinitară în
VT, dar și perspectiva religioasă și păgână despre trinitatate.>

13. În NT taina trinitară e deplin descoperită; ea exprimă însuşiri şi definiri a Unuia şi

Aceluiaşi Dumnezeu: ​unire întreită disctintă şi neamestecată

▪ „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numeleTatălui și al

Fiului și al Sfântului Duh”​ (Mt. 28, 19)- numirile sunt Persoanele care au
aceeaşi natură şi fiinţă
▪ „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi
împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” ​(II Cor. 13, 13); ​Cel ce mă
iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl”; „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât
prin Mine...” (In 14)- deosebirea numelor, dar şi a lucrărilor, Treimea
ipostatică a dumnezeirii

i. Persoanele distincte ale Sfintei Treimi

✓ Persoana Tatălui​:
Mt. 5, 16 „​Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele
voastre cele bune şi să slăvească pe ​Tatăl vostru Cel din ceruri​”.- Tatăl face daruri, proniază,
crează.

✓ Persoana Fiului​:
Mt. 11, 27 „​Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul​, decât
numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul
să-i descopere” ​- Fiul este deoființă cu Tatăl, descoperă pe Tatăl, se jertfește, mântuiește

✓ Persoana Duhului Sfânt​:

 6

In. 14, 17 „​Duhul Adevărului​, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede,
nici nu-L cunoaşte​” - Duhul învață, călăuzește, mângâie

ii. Unitatea Persoanelor Treimii și unicitatea Sfintei Treimi

Unitate de ființă, de atribute și de activitate. Ființa este unică neîmpărțită, nemultiplicată. Toate trei
Persoanele au aceleași atribute, întrucât țin de ființă și aceeași activitate sau lucrare
✓ Unitatea de ființă a Fiului cu Tatăl
In. 10, 30 ​„ ​Eu și Tatăl una suntem..​”, In 10,38„​Tatăl este întru Mine și eu întru Tatăl​”
✓ Unitatea de ființă a Duhului cu Tatăl
I Cor. 2, 11​...“cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, ​decât Duhul lui Dumnezeu​”.
✓ Unitatea de Ființă a tuturor persoanelor dumnezeiești
Is. 6, 3 ​„Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot​”- aceeiaşi interpretare patrisitcă
✓ Unicitatea lui Dumnezeu Treime

Ef. 4, 5-6 „ ​Este un Domn​, o credinţă, un botez. Un Dumnezeu ​şi Tatăl tuturor, Care este
peste toate şi prin toate şi întru toţi”

iii. Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi

✓ Dumnezeirea Tatălui
„Toți să-L slăvească pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos”​ (Rom. 15, 16
I Cor. 8, 4​… este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi noi întru El
✓ Dumnezeirea Fiului: deoființialitatea, comuniunea
„​…Să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl​”. (In. 10, 38)
„​Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl​” (In. 14, 9)
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta
era întru început la Dumnezeu​” ​In, (1, 1-2)
✓ Dumnezeirea Duhului
„…Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede….” (In. 15,
26)
„ Duhul Sfânt a fost, este și va fi pururi. El nu are nici început, nici va avea sfârșit, ci
totdeauna este rânduit și numărat cu Tatăl și cu Fiul”​ ​Sf. Grigorie Teologul

CONCLUZIE​: ​Sfânta Treime se descoperă omului prin Revelația dumnezeiască a firii

create și prin cea mai presus de fire, Revelație păstrată în Sfânta Scriptura și Sfânta
Tradiție și explicată și trăită în Biserică.

2 Formularea dogmei Sfintei Treimi: istoria și procesul dogmei - erezii

antitrinitare. Terminologia trinitară: fiinţă, ipostas, natură, persoană şi
perihoreză
Dumnezeu cel Unul în ființă și Treime de Persoane - recepția Sa în istorie.

❖ Idei principale
➢ Cuvinte cheie: ​egalitate, consubstanțialitate
➢ Definirea tainei lui Dumnezeu a fost o preocupare de obşte a creştinilor şi teologilor
primelor veacuri creştine.
1) Adevărul despre Sf Treime revelat scripturistic se întipăreşte în conştiinţa creştinilor o dată cu
desăvârşirea lucrării iconomice mântuitoare a Mântuitorului
2) Înţelegerea unui Dumnezeu întreit în persoane reprezenta mai mult decât o taină
 7

3) Pentru a explicita această taină Părinţii îndumnezeiţi, fie au împrumutat termeni filosofici, fie
au formulat, dezvoltat şi propovăduit prin ​simboale​/şi mărturisiri de credinţă​, laude, liturghii,
rugăciuni, cântări, ecfonisuri.
4) În cazuri speciale aceiaşi Părinţi îndumnezeiţi au întrunit sinoade locale/ecumenice unde s-au
pronunţat ferm şi în Duhul lui Dumnezeu[​părutu-s-a Sfântului Duh şi nouă​] asupra tainei de
necuprins a Sf Treimi, combătând pe cei rău-înţelegători/rău-voitori
➢ Cuvinte cheie
➢ Mari părinţi au teologhisit taina Sf Treimi prin descoperire şi trăire duhovnicească
1) Învăţătura treimică s-a dezvoltat în mod expres prin formule de ​rugăciune/doxologie​:
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh; Lumină lină…, Lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și
pe Sfântul Duh​, ​formule de botez​(​Didahia 7- întreita cufundare, temei
treimic/hristologic), crezuri(Crezul athanasian: ​Să-L cinstim pe unicul Dumnezeu în
Treime, şi Treimea în Unime...
2) Părinţii Apostolici, apologeţii au folosit diferţi termeni, explicând şi analizând relaţiile
ori şi deosebirile dintre ele: Dumnezeu cel întreit e şi ​transcendent şi ​imanent;​ Hristos
e ​Logosul ​întrupat;
3) Unii Părinţi ante-niceeni, scriitorii ori apologeţi au transpus unii termeni pe care i-au
stabilit ca definitorii însă în mare parte au căzut fie în subordinaţionism, fie s-au
folosit în mod expres de tratatele filosofice păgâne: <<Logosul odată născut nu mai
există în interiorul divinității>>
4) În schimb unii părinţi au propus o terminologie trinitară bine precizată, chiar
împrumutând unii termeni filosofici: ​οὐσία(osia), φύσις(ousis), ὑπόστασις(ipostasis);
alţii folosind anumite analogii: Sf. Spiridon al Trimitundei: cărămidă=apă, foc și lut =
o ființă în trei Persoane; Sf Grigorie Teologul: ​soarele, raza și lumina, rădăcina,
trunchiul și coroana
➢ Sinoadele I/II ecumenice au formulat oficial, autoritar şi decisiv învăţătura dogmatică trinitară
1) Erezia ariană exprimată prin ideea că „A fost un timp când Fiul nu a existat” şi care a fost
creat dintr-o substanţă străină Tatălui a fost combătută, stabilindu-se unitatea de fiinţă şi
trinitatea persoanelor: ​Cred într-Unul Dumnezeu
2) Sinodul I: Tatăl e ὀμοούσιος/deofiinţă cu Fiul ​Cel care din Tatăl S-a născut... prin care toate
s-au făcut​; se precizează însuşirile Persoanelor treimice: Tătăl făcătorul​… ​Fiul
Unul-Născut​…​Duhul Sfânt care purcede
3) Sinodul II ec condamnă ererzia lui Macedonie care aşeza pe Duhul Sfânt, creatura Fiului, în
inferioritate faţă de Fiul şi Tatăl- acum se defineşte ​ἐκπορεύεται/purcederea Duhului din Tatăl,
prin urmare se proclamă deofiinţialitatea Acestuia cu Fiul şi Tatăl.
4) Drept urmare literatura patristică a primelor veacuri defineşte şi oficializează învăţătura
treimică potrivit căreia Dumnezeu e ​Unul ​în fiinţă şi ​întreit ​în Persoane; Tatăl e ​nenăscut​, Fiul
născut​, iar Duhul ​purces​; Dumnezeu e Treimea ce de-o-fiinţă şi nedespărţită
➢ S-a folosit o terminologie stabilă prin formă dar şi dinamică prin conţinut şi cu referinţă la
taina Sf Treimi. Termenii respectivi au contribuit în definirea teologiei trinitare.
➢ Cuvinte cheie:
1) Teofil din Antiohia (†185) și Tertulian ​(†220) sunt cei care folosesc termenul de ​Treime-τριάς,
trinitas
2) Alţi termeni introduşi care se referă la unitatea dumnezeirii: ​esenţă, fiinţă, substanţă,
natură/fire
▪ Esenţa​ după Sf Vasile cel Mare este baza realităţii;
▪ οὐσία -ὑπόστασις ​sunt 2 termeni consideraţi echivalenţi de Sf Epifanie, Sf
Athanasie cel Mare, Sinodul I ec: orientalii ipostas=persoană, occidentalii
ipostas=substanță; Sf Vasile cel Mare şi Sinodul din Alexandria 362 spun că
aceeaşi 2 termeni sunt însă deosebiţi în aceea că ​esenţa ​face referire la
unitatea Fiului cu Tatăl, iar ​ipostasul este individul subzistent​;
 8

▪ Substanţa ​poate fi cosiderată sinonim cu ​ipoastasul întrucât prima există

într-un lucru subzistent;
▪ Natura (lat. nasci, gr. φύομαι) este principiul mișcării și al repaosului
fiecăruia din cele ce sunt​. Sf. Ioan Damaschin​;
▪ Firea ​(esse= a fi, exista / φύσις)​-​ ceea ce este, naşte, schimbă
▪ Ființa= esență, substanță, natură, fire- ​sinonimi în lb română, însă capătă
un sens după analiza semantică/etimologică
▪ Ființă, natură și formă ​(οὐσία, φύσις, μορφή) au înţeles comun
▪ Substanță și natură​: prima e faptul de a​ fi,​ iar a 2-a e substanţa specificată
3 termeni care se referă la Dumnezeu ca Treime: ​persoană, ipostas, subzistență, chip al existenței.
▪ Ipostasul​ ​e subiectul și proprietarul sau purtătorul naturii[umane]​.
▪ Sunbzistenţa​ ​e felul de a ​fi ​al ​substanţei=ipostas
▪ Persoana ​(πρόσωπον): ​ipostasul ​e denumirea dată existenţelor
i-/raţionale, ​persoana e doar ​ipostasul ​raţional- ”​Persoana este
subiectul ce se manifestă el însuși prin lucrările și proprietățile sale
ca distinct de alte ființe de aceeași natură​” Sf. Ioan Damaschin
▪ Perihoreză trinitară (​ περιχωρῶ)= ​a se cuprinde de jur împrejur.
Perihoreza ​e comuniunea desăvârştă între cele 3 Persoane treimice

CONCLUZII GENERALE DESPRE DUMNEZEU ŞI TERMENII FOLOSIŢI

1 Dumnezeu nu poate fi definit prin raţiuni omeneşti
2 Toţi termenii folosiţi de Biserică sau literatura patristică explică pe cât se poate taina lui Dumnezeu
Treime
3 În sens creat Dumnezeu nu este nici esenţă, nici persoană, folosindu-se doar analogii care să
transpună ideea de Dumnezeu într-un limbaj teologic
4 Dumnezeu e o ​fiinţă întreită​: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

3 Proprietăți ipostatice distincte și însușiri comune ale Persoanelor Sfintei

Treimi
KEY: Însușirile și proprietățile ipostatice ale persoanelor Sfintei Treimi, prezintă relația dintre„ ființă și
ipostas” în planul intern și extern al Sfintei Treimi.

● În stabilirea dogmei trinitare Sfinţii capadocieni explică anumiţi termeni ce însuşesc şi

definesc cele trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
1. Sfântul Grigorie de Nazianz subliniază că numirile Persoanelor treimice pun în lumină
relaţia internă, însuşirile, comuniunea ​fiinţială​, originea sau principiul comun al
Acestora: Dumnezeu Tatăl= reprezintă comuniunea ​fiinţială dintre El şi Fiul Lui.
Însuşirile personale şi de relaţie ale Tatălui sunt: ​nenaşterea, naşterea şi purcederea
2. Însă greşeala teologică pe care a făcut-o Sf. Grigorie de Nazianz cu referire la
transcendenţa şi ​imanenţa lui Dumnezeu e atribuirea caracterului ​de fiinţă
transcendentă absolută​ Tatălui, ducând la ​subordinaţionism​ în Treime.
3. Reţinem că Dumnezeu Tatăl este ​transcendent ​laolaltă cu Fiul şi Duhul, iar ​imanent ​în
iconomia Fiului întrupat.
4. Tatăl are însuşirea de ​principiul ​sau cauza dumnezeirii ipostatice, Fiul pe cea de
origine prin ​naştere​, iar Duhul tot pe cea de origine însă prin ​purcedere​.
 9

5. Sf. Grigorie de Nyssa afirmă clar că aceste ​numiri sau distincţii ipostatice nu împart
fiinţa​, nici nu pot fi stabilite pe fundamentul relaţiilor externe, ci nu mai pe cele
interne.
● Proprietăţile distincte ale Persoanelor Sfintei Treimi nu împart ​fiinţa​, ci numai
ipostasul dumnezeiec ​al Fiecăreia.
1. Ceea ce numim comun Dumnezeului Treime e ​fiinţa​, ​ipostasul e doar însuşirea în
parte.
2. Astfel există trei Persoane reale care nu se confundă: Tatăl e cel care nu are principiul
pt că El e principul; Fiul şi Duhul primesc ​fiinţa de la Tatăl, unul prin ​naştere​, altul
prin ​purcedere​.
3. Sf. Ipolit afirmă că Dumnezeu nu poate fi închipuit ​decât prin credinţa în T, F şi D Sf​.
4. ÎnsuşireaTatălui e ​nenaştere- “firea cea nefăcută a Tatălui” Eusebiu de Cezareea;
Însuşirea Fiului e ​naşterea din veci- “​nu este însă zidit​” Epifanie al Salaminei;
Însuşirea Duhului e ​purcederea din Tatăl- ​purcederea ​Evei din Adam e tip/chip al
purcederii Duhului​ Sf. Athanasie cel Mare
o Tatăl e ​fără de început, fără cauză, nenăscut- Tatăl este începutul şi al Fiului
şi al Duhului Sfânt​, este cauza Celor doi. Sf. Ioan Damaschin. El este ​monarh
şi ​monadă​- ​Dumnezeirea a pornit dintr-o unime..., a depăşit doimea... şi S-a
definit în Treime​. Sf. Grigorie Teologul. „​Numele propriu al Celui fără de
nume este Tatăl​.” Sf. Grigorie de Nazianz
o Fiul e ​născut ​veşnic din Tatăl- „​Din pântece mai înainte de Luceafăr Te-am
născut​.” Ps 110, 3. ​Naşterea ​după ​fire şi însuşirile dumnezeieşti sunt
incomprehensibile. ​Naşterea e deplină săvârşită dar şi dinamică: Fiul este
pururea născut​ şi nu ​pururea se naşte. ​Fr. Augustin;
o Duhul e ​purces veşnic din Tatăl şi e pururi deplin în Tatăl şi Fiul: Duhul e o
putere fiinţială, Care există în propriul şi deosebitul Ipostas, Care din Tatăl
purcede şi în Logosul Se odihneşte​. Sf. Ioan Damaschin.
● Însuşirile sau definirile DTreime sunt de multe ori contradictorii pentru capacitatea
noastră de surprindere. Însă ori ceea ce pare să fie de neînţeles/neacceptat poate fi
asemuit unei antinomii care în genere descoperă o realitate supraraţională. Iar în acest
sens antinomia capătă aceeaşi valoare filosofică-dogmatică: „​Dumnezeu este şi nu
este​”. Sf Dionsie A. Naşterea, purcederea, ​unitatea de ​fiinţă şi distincţia ​ipostatică
ş.al.
● Perihoreza ​e termenul folosit prima dată de Sf. Ioan D şi care relevă starea de ​fiinţă ​a
Treimii; termen care până la el avea alte forme: ​unire, coexistenţă, contact ​etc. Astfel
Persoanele ​treimice se întrepădrund, se înconjoară prin atotcuprindere, locuiesc una
în alta​ Sf. Ioan D.
1. Perihoreza ​e ​unitatea ​şi ​trinitatea ​deodată: ​unitatea ​Fiinţei ​şi ​subzistenţa ​Fiinţei ​în trei
Persoane
2. Ioan 14: ​„Eu sunt în Tatăl și Tatăl în Mine”; ​I Cor. 2, 10 ”​Duhul toate le cercetează
chiar și aâncurile lui Dumnezeu​”
3. «​Eu și Tatăl una suntem» și «Eu sunt în Tatăl și Tatăl în Mine»​, ​arată identitatea
dumnezeirii și unicitatea Ființei”​ ​Sf. Atanasie cel Mare
● <<Aproprierea este atribuirea unei însușiri comune uneia din Persoanele dumnezeiești
= ​ad proprium>>
 10

1. Scriptura: Tatăl=Dumnezeu/hotărârea, Fiul=Domn/executarea,

Duhul=Spirit/desăvârşirea
2. Fiind Dumnezeu Treime aceste însuşri sunt ​fiinţiale​, comune, chiar dacă se face
referire la o Persoană.
● Constituţia ​unitar-distinct​ e realitatea antinomică a tanei unităţii Persoanelor treimice
✓ Deoființimea dumnezeirii și comuniunea ipostatică absolută sunt cele 2 realităţi ale
Dumnezeului Treimic. Noi suntem chemaţi să ne re/asemănăm Lui prin unitatea ființei
noastre umane” ​ ​Dumitru Stăniloae

4 Raporturile ”actelor” dumnezeiești interne ale Sfintei Treimi: Ipostas,

Ființă, Energii.
Key: Sfânta Treime este o realitate unitară de viață dumnezeiască ce se manifestă ca lucrare ipostatica pe
temeiul dumnezeieștii ființe

● Teologia trinitară expune cititorului creştin taina realităţii Sf. Treimi, vorbind despre
acele ​acte trinitare prin care Dumnezeu S-a raportat şi se raportează continuu omului.
Ipostas, Fiinţă şi Energii ​sunt actele revelatoare care exprim această taină treimică ca
pe un adevăr viu şi fiinţial; teologhisitori: Sfinţi Capadocieni şi în special Sf. G
Palama.
1. Ipostasul ​raţional exprimat prin cuvintele revelatoare scripuristice Eu sunt Cel
ce sunt îl descoperă pe Dumnezeu Treime ca Persoană, ca pe o Fiinţă concretă
şi subzistentă de sine în Ipostas, iar în ceea ce priveşte identitatea de Persoană,
Sf. Grigorie P afirmă că ​Dumnezeu e acelaşi în Sine Însuşi​...Ipostasele ​Se
posedă unele pe altele..., neamestecându-se​. Astfel ​Ipostasul dumnezeiesc e
deplin, desăvârşit, dinamic, cunoscut omului prin Lucrările sau Energiile
divine.
2. Fiinţa dumnezeiască ca Dat Pur este incomunicabilă creației, dar ca Energie
Pură, ea este Viață și Act, se comunică cu întreaga Sa plinătate. Pr. Sofronie
Saharov readuce în discuţie valoare inepuizabilă a Energiilor Fiintei
dumnezeşti subliniind că omului iluminat Fiinţa prin E Sale îi este împărtăbilă.

3. Energiile ”se scurg veșnic din Ființa una a Treimii” (Vl. Lossky)

4. D. Stăniloae: ”​Lucrarea lui Dumnezeu nu e Ipostas, ci, în Ipostas, nu e Ființă,

ci, în Ființă, nu e de sine subzistentă, ci subzistentă în Ființă sau în Ipostas​”.

5. Lucrările nu sunt de sine/impersonale, ci sunt lucrări dumnezeieşti ​ipostatice

revelate ​ipostasurilor​ create.

● În relațiile interne ale ”actelor dumnezeiești” treimice există o identitate de ​fond și o

distincție de ​formă:

1. Ipostasul este baza ființei divine şi care cuprinde deodată în sine și ființa și
energiile. Ipostas=Persoană. <Dumnezeu Unul și Treime de Persoane este
incomunicabil ca ființă, dar participabil ca Ipostas.>
 11

2. <<Energiile sunt mișcări în ​afară ale Ființei, ieșiri sau descoperiri ale lui
Dumnezeu Treime de Persoane în realitatea creată.>>

3. Lucrările nu au ipostas propriu- sunt eniposatice, adică pot fi considerate ca

atribute în mişcare. ​În fiecare lucrare a lui Dumnezeu este ființa Lui întreagă
și, în fiecare act personal, este întreaga lui Persoană, fără să se epuizeze prin
aceasta.

”Noi mărturisim Un Dumnezeu în Trei Ipostase, având o singură Ființă și Activitate

(Energie).” ​Sf. Grigorie Palama

5 Sfânta Treime, structura supremei iubiri. Purcederea Duhului Sfânt din

Tatăl şi relaţia Lui cu Fiul

Key: ​Sfânta Treime taină a intersubiectivității divine.

● <Numai un Dumnezeu, Care este Tată și Fiu, explică toată paternitatea și filiația
pământească (Sf. Dionisie Areopagitul). Iar aceste relații pământești se înduhovnicesc
de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt.>
o Iubirea vesnică şi desăvârşită a Treimei Celei Una eplică lumea şi scopul ei; ea
reprezintă temeiul comuniunii supreme şi tot mai profunde cu Dumnezeu şi
lumea.
● Îndumnezeirea noastră prin mântuire este expresia clară a Iubirii divine, stare pe care
Sf. Grigorie Teologul o înţelege doar prin împăcarea şi păstrarea credinţei în Treime.
o Fiul lui Dumnezeu e Cel care îi descoperă omului pe Dumnezeul Treime,
dându-i putinţa de a fi împreună cu El: Fiul se goleşte pe sine, devine om cu
noi şi Fiul al lui Dumnezeu, şi-l ridică pe om la starea de fiu
o Fiecare descoperire a Sf. Treimi e un act de mântuire şi îndumnezeire, o
revenire la starea de comuniune cu Aceasta.
● Constituţia ​unitar-distinct​ e realitatea antinomică a tanei unităţii Persoanelor treimice
o Deoființimea dumnezeirii și comuniunea ipostatică absolută sunt cele 2
realităţi ale Dumnezeului Treimic. Noi suntem chemaţi să ne re/asemănăm Lui
prin​ unitatea ființei noastre umane” ​ ​Dumitru Stăniloae

o Sf. Grigorie Nazianz este convins de ​unitatea ​treimică, neîmpărţirea Ei şi deci

unitatea lui Dumnezeu în Treime nu e politeism

o Întreg Tatăl Îl are pe Fiul întreg în sânul Său și întreg Fiul e împreună
concrescut cu Tatăl și se odihnește neîncetat în sânurile părintești​”​Sf.
Atanasie cel Mare

o În schimb la om, după spusele pr. Prof. Dumitru Stăniloae,

deofiinţialitatea/fiinţa acestuia subzistă în diferite ipostasuri, asemuite unui ​fir
pe care se desfăşoară mai multe noduri/ipostasuri; noduri/ipostasuri ce se leagă
unul de altul printr-o subţiere a naturii şi că deci atât ​firul/deofiinţialitatea
umană e deodată cu ​nodurile/ipostasele ​lui/ei​: ​firea umană este un paradox al
 12

unității în pluralitate. ​Însă la Dumnezeu, după cum am arătat mai sus, totul e
deplin.: <​Deoființialitatea Treimii Persoanelor ține de esența divină, fără ca
cele trei Persoane să Se confunde în unitatea esenței>

● Persoanle Treimice se <afirmă reciproc în unire prin iubire deplină, distingându-se

prin actelel lor deplin personale>, acte care în esenţă <se fac în deplină comuniune>

o ”​Subiectul adevărat este o raportare a Celor trei, dar o raportare care apare
ca esență, o raportare esențială”​. ​Sf. Grigorie de Nyssa​.

● Un Subiect treimic se întrepătrunde Celorlalte prin ​perihoreză​: Fiul e un alt Sine

pentru Tatăl născătorul.

o Tatăl are toată natura ipostasiată numai în Fiul și în Duhul Sfânt, pentru că
între Ei nu există nici o distanță.
● Relaţia reciprocă şi de Sine între/în Persoanele Sfintei Treimi intersubiectivitatea, ce
exclude orice formă de pasivitate. Aceste realităţi sunt trăite şi în acelaşi timp
dinamice; realizându-se o comuniune dialogică infinită şi deplină.
● Înlocuirea Eu-rilor/intersubiectivitatea treimică reprezintă o antinomie prin excelenţă:
teun ​Eu nu îl înlocuieşte pe un Altul, ci <toate ale Unuia sunt şi ale Altuia>. Aşadar un
Eu ​e centrul etern al Celoralţi Doi(​perihoreză)
o „​Uneori Tatăl descoperă pe Fiul, alteori Fiul pe Tatăl. Deci toată dumnezeirea
ți se arată uneori în Tatăl, alteori în Fiul și în Duhul Sfânt​” ​Sf. Vasile cel
Mare
● Dumnezeu Treime nu poate fi numărat ca trei entităţi, ci, după cum subliniază Vasile
Cel Mare, ne ​închinăm lui Dumnezeu din Dumnezeu mărturisit în ipostasuri şi
monarhia Sa
● < Dumnezeu este absolut ​liber de a fi prin Sine​ și de ​a decide​ ​prin Sine.>
● <Dumnezeu este o ​subiectivitate obiectivă sau ​o obiectivitate subiectivă​, este dincolo
orice subiectivitate sau obiectivitate.>
● Purcederea Duhului din Tatăl şi din Fiul teologhisită de B.C. perverteşte iubirea dintre
Persoanele treimice, ducând la pierderea disctinţiilor ipostatice, lucru care ar însemna
că Duhul îl iubeşte pe Tatăl ca Tată şi pe Fiul tot ca pe un Tată. Ar rezulta că Duhul e
actul comun celor două principii impersonale, Tatăl şi Fiul
● Tatăl este deci pesoana care asigură caracterul personal al tuturor Persoanelor,
nu ființa comună care face relativă și ambiguă relațiile dintre Persoane.

6 Problema adaosului “Filioque”. Istorie și dezabtere teologică

Key: ​Filioque ​o naturalizare a divinului.
● Temeiul scripturistic care dezaprobă ​adaosul filioque afirmă realitatea ​purcederii
Duhului din Tatăl ​Duhul adevărului care de la Tatăl purcede”​ (In 15, 26)
● Adaosul ​FILIOQUE ​e învăţătura catolică despre ​purcederea ​Duhului şi din Fiul,
remarcând că temeiul biblic pe care-l folosesc nu ar exclude ci doar ar exprima o
probabilitate. În acest sens, ei atribuie ​purcederii Duului ​însuşirea ​fiinţială​, ceea ce ar
duce că ​nenaşterea ​Tatălui şi ​naşterea ​Fului ar fi însuşiri comune celor 3 Persoane.
Învăţătura ortodoxă subliniază că însuşirea ​purcederii Duhului din Tatăl e una de
natură ​personală​ şi nu ​fiinţială
● Alte temeuiri biblice care întemeiză ​adosul filioque​ ar mai fi:
 13

o Duhul “​pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl​”

o “Duhul Domnului... Acela Mă va slăvi, pentru c​ă din al Meu va lua şi vă va
vesti.”​(In. 16, 12-15)
o Folosite în sens filioque textele script. întemeiază ideea de subordinaţionism în
Sf. Treime. Însă acestea fac referire la lucrarea în creaţie(timpul şi spaţiul,
istoria lumii) a Fiului prin Duhul Sfânt Carele sfinţeşte această lucrare.
o “Duhul Fiului, Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos” sunt expresii pauline
ce definesc consubstanţialitatea Persoanelor Treimice şi nu actul personal de
purcedere​ a Duhului, ca adică din Tatăl şi Fiul
● Biserica Catolică adaugă că ​Filioque ​din pdvd istoric/tradiţional ar fi fost afirmat cel
puţin indirect de anumite sinoade/crezuri sau chiar de unii Sf. Părinţi, ca de exp
expresia ​numit propriul Fiului Duhul, folostită de Sf. Chiril al Alexandriei în
combaterea erezie nestoriene.
o În realitate însă ​Filioque a fost pur şi simplu o inovaţie apuseană, apărută în
cadrul Sinodului de la Toldeo, 589, de unde s-a predat că Duhul ar purcede ​şi
de la Fiul​, teologumenă ce a fost respinsă timp de mai multe secole de B.C. dar
ulterior introdusă după anul 1000: La porunca Papei Leon Simbolul de credinţă
a fost gravat, fără ​adaosul pe două plăcuțe de argint și expus la intrarea în
Biserica Sf. Petru
● Dacă Duhul purcede din Tatăl și din Fiul, atunci purcederea Sa din Tatăl este
nedesăvârșită.
o Prin Filioque nu ne este clar dacă nu cumva Duhul Sfânt poate fi nepot al
Tatălui.
o Se distrug însușirile ipostatice ale Persoanelor Sfintei Treimii.
Concluzie: Sfânta Treime nu se poate înțelege rațional, iar Filioque nu are nicio susținere,
nici teologică, nici scripturistică, nici rațională

7 ​Învățătura dogmatică despre creație sau ​ktisologia​. Temeiul și scopul

creație sau ”​lumea, operă a iubirii lui Dumnezeu destinată îndumnezeirii​”
KEY: ​Cred într-Unul Dumnezeu făcătorul cerului și al pământului
1. Kosmosul ​e lumea perfectă creată din ​nimic de Dumnezeul Treime; ceea ce era în
nefiinţă ​e adus în ​fiinţă​, căci potrivit Scripurilor “​Toate prin El s-au făcut. Și fără El
nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”​(In. 1, 3)​. „Pentru că de la El și prin El și întru El
sunt toate”​(Rom.1, 36).
2. Sf. Athanasie Cel Mare mărturiseşte că ​nimic vine la fiinţă ​prin Sf. Treime, ​Cea
nedespărţită după fire şi una după lucrare​, participând la​ facere şi la producere
3. Dumnezeu ca Făcător e transcendent lumii, aceasta fiind dependentă de El. Iar acest
adevăr despre creaţie fereşte doctrina ortodoxă de curentele doctrinare ​panteiste,
dualiste, materialiste
 14

4. Sensul filosofic/scolastic al noţiunii de ​nimic se transpune într-unul teologic/patristic,

căpătând ulterior noţiunea de ​ne-fiinţă​, şi care în actul creator al lui Dumnezeu se
defineşte ca ​fiinţă creată​, după cum subliniază Sf al Alexandriei
5. Creaţia nu provine din Fiinţa lui Dumnezeu; ea provine de la Dumnezeu care a creat-o
cu voie liberă, ​înzestrând-o după har ​ca să poată ​participa la lucrările Sale ​NM
6. La nivel ​fiinţial ​există o deosebire între om şi Dumnezeu de fiinţă(creat/ne),
timp(temporanitate/veşnicie), raţiuni veşnice/pururea(în devenire/dinainte de veci).
7. Sf. Maxim M afirmă că Dumezeu l-a creat şi S-a dăruit omului nu dintr-o necesitate
oarecare, ci ca cel din urmă, omul, să poată dobândi ​lumina, bunătatea ​şi ​slava
Aceluia
8. Motivul creaţiei e însăşi iubirea şi binefacerile Sale împărtăşite omului, afirmă Sf.
Ioan D
9. Scopul creării lumii este preamărirea lui Dumnezeu şi desăvârşirea ei prin har,
dobândirea ​ existenţei veşnic bune a ​ei- Sf. Maxim M
10. Mai mult creaţia lui Dumnezeu a fost perfectă, în plină armonie, numai că omul prin
libertate şi alegere a pervertit-o. Răul astfel săvârşit şi adus de om e înţeles ca un ordin
moral şi nu ca pe o fiinţă: ”​Și a privit Dumnezeu la toate câte le făcuse și iată, erau
bune foarte​” Fc. 1, 31.
11. Cosmogonia teologică vădeşte ​CINE? ​şi ​Cum? ​a creat lumea. Iar felul ​cum ​şi ​de
către cine ​a fost creată lumea presupune dovezi ştiinţifice cercetate/aprobate prin
experimente sau înşiruiri deductive
12. În cele 6 zile de creaţie Dumnezeu a făcut ​lumina, ​atmosfera, ​uscatul ​şi ​marea,
Soarele, Luna şi Stelele, vieţuitoarele ​şi ​omul​(Fac 1, 1-26); ceea ce a creat Dumnezeu
a fost înzestrat în ​potenţă​ dinamică pentru orice formă vie/”moartă”
13. Sf. Grigorie de Nissa susţine că întreaga creaţie, şi omul, e o energie prin care sunt
<zidite instantaneu toate depunerile sau seminţele fiinţelor necreate>:<Existența
primordială a lui Adam și a Evei nu este una istorică, ci seminală.>
14. Dumezeu este ​Cauza​ şi ​Scopul final ​al creaţiei, după cum ni-L relevă scripturile

15. Kosmosul ​e o realitate nedesăvârşită, însă <dinamică şi evolutivă>. ​Fiinţele ​ei sunt
schimbabile, transformabile, desăvârşite relativ/coruptibile, răul pe care l-ar putea
facia dar sunt chemate spre îndumnezeire,
16. Întreaga creaţie participă la dumnezeiştile lucrări, însă există o ierarhizare ce ţine de
statutul fiecărei existenţe şi modul ei de a primi lucrarea ce una a lui Dumnezeu.
17. Lucrarea făcătoare de existență​, l​ucrarea făcătoare de viață, lucrarea dătătoare de
chibzuire/înțelepciune​, l​ucrare îndumnezeitoare sunt modurile de receptivitate ale
fiecărei existenţe create (​Sf. Grigorie Palama​)
18. În învăţătura Sf. Ioan D ​crearea veacului este înţeles ca durată, mişcare şi interval
coextins în acelaşi timp în veşnicie. Crearea lumii în ​veac/timp ​a fost o fiinţare din
veci a lui Dumnezeu.
 15

19. Lumea inteligibilă e lumea îngerilor care împlinesc ​sfatului voii lui Dumnezeu​” (Ef. 1,
11). Lumea sensibilă e lumea făpturilor inteligibile şi sensibile create pe care omul,
fiinţă inteligibilă şi senssibilă, le recapitulează în procesul lui de
iluminare/îndumnezeire
20. Providenţa divină e manifestarea continuă de creare a lui Dumnezeu în lume, fiind
privită prin prisma celor 3 acte realizatoare: conservare​(purtarea de grijă),
conlucrare​(El lucrează cu şi în noi- Filp2), ​guvernare​(El e Domnezeul cerului şi al
pământului-Mt 25)

8 ​LUMEA OPERĂ A IUBIRII LUI DUMNEZEU DESTINATĂ ÎNDUMNEZEIRII.

RAȚIONALITATEA CREAȚIEI
key:​ Sensul creației este de a fi mediul relației veșnice dintre Dumnezeu și om
1. Întreaga creaţie e o iconomie a lui Dumnezeu. Omul poate spiritualiza creaţia, o poate
personaliza. El e de fapt o existenţă ontologică(e baza şi principiul existenţei) prin
aceea că însuşi el şi prin el întrega creaţie plasticizată se îndumnezeieşte.
2. Prin ​„Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate” se înţelege că
lumea e o cuvântare a lui Dumnezeu către om, prin care se vădeşte şi sensul acesteia.
Iar răspunsul omului e propria osteneală, el împărtăşindu-se deplin şi devenind făptură
euharistică odată cu iconomia întrupării Fiul lui Dumnezeu.
3. Lumea e opera raţională a lui Dumnezeu, căci potrvit Sf. Maxim M Dumnezeu e
Raţiunea din care pornesc celelalte raţiuni şi care se întorc în final la Raţiunea ce Una
4. Acelaşi Sfânt afirmă că prin făpturi vedem şi înţelegem ​raţiunile lucrurilor​, adică
descoperim Raţiunea cea Una „​care ne luminează cu privire la Sfânta Treime”
5. Raţiunea ​şi ​sensul unui lucru/unei făpturi sunt disctinte dar şi comune; ​raţiunea
defineşte ​sensul ​esenţial al unui lucru, iar ​sensul ​acestuia se împlineşte în Logosul
divin
6. Omul are acea raţiune-i specifică de a cunoaşte şi îndumnezei orice ​lucru
raţional​(raţiunile lucrurilor fiind mijlocul nostru de dialogare cu Dumnezeu). Această
realitate presupune un diaolog continuu între om şi Dumnezeu, celui dintâi dându-i-se
capacitatea şi voinţa de a-L descoperi pe Cel ce​ este
7. Omul înţelege nu doar sensul material al ​lucrului​, ci şi scopul acestuia mai profund.
Astfel raţionalitatea ​lucrului/lumii ​reprezintă pentru om urcuşul spre îndumnezeire şi
în acelaşi timp efortul său de a împlini voinţa lui Dumnezeu.
8. Creaţia în sine e flexibilă dar şi contingentă(accidentală), însă e legată în mod expres
de iubirea şi libertatea în Dumnezeu, realitate conferită de relaţia
om(partener)-Dumnezeu.
9. Prin urmare raţionalitatea lumii dă posibilitatea transfigurării materiei până la sfârşitul
veacurilor, după modelul lui Hristos
10. Persoana îndumnezeită îndumnezeieşte raţionalitatea lumii prin aceea că o ridică în
starea trăirilor şi a sensurilor duhovniceşti: Făpturile sunt raţiuni dinamice şi
plasticizate, iar omul le transfigurează prin harul lui Dumnezeu
 16

9 Crearea omului.
Antropologia biblică și teologică
Key: ​Taina creării omului​ sau premisa teologică a desăvârșirii acestuia
1. Omul a fost creat cu trup şi suflet deodată de Dumnezeu; versetele Facerii descriu
acest eveniment real. Totuşi modul în care l-a creat pe om nu poate fi înţeles în
termeni sau sensuri create
o ”Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea
Noastră…".​ (Fc. 1, 26-27),
o ...şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Fc (2, 7)
o Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la
Adam. ​ (Fc. 2, 21-22).
2. Sf. Ioan D afirmă că omului i s-a dat ​trupul din pământ, iar suflet rațional și
gânditor... prin suflarea Sa proprie
3. Natura omului e psiho-somantică şi monogenistă. Adam e ”​părintele lumii​” (Sol. 10,
1)
4. Natura naşterii oamenilor e sinergică, întrucât Dumnezeu crează împreună cu oamenii,
dând „​tuturor viață, suflare și toate”​ (Fap. 17, 25)
5. Menirea omului e năzuiţa prin practica virtuţii la ​asemănarea ​cu Dumnezeu. El e
stăpânul lumii şi în acelaşi timp e mijlocitor între lume şi Dumnezeu.
6. Despre „​frumuseţea originară​”/​kalos a omului Sf. Grigorie P spune că acesta a fost
creat ​după chipul Ziditorului, ca să privească spre El şi să-L iubească..., iar prin
dragoste faţă de El, să-şi păstreze frumuseţea​. Omul e ​Imago Dei
7. Omul este o existență hristologică; antropologia are fundament în Hristos
8. <Hristos/Cuvântul este ”​Chip al lui Dumnezeu celui nevăzut​” (Col. 1, 15), iar omul
”chip al Chipului”.> aceasta e baza gândirii antropologice creştine
9. Sf. P teologhisesc despre om că e chip al ​Arhetipului. ​Acesta poartă însuşirile
hritologice care-l definesc şi-l asemuiesc Chipului său:
o Creator: Clement Alexandrinul- omul e chip al lui D şi conlucrează la naşterea
omului
o Stăpân: Sf. Grigorie de Nyssa- natura omului e să ​împărăţească
o Liber: Sf. G Ny- omul e icoana Raţiunii dumnezeieşti care e model de libert
absl
10. În ceea ce priveşte constituţia umană, omul a fost creat cu ​trup ​şi ​suflet​: caracterul
theandric de care vorbeşte Sf. Athanasie cel Mare, e ​unirea neamestecată dintre
materie şi spirit ​a omului în limita sa şi a lui Hristos întrupat în deplinătatea Sa. Iar
prin ​trup ​şi ​suflet ​omul devine ​persoană ​şi ​natură​, fiind chip al Ipostasului întrupat-
Hristos
11. Destinul ​hritologic al omului e acela de a se asemăna cu Hristos, ce-i oferă însuşiri de
harime dumnezeieşt după chipul Acestuia​: Înţelepciunea​: e setea naturală a omului de
 17

a o deprinde, ​Dommnia/kyriotita ​şi ​Asemănarea​: el e ​microcosmosul ​care are

tendinţa de a se ​asemăna ​cu Arhetipul său.
12. Obârşia omului e în Hristos. Numai în Hristos se poate realiza unirea noastră cu
Dumnezeu. Iar teologia patristică se vorbeşte de trei feluri de uniri: după
fiinţă/ipostas/lucrare
13. Constituţia teologică a omului implică atracţia Arhetipului spre sine, comparată de Sf.
Grigorie de Nyssa cu ​ochiul​ care ​îşi atrage la sine ceea ce este conatural cu el
14. Sf. Nicolae Cabasila afirmă că Adam nu a o fost creat după o natură proprie, ci după
natura Arhetipului său Hristos, Cel care l-a creat pe om cu dorinţa de a-I asemăna
pentru a-L primi pe Dumnezeu
15. Sf. Grigorie Palama subliniază şi descrie drumul parcurs către Hristos de primul om
prin însăşi creaţia şi ​legea în Rai dată de Dumnezeu acestuia. Din acest motiv Sf.
Vasile cel Mare numeşte ziua naşterii lui Hristos ”​ziua de naștere a umanității​”.
16. În ceea ce priveşte destinul omului Sf. Grigorie Teologul afirmă că acesta va ajunge
prin îndumnezeire să se asemene „​după chipul lui Dumnezeu”.
17. Îndumnezeirea omului e ​viaţa în Hristos​, El „​Cel ce a fost, Cel ce este și Cel ce va să
vină​” (Ap. 1, 8) e începutul şi sfârşitul omului
18. Omul după cădere a devenit o fire cu însuşiri şi realităţi nefireşti, însă Dumnezeu a
continuat să-L ridice la ​asemănarea ​cu El rânduind o punte de legătură prin
îmbrăcarea ​hainelor de piele​- Fac 3, 21.
19. Metodiu de Olimp spune că aceste ​haine ​sunt a doua natură a omului ori reprezintă
mortalitatea​ biologică acestuia. Astfel viaţa s-a schimbat în supravieţuire.
20. În acest sens Sf. Grigorie al Nyssei vede prin ​hainele de piele aspectele exterioare ale
naturii iraţionale- viaţa biologică: „​împreunarea, concepția, nașterea, întinarea,
alăptarea, hrana, creșterea trupească, bătrânețea, boala și moartea​”
21. Aceste aspecte ale vieţii biologice umane conservate ​au devenit patimi ​Sf. G Ny

22. Iar potrivit scrierilor Sf. Ioan H aceste patimi au devenit desfătări, plăceri, cinstiri ale
trupului, psihicului şi sufletului deodată
23. Tot Sf. Ioan H ne descoperă că până la căderea sa, omul purta ​slava de sus…care îi
acoperea mai bine decât orice haină trupul, iar Grigorie de Ny vede prin acest
veşmânt ​asemănarea cu Dumnezeu sau nepătimirea şi nestricăciunea dată. Însă prin
cădere omul a pierdut comuniunea angelică şi divină, primind ​hainele din piele ​şi
devenind muritor
 18

10 Constituţia omului – raționalitatea trupului și a sufletului uman. Omul

creat printr-un act special de Dumnezeu.
KEY: ​Unitatea organică a elementelor constitutive ale ființei umane și importanța ei în
planul desăvârșirii omului.
1. Trupul e ​un fel de veșmânt sau acoperământ al ​fiinţei umane, iar sufletul e principiul
dătător de viaţă- Sf. Chiril al Jerusalimului
2. Sufletul mișcă trupul, iar el pe sine se mișcă singur…Sufletul este viața trupului, iar
viața sufletului este Duhul lui Dumnezeu​ ​Sf. Macarie cel Mare
3. Sufletul creat e chipul Spiritului dumnezeiesc necreat. Dumnezeu a suflat ​duh de viaţă
în trupul omului. Sufletul uman spiritualizează lucrurile raţionale şi întreaga lume
plasticizată.
4. Sf. Părinţi înţeleg că Dumnezeu a creat deodată pe om cu trup şi suflet, unitatea
trupului şi a sufletului definind o singură fire, superioară naturii: omul e spiritul
întrupat: ​. Omul deplin ​e​ unitatea...sufletului cu trupul.​” ​Sf. Irineu de Lyon
5. <Natura umană ca unitate între trup și suflet are drept scop de a face lumea
transparentă pentru Dumnezeu.>
6. Crearea lui Adam este un act special al lui Dumnezeu, căci acesta reprezintă chipul
sau înrudirea cu Dumnezeul său, arătându-se a fi o părticică din Dumnezeu- Sf.
Maxim M
7. Omul e ​după chipul lui Dumnezeu, pentru aceasta el nu rămâne la limita relaţiilor
personale umane, ci tinde spre sensul deplin al existenţei sale. Iar chipul lui Dumnezeu
în om cuprinde după Vladimir Losskz ​demnitatea împărătească, existența și condiția
spirituală prin suflet, puterea conducătoare a omului (ηγεμονικόν), facultățile
superioare omului (mintea, rațiunea, înțelegerea și libertatea), facultatea de a se
autodetermina (αυτεξούσιος), facultatea de a cunoaște sau a participa la Dumnezeu​”
8. Paul Evdochimon spune că ​chipul ​lui Dumnezeu e o realitate deplină a fiinţei umane
create
9. Fiinţa umană e în plină tensiune şi dor după infinit: ”​Pentru Tine trăiesc, vorbesc și
cânt​” ​Sf. Grigorie Teologul
10. Omul tinde spre îndumnezeire- acesta ​este o făptură chemată să devină dumnezeu​” ​Sf.
Grigorie Teologul.
11. Sf. Ioan D afirmă că „​după chip” ​se înţelege ​mintea și libertatea, ​iar ”după
asemănarea” ​se înţelege ​asemănarea în virtute pe cât este cu putință”​.
12. Prin cădere Adam şi întreg neamul omenesc şi-a păstrat o anumită aspiraţie spre bine
şi o anumită capacitate de a-l împlini: „​După cădere chipul în realitatea sa proprie
rămâne neschimbat, dar în acțiunea sa este redus la o tăcere ontologică​” ​Paul
Evdochimov
13. Chipul lui Dumnezeu Treime rămâne un mister de negrăit al fiinţei noastre, însă trăim
şi recunoaştem ​erosul dumnezeiesc pecetluit la creare dar pe care îl putem activa odată
ce ne repunem în relaţie cu Dumnezeu(omul e ​Imago Trinitatis/Imago Christi​)
 19

11 ​Starea primordială a omului.

Premisele unei deveniri teologice a ființei umane.
Key: Omul în perspectiva fericirii veșnice. Privilegii, daruri, libertăți și riscuri​.
1. Starea primordială a omului era definită de nemurire, nepătimire, simplitate şi în plină
comuniune cu Dumnezeu. <Era conştient şi liber cu tendinţa de a face binele, însă nu avea
o conştiinţă progresată a binelui şi a adevărului>: ​„​avea nevinovăția celui ce nu gustase
păcatul, dar nu pe cea câștigată prin respingerea ispitelor​”. ​Dumitru Stăniloae
2. ”​Dumnezeu l-a făcut pe om fără răutate, fără durere, fără griji, împodobit cu toate
virtuțile și cu toate bunătățile îmbelșugate​”.​Sf. Ioan Damaschin
3. Era chemat pe Dumnezeu spre desăvârşire infinită: ” ​La început ființa noastră a fost zidită
de Dumnezeu ca un vas potrivit pentru primirea desăvârșirii​” ​Sf. Grigorie de Nyssa

4. < .​ Omul putea să greșească, așa cum putea să nu greșească.>: putea să-şi însuşească
vreun bine/rău făcânduşi-l natură de sine
5. Locul desfătării omului era gradina Edenului. Un loc de pe pământ unde Adam comunica
cu Dumnezeu: :” ​a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, și a pus acolo pe omul pe care-l
zidise​” (Fc. 2, 8).
6. Edenul, potrivit Sf. Ioan D era ​era locaș dumnezeiesc, potrivit pentru cel zidit după chipul
lui Dumnezeu​”. Era un loc şi material şi duhovnicesc
7. În paradis primul om participa direct la revelaţiile nemijlocite ale lui Dumnezeu, căci
„​omul nepătimitor, fiind asemenea cu Dumnezeu, se desfăta de vederea lui Dumnezeu față
către față​” ​Sf. Grigorie al Nyssei
8. Naturalul şi supranaturalul formau o singură realitate transparenţă/mediu străveziu prin
care omul şi Dumnezeu comunicau. Totul forma o armonie.
9. Sufletul lui Adam se hrănea cu harul dumnezeiesc, iar trupul acestuia cu roadele pomilor
din Rai: cultivând binele dumnezeiesc putea rămâne prin harul ce i s-a dat nemuritor:
”Dumnezeu nu l-a creat pe om nici nemuritor, nici muritor, ci cu potențial pentru
ambele.” ​Sf. Teofil al Antiohiei
10. <​Altceva este ​a nu putea muri (non posse mori)​, și altceva este ​posibilitatea de a nu muri
(posse non mori)​ ​Fericitul Augustin>
11. Adam avea poruncă de la Dumnezeu de a lucra şi a păzi Raiul, nemâncând din pomul
cunoștinței binelui și răului..., căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit”
Fc. 2, 16-17.
12. Îngerii au primit nemurirea direct prin har nemurirea, însă omul prin lucrare putea primi
nemurirea, căci „​Omului nu i-ar fi fost de folos să dobândească nemurirea înainte de a fi
ispitit și încercat, pentru că, trufindu-se, putea cădea în aceeași osândă ca a diavolului
Sf. Ioan Damaschinul
 20

13. Nu natura pomului oprit îi făcea rău lui Adam, ci nesupunerea sa faţă de Creatorul:
„​Supunerea față de Dumnezeu este nestricăciune. Contemplarea lui Dumnezeu zidește
nemurirea, iar nemurirea lucrează apropierea de Dumnezeu”​ ​Sf. Irineu de Lyon
14. Pomul ​nu era ucigător, precum cred unii, ci încălcarea poruncii​” ​Sf. Teofil al Antiohiei

​ ste numit al ​binelui și răului​, întrucât omul ar fi descoperit prin gustarea din el binele
15. < E
ascultări și răul împotrivirii voii lui Dumnezeu.>
16. Porunca dată în rai reprezenta un exerciţiu al libertăţii

17. Dumnezeu l-a gonit pe Adam din rai ca să-şi recâştige libertatea pierdută: ​Dumnezeu riscă
ruina eternă a celei mai înalte creații ale Sale, ca să poată fi cea mai înaltă.
18. Sf. Simeon Noul Teolog ​afirmă că Adam călcând porunca a început să privească şi să
înţeleagă dominat de simţuri trupeşti, moment în care devine ​surd, ne mai pricepând ​slava
dumnezeiască.
19. Chipul lui Dumnezeu era desăvârşit: raţiunea, voinţa, natura- spirit şi trup- totul era o
armonie, însă totul era relativ întrucât deţinea de folosul libertăţii

NB: ​Omul primordial era înzestrat cu puteri fizice și naturale pentru a reuși să se asemene
lui Dumnezeu; era zidit teocentric pentru ca prin statornicie și exercițiu susținut de harul
dumnezeiesc să devină teofor.

12 ​Căderea protopărinţilor şi urmările ei.

Păcatul strămoșesc și problema răului
Key: ​Căderea în păcat sau eșecul libertății umane
1. <Omul nu s-a consolidat în a face bine şi nici în progesul cunoaşterii de Dumnezeu;
căderea survenind pe fondul stării de imaturitate duhovnicească>, el despărţindu-se pe
sine de Dumnezeu nu prin fire ci prin voinţa sa proprie
2. Sf. Nichita Sihastrul afirmă că omul s-a aplecat prin simţuri neînduhovnicite încă
lumii sensibile şi trupului, ceea ce a rezultat <unirea prin simţuri cu cele materiale>
3. Omul primordial fiind înzestrat cu de toate, a căzut foarte uşor în saturare şi
îngâmfare, desfătându-se prin simţurile trupeşti- Sf. Vasile cel Mare
4. Acesta a fost chemat de la început spre desăvârşire în libertate şi prin efort propriu,
însă libertatea a supus-o simţurilor uşoare
5. Fără călăuza spiritului încercat Adam nu avea voie prin porunca divină să guste din
pomul oprit
6. <Înţelesul pomului cunoştinţei binelui şi răului şi al pomului vieţii> în literatura
patristică identifică o lume privită prin 2 minţi: una înduhovnicită/ne...
7. Pomul cunoştinţei binelui şi răului e privit cu o minte neîndhv, iar pomul vieţii e privit
cu o minte înduhv încercată- Sf. Grigorie Palama
8. <Cunoştinţa ​binelui ​şi ​răului ​acoperă sensul ultim al creaţiei>; căderea lui Adam este
o dezbinare, limitare şi separare a lumii şi în lume
 21

9. Răul în lume a intrat prin păcat <ca un accident contra firii, intrat în fire prin voia
liberă>, trupul omului şi natura lumii devenind ​stricăciune şi moarte​(Romani, 5-8)
10. <Existenţa omului după cădere intră în pedagogia şi filantropia divină>
11. Urmările păcatului strămoşesc au creat dezordine violentă, impusă în lume
12. Consecinţele căderii sunt grave: oamnenii devin păcătoşi, natura omului e rănită şi
înclină spre rău, frumuseţea originară a lucrurilor se desfigurează
13. <Prin firea sa antinaturală, omul căzut, cum spune V. Lossky, „​contaminează
cosmosul conferind nefiinţei o tragică şi paradoxală realitate”​.>

​ radiția ortodoxă numeşte păcatul strămoșesc o boală- moștenirea stricăciunii și a

14. < T
morții. ​Sf. Chiril al Alexandriei
15. Prin iconomia divină moartea spirituală/fizică nu stăpâneşte definitiv creaţia, ci însuşi
omul e chemat să o înlăture prin orientarea către Pomul vieţii
16. Fiind urmaşii lui Adam la nivel ontologic oamnenii(​dar şi natura) poartă în sine
căderea şi consecinţele acesteia, căci aceeaşi natură adamică o au
17. Tendinţa şi actele păcătoase ale oamenilor nu sunt doar ​suma de păcate ale
înaintaşilor​, ci fac parte din natura proprie, coruptă de primul om- Pr. Prof. D.tru
Stăniloae
18. Pr I. Romanidis afirmă că Dumnezeu nu se face vinovat de crearea unui om <ce
poartă în sine stigmatele căderii>. De om a depins la început firea sa umană creată.
19. Firea umană coruptă poartă în sine ​răul ​pe care-l transferă creaţiei- răul capătă un sens
ipostatic conjugat naturii umane(Diavolul subzistă în ​ipostasul ​răului). Altfel spus
învoiala omului cu duhul cel rău îl face pe cel din urmă un exponent “natural” al celui
dintâi. Consecinţa acestui fapt duce la ​atomizarea ​şi individualizarea fiinţelor umane
în persoana lor. Iar de aici porneşte o „​explozie de indivizi, iar nu persoane în
comuniune”​, realitate trăită astăzi mai intens.
20. <De la această condiţie sau formă a ​fiinţării​> Dumnezeu cheamă fiinţele umane spre
redobândirea statului de ​persoană​ în comuniune cu Părintele său şi natura.
21. Pr. Prof. D-tru Stăniloae afirmă că restaurarea cosmosului a fost făcută de Mântuitorul
prin suferinţa şi jertfa Sa, achivalentă oarecum cu suferinţa adusă de rău la început
 22

13 Lumea duhurilor netrupeşti. Angelologie teologică -natura şi vocaţia

îngerilor
Key: ​Îngerii și menirea lor în creație
1. Literatura patristică identifică prin ​cer​(Fac 1,1) lumea angelică, lumea ​materiei
nevăzute​. Lumea inteligibilă a premers lumii sensibile: ​adu citat biblic mai concret
2. Natura îngerilor e ​necorporală, imaterială​- sf. Ioan D

3. „​Cele ce faci pe îngerii tăi duhuri şi pe slugile talepară ( φλόγα-flacără, limbă)

defoc​”( Ps.103,5)
4. Îngerii sunt creaţi din iubire, ca şi oamenii, dar în alt chip(menţionat). Ei sunt ​expresii
ale iubirii divine: Dumnezeu i-a ​gândit „după chipul Lui” în altă natură diferită de a
noastră
5. Aceştia sunt fiinţe spirituale, nemuritoare, raţionale, libere, dinamice, iar prin
participarea la izvorul sfinţeniei, Duhul Sfânt, sunt sfinte. Au o fire comună, dar au
caracteristici deosebite personale
6. Natura îngerilor e cuprinsă de erosul divin. E o iubire erotică în sensul teologic,
scopul ​lor fiind să-i ridice pe oameni la această stare.
7. Politeia ​e starea de a fi a îngerilor: natura, unicitatea, comuniunea, lucrarea. Ei sunt
numiţi după natură ​îngeri​, după fiinţă ​puteri​, iar după împărtăşire l​ ucrări(​ad extra​-
iluminarea oamenilor ad intra-​ înaintarea lor spre comuniune reciprocă şi în
Dumnezeu​)-​ Pr. D Stănil.
8. Ei nu-şi vorbesc/aud, <îşi comunică instantaneu gândurile>. Gândul lor e hrana lor,
care e vederea ​feţei ​lui Dumnezeu. Reprezentarea lor iconografică ca ​ochi <arată că ei
sunt minţi înţelegătoare, contemplative>- Sf. Maxim M
9. Mişcarea lor e de natură inteligibilă ca şi fiinţa lor, ei stau şi se mişcă în acelaşi timp-
sf. Maxim M
10. Sunt fiinţe ​înţelegătoare prin aceea că tind inteligibil spre ​asemănarea cu Dumnezeu;
sunt ​spirituale ​prin aceea că coexistă unii în alţii fără să se confundă, uniţi în
IUBIREA divină şi în mişcare fiind.
11. <<Asemănarea îngerilor cu Dumnezeu se realizează prin contemplaţie, contemplaţia
fiind ​teognoză​, iar ​teognoza fiind unirea cu El din ce în ce mai deplină (​Sf. Clement
Alexandrinul​).>>
12. <<Asemănarea se dobândeşte și prin faptul că Dumnezeu este viaţă de sine şi
asemănare de sine din care cele ce sunt îşi primesc existenţa pentru a participa la acest
dar. Căci toate participă la asemănare potrivit cu firea lor, cele înalte şi inteligibile în
mod superior şi cele sensibile următoare în mod inferior. Asemănarea este o formă de
unitate a tuturor, arătând că tot ce există se împărtăşeşte participând la prima lor Cauză
(Sf. Maxim Mărturisitorul).>>
13.
 23

14. Sunt o natură pură, ei sunt icoana lui Dumnezeu, se înrudesc cu Acesta, dar nu se
scufundă ​în esenţa divină​, pentru că ei au o altă natură spirituală. Ei sunt ​teologi ​ai
iconomiei ​lui Hristos prin întrupare
15. Îngerii subzistă în ipostas prin lumini. <F​iind lumini, se pot uni cu razele fără de
început şi fără de sfârşit ale Frumosului şi Binelui (​Sf. Grigorie Palama)>
16. Desăvârşirea lor veşnică vine din ​vederea ​de Dumnezeu- Sf. Maxim M. Ei sunt o ​horă
fiinţială, iar pentru orice fiu care revine prin pocăinţă la starea ontologică reală ei se
bucură şi-l prind în <hora liturigico-cosmică de contemplare a Fiinţei divine>
17. <<Politeia​ îngerilor este, aşadar, definită de o lucrare comună a acestora, lucrare ce
vizează atât desăvârşirea lor, cât şi a oamenilor şi prin ei a întregii creaţii. Ei lucrează
o ceată prin cealaltă, pentru a putea realiza în rânduială, înălţarea şi întoarcere lor spre
Dumnezeu şi unirea cu El, precum şi ieşirea (procesiunea) puterilor lui Dumnezeu la
treptele ierarhice ale existenţei umane printr-o comunicare preasfântă şi
unificatoare.​Sf. Dionisie Areopagitul>>
18. Întreaga creaţie divină, cosmos şi lumea angelică, e ​sobornicească​, în Domnul Iisus
Hristos, El fiind centrul de întâlnire şi unire a celor 2 lumi
19. Atât şi oamenii cât şi îngerii sunt fiinţe raţionale. Raţiunea e ​logica Raţiunilor
divine(numite teologic​ predefiniri/voiri dumnezeieşti​) în actul lor de creaţie
20. Raţiunea Ipostatică, Fiul lui Dumnezeu, e cea care uneşte toate raţiunile ​celor ce sunt.
Şi oamenii şi îngerii sunt chemaţi veşnic la un dialog cu Dumnezeu.
 24

Istoria Religiilor
I Budismul 1 Istorie
1 BUDÍSM s. n​. Religie apărută în India în sec. VI-V Î.H., a cărei întemeiere este atribuită lui Buddha
și care predică mântuirea prin ieșirea din ​samsara ​și posibilitatea de a ajunge la ​nirvana ​prin efort
propriu.​ – Din fr. ​bouddhisme.
2 BUDÍSM ​s. m​. ​Religie răspîndită în Asia orientală, al cărei principiu fundamental (mistic și
retrograd) este renunțarea la frămîntările, la lupta și la plăcerile vieții.
3 BUDÍSM ​s.n. ​Religie răspândită îndeosebi în Asia orientală și de sud, care propovăduiește
pasivitatea și supunerea în fața sorții și atingerea fericirii ​(„nirvana”) ​pe calea renunțării la pasiunile și
plăcerile vieții.​ [Cf. fr. bouddhisme ​< Buddha – inițiatorul acestei religii​].
4 BUDÍSM (‹ fr.) ​s. n. Religie apărută în India, în sec. 6-5 î. Hr., a cărei întemeiere este atribuită lui
Buddha. Doctrina ​b. presupune egalitatea oamenilor în fața suferinței și dreptul tuturor de a curma
suferința și de a ajunge la ​nirvana​, prin efort propriu, fără ajutorul nici unui zeu. Proclamat religie de
stat în sec. 3 î. Hr. sub regele Asoka. A evoluat în trei mari direcții ​hinayana ​sau ​„micul vehicul”,
fidel învățăturii lui Buddha; mahayana sau ​„marele vehicul”​; vajrayana sau „vehiculul tantric”.
Răspîndit în China, Japonia, Sri Lanka, Coreea, Mongolia, Uniunea Myanmar, Thailanda, Vietnam.
22. Budismul/Buddha Dharma​(„​învăţăturile Celui Luminat​”) ​e o religie şi filosofie
orinetală, fără o limbă sacră sau o dogmă proprie, apărută în Ind prin sec. 5/6 î.Hr.
23. Ea ​aparţine grupului de religii ​dharmice​, alături de ​hinduism ​şi ​jainism, < păstrând o
puternică influență a elementelor constituente ale acestor două religii.> ​Asoka i se
atribuie meritul de a fi răspândit prin misionarii săi religia budistă
24. Potrivit cercetătorilor istorici întemeietorul religiei nu e un personaj, ci o persoană
istorică- călugărul Gautma Buddha, 623-543 î.Hr; biografia acestuia relatându-se
pentru prima dată în textul Asvaghisha din Buddhacarita, unde se abundă elemente
fantastice/legendare.
o Potrivit tradiţiei, s-a născut la ​Lumbini şi a fost crescut în ​Kapilavastu​, la
graniţa dintre India şi Nepal, tatăl acestuia fiind conducătorul tribului Sakya.
o Tatăl lui Buddha va avea un vis în care i se descoperă că fiul său va alege calea
ascezei. Măsurile luate ulterior nu vor ajuta la nimicirea profeţiei, ci într-o zi,
plimbându-se prin preajma palatului, întâlneşte un bătrân, un bolnav, un mort
şi un călugăr: primii trei îi revelează efermitatea existenţei materiale, iar
ultimul îi propune calea de a se ispăşi prin ​meditaţie de neajunsurile şi
suferinţele umane. În timp va reuşi să descopere istoria reîncarnărilor şi i se va
dezvălui ​legea condiţionismului universal​.
o La vârsta de 35 de ani capătă ​bodhi​/iluminarea, de unde îi vine şi
numele”​Buddha​”. Timp de 45 de ani îi va învăţa pe oameni ​dharma​,
întemeindu-şi totodată şi religia proprie. ​Sarnath e prima comunitate de
călugări. Îi va converti pe cei apropiaţi sau din familia sa

25. Pe parcursul a 2500 de ani budismul a cunoscut 4 etape de dezvoltare dar şi de

scindare:
o Primii 500 de ani(dela Buddha până la începuturile creştinismului) reprezintă
etapa ​hinayana sau budismul ​vehicolului mic​. Următorii 500 de ani(până în
sec. 5/6) marchează răspândirea budismului şi misionarismului său în afara
 25

graniţelor Indiei, etapă numită ​Mahayana sau ​Vehicolul mare​. Şi ultimele 2

etape reprezintă apariţia a unor 2 curente budiste ​tantra&ch`an​, în primă fază,
şi dezvoltarea, uneori deprecierea religiei budiste în ultimă fază, adică până în
prezent
o Din pdvd doctrinar primele 3 etape s-au angajat pe diferite tematici, uneori ca
rezultate controversate: 1 vehicolul mic​- pune un accent psihologic prin care
omul ajunge în deplină stăpânire de sine, proprie unui ​arhat​(pers. detaşată
dorinţă de viaţă); 2 ​vehicolul mare pune accent pe recunoaşterea şi realizarea
naturii​/svabhava ​sinelui uman, ce-l consideră a fi un ​bodhisattva ​care în
acelaşi timp îndrumă spre eliberare pe toţi semenii; 3 iar în a 3-a etapă doctrina
capătă un sens universal. Aceasta vizează armonia sinele uman cu cosmosul,
rezultând o persoană ​siddha ​care manipulează forţele interioare/extr ale
cosmosului
2 Doctrină
1. Ceea ce are în comun/nu cu hinduismul:
● învață karma (etica cauză-efect), maya (natura iluzorie a lumii), samsara
(ciclul de reîncarnări) ca şi hinduismul
● în schimb buddhismul e o religie universală pentru toţi: egalitatea, putinţa de a
se desăvârşi sunt caracteristici ofertate de budism celui convertit
● <Spre deosebire de hinduism din care isi trage originea, budismul este o religie
a conditiei umane, care se straduieste sa puna bazele unul stil de viata prin care
omul sa fie smuls din drama metafizica a durerii fiintiale (pe care o traieste
1
datorita propriei sale activitati).>
2. Doctrina budistă consideră că oricine se trezeşte din „​somnul ignoranţei​”, de unul
singur, adică experiind <o relaţie nemijlocită cu realitatea> şi îi învaţă pe oameni
învăţătura sa proprie poate fi numit ​buddha​. Această ​trezire se obţine printr-o viaţă
sacralizată care conduce în cele din urmă spre ​eliberare/Nirvana
3. Scopul e​liberării presupune cercetarea originii şi structurii
dukkha​/durerii/ne-trezirii/ne-eliberării prin ​cele 4 adevăruri nobile/arya​:
o 1 lumea este doar suferinta, 2 Durerea provine din ataşamentul faţă de viaţă şi
de dorinţă care nu pot fi niciodată satisfăcute, 3 Eliberare vine din nimicirea
dorinţei,
o 4 Viaţa trebuie să fie exemplară: e ultimul adevăr nobil ce cuprinde ​drumul
sfânt cu 8 cărări​, modelând oarecum comportamentul şi viaţa omului prin
vorbire/faptă/viaţă/strădanie/stare/concentrare/concepţii sau vederi şi intenţii
drepte
o Recunoaşterea acestor adevăruri vine prin meditaţie. Odată ajuns la ​Nirvana
omul dobâbdeşte o stare de beatitudine veşnică: dorinţa, suferinţa, timpul şi
spaţiul şi alte realităţi lumeşti fiind abolite
o Parabola medicului: ​Persoana conștientă, luminată (​बुद्ध ​buddha​) are ca
sarcină să vindece umanitatea cu propriile mâini. Va pune mai întâi un

1
http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/budism/originea-omului-budism-71812.html
 26

diagnostic, va căuta cauza bolii, va vedea dacă tratarea este posibilă și prescrie
un remediu.
4. Din pdvd istoric doctrina budistă cunoaşte două ramuri disputate aprins de călugării şi
laicii: ​Hinayana​ ​şi ​Mahayana
● Hinayana e doctrina budistă interpretată negativist: activitatea omului e caracterizată
de non-violenţă/​a-himsa​, iar spiritul acestuia/​atman devine non-spirit/​an-atta​(În acest
sens e abolită şi ţinta supremă a omului ​nirvana​). În ansamblu doctrina ​hinayana ​e
o 1 existenţa- toate fiinţele sunt supuse eternei reveniri la o nouă formă de viaţă,
în funcţie de faptele bune sau rele săvârşite în existenţa anterioară/prezentă.
Acest ciclu angajează 5 moduri de viaţă, divizate în două categorii
valorice(cele rele: animal, ​preta​-sulfet veşnic flămând, locatar al iadului; şi
cele bune: om/zeu)
o 2 realitatea lucrurilor are ca bază cauzele-fenomene care formează realul
o 3 ​dukkha​/suferinţa- e opusul sănătăţii, desăvârşirii, armoniei.
o 4 Înlăturarea oricăror dorinţe fiinţiale, a setei de viaţă poate fi realizată urmând
"calea nobilă înoptită".( ​conduita morală, disciplina minţii şi înţelepciunea
intuitivă). Iar în acest sens insul poate spera ruperea lanţului cauzal al faptelor
şi să intre în ​nirvana
● Mahayana e doctrina budistă populară, în general, şi complexă, în special. E o
simbioză dintre doctrina ​hinayana şi ​confucianism, taoism, animism, politeism​,
rezultată din dispute şi contexte misionare
o Buddha ​nu e unicul(aşa cum afirmă ​hinayana​), ci fiecare e capabil să devină
iluminat şi totodată să-i ridice pe alţii la starea asta
o Practicile austere ale ​hinayanei sunt înlocuite de convingeri lăuntrice: dragoste
şi compasiune pentru orice fiinţă
o O învăţătură specifică ​mahayanei ​budiste e credinţa într-un mântuitor
personal, numit ​bodhisattva​/fiinţă iluminată, <care prin faptele sale meritorii îi
ajută pe oameni să realizeze iluminarea şi intrarea în ​nirvana​. Virtuţile
principale sunt: înţelepciunea perfectă şi compasiunea universală>
o Realitatea lucrurilor/​dharmas ​în mahayana nu are esenţă, e fără cauză, e
neexistente. Realul este un gol/vid/​sunya​. Astfel se conchide că lumea
fenomenală e ​nirvana​ şi viceversa, neavând cauză.
▪ Lumea empirică/realitatea fizică este o stare ​fiinţială supusă spaţiului şi
timpului, devenirii şi miscării
▪ Nirvana e starea ​fiinţială şi lăcaş al realităţii atemporale/aspaţiale, în
cadrul căreia nici naşterea/devenirea/existenţa, dar nici anihilare ​NU au
loc

o O altă învăţătură specifică doctrinei ​mahayanei ​şi în contradicţie cu cea

hinayană face referire la cele 3 corpuri ​trikaya ​ale lui ​Buddha​. Buddha
subzistă în 3 dimensiuni/corpuri nirmanakaya, sambhogakaya ​şi
dharmakaya​. Primul corp se identifică în ilumninatul Buddha Guatama,
părintele religiei budiste, al 2-lea corp se identifică în cel care a ajuns la
 27

iluminare şi-i aduce pe toţi în starea aceasta, iar al 3-lea corp e însuşi Buddha,
Absolutul care se întruchipează în adevărul veşnic universal şi în ipostasele
fiinţelor create
o Şcoala ​mahayană din pdvd istoric-doctrinar s-a ales cu 2 tendinţe deosebite:
budismul tibetan şi budismul zen
▪ Budismul tibetan pe lângă principiile generale de doctrină ​mahayană​,
practica manifestări extreme ale naturii umane, în special prin magia
neagră. Viaţa comunitară era condusă de ​lama​/stareţ(Dalai Lama,
Panchen Lama). Aici s-a conceput în timp un panteon bogat de
zeităţi(Adibudhha=Înţelepciunea primordială). Specific budismului
tibetan e ​tantrayana​/vehicolul tantric, care s-a răspândit în Mongolia,
China, Japonia şi care s-a făcut distins prin practicarea magiei
albă/neagră, idolatria, imoralitatea etc, iar aceste practici nu pot fi
învăţate decât numai de la un guru/maestru
▪ Budismul zen aparţine tradiţiei ​mahayana​. Însă ce-l evidenţiază e
tocmai doctrina sa paradoxală în care logica, silogismele şi alte
interpretări raţionale sunt cu desăvârşire tăiate, realizându-se un nou
mod de abordare a lucrurilor- ​meditaţia ​dhyana, ​doctrina despre gol
sunya şi iluminarea bodhi​. E practicat prin şcolile Soto şi Rinzai în
special în Japonia
● Comunitatea umană în budism- societatea călgărilor şi a laicilor
o Călugării budişti se grupează în ​samgha​, subîmpărţit în novici şi călugări
▪ Pentru a intra în cinul monahal, bărbatul trebuie să aibă vârsta de 20 de
ani, fără defecte fizice şi să fi trecut prin perioada de noviciat.
▪ Novicele urmează un stadiu de pregătire din partea unui
maestru-monah timp de 5/10 ani. Deveneau astfel un fiu şi un tată...
▪ Pentru un novice era esenţial să-şi găsească un maestru/​upajjhaya​. ​Iar
maestrul la rândul său îl propunea călugărilor adunaţi spre consacrare:
„​Cinstiţi stăpâni, implor sangha să mă consacre. Fie ca sangha să mă primească din
compasiune!”
▪ Ritualul de căugărie se făcea după prescrisele textelor ​vinaya: ​Mă
refugiez în Buddha! Mă refugiez în Dharma! Mă refugiez în ​Samgha!
▪ Viaţa unui călugăr presupune anumite reguli stricte. Datoria sa e să
trăiască în sărăcie, castitate şi nonviolenţă/​ahimsa​. Ca să se întreţină el
poartă mereu 2 robe, un vas pentru cerşit hrana, un ac de cusut,
mătăniile, un brici pentru a-şi rade capul(1/2week), un filtru pentru
apă(are grijă să nu omoare nici cele mai mici forme de viaţă). Mai pot
îndeplini şi profesii ca profesor, tutori etc
o Laicii au responsabilitatea perpetuării spiţei umane, scopul lor fiind nu ​nirvana
însăşi, ci speranţa într-o renaştere propice realizării ​nirvanei​. Cerşitul
călugărilor e un mijloc prin care laicii îşi ajută la săvârşirea faptelor bune
● Morala budistă se caracterizează prin sentimentul egalităţii, abolirea castelor. Educaţia
ascetico-morală e mult spiritualizată şi interiorizată decât în ​jainism​.
Nonviolenţa/​ahimsa​, compasiunea​/karuna​,
 28

● ​a nu fura​/asteya​, absitenţă sexuală/​brahma-carya​, a spune adevărul/​satya

Mă refugiez în Buddha! Mă refugiez în Dharma! Mă refugiez în Samgha!

Durerea provine din ataşamentul faţă de viaţă şi de dorinţă care nu pot fi niciodată
satisfăcute
II Islamul
 29

Spritualitate I Patimile
1) Desfrânarea şi lupta ei:
▪ Sfântul Ioan Casian identifică 3 forme ale păcatului desfrânării: curvia cu gândul,
autosatifacerea, curvia peste program în cadrul familiei
▪ Spiritualitatea ortodoxă consoderă că funcţia sexuală e un afect firesc şi natural şi
prin ea se poate ajunge la împliniri/dezechilibre spirituale
▪ Sf. P prpoun pt lupta împotriva patimii: stăruinţa de a lupta, trezvia şi preţuirea
faţă de trup, supravegherea simţurilor şi paza gandurilor(Sf. P spun că simţurile
trupeşti sunt porţile prin primim ispitele), fuga de ispită, postul trupesc şi
spiritual(„primăvară a sufletului”- Sf Ioan H), cumpătarea la mâncare, somn,
neamintirea celor din trecut, respectul faţă de femeie, spovedania, rugăciunea,
lecturarea Sf. Scripturi
2) Trândăvia/​akedia

▪ Patima aceasta are diferite forme de manifestare, fie stare de lene/urât,

moleşeală, somnolenţă, fie insatisfacţie, neinteres,
▪ Sf Maxim M: patima trândăviei e izvorul tuturor celorlalte patimi
▪ În plan spiritual Sf. Ioan Casian o numeşte trândăvia demonul amiezii ​care se
manifestă prin dorinţă, schimbare, iluzie, girja ipohondrică, neglijarea vieţii
duhv şi nerugăciunea, iar de aici rezultă ​FILAVTIA​/iubirea păcătoasă
▪ Scrierile duhv ne îndeamnă să luptăm îmoptriva patimii prin ​roagă-te şi
munceşte​, căci ACUM este timpul. Psihologia contemporană abordează 3
feluri de activităţi profesorale: job, carieră, vocaţie
3) Mânia şi lupta împotriva ei
▪ Această patimă îl aproprie pe om de animalitate/iraţionalitate. Însă Sf. P
vorbesc despre 2 feluri de mânie: cea dumnezeiască(sinteză de
dreptate/iubire)/omenească: una bună(fel de a lupta- Fr Augustin ura păcatul
aşa cum îl iubea odinioară; iar cea rea se arată prin ura faţă de semeni/celelalte
lucruri. În acest sens Sf. Vasile cel Mare îl numeşte pe omul mânios îndrăcit,
iar Sf. Grigorie Teologul plin de cruzime
▪ Spiritualitatea ortodoxă ne oferă mijloace de luptă împotriva mâniei cele rele
prin trezvie, tăierea felurilor de mânie(Sf. Paisie Agh îndeamnă să nu
răspundem rău cu rău, să primi şi să ne bucurăm, nefiind marcaţi de ea),
iertare(Sf. Ioan H ne spune că cei care ne fac rău să-i considerăm doctori
sufleteşti), blândeţea(aşa după cum îndeamnă Însuşi Iisus- Sf Ioan Scăraru
afirmă că omul blând e tronul dumnezeirii, iar omul mânios e sălaşul dracilor)
4) Mândria/slava deşartă şi lupta împotriva ei
▪ În gândirea patristică slava deşartă e o patimă rafinată şi foarte subţire/subtilă.
În general această patimă are 2 forme: una materială şi una spirituală. Aceeaşi
 30

patimă în raport cu Dumnezeu capătă o formă exclusivită prin aceea că omul

tăgăduieşte ajutorul lui Dumnezeu încrezându-se în propriile puteri
▪ De fapt mândria, potrivit Sf. P, e o oglindă, o deformare a realităţii prin care
omul se vede altfel decât e. De aici rezultă aroganţa, populismul,
autosuficienţa, megalomania, delirul. Omul în starea aceasta judecă, osândeşte
şi bârfeşte pe tot semenul- Sf. Maxim M afirmă că un aşa om e un antihrist, iar
Sf. Isaac Sirul spun despre un aşa om că a murit în faţa lui Dumnezeu şi toate
ostenelile sale sunt deşarte
▪ A lupta împotriva patimii acesteia presupune o osteneală proprie de
conştientizare/recunoaşterea propriei înşelăciuni, lupta, cugetarea la
nimicnicirea sa, fuga cu gândul şi cu fapta de mărimuri, lux, aprecieri, evitarea
judecării, cultivarea virtuţii smereniei- veşmânt divin care ne apără de
vrăjmaşi-Sf. Ioan Scăraru

II Virtuţile ​APATHEIA​ opus ​PROSPATHEIA

a. Credinţa şi cunoaşterea: Sf. Grigorie Palama​„Omul este însuflețit de pasiunea
divinului”​, iar Fer.Augustin în celebrele sale confesiuni​: „M-ai făcut pentru Tine
Doamne”
b. Temerea de Dumnezeu: Sf. Diadoh al Foticeii afirmă că sufletul omului are
sentimentul dragostei faţă de Dumnezeul său şi că pierderea acesteia îi naşte
temerea/frica. Scriptura arată că începutul înţelepciunii e frica de Dumnezeu, iar la Sf.
Vasile cel Mare începutul înţelepciunii e cugetarea la moarte.
c. Pocăinţa constituie motorul virtuţii, pentru că ea susţine lupta împotriva răului​: ​„Ai
căzut, ridică-te, ai căzut iarăși, ridică-te iarăși; și din nou ai căzut, ridicăte din nou,
dar să nu-ți pierzi niciodată încrederea în doctorul sufletului tău ca să nu fii socotit
cu sinucigașul Sf Petru Damaschinul. Această virtute o antrenezi prin alegerea unui
duhovnic care e omul lui Dumnezeu, deşi greu de găsit, odată ce l-ai găsit asculţi ca de
Hristos spun Cv Varsanufie şi Ioan. Duhovnicul e ortodox, are sfinţenie şi calităţi
morale, iar spovedania, după Agapie Criteanul, trebuie făcutăie simplă/scurtă/lămurită,
smerită, fără de ruşine
d. Răbdarea suferinţelor de orice natură şi nobleţea duhovnicească e proba şi drumul
inevitabil ​către preadulcele rai​. Prin încercările sau ispitirile care i se dau omului
Dumnezu caută să-l mântuiască şi să-l facă oarecum conştient necesitatea acestora. Sf.
Maxim M consideră că necazurile au un întreit scop: curăţire, îndreptare şi ferire- Sf.
Ioan Gură de Aur spune că ​„prin fiecare necaz pe care îl înfruntăm Dumnezeu
adaugă câte o piatra de mare preț la cununa mântuirii noastre”.
e. Smerenia e unica virtute ce nu poate fi umilită: Sfântului Antonie cel Mare i s-a
descoperit că smerenia e cea care îl ajută pe om în progresul său spiritual. Părinţii
filocali numesc smerenia ​veşmânt dumnezeiesc pentru faptele/nevoinţele noastre cele
bune. Pr Petroniu Tănase vedea că smerenia se arată şi prin felul cum ne comportăm.
Sf Isaac Sirul ne îndemnă să dobândim smerenia prin neprihănirea simţurilor,
nesocotirea de sine, nemişcarea mâniei, zdrobirea inimii, răbdarea/ruşinea/evlavia
 31

f. Scriptura şi literatura patristică arată că iubirea e esenţa virtuţilor. Dumnezeu a creat

lumea din iubire, EL Însuşi fiind Iubirea. Prin iubire ne asemănăm cu Dumnezeu- Sf.
Maxim M. În schim iubirea are diferite forme precum: eros(trupească),
agape(creştină), philia şi storge(duhovnicească). Sf. Isaac Sirul spune că iubirea
creştină e ​mai dulce decât viaţa şi mai tare decât moartea​, adăugând că acea iubire
dumnezeiască îi va bate pe cei din iad.
32
 33

spiritualitate
34
 35

1 apologeţi
Sf. Luca al Crimeii 1877-1961
- Sf. Luca trăit într-o perioadă delicată pentru Biserica creştină. Propaganda şi persecuţiile
bolşevismului au rănit pe mulţi creştini şi nu numai. Gândirea bolşevică era una cu
desăvârşire materialistă. Se ţinea cont doar pe aspectul animalic al omului. Raţiunea şi
capacitatea intelectual-duhovnicească ce defineau persoana umană erau abolite de
ideologiile marilor propagandişti. Însă Luca a impresinat prin devotamentul său creştin.
Ca doctor şi ierarh a ştiut să îmbine ştiinţele cu credinţa. De fapt el descoperea prin
cunoştinţe şi raţiuni umane pe cele de natură divină. De aceea nu se temea să
mărturisească. Un exemplu demn de mărturisire îl dă atunci când refuză să scoată icoana
Maicii Domnului din sala de operaţii.
- S-a născut pe 27 aprilie 1877 în localitatea Kest, din Crimeea. Tatăl său era catolic, iar
mama sa ortodoxă, de la ea însă va învăţa evlavia şi principiile creştine. Studiază Artele la
Kiev şi Sankt Petersburg, iar ulterior va studia medicina profilându-se pe chirurgie
topografică. Odată cu începerea războiului ruso-japonez va sluji pe front ca voluntar în
spitalul kievean Crucea Roşie. Îşi va întemeia o familie dând naştere la 4 copii. La scurtă
vreme soţia sa, Ana, va muri de tuberculoză. Devenind slujitor al Domnului în calitate de
episcop Luca va suporta din partea autorităţilor bolşevice 11 ani de întemiţare, pribegie şi
suferinţă. La sfârşitul acestor pătimiri îşi va recâştiga libertatea fiind ales ca arhiepiscop
de Crimeea. Aici va păstori pânâ la adormirea sa din 11 iunie 1961.
- sinteza operei sale ​Am iubit
"​Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul.​" ​Reprezintă
patimirea, ​gen autobiografic. Aici Sf. Luca scrie despre viaţa şi experienţile sale,
subliniind importanţa stăruinţei de a fi curajos şi mărturisitor în numele lui Hristos.
2 psihologi
- Freud
- Jung: Jung defineste religia nu prin crezuri si ritualuri, ci prin trairile religioase originare.
Religia este asadar” o atitudine deosebita a spiritului uman”. “Religia este asa cum spune
cuvantul latin religare,faptuld e a lua in considerare cu grija si in mod scrupulos, ceea ce
Rudolph Otto a numit pe buna dreptate numinosum, adica un fapt sau efect dinamic care
nu isi are cauza intr-un act de vointa arbitrar. Dimpotriva, acesta capteaza si controleaza
subiectul uman, care intordeauna e mai degraba victima decat creatorul sau.
 36

- Concluzie: Trairea religioasa e o traire numinoasa, iar trairea numinoasa presupune anumite
procese psihice necesare.(ca procesul generic pt Psyche rezultat din inconstientul colectiv).Prin
imagini simbolice ale religiei individul primeste si da expresie revelatiei privind “Dumnezeul din
noi”. E o traire imediata cu un caracter absolut convingator, garantata de propria-i intensitate
dinamica si de valoarea absoulta care ii este atribuita.
- Jung e pasibil de acuzatia de “psihologism” in baza faptului ca el il reduce pe Dumnezeu la nimic
altceva decat o traire subiectiva, la paritate cu orice alta traire pe care am putea-o avea si pentru
care am putea cere tratament si care e garantata ca (de ex) credinta in ozn-uri.
3 omul credintei- vezi lecţia 9 de la dog(Crearea omului)
4 argumentarea raţională a existenţei şi nemuririi sufletului
- I​ ată 4 dovezi raționale: 1. Diferența dintre cei vii şi cei morți. Acel „principiu animator”
al celui viu este sufletul. 2. Conștiința. Ființele vii sunt capabile de a gândi, de a-şi
imagina şi de a crede în diferite lucruri. 3. Fantomele şi alte apariții inexplicabile sunt
dovezi ale existenței spiritelor şi ale supraviețuirii lor după moartea trupului. 4.
Experiențele extracorporale ale pacienților cărora li se oprește pentru câteva momente
inima și percep cum părăsesc corpul şi cum îl privesc de deasupra sau au senzația că
traversează un tunel luminos.

5 Biserica- Calea, Adevărul şi Viaţa

- Pr prof. D-tru Stăniloae afirmă că Biserica e ​o unitate de viaţă, ontologic-pnevmatică în
Hristos şi în Duhul lui cel Sfânt​. Aceasta este locul şi comunitatea credincioşilor care se
îndumnezeiesc şi se împărtăşesc euharistic din Hristos. Biserica este trupul tainic şi al lui
Hristos, iar El e capul ei. Hristos fiind ​Calea, Adevărul şi Viaţa conduce pe creştini spre
mântuire:
o Calea ​e Hristos care are planul sau scopul lui pentru om
o Adevărul ​e Hristos mărturisit dogmatic de Biserică
o Viaţa​ e Hristos care se dăruieşte omului prin Sfânta Euharistie