Poveste

Ne ducem prin tomnatice paduri,

tristetea sa ne-o ardem în lumina.
Ne amagesc cu mii de june guri
brândusile ivite pe colina.

Si rupem crengi, razbatem prin desis,

si, rosu, ghimpele nu se dezminte.
Simtim pe buze greu paienjenis,
dar mergem înainte, înainte.

Si unde duce mersul, nu mai stim.

Lumini si umbre sunt, ca de poveste.
Rasuna a-nceput. De când venim?
O ceata se destrama ca o veste.

Racoare e si arde împrejur.

Voi-va pasul sa se mai întoarca
Din albul nor, din caier prin azur,
ursita ar putea fir nou sa toarca.

Adulmecam miresme tari deodat`,

prin ferigi dese pârtia patrunde.
Nu de izvor, ci ca de râu bogat
un murmur se aude, fara unde.

Un uliu, tipând deasupra-n zbor rotat,

sa iscodeasca-ar vrea ce se petrece.
Noi înca pe pamânt si-n lume-am dat
de-o apa peste care nu se trece.

Si-acum, când sufletele noaste vor

în brate, unul altuia, sa-si cada,
inelul, cu clipitul lucitor,
în deget ti-l întorc, sa nu mai vada.

Se cheama Jales râul, râul timp,

si-i potrivit din veci cu toamna.
Ne oglindim, în ape, fata, nimb.
Dar sa fugim, ca-i blestemata coama.