România

Ministerul Educației Naționale

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI
Facultatea transfrontalieră de științe umanistice economice și
inginerești

REFERAT
Tema: Coordonarea mișcărilor în gimnastica acrobatică

A efectuat: Mortean Vladimir,gr.2

Coordonator științific:Buftea Victor

Chișinău 2017

1
 Cuprins :

1. Introducere
2. Ramurile sportului acrobatic
3. Delimitari conceptuale
4. Componentele capacității coordinative
5. Metodologia dezvoltării capacității coordinative

2
 1.Introducere
Gimnastica acrobatică își are originea în antichitate, primele atestăridocumentare ale acestei
forme de
practicare a exercițiului fizic provenind dinChina și Grecia antică. Caracterul competițional al
gimnasticii acrobatice, însă,este legat de apariția sportului acrobatic modern care apare în 1930,
în UniuneaSovietică.

Sportul acrobatic sau acrosportul reprezintă, după unii specialiști, o

combinare a gimnasticii la sol cu dansul. În acest context, el poate fi definit ca o
îmbinare între frumusețea dansului, tehnica și dificultatea elementelor specificegimnasticii și
armonizarea efortului individual și colectiv.

Gimnastica acrobatică este o disciplină sportivă integrată în categoria

sportului acrobat
ic, dar, în același timp, este ”o ramură a gimnasticii specializatăîn valorificarea superioară a
exercițiilor acrobatice realizate individual, în doi sauîn grup, pe sol sau la anumite aparate” (A.
Stroescu, 1978).

Noțiuni de terminologie

Termenii specifici prin care pot fi definiți sportivii

participanți la oconstrucție acrobatică, în funcție de rolul lor în cadrul construcției sunt:

acrobat, porteur, voltijeur și joker.
Acrobatul poate fi: bază, mijloc sau vârf în cadrul construcțiilor acrobatice.
Porteurul sau acrobatul susținător, în cadrul construcțiilor este: cel caresusține, ridică, poartă și
proiectează.

Voltijeurul este cel care: urcă, se răstoarnă, se echilibrează pe unul sau maimulți porteuri.
Jokerul este un acrobat polivalent care: are rol în asigurarea securitățiiconstrucțiilor; acesta îl ajută,
susține și îl manipulează pe porteur sauvoltijeur și completează figura estetic sau din punct de
vedere acrobatic.

Caracteristicile sportului acrobatic

Poate fi practocat cu succes încă de la vârste mici;

Este un sport longeviv, care poate fi practicat fără limită de vârstă, fiindcondiționat direct de
condiția fizică și de posibilitățile practicanților în a executa elementele specifice;

Creează posibilități optime de valorificare a aptitudinilor gimnaștilor sau alealtor sportivi din
diferite ramuri ale sportului competițional;

Practicarea acestuia produce efecte bio-psiho-sociale deosebit de complexe;

3
Exercită influențe pozitive asupra dezvoltării unor aptitudini motrice și
psihomotrice;

Cultivă și valorifică la un nivel superior aptitudinile individuale și ale

grupului;

 Dezvoltă sistemul de relații la nivelul grupului, influențând pozitiv capacitatea de

comunicare și relații de cooperare la nivelul acestuia;

 Are, în același timp, caracter de masă și de performanță, fiind practicat înscop

demonstrativ sau competițional.

2.Ramurile sportului acrobatic

Federația Internațională de Gimnastică împarte sportul acrobatic în două
ramuri distincte:
acrogym sau gimnastica acrobatică și tumbling.
.Acrogym (gimnastica acrobatică)

Este definit de unii autori ca ”activitate gimnică prin care se

demonstrează pe muzică, la sol, forme și figuri statice sau dinamice realizate în 2,3,4,5 sau 6
executanți.

Compoziția cuprinde o serie de construcții acorbatice derulate pemuzică, în grupuri de câte 2 sau
mai mulți executanți. Gimnastica acrobatică competițională cuprinde 5 probe:

 duo feminin

 duo masculin

 duo mixt

 trio feminin

 grup patru masculin

Tumbling
Tumbling-ul este o ramură a sportului acrobatic care se realizează pe o pârtieacrobatică și constă
în execuția unei serii acrobatice de 3-8 elemente legate.
Competițiile de tumbling sunt individuale (masculine și feminine) și pe echipe.

4
 3.Delimitări conceptuale
Performanţa sportivă, privită ca rezultat superior obţinut într-o competiţie oficială,
este condiţionată de o serie de factori, cum ar fi:
• capacitatea de efort a sportivului;
• nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice de bază: viteză, forţă, rezistenţă,
capacităţi coordinative, mobilitate-supleţe;
• nivelul aptitudinilor psihointelectuale: atenţie, concentrare nervoasă, gândire,
imaginaţie, memorie, anticipare, decizie;
• psihoafective: rezistenţă la stres, stabilitate emoţională;
• psihoreglatorii voliţionale: efort voluntar, perseverenţă, combativitate;
• nivelul tehnico-tactic etc.
În ceea ce priveşte calităţile motrice, specialiştii domeniului le împart în două mari
categorii:

1. Calităţi motrice de bază sau capacităţi condiţionale: viteza, forţa şi rezistenţa -

dependente, în principal, de substratul energetic.
2. Capacităţi coordinative, dependente, în principal, de calitatea sistemului nervos.
La acestea se adaugă mobilitatea şi supleţea, calităţi ale aparatului locomotor
considerate intermediare.
Pentru a delimita terminologic cât mai precis capacităţile coordinative, trebuie să
luăm în calcul multitudinea termenilor prezenţi în literatura de specialitate:
• mişcarea de coordonare – se referă la schimbări ale poziţiei corpului sau ale
diferitelor sale segmente în spaţiu şi în timp, ca rezultat al legării continue a
diferitelor faze ale mişcării;
• coordonarea psihomotrică - este legată de procesele neurofiziologice ce stau la
baza mişcării;
• coordonare – este o noţiune generală ce se referă la mişcările omului;
• capacităţi coordinative - determinate de procesul de reglare şi control motric.
Definiţii, caracteristici, forme de manifestare
Def. Capacităţile coordinative desemnează, generic, un complex de calităţi
preponderent psihomotrice, care presupun capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi,
adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri de activităţi,
prin restructurarea fondului motric existent.
Capacităţile coordinative se exprimă în sfera gesticii şi facilitează învăţarea motrică,
fiind legate de procesele de organizare, control şi reglare a mişcării. O bună coordonare
reprezintă condiţia necesară execuţiei cât mai fidele cu putinţă a programului motric
stabilit, ea depinzând, la rândul său, de precizia informaţiilor provenite de la analizatori, a
căror integritate este esenţială.

După Janner (1995), caracteristicile unei mişcări coordonate sunt:

• reacţia anticipativă;

5
 • căile de impuls „bătătorite", care asigură distribuirea inervaţiei psihomotrice;
• dozarea corectă a parametrilor de forţă implicaţi în mişcare;
• schimbarea precisă a direcţiei, ca expresie a capacităţii de înlocuire rapidă a
excitaţiei cu inhibiţia;
• echilibrarea mişcărilor, mărturie a procesului de autoreglare;
• precizia inervaţiei, orientată spre tensionarea strictă a musculaturii implicate în
mişcare;
• sincronizarea mişcărilor;
• continuitatea, cursivitatea în execuţie, puse pe seama capacităţii de structurare a
mişcării în timp;
• elasticitatea musculară;
• reajustarea senzorio-perceptiv-motrică, prin valorificarea infor- n maţiilor venite
pe calea analizatorilor.
În practică se cunosc două forme ale mişcării coordonate, care se întrepătrund şi
se completează reciproc:
• o formă conştientă, corticală, manifestată în cazul acţiunilor senzorio-motrice
noi, necunoscute;
• o formă parţial automatizată, subcorticală, manifestată în situaţiile învăţate,
cunoscute.
R. Manno (1996) consideră că soluţia problemelor de coordonare impuse de un act
motor sportiv constă în realizarea mai multor funcţii parţiale:

• execuţia mişcării propriu-zise de către organele motorii;

• programarea desfăşurării mişcării, care permite recepţionarea şi transmiterea
informaţiilor privind rezultatele momentane şi finale ale actului motor;
• programarea desfăşurării mişcării, cu prevederea rezultatelor de moment şi a celor
finale (anticiparea);
• compararea informaţiilor la intrare {valoarea reală) cu programul acţiunii şi cu
obiectivul prevăzut {valoarea nominală);
• procesul de control şi de reglare propriu-zis, ce implică transmiterea impulsurilor
nervoase la nivelul musculaturii scheletice;
• îmbunătăţirea memoriei motrice, care înregistrează programul mişcării efectuate
şi transformările sale; acesta intervine, totodată, prin fragmente de exerciţii
motrice similare, înregistrate anterior.
Controlul execuţiei actului motor se realizează prin intermediul mecanismelor de
feed-back, alimentate de informaţiile senzoriale (variaţii chimice, mecanice, luminoase
etc.), selecţionate prin intermediul analizatorilor, în funcţie de experienţele memorizate
anterior.
Def. Astfel, prin capacităţile coordinative înţelegem capacitatea de învăţare,
capacitatea de dirijare şi control al mişcării şi capacitatea de adaptare şi transformare a
mişcării.

6
 4.Componentele capacităţii coordinative
După D. Blume (1981), citat de R. Manno, capacităţile coordinative sunt organizate
sub formă de sistem , având în vedere intercondiţionările dintre componente şi finalităţile
acestuia
Capacitatea de combinare a mişcărilor permite stabilirea legăturilor dintre
deprinderile motrice automatizate, respectiv dintre elementele şi procedeele tehnice
specifice unor ramuri de sport (jocuri sportive, sporturi de luptă sau sporturi la care
mişcările sunt standardizate, ca gimnastica, săriturile în apă etc.).
Capacitatea de combinare a mişcărilor include şi coordonarea segmentară, îndeosebi
coordonarea braţe - picioare - trunchi şi ambidextria (întâlnită în atletism, canotaj, ciclism
etc.).
Capacitatea de diferenţiere a mişcărilor (chinestezică) permite un control fin,
diferenţiat al parametrilor dinamici, temporali şi spaţiali ai mişcării. Ea determină nivelul
de tensiune corespunzător intensităţii, deplasării unghiulare şi accelerării segmentelor
corporale.
Capacitatea de echilibru presupune menţinerea corpului într-o anumită poziţie
stabilă şi reechilibrarea acestuia în urma unor deplasări şi solicitări cu amplitudine mare.
în menţinerea echilibrului, rolul analizatorului vestibular este determinant.
Capacitatea de orientare spaţio-temporală permite modificarea poziţiei şi mişcarea
corpului în spaţiu şi timp, în raport cu un anumit câmp de acţiune. Se pot distinge două
forme fundamentale de orientare:
• în raport cu obiectele în mişcare, în condiţii relativ statice; •
orientarea corpului în raport cu puncte de referinţă fixe sau mobile.
Capacitatea de orientare prezintă un rol important în jocurile în care sportivul trebuie
să-şi adapteze continuu execuţiile în funcţie de coechipieri şi adversari, acelaşi lucru fiind
valabil şi în cazul sporturilor de luptă, în care câmpul de acţiune este mai redus, în
sporturile tehnico-compoziţionale (gimnastică artistică, ritmică sportivă, patinaj artistic),
orientarea spaţio-temporală este foarte solicitată, însă automatizarea reduce considerabil
rolul analizatorului vizual, în scopul consolidării celorlalţi analizatori.
Capacitatea de ritm şi tempo reprezintă aptitudinea individului de a-şi organiza în
timp şi spaţiu execuţiile motrice. Aceasta este deosebit de importantă în învăţarea
elementelor şi a procedeelor tehnice, precum şi a combinaţiilor tactice în care este
necesară variaţia frecvenţei mişcărilor fără creşterea costului energetic.
Capacitatea de reacţie rapidă presupune răspunsuri motrice rapide la diferiţi stimuli.
Se deosebesc: forme simple, de reacţie la semnale prevăzute şi cunoscute; forme
complexe, în care stimulii nu sunt cunoscuţi, iar gama răspunsurilor posibile este foarte
largă.

7
 Capacitatea de transformare a mişcării permite ca programul motor al unei acţiuni
în curs să poată fi adaptat sau modificat în funcţie de transformările neprevăzute şi
complet neaşteptate ale situaţiei, putând chiar să necesite o întrerupere a mişcării, cum se
întâmplă în cazul fentelor. Această capacitate este strâns legată de capacităţile de
orientare şi de reacţie, în sinteză, capacităţile
coordinative pot fi prezentate schematic:

Factori care condiţionează capacităţile coordinative :

Pot fi de natură biologică, motrică şi psihică.
1. Factori de natura biologică:
• capacitatea de alternare a proceselor nervoase fundamentat (excitaţia şi inhibiţia);
• viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferentt şi eferente;
• calitatea analizatorilor implicaţi în recepţionarea informaţiilor;
• calitatea inervaţiei musculare;
• valoarea surselor energetice existente în organism.
2. Factori de natură motrică:
• nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice (viteza, forţa, rezistenţa,
mobilitatea şi combinaţiile dintre acestea);
• numărul şi complexitatea deprinderilor motrice stăpânite de subiect.
3. Factori de natură psihologică:
• capacitatea de anticipare a desfăşurării mişcării;
• capacitatea de anticipare a evoluţiei viitoare a condiţiilor în care se execută
mişcarea (sub formă de reflex sau de răspuns stereotip învăţat sau de mişcări
automatizate);

8
 • calitatea proceselor cognitive (percepţii, reprezentări);
• memoria (de scurtă şi de lungă durată);
• gândirea, convergentă şi divergentă, dar mai ales gândirea creativă.

5.Metodologia dezvoltării capacităţilor

coordinative
Dezvoltarea capacităţilor coordinative a dobândit o pondere crescută în procesul de
antrenament, odată cu extinderea pregătirii timpurii a tinerilor în diferite ramuri de sport,
şi constituie un obiectiv prioritar încă din primul stadiu de instruire. Importanţa
capacităţilor coordinative rezidă în următoarele:
influenţează, în mare măsură, învăţarea şi perfecţionarea actelor motrice noi şi
stabilitatea acestora în timp; favorizează efectuarea eficientă a actelor şi a acţiunilor
motrice, în condiţii
variate; determină efectuarea mişcărilor în condiţii optime de ritm şi
tempo;
favorizează valorificarea superioară a celorlalte calităţi motrice;
favorizează restructurarea mişcărilor în fazele antrenamentului de înaltă
performanţă şi în perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative.
în consecinţă, pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative, în antrenamentul
sportiv se impun următoarele măsuri şi indicaţii metodice:
accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de
deprinderi motrice; exerciţiile trebuie să prezinte un grad de dificultate sporit, chiar în primele
stadii ale învăţării; pe măsură ce subiectul se obişnuieşte şi execută cu mare uşurinţă un exerciţiu,
se va mări dificultatea acestuia, sporind exigenţele faţă de precizia mişcării, faţă de coordonarea
integrală a mişcării şi a componentelor acesteia şi faţă de spontaneitatea schimbării situaţiei; în
procesul dezvoltării capacităţilor coordinative vor fi evitate exerciţiile care
provoacă crisparea subiecţilor; dezvoltarea capacităţilor coordinative trebuie programată la
începutul lecţiei de antrenament, după o bună încălzire, când organismul este pregătit pentru
eforturile pe care le implică acest obiectiv; asigurarea pauzelor suficient de lungi, care să permită
refacerea completă a
capacităţii de efort (intervale optime); volumul de lucru pentru fiecare lecţie va fi mic, în schimb
se va programa un număr mare de lecţii cuprinzând obiective de dezvoltare a diferitelor
componente ale capacităţilor coordinative; perioadele cele mai favorabile pentru dezvoltarea
capacităţilor coordinative sunt

9
 copilăria, pubertatea şi adolescenţa, când organismul posedă o adaptabilitate mai mare

Perioadele propice dezvoltării capacităţilor coordinative după Hirtz, 1978

EHÎK Procedee metodice pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative Procesul
dezvoltării capacităţilor coordinative poate fi orientat în două direcţii: dezvoltarea
capacităţilor coordinative în general;
dezvoltarea componentelor capacităţilor coordinative specifice fiecărei ramuri de
sport.
în vederea atingerii acestor deziderate, se apelează la metode generale şi la
metode speciale.
► Metode generale
Metoda utilizată cu frecvenţa şi eficienţa cea mai mare este metoda exersării în
condiţii standard şi în condiţii variate, în care se va pune accent atât pe creşterea
complexităţii exerciţiilor, cât şi pe reducerea sau creşterea numărului de informaţii
furnizate de analizatori.
variate de mediu, cu Procedee metodice necesare dezvoltării capacităţilor - tenis pe
diferite suprafeţe coordinative
► Metode specifice
Pentru dezvoltarea fiecărei componente a capacităţilor coordinative, se utilizează
metoda exersării, în condiţii standard şi variate, cu menţiunea că exerciţiile trebuie să
fie selecţionate după anumite criterii.
a)Dezvoltarea capacităţii de combinare şi cuplare a mişcărilor presupune:
cuplarea progresivă, parţială sau totală, a două deprinderi cunoscute, cu
accentuarea anumitor secvenţe; coordonarea segmentară între
membrele inferioare şi superioare; exerciţiile asimetrice;
combinarea unor deprinderi ce solicită diferite rezistenţe.
b)Dezvoltarea capacităţii de orientare spaţio-temporală presu pune:
deplasarea în spaţii şi pe distanţe prestabilite;
folosirea unor spaţii diferite de cele standard;
folosirea unor poziţii, situaţii şi mişcări neobişnuite.
c)Dezvoltarea capacităţii de diferenţiere chinestezică presu pune: utilizarea
exerciţiilor care impun o creştere progresivă a nivelului de precizie
sau de împingere (sărituri la înălţimi şi distanţe diferite); loviri
ale mingii la distanţe şi din poziţii diferite;
d)Dezvoltarea capacităţii de echilibru presupune: utilizarea exerciţiilor care solicită
echilibrul corpului sau al unor aparate

10
controlate de sportivi; utilizarea exerciţiilor de
acrobatică elementară.
e) Dezvoltarea capacităţii de reacţie motrică presupune:
- utilizarea exerciţiilor care impun reacţia la stimuli vizuali, acus tici, tactili, chinestezici
într-o formă progresiv-complexă.
f) Dezvoltarea capacităţii de transformare a mişcărilor presu pune: crearea unor
situaţii de joc în care sunt cerute modificări neprevăzute de
acţiune (fente); realizarea unor trasee mai puţin cunoscute, cu variaţii ale
mediului.
g)Dezvoltarea capacităţii de ritmicizare (simţul ritmului) presu pune:
utilizarea variaţiilor de ritm în exersare; refacerea unor frecvenţe de
mişcare; accentuări acustice ale ritmurilor de execuţie.
EOBH Instrumente şi teste utilizate în evaluarea capacităţilor coordinative
Verificarea capacităţilor coordinative se poate realiza prin aplicarea de instrumente şi teste
de evaluare a calităţii sportivului.
■ Testul de echilibru „Flamingo"
Obiectiv: - aprecierea capacităţii de menţinere a unei poziţii de echilibru.
Materiale:- un dispozitiv în formă de „T" aşezat invers, cu înălţimea de 4 cm,
lăţimea de 3 cm şi lungimea de 50 cm; un cronometru fără întoarcere automată la „0",
cu posibilitatea de a-l repune în funcţiune pentru numărători consecutive.
Instrucţiuni pentru subiect: subiectul stă pe un picior (la alegere), pe axul
longitudinal ai şipcii, cu gamba liberă flectată şi apucată cu mâna de aceeaşi parte şi cu
celălalt braţ ridicat (în scopul menţinerii echilibrului), imitând pasărea flamingo; pentru
a se plasa în poziţia corectă, subiectul se sprijină pe antebraţul
examinatorului (Fig. 8.3. a); subiectul va încerca să-şi păstreze echilibrul în această
poziţie timp de 1 minut
(Fig. 8.3. b); cronometrul porneşte în momentul în care orice sprijin
încetează;
testul se întrerupe la fiecare pierdere a echilibrului (pierderea contactului dintre
gambă şi mână, producerea contactului cu solul, cu orice segment) şi atrage după sine o
penalizare; cronometrul reporneşte şi proba se reia până când se scurge un minut.
Instrucţiuni pentru examinator:
plasarea înaintea subiectului;
acordarea unei încercări pentru familiarizarea subiectului cu
instrucţiunile şi pentru a avea siguranţa că acestea au fost bine

11
 10 înţelese;
► cronometrul se porneşte în momentul în care subiectul este în echilibru, fără niciun
ajutor;
► cronometrul trebuie oprit imediata iubiectul îşi pierde echilibrul, iar testul se reia
după reechilibrarea acestuia.
Notare: se numără încercările necesare subiectului (nu şi căderile), pentru a-şi păstra
echilibrul, timp de 1 minut; de exemplu: 5 încercări = 5 puncte.
Atenţie: - un număr de 15 dezechilibrări în primele 30" duce la suspendarea
testului (subiectul nu este capabil să efectueze testul); - testul nu se aplică subiecţilor cu
vârstă mai mică de 7 ani.
■ Testul de apreciere a distanţei
Obiectiv: - aprecierea capacităţii de diferenţiere kinestezică. Materiale: - ruletă; un segment
de dreaptă AB de 5-7 m, desenat pe sol.
Atenţie: - este necesar un spaţiu de minimum 12 m lungime şi de 7-8 m lăţime, fără
denivelări sau obstacole. Instrucţiuni pentru subiect:
pornind din punctul „A", cu vârful picioarelor atingând extremitatea „A" a
segmentului, subiectul merge pe linia trasată până la extremitatea „B", cu ochii închişi
(în absenţa controlului vizual); trebuie păstrată direcţia şi respectată distanţa; subiectul
se opreşte când
consideră că a parcurs cei 6 m; subiectul se opreşte când apreciază că a ajuns în punctul
„B" şi aşteaptă
măsurarea distanţei (Fig. 8.4.). Instrucţiuni pentru examinator: se înlătură orice sursă
sonoră care i-ar putea permite subiectului orientarea în
spaţiu; parcurge distanţa înapoia subiectului, pentru a-i elimina acestuia teama de
lovire sau de cădere; când subiectul s-a oprit, se măsoară deviaţia de
la punctul „B".
Notare: - se trasează un „x" la mijlocul liniei care uneşte vârfurile picioarelor
subiectului. Imaginăm o perpendiculară dusă din acest punct pe segmentul AB sau pe
prelungirea lui (se obţine punctul C);

- se măsoară distanţa BC şi se notează valoarea în centimetri, astfel:

cu semnul -, dacă punctul C este între A şi B; cu semnul +, dacă
punctul C este pe prelungirea AB; cu 0, dacă nu există deviaţie.
- se măsoară distanţa XC, notând în dreptul valorii măsurate deviaţia
(stânga/dreapta).
Raportat la etalon, se evidenţiază aspecte referitoare la coordonarea kinestezică -
rezultatul de la punctul a) - şi la coordonarea vestibu-lar-motorie, în cazul punctului b).

12
Notare: se măsoară distanţa dintre „x" şi fiecare dreaptă, cu menţinerea direcţiei
deviaţiei (dreapta/stânga). Se acordă note conform tabelului 8.3.
■ Testul de viteză-coordonare „Naveta" (10 x 5 m)
Obiectiv: - aprecierea nivelului de coordonare în regim de viteză. Materiale: - o
suprafaţă curată, antiderapantă; un cronometru; ruletă, cretă; jaloane.
Instrucţiuni: subiectul se plasează înapoia liniei de plecare, în poziţia „start din
picioare"; la semnalul de plecare, subiectul aleargă cât mai repede posibil până la o linie
aflată la 5 m distanţă, pe care o depăşeşte cu ambele picioare şi revine la linia de plecare
(acesta reprezintă un ciclu); trebuie efectuate 5 astfel de cicluri; cronometrul se opreşte
în momentul în care subiectul depăşeşte cu ambele
picioare linia de plecare şi se opreşte la încheierea celui de-al 5-lea ciclu; proba se
efectuează o singură dată (Fig. 8.5).
■ Testul de orientare spaţio-temporală „Matorin" (10x5m)
Obiectiv: - aprecierea capacităţii de orientare spaţio-temporală. Materiale: - compas,
cretă, riglă.
Instrucţiuni: se trasează pe sol un cerc cu raza de 20 cm, pe care se înscriu
gradaţiile: 45°,
90°, 180°, 270°, 360°;
subiectul intră în cerc;
se marchează mijlocul distanţei dintre tălpile subiectului şi se ridică o
perpendiculară care intersectează cercul; subiectul efectuează o săritură pe verticală,
înaltă, cu rotaţie în jurul axei
longitudinale a corpului, spre partea îndemânatică; după aterizare, se aşază rigla la
mijlocul distanţei dintre tălpi, se ridică o perpendiculară până la intersecţia cu cercul şi
se citeşte valoarea rotaţiei în grade (Fig. 8.6).
Notare: se acordă nota conform tabelului 8.4.
■ Testul de ritm
Subiecţii trebuie să reproducă cât mai exact o structură ritmică prezentată de
examinator, alcătuită din opt timpi (V2, 1A, V8» apoi 1 V8, apoi V2), care este redată
prin bătăi din beţişoare sau prin bătăi di palme.

13
 Bibliografie:
1. Baiasu G., Barlea A., Gimnastica de baza si acrobatica in sala, editura Stadion, Bucuresti, 1969

2. Stroescu Adina, Gimnastica, Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1964

14