Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Liturghierul, prima rugăciune din cadrul Anaforalei.
liturgică și chiar laică. Odată digerată și practicată, această cultură se unește în practica și
metoda rugăciunii de un singur cuvânt, care se pregătește de inițiativa dumnezeiască a
luminării mai presus de înțelegere.
Rugăciunea liturgică, prima treaptă de care vorbeam, a trecut prin mai multe etape, în
care amprenta cea mai durabilă și-au pus-o obștile monahale de prestigiu panortodox și sfinții
cu preocupări liturgice, astfel încât caracterul ei de primă treaptă, legată de a doua, dar și cu
viață de sine stătătoare, să se conserve, primenească și înnoiască. Intervențiile neavenite și
neinspirate în cultul public și privat sunt numeroase și pe undeva de înțeles, datorită
caracterului ei popular. Unii au căutat să simplifice, din motive binecuvântate sau nu, alții să
adauge, cu mai mult sau mai puțină pricepere. Esențialul a rămas, din fericire, nealterat. A
apărut tiparul, s-au înmulțit mijloacele și oportunitățile de călătorie și pelerinaj, apoi
mijloacele de comunicare. Schimburile culturale, academice, traducerile, edițiile critice, și-au
adus contribuția lor. Marile Biserici Ortodoxe locale au astăzi în mare parte un cult unitar, și
cărți de cult valabile pe tot cuprinsul lor, explicate istoric și duhovnicește clerului anume
pregătit să le recomande și să le folosească. Există forme de cult în curs de elaborare, ca
răspuns la situații concrete noi, moderne, precum și din cele opționale, ca acatistele,
paraclisele, și altele asemenea. Variabilitatea de la o Biserică la alta nu presupune așa multe
elemente încât un credincios ori un cleric să se simtă stingherit dacă participă la slujbă
departe de casă.
Astăzi nu mai este posibilă revenirea la cultul considerat mai simplu al unei anumite
perioade istorice, pentru că nu a existat niciodată o uniformitate absolută. Există un efort de
cercetare și înțelegere a rânduielilor de slujbă de-a lungul secolelor, în diferite regiuni, astfel
ca rânduielile actuale să poată fi practicate conștient, să cântăm cu înțelegere, cum îndeamnă
Psalmistul (Ps. 46: 7). Considerând rugăciunea citită și cântată alături și în analogie cu
rugăciunea inimii, privind la lucrarea lui Dumnezeu de-a lungul secolelor, precum și la
mentalitatea credincioșilor de astăzi, obișnuiți cu uniformitatea, cu aceleași mijloace pentru
ajungerea la același scop, devine clar că în mare parte, elementele care compun slujbele de
astăzi, precum și felul unitar și uniform de prezentare, sunt rezultatul lucrării lui Dumnezeu.
Având în vedere că ne unim toți cu același Dumnezeu, prin același har, este firesc să o
facem unitar și în mare parte la fel. Există o zonă cuantică de negociere, de adaptare, de
încercare, până ne lămurim ce este bine și vrednic de ținut ca experiență a Duhului (1 Tes. 5:
21), iar în liturgică, aici intervine episcopul, parohul, eclesiarhul, protosul ori canonarhul, cu
așa numitul drept de hotărâre al celui mai mare, hotărând ce se face când nu există o
rânduială fixă, când trebuie alăturate două slujbe diferite, când apare o situație cu totul
excepțională, fără legătură cu comoditatea, graba, populismul ori inventivitatea personală,
când există anumite repetiții flagrante, încă neabordate de editori, sau când anumite tropare
sunt puse tocmai pentru a umple un anumit răstimp, în măsura în care e nevoie de ele, de
exemplu cât preotul are de stropit cu agheasmă ori de pecetluit cu untdelemn în toată
gospodăria sau edificiul. De cele mai multe ori ajunge o combinare sau o mutare dintr-un loc
în altul a anumitor rânduieli. Sunt de evitat și adăugirile, sau de abordat numai de către
părinții care se remarcă printr-o mare acrivie liturgică, singurii cu autoritatea duhovnicească
să le facă, altfel acestea nu fac decât să mascheze artistic omiterile lor necanonice.
După exemplul preotului de mir din pateric ce vedea pe Duhul Sfânt coborându-se la
fiecare slujbă, și nu considera că lucrează ceva deosebit, ci căuta ”doar” să se țină curat și să
respecte rânduielile Bisericii locale, să ne alăturăm simplității lui ca ajungem să ne bucurăm
de simplitatea rugăciunii inimii.
Pr. George Ovidiu Chirița