Sunteți pe pagina 1din 44

TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

IV.7 Linii de transmisie întâlnite în practică

IV.7.1 Linii aeriene


Acestea sunt primele tipuri de linii de transmisie (LT) apărute. Ele au conductoare groase (d > 2,5
mm) din bronz sau cupru, distanţate la 20-30 cm, montate pe traverse din lemn, pe stâlpi, şi izolate
faţă de aceştia cu izolatoare din sticlă sau porţelan (figura 4.32). Efectul pelicular apare la 20-30 kHz.

Figura 4.32 Ilustrarea funcţionării liniilor aeriene


În condiţiile unei atmosfere uscate, prezintă atenuări foarte mici, dictate de rezistenţele mici ale
conductoarelor şi impedanţa caracteristică ridicată
(Z0 = 600-700 Ω).
Dacă vremea este umedă, atenuarea creşte până la
50%, datorită măririi conductanţei de pierderi, sau şi
mai mult în cazul depunerii zăpezii (figura 4.33). Din
această cauză, la noi, liniile aeriene pot fi folosite până
la circa 150 kHz, datorită pericolului depunerilor
masive de chiciură şi polei. Zăpada mai puţin umedă,
poate produce, prin frecare, sarcini electrostatice. De
altfel, peste 150 kHz apar perturbaţii puternice, induse Figura 4.33 Atenuări în liniile aeriene
de staţiile de radioemisie în gama de unde lungi.

Figura 4.34 Cuplajul cu linii de forţă

103
Capitolul IV

Liniile aeriene prezintă dezavantajul unui zgomot de diafonie important. Cuplajul electromagnetic
sau inductiv produce interferenţa canalelor (figura 4.34a) şi astfel, în receptorul aparatului telefonic se
pot auzi slab şi alte convorbiri sau zgomote. Zgomotul de diafonie poate fi redus prin mărirea distanţei
între fire şi inversarea lor periodică (transpoziţie), aşa cum se arată în figura 4.34b. Ele se întâlnesc în
zone rurale, în oraşe fiind inestetice şi captând paraziţi industriali.

IV.7.2 Linii în cablu simetric

Liniile în cablu simetric au apărut în jurul anului 1890. Ele sunt folosite în mod curent pentru
sistemele de curenţi purtători, având până la 120 de căi în gama 12-552 kHz, sau chiar 180 de căi, în
cadrul circuitelor pe 4 fire. Folosirea lor la frecvenţe mai înalte este limitată, ca în cazul liniilor
aeriene, de efectul pelicular şi de radiaţie al conductoarelor.
Construcţia unei linii în cablu simetric este prezentată în figura 4.35. Conductoarele din cablu, din
cupru sau aluminiu, izolate iniţial cu hârtie apoi cu material plastic, sunt răsucite în perechi sau câte 4
la un loc, cu scopul de a se realiza o interferenţă electromagnetică minimă între perechi. În cazul
răsucirii a câte 4 conductoare împreună se obţine un coeficient de umplere mai mare cu 40%, dar
diafonia creşte.
Grupul de conductoare este înfăşurat într-o manta de plumb. Întrucât cablul se montează în
subteran, pentru protejarea circuitelor contra apei, se montează o folie de aluminiu în interiorul
cablului, sau se umple cu un gel pe bază de petrol.

Figura 4.35 Construcţia unei linii în cablu simetric


Conductoarele din cablu fiind mai subţiri şi mai apropiate între ele (figura 4.35) decât în liniile
aeriene, au rezistenţa mai mare şi impedanţa caracteristică mai mică (Z0 = 150 Ω) şi vor prezenta
atenuări mai mari, necesitând o plasare a repetoarelor la distanţe mai mici.
Folosind repetoare de construcţie perfecţionată şi tehnici avansate de modulare (OFDM) s-a reuşit
transmiterea cu viteze de ordinul a câtorva Mb/s sau zeci de Mb/s pe aceste linii, ceea ce face posibilă
utilizarea lor pentru aplicaţii ADSL.
Capacitatea dintre conductoare este mult mai mare decât la liniile aeriene, efectul ei făcându-se
simţit la frecvenţe înalte. Ea ar putea fi redusă prin creşterea distanţei între fire, ceea ce ar creşte costul
şi ar micşora substanţial numărul de conductoare din cablu.

104
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

IV.7.3 Linii in cablu UTP

Din anul 1990 s-a adoptat norma 10 BASE T pentru transmisii în banda de bază la 10 Mbiţi/s
folosind perechi torsadate sau cablu UTP (Universal Twisted Pair) având caracteristicile următoare:
- cablu multi-perechi, perechi
neecranate individual;
- diametrul firelor: 0,4 – 0,6
mm;
- impedanţa caracteristică:
100 ± 15 Ω în domeniul de
frecvenţe 1-16 MHz;
- lungimea maximă a unui
segment de cablu: circa 100 m;
atenuare mai mică decât 11,5 dB
în banda 5-10 MHz;
- viteza de propagare a
semnalului: mai mare decât 0,585
c unde c = 300000 km/s
In figura 4.36a este ilustrat un
a) interconectarea a 2 calculatoare b) Conectoare RJ-45
exemplu de conectare a 2
calculatoare într-o reţea cu 4 hub- Figura 4.36 Interconectarea cu cablu UTP
uri care sunt interconectate prin
cablu UTP.
Cablurile UTP sunt de 5 categorii:
‰ Categoria 1 – pentru telefonie şi transmisii de date de mica viteza
‰ Categoria 2 – ISDN şi transmisii T1 la 1.54 Mbps.
‰ Categoria 3 – transmisii până la 16 MHz, (şi 10Base-T la
RJ45 → RJ45
10 Mbps.)
Nr.pin Culori Nr.pin
‰ Categoria 4 - transmisii până la 20 MHz.
1 -- alb/Verde ---1
‰ Categoria 5 - transmisii până la 100 MHz, inclusiv
2 -- Verde/alb ---2
viteze de 100 Mbps
3 -- alb/Oranj ---3
Cel mai raspândit cablu este cel de categoria 5 care permite
4 -- Albastru/alb --- 4
utilizarea protocoalelor Ethernet la 100 Mbps. El foloseşte fie
5 -- alb/Albastru ---- 5
conductoare cu diametrul 0.405 sau 0.644 mm (22 sau 24 AWG) şi
6 --- Oranj/alb --- 6
impedanţa caracteristică de 100 ohmi.
7 --- alb/Maro --- 7
Cablurile UTP sunt reglementate prin standardul american
8 --- Maro/alb --- 8
TIA/EIA. Ultima versiune a standardului EIA/TIA este 568B. Ele
sunt conectate cu conectoare RJ-45 modulare. Tronsoanele nu
depăşesc 100 metri in categoriile 3, 5 şi 150 metri (492 picioare) la nivel 6. Schema de conectare este
cea din figura 4.29b Pinii 1 si 2, 3 si 6, 4 si 5, 7 si 8 se conectează la câte o pereche de fire.
Nerespectarea standardului de conectare conduce la o creştere a paradiafoniei.

105
Capitolul IV

IV.7.4 Linii în cablu coaxial

La frecvenţe înalte se manifestă efectul pelicular şi de radiaţie al firului (lungimea firului este de
acelaşi ordin de mărime cu lungimea de undă, linia comportându-se ca o antenă care radiază energie în
spaţiu), ambele efecte conducând la creşterea pierderilor şi deci a atenuării.
Cablul coaxial se compune dintr-un conductor monofilar unic, înconjurat de o manta cilindrică din
cupru, sau alt material conductor (figura 4.37a). Spaţiul dintre mantaua cablului (tresa) şi conductor,
este ocupat de un izolator (material plastic sau aer). Câteva variante constructive se dau în figura 4.38.
În varianta din figura 4.38a conductorul interior, din cupru, are diametrul de 2,64 mm şi este
separat de tresă prin
discuri de polietilenă cu
lăţimea de 1,8 mm,
aşezate la intervale de 33
mm între ele; discurile
sunt turnate pe conductor
sau sunt prevăzute cu o
crestătură, pentru a putea
Figura 4.37 Cablu coaxial
fi introduse. Tresa, din
bandă de cupru, cu lăţimea de 0,254 mm, îmbracă discurile izolatoare, formând un tub cu diametrul
exterior de 9,525 mm, secţionat pe generatoare, pentru a nu permite circulaţia curentului în spirală (în
cazul când banda s-ar înfăşura), ceea ce ar creşte diafonia între cabluri prin cuplaj magnetic la joasă
frecvenţă. Peste tresă se înfăşoară două benzi din oţel moale, cu grosimea de 0,13 mm, cu bobinaj
decalat, dar în acelaşi sens, cu un spaţiu de 2,5 mm între spire, astfel ca banda exterioară să acopere
interstiţiul lăsat de cealaltă. Ansamblul este izolat în hârtie, diametrul exterior ajungând la 12 mm.

Figura 4.38 Construcţia cablurilor coaxiale de telecomunicaţii

EXEMPLUL IV.6 Să calculăm impedanţa caracteristică a acestui cablu coaxial. Din tabelul IV.2 avem:

D
Z 0 = 60 ⋅ ln = 60 ⋅ ln(9.525 / 2.64) = 76.98 Ω ≅ 75 Ω
d

106
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

În afară de acest cablu, cunoscut sub indicativul 2,6/9,5 mai există altul, caracterizat ca 1,2/4,4,
având aceeaşi impedanţă caracteristică de 75 Ω. Acesta are conductorul interior cu diametrul 1,18 mm,
discurile cu grosimea 1 mm şi diametrul de 4,1 mm, distanţate la 11 mm, în plus având şi o bandă de
polietilenă, groasă de 0,1 mm,
înfăşurată peste discuri, TABELUL IV.2 – Parametrii cablurilor coaxiale
suprapunerea spirelor fiind de PARAMETRI / CABLU 9.5 4.4 2.8
30%; acesta reduce riscul Rezistenţă fir [Ω / km] 3.1 15.2 49
deteriorării electrice a cablului,
datorită tensiunii continue folosită Capacitate [ pF / m] 46.5 49 56.7

pentru electroalimentarea repetoa- Constanta dielectrică 1.074 1.17 1.5


relor. În alte variante constructive Raportul v / c 0.966 0.926 0.817
(figura 4.38b) dielectricul este un Impedanţă Z ∞ [ohmi ] 74.4 73.1 71.8
tub de polietilenă, presat la
A la 1 MHz 0.915 1.92 3.06
anumite intervale, pentru a susţine
Atenuare a [dB ] 0.013 0.066 -
conductorul interior.
O altă variantă, în Europa, este b la 1 MHz / km 2.305 5.15 9.55
cablul cu diametrul conductorului c 0.003 0.0047 -
exterior de 2,8 mm. La frecvenţe Defazaj N o
[
/ km ] 1243 1296 1469
mai înalte, practic nu există
Intârziere [ns / m] 3.45 3.59 4.08
diafonie între cabluri, curentul
circulând pe suprafaţa interioară a
tresei şi cea exterioară a firului interior.
Acest efect de ecranare nu este eficient la frecvenţe joase, câmpurile magnetice externe de joasă
frecvenţă putând pătrunde prin conductorul exterior şi induce semnale în cel interior, motiv pentru
care cablurile coaxiale nu se folosesc la frecvenţe sub 60 kHz. În cablurile telefonice ce conţin şi
perechi de fire în cablu simetric, se recurge la ecranarea magnetică a cablurilor coaxiale, prin învelirea
cu fâşii de permalloy. Datorită acestei ecranări faţă de zgomote şi diafonie se admite o scădere mai
mare a nivelului semnalului înainte de repetor.
Viteza ν de propagare a semnalului pe cablu, la frecvenţe peste 4 kHz este aproximativ egală cu
viteza luminii c, pentru cablu având ca dielectric aerul şi cu 25-40% mai mică în rest.
Cablul coaxial poate transporta 1800 până la 3600 de canale, iar în cazul legăturilor de mare
capacitate, folosind un grup de cabluri coaxiale grupate într-un singur cablu, se ajunge la un număr
foarte mare de canale.
Cablurile sunt grupate câte 4, 6, 8, 12, 18 sau 28, interstiţiile dintre ele fiind completate de perechi
în cablu simetric, răsucite câte 2 sau câte 4, folosite pentru circuite de audiofrecvenţă sau transmiterea
semnalelor de comandă la repetoare. Parametrii acestor
cabluri variază cu frecvenţa sub forma:
A
Z0 = Z∞ + (1 − j ) [ohmi]
f
α = a +b f + c⋅ f [dB / km] (4.55)
β =N⋅ f [ o
/ km ]
Constantele cablurilor sunt date în tabelul IV.2. Figura 4.39 Imbinare de cablu
Formulele aproximative (4.55) sunt valabile pentru frecvenţe mai mari ca 200 kHz.

107
Capitolul IV

La frecvenţe mai mici, comportarea cablului este similară cu cea a liniilor în cablu simetric. O
deosebită importanţă trebuie acordată îmbinării a două tronsoane de cablu coaxial, care inerent
introduce o discontinuitate a impedanţei, mai ales dacă cele două tronsoane sunt de fabricaţii diferite.
Tipul de îmbinare prezentat în figura 4.39 introduce cele mai puţine perturbaţii.

IV.7.5 Ghiduri de unda (GU)

În esenţă, GU este un tub de metal, cu secţiune circulară sau rectangulară, în interiorul căruia se
propagă microunde. GU rectangulare nu sunt folosite pentru comunicaţii la mare distanţă şi sunt rar
folosite la distanţe peste 1 km. Dimensiunile transversale nu depăşesc 30 cm.
În sistemele de comunicaţii sunt utilizate ca feeder pentru conectarea antenelor parabolice folosite
în microunde cu amplificatorul final de putere.

Figura 4.40 Ghid de undă circular

GU circulare sunt conducte cu secţiune circulară, având o construcţie foarte precisă. Ele pot
transporta semnale de frecvenţă mult mai înaltă faţă de GU rectangulare.
Inainte de apariţia fibrelor optice cel mai cunoscut GU era cel produs de Bell System, denumit şi
elicoidal, datorită faptilui că în interiorul său se bobinează strâns o sârmă subţire de cupru emailat,
care descrie o spirală (figura 4.40a). Pe ea se aplica un strat de fibre de sticlă, iar tot ansamblul era
fixat în interiorul tubului de oţel cu un diametru de 2” (5 cm) cu răşină epoxidică.
Acest tip de construcţie are rolul de a atenua propagarea microundelor în modurile nedorite.
Atenuarea introdusă de GU este de 2-3 dB/km, ceea ce permitea amplasarea repetoarelor la distanţe de
15-30 km.
În figura 4.40b este trasată caracteristica atenuare-frecvenţă pentru acest ghid de undă. Pierderile
scad cu creşterea frecvenţei, până la 100 GHz şi teoretic ar trebui să scadă în continuare. Limita de 100
GHz a fost dictată de tehnologiile de fabricaţie utilizate. Acest GU ar putea transporta peste 200.000
de canale vocale într-un sens.
Sistemele de transmisie folosind GU au fost concurate şi scoase din competiţie de cele care
folosesc ca suport de transmisie fibra optică, mult mai ieftină în comparaţie cu GU. Sistemele de
transmisie pe fibră optică asigură o bandă largă, în consecinţă viteze ridicate de transmisie, la un preţ
de cost scăzut.

108
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

IV.7.6 Linii microstrip

În microunde, conexiunile dintre piese au lungimi comparabile cu lungimea de undă sau chiar mai
mari, devenind deci linii de transmisie.
Formele particulare întâlnite în circuitele integrate şi cele hibride sau interconectările sunt
“microstrip” şi “stripline”, prezentate în figura 4.41a şi respectiv b.
Linia “microstrip” este formată dintr-un substrat dielectric, care are cele două feţe opuse
metalizate, una alcătuind calea conductoare, iar cealaltă placa de bază.

Figura 4.41 Interconexiuni la frecvenţe ridicate

Linia “stripline” foloseşte două plăci de bază pe cele două feţe opuse ale plăcii, calea conductoare
fiind între ele, înglobată în substratul izolator; această variantă asigură o mai bună ecranare şi
proprietăţi mai bune de transmisie.

IV.7.7 Fibre optice

Fibra optică (F.O.) este un mediu transparent


la lumină, având un indice de refracţie mult mai
mare decât al aerului, ceea ce face ca lumina ce o
străbate să se reflecte în totalitate pe pereţii interni
şi să nu părăsească fibra (figura 4.42).
Dacă diametrul FO este mare în raport cu λ,
rezultă o propagare multimod (a), care poate fi
eliminată introducând un indice de refracţie gradat
(parabolic), ceea ce refocalizează semnalul (b). La
diametre mici, propagarea este monomod (c), iar
indicele de refracţie este cu profil uniform.
Construcţia unui cablu format din mai multe FO
este prezentată în figura 4.43. El poate fi de tip
Figura 4.42 Propagarea în fibra optică
circular (a) sau de tip bandă (b).
Faţă de liniile în cablu metalic, FO prezintă următoarele avantaje:
‰ Purtătoarea are frecvenţă foarte mare, ceea ce permite transmiterea unei benzi mult mai mari;
‰ Preţul de cost relativ la 1 km de linie este mai mic;
‰ Micşorarea distorsiunilor de atenuare şi fază, ceea ce face inutilă egalizarea sau încărcarea
liniei (pupinizare);

109
Capitolul IV

‰ Absenţa diafoniei şi a interferenţelor


electromagnetice, ceea ce permite plasarea
repetoarelor la distanţe mai mari şi utilizarea unor
puteri mult mai mici de emisie;
‰ Cheltuieli de întreţinere mai mici, având în vedere
fiabilitatea mai mare a fibrei optice.
FO introduce şi ea o atenuare, care trebuie compensată
prin amplificarea periodică a semnalului transmis în acest
mod. Atenuarea introdusă de FO este în jur de 1dB/km,
comparabilă cu cea a liniilor în cablu metalic. Ea depinde de
calitatea materialului folosit şi de domeniul de frecvenţe de
lucru. Figura 4.43 Constructia cablului în FO
In anul 1970 atenuarea tipică era de 20 dB/km iar în 1975
ajunsese la 2 dB/km. In prezent este sub 1 dB/km. (0.25 – 0.5 dB/km). Această limită nu poate fi
depăşită datorită dispersiei de tip Rayleigh în sticla amorfă.
Folosirea materialelor
cristaline este prohibită
deoarece acestea prezintă
defecte de reţea cristalină care
lucrează ca centri de difuzie.
În figura 4.44 se prezintă
variaţia atenuării FO cu
lungimea de undă a semnalului
folosit pentru transmisie, pentru
FO din sticlă (Si O2). Pierderile
minime sunt localizate în zonele
λ = 1,1-1,3 μm şi 1,5-1,6 μm,
prezentând un maxim în jur de
1,4 μm, domeniu care nu
trebuie utilizat pentru Figura 4.44 Caracteristicile fibrei optice
transmisie.
La frecvenţe superioare apare o limitare datorată pierderilor prin dispersie Rayleigh provocate de
impurităţile şi neomogenitatea materialului, care scad cu frecvenţa precum şi de absorbţia în infraroşu,
care introduce o limită privind frecvenţele inferioare.
Domeniul lungimilor de
undă utilizate este de 800 –
1500 nm denumit şi
infraroşu apropiat, frecvenţa
fiind cuprinsă între 200 şi
375 THz.
Frecvenţele cele mai Figura 4.45 Moduri de propagare in fibra optică
utilizate corespund lui λ =
1300 nm, la care pierderile prin dispersie Rayleigh ating 0.35 dB/km şi λ = 1500 nm, la care pierderile
prin dispersie Rayleigh sunt 0.15 dB/km.

110
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

Intr-o fibră optică circulară multimod (cu diametru mare în raport cu λ) pot apare mai multe
moduri de propagare (figura 4.45). Indicele de refracţie al miezului este mai mare decât al zonei
înconjurătoare şi variază (stepped index).
Dacă unghiul de incidenţă γ i > γ critic (figura 4.46), unde γ critic = arcsin(n2 / n1 ) , se produce o
reflexie totală la limita de separaţie miez-îmbrăcăminte, iar γ i = γ r .
Dacă γ i < γ critic , se produce o trecere a razei reflectate în cladding (raza 3 din figura 4.45), care
în final va fi absorbită în teaca protectoare (jacket). De obicei, fibrele multimod se construiesc astfel
ca:
n1 = (1.01 ÷ 1.02) ⋅ n 2
(4.56a)
γ critic = 78.6 0 ÷ 81.9 0
în timp ce fibrele monomod (single mode) se caracterizează prin:
n1 = (1.001 ÷ 1.002) n2
(4.56b)
γ critic = 84o ÷ 87o
Propagarea razelor luminoase poate avea loc numai pentru anumite valori ale unghiului
θ (complementul lui γ i , respectiv γ r ). Aceasta este din cauza condiţiilor de frontieră impuse de
ecuaţia de propagare a undelor electromagnetice, care fac posibile numai anumite rapoarte λ / d ,
unde λ este lungimea de undă a radiaţiei electromagnetice utilizate, iar d – diametrul fibrei optice.
Avem:

sin θ k = (k − 1) (4.57)
πd
Dacă raportul λ / d este mare, vor exista mai multe moduri de propagare, de la 0 grade (k = 1)
pînă la θ = 8 ÷ 12 grade, limită la care nu se mai produce reflexie totală în interiorul miezului. Pentru
fibrele monomod valoarea limită este θ = 3 ÷ 6 grade.
Dacă raportul λ / d este mic, de exemplu
λ / d ≥ 0.2322 → Δθ1 > 60
şi nu mai apar modurile pentru k > 1. In acest caz k = 1
(0 grade) şi avem de a face cu o fibră monomod
(propagare axială).

EXEMPLUL IV.7 Fie λ = 1300 nm . Atunci


Figura 4.46 Ilustrarea reflexiei în FO
λ 1300
d≤ = = 6000 nm (0.006 mm)
0.2322 0.2322
Diametrul unui fir de păr este de circa 0.1 mm, adică cu 1.5 ordine de mărime mai mare.

Fibrele monomod au un indice de refracţie de valoare constantă pentru miez, dar mai mare decât al
tecii. Raza miezului este mică în comparaţie cu cea a tecii, un exemplu de FO fiind cea cu diametrul
miezului de 10 μm şi cel al tecii de 125 μm , denumit pe scurt 10/125 μm . Pentru a avea numai
propagare monomod, trebuie satisfăcută condiţia

111
Capitolul IV

λ 2,405
r0 ≤ (4.58)
2π 2
n1 − n 2
2

În acest caz propagarea are loc într-un singur mod denumit fundamental, în lungul axei, şi nu mai
există dispersie modală. Dacă se foloseşte ca emiţător o diodă laser, care emite un fascicul de lumină
aproximativ monocromatic, nu mai există dispersie cromatică iar transmisia se poate face la distanţe
mai mari într-o bandă mai largă.
Fibrele multimod cu indice gradat au diametre de 10 ori mai mare 50 ÷ 100 μm (0.05 – 0.1 mm),
Δθ k = 1 / 10 din cel al fibrelor monomod şi prin urmare pot avea pînă la 10 moduri de propagare. Ele
au avantajul că pot accepta o toleranţă la poziţionarea sub incidenţă axială mult mai mare decât fibrele
monomod. Unghiul limită de incidenţă θ l (figura 4.46) este dat de relaţia:

sin θ l = n12 − n 22 (4.59)


Dacă n1 = 1.48 şi n2 = 1.46 la fibra multimod rezultă θ l = 14 0 , în timp ce la fibra monomod
θ l = 00 , ceea ce impune o precizie deosebită în poziţionarea mecanică.
Datorită multiplelor moduri de propagare posibile produse de diferite unghiuri de incidenţă θ , va
apare o dispersie modală sau multimod datorată faptului că anumite fracţiuni din energia câmpului de
lumină se transmit în moduri de propagare diferite, străbătând drumuri cu lungimi diferite şi ajung la
recepţie cu faze diferite. Această situaţie este ilustrată în figura 4.47. Prin această alungire a flancurilor
impulsului apare o limitare a vitezei de transmisie a datelor pentru o fibră dată. Fenomenul de
dispersie sau variaţie a timpului de propagare de grup cu frecvenţa afectează TD de viteză mare.
Variaţia dispersiei şi a produsului bandă distanţă, în funcţie de λ este prezentată în figura 4.44,
curbele b şi c.
Dispersia tinde spre zero în jurul valorii lui λ, pentru care atenuarea este minimă, iar efectul
perturbator asupra transmisiei poate fi micşorat prin restrângerea benzii semnalului. Deoarece
dispersia creşte cu distanţa, banda sistemului scade cu lungimea FO şi variază cu frecvenţa, prezentând
un maxim tot în jurul lui λ = 1,4 μm.
Acest dezavantaj dispare în cazul fibrelor monomod care permit realizarea de tronsoane mai lungi
cu viteze de transmisie a datelor mai ridicate. In schimb, apar probleme mecanice privind tăierea şi
interconectarea fibrelor datorită diametrului foarte mic.
Pentru reducerea dispersiei s-au construit fibre cu indice de refracţie gradat (graded index). In ele
indicele de refracţie descreşte treptat de la centrul fibrei spre exterior. Spre deosebire de varianta
prezentată în figura 4.42a, unde indicele de refracţie varia brusc, la FO utilizate în prezent indicele de
refracţie variază după o lege parabolică, ilustrată în figura 4.42b, descrisă de relaţia:
[
n(r ) = nc 1 − Δ (r / r0 )
2
] (4.60)
unde n1 - indicele de refracţie la mijlocul fibrei (miez)
r0 - raza miezului
Δ = (n1 − n2 ) / n1
n 2 - indicele de refracţie la extremităţile miezului.
Datorită indicelui de refracţie gradat propagarea razelor de lumină nu se mai face după traiectorii
frânte (refelexii la limita de separaţie miez-teacă) ci urmează traiectorii curbate.

112
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

Cu cât indicele de refracţie n este mai mic, cu atât traiectoria se abate mai mult faţă de axă iar
viteza de propagare creşte deoarece indicele de refracţie este mai scăzut. In final se obţine un timp de
întârziere egal pentru diferitele moduri de
propagare ceea ce determină o dispersie
scăzută cu o deformare mică a impulsurilor
transmise (vezi figura 4.47).
Prin proiectarea atentă şi construcţia
adecvată a fibrei optice se poate obţine ca
toate razele din fibră să aibă aceeaşi valoare
medie a componentei axiale a vitezei şi ca
Figura 4.47 Ilustrarea dispersiei produsă de FO
urmare să se reducă dispersia.
În afara dispersiei modale produsă de modurile multiple de propagare, există şi o dispersie
cromatică, având în vedere că sursele de lumină folosite nu sunt monocromatice şi că viteza de
propagare la diferite frecvenţe optice nu este aceeaşi.
Fibrele optice de calitate (atenuare şi dispersie reduse) sunt produse prin depunere chimică în faza
de vapori (CVD – chemical vapor deposition) sau o variantă îmbunătăţită MCVD (modified chemical
vapor deposition). In prezent s-au stabilit două variante de implementare a sistemelor de transmisie pe
fibră optică:
‰ de cost redus, bazată pe utilizarea diodelor electroluminescente (LED) şi fibre multimod
cu indice gradat, utilizată pe distanţe scurte;
‰ de cost ridicat, ce utilizează diode laser şi fibre monomod, pentru distanţe lungi.
În prezent există sisteme de transmisiuni pe fibră optică care lucrează în domeniul lungimilor de
undă de 1300 nm la distanţe de 15 şi 40 km cu viteze de 2,5 Gbit/s sau la 1550 nm la distanţe de 40, 80
120 şi 160 km. În anul 2002 s-a standardizat transmisia la 10 Gbit/s.
Sursele de lumină, folosite în emiţător sunt
laserii (diode laser), fie LED-uri din arseniură de
galiu (GaAs). Laserii sunt utilizaţi pentru
transmisii digitale la distanţe mari (60 km), iar
LED-urile pentru TD la distanţe medii (10 km),
sau transmisii analogice de bandă largă (5 MHz)
la distanţe mici (1 km). Costul unei diode laser
este foarte ridicat, dar randamentul său este de 10
ori mai mare decât al unui LED. Puterea sa de
ieşire este de circa 10 mW, iar viteza de
transmisie a datelor poate atinge 10 Gbiţi/s. Ca
dezavantaje se pot menţiona fiabilitatea şi durata
Figura 4.48 Caracteristica I-U a unei diode GaAlAs
de viaţă mai reduse faţa de LED-uri.
Caracteristica curent-tensiune pentru o diodă laser tip GaAlAs din clasa de puteri 3-50 mW este
prezentată în figura 4.48.
Timpul mediu de viaţă al diodei laser este de 50000 ore. El se dublează sau înjumătăţeşte la
scăderea, respectiv creşterea cu 10 0C a temperaturii de lucru. O diodă ce emite 3 mW la 780 nm îsi
înjumătăţeşte timpul de viaţă prin creşterea cu 25 0C a temperaturii de funcţionare.
Prelungirea duratei de viaţă se asigură cu o răcire corespunzătoare şi comanda ei cu o sursă de
curent atent proiectată pentru a elimina variaţiile rapide ale curentului.

113
Capitolul IV

Dioda se poate defecta ca urmare a aplicării unui impuls rapid de curent suprapus curentului de
polarizare sau a unei descărcări electrostatice.
EXEMPLUL IV.8 Un sistem de transmisie pe fibră optică cu diodă laser având puterea de 1 mW (0 dBm)
şi diodă avalanşă la receptor cu sensibilitatea –45 dBm (s-a considerat şi o rezervă de putere sau
coeficient de siguranţă) are deci un buget de putere de 45 dB pentru a acoperi pierderile în fibra optică şi
conectori. Pe o linie metalică bugetul de putere este aproape dublu (70 – 90 dB) dar şi atenuarea liniei
este mult mai mare (câţiva dB/km).

LED-ul are o eficienţă mult mai redusă ceea ce conduce la puteri optice mai mici (0.2 – 2 mW) şi
necesitatea unor puteri electrice mai mari (150-1500 mW), dar are avantajele că este ieftină iar puterea
optică depinde liniar de curentul aplicat.
Viteza de modulaţie nu depăşeşte 10-100 Mbiţi/s, având în vedere faptul că radiaţia generată nu
este coerentă, spectrul semnalului de ieşire întinzându-se pe un domeniu larg, iar banda sa nu
depăşeşte 200 MHz.
La receptor, detecţia optică este realizată cu ajutorul unei fotodiode fie de tip PIN, fie avalanşă.
Fotodioda PIN este mult mai liniară şi se recomandă pentru transmisiile analogice.
Sensibilitatea fotodiodei PIN este de –39 dBm şi ea lucrează cu un randament de conversie a
fotonilor în perechi electron-gol de 70%. Dioda avalanşă oferă o mai bună sensibilitate, atingând
valoarea –50 dBm.
În figura 4.49 sunt prezentate sintetic domeniile de utilizare ale dispozitivelor menţionate mai sus.

Figura 4.49 Nivele de putere pe o legatură în fibră optică

Pentru calculul bătăii (distanţei) se folosesc formulele empirice:


L = 14 − 5 ⋅ log 10 R D [km] (4.61)
pentru varianta 1 (LED şi fibră multimod cu indice de refracţie gradat) sau
L = 78 − 21 ⋅ log 10 R D [km] (4.62)
pentru varianta 2 (diodă laser şi fibra monomod). S-a presupus o marjă de eroare (coeficient de
siguranţă) de 10 dB.

114
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

IV.8 Interconectarea circuitelor pe 2 şi 4 fire. Ecouri

Liniile de transmisiuni la mare distanţă se realizează, de obicei, cu circuite pe 4 fire, fiecare


pereche de fire având amplificatorul ei şi transmiţând semnale într-un singur sens. Pentru circuitele pe
2 fire s-ar putea folosi un singur amplificator pentru ambele sensuri de transmisiune, utilizând un
transformator diferenţial, variantă abandonată
astăzi (figura 4.50).
Pentru interconectarea circuitelor pe 2 şi 4
fire, se folosesc sisteme diferenţiale (SD), ca
în figura 4.51. Semnalul din circuitul pe 2 fire,
transmis de la vest (V) la est (E), este cules de
bobina conectată la intrarea amplificatorului 1,
amplificat şi transmis pe linia 1 V-E a
circuitului pe 4 fire.
Semnalul care se transmite de la E la V pe
linia 2 este amplificat de amplificatorul 2 şi
Figura 4.50 Injectarea semnalului amplificat
introdus în circuitul pe 2 fire.
Deoarece semnalul atacă bobina SD în centrul ei, curenţii care se ramifică prin cele două
semibobine sunt, teoretic, egali şi în opoziţie de fază, iar fluxul rezultant este nul. Practic, SD nu este
perfect simetric, iar echilibrorul nu reproduce fidel caracteristicile circuitului pe 2 fire.

Figura 4.51 Joncţiune 2 - 4 fire cu sistem diferenţial


Din această cauză există permanent un dezechilibru şi ca urmare, din semnalul transmis de la E la
V se va induce o fracţiune în bobinele cuplate la intrarea amplificatorului 1, care este amplificată şi se
va propaga de la V la E, acţionând ca un ecou pe linie.
Alte ecouri se pot produce ca urmare a variaţiei bruşte a impedanţei liniei; se ştie că în cazul
neadaptării de impedanţă nu avem transfer maxim de putere, situaţie caracterizată prin apariţia unei
unde reflectate, care se propagă invers, de la sarcină spre sursă.
Ecourile au diferite efecte psihologice asupra participanţilor la convorbirea telefonică. Un ecou
care soseşte la 0,005 s după semnalul vocal, dă impresia de reverberaţie (ca şi cum s-ar vorbi într-o
cameră mică), dar nu deranjează.

115
Capitolul IV

Un ecou care apare la câteva zecimi de secundă are un efect neplăcut; multe persoane tind să se
bâlbîie sau să repete cuvintele. Din această cauză în general nu se acceptă ecouri cu întârzieri mai mari
de 0,045 s.
În figura 4.52 se arată cu cât trebuie atenuat ecoul, în funcţie de întârzierea sa, pentru a se obţine o
calitate acceptabilă a convorbirii.
Ecourile periculoase se manifestă pe
circuitele lungi, cu lungimi dus-întors de peste
1800 km, pe liniile internaţionale sau în cazul
radiocomunicaţiilor prin sateliţi. Sateliţii
geostaţionari, au raza orbitei de circa 35.800 km,
iar timpul de propagare pe traiectul sol-satelit-sol
depăşeşte 0,25 s. În aceste cazuri este necesară
folosirea unor dispozitive supresoare de ecou,
care detectează prezenţa semnalelor ecou în
perechea de fire de întoarcere şi conectează un
atenuator de 60 dB, care împiedică reîntoarcerea
ecoului de pe linia lungă, atenuatorul rămânând Figura 4.52 Atenuarea ecoului
conectat un timp scurt şi după dispariţia
semnalului.
În cazul TD duplex, supresoarele de ecou trebuie dezactivate, transmisia făcându-se simultan în
ambele sensuri nu se poate distinge semnalul ecou. În acest scop modemul emite un ton cu frecvenţa
2100 Hz, care produce dezactivarea supresoarelor de ecou.

IV.9 Caracteristici în domeniul timp

Propagarea impulsurilor rectangulare pe linia de transmisie poate evidenţia distorsiunile ce apar în


transmisie şi ne permite să facem distincţia între liniile scurte şi cele lungi.
În cazul liniilor scurte, efectul liniei (figura 4.53) este de rotunjire a fronturilor, interferenţa
intersimboluri (IIS) fiind mică. În cazul liniilor lungi, IIS este foarte puternică, impulsul este întins pe
mai multe intervale şi nu mai poate fi regenerat, ca în cazul anterior, cu un comparator cu pragul reglat
la A/2 şi este necesară egalizarea.

Figura 4.53 Răspunsul liniei la impuls şi treaptă Figura 4.54 Linie inchisă pe o rezistenţă egală cu Z0
116
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

Dacă la intrarea unei linii se aplică un semnal treaptă de curent, tensiunea la ieşirea ei are forma
indicată în figura 4.53, pentru un cablu coaxial 2,6/9,5 mm. Răspunsul la impuls se obţine scăzând
răspunsurile la două semnale treaptă decalate. Linia fiind închisă pe o rezistenţă numeric egală cu Z0
se obţin răspunsurile prezentate în figura 4.54 care ne arată că nu se poate face adaptare de impedanţă
doar pe rezistenţă.
Neregularităţile liniei, provocate de discontinuităţi în geometria liniei, imperfecţiuni în fabricaţie,
vor determina apariţia unor semnale ecou, care pot şi ele să producă ecouri.

IV.10 Retele Ethernet

Reţelele Ethernet sunt definte prin standardul IEEE 802.3 şi se bazează pe procedura de acces
CSMA/CD (Carrier Sense Multiple Access with Collision Detection). In figura 4.55 se prezintă
schematic structura unei reţele Ethernet. Viteza de transmisie este 10, 100 sau 1000 Mbiţi/s (primele
reţele lucrau cu 1 Mbit/s).
Reţeaua este realizată de regulă pe cablu coaxial (10 BASE 5 sau Ethernet standard cu cablu
coaxial gros – diametru exterior circa 10 mm, 10 BASE 2 pe cablu coaxial subţire – diametru exterior
4,8 mm). Din anul 1990 s-a adoptat norma 10 BASE T pentru transmisii în banda de bază la 10
Mbiţi/s folosind perechi torsadate – UTP.
Caracteristicile mediului de transmisie pe perechi de fire răsucite (torsadate) sunt următoarele:
‰ cablu multi-perechi, neecranate individual;
‰ diametrul firelor: 0,4 – 0,6 mm;

‰ impedanţa caracteristică: 100 ± 15 Ω în domeniul de frecvenţe 1-16 MHz;

‰ lungimea maximă a unui segment de cablu: circa 100 m; atenuare mai mică decât 11,5 dB
în banda 5-10 MHz;
‰ viteza de propagare a semnalului: mai mare decât 0,585 c unde c = 300000 km/s (viteza
luminii).
Reţeaua şi mediul de transmisie particular sunt desemnate ca D M L, unde D este un număr ce
exprimă debitul de date în Mbiţi/s, M este un nume ce desemnează tipul transmisiei (BASE –
transmisie în banda de bază sau BROAD – transmisie de bandă largă cu modulaţie) iar L de obicei este
un număr ce exprimă lungimea maximă a unui segment de cablu în hectometri.
Pentru reţelele pe perechi răsucite sau pe fibră optică L este reprezentat fie de F (fibră) fie de T
(twisted). Până în prezent au fost standardizate următoarele tipuri:
‰ 10 BASE 5 (reţea la 10 Mbiţi/s, în banda de bază, pe cablu coxial gros compus din
tronsoane cu lungimea maximă 500 m);
‰ 10 BASE 2 (reţea la 10 Mbiţi/s, în banda de bază, pe cablu coxial subţire compus din
tronsoane cu lungimea maximă de circa 200 m - 1/10 dintr-o milă marină adică
aproximativ 185 m);
‰ 10 BASE T (reţea la 10 Mbiţi/s, în banda de bază, pe perechi de fire răsucite - lungimea
maximă circa 100 m pentru un segment);
‰ 10 BROAD 36 (reţea la 10 Mbiţi/s, de bandă largă, pe cablu coxial gros compus din
tronsoane cu lungimea maximă 1800 m, între sisteme 3600 m);
‰ 10 BASE F (reţea la 10 Mbiţi/s, în banda de bază, pe fibră optică multimod cu indice
gradat).

117
Capitolul IV

Schema de principiu a unei reţele Ethernet (pe cablu coaxial) este prezentată în figura 4.55. Cele
mai răspândite reţele la ora actuală sunt cele pe cablu UTP. Cele în cablu coaxial au topologia în inel,
staţiile fiind înseriate pe cablu şi din acest motiv sunt predispuse mai uşor la defectări. Cele pe cablu
UTP au o topologie în stea iar defectarea unui tronson de cablu (pană de contact cel mai adesea) nu
afectează funcţionarea altor staţii.
DTE

Communications
subsystem

Repeater
Coaxial cable segment
set

Terminator
Integrated Tap /
Transceiver
Unit
Figura 4.55 Schema unei reţele Ethernet
Extensia fizică a reţelei se realizează cu ajutorul repetoarelor simple (cu 2 porturi sau multi-port -
hub). Unele sunt configurabile şi prezintă funcţii inteligente (switch) ce pot fi folosite pentru
managementul reţelei. Interconectarea reţelelor se poate face prin poduri (bridge) sau ruteri. Aceştia
din urmă asigură o mai bună izolare a reţelelor
componente.

IV.11 Compoziţia şi structura atmosferei

În propagarea undelor radio, un rol deosebit este


jucat de atmosfera terestră, care reprezintă învelişul
gazos al Pământului, cu o grosime de 2000-3000 km,
format în principal din azot, oxigen, vapori de apă şi
gaze inerte (figura 4.56). Atmosfera poate fi împărţită
în 3 straturi principale:
TROPOSFERA, ce conţine circa 75% din întreaga
substanţă a atmosferei, cu o grosime de 16-18 km la
ecuator şi 10-12 km la latitudini mai ridicate. Partea
sa superioară este denumită TROPOPAUZĂ.
STRATOSFERA situată deasupra troposferei, se
întinde până la o altitudine de 60-80 km şi se
caracterizează prin absenţa vaporilor de apă.
IONOSFERA, ultimul strat gazos, se
caracterizează prin prezenţa unui număr imens de
particule ionizate (electroni şi ioni) ce apar ca urmare
a ionizării moleculelor neutre de aer sub acţiunea Figura 4.56 Compoziţia atmosferei

118
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

radiaţiilor ultraviolete ale Soarelui, a razelor cosmice şi a fluxului de meteoriţi ce pătrund în


atmosferă.
Variaţia ionizării cu altitudinea este prezentată
în figura 4.57, datele măsurătorilor fiind valori
mediate pe perioade mai mari de timp, obţinute cu
ajutorul sateliţilor artificiali şi rachetelor geofizice.
Maximul de concentraţie electronică se află la
altitudinea de 100-120 km, apoi concentraţia, după
o descreştere uşoară, creşte lin, atingând un nou
maxim de circa 300 km altitudine, după care scade
iar treptat.
Se observă că în timpul zilei există 5 straturi: C,
D, E, F1 şi F2. Noaptea, încetând acţiunea
ionizatoare a radiaţiilor solare, electronii liberi se
recombină cu ionii pozitivi, formând molecule
neutre; astfel, se consideră că există numai două
straturi E şi F .
Straturile C şi D există numai în timpul zilei, la
altitudini de 60-90 km şi dispar noaptea.
Concentraţia stratului E scade puternic în timpul
nopţii, când stratul F1 are tendinţa de a dispare, iar
F2 se lasă mai jos, formând un singur strat F.
Ionizarea păturilor superioare ale atmosferei
depinde, în plus, de anotimp şi de ciclul de Figura 4.57 Variaţia ionizării cu altitudinea
activitate solară.

IV.11.1 Frecvenţa plasmei şi frecvenţa critică

Dacă o undă electromagnetică (UEM) pătrunde sub o incidenţă verticală într-un domeniu ionizat,
aşa cum se arată în figura 4.58, câmpul electric acţionează asupra electronilor şi ionilor (purtători de
sarcină), producând o deplasare a acestora (un curent electric). Contribuţia ionilor pozitivi, de masă
mult mai mare decât a electronilor, şi ca urmare de viteză mult mai mică, poate fi neglijată în
comparaţie cu cea a electronilor.
Câmpul electric produce un curent de deplasare capacitiv defazat cu 90° faţă de câmp. Norul de
electroni va oscila în câmpul electric al UEM incidente, producând un curent spaţial întârziat cu 90°
faţă de câmp, datorită inerţiei produse de masa electronilor, deci în antifază cu curentul de deplasare
capacitiv. Ca urmare a relaţiei de antifază, permitivitatea relativă a mediului va scade conform relaţiei:
ne 2
εr = 1− (4.63)
ε 0 m ⋅ (2πf ) 2
unde n -concentraţia electronică a ionosferei [ m −3 ]
e - sarcina electronului e = 1,6⋅10 -19 C
ε0 - permitivitatea dielectrică a vidului 8,854 . 10-12 [F/m]

119
Capitolul IV

m - masa electronului m = 9,11⋅ 10 -31 [kg]


ω - pulsaţia undei [rad/s]
Dacă permitivitatea relativă devine egală cu zero,
atunci din (4.63) rezultă:
ne 2
f n2 = (4.64)
(2π ) 2 ⋅ ε 0 m

valoare denumită frecvenţa plasmei. Înlocuind


valorile numerice rezultă:
fn = 9 n (4.65)
Înlocuind (4.64) în (4.63) rezultă:
f n2
εr =1− 2 (4.66) Figura 4.58 Pătrunderea UEM in ionosferă
f
În partea superioară a figurii 4.57 este reprezentată scala de variaţie a frecvenţei plasmei, conform
relaţiei (4.59). Frecvenţa plasmei reprezintă deci frecvenţa unei UEM pentru care domeniul ionizat cu
concentraţia electronilor n se comportă ca şi cum ar avea permitivitatea dielectrică relativă egală cu
zero. Ca urmare, densitatea curentului rezultant de deplasare este zero, deci şi câmpul electric efectiv
este zero. Viteza de propagare a frontului UEM este dată de relaţia:
c
vp = (4.67)
εr
La frecvenţa critică, εr = 0, iar vp = ∞. Pentru stratul ionizat ,
v p ⋅ vg = c 2 (4.68)
unde vg este viteza de grup. Produsul dintre viteza de propagare şi viteza de grup a UEM este constant.
Deci, dacă vp → ∞, vg → 0, iar energia nu se va mai propaga. Câmpul electric zero poate fi
considerat ca provenind din interferenţa undei reflectate cu cea incidentă, care anulează astfel UEM în
punctul de reflexie, dar care să poată fi recepţionată.
Frecvenţa critică f0 reprezintă frecvenţa maximă a UEM, care, emisă sub incidenţa verticală spre
un anumit strat al ionosferei, este reflectată de acel strat:
f n = 9 n max (4.69)

IV.11.2 Frecvenţa maximă utilizabilă şi frecvenţa de lucru optimă

Traiectoria UEM care pătrunde în ionosferă cu o incidenţă diferită de cea verticală este o curbă
(figura 4.59). Din figura 4.57, pentru o anumită frecvenţă f, se
observă că prin creşterea concentraţiei electronilor cu altitudinea
se obţine o mărire a vitezei de deplasare vp a frontului undei;
sectoarele aflate la o altitudine mai mare capătă o viteză mai
mare, ceea ce duce la curbarea frontului de undă şi, la o anumită
concentraţie (altitudine), se produce o întoarcere a frontului
undei în direcţia Pământului. Figura 4.59 Traiectoria UEM

120
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

Traiectoria de deplasare a UEM se curbează în ionosferă cu atât mai mult, cu cât concentraţia n a
electronilor este mai mare, iar frecvenţa f este mai mică.

Figura 4.60 Reflexii in ionosferă


Aplicând legile refracţiei (legile lui Snell) avem,
sin i sin r
= (4.70)
c vp
La altitudine maximă r = 90°, iar vp rezultă:
v p = c / sin i (4.71)
Pe de altă parte, înlocuind vp din relaţia (4.67) obţinem:
sin i = ε r (4.72)
care, înlocuită în (4.66) conduce la :
1 − f n2 / f 2 = sin 2 i
sau
fn
f = = f n ⋅ sec i (4.73)
cos i
Frecvenţa maximă utilizabilă
(FMU) este determinată de nmax şi
pentru incidenţa verticală (i = 0°) ea
este egală cu f0 - frecvenţa critică.
Pentru un unghi de incidenţă i:
FMU = f 0 ⋅ sec i (4.74) Figura 4.61 Inălţimea virtuală
În figura 4.60 a şi b sunt
reprezentate situaţiile când unghiul de incidenţă i este constant iar frecvenţa este variabilă şi respectiv
când frecvenţa este constantă şi se variază unghiul de incidenţă (în practică, unghiul de elevaţie al
antenei).
Frecvenţele mai mici decât FMU se reflectă pe ionosferă şi se întorc spre Pământ, cele mai mari ca
FMU se pierd în spaţiul cosmic.
Variind unghiul de elevaţie al antenei θ, se găseşte un unghi critic θ0, la unghiuri mai mici apărând
reflexie, la unghiuri mai mari UEM se pierd în spaţiul cosmic.
În mod normal nu se lucrează cu FMU, deoarece ea este o frecvenţă limită, iar neregularităţile
ionosferei ar putea determina ca fascicolul UEM să părăsească ionosfera şi să nu se mai întoarcă spre
Pământ. Se introduce astfel frecvenţa de lucru optimă FLO, cât mai aproape de FMU.
FLO = 0.85 ⋅ FMU (4.75)

121
Capitolul IV

IV.11.3 Înălţime virtuală

Considerând o UEM emisă sub unghiul de


elevaţie β, componenta orizontală vh a vitezei de
grup vg este dată de:
v h = v g ⋅ sin r (4.76)
şi conform (4.68) şi (4.70)
v = c ⋅ sin i = constant (4.77)
Timpul necesar ca UEM să atingă înălţimea
maximă h este, conform figura 4.61
AC AC
t= =
vh c ⋅ sin i
AB ⋅ sin i AB
t= = (4.78)
c ⋅ sin i c
Înălţimea virtuală h a stratului este OB şi
reprezintă înălţimea de la care s-ar reflecta UEM,
dacă s-ar propaga cu viteza c constantă. Figura 4.62 Suprafaţa sferică a Pământului
Distanţa emiţător-receptor ER, presupunând suprafaţa Pământului plată, este dată de relaţia:
d = 2h / tgβ (4.79)
Considerând suprafaţa sferică (figura 4.62)
⎡⎛ π ⎞ ⎛ R ⎞⎤
d = 2 R ⎢⎜ − β ⎟ − arcsin⎜ cos β ⎟⎥ (4.80)
⎣⎝ 2 ⎠ ⎝R+h ⎠⎦
unde R = 6370 km - raza Pământului.
EXEMPLUL IV.9

Fie h = 200 km, β = 20°. Considerând suprafaţa Pamântului


plată,

2 ⋅ 200
d = ER = = 1100 km
tg 20
sau considerând-o sferică

d = 2 ⋅ 6370[(1.57 − 20 ⋅ π / 180) −
arcsin[(6370 / 6570) ⋅ cos 20] = 966 km
Înălţimea virtuală se măsoară cu o ionosondă, ce emite în plan
vertical un fascicol de UEM modulat în amplitudine de un impuls
cu durata τ = 150 μs şi care baleiază domeniul de frecvenţă 1 – 20
MHz în 3 minute. Măsurând timpul T de propagare dus-întors
Figura 4.63 Ionogramă
(fascicolul se întoarce prin reflexie pe ionosferă) obţinem:
h = cT / 2 (4.81)

122
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

Dependenţa înălţimii virtuale h de frecvenţă, obţinută prin această metodă se numeşte ionogramă
şi este reprezentată în figura 4.63. În ionogramă apar 2 frecvenţe critice datorită influenţei câmpului
magnetic terestru.

IV.12 Benzi de frecvenţă

Lungimea de undă este dată de:


λ = c ⋅T = c / f
Deoarece c = 3 ⋅ 10 8 [m/s], pentru a rezulta o variaţie decadică a lungimii de undă rezultă
f = (0.3 − 3) ⋅ 10 x iar λ = (1 − 10) ⋅ 10 8− x
Au rezultat astfel benzile de frecvenţă ilustrate în tabelul IV.3, standardizate de ITU.
Tabelul IV.3 – Benzi de frecvenţă
Banda Banda ITU [x ] Domeniu frecvenţă Denumirea undelor
LF 5 30 - 300 kHz Kilometrice
MF 6 300 - 3000 kHz Hectometrice
.HF 7 3 - 30 MHz Decametrice
VHF 8 30 - 300 MHz Metrice
UHF 9 300 - 3000 MHz Decimetrice
SHF 10 3 - 30 GHz Centimetrice
EHF 11 30 - 300 GHz Millimetrice
(IR) 12 300 - 3000 GHz Decimilimetrice

unde semnificaţiile sunt următoarele:


VLF = Very Low Frequency LF = Low Frequency
MF = Medium Frequency HF = High Frequency
VHF = Very High Frequency UHF = Ultra High Frequency
SHF = Super High Frequency EHF = Extremely High Frequency
I.R = infraroşu
Alte benzi de frecvenţă cunoscute legate de spectrul luminii sunt cele de mai jos.
Banda Denumirea Banda Denumirea
3 ⋅ 10 − 4.3 ⋅ 10 Hz
11 14
Infraroşu 4.3 ⋅ 10 − 1 ⋅ 10
14 15
Hz Vizibil
1 ⋅ 1015 − 6 ⋅ 1016 Hz Ultraviolet 6 ⋅ 1016 − 3 ⋅ 1019 Hz Radiaţii X
3 ⋅ 1019 − 5 ⋅ 10 20 Hz Radiaţii Gama 5 ⋅ 10 20 − 8 ⋅ 10 21 Hz Radiaţii cosmice

Benzile de frecvenţă utilizate pentru radiolocaţie sunt desemnate prin litere, deoarece iniţial în
timpul celui de al doilea război mondial se dorea păstrarea secretului. Benzile P, L, S X şi K datează
din cel de de al doilea război mondial. Benzile C, Ku şi Ka au fost introduse mai târziu. Acestea sunt:
P 230 – 1000 MHz L 1000- 2000 MHz S 2000 – 4000 MHz
C 4000 – 8000 MHz X 8000 – 12500 MHz Ku 12,5 – 18 GHz
.K 18 – 26, 5 GHz Ka 26,5 – 40 GH

123
Capitolul IV

IV.13 Ecuaţia legăturii radioelectrice

Dacă se consideră o antenă de emisie omnidirecţională, UEM radiate se vor propaga uniform în tot
spaţiul (izotrop) şi, pe măsura depărtării de antenă, energia se distribuie într-un spaţiu tot mai mare.
Pentru micşorarea dispersiei se utilizează antene directive, care radiază sau recepţionează preferenţial
energia., pe o anumită direcţie, energia emisă sau recepţionată fiind de D ori mai mare decât în cazul
antenei izotrope; D poartă denumirea de coeficient de directivitate.
O legătură radioelectrică cuprinde un emiţător E cu antena de emisie AE care radiază o putere PΣ
şi un receptor R, cu antena sa de recepţie AR (figura 4.64).
Dacă AE este izotropă, iar mediul de propagare a UEM este omogen, densitatea de flux a puterii
radiate la distanţa d este dată de :
Prd
S= (4.82)
4πd 2
Dacă antena de emisie are
coeficientul de directivitate D,
Prd
S= ⋅D (4.83)
4πd 2
iar randamentul AE este dat de:
ηE = Prd / PE (4.84)
unde PE este puterea emiţăto-
rului, vom defini câştigul GE al
AE, , ca
GE = η E D (4.85)
rezultând
PE G E Figura 4.64 Bătaia legăturii radioelectrice
S= (4.86)
4πd 2
Dacă suprafaţa de colectare a AR (apertura) este AR, puterea semnalului recepţionat Pr, va fi:
PE
Pr = S ⋅ AR = G E AR (4.87)
4πd 2
Pentru orice antenă de recepţie:
AR = GR ⋅ λ 2 / 4π (4.88)
unde GR este câştigul antenei de recepţie. Deci,
Pr = PE ⋅ GE ⋅ GR ⋅ ( λ / 4π d )
2
(4.89)
iar relaţia (4.83) reprezintă ecuaţia legăturii radio în spaţiu.
Bătaia legăturii (distanţa maximă) poate fi determinată din (4.83), ca:
1
⎡ P ⎤2 λ
d max = ⎢ E GE ⋅ GR ⎥ (4.90)
⎣ Pr min ⎦ 4π
şi poate fi mărită acţionând pe următoarele căi:

124
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

‰ mărirea puterii emiţătorului PE


‰ mărirea câştigului antenelor GE, GR
‰ mărirea sensibilităţii receptorului (scăderea lui Pr min).
Factorul (λ / 4πd ) 2 reprezintă pierderile în spaţiu la propagarea semnalului. Dar,
λ = c/ f (4.91)
iar ec. (4.83), exprimând frecvenţa f în [MHz] şi distanţa d în [km], devine:
Pr 0.57 ⋅ 10 −3
= GE GR (4.92)
PE (df ) 2
Trecând la unităţi de transmisie:
( Pr / PE )dB = GE + GR − L (4.93)

0.57 ⋅10 −3
unde − L = 10 log = 32.5 + 20 log d + 20 log f (4.94)
(df ) 2
şi reprezintă coeficientul de pierderi în spaţiu.
EXEMPLUL IV.10 Fie un sistem de radiocomunicaţii spaţiale având condiţiile de propagare similare
celor din vid, lucrând pe frecvenţa f = 4000 MHz şi distanţa d = 2 ⋅108 km, GE fiind 23 dB, GR = 50 dB şi
PE = 400 W. Să calculăm:
a. Pierderile în spaţiu L
b. Puterea recepţionată Pr.
− L = 32.5 + 20 log ( 2 ⋅108 ) + 20 log 4000 = 270.5 dB

( Pr / PE )dB = GE + GR − L = 23 + 50 − 270.5 = −197.5 dB sau 1.77 ⋅10−20


Pr = 400 ⋅1.77 ⋅10−20 = 7.08 ⋅10−18 W
În radiocomunicaţiile spaţiale, în plus, trebuie luate în consideraţie o serie de pierderi
suplimentare, unele datorate neorientării perfecte a celor 2 antene AE şi AR, şi care intervin prin
coeficientul de pierderi Lθ, şi altele datorită schimbării polarizării UEM la trecerea prin atmosferă,
denumite pierderi de polarizare, care intervin prin coeficientul LP.
Astfel ecuaţia legăturii radioelectrice în spaţiul cosmic ia următoarea formă:
PE GE ( λ / 4π d ) GR Lθ Lp = Pr
2
(4.95)
Presupunând puterea zgomotului dată de relaţia:
Pz = kTB (4.96)
iar densitatea sa spectrală de putere normalizată:
Z 0 = kT (4.97)
raportul S/Z la recepţie, pentru o bandă cu lăţimea de 1 Hz, devine:
Pr
= PE GE ( λ / 4π d ) GR Lθ Lp / kT
2
(4.98)
Z0
Din puterea semnalului recepţionat Pr, o fracţiune C este conţinută în purtătoare, care nu
transportă informaţie, iar restul S în benzile laterale ale semnalului (date sau informaţii).
Pr = C + S (4.99)

125
Capitolul IV

Pentru a ţine cont de acest fapt, introducem un nou coeficient de pierderi Lm (pierderi prin
modulaţie), şi putem scrie:
S P
= (1 − Lm ) r
Z0 Z0
(4.100)
C P
= Lm r
Z0 Z0
EXEMPLUL IV.11 Să calculăm pentru sistemul de radiocomunicaţii spaţiale din exemplul IV.10, nivelele
absolute de putere pentru date (S) şi purtătoare (C), dacă puterea de emisie se reduce la PE = 10 W, iar
TZ = 55°K, Lm = -4,1 dB; Lθ +Lp = -1,1 dB.
Conform definiţiei nivelului absolut P0 = 1 mW, iar
Puterea totală emisă: (PE = 10 W) 40 dBm
Pierderi datorită modulaţiei: Lm -4,1 dB
Câştigul AE: GE +23 dB
Pierderi în spaţiu: L -270,5 dB
Pierderi de orientare şi polarizare: Lθ+Lp -1,1 dB
Câştigul AR: GR +53 dB
Putere totală recepţionată: Pr -159,7 dB
Putere utilă (date) recepţionată: S -161,8 dB
Putere în purtătoare: C -163,8 dB
Densitatea spectrală a zgomotului: Z0 = kT0 -181,2 dBm/Hz
În cazul recepţiei undelor radio este util să cunoaştem intensitatea câmpului electric E în antena de
recepţie, ea fiind dată de:
E = 30 PE GE / d [V / m] (4.101)
T.e.m. în AR poate fi determinată ca:
U = Eh (4.102)
unde h – înălţimea efectivă a AR.
Luând ca referinţă intensitatea câmpului electric E la distanţa d = 1 m, notată cu E0, ec. (4.101)
pentru
E 0 = 30 PE G E [V / m] (4.103)
ia forma
E = E0 / d [V / m] (4.104)

EXEMPLUL IV.12 Să calculăm t.e.m. indusă într-o AE tip dipol λ/2 (înălţimea efectivă este λ/π ) aflată
la distanţa d = 100 km de AE tip dipol λ/2, cu câştigul GE = 1,64, care emite pe frecvenţa f = 100 MHz o
putere PE = 20 W.

c 3 ⋅108 λ
λ= = =3m hef = = 3/π
f 100 ⋅106 π
30 ⋅ 20 ⋅1.64 3
U= ⋅ = 299.5 μV
100 ⋅103 π

126
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

IV.14 Propagarea undelor radio

UEM emise de AE, în drumul lor spre receptorul aflat tot pe suprafaţa Pământului, se pot propaga
pe două căi:
1. În stratosferă, urmărind în oarecare măsură curbura suprafeţei Pământului, formând aşa numita
undă de suprafaţă (directă);
2. prin reflexie pe ionosferă – unda spaţială (indirectă).
Propagarea prin unde de suprafaţă este afectată de fenomenele de difracţie, refracţie şi dispersie.
Prin difracţie, UEM pot ocoli, într-o anumită măsură, obstacolele întâlnite în cale: convexitatea
scoarţei terestre, munţi, unele construcţii, etc. Difracţia este importantă în gama de UL şi poate fi
neglijată pentru US, pierderile de energie crescând cu frecvenţa.
Refracţia se manifestă prin fenomenul de schimbare a traiectoriei UEM la limita de separaţie a
două medii (aer-sol, aer-apă, etc.), datorită vitezelor de propagare diferite, precum şi în medii
neomogene (troposferă), fiind caracteristică tuturor gamelor. Dispersia undelor radio se manifestă în
troposferă prin schimbarea aleatoare a direcţiei de propagare, datorită neomogenităţilor rezultate din
amestecul straturilor de aer ascendente şi descendente, cu temperaturi, umidităţi şi presiuni diferite,
care fac ca viteza de propagare a UEM să sufere fluctuaţii.
Ca urmare, o mică parte din energia undelor radio părăseşte direcţia de propagare (linia dreaptă),
urmărind curbura Pământului, aşa cum se observă din figura 4.65. Dispersia se manifestă în special în
gama de UUS, având în vedere dimensiunile mici ale zonelor de neomogenitate din troposferă.

Figura 4.65 Ilustrarea reflexiei UEM în ionosferă


Densitatea mică a ionosferei în comparaţie cu troposfera face ca UEM să se propage cu o viteză
mai mare, producându-se o curbare a frontului undelor spre troposferă. Cu cât frecvenţa UEM este mai
mică (rel. 4.56-63), efectul de pătrundere în ionosferă este mai mic, iar UEM se poate întoarce mai
uşor spre Pământ (figura 4.65).
La creşterea frecvenţei, pătrunderea UEM în ionosferă este mai importantă, iar unghiul de elevaţie
necesar pentru a produce refracţia este mai mic. Dependenţa pătrunderii (înălţime virtuală) de
frecvenţă este determinată de starea ionosferei, care variază cu timpul diurn, cu anotimpurile şi de la
an la an, în ciclul de 11 ani al activităţii solare. În medie, caracteristicile propagării prin unda indirectă
sunt rezumate în tabelul IV.4. În ionosferă se manifestă şi fenomenul de absorbţie al UEM; pierderile

127
Capitolul IV

de energie scad cu creşterea frecvenţei şi altitudinii; atenuarea este invers proporţională cu pătratul
frecvenţei.

TABELUL IV.4 – Particularităţi ale straturilor ionosferei


Strat Inălţime Frecvenţa critică Bătaia maximă cu unică reflexie
h [km] f [MHz] d [km]
Reflexia UEM Stratul D introduce atenuări în gama HF
C şi D 60-80
VLF şi LF
E 110 4 2350
F1 180 5 3000
Zi 300 8 3840
F2
Noapte 350 6 4130

La propagarea prin undă indirectă apare o zonă de tăcere (Skip zone) în care unda directă este
slabă, iar unda spaţială nu poate pătrunde (figura 4.66). Distanţa maximă d corespunde unei înălţimi
virtuale h maxime (hm). Conform figurii 4.62, putem scrie:
R
θ = arccos (4.105)
R + hm
iar d/2 = Rθ - lungimea arcului de cerc ce
subîntinde unghiul θ, de unde
d = 2 Rθ
R
d = 2 R ⋅ arccos (4.106)
R + hm
şi este bătaia maximă a legăturii radio cu
o singură reflexie pe ionosferă (single
hop); se poate creşte utilizând reflexii Figura 4.66 Zona de tăcere
multiple pe ionosferă şi suprafaţa
Pământului (10000 – 15000 km).
În recepţia undelor spaţiale pot apare fadinguri (scăderi puternice ale nivelului semnalului
recepţionat) cu durata între fracţiuni de secunde şi zeci de secunde, datorate în principal interferenţei
undelor radio cu faze diferite, datorită drumurilor diferite parcurse, care conduc la semnal rezultant
zero. Propagarea prin unde spaţiale (indirecte) permite deci stabilirea de legături la distanţă mare,
folosind puteri relativ mici la emisie şi un echipament simplu şi în consecinţă ieftin. În prezent o parte
din aceste legături se stabilesc prin sateliţii de telecomunicaţii sau prin cablurile submarine, calitatea
transmisiei crescând, odată cu preţul echipamentului.

IV.14.1 Propagarea undelor lungi

În gama UL undele directe şi indirecte se manifestă atât ziua cât şi noaptea, cele indirecte se
reflectă de ionosferă chiar pentru unghiuri de elevaţie θ apropiate de 90°. Ca particularitate de
propagare remarcăm că nu există o dependenţă de anotimp, nivelul activităţii solare sau timpul diurn.

128
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

Pentru asigurarea unei bătăi maxime, sunt necesare puteri mari de emisie, UL fiind puternic
absorbite de ionosferă. Datorită frecvenţei scăzute (mare) antenele sunt de dimensiuni foarte mari iar
gama este restrânsă, conţinând prea puţine posturi.

IV.14.2 Propagarea undelor medii

Particularitatea principală a TABELUL IV.5 Caracteristici de propagare în unde medii


propagării UM este faptul că în Caracteristici Sol uscat Apa
timpul zilei sunt puternic λ cu absorbţie maximă 200 m 3000 m
absorbite de ionosferă, la Bătaia unui post cu puterea 1 kW 100 km 1500 km
nivelul stratului D şi deci nu
există unda spaţială. Bătaia prin unda directă este determinată de lungimea de undă şi conductibilitatea
solului (tabelul IV.5). Se observă că este esenţial ca emiţătorul să fie instalat într-o zonă cu pânza de
ape freatice la suprafaţă (sol umed sau mlăştinos). Dacă solul nu este uscat, se pot realiza bătăi de circa
1000 km.
Noaptea, dispărând straturile C şi D, UM nu sunt absorbite de ionosferă şi în propagarea prin unde
spaţiale bătaia creşte la 4000-5000 km.
În zona de recepţie a undelor directe şi indirecte
vor apărea fadinguri cu frecvenţă relativ mare şi
caracter accentuat, la distanţe mari însă sunt
neglijabile. Iarna, descrescând ionizarea păturilor
inferioare ale ionosferei şi a nivelului perturbaţiilor
naturale, condiţiile de propagare ale UM sunt mai
bune decât în timpul verii. În oraşe recepţia UM este
afectată de paraziţii industriali.
Figura 4.67 Determinarea vizibilităţii
IV.14.3 Propagarea undelor scurte

Rolul principal este jucat de undele TABELUL IV.6 – Frecvenţe critice


spaţiale, reflectate pe straturile F1, F2. ACTIVITATEA f 0 [ MHz ]
Undele directe, datorită difracţiei slabe SOLARA
IARNA VARA
şi dispersiei neînsemnate în troposferă,
ZI NOAPTE ZI NOAPTE
nu prezintă importanţă pentru
MAXIMA 14 2 7 4
transmisie. Alegând corect frecvenţa
MINIMA 8 2 6 4
de lucru (în funcţie de starea
troposferei), pierderile de energie prin absorbţie în ionosferă devin foarte mici, putându-se asigura
comunicaţii la mare distanţă, cu reflexii multiple pe ionosferă şi pe suprafaţa Pământului, cu puteri
mici de emisie.
În timpul zilei ionizarea este maximă şi se folosesc frecvenţe mai mari (λ = 10-25 m), în amurg
US cu λ = 25-35 m iar noaptea cele cu λ = 35-50 m. Pentru latitudinile mijlocii frecvenţele critice
variază conform tabelului IV.6.
La trecerea prin ionosferă, US incidente, polarizate plan, suferă o schimbare a polarizării care
devine eliptică sau circulară. Din acest motiv antena de emisie poate fi orizontală iar cea de recepţie
(AR) verticală sau invers.

129
Capitolul IV

AR orizontale au performanţe mai bune, întrucât perturbaţiile atmosferice şi cele industriale au o


polarizare verticală.
Datorită particularităţilor de propagare (unde spaţiale) US sunt folosite în radiocomunicaţiile
maritime (între nave sau între nave şi staţiile de coastă), militare şi de radioamatori.

IV.14.4 Propagarea undelor ultrascurte


Spre deosebire de US, în gama de UUS undele fundamentale sunt cele directe (troposferice de
suprafaţă), neexistând reflexie pe ionosferă pentru λ < 4-5 m. Se pot realiza radiocomunicaţii spaţiale.
În propagarea undei directe un rol important îl joacă conductibilitatea şi constanta dielectrică a
suprafeţei Pământului, undele producând aici curenţi de transport şi de inducţie. UUS sunt polarizate
vertical, conductibilitatea solului scurt-circuitând componenta orizontală a câmpului electric.
Difracţia undelor UUS, la puteri mici ale emiţătoarelor, este slabă. Refracţia şi dispersia în
troposferă se manifestă mai puternic în cazul recepţiei
în afara zonei de vizibilitate directă.
Distanţa vizibilităţii directe între AE şi AR de
înălţimi h1 şi h2, se determină din figura 4.67 ca:

( R + h1 ) ( R + h2 )
2 2
d = d1 + d 2 = − R2 + − R2

d = 2 Rh1 + h12 + 2 Rh2 + h22


h1 << R si h2 << R
Cum,
(
d = 2 R h1 + h2 ) (4.107)

raza Pământului R = 6370 km şi, exprimând h1 şi h2


în [m], iar d în [km], rezultă:
(
d = 3.57 h1 + h2 ) [km] (4.108)
Ţinând cont de refracţie şi de dispersia UUS,
distanţa este ceva mai mare în realitate:
(
d = 4.12 h1 + h2 ) [km] (4.109)
Figura 4.68 Absorbţia moleculară
UUS, în special cele metrice, sunt capabile să
depăşească ob-
stacolele de pe
suprafaţa Pămân-
tului, curbându-
şi traiectoria,
într-o oarecare
măsură, deasupra
lor.
În gama un-
delor milimetrice
apare un feno-
men de absorbţie
al energiei la
Figura 4.69 Dependenţa benzii de transmisie cu distanţa

130
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

nivelul moleculelor de vapori de apă, sau de oxigen (figura 4.68). Atenuarea UUS creşte cu frecvenţa,
situaţie reprezentată în fig. 4.69 pentru 4 frecvenţe: 30 MHz, 300 MHz, 3 GHz şi 30 GHz.
Undele centimetrice suferă fenomenul de absorbţie în troposferă, intensitatea câmpului electro-
magnetic asociat acestora reducându-se. Una din cauze o constituie prezenţa picăturilor de apă în
atmosferă, sub formă de ploaie, ceaţă, zăpadă, în care UEM induc curenţi de transport, densitatea
curentului indus fiind proporţională cu frecvenţa. Absorbţia este importantă pentru UEM cu λ < 3 cm.
Cele mai grele condiţii de propagare pentru UUS se întâlnesc în oraşe, prezenţa clădirilor înalte
făcând dificilă legătura radioelectrică între posturi mobile (comunicaţii vehiculare). Se foloseşte un
post de radio central, cu o antenă cât mai înaltă, cu rolul de releu între diversele posturi mobile.
UUS oferă posibilităţi de transmisie la distanţă mare, efect descoperit la jumătatea secolului XX.
Schimbarea direcţiei de propagare se datoreşte reflexiilor şi refracţiilor în troposferă, descreşterii mai
rapide a indicelui de refracţie al aerului cu altitudinea, dispersiei în troposferă produse de
neregularităţi locale (curenţi turbulenţi în aer la altitudini de 3-5 km), caracterizate de indici de
refracţie diferiţi de cel normal.
Bătaia maximă a legăturii
radio în UUS cu dispersie
troposferică poate atinge valori de
700-800 km, chiar de 1000 km,
folosind puteri mari de emisie şi
receptoare foarte sensibile.
Recepţia este însoţită de
fadinguri rapide şi profunde,
datorate defazării undelor radio cu
diferenţe de drum diferite, ceea ce
limitează şi banda de trecere Δf: Figura 4.70 Variaţia atenuării cu frecvenţa în UUS
Δf = 16.7 / d 3 (4.110)
unde f este exprimat în [MHz] iar d în [sute de km]. Aceasta relatie este ilustrata in figura 4.70.
EXEMPLUL IV.10 Să calculăm banda de trecere Δf a unui sistem de radiocomunicaţii în UUS cu difuzie
troposferică pentru o bătaie d = 500 km.

Δf = 16.7 / 53 = 0.13 MHz


Fadingurile care însoţesc transmisia prin dispersie troposferică pot fi combătute prin instalarea la
recepţie a 2-3 antene, plasate la o distanţă de aproximativ 10 λ între ele. Sistemele moderne de
comunicaţii folosesc diversitate spaţiu-frecvenţă.

IV.14.5 Propagarea undelor VLF si LF

Undele VLF au o frecvenţă cuprinsă între 3-30 kHz, propagarea principală find prin unda directă.
Bătaia atinsă este de circa 1000 km; propagarea se aseamănă cu cea dintr-o cavitate sferică, pământul
şi ionosfera constituind pereţii acesteia. Aceste unde se propagă bine în pământ şi apă (ultrasunete),
realizând comunicaţii în mine, tuneluri sau cu submarinele.
Caracteristicile de fază foarte stabile au făcut ca gamele VLF şi LF să fie utilizate pentru sisteme
de radionavigaţie (OMEGA, LORAN).

131
Capitolul IV

IV.15 Antene
Sistemele de radiocomunicaţii utilizează pentru transmiterea informaţiei UEM care se propagă în
spaţiu. ANTENA este dispozitivul ce se interpune între semnalul radio (UEM) ce se propagă în spaţiu
şi emiţătorul care l-a produs sau receptorul care-l recepţionează. Antena este deci folosită pentru
radiaţia semnalelor sau extragerea energiei din câmpul undelor radio.
În majoritatea sistemelor de radiocomunicaţii (radiorelee, radiocomunicaţii spaţiale, etc.) antenele
folosite sunt directive, proiectate pentru a obţine un câştig cât mai mare şi a reduce interferenţele
produse de alte posturi. În rest, ele sunt folosite pentru a radia energie în întreg spaţiul, în mod aproape
uniform (radiodifuziune, radiocomunicaţii vehiculare, radiotelefoane).
După destinaţie, antenele se pot clasifica în:
1. Antene de radiodifuziune
2. Antene de radiorelee
3. Antene de radiocomunicaţii spaţiale
4. Antene de radiolocaţie, radiotelemetrie
5. Antene de radiotelescop
6. Antene TV
7. Antene de radionavigaţie
8. Antene de radiotelefonie
9. Antene de radiogoniometrie.
Principiul reciprocităţii (teorema
Rayleigh-Carson) arată că orice AE îşi Figura 4.71 Câmpul electromagnetic radiat de o antenă
păstrează caracteristicile fundamentale
(directivitate, gama de frecvenţă) când este folosită ca AR şi invers; totuşi, între ele există de multe ori
diferenţe constructive.
Odată cu apariţia comunicaţiilor mobile au apărut antene inteligente (Smart antennas) care să
contribuie la îmbunătăţirea performanţelor transmisiei. În cazul
emisiei ele transmit preferenţial semnalul pe direcţiile dorite pentru a
îmbunătăţi calitatea recepţiei la staţiile cărora le este destinat mesajul
şi a reduce interferenţele pentru celelalte staţii. La recepţie se folosesc
tehnici de procesare digitală a semnalelor pentru a realiza o antenă
virtuală care să fie foarte directivă pentru un anumit semnal şi relativ
insensibilă pentru semnalele de interferenţă. Se pot procesa semnale
care provin de la mai multe antene sau se poate realiza o procesare
adaptivă pentru a urmări un emiţător în mişcare şi a elimina
interferenţele.

IV.15.1 Caracteristicile principale ale AE

Unui conductor parcurs de curent electric îi este întotdeauna Figura 4.72 Coordonate polare
asociat un câmp magnetic. Dacă curentul electric este alternativ, prin accelerarea purtătorilor de
sarcină din conductor se obţine un câmp electromagnetic alternativ care, părăsind conductorul, se
propagă în spaţiu sub forma UEM (fig. 4.71) şi care are 3 componente:

132
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

1. Un câmp electric, defazat cu 90° în urma curentului, a cărui intensitate variază invers
proporţional cu cubul distanţei.
2. Un câmp electromagnetic (de inducţie), în fază cu curentul, cu intensitatea variind invers
proporţional cu pătratul distanţei.
3. Un câmp electromagnetic în avans cu 90° faţă de curent, a cărui intensitate scade proporţional
cu distanţa şi care este singurul recepţionat la distanţă mare; el depinde de acceleraţia purtătorilor de
sarcină (frecvenţa şi intensitatea curentului).
Un concept teoretic util este cel de antenă izotropă, aceasta fiind o AE care radiază uniform în
toate direcţiile. Prin radiaţie, o parte PΣ din puterea electrică PE cu care este excitat conductorul îl
părăseşte, propagându-se sub formă de UEM, cu o viteză apropiată de cea a luminii c. Introducând
Pp – puterea pierderilor, definim randamentul AE ca:
PΣ PΣ
η= = (4.111)
PE PΣ + Pp
Un alt parametru, cu dimensiunile unei constante este rezistenţa de radiaţie RΣ ce exprimă legătura
între puterea radiată PΣ şi curentul care circulă într-un punct al antenei, de obicei în ventrul de curent
sau la bornele de intrare:

RΣ = (4.112)
I A2
Rezistenţa antenei RA este
compusă deci din rezistenţa de
radiaţie RΣ şi cea de pierderi Rp,
care pune în evidenţă pierderile
de energie prin încălzirea
conductoarelor şi izolatoarelor
antenei, pierderile în pământ şi
sistemele de punere la pământ.
Randamentul mai poate fi
scris ca:

η= (4.113)
RΣ + R p
Caracteristica de directi- Figura 4.73 Caracteristica de directivitate a unei antene parabolice
vitate a antenei este o funcţie
matematică sau grafică, ce exprimă variaţia amplitudinii semnalului în funcţie de direcţia de
propagare. În coordonate polare (figura 4.72), ea poate fi scrisă ca:
E (θ , ϕ ) = E max ⋅ F (θ , ϕ ) (4.114)
unde Emax – intensitatea maximă a câmpului radiat de AE (pe direcţia radiaţiei maxime);
F (θ , ϕ ) – caracteristica de directivitate.
Caracteristica de directivitate a unei antene parabolice cu directivitate mare este reprezentată în
figura 4.73. In ea apar şi o serie de lobi secundari, pe care antena poate radia sau recepţiona energie, la
un nivel mult scăzut faţă de lobul principal (direcţia preferenţială de emisie sau recepţie).
Coeficientul de directivitate D este definit ca raportul dintre puterile emiţătoarelor ce folosesc AE
izotropă şi respectiv o AE directivă, ambele producând aceeaşi intensitate a câmpului în punctul de

133
Capitolul IV

recepţie. Deci, D ne arată de câte ori ar trebui crescută puterea emiţătorului în cazul folosirii AE
izotrope faţă de cazul AE directive şi el este cu atât mai mare cu cât antena este mai directivă. În
general, D este definit ca raportul dintre intensitatea maximă şi cea medie a câmpului radiat:
1
D = E max ∫ E 2 (θ , ϕ ) dΩ
2
/ (4.115)

unde dΩ - diferenţiala unghiului solid. În coordonate polare,
1 2π π
D = 4πE max
2
/∫ ∫∫E
2
(θ , ϕ ) sin θ dθ dϕ dρ (4.116)
0 0 0

Câştigul antenei G este definit ca:


G =η ⋅ D (4.117)
şi este identic cu D pentru antena fără pierderi.
Banda de trecere a antenei, spre deosebire de parametrii introduşi anterior, nu poate fi definită în
mod unic. Ea este determinată de următorii factori: caracteristica de directivitate şi modificarea
caracteristicilor de polarizare sau de impedanţă. Unii factori pot afecta limita inferioară a benzii de
trecere iar alţii pe cea superioară. Ţinând cont de cele specificate mai sus, putem defini banda de
trecere a antenei ca domeniul de frecvenţă în care ea satisface anumite caracteristici. Banda de trecere
a antenei se apreciază cu ajutorul caracteristicii de frecvenţă H(f):
I Af F f (θ , ϕ )
H( f ) = (4.118)
I A0 F0 (θ , ϕ )
unde: 0 - defineşte situaţia de rezonanţă, f – frecvenţa de lucru şi poate fi determinată la 3 dB (0,707)
din valoarea maximă I Af / I A0

IV.15.2 Caracteristicile principale ale AR

AE, pe baza teoremei reciprocităţii (Rayleigh-Carson) îşi păstrează caracteristicile sale principale
când este folosită ca AR. În plus mai putem defini următorii parametri:
1. înălţimea efectivă hef(θ,ϕ), care exprimă proporţionalitatea între tensiunea semnalului la bornele
de intrare ale receptorului Ui şi intensitatea câmpului electric E în punctul de recepţie:
U i = hef (θ , ϕ ) ⋅ E (4.119)
Ea reprezintă înălţimea unei AR ce recepţionează aceeaşi energie ca şi cea reală, cu curentul
uniform distribuit pe toată lungimea ei şi egal cu valoarea eficace a curentului IAv, în ventrul antenei
reale.
2. suprafaţa efectivă Aef(θ,ϕ), ca un coeficient de proporţionalitate între puterea semnalului la
bornele de intrare ale receptorului Pr şi densitatea de flux a puterii exprimată prin vectorul Poynting P
Pr = Aef (θ , ϕ ) ⋅ P
Eθ2
P = Aef (θ , ϕ ) (4.120)
240π

134
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

IV.15.3 Antena monopol

Monopolul reprezintă un
segment de conductor liniar,
de lungime mică în
comparaţie cu lungimea de
undă λ, ce constituie o sursă
de t.e.m. alternativă.
Secţiunea sa transversală este
oarecare; diametrul său d
trebuie să fie mic în
comparaţie cu lungimea sa l
(d << l). Datorită condiţiei
l << λ şi capacităţilor de la
capete, curentul poate fi
considerat uniform distribuit
pe toată lungimea (fig. 4.74). Figura 4.74 Radiaţia antenei monopol
În zona îndepărtată, unde R >> λ, pentru un punct M aflat la distanţa R de monopol (figura 4.75),
structura câmpului poate fi exprimată în sistemul de coordonate polare, numai în funcţie de cele două
componente Eθ şi Hϕ sinfazice, perpendiculare între ele şi pe direcţia de propagare a undelor.
Produsul lor vectorial (vectorul Poynting) determină
densitatea fluxului de energie. Pentru componentele câmpului pot
fi scrise următoarele expresii:
60πIl
Eθ = j sin θ e j (ϖt − kR ) (4.121)
λR
E Il
Hϕ = θ = j sin θ e j (ϖt − kR ) (4.122)
120π 2λR
2

|P|= =
1
[ ] ⎛ Il ⎞
Eθ H ϕ* = 15π ⎜ ⎟ sin θ
2
(4.123)
2 ⎝ λR ⎠
unde ω = 2πf; f – frecvenţa curentului [Hz]
l – lungimea conductorului, în aceleaşi unităţi ca şi λ
Icosωt – curentul care circulă prin conductor Figura 4.75 Monopol radiant
R – distanţa între centrul antenei şi M [m]
θ - unghiul format de vectorul dus prin M cu verticala.
Dacă se consideră curentul prin antenă de forma Icos(ωt+90°) , atunci
60π ⎡ R ⎤
Eθ = Il sin θ cos ⎢ω (t − )⎥ (4.124)
λR ⎣ c ⎦
Pentru calculul energiei radiate se foloseşte metoda vectorului Poynting; cu antena în centrul unei
sfere de rază mare determinăm câmpul la suprafaţa sferei, pentru o anumită distribuţie a curentului în
antenă. Dacă energia UEM e egal distribuită între câmpul electric şi cel magnetic, avem
| P | = PΣ / 4πR 2 (4.125)

135
Capitolul IV

unde PΣ – puterea radiată, R – raza sferei, Eθ - intensitatea câmpului [V/m],

|P|=
1
2
[ ]
Eθ H ϕ* = Eθ2 / 240π (4.126)

Eθ = 60 PΣ / R (4.127)
Relaţia (4.127) nu surprinde aspectul de undă specific propagării radiaţiilor electromagnetice.
Pentru aceasta, se introduce un factor suplimentar pentru relaţia de fază ce nu afectează amplitudinea,
60 PΣ j (ωt −kR )
Eθ = e (4.128)
R
e j (ωt −kR ) = e jω (t −kR /ϖ ) = e jω (t − R / c ) (4.129)
Din relaţia (4.129) obţinem condiţia de fază constantă, dacă viteza de propagare a UEM este
aceeaşi pe toate direcţiile (mediu omogen şi izotrop) şi egală cu c, şi anume R = constant, care este
ecuaţia unei sfere. Pentru calcule, cu P exprimat în [kW] iar R în [km], relaţia (4.127) devine:
173 PΣ
Eθ = ⋅ 10 −3 [V / m]
R
Dacă se cunosc lungimea monopolului l, curentul I şi lungimea de undă λ, se determină puterea
radiată PΣ integrând vectorul Poynting P pe suprafaţa sferei de rază R,
⎡ 2π π
⎛ Il ⎞
2

PΣ = ∫ P ds = ∫ ⎢∫ 15π ⎜ ⎟ sin θ R sin θ dθ ⎥ dϕ
2 2

4πR 2 ⎢0
0 ⎣ ⎝ λR ⎠ ⎥⎦
2 2π π 2
⎛l⎞ ⎛l⎞
PΣ = 15πI ⎜ ⎟ ∫0 dϕ ∫0 sin θ dθ = 40π I ⎜⎝ λ ⎟⎠
3 2 2
(4.130)
⎝λ⎠
Rezistenţa de radiaţie a monopolului şi coeficientul de directivitate D, definit ca raportul dintre
valoarea maximă a densităţii fluxului de energie şi cea medie ( PΣ / 4πR 2 ) sunt date de:
2
PΣ 2 PΣ ⎛l⎞
RΣ = = = 80π ⎜ ⎟ 2
(4.131)
(I / 2 ) 2
I2 ⎝λ ⎠
2
Eθ2 PΣ ⎛ Il ⎞ 4πR 2
D= / = 15π ⎜ ⎟ sin θ
2
= 1.5 sin 2 θ (4.132)
240π 4πR ⎝ λR ⎠ 40π I (l / λ )
2 2 2 2

Caracteristica de directivitate a
monopolului, în orice plan median,
este o funcţie sin2θ, aşa cum se
arată în figura 4.76.
In coordonate carteziene z, y se
obţine reprezentarea din figura
4.77, caracteristica de directivitate
luând forma unui cerc. După cum
se poate observa, caracteristica de
radiaţie este aceeaşi in orice
secţiune plană care conţine axa Figura 4.76 Directivitatea monopolului in coordonate polare

136
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

monopolulului.
Reprezentarea parametrică se bazează pe relaţiile:
y = sin 2 θ z = sin θ ⋅cosθ
Se observă că sin θ = y cosθ = 1 − y
Atunci, z = y 1− y

Figura 4.77 Caracteristica de directivitate a antenei monopol in coordonate carteziene


Ultima relaţie s-a ponderat cu 1.5 pentru a se obţine reprezentarea din figura 4.77.

IV.15.4 Antena dipol simetric

Dipolul simetric (DS) se compune din două conductoare de lungime l, dimensiunea transversală
2a fiind mult mai mică decât lungimea (figura 4.78). Spre deosebire de monopol (curentul distribuit
uniform pe lungimea sa), curentul are o lege de distribuţie sinusoidală.

Figura 4.78 Schema echivalentă a antenei dipol


137
Capitolul IV

Dacă DS este orientat în lungul axei z, funcţia de distribuţie poate fi scrisă ca :


I ( z ) = I m sin[ β (l − z )] (4.133)
unde β - coeficientul de fază al curentului. Lungimea de undă la DS diferă de cea în vid, de aceea
β = k ⋅ n unde n este raportul dintre viteza luminii c şi viteza de propagare a UEM în materialul DS.
Legea de distribuţie a sarcinii este legată de cea a curentului prin legea conservării sarcinii:
dI ( z )
= − jω ⋅ Q ( z ) (4.134)
dz
unde Q(z) – densitatea liniară de sarcină. Rezolvând în raport cu Q(z) obţinem:
βI m
Q( z ) = ± j cos[ β (l − z )] (4.135)
ω

Figura 4.79 Distribuţia curentului şi densităţii de sarcină pentru dipolul simetric

Semnele ± corespund braţelor inferior (z < 0) şi superior (z > 0) ale DS. Dacă n = 1, graficul de
distribuţie al intensităţii curentului şi densităţii de sarcină pentru DS cu diferite lungimi, este
reprezentat în figura 4.79. Se observă existenţa unor unde staţionare de curent. În intervalele dintre
noduri, variaţia amplitudinii curentului şi sarcinii este sinusoidală, iar faza nu se schimbă. La trecerea
prin nod, faza variază cu 180°.
Să considerăm pe fiecare braţ al DS două elemente de lungime infinitezimală dz, la distanţă z de
centrul său (figura 4.80). Curenţii din cele două domenii elementare coincid cu amplitudine şi fază, în
schimb câmpurile produse de aceşti monopoli elementari au amplitudini egale şi faze inegale, datorită
diferenţelor de drum. În zona îndepărtată (R >> λ) se poate presupune
1 / R1 ≅ 1 / R2 ≅ 1 / R (4.136)
ΔR1 = R1 − R = − z ⋅ cos θ
şi (4.137)
ΔR2 = R2 − R = + z ⋅ cos θ
60πI ( z ) dz
dE1θ = j sin θ e j (ωt −kR )+ jkz cosθ
λR
(4.138)
60πI ( z ) dz
dE2θ = j sin θ e j (ωt −kR )− jkz cosθ
λR

138
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

60πI ( z ) dz
dEθ = dE1θ + dE 2θ = j sin θ e j (ϖt − kR ) 2 cos(kz cos θ ) (4.139)
λR
60πI ( z ) dz
l l
Eθ = ∫ dEθ = j sin θ e j (ωt −kR ) ∫ 2 sin[ k (l − z )] cos(kz cos θ )dz (4.140)
0
λR 0

Figura 4.80. Câmpul electric radiat de un dipol


Ţinând cont de relaţia (4.133) cu n = 1,
l
A = ∫ 2 sin[k (l − z )] cos(kz cos θ )dz
0

Făcând schimbările de variabile, în prima integrală


x = k [1 + z (cosθ − 1)]
şi respectiv a doua integrală,
x = k [1 − z (cosθ + 1)]
kl cos θ sin x − kl sin x
obţinem A=∫ dx + ∫ dx
kl k (cosθ − 1) − kl cos θ k (cosθ + 1)
cos(kl cos θ ) − cos kl
A=2 (4.141)
k sin 2 θ
60 I m ⎡ cos(kl cos θ ) − cos kl ⎤ j (ϖt − kR )
Atunci, Eθ = j ⎥e (4.142)
R ⎢⎣ sin θ ⎦
Notând η = (μ / ε ) = 120π - impedanţa vidului (377 Ω) avem,
1/ 2

ηI m e − kR ⎡ cos(kl cos θ ) − cos kl ⎤ jϖt


Eθ = j ⎥e (4.143)
2πR ⎢⎣ sin θ ⎦
Caracteristicile de radiaţie ale dipolului sunt prezentate în figura 4.81, considerând doar
contribuţia termenului în paranteze drepte din ec. (4.143). Comparând aceste rezultate, bazate pe
ipoteza distribuţiei sinusoidale a curentului, cu cele obţinute din măsurători, putem spune că:
‰ Între lobi nu există zone de radiaţie nulă;

139
Capitolul IV

‰ Nu există salturi de fază cu 180°, faza variind continuu;


‰ Caracteristica de radiaţie nu este independentă de diametrul conductorului; în realitate
datorită faptului că antena radiază putere, distribuţia curentului se modifică şi nu rămâne
sinusoidală (figura 4.81).

Figura 4.81 Distribuţia de curent în antena dipol

Relaţiile (4.142) şi (4.143) pot fi simplificate , considerând condiţia de dipol l/λ<< 1. Cum
k = 2π/λ, dacă
kl → 0
(kl ) 2
cos kl → 1 −
2
(kl cos θ ) 2
cos(kl cosθ ) → 1 −
2
(kl ) 2
cos(kl cos θ ) − cos(kl ) = sin 2 θ
2
iar,
60 I m (kl ) 2
Eθ = j sin θ e j (ϖt − kR ) (4.144)
R 2
Putem determina acum puterea radiată PΣ ca integrala de suprafaţă pe sfera de rază R şi apoi
rezistenţa de radiaţie RΣ
E θ2
PΣ = ∫ P ds = ∫ 240π
ds (4.145)
4πR 2 4πR 2

2 2π π 2
⎛ 60 I m ⎞ 1 ⎡ cos(kl cos θ ) − cos kl ⎤
PΣ = ⎜ ⎟ ∫0 ∫0 ⎢⎣ ⎥ R sin θ dθ dϕ
2
(4.146)
⎝ R ⎠ 240π sin θ ⎦

2π π 2
2 PΣ 30 ⎡ cos(kl cos θ ) − cos kl ⎤
RΣ =
I m2
=
π ∫0
dϕ ∫ ⎢
0 ⎣
sin θ ⎥⎦ sin θ dθ

2π π 2
⎡ cos( kl cos θ ) − cos kl ⎤
RΣ = 60 ∫ dϕ ∫ ⎢ ⎥⎦ sin θ dθ (4.147)
0 0 ⎣ sin θ

140
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

Figura 4.82 Caracteristici de radiaţie ale dipolului simetric


141
Capitolul IV

Integrala din
relaţia (4.147) se
rezolvă folosind
funcţiile sinus
integral şi
cosinus integral,
iar dependenţa
lui RΣ şi D de
raportul l/λ este
reprezentată în
figura 4.83.
Coeficientul
de directivitate
este dat de Figura 4.83 Variaţia directivităţii si rezistenţei de radiaţie pentru antena dipol
relaţia:
Eθ2 PΣ 120(1 − cos kl ) 2
D= / = (4.148)
240π 4πR 2 RΣ
Pentru o antenă în λ/2 (l/λ = 0,25) avem RΣ = 73,1 Ω şi D = 1,64, iar pentru o antenă în λ (l/λ =
0,5) RΣ = 200 Ω şi D = 2,4. Valoarea
maximă a coeficientului de directivitate este
D = 3,15 pentru l/λ = 0,62 şi scade
aproximativ la 0 pentru l/λ = 0,9.

IV.15.5 Influenţa Pământului

Antena aşezată aproape de pământ,


introduce o componentă de reflexie a
energiei radiate. Câmpul rezultant este suma
vectorială a câmpurilor celor două unde: Figura 4.84 Metoda antenei imagine
directă şi reflectată (figura 4.84).
Pentru calcule se consideră unda reflectată o
undă directă produsă de imaginea antenei. În general,
pământul poate fi considerat conductor pentru undele
cu λ > 100 m, sau dielectric în UUS, exercitând
influenţe diferite asupra antenelor.
În cazul monopolilor, influenţa pământului este
foarte complexă, ei participând direct în funcţionarea
acestora. Antenele monopol trebuie puse la pământ
într-o porţiune cu bună conductibilitate a solului, sau
mărită pe cale artificială prin conductoare de punere
la pământ, care micşorează pierderile de energie prin
Figura 4.85 Câmpul electric radiat de antenă
142
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

încălzirea solului. În procesul de emisie antena poate fi asemănată cu un condensator care se încarcă şi
se descarcă, liniile de forţă ale câmpului
electromagnetic pătrunzând în mediul
înconjurător (fig. 4.85).
Câmpul electromagnetic radiat are
cele 2 componente, electrică şi
magnetică, perpendiculare între ele, aşa
cum se arată în figura 4.86. La
propagarea în spaţiul liber, câmpul
electric, câmpul magnetic şi direcţia de
propagare a undei formează unghiuri
drepte (vezi figurile 4.74 şi 4.85).
Considerând antena şi imaginea ei,
se constată că sarcinile antenei imagine
sunt de semn contrar (fig. 4.87), ceea ce
implică acelaşi sens pentru curent la
monopolul vertical şi imaginea lui. Figura 4.86 Componentele câmpului electromagnetic radiat
Pentru aceeaşi antenă aşezată
orizontal, sensul curentului este invers în antena imagine, faţă de cel din antena reală. Datorită acestui
fapt, caracteristica de directivitate se schimbă,
aşa cum se observă în figura 4.85. Când antena
este aşezată aproape de pământ (h < λ), este
preferată polarizarea verticală, în timp ce
pentru antenele mai depărtate de pământ se
preferă polarizarea orizontală.
Polarizarea undei electromagnetice este în
direcţia câmpului electric. Influenţa pământului
este esenţială în cazul antenelor de
radiodifuziune cu MA în gamele de unde lungi
şi medii, lungimea de undă foarte mare
a. Antena verticală b.Antena orizontală
implicând antene de dimensiuni mari (λ/2).
Cu polarizare verticală şi antena aşezată în Figura 4.87 Antenă aşezată aproape de sol
apropierea pământului, se poate reduce la
jumătate înălţimea antenei.

Figura 4.88 Influenţa solului asupra directivităţii antenei


143
Capitolul IV

IV.15.6 Antene parabolice

Antenele parabolice (AP) se folosesc în


microunde, pentru concentrarea radiaţiei
electromagnetice într-un fascicol foarte
îngust, realizându-se astfel o antenă foarte
directivă. Ele sunt formate dintr-o
suprafaţă metalică, sub forma unui
paraboloid de rotaţie, în focarul lui
aflându-se sursa primară de radiaţie sau
excitatorul antenei (fig. 4.89).
Pentru AE, acţiunea reflectorului
parabolic este aceea de a transforma undele
sferice produse de sursa primară de radiaţie
din focar în unde plane, ştiind că lungimea
fascicolului ce pleacă din focar până la
dreapta arbitrară MN este aceeaşi; acest
fapt impune o directivitate pronunţată AP.
Având în vedere că distanţa focală f este un
parametru al paraboloidului şi nu depinde
de lungimea de undă, variaţia frecvenţei nu Figura 4.89 Antenă parabolică
duce la modificarea fazei câmpului la
reflector.
Din aceste motive, gama de frecvenţă a AP este dictată numai de adaptarea excitatorului cu fiderul
şi de cerinţele de stabilitate a caracteristicii de directivitate în banda de lucru.
Ecuaţia suprafeţei paraboloidului, cu vârful în originea sistemului de coordonate este:
x 2 + y 2 = 4 fz (4.149)
sau în coordonate polare (figura 4.90),
θ
ρ = f sec 2 (4.150)
2
Planul z = z0 este planul de deschidere sau planul aperturii,
sau se defineşte ca z = f. Directivitatea maximă se obţine
pentru
f = 0,7 R0
Deschiderea unghiulară (apertura unghiulară) 2θ0 şi
diametrul D sunt legate prin relaţia
D θ
f = ctg 0 (4.151)
4 2
Proiectarea reflectorului parabolic constă în alegerea
Figura 4.90 Sistem de coordonate polare
corectă a parametrilor f, D şi θ0 . În figura 4.91 este prezentată
dependenţa lui 2θ0 în funcţie de f/D.

144
TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

Pentru determinarea diametrului D, se va


considera câştigul antenei GD. αmax este un
coeficient ce depinde de unghiul de apertură θ0
şi uzual αmax = 0,6 - 0,7.
θ0 este ales din condiţii de randament optim
pentru fider. Valori uzuale θ0 = 50 - 70°, cores-
punzător lui f/D = 0,3 - 0,5. Având D şi θ0 se
poate determina f din ec. (4.151).
Iluminarea produsă de sursa de radiaţie
poate fi directă sau indirectă. Cea directă poate
avea fiderul introdus anterior (din faţa AP) sau
posterior. Câteva exemple se dau în figura 4.92. Figura 4.91 Relaţii între parametrii AP
Dintre AP cu iluminare indirectă cea mai importantă este antena Cassegrain (figura 4.93). Ea are
în focar un reflector hiperbolic, ceea ce conduce la reducerea importantă a dimensiunii axiale a AP şi
oferă o flexibilitate mai mare în proiectarea ei.

Figura 4.92 Iluminarea directă a antenei parabolice Figura 4.93 Antena Cassegrain

IV.16 Probleme

IV.1 Fie un sistem de radiocomunicaţii lucrând pe frecvenţa f = 90 MHz cu PR = 6 10-9 W şi puterea


de emisie PE = 100 W. Antenele folosite sunt de tip monopol de lungime l = 1 m ce lucrează în plan
paralel având un randament de 98%.
a. Calculaţi rezistenţa de radiaţie şi coeficientul de directivitate D pentru o direcţie ce face un unghi
de 30o cu orizontala;
b. Calculaţi distanţa dintre emiţător şi receptor.
c. Daca monopolul este pus la pământ, care vor fi valorile rezistenţei de radiaţie şi coeficientului de
directivitate D în acest caz ?

145
Capitolul IV

IV.2 Un sistem de radiocomunicaţii spaţiale lucrează pe frecvenţa f = 4 GHz la distanţa d = 1,5 . 108
km, având GE = 26 dB, GR = 50 dB şi PE = 1 kW.
a. Calculaţi puterea semnalului recepţionat
b. La ce frecvenţă ar lucra sistemul, păstrând neschimbaţi ceilalţi parametri, pentru a obţine o
putere de ieşire dublă la recepţie ?
c. Care este banda de trecere a sistemului pentru a obţine un raport semnal/zgomot la recepţie de
17 dB?

8
IV.3 Fie un sistem de radiocomunicaţii spaţiale lucrând pe frecvenţa f0 = 30 GHz la distanţa d = 2 .10
m , PE = 46 dBm, câştigul antenei de emisie GE = 20 dB, eficienţa de modulaţie 40%, Lp + Lθ = - 1 dB,
puterea în purtătoare la recepţie – 113 dBm. Calculaţi (în dB):
a. pierderile de semnal in spaţiu;
b. puterea recepţionată;
c. câştigul antenei de recepţie.

IV.4 Fie un sistem de radiocomunicaţii lucrând pe frecvenţa f = 90 MHz cu următorii parametri:


PE = 100 W şi PR = 10-9 W. Antenele folosite sunt de tip monopol ce lucrează în plan vertical având
η = 98%. Calculaţi distanţa dintre emiţător şi receptor.

IV.5 Fie un radar ce lucrează pe o frecvenţă f0 = 300 MHz având o antenă cu câştigul Gt = 30 dB şi
banda B = 10 MHz . Semnalul este transmis spre o ţintă având secţiunea s = 1 m2. Semnalul
recepţionat are raportul S/Z = 6 dB şi un factor de zgomot F = 3 dB.
a. Calculaţi PE pentru ca Rmax să fie 100 km.
b. Daca PE =100 W, cât este Rmax în acest caz?
c. Cât devine raportul S/Z dacă f0 = 3 GHz în condiţiile de la punctul a?

IV.6 Fie un sistem de radiocomunicaţii spaţiale lucrând pe frecvenţa f = 4 GHz şi la distanţa


d = 1,5 . 108 km, având GE = 26 dB, GR = 50 dB şi PE = 1 kW.
a. Calculaţi puterea semnalului recepţionat.
b. La ce frecvenţă ar lucra sistemul, păstrând neschimbaţi ceilalţi parametri, pentru a obţine o
putere dublă a semnalului recepţionat?
c. Care este banda de trecere a sistemului pentru a obţine un raport semnal/zgomot la recepţie de
17 dB?

IV.7 Fie un sistem de transmisie pe fibră optică utilizând o diodă laser la emisie şi fibra monomod.
Determinaţi lungimea maximă a unui tronson pentru viteze de transmisie de 100 Mbiţi/s şi 1000
Mbiţi/s.

146