Sunteți pe pagina 1din 34

MODULAŢIA EXPONENŢIALǍ

CAPITOLUL VII

MODULAŢIA EXPONENŢIALĂ

Sistemele cu modulaţie liniară (MA) prezintă următoarele proprietăţi:


‰ Spectrul semnalelor MA se obţine prin translarea spectrului semnalului modulator (în
banda de bază) în jurul purtătoarei.
‰ Banda MA nu depăşeşte dublul frecvenţei maxime (2fm) a semnalului modulator.
‰ Întrucât translarea este o operaţie liniară se poate aplica semnalului MA teorema
suprapunerii.
‰ Calitatea semnalului la ieşirea din receptor (raportul S/Z) poate fi îmbunătăţită numai
crescând puterea semnalului emis şi nu este mai bună faţă de transmisia în bandă de bază.
Modulaţia exponenţială (ME) diferă de cea liniară în toate aceste 4 puncte. ME este neliniară,
spectrul semnalului modulat exponenţial fiind legat printr-o relaţie neliniară de cel al semnalului
modulator. Evident, nu se poate aplica teorema suprapunerii, iar banda semnalului modulat de obicei
este mai mare decât 2fm. Se poate creşte însă calitatea semnalului demodulat (raportul S/Z) prin
creşterea benzii, fără a creşte puterea de emisie. Principalele avantaje ale sistemelor cu ME sunt:
‰ Raport semnal-zgomot mai avantajos (cu circa 25 dB faţă de MA în privinţa zgomotelor
impulsive produse de motoarele cu ardere internă, radiaţii X şi zgomote industriale).
‰ Suprafaţa mai mică a zonei de interferenţă în situaţia când 2 emiţătoare MF apropiate ar fi
pe aceeaşi frecvenţă purtătoare.
‰ La acelaşi raport S/Z la recepţie putere emisă mult mai mică.
‰ Semnalul MF este de anvelopă constantă, ceea ce permite exploatarea avantajoasă a
emiţătorului.
Calitatea semnalului recepţionat mai bună într-o zonă geografică mai mare (faţă de MA).

VII.1 Concepte fundamentale

ME transformă variaţiile amplitudinii semnalului


modulator în variaţii ale fazei semnalului purtător,
semnalul ME fiind de forma:
[ ]
s (t ) = Re Ae jψ ( t ) = A cos ψ (t ) (7.1)
Amplitudinea semnalului este constantă, variind
Figura 7.1 Generarea semnalelor ME
doar argumentul ψ(t). Rel. (7.1) poate fi scrisă ca
s( t ) = A cos[ω0 t + ϕ( t )] (7.2)
unde: ω0 = 2πf0; f0 – frecvenţa purtătoare a semnalului, ϕ(t) – faza semnalului.
ME poate lua două forme:

205
Capitolul 7

‰ Modulaţia de fază - MP
‰ Modulaţia de frecvenţă - MF,
ilustrate în figura 7.1. În primul caz, faza semnalului variază în concordanţă cu semnalul modulator
m(t); în cazul MF, frecvenţa instantanee a semnalului este proporţională cu semnalul modulator m(t).
Pentru un semnal de frecvenţă constantă f0 (ω0) putem scrie
ψ( t ) = ω0 t + θ0 (7.3)
iar ω0 = dψ (t ) / dt (7.4)
Dacă semnalul este de frecvenţă constantă, putem stabili o relaţie între unghiul ψ(t) şi frecvenţa
instantanee:
ωi (t ) = dψ (t ) / dt (7.5)
ψ (t ) = ∫ ωi (t )dt (7.6)
Dacă ψ (t ) = ω0t + ϕ (t ) (7.7)
atunci
Figura 7.2 Relaţii între modulaţiile de fază şi frecvenţă
ωi (t ) = dψ (t ) / dt = ω0 + dϕ (t ) / dt (7.8)
Pentru modulaţia de fază se poate scrie relaţia:
ψ (t ) = ω0t + Δϕ m(t ) = ω0t + mMP m(t ) + ϕ 0 (7.9)
unde: m(t) – semnalul modulator cu m(t ) < 1 , Δϕ = mMP – deviaţia maximă de fază,
0 < m MP < ∞ , ϕ0 – fază constantă, de obicei ϕ0 = 0
iar: sMP (t ) = A cos [ω 0t + mMP m(t ) + ϕ 0 ] (7.10)
În cazul modulaţiei de frecvenţă, frecvenţa instantanee fiind proporţională cu semnalul modulator,
putem scrie:
fi (t ) = f 0 + Δf ⋅ m(t ) sau ωi (t ) = 2π f 0 + 2πΔf ⋅ m(t )
Deci, ωi = ω0 + mMP m(t ) (7.11)
şi pe baza relaţiei (7.6) avem:
t
ψ (t ) = ∫ ωi (t )dt = 2π f 0t + 2πΔf ∫ m(σ )dσ + ϕ 0 (7.12)
t0

iar 2πΔf = mMF (7.13)

sMF (t ) = A cos ⎡ω 0t + ∫ mMF m(σ )dσ + ϕ 0 ⎤


t
Atunci (7.14)
⎢⎣ t0 ⎥⎦
unde mMF = 2π m f .
Ca urmare a proporţionalităţii între argumentul ψ(t) şi semnalul modulator m(t) (modulaţie de fază)
sau integrala semnalului modulator (modulaţie de frecvenţă), trecerile prin zero ale semnalului MF
sau MP nu mai au loc la intervale de timp regulate ca în cazul MA, ci devin neregulate; în schimb,
amplitudinea semnalului rămâne constantă, situaţie ilustrată în figura 7.3.
Pentru un semnal cu modulaţie de fază, descris de rel.(7.10), pulsaţia (frecvenţa) instantanee
dψ (t ) dm(t )
ωi (t ) = = ω0 + (7.15)
dt dt
este proporţională cu derivata semnalului modulator, deoarece frecvenţa este derivata fazei, pentru MP
faza variind proporţional cu m(t).
Relaţiile dintre modulaţia de frecvenţă şi cea de fază sunt ilustrate în figurile 7.2 şi 7.3. Plecând de
la un modulator de fază şi semnalul modulator m(t), se poate obţine un semnal MP, aplicând direct

206
MODULAŢIA EXPONENŢIALǍ

modulatorului semnalul m(t), sau semnal MF, dacă m(t) este integrat. Invers, cu un modulator MF
obţinem semnale MF sau MP, aplicând semnalul m(t) direct, respectiv derivat.

Figura 7.3 Ilustrarea modulaţiilor de amplitudine, frecvenţă şi de fază cu ton sinusoidal


În figura 7.4 este reprezentat modul de variaţie al fazei semnalului modulat ψ(t) în funcţie de
semnalul modulator. În cazul b) se dublează variaţia de amplitudine faţă de a, iar în c) se dublează
frecvenţa semnalului faţă de a. Trecerile prin zero se îndesesc cu creşterea nivelului lui m(t).

Figura 7.4 Ilustrarea variaţiei fazei şi frecvenţei pentru semnale ME

207
Capitolul 7

EXEMPLUL VII.1 Fie un semnal m(t) cu variaţie parabolică m(t) = at2, aplicat la intrarea circuitelor din
fig.7.2. Ce fel de semnale se obţin în acest caz?

∫ m(t )dt = at / 3 + k Semnalul va prezenta în timp:


3
a)

‰ o variaţie de tip cubic a fazei,


‰ o variaţie parabolică a frecvenţei,
‰ o variaţie liniară a derivatei frecvenţei (acceleraţie unghiulară).

b) dm(t ) / dt = 2at Semnalul va prezenta în timp:

‰ o variaţie parabolică a fazei.


‰ o variaţie liniară a frecvenţei,
‰ o acceleraţie unghiulară constantă şi egală cu 2a.

VII.2 Indici de modulaţie

Din relaţiile (7.11) şi (7.15) rezultă că deviaţia de frecvenţă este proporţională cu semnalul
modulator m(t) în transmisiile MF, sau cu derivata lui m(t) în transmisiile MP; valorile extreme ale
deviaţiei de frecvenţă vor depinde deci de ⎪m(t)⎪max respectiv ⎪m’(t) ⎪max. Deviaţia maximă de fază va
fi dictată deci de valoarea maximă a lui m(t) pentru cele cu MP. Se poate vorbi aşadar de 2 indici de
modulaţie (de frecvenţă sau fază). Se preferă utilizarea celui de-al doilea, notat cu β, atât pentru
sistemele MF, cât şi MP, putând stabili o relaţie între indicele de modulaţie MF şi MP.
Pentru modularea de frecvenţă, frecvenţa instantanee dată de relaţia (7.11) poate fi scrisă ca:
mMF
fi (t ) = f 0 + Δf ⋅ m(t ) = f 0 + m(t ) max ⋅ mn (t ) (7.16)

unde mn (t ) ≤ 1 (7.17)
Indicele de modulaţie MF, pentru un semnal modulator normalizat (amplitudinea maximă 1V), este
mMF
Δf = m(t ) max [ Hz ] MF (7.18)

Figura 7.5 Semnale MF modulate sinusoidal cu diferiţi indici de modulaţie ß


208
MODULAŢIA EXPONENŢIALǍ

In figura 7.5 sunt ilustrate semnale modulate MF de un ton sinusoidal cu diverşi indici de
modulaţie. Se observă că deviaţia de frecvenţă creşte odată cu β . Ţinând cont de (7.6) şi (7.7) avem:
t
ϕ (t ) = m MF ∫ m(τ )dτ (7.19)
t0
iar indicele de modulaţie MP, în cazul semnalului modulat MF, este:
t
β = ϕ (t ) max = m MF ∫
t0
m(τ )dτ MF (7.20)

Pentru MP produsă de semnalul m(t), conform (7.7) şi (7.9):


ϕ (t ) = mMP m(t ) = mMP m(t ) max mn (t ) (7.21)
iar β = mMP m(t ) max MP (7.22)
Frecvenţa instantanee este dată de (7.15), iar indicele de modulaţie MF pentru semnalul MP este
mMP
Δf = m(t ) max [ Hz ] MP (7.23)

EXEMPLUL VII.2 Fie semnalul modulator sinusoidal de tipul m(t) = a cosωmt. Să calculăm indicii de
modulaţie.
t a
m(t ) max = a m' (t )
max
= a ⋅ωm ∫t0
m(σ )dσ
max
=
ωm
pentru t0 = 0 (7.24)

Pentru modulaţia MF produsă de semnalul m(t), indicele de modulaţie MF este:


mMF m
Δf = m(t ) max = MF ⋅ a (7.25)
2π 2π
iar cel de modulaţie de fază, ţinând cont de (7.25):
t a mMF a Δf
β = mMF ∫t0
m(σ )dσ
max
= mMF
ωm
=
2π f m
=
fm
(7.26)

În cazul MP conform (7.23):


mMP
Δf = a ⋅ ω m = mMP af m (7.27)

şi conform (7.22): β = mMP a. Ţinând cont de rel.(7.27) avem
Δf Δf
β = mMP a = a= (7.28)
af m fm
Din identitatea rel.(7.26) şi (7.28) remarcăm că indicele de modulaţie de fază β, pentru semnal
modulator sinusoidal, este acelaşi indiferent dacă semnalul este modulat MF sau MP. Această
concluzie nu este valabilă şi pentru semnale mai complexe. În tabelul VII.1 sunt grupate rezultatele
obţinute pentru indicii de modulaţie.
TABELUL VII.1 – Indici de modulaţie MF şi MP
Modulaţie β [rad/V] Δf [Hz/V]
t mMF
MF mMF ∫t0
m(σ )dσ
max 2π
m(t ) m

mMF '
MP mMP m(t ) max m (t )
2π m

209
Capitolul 7

VII.3 Semnalul ME de bandă îngustă (MFBI, MPBI)

Plecând de la semnalul modulator sinusoidal:


m(t ) = a cos ω mt (7.29)

semnalul MF rezultat: s (t ) = A ⋅ cos ⎡ω 0t + 2π MF m(σ )dσ ⎤ . Ţinând cont de relaţiile (7.24), (7.25)
t

⎣⎢ ∫
t0 ⎦⎥
⎡ Δf a ⎤
şi (7.26): s (t ) = A ⋅ cos ⎢ω0t + 2π sin ω mt ⎥
⎣ a ωm ⎦
⎡ Δf a ⎤
sau: s (t ) = A ⋅ cos ⎢ω 0t + sin ω mt ⎥ = A ⋅ cos [ω 0t + β ⋅ sin ω m t ] (7.30)
⎣ fm ω m ⎦
Semnalul MF de bandă îngustă se obţine pentru β de valoare mică. Scriind:
[ ] [
s( t ) = Re A e j( ω0 t +β sin ωM t ) = Re A e jψ ( t ) ] (7.31)
şi dezvoltând în serie exponenţială obţinem:
⎡ 1 1 ⎤
ψ ( t ) = e jω0 t ⎢1 + j β ⋅ sin ω m t − β 2 sin 2 ω m t − j β 3 sin 3 ω m t ⎥ (7.32)
⎣ 2! 3! ⎦
Dacă β este mic, de obicei β < 0,2, expresia semnalului MFBI devine:
ψ ( t ) = A ⋅ e jω0 t (1 + jβ sin ω m t ) (7.33)
sau ψ MFBI (t ) = A ⋅ e jω0t
(1 + 0.5 ⋅ β ⋅ e jω m t
− 0.5 ⋅ β ⋅ e − jω m t
) (7.34)

şi ψ MA (t ) = A ⋅ e jω t (1 + 0.5 ⋅ m ⋅ e jω t + 0.5 ⋅ m ⋅ e − jω
0 m mt
) (7.35)
Din (7.34) şi (7.35) se observă că semnalul MFBI poate fi obţinut dintr-un semnal MA, defazând
cu 1800 una din cele 2 linii laterale, vezi diagramele fazoriale reprezentate în figura 7.6.
Plecând de la relaţia (7.33) şi luând partea reală obţinem:
[ ]
s MFBI ( t ) = Re Ae jψ ( t ) = A(cos ω 0 t − β sin ω M t ⋅ sin ω0 t ) (7.36)
şi din (7.35),
s MA ( t ) = A(cos ω0 t + m ⋅ cos ω m t ⋅ cos ω0 t ) (7.37)
ceea ce ne arată existenţa unei modulaţii
sinfazice în cazul MA, şi în cuadratură în
cazul MF. Pe baza ec.(7.35) şi (7.36), se pot
genera semnalele MA, MF sau MP de bandă
îngustă, cu schemele din figura 7.7.
Să determinăm, pe baza diagramei din
fig.7.6 valorile extreme ale lui β,
δ( t ) = arctg β sin ω m t (7.38)
Deviaţia instantanee de frecvenţă,
măsurată faţă de purtătoare, este:
Figura 7.6 Diagrame fazoriale pentru MA şi MFBI
Δω ⋅ cos ω m t = β ⋅ ω m cos ω m t şi se obţine
derivând valoarea fazei δ(t):
dδ (t ) βω m cos ω m t
= ≈ βω m ⋅ cos ω m t (7.39)
dt 1 + β 2 sin 2 ω m t
dacǎ, β 2 ⋅ sin 2 ω m t << 1 de unde β 2 << 1.

210
MODULAŢIA EXPONENŢIALǍ

Dacă β 2 = 0,1 , rezultă β = 0,1 = 0,316 - ce reprezintă o valoare limită de referinţă.

Figura 7.7 Obţinerea semnalelor cu MA, MF şi MP de bandă îngustă

VII.4 Semnalul ME de bandă largă

În acest caz, semnalul MP produs de semnalul modulator m(t) sinusoidal, este dat de relaţia:
s( t ) = A cos(ω 0 t + β ⋅ sin ω m t ) (7.40)
Se observă că modulaţia MF produsă de o funcţie cosinus este identică cu cea MP produsă de o
funcţie sinus. Semnalul s(t) mai poate fi scris ca:
[ ] [
s( t ) = Re A ⋅ e j( ω0 t +β sin ωm t ) = Re ~s ( t )e jω0 t ] (7.41)
unde: ~s ( t ) = A ⋅ e jβ sin ωm t (7.42)
Deoarece s(t) este o funcţie periodică în domeniul timp, cu frecvenţa de repetiţie fundamentală fm,
se poate dezvolta într-o serie Fourier complexă, ca:

~s ( t ) =
∑c
k = −∞
k e j2 πkf m t (7.43)
1/ 2 fm 1/ 2 fm

∫ ~s (t ) e m dt = f m A ∫e
− j 2πkf t j ( β sin 2πf mt − j 2πkf mt )
unde: ck = f m dt (7.44)
−1 / 2 f m −1 / 2 f m

Introducând relaţia
x = 2π ⋅ f m ⋅ t (7.45)
A π j(β sin x − kx )
2π ∫− π
avem: ck = e dx (7.46)

Funcţia Bessel de ordinul I şi argument β, Jk(β) este dată de:


1 π j(β sin x − kx )
2π ∫−π
J k (β) = e dx (7.47)

de unde: ck = A Jk(β)
iar relaţia (7.43) devine:

~s ( t ) =
∑J
k = −∞
k (β)e j2 πkf m t (7.48)

şi înlocuind în relaţia (7.30) avem:


⎧ ∞ ⎫
s( t ) = A Re⎨ ∑ J k (β) e j[2 π( f 0 + kf m ) t ] ⎬ (7.49)
⎩k = −∞ ⎭

211
Capitolul 7


s( t ) = A ∑J k (β) cos[2π(f 0 + kf m ) t ] (7.50)
k = −∞
Spectrul de frecvenţă a lui s(t) este aşadar discret şi dat de
A ∞
s( f ) = ∑ J k ( β ) [δ ( f − f0 − kf m ) + δ ( f + f0 + kf m )]
2 k =−∞
(7.51)

Pe baza relaţiei (7.51) se pot obţin diagramele fazoriale


reprezentate în figura 7.8, pentru un semnal MF modulat
sinusoidal având β = 1, la diferite momente de timp, unde pentru
claritate ne-am limitat la primele 2 perechi de linii laterale.
EXEMPLUL VII.3 Să calculăm deviaţia maximă de fază a
acestui semnal. Din anexa IV
J0(1) = 0,7652 J2(1) = 0,1149
Figura 7.8 Diagramă fazorială ME
J1(1) = 0,4401 J3(1) = 0,0196
2[J 1 (1) − J 3 (1)] 2 ⋅ (0,4401) − 0,0196
α = arctg = arctg = 57,5 0 (7.52)
J 0 (1) − 2J 2 (1) 0,7652 − 2 ⋅ 0,1149
Rezultanta sumei fazorilor R descrie un arc de cerc de unghi ±α.

Figura 7.9 Relaţii între fazorii componenţi ai semnalului cu ME


Evident, conform figurii 7.9,
rezultanta este constantă ca mărime, iar
semnalul modulat exponenţial are
anvelopa constantă.
În general, pentru un semnal MF,
deviaţia maximă de fază este
ϕ max = β ⋅ 57,5 0 (7.53)
Puterea spectrală a semnalului se
obţine adunând valorile pătratice ale
amplitudinilor liniilor spectrale. Puterea
totală a unui emiţător MF sau MP
rămâne constantă, semnalul modulat
prezentând o anvelopă constantă.
Repartiţia puterii totale în cea
Figura 7.10 Puterea în purtătoare şi benzile laterale
transportată de purtătoare şi cea
transportată în benzile laterale, depinde de indicele de modulaţie (figura 7.10).
Spectrul semnalului MF conţine o purtătoare (k = 0) şi o infinitate de componente laterale discrete
simetrice faţă de purtătoare (± k; k ≠ 0), componenta laterală de ordinul k având amplitudinea dată de

212
MODULAŢIA EXPONENŢIALǍ

Figura 7.11 Funcţiile Bessel de ordin impar

Jk(β). În figurile 7.11 şI 7.12 sunt reprezentate funcţiile Bessel Jk(β) pentru diferite valori întregi
pozitive ale lui k (pare şi impare). Proprietăţile lor sunt date în anexa IV.

Figura 7.12 Funcţiile Bessel de ordin par


În cazul modulării cu un semnal sinusoidal, m(t) = a cosωmt şi avem:
m MF
Δf = a (7.54)

213
Capitolul 7

β = Δf / f m (7.55)
Dacă menţinem frecvenţa fm constantă, dar
variem amplitudinea semnalului modulator m(t),
Δf şi β cresc, obţinând reprezentările din figura
7.13 a pentru β = 1, 2, 5, 10 şi 20; dacă menţinem
constantă amplitudinea a, dar variem frecvenţa,
Δf rămâne constantă şi se obţin graficele
reprezentate în figura 7.13 b.
Dacă β este mic, conform rel. (7.53), vom
considera numai purtătoarea (k = 0), şi prima
pereche de linii (k = ±1) pe frecvenţele f0 ± fm,
obţinând o situaţie similară cu MA, cu deosebirea
că una din liniile laterale este defazată cu 1800
(k = 1 implică o simetrie impară - vezi
proprietatea 1), celelalte linii vor avea
Figura 7.13 Spectrul MF produs de un ton sinusoidal
amplitudini foarte mici şi pot fi neglijate.
Spectrul semnalului MF depinde de variaţiile amplitudinii şi frecvenţei semnalului modulator.

VII.5 Banda de transmisie pentru semnalele ME

Spectrul semnalului ME având o infinitate de linii laterale, ne interesează practic câte sunt necesare
pentru a fi transmise, ceea ce depinde evident de aplicaţia dorită şi cerinţele de fidelitate. O regulă,
dictată de bunul simţ, şi acceptată de toată lumea, este aceea că linia laterală este semnificativă dacă
amplitudinea ei depăşeşte 1% din purtătoarea nemodulată.
J k ( β ) ≥ 0,01 (7.56)
Mai general: J k ( β ) ≥ ε , unde ε este o valoare
cuprinsă între 0,01 şi 0,1 ce depinde de aplicaţia
dorită; liniile laterale cu J k (β ) > ε sunt

semnificative. De exemplu, dacă J n ( β ) > ε şi


J n +1 ( β ) < ε , atunci vom avea n perechi de linii
semnificative, iar
B = 2n( β ) f m (n ≥ 1) (7.57)
n depinzând de indicele de modulaţie, liniile fiind Figura 7.14 Metoda liniilor laterale semnificative
distanţate cu fm. În figura 7.14 este reprezentată
dependenţa lui n de indicele de modulaţie, pentru ε = 0,1 şi ε = 0,01. Dacă ε = 0,1 semnalul transmis în
banda astfel calculată va prezenta distorsiuni mai mari decât dacă ε = 0,01.
Pentru semnale modulatoare de formă arbitrară şi bandă B se defineşte:
D = Δf / B (7.58)
analog indicelui de modulaţie pentru ton sinusoidal, raportând deviaţia de frecvenţă Δf la frecvenţa
maximă a semnalului modulator (banda); D e privit la fel ca şi β.
În figura 7.14 este reprezentată grafic dependenţa lui k/β de β, satisfăcând condiţia (7.56).

214
MODULAŢIA EXPONENŢIALǍ

Cu creşterea lui β, raportul k/β tinde spre 1, deci


pentru indici mari de modulaţie ne putem opri la
ultima linie laterală k = β, iar
Δf
B = 2k ⋅ f m ≅ 2 βω m = 2 fm .
fm
Deci,
B = 2Δf (7.59)
pentru β mare.
Pentru β mic, doar J0(β) şi J1(β) sunt diferite de 0
iar B = 2 fm (7.60)
Aceste două limite definesc situaţiile extreme, în
cazurile intermediare, banda semnalului este dată de Figura 7.15 Dependenţa raportului k/β de β
regula lui Carson
B = 2(Δf + f m ) (7.61)
sau B = 2 f m ( β + 1) (7.62)
Regula lui Carson este precisă doar
pentru situaţiile extreme, în rest dă
valori mai mici decât cele rezultate din
regula ca amplitudinea liniei laterale
semnificative să nu depăşească 1%. Din
această cauză, se foloseşte relaţia
B = 2 f m ( β + 2) = 2Δf (1 + 2 / β )
O altă relaţie aproximativă pentru
banda de transmisie B este
B = 2 f m (1 + β + β ) (7.63)
Valoarea benzii dată de cele 3 Figura 7.16 Ilustrarea formulelor de calcul a benzii semnalelor MF
formule este ilustrată in figura 7.16.
EXEMPLUL VII.4 Să calculăm banda pentru o emisiune de radiodifuziune pe unde ultrascurte in gama
65-73 MHz. Conform normelor OIRT Δf = 50 kHz iar fm = 15 kHz

β = Δf / f = 50 /15 = 3,33 Conform regulii lui Carson:

B = 2 f m ( β + 1) = 2 ⋅15 ⋅ (1 + 3,33) = 129,9 kHz

Din grafic B/Δf = 3,6 B = 3,6 . 50 = 180 kHz

VII.6 Exemple de comunicaţii MF

MF asigură o calitate
superioară semnalului
transmis, cu dezavantajul
folosirii unei benzi mai
extinse faţă de cazul MA. Figura 7.17 Benzi de frecvenţă pentru emisiunile radio UUS

215
Capitolul 7

Se utilizează în radiocomunicaţiile spaţiale, radiodifuziunea în gama de UUS sau în transmisiile TV


(semnale audio).
Radiodifuziunea cu MF are loc în banda VHF (figura 7.17). Deviaţia de frecvenţă este limitată la
75 kHz în standardul CCIR şi 50 kHz în standardul OIRT. Banda fiind de ordinul a 2Δf, canalele
adiacente (posturile) sunt distanţate cu 150 – 200 kHz.
În transmisiile TV purtătoare de sunet este faţă de cea video la 5,5 MHz (CCIR), 6,5 MHz (OIRT)
sau 4,5 MHz (NTSC), deviaţia de frecvenţă fiind 50 kHz (CCIR sau OIRT) sau 25 kHz (NTSC).
Indicele de modulaţie fiind β = Δf/fm, frecvenţele joase produc indicii de modulaţie cei mai mari,
practic determinând banda; Δf fiind fix, cu creşterea lui fm indicele β scade iar banda tinde spre 2fm.

VII.6.1 Transmisii MF stereo

Transmisiile stereo asigură emisia şi recepţia simultană a două programe separate, sau elemente de
program, folosind aceeaşi purtătoare. Având în vedere insensibilitatea urechii la fază, efectul de
localizare spaţială al sursei este posibil doar prin compararea intensităţii sonore a semnalelor de pe
cele două canale. Pentru aceasta, ascultătorul şi cele două difuzoare (stânga – L şi dreapta – R) trebuie
să formeze un triunghi echilateral
cu latura cam de 2 m, la distanţe
mai mari localizarea sursei
devine imposibilă, cele două
semnale confundându-se. Figura 7.18 Banda semnalului stereo
Sistemele MF stereofonice
trebuie să permită şi recepţia semnalului transmis cu receptoare normale, monofonice şi să asigure şi
compatibilitatea cu canalul de RF alocat (banda 200 kHz). În acest scop, pe un canal se transmite suma
celor două semnale x + y, pe celălalt diferenţa lor x – y, primul semnal putând fi recepţionat şi cu un
receptor monofonic. Semnalul stereo multiplex, standardizat prin normele CCIR, are spectrul din
figura 7.18 şi este produs cu schema reprezentată în figura 7.19.
În SUA se alocă intervalul 60 – 74 kHz pentru transmiterea de muzică de fond pentru magazine,
localuri publice, avioane, bănci, etc. Acest procedeu este cunoscut ca SCA (Subsidiary
Communication Authorization) şi foloseşte subpurtătoarele de 47 kHz şi 67 kHz.
Semnalul stereo poate fi scris ca:
m(t ) = md (t ) cos 2π ⋅ 38kHz ⋅ t + m s (t ) + A0 cos 2π ⋅ 19kHz ⋅ t + S SCA (t )
iar [
s (t ) = A cos ω c t + 2πΔf ∫ m(t )dt ] (7.64)
Deviaţia de frecvenţă nu trebuie să depăşească 75 kHz sau 50 kHz (OIRT), ceea ce se asigură prin
matricea de intercalare MI.

Figura 7.19 Obţinerea semnalului stereo folosind tehnica de intercalare


216
MODULAŢIA EXPONENŢIALǍ

Presupunând că mMF = 75 kHz/V, atunci ⎢m(t) ⎢≤ 1 V. În relaţia (7.64) aceasta ar fi echivalent cu


condiţia ca fiecare componentă să nu depăşească 0,25 V, ceea ce ar asigura recepţiei monofonice doar
25% din Δf, adică o recepţie proastă. Prin procesul de intercalare însă, se asigură recepţiei monofonice
90% din Δf, aşa cum se arată în figura 7.20.
Canalele L şi R sunt reprezentate de
sinusoide, suma şi diferenţa lor având
valoarea maximă 2a, inclusiv semnalul
BLD, pe subpurtătoarea de 38 kHz.
Se observă că şi suma
m s (t ) + md (t ) ⋅ cos 2ω p t ≤ 2a
Deci fără semnal SCA, dacă a = 0,45
avem
⎜ms(t)⎜< 0,9
md (t ) cos 2ω p t ≤ 0,9

m s (t ) + md (t ) ⋅ cos 2ω p t ≤ 0,9
Relaţia mS(t) ≤ 0,9 asigură recepţiei cu
Figura 7.20 Ilustrarea intercalării
un receptor monofonic o deviaţie de
frecvenţă de 0,9Δf şi un 0,1Δf pentru subpurtătoarea care asigură detecţia coerentă a lui md(t). Deci,
m s (t ) + m d (t ) ⋅ cos 2ω p t + A0 = 0,9 + 0,1 = 1
max
Dacă se include şi semnalul SCA, se reduce nivelul subpurtătoarei, astfel ca ⎜m(t) ⎜max< 1.

VII.7 Generarea semnalelor MF şi MP

Generarea semnalelor MF foloseşte metode directe sau indirecte. Metodele indirecte recurg la
producerea unui semnal MFBI, deviaţia de frecvenţă fiind crescută prin multiplicare de frecvenţă.

VII.7.1 Metode directe

Acestea se bazează pe schema generală din figura 7.21.


Figura 7.21 Metoda directă
OCT-ul este un circuit cu caracteristică de transfer liniară,
frecvenţa semnalului de ieşire variind proporţional cu tensiunea semnalului de intrare. El intră în
componenţa diferitelor circuite integrate (PLL). Practic, caracteristica de transfer nu este perfect
liniară, iar amplitudinea
semnalului de ieşire nu este
constantă.
Metoda de obţinere a
semnalului MF cu purtătoare
sinusoidală plecând de la o undă
triunghiulară este des folosită,
Figura 7.22 Generarea semnalelor MF cu purtătoare triunghiulară
având în vedere simplitatea
conversiei undă triunghiulară - undă sinusoidală şi că nu se impun restricţii privind deviaţia de
frecvenţă Δf sau frecvenţa maximă modulatoare fm, exceptând Δf < f0 (figura 7.22).

217
Capitolul 7

Semnalul MF vi(t) de la ieşirea integratorului reprezintă o undă triunghiulară c(t),


Δω t
unde c(t ) = t +
ω0 ∫ x(θ )dθ
0
(7.65)

cu frecvenţa instantanee
fi(t) = f0 + Δf . x(t)
În momentele când valoarea instantanee a
semnalului vi(t) depăşeşte +V2, comutatorul S este
comutat de pe poziţia 1 pe poziţia 2, făcând ca
integratorul să primească la intrare –i(t), în locul lui
Figura 7.23 Undă triunghiulară
i(t), iar panta lui vi(t) devine negativă.
Similar când vi(t) atinge valoarea –V2, se trece de pe poziţia 2 pe poziţia 1. Dacă la momentul
t = tj, vi(tj) = V2 se produce comutarea lui S de pe 1 pe 2, pentru t > t0 avem:
−ii (t ) = − I 0 [1 + (Δω / ω 0 ) ⋅ x(t ) ] (7.66)
aplicat la intrarea integratorului, iar la ieşire obţinem:
t
vi (t ) = v2 − k1 ∫ ii (θ )dθ =
tj
(7.67)
⎡ Δω t ⎤
= v2 − k1 I 0 ⎢(t − t j ) +
⎣ ω0 ∫tj
X (θ )dθ ⎥ = v2 − k1 I 0 ⎡⎣C (t ) − C (t j ) ⎤⎦ t0 < t < t0+i

Se observă că pentru t > tj, vi(t) este o rampă negativă de tensiune c(t) cu panta –K1I0, care atinge
valoarea –V2 la momentul t = tj+1 (fig.7.23), când:
vi (t ) = −V 2 + K i I 0 ⎡⎣c(t ) − c(t j +1 ) ⎤⎦ (7.68)
şi devine o rampă pozitivă de tensiune în c(t) cu panta +K1I0.
Din triunghiul ABC
BC
tgα = = K1 I 0 BC = 2V2 AC = T / 2
AC
4V2 2π π K 1 I 0
Deci, tgα = K 1 I 0 T= ω0 = =
K1 I 0 T 2V2
La ieşirea circuitului de prag se obţine un semnal MF cu
purtătoarea rectangulară. Vom exemplifica implementarea acestui
modulator MF cu circuitul integrat NE/SE 566, reprezentând un Figura 7.24 Schemă bloc OCT
oscilator controlat în tensiune, având schema bloc din figura 7.24.
OCT foloseşte o sursă de curent de precizie, comandată de semnalul x(t), care încarcă sau descarcă
condensatorul C1 (exterior integratului), încărcarea sau descărcarea fiind comandată de trigerul
Schmitt cu rolul de circuit de prag.
Iniţial T3 este blocat iar C1 se
încarcă de la sursa de curent I1 prin
dioda D2. Când tensiunea pe C1
atinge nivelul +V2, triggerul
Schmitt basculează iar T3 intră în
conducţie, punând la masă
emitoarele lui T1 şi T2. Figura 7.25 Schema bloc a CI EXAR 2207
Sursa de curent trimite curentul
I1 prin D1, T1 şi T2 la masă. Un curent egal circulă prin T2, prin împerecherea tranzistoarelor T1 şi

218
MODULAŢIA EXPONENŢIALǍ

T2 ele au aceeaşi cădere de tensiune bază-emitor, condensatorul C1 se descarcă până la atingerea


nivelului inferior –V2 de basculare al triggerului Schmitt, iar funcţionarea se reia .

Figura 7.26 Schema OCT realizat sub forma CI EXAR 2207

In figura 7.25 este prezentată schema bloc a CI 2207 produs de firma EXAR, care este folosit ca
oscilator controlat în tensiune in gama 0.01 Hz – 10 MHz. Deriva sa termică este 20 ppm/0C iar
frecvenţa sa poate baleia
liniar un domeniu de
variaţie de 1000:1.
Schema sa electrică este
prezentată în figura 7.26 iar
mecanismul de control al
frecvenţei este ilustrat în
figura 7.27.
La frecvenţe mai înalte,
OCT este realizat sub forma
unui oscilator sinusoidal, cu
circuitul oscilant având un
factor de calitate Q ridicat,
Figura 7.27 Mecanismul de control al frecvenţei
iar controlul frecvenţei se
produce prin variaţia elementelor reactive din circuit, de exemplu capacitatea, aşa cum se arată în
figura 7.28. În acest scop se folosesc diodele varicap (sau varactor), a căror capacitate variază cu
tensiunea de alimentare. Frecvenţa de oscilaţie a oscilatorului Hartley din figura 7.28 este
fi (t ) = 1/ 2π ( L1 + L2 )C (t ) (7.69)
Pentru semnalul modulat sinusoidal putem presupune:

219
Capitolul 7

C (t ) = C 0 + ΔC ω m t
1

⎛ ΔC ⎞ 2
rezultând: f i (t ) = f 0 ⎜⎜1 + cos ω m t ⎟⎟ (7.70)
⎝ C0 ⎠
1
unde, f0 = (7.71)
Figura 7.28 Oscilator Hartley
2π ( L1 + L2 )C 0
şi reprezintă frecvenţa semnalului nemodulat.
C0 – este capacitatea în absenţa semnalului modulator
ΔC – variaţia maximă a capacităţii. Dacă ΔC << C0, rel.(7.70) devine
⎛ ΔC ⎞
f i (t ) ≅ f 0 ⎜⎜1 − cos ω m t ⎟⎟ (7.72)
⎝ 2C 0 ⎠
Notând ΔC / 2C0 = −Δf / f 0
va rezulta f i (t ) = f 0 + Δf cos(2πf m t ) (7.73)
Semnalul MF generat prin metoda directă (cu OCT), se caracterizează însă printr-o fugă a
frecvenţei (drift) produsă de instabilitatea componentei de c.c. a semnalului şi instabilităţile
elementelor de circuit. Ieşirea OCT este de forma:
dψ (t ) / dt = 2π [ f 0 + k1 ⋅ m(t ) + ε (t )] (7.74)
unde ε(t) este driftul de frecvenţă.
Pentru stabilizarea frecvenţei
purtătoare sunt necesare măsuri
auxiliare, recurgându-se la un circuit
de control al frecvenţei (CAF), de
tipul celui reprezentat în figura 7.29.
Semnalul produs de discriminator
este r (t ) = k 2 ( f int − f FI ) Figura 7.29 Stabilizarea frecvenţei purtătoare a semnalului MF
Este obligatoriu ca semnalul
rezultat m(t) să aibă componenta de c.c. nulă m(t) = 0 iar Bc << B unde B = banda semnalului m(t).
Dacă frecvenţa purtătoare a semnalului MF coincide cu cea a oscilatorului cu cuarţ, frecvenţa
diferenţă este zero, la fel şi ieşirea FTJ. Abaterile frecvenţei purtătoare a semnalului MF faţă de
valoarea prescrisă f0, determină apariţia la ieşirea FTJ a unei tensiuni de c.c., având polaritatea
determinată de sensul driftului şi va acţiona asupra OCT în sensul eliminării lui, restaurând frecvenţa
purtătoare la valoarea prescrisă.

VII.7.2 Metode indirecte

În generarea indirectă a
semnalului MP sau MF se pleacă de
la un modulator de fază ce generează
un semnal MPBI (frecvenţa
purtătoare este stabilă, obţinută de
obicei, de la un generator cu cuarţ).
Figura 7.30 Obţinerea semnalelor MF prin metoda indirectă

220
MODULAŢIA EXPONENŢIALǍ

În figura 7.30 se prezintă schema de obţinere a unui semnal MP, prin metoda indirectă. Pentru ca
distorsiunile semnalului produs să fie cât mai mici, se utilizează indici de modulaţie β sau D foarte
mici. Semnalul s(t) astfel obţinut este dat de relaţia:
s (t ) = A[cos ω 0 t − βm(t ) sin ω 0 t ] (7.75)
şi corespunde diagramei fazoriale din figura 7.31.
În coordonate polare s(t) se poate scrie ca:

[ ]
1
s (t ) = A 1 + β 2 m 2 (t ) 2 cos[ω 0 t + arctgβm(t )] (7.76)
Descompunând în serie funcţia arctg, avem:
1 2
arctg x = x − x 3 + x 5 ... (7.77)
3 15
şi se poate observa că apar distorsiuni armonice. Pentru a
le menţine în limite rezonabile, să zicem 3%, trebuie ca
x3 / 3 / x ≤ 0, 03 → x ≤ 0,3
unde x = βm(t ), m(t ) ≤ 1 adică β < 0,3 .
Figura 7.31Diagrama fazorială MFBI
Pentru mărirea deviaţiei de fază, semnalul este
multiplicat în frecvenţă. De exemplu, având un circuit cu caracteristica de transfer pătratică, la intrarea
căruia se aplică un semnal modulat:
s1 (t ) = A cos(ω 0 t + β sin ω m t ) (7.78)
1 2
s (t ) = A 2 cos 2 (ω 0 t + β sin ω m t ) == A [1 + cos(2ω 0 t + 2 β sin ω m t )] (7.79)
2
La fel se va proceda şi pentru semnalele MF, cu deosebirea că în prealabil semnalul modulator
trebuie integrat (înainte
de modulatorul de fază).
În figura 7.32 este
prezentată schema de
obţinere a semnalului
MF, concepută în 1936
de Armstrong. Conform
celor stabilite anterior Figura 7.32 Schema de obţinere a semnalului MF cu multiplicare de frecvenţă
β ≤ 0,3, şi alegem β =
0,2.
EXEMPLUL VII.5 Să calculăm coeficienţii de multiplicare în frecvenţă, pentru schema din fig.7.32, ca să
se obţină un semnal MF cu frecvenţa purtătoare f0 = 90 MHz şi Δf = 75 kHz, semnalul modulat având
banda 100 Hz – 15 kHz.

Frecvenţa fj = 100 Hz va produce un Δf1 = β fj = 20 Hz. În timp ce fs = 15 kHz va produce Δf2 = 3 kHz.
Pentru a aduce deviaţia de frecvenţă de la 20 Hz la 75 kHz trebuie ca:
n1n2 = Δf / Δf1 = 75 ⋅103 / 20 = 3750 . Putem scrie, ţinând cont de translarea de frecvenţă în jos cu

fp = 9,3 MHz f p − n1 f c = f 0 / n2

fc = 0,1 MHz, fp = 9,3 MHz, fc = 90 MHz, şi putem scrie

9,3 − 0,1 ⋅ n1 = 90 / n2 n1 ⋅ n2 = 3750

221
Capitolul 7

de unde rezultă: n1 = 75 n2 = 50 şi vom avea:

f1 = 7,5 MHz Δfj = 20 ⋅ 75 = 1500 Hz f2 = 9,3 – 7,5 = 1,8 MHz

Δfj = 1,5 kHz f0 = 90 MHz Δf = n1 n2 Δfj = 75 kHz

VII.8 Demodularea semnalelor MF şi MP

Fie semnalul s(t) cu modulaţie exponenţială, emis sub forma:


s (t ) = A cos[ω c t + ϕ (t )] (7.2)
Semnalul recepţionat prezintă fluctuaţii de amplitudine, datorită zgomotului aditiv din canal, şi o
atenuare importantă.
s r (t ) = Ar (t ) cos[ω c t + ϕ c + ϕ (t )] (7.80)
unde, evident ⎜Ar(t)⎜ << A. Schema bloc a unui receptor MF sau MP este reprezentată în figura 7.33.

Figura 7.33 Schema unui radioreceptor MF

Prin limitare, fluctuaţiile anvelopei semnalului sunt înlăturate şi semnalul se poate scrie ca:

x(t ) = Ar cos[ω i t + ϕ c + ϕ (t )] =
(7.81)
Ar cos[ϕ c + ϕ (t )]cos ω i t − Ar sin[ϕ c + ϕ (t )]sin ω i t

unde se pun în evidenţă componentele sinfazice şi în


cuadratură ale semnalului. Faza semnalului va fi în acest
caz:
Ar sin [ϕ c + ϕ (t )]
θ (t ) = arctg = ϕ c + ϕ (t ) (7.82) Figura 7.34 Schemă demodulator ME
Ar cos[ϕ c + ϕ (t )]
iar demodulatorul care realizează această operaţie este prezentat în figura 7.34.
Blocul care realizează funcţia arctg precum şi operaţiile anterioare pot fi implementate cu un
procesor de semnal.
Ţinând cont de relaţiile existente între faza şi frecvenţa semnalului (7.5, 7.6), demodulatoarele MF
şi MP pot lua forma reprezentată în figura 7.35.
De aceea ne vom referi numai la demodulatoarele MF care sunt mai des întâlnite. Demodularea MF
se realizează prin 3 tehnici:
‰ discriminarea de frecvenţă,
‰ demodularea prin urmărire de fază
(phase-tracking),
‰ numărarea trecerilor pin 0 (zero-
crossing counters),
sau combinaţii ale acestora.
Figura 7.35 Relaţii între demodulatoarele ME

222
MODULAŢIA EXPONENŢIALǍ

VII.8.1 Discriminatoare de frecvenţă

Discriminatorul de frecvenţă este un circuit care produce un semnal de ieşire cu nivel proporţional
cu frecvenţa semnalului de intrare. El converteşte aşadar variaţiile instantanee ale frecvenţei
semnalului de intrare în variaţii de amplitudine. Caracteristica sa de transfer este inversă faţă de aceea
a unui OCT. Dacă semnalul de intrare în discriminator este de forma:

x(t ) = Ar cos ⎡ω 0 t + ∫ mMF m(σ )dσ + ϕ 0 ⎤


t
(7.83)
⎢⎣ t0 ⎥⎦
semnalul de ieşire din discriminator va fi:
y (t ) = k d mMF m(t ) (7.84)
Discriminatorul de frecvenţă va avea o caracteristică de transfer de forma celei din figura 7.36.
Această tehnică de demodulare se mai numeşte şi detecţie de pantă (slope detection).
O aproximare a discriminatorului ideal se obţine prin conversia MF-MA, cu un circuit de
diferenţiere, demodularea semnalului MA făcându-se cu un detector de anvelopă, vezi figura 7.37.

Figura 7.36 Caracteristică derivator Figura 7.37 Aproximarea discriminatorului MF ideal

Prin diferenţierea semnalului y(t), dat de ec. (7.83) avem


dy (t )
= − Ar [ω 0 + mMF m(t )]sn ⎡ω 0t + ∫ mMF m(τ )dτ + ϕ 0 ⎤
t
(7.85)
dt ⎢⎣ t0 ⎥⎦
iar anvelopa semnalului − Ar [ω 0 + m MF m(t )] variază proporţional cu semnalul m(t), vezi figura 7.38.
Liniaritatea răspunsului poate fi îmbunătăţită folosind două circuite decalat acordate şi scăzând
răspunsurile lor, ca în discriminatorul Travis. În detectorul Foster-Seely, ambele circuite sunt acordate
pe frecvenţele purtătoare, iar tensiunea de ieşire variază odată cu deviaţia de frecvenţă, având în
vedere defazajele produse în circuitul secundar.
În detectorul de raport, utilizat odinioară pe larg în radioreceptoarele MF de radiodifuziune, diodele
sunt conectate în serie cu circuitul secundar acordat pe frecvenţa purtătoare, iar ieşirea se ia de pe o
diagonală a unei punţi, pe cealaltă fiind montat un condensator de capacitate mare, care să menţină
tensiunea constantă, suprimând efectele variaţiilor de amplitudine.
După filtrarea semnalului MF, acesta este limitat şi filtrat cu un FTB, iar la ieşirea acestuia se
obţine un semnal sinusoidal yF(t), eliminând zgomotul de tip aditiv care a afectat anvelopa semnalului.

y F (t ) = A cos ⎡ω 0 t + θ 0 + k1 ∫ x(τ )dτ ⎤


t

⎢⎣ t0 ⎥⎦
La ieşirea circuitului de derivare se obţine semnalul:

y D (t ) = − Ak D [ω 0 + k1 x(t )]sin ⎡ω 0 t + θ 0 + k1 ∫ x(τ )dτ ⎤


t
(7.86)
⎢⎣ t0 ⎥⎦
Detectorul de anvelopă atacat de semnalul y(t) dă la ieşire:
x P (t ) = − Ak D k P [ω 0 + k1 x(t )] = kω 0 [1 + mx(t )] (7.87)
unde kD - constanta de proporţionalitate introdusă de circuitul de derivare,

223
Capitolul 7

ω0 + k1x(t) = ωi – pulsaţia instantanee


a semnalului; iar semnalul MF devine
modulat în amplitudine.
Funcţionarea circuitului poate fi urmărită
cu ajutorul diagramelor fazoriale din figura
7.39. Variaţia liniară cu frecvenţa a anvelopei
semnalului de la ieşirea detectorului face ca
cele 2 benzi laterale ale semnalului MF de
bandă îngustă să fie afectate complementar,
una scade cu o cantitate ΔA, cealaltă creşte cu
ΔA; la semnalul MF se adaugă un semnal
MA, astfel încât contribuţiile benzilor laterale
se adună pentru benzile laterale superioare şi
se scad pentru benzile laterale inferioare.
Datorită asimetrizării benzilor apare o
modulaţie MA, proporţională cu semnalul
modulator, dacă caracteristica atenuare-
frecvenţă a circuitului de derivare este liniară.
Detecţia MF poate fi realizată şi cu o linie
de întârziere, în acest caz fiind denumită
detecţie diferenţială. Plecând de la definiţia
operaţiei de diferenţiere:
dv(t ) 1
= lim [v(t ) − v(t − ε )] (7.88)
dt ε → 0 ε
pentru întârzierea τ , putem scrie relaţia
(7.85) ca:
dx(t ) 1
≅ [x(t ) − x(t − τ )] (7.89)
dt τ
operaţie ce poate fi implementată cu circuitul
din figura 7.40.

Figura 7.39 Diagramă fazorială MF modificată Figura 7.40 Detecţie diferenţială

VII.8.2 Demodularea prin urmărire de fază

Această tehnică face apel la bucla PLL studiată în capitolul V. Semnalul de eroare al buclei PLL
este dat de:

224
MODULAŢIA EXPONENŢIALǍ

~ 1 ~
φ ( s) = φ1 ( s ) (7.90)
F ( s)
1 + Ak
s
~ s ~
φ ( s) = φ1 ( s ) (7.91)
s + AkF ( s)
~ ~
sau φ ( s ) = [1 − H ( s)]φ1 ( s ) (7.92)
Să presupunem o buclă PLL de ordinul 2 cu filtru pasiv (figura
7.41).
1 + sτ 2
F (s) =
1 + s (τ 1 + τ 2 )
Ak (1 + sτ 2 )
H 1 (s) = 2
s (τ 1 + τ 2 ) + s (1 + Akτ 2 ) + Ak

s[1 + s (τ 1 + τ 2 )]
1 − H1 ( s ) =
s (τ 1 + τ 2 ) + s (1 + Akτ 2 ) + Ak
2

~
φ ( s) =
[1 + s(τ 1 + τ 2 )] ⋅ sθ~1 ( s)
s 2 (τ 1 + τ 2 ) + s (1 + Akτ 2 ) + Ak
~ ~
Ieşirea detectorului de fază este: V = k d φ ( s ) , termenul sθ 1 ( s ) reprezentând modulaţia în

frecvenţă a semnalului de intrare sθ1 ( s ) → dθ1 (t ) / dt , derivata fazei reprezentând frecvenţa. Rezultă
că semnalul de ieşire al CF este semnalul modulator recuperat, filtrat prin intermediul expresiei
1 + s (τ 1 + τ 2 )
s (τ 1 + τ 2 ) + s (1 − Akτ 2 ) + Ak
2

Totuşi, ieşirea din bucla PLL, în cazul folosirii ei ca discriminator MF, nu este de după detectorul
de fază, întrucât ieşirea ar fi prea zgomotoasă, ci se ia de pe filtru. În unele cazuri se poate lua Vc şi se
filtrează exterior cu un filtru RC. Se observă că:
VC 1 /( SC ) 1
= = (7.93)
V D R1 + R2 + 1 /( SC ) 1 + s (τ 1 + τ 2 )
VD sθ1 ( s ) ⋅ k D k D /(τ 1 + τ 2 )
VC = = 2 = sθ1 ( s )
1 + s (τ 1 + τ 2 ) s (τ 1 + τ 2 ) + s (1 + Akτ 2 ) + Ak 1 + Akτ 2 Ak
s2 + s+
τ1 + τ 2 τ1 + τ 2
kk
A 0 D
~ 1 τ1 + τ 2 ~ 1 ω n2
VC = sθ1 ( s ) = sθ 1 ( s ) (7.94)
Ak D s 2 + 1 + Akτ 2 s + Ak Ak0 s 2 + 2ξω n s + ω n2
τ1 + τ 2 τ1 + τ 2
~
VC = sθ1 ( s ) k ' ⋅ F ( s ) (7.95)
unde: k′ - amplificare (atenuare),
F (s) – funcţia de transfer a FTJ de ordinul 2.

225
Capitolul 7

De multe ori discriminatorul MF


este urmat de un filtru post-detecţie,
FTJ Bessel sau Butterworth cu 5 sau 6
poli, pentru creşterea performanţelor
transmisiei. Complexitatea filtrului
buclei PLL (ordinul) poate fi redusă cu
2, având în vedere încorporarea în
buclă a unui filtru cu 2 poli.
Spectrul zgomotului la ieşirea
buclei PLL, în cazul folosirii ei ca
discriminator MF, este descris pe baza Figura 7.43 Caracteristica demodulatorului MF cu buclă PLL
relaţiei (7.94) ca:
VC ( s ) 1 ω n2
~ = (7.96)
sθ 1 ( s ) Ak 0 s + 2ξω n s + ω n
2 2

Zgomotul de intrare este de obicei alb (cu d.s.p. constantă), forma spectrului de putere al
zgomotului este aceeaşi cu pătratul modulului funcţiei de transfer (VR (ω ) / θ 1 (ω ) )2 . Funcţia de
transfer are binecunoscuta formă în S, specifică discriminatorului MF.
Relaţia (7.94) a fost obţinută în ipoteza unei caracteristici liniare a detectorului de fază. Orice
abatere de la aceasta conduce la erori
(neliniaritatea se traduce în semnal de
eroare). Având în vedere că detectorul de
fază tip multiplicator are caracteristica
liniară doar dacă semnalele multiplicate sunt
rectangulare, rezultă schema bloc a
discriminatorului MF cu bucla PLL, ca în figura 7.44.
Caracteristica este liniară în domeniul ± 900, adică un domeniu triplu faţă de CF cu caracteristica
sinusoidală de ± 300 (eroare sub 5%).

VII.8.3 Detectoare de treceri prin zero

Acestea convertesc semnalul MF într-un tren de impulsuri modulate în poziţie (MIP), din care se
extrage cu un FTJ semnalul în banda de bază. Ele se bazează pe schema bloc din figura 7.45, formele
de undă asociate fiind date în figura 7.46.

Figura 7.45 Schema bloc a detectorului de treceri prin zero


Semnalul MF limitat, diferenţiat şi redresat reprezintă un tren de impulsuri cu modulaţie MIP, care
aplicat monostabilului produce la ieşirea acestuia o secvenţă de impulsuri de aceeaşi lăţime şi înălţime,
cu începuturile determinate de trecerile prin zero ale semnalului.
FTJ înlătură componentele pe frecvenţa de repetiţie a impulsurilor şi armonicelele lor la ieşirea sa
obţinându-se un nivel de c.c. proporţional cu coeficientul de umplere al trenului de impulsuri de la
ieşirea monostabilului. Pentru o semiperioadă acesta are valoarea:

226
MODULAŢIA EXPONENŢIALǍ

k = τ /(Ti / 2) = 2τ / Ti (7.97)
unde τ este lăţimea impulsului generat de monostabil, Ti perioada considerată. Deci k = 2τfi = kfi şi
este proporţional cu frecvenţa medie (pe intervalul considerat) a semnalului MF recepţionat.

Figura 7.46 Ilustrarea tehnicii de demodulare bazate pe detectarea trecerilor prin zero
Performanţele acestui circuit descresc pe măsură ce numărul de treceri prin zero pe intervalul unui
bit scade, iar rapoartele f1/fbit şi f2/fbit sunt mai mici. Operaţiile de derivare analogică şi redresare dublă
alternanţă pot fi înlocuite
prin operaţii digitale de
întârziere şi sumare
modulo 2, iar implemen-
tarea circuitului devine
Figura 7.47 Detecţia digitală a trecerilor prin zero
mai simplă (vezi figura
7.47). O altă schemă de detectare a trecerilor prin zero este dată în figura 7.48.

La ieşirea triggerului Schmitt se


obţine un tren de impulsuri
modulate în poziţie, dacă
considerăm numai fronturile care
vor declanşa generatorul de tensiune
liniar variabilă GTLV (fig. 7.49).
Valoarea de vârf a semnalului la
ieşirea GTLV variază invers
proporţional cu ω0t + k1x(t) şi direct
proporţional cu diferenţa de timp
între două impulsuri succesive.
Deci ea reprezintă o estimare a

227
Capitolul 7

frecvenţei medii din intervalul respectiv.


Dacă intervalul ar fi suficient de mic, amplitudinea la mijlocul intervalului este aproximativ egală
cu frecvenţa în acel punct. Detectorul de anvelopă (de valoare de vârf) separă semnalul în banda de
bază. Schema prezintă similarităţi cu tehnica prezentată în figura 7.39, ea bazându-se pe conversia
MF-MA şi separarea semnalului în banda de bază prin detecţia de anvelopă.

VII.8.4 Tehnici combinate

În această categorie intră tehnicile de


demodulare care sunt combinaţii ale
principalelor metode de demodulare. Un
exemplu reprezentativ este discri-
minatorul MF cu reacţie (FMFB – FM
Feed–Back Demodulator) care implică un
discriminator MF, montat într-o bucla PLL (care conţine un circuit invers discriminatorului MF –
OCT), propus de J.G.Chafee în 1939 (figura 7.50). Semnalul sr(t) este dat de relaţia (7.80):
s r (t ) = Ar cos[ω c t + Δϕ 1 + ϕ (t )] (7.80)
t
ϕ (t ) = Δω ∫ m(τ )dτ ;
t0

Ieşirea OCT-ului este dată de:


c0 (t ) = A0 cos[(ω c − ω i )t + ϕ 0 (t )] (7.98)
t
ϕ 0 (t ) = 2πmMF ∫ y (τ )dτ
t0

Prin mixarea celor 2 semnale sr(t) şi c0(t) rezultă


suma şi diferenţa frecvenţelor celor 2 semnale.
AFI selectează frecvenţa diferenţă, iar la ieşire se
obţine semnalul x(t):
Ar A0
x(t ) = cos[ω i t + Δϕ + ϕ (t ) − ϕ 0 (t )] (7.99)
2
Ieşirea y(t) este proporţională cu frecvenţa instantanee (derivata fazei) a semnalului x(t).
y (t ) = n1 [ f i + Δf m(t ) − mMF y (t )] (7.100)
Prin eliminarea componentei de c.c. în buclă, avem:
y (t ) = n1Δf m(t ) − n1mMF y (t ) (7.101)
n1Δf
iar y (t ) = m(t ) (7.102)
1 + mMF n1
Deci ieşirea y(t) este proporţională cu semnalul modulator m(t). Relaţia (7.99) poate fi scrisă atunci
pe baza rel.(7.102), (7.80) şi (7.98), astfel:
Ar A0 ⎡ n1Δf ⎤
x(t ) = cos(ω i t + Δϕ + ⎢Δω ∫ m(τ )dτ − 2πmMF ∫ m(τ )dτ ⎥
2 ⎣ 1 + mMF n1 ⎦
Ar A0 ⎡ Δω ⎤
x(t ) =
2
cos ⎢ω i t + Δϕ +
⎣ 1 + mMF n1 ∫ m(τ )dτ ⎥

(7.103)

Se observă în buclă existenţa a 3 semnale MF (omiţându-l pe cel de pe frecvenţa sumă):


- unul la intrare sr(t), pe frecvenţa fc,

228
MODULAŢIA EXPONENŢIALǍ

- unul la ieşirea OCT, c0(t), pe frecvenţa f0 = fc – fi,


- unul la ieşirea AFI, x(t), pe frecvenţa fi.
Putem remarca, conform (7.103), că semnalul MF sr(t) de bandă largă, de la intrarea în buclă, este
procesat într-un semnal MF de bandă mai îngustă, reducerea benzii fiind Δω/(1+mMF n1).
Δf i = Δf /(1 + mMF n1 ) (7.104)
Atunci şi indicele modulaţiei de fază β este redus în acelaşi raport:
β i = β /(1 + mMF n1 ) (7.105)
Lăţimea de bandă necesară pentru AFI, aplicând regula lui Carson
B = 2 f m (2 + β ) (7.60)
rezultă: Bi = 2 f m (2 + β i ) = 2 f m ( 2 + β /(1 + mMF n1 ) ) (7.106)
iar banda circuitului predetecţie poate fi comprimată în raportul:
B 2 f m (2 + β ) 2+ β
= = (7.107)
Bi 2 f m ( 2 + β /(1 + mMF n1 ) ) 2 + β /(1 + mMF n1 )
Din acest motiv, circuitul FMFB se mai numeşte şi FCF (Frequency – Compressive Feed – Back).
Comprimarea benzii in functie de β este ilustrată în figura 7.51 pentru cazul m MF .n1 = 24 .

EXEMPLUL VII.6 Fie sistemul MF în UUS, utilizat în SUA, caracterizat de Δf = 75 kHz, fm = 15 kHz şi
D = Δf /fm = 5. Pentru β = D, banda B rezultă B = 2fm(2+β) = 2 ⋅ 15(2+5) = 210 kHz.
Dacă se utilizează pentru demodulare un circuit FMFB caracterizat prin: n1 = 0,002V/Hz şi mMF = 14,5
kHz/V, atunci amplificarea buclei este: A = h1mMF = 0,002 ⋅ 12000 = 29, iar deviaţia de frecvenţă
comprimată devine:
Δf i = Δf /(1 + mMF n1 ) = 75 /(1 + 29) = 2,5 kHz
Indicele de modulaţie de fază β (deviaţia de fază) se reduce la:
β i = β /(1 + mMF n1 ) = 5 /(1 + 29) = 0,166
iar semnalul devine MFBI. Banda FI necesară este:
Bi = 2fm(2+β) = 2 ⋅ 15(2+0,166) = 65 kHz
S-a produs deci o comprimare a benzii în raportul: B / Bi = 210 / 65 = 3, 23

VII.9 Interferenţe şi zgomote

Să considerăm o purtătoare nemodulată, cu frecvenţa f0, şi un semnal de


interferenţă cu frecvenţa f0 + fi (figura 7.52). Semnalul total aplicat demodulatorului va fi de forma:
s (t ) = A0 cos ω 0 t + Ai cos(ω 0 + ω i )t =
(7.108)
a(t ) cos[ω 0 t + φ (t )]
a (t ) = ( A0 + Ai cos ω i t )2 + ( Ai sin ω i t )2 (7.109)
Ai sin ω i t
φ (t ) = arctg (7.110)
A0 + Ai cos ω i t
Dacă Ai << A0, cum este situaţia în general, atunci:
Ai
a(t ) = A0 + Ai cos ω i t iar φ (t ) ≅ sin ω i t
A0

229
Capitolul 7

iar s (t ) = A0 (1 + mi cos i ω i t ) cos(ω 0 t + mi sin ω i t ) (7.111)


unde mi = Ai / A0 << 1 (7.112)
Variaţiile de amplitudine produse de micosωit sunt complet înlăturate de amplificatorul-limitator ce
precede discriminatorul MF, în schimb, variaţiile fazei corespund unei modulaţii exponenţiale şi duc la
apariţia de semnale pertubatoare la ieşirea detectorului.
Presupunând un demodulator ideal de frecvenţă sau fază, semnalul la ieşirea acestuia este:
⎧k Dψ (t ) MP
s D (t ) = ⎨ (7.113)
⎩(k D / 2π )dψ (t ) / dt MF
jω 0 t
unde ψ(t) este faza semnalului de intrare în raport cu e , iar kD este constanta detectorului. Din
relaţia (7.111) rezultă:
ψ (t ) = mi sin ω i t = ( Ai / A0 ) sin ω i t
⎧ Ai
⎪k D sin ω i t MP
⎪ A0
iar s D (t ) = ⎨ (7.114)
⎪k Ai f i
cos ω i t MF
⎪⎩ D A0
unde f < BFi/2, deoarece valori mai mari ale lui ⎜fi ⎜ sunt
rejectate de amplificatorul selectiv pe FI.
Din (7.114) rezultă că pentru sistemele cu MF, semnalul de interferenţă detectat este proporţional
atât cu amplitudinea, cât şi cu frecvenţa undei perturbatoare, în timp ce pentru sistemele cu MP, ca şi
pentru cele cu modulaţie liniară, intervine doar amplitudinea semnalului.
Din punct de vedere fizic, aceasta este echivalent cu următoarele: amplitudinea semnalului MF
detectat depinde de deviaţia de frecvenţă maximă, şi deci semnalele pertubatoare cu frecvenţa
apropiată de f0 produc doar o variaţie nesemnificativă a frecvenţei semnalului rezultat, deci practic nu
au efect.
Deci, cu cât diferenţa dintre f0 şi fi este mai mare, şi deviaţia de frecvenţă este mai mare, iar
semnalul de la ieşirea demodulatorului este proporţional cu ⎜fi ⎜. Pentru semnalele cu MP, deviaţia
maximă de fază depinde numai de raportul amplitudinilor, cum se observă din figura anterioară. Dacă
perturbaţiile sunt produse de canalul alăturat, f0 + fi ≅ f0 , ⎜fi ⎜ este mic, iar sistemul cu MF este mai
puţin afectat. Pentru canalele mai depărtate, ⎜fi ⎜ este relativ mare, iar sistemele cu MP au performanţe
mai bune. În figura 7.54 este reprezentată amplitudinea lui sD(t) în funcţie de fi, pentru sistemele cu
MF şi MP.
Pentru rejectarea semnalelor de interferenţă care sunt din afara benzii semnalului, dar se încadrează
în banda de trecere a radioreceptorului Br/2, se introduce un filtru trece-jos cu banda W (W<⎜fi ⎜<BT/2).
În sistemele cu modulaţie liniară B = 2W şi el nu este necesar.
Pe această bază, s-a introdus o metodă de îmbunătăţire a performanţelor sistemelor de
radiocomunicaţii cu MF, folosind după circuitul discriminator un circuit de diferenţiere, în esenţă un
FTJ, care taie frecvenţele superioare lui W, în afara lui existând şi un FTJ cu pantă abruptă.
Întrucât frecvenţele înalte din semnalul modulator sunt şi ele afectate, se recurge la o ridicare
artificială a nivelului componentelor de înaltă frecvenţă la emisie, operaţie cunoscută sub denumirea
de accentuare. Acest procedeu se justifică în cazul folosirii modulaţiei de frecvenţă.
Pentru sistemele cu MA, având în vedere faptul că interferenţele sunt independente de frecvenţă,
îmbunătăţirea performanţelor utilizând această metodă sunt neglijabile.

230
MODULAŢIA EXPONENŢIALǍ

VII.10 Accentuare şi dezaccentuare

Prin accentuare se realizează deci o amplificare neuniformă a spectrului semnalului audio,


acordându-se preferinţă componentelor spectrale de frecvenţă ridicată. La recepţie, prin dezaccentuare
se realizează operaţiunea inversă, de atenuare a componentelor spectrale de frecvenţă ridicată, astfel
că, pe ansamblu, transmiterea semnalului de la emiţător la receptor să se facă cu distorsiuni de
amplitudine cât mai mici. Schema bloc care ilustrează aceste procedee este dată în figura 7.55.

În figura 7.56 sunt ilustrate calitativ caracteristicile circuitelor de accentuare şi dezaccenturare şi


caracteristica globală rezultată din compunerea lor. Deoarece caracteristica 2 taie frecvenţele înalte,
toate sursele de zgomot care intervin după circuitul de accentuare şi modulator sunt puternic atenuate,
iar raportul semnal/zgomot la recepţie este îmbunătăţit. În general, se ridică frecvenţele înalte cu o rată
de 6 dB/octavă faţă de 1 kHz la emisie, la recepţie fiind atenuate în aceeaşi măsură. Filtrul de dezac-
centuare este un circuit RC simplu cu caracteristica
1

⎡ ⎛ f ⎞2 ⎤ 2
H D ( f ) = ⎢1 + ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ f 3 = 1 / 2πRC
⎢⎣ ⎝ f 3 ⎠ ⎥⎦
⎧1 f << f 3

HD( f ) = ⎨ (7.115)
⎪ f3 / f f >> f 3

iar frecvenţa f3 definită la 3 dB este mult mai mică decât
banda mesajului f3 << W .
Deoarece amplitudinea semnalelor de interferenţă creşte direct proporţional cu ⎢fi ⎢în absenţa
dezaccentuării, răspunsul circuitului este ⎜HD(fi) ⎢ ⋅ ⎜fi ⎢ şi este reprezentat în figura 7.57. La fel ca în
sistemele MP, el devine constant pentru ⎢fi ⎢ >> f3, iar performanţele sistemului MF cu dezaccentuare
pot fi superioare celor cu MP, referitoare atât la canalul adiacent cât şi la cele îndepărtate.
Filtrul de accentuare este un circuit RC cu caracteristica
1
⎡ ⎛ f ⎞2 ⎤ 2 ⎧1 f << f 3

H A ( f ) = ⎢1 + ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ HA( f ) = ⎨ (7.116)
⎢⎣ ⎝ f 3 ⎠ ⎥⎦ ⎪ f / f3 f >> f 3

La frecvenţe înalte, el se comportă ca un diferenţiator, iar spectrul semnalului la ieşirea filtrului
este proporţional cu
f ⋅ X ( f ) pentru ⎢f ⎢ >> f3
adică semnalul devine
modulat în fază.
Deci, MF cu accentuare
este de fapt o combinaţie
de MF cu MP, reunind
avantajele ambelor sisteme

231
Capitolul 7

referitoare la rejecţia interferenţelor, aşa cum se poate observa


din figura 7.58.
Se mai observă că amplitudinea frecvenţei modulatoare
maxime creşte cu W/f3, deci deviaţia de frecvenţă creşte cu
W/f3, deci banda necesară pentru transmisie creşte.
Cum însă majoritatea semnalelor din banda audio (cazul
radiotelefoanelor) au componente spectrale de înaltă
frecvenţă de pondere redusă, deviaţia de frecvenţă este dictată
de componentele de joasă frecvenţă, care au amplitudine
mare, iar banda transmisă nu este crescută.
EXEMPLUL VII.7 În emisiunile de radiodifuziune în UUS cu normele CCIR, filtrele de accentuare şi
dezaccentuare (vezi figura 7.59) au

f3 = 2,1 kHz iar RC = 75μs

( în OIRT RC=50 μs iar f3 = 3,18 kHz).


Practic, se constată că un sistem cu ME cu accentuare şi
dezaccentuare cu puterea emiţătorului PE = 1 W este
echivalent cu un sistem în banda de bază cu PE = 640 W, la
aceeaşi calitate a semnalului de ieşire (S/Z)ieş.

VII.11. Zgomote de tip click

Dacă nivelul semnalului recepţionat scade prea mult, el devine comparabil cu zgomotul, iar
calitatea recepţiei se înrăutăţeşte. Dacă raportul S/Z tinde spre valoarea 1 apar zgomote de tip click,
prin mecanismul descris în figura 7.60.

Figura 7.60 Diagrama fazorială Figura 7.61 Efectul zgomotelor tip click

Fazorii semnalului şi zgomotului au mărimi egale şi la un moment dat pot ocupa poziţia descrisă de
S şi Z1, când sunt aproape în opoziţie de fază, iar rezultanta R1 este foarte mică.
O variaţie mică a defazajului dintre semnal şi zgomot conduce la situaţia descrisă de S şi Z2, cu
rezultanta R2. Se observă că R1 şi R2 sunt în opoziţie de fază, saltul de fază de circa 1800 apărând ca
urmare a unei variaţii foarte mici a defazajului dintre semnal şi zgomot.
Variaţiile bruşte (salturile) de fază produc la ieşirea discriminatorului MF un semnal de forma unor
şpiţuri (zgomot impulsiv), ce acţionează evident ca semnal perturbator (pocnituri sau trosnituri în

232
MODULAŢIA EXPONENŢIALǍ

difuzor). Reamintim aici că frecvenţa este derivata fazei, iar derivata unui semnal treaptă este un
impuls Dirac. Acest efect se numeşte zgomot de tip click sau, dacă se manifestă intermitent, este
denumit splutter. Procesul formării click-urilor este ilustrat în figura 7.61.
Zgomotele de tip click introduc un efect de prag la rapoarte S/Z mici, aşa cum se observă din figura
7.62, unde s-a reprezentat raportul S/Z la ieşirea din sistemul MF în funcţie de raportul dintre
purtătoare şi zgomot în banda 2fm, la intrarea în sistem. Caracteristica reprezentată în figura 7.62
prezintă 3 domenii şi 2 praguri:
‰ un domeniu limitat de distorsiuni (peste pragul 1),
unde se observă că prin creşterea calităţii
semnalului la intrare (mărirea nivelului) nu se
obţine nici o îmbunătăţire a calităţii sale la ieşire,
etajele de amplificare intrând în limitare;
‰ un domeniu liniar, de circa 30dB, în care raportul
S/Z la ieşire poate fi crescut prin creşterea celui de
intrare, denumit domeniu MF de îmbunătăţire, în
care se poate aplica compromisul bandă-putere;
‰ un domeniu sub prag (sub pragul 2), unde la nivele
mici ale raportului S/Z apar zgomotele de tip click şi calitatea semnalului degenerează
rapid.
În lipsa celor 2 mecanisme (limitare şi zgomote click), caracteristica ar continua liniar, după
dreapta punctată.

VII.12. Compromisul bandă-putere

Conform formulei Shannon, transmisia informaţiei pe un canal de bandă B şi o calitate a


transmisiei exprimată prin raportul S/Z, se poate face cu viteza:
v = B ⋅ log2(1+S/Z) (7.117)
O viteză impusă poate fi realizată fie asigurând o anumită calitate semnalului recepţionat (S/Z
mare), fie crescând banda B în raport cu cea teoretic necesară. Creşterea benzii este mai eficientă decât
creşterea raportului S/Z, având în vedere dependenţa liniară de B şi logaritmică de (1+ S/Z).
Acest mecanism este denumit compromisul bandă - putere şi stă la baza tehnicilor cu spectru extins
(spread-spectrum). El poate fi uşor ilustrat pentru semnalele cu ME (în particular MF) având în vedere
că banda semnalului MF este mai extinsă decât cea a semnalului modulator (B = 2fm(1+β) – regula lui
Carson). Fie receptorul MF din figura 7.63.

Filtrul de intrare elimină zgomotele din afara benzii semnalului, fără a-l distorsiona şi introduce o
întârziere pe care o neglijăm. Câştigul său este:
⎧1 f p −W < f < f p +W
Ge ( f ) = ⎨ (7.118)
⎩0 in rest
W este banda de frecvenţă necesară definită unilateral pentru a lăsa să treacă semnalul modulat
(MF) fără a-l distorsiona în mod semnificativ. Faza semnalului de la ieşirea filtrului:

233
Capitolul 7

t
φ (t ) = 2πf d ∫ m(u )du − φ (7.119)
−∞
unde m(t) – semnalul modulator
y (t ) = A cos[2πf 0 t + φ (t )] + ni (t ) cos[2πf 0 t + φ (t )] + nq (t ) sin[2πf 0 t + φ (t )] (7.120)
iar ni(t) şi nq(t) sunt componentele în fază şi cuadratură ale zgomotului, centrate pe frecvenţa
purtătoare f0, obţinute la ieşirea FTB de bandă îngustă Fe. Din (7.120) rezultă:
[
y (t ) = A(t ) cos 2πf p t + φ (t ) + θ (t ) ] (7.121)
unde:

[ ]
1

⎪⎪ A(t ) = ( A + ni (t ) ) + n q (t )
2 2 2

⎨ − n q (t ) (7.122)
⎪θ (t ) = arctg
⎪⎩ A + ni (t )
conform figurii 7.64.
În general, raportul S/Z este mare, iar relaţia (7.122)
devine:
nq (t )
θ (t ) = (7.123)
A
La ieşirea limitatorului se obţine semnalul z(t) din y(t).
Din relaţia (7.121) avem:
Z (t ) = sgn[cos z (t )] (7.124)
z (t ) = 2πf p t + φ (t ) + θ (t ) (7.125)
Funcţia cos z(t) este de bandă îngustă în jurul frecvenţei f0
şi argumentul său z(t) prezintă armonici pe frecvenţele 3f0,
5f0, etc. Aceste armonici sunt diminuate de filtrul Fz care lasă
să treacă semnalele cu frecvenţa în jurul lui f0, fără a le
distorsiona; de unde expresia lui u(t) la ieşirea lui F2.

u (t ) =
4
π
[
cos 2πf p t + φ (t ) + θ (t ) ] (7.126)

Discriminatorul MF este un circuit cu memorie care


derivează faza undei recepţionate. La ieşire obţinem:

v(t ) =
1 d
[φ (t ) + θ (t )] + f e (7.127)
2πf d dt fd
iar din (7.116) şi (7.120) avem:
1 β ' (t ) f e
v(t ) = m(t ) − + (7.128)
2πf d A fd
Filtrul de ieşire Fs este astfel ales încât să nu distorsioneze semnalul, eliminând zgomotele.
Din (7.128) rezultă că zgomotul de ieşire depinde de produsul fd ⋅ A, adică aceeaşi putere a
zgomotului la ieşirea receptorului poate fi obţinută diminuând puterea emisă (A2/2) pe seama creşterii
benzii ocupate B. Deci modulaţia ME poate da performanţe mai bune decât MA, cu preţul creşterii
benzii transmise.
Compromisul bandă-putere este ilustrat în figura 7.65, unde s-a reprezentat o familie de
caracteristici de tipul celor din figura 7.62, pentru diferite valori ale lui β. Evident, cu creşterea lui β,
B = 2 f m (1 + β + β ) ; deci banda ocupată de semnalul MF creşte.

234
MODULAŢIA EXPONENŢIALǍ

În domeniul liniar, de îmbunătăţire, trasând o orizontală ca în figura 7.65, se observă că o anumită


calitate a semnalului de ieşire poate fi obţinută fie cu raport S/Z la intrare maxim (MA – identic cu cel
de ieşire), sau scăzând treptat calitatea semnalului la intrare, dar crescând banda (β = 1, 2, 5, 10). Pe
verticala trasă se observă că, având o anumită calitate a semnalului de intrare [(C/Z)intrare în banda 2fm],
cea mai slabă calitate a semnalului de ieşire o obţinem în cazul MA şi cea mai bună în cazul extinderii
maxime de bandă (β = 10). Scăzând calitatea semnalului de intrare sau admiţând scăderea calităţii
celui de ieşire (deplasând orizontala în jos sau verticala la stânga), datorită caracterului neliniar al ME,
ordinea semnalelor nu se mai păstrează. Pentru o anumită situaţie, β = 5 dă performanţe mai bune
decât β = 10. La rapoarte S/Z mai mici, β = 2 sau β = 1 dau performanţe mai bune.
EXEMPLUL VII.8 Emisiunile radio CCIR în banda UUS sunt caracterizate de Δf = 75 kHz şi fm = 15
kHz. β = D = Δf / f m = 5 In transmisiile stereo, W = 53 kHz, Δf rămâne tot 75 kHz, iar

β = D = Δf / W = 1,4 Calitatea recepţiei scade, conform situaţiei prezentate în figura


7.65, aşa cum se observă şi în realitate.

VII.13. Extinderea funcţionării discriminatorului MF la rapoarte S/Z mici

În acest scop se folosesc demodulatoare cu reacţie, care conţin multiplicatoare în bucla de reacţie şi
au ieşirea după un FTJ, care este şi el conţinut în buclă. Din această categorie fac parte: bucla PLL,
bucla FLL (Frequency-Locked Loop) şi discriminatorul MF cu reacţie (FMFB sau FCF).
Se cunosc două versiuni ale buclei FLL, una în radiofrecvenţă (figura 7.66) si alta în banda de bază
(figura 7.67). Fie
e1 (t ) = a(t ) cos[ω 0 t + ϕ (t )] (7.129)
a (t ) d a(t ) a (t )
e2 (t ) = e1 (t ) = − {ω0 + ϕ (t )} sin [ω0t + ϕ (t )] + cos [ω 0t + ϕ (t ) ] (7.130)
ωα dt ωα ωα
unde ωα - constantă arbitrară.

Dacă,
a (t )
ω 0 + ϕ (t ) >> ,
a(t )

condiţie valabilă pentru cazul


când e1(t) a trecut printr-un filtru
FI de bandă îngustă în raport cu
ω0, relaţia (7.127) devine:

e2 (t ) = (− a(t ) / ω α ){ω 0 + ϕ (t )} sin[ω 0 t + ϕ (t )] (7.131)


Pe baza figurii 7.66 putem scrie:
e4 (t ) = (ω 0 / ω α )e1 (t ) = a (t ) ⋅ (ω 0 / ω α ) ⋅ cos{(ω 0 t + ϕ (t )) (7.132)
e3 (t ) + e4 (t ) = n ⋅ a(t ) cos[ω 0 t + ϕ (t )] ⋅ e0 + a(t )(ω 0 / ω α ) cos[ω 0 t + ϕ (t )] =
(7.133)
= cos[ω 0 t + ϕ (t )] ⋅ a(t ) ⋅ (n ⋅ e0 + ω 0 / ω α )
Semnalele de la ieşirile detectoarelor de anvelopă, pozitivă şi respectiv negativă, sunt date de:
- anvelopa lui e2 (t ) → (−a (t ) / ω α )[ω 0 + ϕ (t )] conform (7.128)

235
Capitolul 7

- anvelopa lui [e4 (t ) + e3 (t )] → a(t ) ⋅ [n ⋅ e0 + ω 0 / ω α ] conform (7.130)


Deci, e S (t ) = (− a(t ) / ω α )[ω 0 + ϕ (t )] + a (t )[n ⋅ e0 + ω 0 / ω α ]
sau e S (t ) = (− a(t ) / ω α ) ϕ (t )] + a(t ) ⋅ n ⋅ e0 (7.134)
Dar, e0 (t ) = Ae3 (t ) ∗ h(t )
e0 (t ) = A{a (t )[ϕ (t ) / ω α − n ⋅ e0 (t )]}∗ h(t ) (7.135)
iar inversarea semnului se datorează amplificatorului (-A). Dacă FTJ este integrator, (7.132) devine:
( A / ω α )a(t ) ⋅ ϕ (t ) = n ⋅ A ⋅ e0 (t ) ⋅ a(t ) + e0 (t ) / ω β (7.136)
unde ωβ - constanta integratorului. Reglând bucla astfel ca:
[e (t ) / ω ] << n ⋅ A ⋅ e (t ) ⋅ a(t )
0 β 0 (7.137)
rezultă din (7.133 şi 134) că:
( A / ω α ) ⋅ a(t ) ⋅ ϕ (t ) = n ⋅ A ⋅ e0 (t ) ⋅ a (t )
şi final e0 (t ) = ϕ (t ) / n ⋅ ω α (7.138)
Ieşirea buclei FLL este proporţională cu ϕ (t )
şi nu depinde de variaţiile amplitudinii.
Rel.(7.138) este valabilă atâta timp cât a(t) nu
este zero, deci ieşirea buclei FLL este identică cu
cea a unui discriminator MF clasic precedat de
amplificator-limitator (rel.7.135), numai pentru
rapoarte S/Z (purtătoare/zgomot C/Z) mari.
Deci, pentru rapoarte S/Z mari, bucla FLL dă acelaşi semnal la ieşire ca şi un discriminator MF
clasic, cu condiţia ca variaţiile de amplitudine ale semnalului să fie mici, iar banda suficient de mare
pentru a lăsa să treacă pe ϕ(t). Varianta în banda de bază a buclei FLL este prezentată în figura 7.67.
Amplificarea este controlată (prin circuitul multiplicator), de amplitudinea anvelopei semnalului MF
de intrare e1 (t ) = a (t ) cos[ω 0 t + ϕ (t )] .
e4 = n ⋅ e2 (t ) ⋅ e3 (t ) = n ⋅ a(t )[ϕ (t ) / ω α n − e0 (t )] (7.139)
− e0 (t ) = − A ⋅ e4 (t ) ∗ h(t )
sau e0 (t ) = A{a (t )[ϕ (t ) / ω α − n ⋅ e0 (t )]}∗ h(t ) (7.140)
De asemenea, pentru rapoarte S/Z mari, (7.140) devine:
e0 (t ) = ϕ (t ) / nω α (7.141)
ca la ieşirea unui discriminator MF clasic.
Se cunoaşte că zgomotele de tip click apar când raportul S/Z este mic, deci a(t) este mic. Datorită
scăderii lui a(t) câştigul buclei scade, bucla practic se întrerupe, iar ieşirea sa rămâne constantă până ce
a(t) creşte din nou la o valoare suficientă. În felul acesta, zgomotele de tip click sunt suprimate iar
funcţionarea buclei la nivel mic diferă de discriminatorul MF clasic. Astfel, se poate extinde
funcţionarea demodulatorului MF la rapoarte S/Z mici (cu câţiva dB sub prag), cu condiţia ca
fadingurile de semnal să fie intermitente şi nu permanente.

VII.14 Probleme

VII.1 Un post de radio emite un semnal cu frecvenţa etalon 200.000 Hz (stabilitate 10-8). Să se
deseneze o schemă de radioreceptor pentru recepţia acestui semnal.

236
MODULAŢIA EXPONENŢIALǍ

VII.2 O purtătoare de 1 MHz este modulată MF sau MA de semnalul u (t ) = 0.1 ⋅ sin(2π ⋅ 10000 ⋅ t ) .
Amplitudinea de 0,1 V a semnalului determină o deviaţie de frecvenţă de 100 Hz în cazul MF.
a. Să se determine benzile RF şi AF necesare în cele două cazuri
b. Idem pentru u(t) = 20 sin 2π 100 000 ⋅ t.

VII.3 Un receptor MF recepţionează, pe rând, unul din următoarele două semnale, care au purtătoarele
de 70 MHz, de aceeaşi mărime: fm = 10 kHz şi β = 5 sau fm = 10 kHz şi β = 25.
a. Care semnal necesită banda de trecere mai largă.
b. În ce caz se obţine semnal AF mai puternic şi de câte ori?

VII.4 Fie un radioreceptor MF care recepţionează un semnal MF pe purtătoarea de 70 MHz, produs de


un semnal modulator cu frecvenţa fm = 10 kHz şi indicele de modulaţie β = 0,1. Să se determine care
sunt benzile de trecere necesare pentru amplificatorul de RF şi FI, în acest caz şi pentru β = 5.

VII.5 Fie schema unui circuit cu tranzistor de reactanţă dată în


figura 7.68 (L = 100 μH; C = 250 pF).
a. Care este frecvenţa oscilatorului dacă gm = 4 ms?
b. Care este indicele de modulaţie dacă gm variază de la 3 ms
la 5 ms cu o frecvenţă de 1 kHz?

VII.6 Fie o buclă PLL cu filtrul F(s) = (1+sτ2)/ (1+sτ1). Dacă la momentul t = 0, semnalul de intrare
suferă un salt de frecvenţă cu Δf, arătaţi că:

ϕ (t ) =
Δf
fn 1− ξ 2
( )
e −ε 2πf nt sin 2πf n + 1 − ξ 2 u (t ) ξ < 1

unde u(t) este funcţia treaptă. Valoarea de vârf a semnalului de eroare este ϕ p ≤ Δf / f n 1 − ξ 2

VII.7 O purtătoare cu frecvenţa f = 70 MHz este modulată de un ton sinusoidal cu amplitudinea de 20


V şi frecvenţa 100 kHz. Se dă mMF = 25 kHz/V.
a. Determinaţi banda semnalului MF, cu regula lui Carson şi regula lui 1%.
b. Repetaţi calculele pentru amplitudine dublă sau pe jumătate
c. Repetaţi calculele pentru frecvenţă dublă sau pe jumătate.

VII.8 Un filtru trece-sus de tip RC (ω RC << 1 în banda semnalului) atacat de un semnal MF x(t),
x(t) = A cos (ω0t + βsinωmt) produce la ieşire un semnal MA. Determinaţi indicele de modulaţie m.

VII.9 Un OCT se bazează pe schema din figura 7.69. Semnalul modulator este de tipul m(t) = Up +
Amsinωmt şi se aplică între joncţiunea celor două diode varicap D1, D2 şi masă. Capacitatea diodei
varicap este dată de C = 100 ⋅ U [pF], unde U [V] este tensiunea
aplicată. Frecvenţa liberă de oscilaţie este f = 1 MHz iar ieşirea OCT este
multiplicată în frecvenţă pentru a avea semnalul cu f0 = 64 MHz şi β = 5.
a. Determinaţi valoarea tensiunii de polarizare Up.
b. Determinaţi valoarea Am a semnalului modulator pentru fm = 10
kHz şi fm = 3 kHz.

237
Capitolul 7

VII.10 Într-un radar chirp (MF), frecvenţa instantanee a semnalului emis


variază triunghiular (fig. 7.70), iar semnalul recepţionat soseşte cu o
întârziere τ . Dacă semnalele se aplică unui mixer urmat de un FTJ, pentru a
selecta frecvenţa diferenţă şi se consideră f0 τ <<1, determinaţi numărul
de perioade ale semnalului mediat pe un interval de o secundă, în funcţie de
deviaţia de frecvenţă Δf, întârzierea τ şi frecvenţa de repetiţie fr.

VII.11 Fie detectorul diferenţial MF din figura 7.71 Linia


de întârziere produce un semnal întârziat cu T şi defazat cu
π/2, cele două semnale, direct şi întârziat, sunt scăzute unul
din altul, iar semnalul rezultat se aplică unui detector de Figura 7.71 Detector diferenţial
anvelopă. Analizaţi funcţionarea circuitului dacă semnalul
de intrare este s(t) = Acos(2πf0t + βsinωmt), β < 1, iar cos(2πfmT) = 1, sin(2πfmT) = 2πfmT.

VII.12 Semnalul MF bandă laterală unică e definit de:


( )
s (t ) = exp − jφˆ(t ) cos(2πf 0 t + φ (t ) ) ,
unde φˆ(t ) este transformata Hilbert a fazei φ(t) a semnalului iar f0 este frecvenţa purtătoarei.
a. Demonstraţi că s(t) are spectru infinit, fără componente spectrale în intervalul –f0 < f < f0.
b. Dacă φ(t) = βsinωmt, determinaţi expresia lui s(t).

VII.13 Fie schema din figura


7.72.
a. Pentru semnalul s1(t)
desenaţi diagrama fazorială în
poziţie extremă dreapta şi
calculaţi valoarea unghiului α
în grade, deviaţia de frecvenţă
Δf şi indicele de performanţă γ.
b. Reprezentaţi spectrele de amplitudine pentru semnalele s1(t) şi s2(t) şi calculaţi puterile lor.
c. Care este valoarea lui f0 pentru ca bucla să se poată cala şi să funcţioneze ca circuit de
sincronizare?
d. Reprezentaţi în timp semnalele m(t) şi s3(t).

VII.14 Fie schema de modulator MF reprezentată în figura 7.73.


a. Reprezentaţi grafic semnalul s0(t) iar pentru semnalul s1(t) construiţi diagrama fazorială în
poziţie extremă dreapta şi calculaţi valoarea
unghiului α în grade, deviaţia de frecvenţă
Δf şi indicele de performanţă γ.
b. Reprezentaţi spectrele de ampli-
tudine pentru semnalele s1(t) şi s2(t) şi
calculaţi puterile lor medii normalizate.
c. Reprezentaţi grafic s3(t) şi vi(t)
dacă ultimul este o undă rectangulară cu
factor de umplere de 50 %, A = 1 V şi frecvenţa de 1 kHz.

238

S-ar putea să vă placă și