CAP.I.

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI

DIGESTIV

I. 1. ANATOMIA APARATULUI DIGESTIV

Aparatul digestive cuprinde un grup de organe a căror funcție principală
este digestia.
Segmentele tubului digestiv sunt (fig. 1.1):
- cavitatea bucală;
- faringele;
- esofagul;
- stomacul;
- intestinul subţire;
- colonul şi rectul.
Pe lângă aceste segmente, aparatul digestive cuprinde și o serie de glande
anexe, ale căror secreții ajută la digestia și absorbția alimentelor:
- glandele salivare;
- ficatul;
- pancreasul.
1.2. CAVITATEA BUCALĂ
Este primul segment al tubului digestiv.
Funcţii:
- digestivă;
- respiratorie;
- fonaţie;
- intervine în:
- mimică;
- limbajul articulat.
Localizare:ocupă etajul inferior al craniului visceral.
Este cuprinsă între:
- fosele nazale, situate superior;
- regiunea superioară a gâtului, situat inferior;
- orificiul bucal sau gura prin care comunică cu exteriorul;
- faringele, cu care comunică prin istmul faringian.
Când gura este închisă, cavitatea bucală este virtuală, ea devine reală când
orificiul bucal este deschis sau când limba este aplicată pe planşeul bucal.
Este formată din 2 compartimente separate prin arcadele alveolo-dentare:
1. Vestibulul bucal, care are un perete antero-lateral, format de buze şi obraji şi
un perete postero-medial, reprezentat de arcadele alveolo-dentare.
 Pereţii vestibulului prezintă următoarele tunici: pielea; un strat conjunctiv
subcutanat la care se adaugă o masă de grasime = corpul adipos al obrazului sau
bula Bichat; un strat muscular reprezentat de mușchii mimicii;

Fig. 1.1

2. Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată astfel:

- superior = bolta palatină, care o separă de fosele nazale. Aceasta
prezintă 2 porţiuni:
- palatul dur format în principal din oasele maxilare, situat anterior
- palatul moale sau vălul palatin o formaţiune musculo-mem-
branoasă mobilă care se prelungeşte posterior cu lueta sau uvula sau
omuşor. De la baza luetei pornesc arcurile palatine, anterior şi posterior,
 între care se găseşte amigdala sau tonsila palatină.
Bolta palatină este inervată: senzitiv de nervul trigemen ((per. V); motor
de:
- nervul facial (VII);
- nervul trigemen (V);
- nervul glosofaringian (IX);
- nervul vag (X).
- inferior = planşeul bucal, format în principal din muşchi; la acest
nivel se găsesc glandele salivare sublinguale.
- antero-lateral - arcadele dentare.
- posterior = este reprezentat superior, de vălul palatin şi inferior,
de istmul faringian, prin care cavitatea bucală se continuă cu
faringele.
Cavitatea bucală este ocupată în cea mai mare parte de limbă, organ
musculo-membranos mobil, situată pe planşeul bucal.
Limba are rol în:
- masticaţie;
- deglutiţie;
- supt (la sugari);
- este organ gustativ;
- în limbajul articulat;
Limba are 2 porţiuni:
- verticală - rădăcina limbii, fixată pe mandibulă şi osul hioid prin
muşchi.
- orizontală = corpul limbii, care e mobil.
- Limita de separaţie dintre cele 2 porţiuni se observă pe faţa supero-
posterioară a limbii sub forma unui şanţ - terminal, deschis anterior,
de forma literei „V".
- Faţa inferioară a corpului limbii se fixează de planşeul bucal printr-o
plică mediană mucoasă = frâul limbii.
- Pe faţa dorsală a limbii (care priveşte spre bolta palatină) până la
şanţul terminal, se găsesc papilele linguale sau gustative, cu rol în
recepţionarea senzaţiilor gustative şi tactile:
- vârful limbii = gustul acid şi dulce.
- marginile limbii = gustul acid, dulce şi sărat.
- Baza limbii = gustul amar.

Inervaţia limbii:
- senzitivă (tactilă, termică, dureroasă) este asigurată de:
nervul lingual = pentru 2/3 anterioare;
 - nervul glosofaringian (IX) = pentru 1/3 posterioară;
nervul vag (X) - pentru rădăcina limbii.
- senzorială este asigurată de:
- nervul glosofaringian (pentru papilele de pe margini şi „V" lingual);
nervul facial (pentru papilele de pe marginile şi vârful limbii).
- motorie: nervul hipoglos (XII).
Dinţii sunt organe dure, de culoare albă, fixaţi în alveole şi situaţi în
arcadele alveoio-dentare. Au rol mecanic în digestia bucală, intervenind în
sfărâmarea şi triturarea alimentelor, împreună cu muşchii mas-ticatori şi articulaţia
temporomandibulară, alcătuiesc aparatul masticator. Au aspect şi forme difente în
funcţie de rolul îndeplinit în masticaţie:
- incisivii - situaţi central pe arcada dentară, taie alimentele;
- caninii - situaţi lateral de incisivi, sfâşie alimentele;
- premolarii - situaţi lateral de canini, strivesc alimentele;
- molarii - situaţi posterolateral de premolari, strivesc alimentele.

1.3 FARINGELE
Este un organ musculo-membranos la nivelul căruia se intersectează calea
respiratorie şi digestivă (fig 1.1).
Faringele este situat: ,
- anterior coloanei cervicale;
- posterior de:
- fosele nazale;
- cavitatea bucală;
- laringe.
Limita superioară o formează baza craniului, iar cea inferioară corespunde
orificiului superior al esofagului, cu care se continuă şi care este reprezentată de
un plan orizontal ce trece prin vertebra a 6-a cervicală.
Faringele are forma unui jgheab deschis anterior. Este împărţit în 3 etaje,
în funcţie de organele cu care comunică anterior:
- nazo-faringe sau rinofaringe;
- buco-faringe sau orofaringe;
- laringo-faringe.
În structura sa intră, de la exterior la interior:
- tunica externă, de înveliş sau adventicea faringelui;
- tunica musculară, formată din muşchi constrictori, dilatatori şi
ridicători ai faringelui;
- tunica submucoasă;
- tunica mucoasă.
 La nivelul nazofaringelui (a cărui limită inferioară o formează vălul palatin în
timpul deglutiţiei) se află:
- o aglomerare de noduli limfatici ce alcătuiesc amigdala farin-
giană sau Lushka, a cărei hipertrofie la copii dă vegetaţiile adénoïde, eu
tulburări în respiraţie şi fonaţie;
- lateral, orificiile trompelor faringo-timpanice Eustachio. în jurul
lor există o altă aglomerare de ţesut limfoid = amigdala peritubară
Gerlach. Comunicarea trompei lui Eustachio cu urechea medie explică
transmiterea proceselor inflamatorii nazo-fasingiene la urechea medie
(otită) şi mai departe la mastoidă (fig. 15).
Orofaringele comunică anterior cu cavitatea bucală prin istmul fa-nngian. La
nivelul orofaringelui între arcurile palatine, se află amigdala sau tonsila palatină.
Amigdalele:
- palatine
- tubare
- faringiană
- linguală
Inervaţia faringelui este senzitivă, asigurată:
• nervul trigemen;
• nervul gloso-faringian;
• nervul vag.
• motorie, asigurată de:
• nervul glosofaringian;
• nervul accesor (XI);
• nervul vag.
• vegetativă, asigurată de:
• fibre simpatice, din simpaticul cervical;
• fibre parasimpatice, din nervul vag.

1.4 ESOFAGUL
Esofagul este segmentul tubului digestiv cuprins între faringe şi stomac
(fig. 1.1).
Limita superioară este reprezentată de planul care trece prin vertebra C6.
Limita inferioară se găseşte la nivelul cardiei, orificiul prin care esofagul
comunică cu stomacul.
În funcţie de regiunile prin care trece, esofagului i se descriu 3
porţiuni:
• esofagul cervical, până la orificiul superior al toracelui (apertura toracică
superioară)
 Acesta are:
• anterior = traheea;
• posterior = coloana cervicală;
• lateral = lobii glandei tiroide şi pachetul vasculo-nervos al gâtului (artera
carotidă, vena jugulară şi nervul vag).
• esofagul toracal, până la diafragm. El străbate mediastinul posterior; este
intersectat de arcul aortic.
• esofagul abdominal, până la cardia. El străbate diafragmul prin hiatusul
esofagian.
" Esofagul are o lungime medie de 25 cm.
în structura esofagului intră următoarele tunici:
• tunica mucoasă la interior, care conţine glande care secretă mucus.
• tunica submucoasă, groasă, care determină formarea unor plici
longitudinale ale mucoasei.
• tunica musculară, cuprinde un strat extern cu fibre longitudinale şi unul
intern cu fibre circulare. Contracţia alternativă a fibrelor longitudinale şi
circulare determină mişcările peristaltice, necesare înaintării bolului alimentar
spre stomac.
• tunica externă sau adventicea, este reprezentată la nivelul porţiunii abdominale
a esofagului, de seroasa peritoneului visceral.
Inervaţi a esofagului este vegetativă:
• simpatică, prin plexul esofagian
• parasimpatică, prin nervul vag.

1.5 STOMACUL
Stomacul este un organ abdominal al tubului digestiv, situat între esofag şi
duoden (fig. 1.1 şi fig. 1.2).
Este aşezat în etajul superior al cavităţii abdominale, între dia fragm, ficat,
colon transvers şi peretele abdominal, ocupând loja gastrică.
Stomacul este menţinut în poziţia sa de:
- esofag.
- pediculi vasculari.
- ligamente şi peritoneu, care îl leagă de organele vecine.
- presiunea abdominală.
Configuraţia externă a stomacului
Zona de proiecţie a stomacului la peretele abdominal ocupă:
- o parte din epigastru;
- cea mai mare parte a hipocondrului stâng.
 în ortostatism, la examenul radiologie, stomacul are forma de cârlig cu
(fig.1.3):
- o porţiune lungă, verticală;
- o porţiune scurtă, orizontală, orientată spre dreapta.
Stomacul are 2 feţe. 2 margini şi 2 extremităţi (fig. 1.2):
- feţele stomacului sunt una anterioară şi una posterioară, orientate
în plan frontal.
Marginile stomacului:
- dreaptă sau mica curbură, cu concavitatea spre dreapta şi superior. La stânga
sau marea curbură, cu concavitatea spre stânga şi inferior.
Extremităţile stomacului:
- superioară = orificiul cardia.
- inferioară = orificiul piloric prin care se continuă cu duodenul.
Anatomo-funcţional, stomacul are 2 porţiuni:
- verticală sau digestivă care se împarte în:
- fundul sau fornixul stomacului, situat deasupra planului orizon
tal care trece prin cardia.
Aceasta reprezintă camera de aer a stomacului, care nu se umple cu
alimente.
- corpul stomacului - până la incizura angulară.
- orizontală sau de evacuare care cuprinde:
- autrui piloric;
- canalul piloric.

Fig. 1.2. Configurația externă a stomacului

 Stomac hipcrton Stomac ortoton Stomac hipoton Stomac aton
(normal)
Fig.1.3. Variaţiile opoziţiilor stomacului

Structura stomacului cuprinde cele 4 tunici întâlnite la tubul digestive:

1. Seroasă, reprezentată de peritoneul visceral
2. Musculară, formată din fibre musculare netede dispuse în 3 straturi:
 Longitudinal, extern
 Circular, mijlociu, care la nivelul pilorului formează sfincterul piloric.
 Oblic, intern.
Mușchii stomacului imprimă pereților acestuia 2 tipuri de mișcări:
 Peristolice, prin care alimentele se răspândesc pe pereții
stomacului și se dispun în straturi;
 Peristaltice, de înaintare a conținutului gastric spre pilor.
3. Submucoasa, care conține rețeaua vasculonervoasă a stomacului și plexul
nervos vegetativ Meissner.
Mucoasa formează numeroase cute sau plici mucosae, care sunt mai
accentuate când stomacul este gol sau când se contractă.
Mucoasa este formată dintr-un epiteliu de înveliș cylindric simplu, un aparat
glandular, un corion și o musculature a mucosei (fig).
Aparatul glandular este format din glande unicelulare, răspândite printre
celulele epiteliale şi care secretă mucus eu rol protector faţă de acţiunea
fermenţilor proteolitici: şi din glande gastrice, situate în profunzimea mucoasei.
Glandele gastrice se împart în:
- glande fundice, la nivelul fornixului, formate din 3 tipuri de celule:
• principale sau zimogene care secretă pepsinogenul (profer-
mentul pepsinei).
• parietale, care secretă HC1.
• accesorii, care secretă factorul intrisec Castle sau antianemic.
 Fig. 4 Mucoasa stomacului

- glande cardiale, care secretă mucus.

- glande pilorice, care predomină la nivelul micii curburi şi secretă
mucus.
- glande Brunner, asemănătoare celor din duoden.
Vascularizaţia stomacului:
- arterială, este dată de ramurile trunchiului celiac fa. gastrică stân
gă, a. splenică, a. hepatică) care formează 2 arcade vasculare, una pen
tru curbura mare şi una pentru curbura mică.
- venoasă este tributară venei porte.
Inervaţia stomacului:
- parasimpatică prin nervul vag, cu rol excitomotor şi secretor.
- simpatică prin plexul celiac, cu rol inhibitor.
Aceste 2 sisteme, simpatic şi parasimpatic, formează plexul nervos submucos
Meissner şi plexul nervos din musculară Auerbach.
 1.6. INTESTINUL SUBȚIRE
Este cel mai lung segment al tubului digestiv şi organul cel mai important al
procesului de digestie prin funcţia motorie, secretorie şi de absorbţie.
Se întinde de la sfincterul piloric până la valvula ileocecală, unde se
continuă cu intestinul gros.
Prezintă 2 porţiuni:
- duodenul care este fixat de peretele posterior al abdomenului.
- jejuno-ileonul care este mobil.

1.7 DUODENUL
Este cuprins între sfincterul piloric şi unghiul duodenojejunal. Are lungime
o lungime de 25-30 cm.

Duodenul are forma unei potcoave, în care este cuprins capul pancreasului.
Duodenului i se descriu 4 porţiuni.
a) superioară sau bulbul duodenal. Este sediul de elecţie al ulcerului duodenal.
b) descendentă care prezintă în zona mijlocie, ampula lui Vater in care se
deschid:
- canalul coledoc;
- canalul pancreatic principal Wirsung;
c)- porţiunea orizontală sau prevertebrală;
d) - porţiunea ascendentă sau lateroaortică.
Porţiunea ascendentă se continuă prin unghiul sau flexura duodenojejunală cu
jejunul.
Duodenul este un organ retroperitoneal, acoperit de peritoneu.
El se proiectează pe:
 coloana vertebrală, între L1 - L4;
 peretele abdominal anterior:
- în epigastru;
- regiunea ombilicală.
Structura duodenului este reprezentată de cele 4 tunici caracteristice tubului
digestiv: seroasă, musculară, submucoasă şi mucoasă.
Tunica musculară este formată din fibre muculare netede dispuse într-un strat
longitudinal extern și circular intern.
Tunica mucoasă conţine glande Lieberkuhn și glande Briinner.
- Vascularizaţia duodenului:
- arterială este reprezentată de ramuri din:
 a. gastroduodenală;
b. mezenterică superioară.
- venoasă, care se varsă în vena portă.
Inervaţia duodenului este dată de ramuri din:
- plexul celiac;
- plexul mezenteric.

1.8. JEJUNO-ILEONUL
Jejuno-ileonul reprezintă porţiunea mobilă a intestinului subţire. Mobilitatea
este asigurată de mezenter, formaţiune peritoneală, care îl leagă de peretele
posterior al trunchiului.
Este cuprins între flexura duodeno-jejunală şi flexura ileocecală care
corespunde valvulei ileocecale.
Are o lungime de 6-8 m din care cauză este cudat, formând ansele intestinale.
Prezintă 2 porţiuni:
- jejunul care continuă duodenul;
- ileonul care se continuă cu intestinul gros.
Diferenţierea între aceste 2 porţiuni se face după aspectul mucoasei.
La o distanţă de 80-90 cm de capătul terminal al ileonului, se află un
diverticul, ca un deget de mănuşă, numit diverîicul Meckel, care se poate inflama,
dând diverticulita sau care poate provoca ocluzii intestinale prin răsucirea sa în
jurul anselor.
Mezenterul este o dependinţă peritoneală care alcătuieşte organul de
susţinere, nutriţie şi mobilitate a jejuno-ileonului. Este format din 2 foiţe
peritoneale care înconjură intestinul subţire reprezentând tunica seroasa a
acestuia, după care se continuă cu peritoneul parietal posterior.
Jejuno-ileonul ocupă etajul inferior al cavităţii abdomino-pelviene.
Extremitatea superioară se proiectează în epigastru, iar cea inferioară în fosa
iliacă dreaptă.
Ansele intestinale sunt acoperite de epiploonul mare. Structura intestinului
subţire este alcătuită din cele 4 tunici (musculară, submucoasă, mucoasă),
adaptată funcţiilor motorie, secretorie şi de absorbţie.
Tunica musculară este formată din 2 straturi de fibre musculare letede:
- longitudinal extern.
- circular intern.
Acesta formează la cele 2 extremităţi ale intestinului subţire:

a) sfincterul piloric, la capătul superior al abdomenului;

b) valvula ileo-cecală, cu rol de sfincter, care face comunicarea cu
intestinul gros.
Aceste formaţiuni sfincteriene asigură evacuarea ritmică şi fracţio-nată a
conţinutului digestiv în intestinul subţire şi mai departe în colon.
Tunica mucoasă reprezintă aparatul secretor şi de absorbţie al intestinului
subţire.
Ea prezintă numeroase cute care proemină în lumenul intestinal numite
valvule conivente sau plici circulare Kerkiing. Ele măresc de 2 ori suprafaţa
mucoasei intestinale. Ele sunt absente în prima porţiune a duodenului, dar devin
abundente în porţiunea descendentă a acestuia şi scad progresiv spre segmentul
intestinal inferior, dispărând la nivelul valvei ileo-cecale.
Mucoasa intestinala prezintă şi o serie de formaţiuni limfoide, vizibile cu
ochiul liber = plăcile Peyer, ca nişte pete albicioase, şi de asemenea nişte
proeminenţe cilindrice sau conice, vizibile cu lupa = vilozităţi intestinale. Acestea
se găsesc atât pe suprafaţa valvelor conivente cât şi în mucoasa liberă, între pilor
şi valvula ileo-cecală.
Intre vilozităţi, la baza lor, se află orificiile de deschidere ale glandelor
intestinale:
- glandele Lieberkuhn, distribuite de la duoden la rect. Ele secretă
enzime cu rol în digestia grăsimilor şi proteinelor.
- glandele Brunner prezente numai în duoden.
Epiteliul care acoperă mucoasa, inclusiv vilozităţile şi criptele glandulare este
format în cea mai mare parte din enterocite sau celule absorbante, cu rol în
absorbţie.

1.9. INTESTINUL GROS

Este ultimul segment al tubului digestiv.
Se întinde de la nivelul valvulei ileo-cecale până la orificiul anal.
I se descriu mai multe porţiuni sau segmente:
1. cecul cu apendicele cecal. Cecul comunică cu ileonul prin valva
ileocecală Bauhin.
Apendicele este un diverticul rudimentar al cecului, a cărui mu coasă conţine
numeroşi foliculi limfatici, reprezentând o adevărată amigdală abdominală.
2. colonul ascendent merge aproape vertical până sub faţa inferi
oară a ficatului, de unde se cudează, formând unghiul colic drept sau
hepatic pentru a se continua cu colonul transvers.
Este fixat de peretele posterior al abdomenului prin peritoneul parietal.
3. colonul transvers este situat între unghiul colic drept şi unghiul
colic stâng sau splenic de unde se continuă cu colonul descendent. Este
un segment mobil, învelit de o formaţiune peritoneală, mezocolonul
transvers, care îl leagă de peretele posterior al trunchiului.
4. colonul descendent coboară pe peretele abdominal stâng, până la
nivelul crestei iliace stângi, de unde se continuă cu sigmoidul. Este un
organ retroperitoneal.
5. sigmoidul sau colonul ileo-pelvin este un segment mobil pre
văzut cu mezou = mezosigmoidul. Ocupă fosa iliacă stângă şi o parte
din bazin. La nivelul bazinului, are raporturi diferite la:
- bărbat cu:
r- vezica urinară; L rectul.
- femeie cu:
- vezica urinară;
- uterul;
- rectul.
6. rectul este segmentul terminal al intestinului gros şi tubului
digestiv. El s-a adaptat funcţiei de rezervor şi de organ excretor. Pentru
aceasta este prevăzut cu un - sistem de suspensie = muşchii
ridicători anali.
- sistem de contenţie = muşchii sfincteri anali.
Rectul se termină la nivelul orificiului anal. El nu mai prezintă nici unul
din caracterele colonului.
Intestinul gros are o lungime de aproximativ 1,60 m. Intestinul gros
se deosebeşte de intestinul subţire prin:
- dimensiuni, lungime şi calibru;
- fixitate parţială la peretele trunchiului;
- dispoziţia în cadru, în jurul anselor intestinale;
- configuraţia externă, care prezintă 4 caractere principale:

1. teniile, sunt benzi musculare, albicioase situate de-a lungul colo

nului. Rezultă prin condensarea fibrelor musculare netede longitudinale
şi sunt în număr de 3.
2. plicile semilunare, sunt cute transversale pe care le face colonul
în spaţiile dintre tenii. Se datoresc condensării fibrelor musculare netede
circulare. Ele proemină în lumenul colonului între tenii, ca nişte creste,
iar la exterior apar ca şanţuri.
3. haustrele, sunt porţiunile dintre 2 plici care bombează în afară.
Ele lipsesc la nivelul sigmoidului şi rectului.
4. ciucurii epiploici, sunt diverticuli ai seroasei peritoneale, plini
cu grăsime. Sunt dispuşi în două rânduri la nivelul colonului ascendent
şi descendent, şi pe un singur rând la nivelul colonului transvers. Sunt
mai numeroşi la nivelul sigmoidului.
Structura intestinului gros
Peretele colonului conţine aceleaşi patru tunici - seroasa peritoneală, tunica
musculară, submucoasă şi mucoasă.
Tunica mucoasă, spre deosebire de cea a intestinului subţire este mai
groasă, mai slab vascularizată, nu prezintă valvule conivente şi nici vilozităţi
intestinale. Conţine glande Lieberkuhn şi foliculi limfatici.
Tunica musculară a rectului este formată dintr-un strat de fibre longitudinale
şi unul de fibre circulare, care la nivelul canalului anal se condensează şi
formează sfmcterul anal.
Vascularizația intestinului gros şi subţire
Intestinul subţire (jejunul şi ileonul):
- a. mezenterică superioară (ramuri).
- venele sunt tributare venei porte.
Intestinul gros:
- colonul drept (cec, colon ascendent, 1/2 colon transvers) prin
ramuri ale arterei mezenterice superioare.
- colonul stând (1/2 transvers, descendent, sigmoid) prin ramuri
din artera mezenterică inferioară
- rectul: ramuri arteriale rectale sau hemoroidale
Venele sunt tributare venei porte (pentru colon şi sigmoid). La nivelul
rectului, venele formează 3 plexuri venoase:
- hemoroidal intern sau submucos;
- hemoroidal extern;
- plexul subcutanat.
Dilataţia varicoasă a acestor plexuri determină apariţia hemoroizilor.
Anastomozele dintre plexurile submucoase din diferite etaje ale rectului
constituie zone de anastomoză porto-cavă (unele merg în teritoriul cav, altele în
cel port).
Inervaţia intestinului
Intestinul subţire:
- ramuri din plexul vegetativ mezenteric superior.
Colon:
- ramuri din plexul mezenteric sau hipogastric si superior sau inferior.
Rect:
- inervaţia somatică este asigurată prin ramuri din plexul ruşinos,
pentru muşchiul sfincter extern;
- inervaţia vegetativă prin plexul hipogastric.
 1.10 PANCREASUL
Este un organ retroperiîoneal, dispus:
- anterior coloanei lombare;
- posterior stomacului;
- între duoden şi splină.
Se proiectează la nivelul:
- vertebrelor Lj-L2;
- peretelui abdominal, pe o zonă transversală, dispusă în epigastru
şi hipocondrul stâng.
Configuraţie externă
Are formă alungită, cu axul mare orizontal.
I se descriu următoarele porţiunii:
- capul este cuprins în scobitura duodenului;
- gâtul face trecerea între cap şi corp;
- corpul este dispus transversal, înaintea coloanei lombare.
- coada prelungeşte corpul pancreasului până la hilul splinei (uneori).
Structura anatomică
Pancreasul este o glandă cu secreţie mixtă: exocrină şi endocrină.
Pancreasul exocrin este o glandă acinoasă, ai cărui produşi de secreţie sunt
enzimele digestive (tripsina, chimotripsina etc.). Canaliculele acinoase
confluează şi se deschid în canalul excretor principal.

Fig. 1.5. - Pancreasul in situ.

 Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans, insule celulare
răspândite în pancreas, înconjurate de o reţea capilară sinusoi dală, în care se
varsă produşii de secreţie, hormonii insulina şi glucago-nul, cu rol în
metabolismul glucidic.
Aparatul excretor al pancreasului este reprezentat de 2 canale:
- canalul pancreatic principal Wirsung, care străbate glanda de la coadă la
cap. Se uneşte cu canalul coledoc formând ampula Vater care se deschide în
duoden la nivelul papilei mari. La nivelul orificiului de deschidere se găseşte
sfmcterul Oddi.
- canalul pancreatic accesor Santorini, care se deschide tot în duoden, la
nivelul papilei mici.
Vascularizaţia arterială:
- ramuri din artera hepatică;
- ramuri din artera mezenterică superioară.
Vascularizaţia venoasă:
- tributară sistemului port.
Inervaţia:
- simpatică sau parasimpatică provin din plexul solar.

1.11. FICATUL
Ficatul este o altă glandă anexă a tubului digestiv; cea mai voluminoasă
glandă a organismului.
Ficatul este aşezat în etajul abdominal superior, ocupând loja hepatică. Este
delimitat:
- superior de diafragm;
- inferior de colonul drept şi stomac.
Se proiectează la peretele abdominal în hipocondral drept şi epi-gastru, într-o
zonă delimitată superior de o linie care trece prin coasta a V-a dreaptă şi
inferior de o linie care uneşte rebordul costal drept (coasta a IX-a) cu
apendicele xifoid.
Posterior se proiectează pe ultimele 3 vertebre lombare.
Configuraţia externă:
- are 2 feţe:
superioară, convexă, în raport cu diafragmul; inferioară,
viscerală.
- are 2 margini:
anterioară, ascuţită, în raport cu marginea costală (rebordul costal);
posterioară, în raport cu peretele posterior al trunchiului.
 Prezintă 4 lobi: anterior, posterior, drept şi stâng.
Structura ficatului: Este alcătuit dintr-o stromă conjunctivă şi celule
hepatice.
Stromă cuprinde membrana de înveliş, capsula ficatului (Glisson), din care
pleacă septuri conjunctive care delimitează parenchimul hepatic în lobuli
hepatici.
Lobului hepatic reprezintă unitatea anatomică şi funcţională a ficatului.
în structura lobulului hepatic intră formaţiuni vasculare, canalicu-lare şi
celule hepatice.
Celulele hepatice au un pol îndreptat spre capilarul sanguin (polul sanguin) şi
celălalt spre canaliculul biliar (polul biliar).
Din capilarele biliare sau canaliculele biliare intralobulare se formează
canaliculele perilobulare. Apoi cele interlobulare, care se deschid în canalele
biliare colectoare. Acestea vor forma cele 2 canale biliare hepatice drept şi
stâng ce se unesc în canalul hepatic comun.
Sistemul vascular intralobular este format din capilarele sinusoidale şi vena
centrolobulară.
Capilarele sinusoidale provin din ramificaţiile terminale ale arterei hepatice
şi venei porte.
Vena centrolobulară reprezintă segmentul venos aferent. Ea va forma la ieşirea
din lobul, vena supralobulară, din care se vor forma venele hepatice care
confluează şi se deschid în vena cavă.
Vascularizaţia ficatului:
- nutritivă, asigurată de artera hepatică;
- funcţională, dată de vena portă.
Vena portă colectează sângele venos al tubului digestiv, din cavitatea
abdominală de la esofagul abdominal până la rect.
Vena portă formează 3 trunchiuri venoase:
- vena mezenterică superioară;
- vena mezenterică inferioară;
- vena splenică.
Sistemul port cuprinde o reţea venoasă care se capilarizează de două ori:
- prima dată la nivelul mucoasei intestinale;
- a doua oară la nivelul lobului hepatic.
Inervaţia ficatului asigurată de ramuri vegetative:
- simpatice din plexul celiac;
- parasimpatice din nervul vag.
Fig. 1.6. - Vena portă şi anastomozele porto-cave.
1.12 CĂILE BILIARE EXTRAHEPATICE
Aparatul excretor al bilei este alcătuită din căile care transportă produsul de
secreţie externă al ficatului , bila, de la ficat la intestin.

Fig. 1.7. - Căile biliare extra hepatice

Ele cuprind un teritoriu:
- intra hepatic din care fac parte:
- căile biliare intrahepatice, formate prin unirea canalelor şi cana-liculelor
biliare care merg prin hilul hepatic până la lobul hepatic;
- căile biliare extrahepatice care le continuă pe primele din regiu
nea biliară la deschiderea în duoden.
- extrahepatic din:
- canalul hepatocoledoc;
- vezica biliară;
 - canalul cistic.
Vezica biliară
Secreţia biliară a ficatului este continuă, dar evacuarea ei în intestin este
ritmată de perioadele digestive.
în perioadele interdigestive, bila este depozitată în vezica biliară, unde se
concentrează de = 20 de ori, prin absorbţia apei şi a sărurilor anorganice.
Vezica biliară este situată pe faţa inferioară a ficatului. Este un organ
cavitar, căruia i se descriu:
- un fund;
- un corp;
- un gât.
Inervaţia vezicii biliare este dată de plexul solar, care are ramuri:
- senzitive, pentru mucoasa vezicii biliare;
- motorii, pentru musculatura peretelui vezical;
- vasomotorii, pentru vase.
Canalul cistic
Continuă vezica biliară şi se deschide în canalul hepatocoledoc. Forma este
neregulată, iar la interior prezintă valvule incomplete, cu aspect spiralat.
Canalul hepato-coledoc
Cuprinde 2 segmente:
- canalul hepatic comun, format prin unirea canalelor hepatice
drept şi stâng; ţine până la canalul cistic.
- canalul coledoc, care reprezintă segmentul de la confluenţa he
paticului comun cu cisticul, până la deschiderea în duoden.
Canalul coledoc se deschide împreună cu canalul pancreatic principal
Wirsung, pe faţa postero-medială a duodenului descendent, în ampula Vater.
Vascularizaţia este dată de ramuri din artera hepatică. Venele sunt tributare
venei porte.
Inervaţia este asigurată de plexul hepatic.

1.13. PERITONEUL
Peritoneul este o membrană seroasă care acoperă pereţii cavităţii abdomino-
pelvine şi organele care se găsesc aici.
Viscerele abdominale pot fi acoperite de peritoneu pe toată suprafaţa lor. Sunt
mobile în cavitatea abdominală fiind legate de unul din pereţii cavităţii printr-un
pedicul peritoneal. Acestea se numesc organe intra-peritoneale (stomac, intestin
subţire, colon transvers).
 Alte viscere abdominale sunt aplicate pe peretele posterior al abdomenului,
fiind acoperite de peritoneu numai pe una din feţe. Acestea sunt organe
retroperitoneale (duodenul, pancreasul, rinichii).
Peritoneul prezintă:
- o foiţă parietală care căptuşeşte pereţii cavităţii abdomino-pelvine.
- o foiţă viscerală care acoperă organele din abdomen şi pelvis.
Peritoneul parietal se continuă cu cel visceral:
- La bărbat, cavitatea peritoneală este închisă;
- La femeie, cavitatea peritoneală comunică cu exteriorul prin trom
pă, uter şi vagin. Ceea ce favorizează propagarea infecţiilor până la
cavitatea peritoneală.

I.2. FIZIOLOGIA DIGESTIEI ŞI ABSORBŢIEI

Digestia reprezintă totalitatea proceselor de transformare pe care alimentele

le suportă în trecerea prin tractul digestiv pentru a fi absorbite.

2.1. DIGESTIA BUCALĂ

Digestia începe în cavitatea bucală, unde alimentele introduse suferă un
proces de fărâmiţare numit masticaţie, după care sunt îmbibate cu salivă şi
transformate în bol alimentar. Secreţia salivară intervine în degradarea enzimatică
a polizaharidelor.
Dintre enzimele salivare, cea mai importantă este amilaza salivară sau
ptialina care degradează amidonul fiert sau copt, în dextrine, care au molecule
mai mici.
Rolul salivei:
1. Degradează amidonul.
2. Facilitează procesele de masticaţie şi deglutiţie.
3 Favorizează stimularea receptorilor gustativi prin solubilizarea
ilimentelor.
4. Îndepărtează resturile alimentare care rămân in spaţiile mter-
lentare.
5. Rol bactericid prin hzozimul pe care îl conţine.
6. Intervine în excreţia unor substanţe (uree în uremie; Pb, Hg, I,
3i în cursul unor intoxicaţii, care se depun pe gingie; virusuri, cum este
cel al rabiei şi poliomielitei).
5. Favorizează actul vorbirii, menţinând mucoasa bucală elastică şi
imedă.
 Reglarea secreţiei salivare
Secreţia salivară este continuă, dar mai abundentă în cursul ali-nentării, când
devine şi mai vâscoasă. Saliva este secretată în mod eflex.
Intensificarea secreţiei se face prin mecanisme nervoase:
- reflexe necondiţionate. Stimulii care declanşează secreţia sunt eprezentaţi de
alimente.
- reflexe condiţionate, stabilite prin asocierea stimulilor alimentari u stimuli
olfactivi, vizuali, auditivi).
Masticaţia = procesul prin care alimentele introduse în cavitatea zicală
suferă un proces de fărâmiţare mecanică.
La procesul masticaţiei participă:
- mișcările: mandibulei, limbii, buzelor și obrajilor.
- dinţii: incisivii au rol de tăiere, caninii de sfâşiere, premolarii şi
lolarii de măcinare.
Cu cât alimentele sunt mai bine masticate, cu atât sunt mai uşor tacate de
enzimele digestive.
Procesul de masticaţie este parţial un:
- act voluntar, deci supus controlului nervos;
- act reflex.
Deglutiţia constă în trecerea bolului alimentar din cavitatea bucală nn faringe şi
esofag, în stomac. Deglutiţia cuprinde 3 timpi:
- bucal: bolul alimentar este aşezat pe faţa dorsală a limbii: vârful
este aplicat pe palatul dur şi prin contracţia muşchiului milohioidian, bolul
este împins în faringe, simultan istmul faringian este deschis.
-faringian; baza limbii se menţine ridicată şi muşchiul milohioi-
dian contractat, astfel încât alimentele nu se mai pot întoarce în gură.
Orificiile nazale posterioare sunt închise prin ridicarea vălului palatin.
peci bolul alimentar ia singura cale posibilă spre esofag, celelalte (na
zală, bucală şi laringiană) fiind închise.
- esofagian: în perioadele interdigestive, porţiunea superioară a
esofagului este închisă prin contracţia musculaturii sale, astfel încât
aerul nu ajunge în stomac, dar nici alimentele nu regurgitează.
Prin ridicarea laringelui, musculatura esofagului superior se relaxează şi
bolul alimentar este condus spre stomac datorită undelor peristaltice (unde de
contracţie urmate de unde de relaxare).
Deglutiţia este reglată pe cale nervoasă: primul timp este voluntar
(declanşarea necesită un stimul adecvat), iar ceilalţi doi sunt reflecşi.
Tulburarea motilităţii esofagului - achalazia = spasme esofagiene, însoţite de
absenţa relaxării cardiei pentru trecerea bolului alimentar. Ca urmare alimentele se
adună supracardial şi dilată esofagul. Se datoreşte absenţei sau degenerării
neuronilor din plexul nervos al esofagului.

2.2. DIGESTIA GASTRICĂ

Stomacul este un organ cavitar, în care alimentele sunt depozitate un timp
foarte îndelungat pentru a putea fi amestecate cu sucul gastric şi transformate
într-o formă acceptabilă pentru intestin = chimul gastric.
Prin mişcările active ale pereţilor stomacului, chimul este evacuat activ în
duoden.
Transformările pe care alimentele le suferă în stomac, sunt rezultatul:
- acţiunii enzimelor din sucul gastric;
- mişcărilor stomacului.
Sucul gastric este secretat de glandele gastrice:
- în cantitate mare în perioadele digestive (1-2 l/zi).
- absent sau foarte scăzut în perioadele interdigestive din
cursul zilei sau a nopţii.
Sucul gastric este un lichid clar, incolor sau uşor opalescent eu puternică reacţie
acidă (pH = l - 1,5). Este format în cea mai mare parte de HC1.
HCl este secretat de celulele parietale sau oxintice ale glandelor gastrice.
In afară de HCL, sucul conţine şi enzime:
- pepsina este cea mai importantă enzimă a sucului gastric. Este
secretată sub forma inactivă de pepsinogen, eliberat de celulele princi
pale sau zimogene care se găsesc în toată mucoasa gastrică şi în duodenul
proximal (bulb). Transformarea pepsinogenului în pepsină are loc sub influenţa
HC1. Pepsină transformă proteinele în substanţe mai simple = polipeptide sau
peptone.
- labfermentul sau renina este analogă celei din stomacul unor
rumegătoare (vaca). Labfermentul transformă cazeinogenul solubil din
lapte în cazeină insolubilă, în prezenţa Ca ++. Are importanţă la sugar.
împiedicând trecerea rapidă a laptelui din stomac în intestin.
- lipaza gastrică este întâlnită numai în stomacul copilului. Ea
desface grăsimile fin emulsionate (din lapte şi gălbenuş de ou).
- lizozimul.
-factorul intrinsec Castle sau antianemic. Favorizează absorbţia vitaminei B p
la nivelul intestinului subţire. Lipsa lui apare în carenţa de vitamină B12.
- mucina are rol protector nervos şi umoral. Controlul nervos este
asigurat de:
- fibre simpatice (cu acţiune inhibitorie);
 - fibrele parasimpatice (cu acţiune stimulatoare).
Controlul umoral se face prin gastrină şi histamină.
Gastrina este o substanţă secretată de celulele parietale gastrice sub
acţiunea parasimpaticului (nervul vag). Gastrina stimulează formarea de HC1,
pepsină şi în mică măsură motricitatea stomacului.
Controlul secreţiei gastrice poate fi divizat în 3 faze (fig. 1.8).

Intestin subţire

Fig. 1.8. - Fazele secreţiei gastrice.

 1.Faza cefalică: contactul alimentelor cu mucoasa bucală declan
şează reflex o creştere a secreţiei gastrice. De asemenea stimulii olfac
tivi, vizuali sau auditivi, pot determina o creştere a secreţiei gastrice. A
fost demonstrată de Pavlov, prin experienţa prânzului fictiv sau a micului
stomac.
2.Faza gastrică este declanşată de pătrunderea alimentelor în sto
mac. Durează 3-4 ore, timp în care alimentele rămân în stomac şi are
loc digestia gastrică.
3.Faza intestinală este determinată de prezenţa chimului gastric în
duoden. La acest nivel volumul secreţiei gastrice este foarte redus şi
sărac în acid.
Inhibiţia secreţiei gastrice este determinată prin acumularea chimului în
duoden (în timpul fazei intestinale a secreţiei gastrice).
Explorarea secreţiei gastrice se face prin recoltarea sucului gastric prin
sondaj gastric cu sonda Einhorn. Recoltarea se face à jeun timp de 30-60 min.,
prin aspirare la intervale de 15 min. Apoi se injectează histamina şi se continuă
aspirarea conţinutului gastric încă 60-120 min. tot la interval de 15 min.
Aciditatea şi volumul fiecărei probe se înscriu pe un grafic şi arată dinamica
secreţiei digestive.
Motricitatea gastrică
Funcţia principală a stomacului este de a depozita alimentele inge-rate şi de a
asigura amestecul acestora cu sucul gastric. Chimul format este eliminat ritmic
în duoden datorită mişcărilor produse de musculatura gastrică.
Umplerea stomacului cu alimente (între anumite limite) determină 2 feluri
de contracţii:
- tonice sau peristolice, ale fundului şi corpului stomacului, prin
care alimentele se dispersează şi sunt amestecate cu sucul gastric.
- peristaltice (sunt unde de contracţie şi de relaxare), prin care
conţinutul gastric înaintează spre pilor. Undele de relaxare sunt urmate
de evacuarea unei cantităţi mici de chim în duoden.
Motilitatea gastrică este coordonată:
- nervos-vegetativ:
• nervul vag stimulează peristaltismul;
• fibrele simpatice inhibă peristaltismul.
- umoral - enterogastron (eliberat de mucoasa duodenală la contac
tul cu grăsimile din chimul gastric), care inhibă peristaltismul gastric.
Explorarea motilităţii gastrice se face prin examenul radiologie al stomacului
după administrarea unei substanţe de contrast (bariu).
 2.3. DIGESTIA INTESTINALĂ
Digestia începută în cavitatea bucală este continuată în stomac şi erminată,
finisată, în intestinul subţire. La digestia intestinală participă:
- sucul pancreatic (în cantitate de 1.200-1.500 ml/zi);
- bila (în cantitate de 500-1.000 ml/zi);
- sucul intestinal propriu-zis (în cantitate de 1.800 ml/zi).
Sucul pancreatic
Este produsul de secreţie al pancreasului exocrin. El se varsă în iuoden prin
canalul Santorini şi Wirsung.
Sucul pancreatic are un bogat conţinut enzimatic care acţionează isupra celor
trei principii alimentare (glucide, lipide, proteine); cele mai mportante sunt:
- tripsina, desface polipeptidele sau peptonele în di-, tri- şi dite-
rapeptide. Tripsina este secretată sub formă de tripsinogen şi activată
le enterokinază (o enzimă secretată în intestin).
- lipaza pancreatică este activată de sărurile biliare, Ca T+ şi ami-
loacizi. Ea descompune grăsimile în glicerina şi acizi graşi.
- amilaza pancreatică are acţiune mai puternică decât amilaza
;alivară, descompunând şi amidonul crud până la maltoză. Dozarea ami-
azei în sânge, dă indicii asupra funcţiei pancreatice (N = 8 - 32 unităţi
Volgemuth). în pancreatita acută hemoragică creşte foarte mult:
- nucleaze care descompun acizii nucleici;
- carboxipeptidaze care descompun peptidele în aminoacizi.
+ +
Sucul pancreatic mai conţine apă, bicarbonat de Na , K , Cl~ care
iu rolul de a neutraliza acidul din stomac.
Reglarea secreţiei pancreatice se face prin mecanism nervos vege-ativ (vagul
stimulează secreţia de enzime pancreatice), şi umoral prin:
- secretină - care stimulează secreţia
- pancreozimină - de suc pancreatic.
- colecistokinină L
Explorarea secreţiei pancreatice se face prin:
1. Examinarea materiilor fecale, în insuficienţa pancreatică în scaun ipar:
- fragmente de fibre musculare nedigerate;
- granule de amidon;
- picături de grăsime.
2. Dozarea amilazei în sânge prin metoda Wolgemuth.
3. Recoltarea sucului pancreatic cu ajutorul unei sonde duble. Unul
din tuburi rămâne în stomac şi aspiră continuu secreţia gastrică. Celălalt
ajunge până în regiunea ampulei Vater. Stimularea secreţiei pancreatice
se face cu pancreozimină, urmată de recoltarea timp de 20 min. a sucu
lui. Se injectează apoi secretina şi se continuă recoltarea 80 mm. Volu
mul recoltat se apreciază cantitativ şi din suc se dozează enzimele.
4. Explorarea „in vivo" a activităţii lipazei pancreatice cu trioleină
marcată cu iod radioactiv, în insuficienţa pancreatică, grăsimea marcată
nu se absoarbe şi se elimină ca atare în fecale.
Bila
Ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv care prin activitatea sa
metabolică reprezintă unul dintre cele mai complexe organe interne.
Funcţiile ficatului:
1. Elimină pe cale biliară pigmenţii biliari, colesterolul, unele me
tale grele şi fosfataza alcalină.
2. Intervine în metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor, vita
minelor şi substanţelor minerale.
3. Are rol în termoreglare, sângele din venele hepatice având tem
peratura cea mai ridicată din organism.
4. Are funcţie antitoxică, captează particulele străine pătrunse din
intestin în circulaţie prin celulele Kupffer; în hepatocite se produce
conjugarea, oxidarea şi reducerea unor substanţe cu efect nociv:

- formarea ureei din amoniac (funcţie ureoproteică);

- reducerea, conjugarea şi inactivarea unor hormoni.

5. În perioada embrionară are funcţie hematopoietică.

6. La adult, sintetizează factorii coagulării şi fibrinolizei.
7. Contribuie la transferul sângelui din sistemul port în marea
circulaţie şi la depozitarea sângelui (volum stagnant).
8. Funcţie biligenetică, de formare şi excreţie a bilei.
Bila este produsul de secreţie şi excreţie hepatică.
Bila nu este un suc digestiv propriu-zis, pentru că nu conţine en-zime.
Singura enzimă biliară care se excreta prin bilă este fosfataza alcalină (N = 2-
4,5 unităţi Bodansky sau 21-91 u.i/1 la 37°C).
Bila mai conţine:
l. Săruri biliare, care se formează pe seama acizilor biliari secretaţi de
hepatocit.
 Funcţia sărurilor biliare:
- emulsionarea grăsimilor (fracţionarea lipidelor în picături foarte
fine);
- activează lipazele din intestin;
- favorizează absorbţia acizilor graşi.
2. Pigmenţi biliari, care rezultă din descompunerea hemoglobinei
la nivel hepatic, biliverdina şi bilirubina. în sânge bilirubina se găseşte
sub formă neconjugată, insolubilă (= bilirubina indirectă). Ajunsă în
ficat, ea este conjugată cu acidul glicuronic (= bilirubina directă).
Bilirubina:
- totală =3-10 mg/1.;
- directă = 1 - 3 mg/1.;
- indirectă = 2 - 7 mg/1.
La nivelul intestinului gros, bilirubina conjugată este din nou de-conjugată şi
se transformă în urobilinogen şi acesta în stercobilinogen, care în contact cu aerul
se oxidează şi formează stercobilina care dă culoarea brună a materiilor fecale.
Acumularea pigmenţilor biliari în ţesuturi, dă culoarea galbenă a
tegumentelor şi mucoaselor = icter.
Cauzele icterului:
- obstrucţia căilor biliare (icter obstructiv);
- degradare intensă a hematiilor (icter hemolitic);
- distrugerea celulelor hepatice (hepatite);
- congenital, prin absenţa enzimei care intervine în conjugarea
bilirubinei indirecte (glicuronil-transferaza).
3. Colesterolul este o altă substanţă organică care se găseşte în bilă;
el este menţinut în suspensie datorită sărurilor biliare. Când concentraţia
sărurilor biliare scade, colesterolul precipită şi formează calculi biliari.
Colesterolul total plasmatic = 130 - 180 mg/1.
Reglarea secreţiei biliare
Secreţia biliară este stimulată de: - săruri biliare.
- produşii de digestie proteică, grăsimile şi
uleiurile (mai puţin glucidele).

Substanțele care măresc secreția biliară = coleretice.

- Secretină (eliberată de glandele duodenale) și vagul.

 Evacuarea bilei
Deşi bila este secretată continuu, eliminarea ei în intestin este ritmată de
perioadele digestive, în perioadele interdigestive, bila se acumulează în vezica
biliară, unde este depozitată şi concetrată.
Substanţele care produc evacuarea bilei = colagoge:
- gălbenuşul de ou;
- frişca, smântână;
- grăsimile, în general.
Nervos, evacuarea bilei este:
- stimulată de vag;
- inhibată de simpatic.
Umoral, evacuarea este stimulată de colecistokinina (eliberată de mucoasa
duodenală).
Bila intervine în:
- absorbţia grăsimilor;
- absorbţia vitaminelor liposolubile (A, D, K);
- eliminarea unor substanţe (colesterolul);
- are efecte laxative prin stimularea motilităţii intestinale.
Explorarea secreţiei şi evacuării bilei
- tubajul duodenal cu sonda Einhorn, introdusă pe gură sau nas
până la o adâncime de 65-70 cm. La început se obţine o bilă limpede,
galben-deschis = bila A, care provine din canalul coledoc. După admi
nistrarea pe sondă a unei substanţe coleretice (SO 4Mg) se obţine o bilă
de culoare închisă = bila B, care provine din vezica biliară. La sfârşitul
tubajului, se obţine bila C, care este clară şi provine din ficat.
- motilitatea vezicii biliare se urmăreşte radiologie folosind sub
stanţe de contrast (colecistografii), după administrarea de gălbenuş de ou.
Sucul intestinal propriu-zis
Compoziţia sucului intestinal propriu-zis este greu de stabilit, deoarece secreţia
se însoţeşte rapid de absorbţie. Sucul intestinal este secretat de celulele intestinale, în
compoziţia sa intră: mucus, electroliţi, apă şi enzime.
Enzimele se adresează celor 3 principii alimentare:
- Aminopeptidazele, care continuă acţiunea tripsinei, desfăcând di-
ţri- şi tetrapeptidele până la aminoacizi, care sunt absorbiţi de mucoasa
intestinală.
- Enzime amilolitice (amilaza intestinală; maltaza care descompu
ne maltaza în glucoza; lactaza - desface lactoza în glucoza şi galactoza;
Şi invertaza = zaharaza, care desface zaharoza în glucoza şi fructoză).
 Glucidele astfel transformate sunt absorbite. _ {{paza intestinală
descompune grăsimile în glicerol şi acizi graşi re sunt absorbiţi.
Secreţia intestinală este reglată:
• nervos:
• nervul vag stimulează secreţia intestinală
• simpaticul o inhibă.
• umoral, prin secretină care stimulează secreţia.
Intestinul subţire execută mai multe tipuri de mişcări:
a) Segmentare, sunt contracţii ritmice care împart intestinul în seg-
Lente, adică alternează contracţiile cu relaxarea. Mişcările segmentare
itervin în:
• amestecul conţinutului intestinal.
• facilitarea absorbţiei.

b)Pendulare, de scurtare şi alungire a intestinului. Favorizează

lunecarea anselor intestinale unele peste altele şi amestecarea conţinu-
ilui intestinal, care astfel ajunge în contact cu mucoasa pentru a fi
bsorbit.
c)Mişcări de tonus prin care se modifică tensiunea la nivelul fib re-
jr musculare, nu şi lungimea acestora.
d)Peristaltice prin care se asigură înaintarea conţinutului intestinal
e la stomac spre porţiunile intestinale terminale.
e)Mişcările vilozităţilor intestinale, de scurtare şi alungire, care
avorizează:
• transportul particulelor indigeste.
• absorbţia, prin cutarea mucoasei şi împingerea substanţelor spre
iindul vilozităţii.
Motilitatea intestinală este reglată
• parasimpaticul prin nervul vag stimulează:
• peristaltismul
• motilitatea vilozităţilor intestinale.

• simpaticul (nervii splahnici) are acţiune inhibitorie (reduce peri-

italtismul şi motilitatea).
• umoral de serotonină, substanţă ce se găseşte în trombocite (cu
rol vasoconstrictor) şi celule intestinale; serotonină stimulează peristal-
ismul.
Golirea intestinului subţire se face ritmic, prin valva ileocecală, -are se
deschide permiţând trecerea unei cantităţi reduse de conţinut tntestinal din
ileon în cec. Alimentele având compoziţie diferită străbat intestinul cu
viteze diferite. În mod normal digestia şi absorbţia alimentelor este
completă când reziduurile alimentare ajung la valva ileocecală.
 2.4. FIZIOLOGIA INTESTINULUI GROS

Principala funcţie a intestinului gros este de depozit temporar al deşeurilor

rezultate din digestie şi de absorbţie a apei, Na + şi altor elemente,
determinând eliminarea a aproximativ 150 g materie fecală semisolidă pe
zi, în unul sau două scaune.
Glandele intestinului gros secretă un suc foarte vâscos, alcalin, care nu
conţine enzime digestive.
Rolul acestei secreţii este de a:
- facilita trecerea materiilor fecale;
- proteja mucoasa intestinală de iritaţii mecanice şi chimice.
Alimentele, încep să ajungă în cec după 4 ore. Transportul materiilor
fecale de-a lungul colonului este mult mai lentă - abia 70% din reziduurile
alimentare se elimină prin scaun după 72 ore, eliminarea totală necesită
uneori o săptămână.
La nivelul intestinului gros sunt absorbite - apa, electroliţi, vitamine şi
aminoacizi.
Nu sunt absorbite glucidele, proteinele, grăsimile şi calciul.
Intestinul gros este populat de un mare număr de bacterii, care alcătuiesc
flora bacteriană intestinală (Escherichia coli, Aerobacter aerogenes, bacilul
putrificus etc.).
Rolul florei bacteriene intestinale
- transformă bilirubina în stercobilinogen şi apoi în stercobilină;
- intervine în sinteza vitaminică (K, B l5 acid folie, biotina);
- prin putrefacţie şi fermentaţie bacteriană produce o serie de gaze
(C02, H+, H2S, CHJ = metan).
Prin contracţii tonice, segmentare şi peristaltice, bolul fecal este împins
spre rect. în mod obişnuit rectul este lipsit de materii fecale.
Stimulul fiziologic care declanşează actul defecaţiei este reprezentat de
trecerea materiilor fecale în rect, care determină relaxarea sfinc-terului anal
intern şi extern şi expulzia materiilor fecale.
Defecaţia este un act reflex controlat voluntar.
Eliminarea întârziată a materiilor fecale la intervale mai mari de 48 h =
constipaţie.
Eliminarea frecventă de scaune neformate, ce conţin resturi alimentare
nedigerate = diaree. Ea apare ca urmare a unui tranzit accelerat în intestinul
subţire sau gros.

2.5. ABSORBȚIA INTESTINALĂ

Absorbţia intestinală este procesul prin care produşii de degradare ii

substanţelor nutritive trec prin epiteliul intestinal în sânge sau limfă.
 Sub influenţa enzimelor din sucurile digestive, alimentele sunt degradate
până la particule mici, solubile şi absorbabile. Vitaminele, îărurile minerale şi
apa sunt absorbite ca atare.
Glucidele sunt ingerate sub formă de polizaharide (amidon, glico-sen) sau
dizaharide (maltoză, zaharoză, lactoză). Ele sunt absorbite ca monozaharide
(glucoza, fructoză, galactoză), mai ales la nivelul porţiunii initiale a
intestinului subţire, unde se află în concentraţie mai mare.
Absorbţia glucozei se face prin transport activ, cu consum de energie,
direct în sânge.
Absorbţia glucozei este favorizată de prezenţa Na +.
Proteinele se pot absorbi şi ca atare, nedescompuse, cum este cazul
absorbţiei unor anticorpi (IgA) conţinuţi în colostru, asigurându-se un transfer
pasiv de imunitate de la mamă la făt.
Pe de altă parte însă, absorbţia unor proteine nedescompuse poate conduce
la apariţia alergiilor.
Cea mai mare parte a proteinelor, se absorb ca aminoacizi, prin transport
activ, direct în sânge.
Un rol important în absorbţia aminoacizilor revine vitaminei B 6
(piridoxina) şi Na+.
Lipidele sunt ingerate sub formă de trigliceride (grăsimi neutre),
fosfolipide şi colesterol. Absorbţia lor antrenează şi pe cea a vitami nelor
liposolubile (A, D, E, K, F).
Aceste grăsimi sunt descompuse până la glicerol şi acizi graşi şi absorbite
prin celula intestinală prin pinocitoză, în circulaţia limfatică, de unde trec în
sânge.
Electroliţii: Ionii de Na", CI", K+, Ca++, Fe++ şi Mg++ sunt absorbiţi prin
transport activ. Na + poate fi absorbit însă şi pasiv, prin difuziune.
Ca+T necesită pentru absorbţie prezenţa unui metabolit al vitaminei D (1,25
dihidroxicolecalciferol). Absorbţia Ca++ este influenţată de hormonul
paratiroidian.
Fosfaţii şi exalaţii împiedică absorbţia, deoarece formează cu Ca+~, săruri
insolubile.
Apa se absoarbe pasiv, prin difuziune, în 24 h prin intestin se absorb Ξ
10 l apă (1,5 l provin din lichidele ingerate şi 8,5 l reprezintă sucuri digestive).
Din cei 10 litri, 9,5 l se absorb la nivelul intestinului subţire şi 300-400 ml la
nivelul intestinului gros.
Materiile fecale conţin = 100 ml apă.
Substanţele nutritive (glucidele, proteinele, lipidele) sunt trans portate:
- de sânge, prin circulaţia portală în ficat, unde au loc transformări
suplimentare, altele sunt depozitate aici, în timp ce altele ajung prin
circulaţia sistemică la toate ţesuturile şi organele;