MARA

de Ioan Slavici

INTRODUCERE
Roman ajuns să fie socotit “aproape o capodoperă” (G.Călinescu), Mara e publicat iniţial foiletonistic în anul
1894. Trecând aproape neobservat la apariţie, romanul va surprinde ulterior prin ineditul lumii re-create şi prin
modernitatea formulei romaneşti.
SUBIECTUL
Protagoniştii romanului conturează, în principal, două linii narative: romanul iubirii şi căsătoriei, pe de o
parte, romanul zgârceniei Marei, pe de altă parte. Un posibil nucleu narativ l-ar fi avut ca protagonist pe Trică.
Povestea de iubire Persida-Naţl se desfăşoară după câteva capitole expozitive ce consumă o istorie lungă de
ani. Ea stă sub semnul momentului în care în Persida, fiica podăriţei din Radna, se stârneşte “neastâmpărul
vieţii”.
De la fereastra mănăstirii catolice, unde o dusese Mara, Persida îl zăreşte într-o zi pe Naţl, băiatul măcelarului
Hubăr.Din acea clipă, fata simte “că nu mai poate fi ceea ce a fost”. Nimic nu motivează patima iubirii. Ea
urmează un curs fascinant, crud şi adevărat în reprezentarea lui realistă.
De la început, iubirea celor doi e condiţionată de o triplă interdicţie: naţională – nici una dintre cele două
familii nu vrea “să-şi strice sângele” –, socială (Persida fiind favorizată prin educaţia ei), de natură
temperamentală (incompatibilitatea celor doi este vădită, femeia fiind personalitatea, spiritul accentuat, iar
bărbatul - slăbiciunea). Cu adevărat, interdicţia se află în interiorul personajului feminin. Se produce, a doua oară
când îşi propune să-l vadă pe Naţl, un fenomen curios de autoiluzie, de falsă motivare. Deschizând ferestrele,
dintr-un fals act de voinţă, Persida e readusă la realitate de gestul lui Naţl. Acesta este momentul de pornire a
intrigii, clipa fulgerătoare în care se nasc înţelegerea, intimitatea,ruşinea – acea relaţie complexă şi strânsă care îi
va lega definitiv. Persida pricepe că gestul său nu fusese un act de voinţă, ci “un fel de nebunie” care îi alterează
modul de a gândi.
Din acel moment, ea are reacţii haotice, de neînţeles. Întâlnirile cu Naţl sunt puţine, dar patima se instalează
treptat şi temeinic. Ea urmează câteva etape în care iubirea se sublimează, fiind capabilă să-şi nege
individualitatea.
Prima fază vizează cunoaşterea adecvată a celuilalt. Iubirea e luptă cu sine şi, mai ales, cu celălalt. Începutul
iubirii se numeşte slăbiciune, nebunie.
Pentru a uita, Persida pleacă la Arad, la nunta uneia dintre fetele lui Claici, meşterul fratelui ei, Trică. Aici îl
vede, din nou, întâmplător, pe Naţl, fără ca el s-o zărească. Reacţia, neaşteptată, e de prietenie. Aşadar, progresia
afectivă se petrece în absenţă şi de la distanţă, importanţă având şi schimbarea de loc. Pornirea ei de simpatie e
spontană şi inocentă.Dar, într-un răstimp de câteva luni, Persida trăieşte un început de iubire legitimată de
complicitatea celorlalţi. Consumată prea repede, fără a atinge intensitatea pasiunii, iubirea pentru Codreanu se
destramă. Subteran, se cristalizează lent şi tânjitor iubirea pentru Naţl. Reapărut la Arad, bărbatul îi creează
imaginea individului strivit de chinuri pasionale. Drumurile repetate prin faţa casei în care locuieşte Persida
generează o ritmică a suferinţei. Cedând iubirii, într-o întâlnire în lunca Mureşului, Persida îi cere protecţie
sentimentală. Reacţia lui i-l revelă demn de dispreţ şi înfricoşător.
Retrasă pentru a doua oară în cochilia ei stearpă de puritate şi rezistenţă, Persida respinge cererea lui
Codreanu, trăieşte neaşezat între casă şi mănăstire. Urmează încă un an, răstimp în care cei doi nu se văd, când
afectul se purifică prin absenţă şi idealizare. Reîntâlniţi după ce el şi-a încheiat “anii de călătorie”, cei doi îşi
vorbesc fără spaime şi tremur, de parcă i-ar lega o veche şi senină prietenie. Acum se va produce ultima
confirmare – raţională – a sentimentului ei, pentru că-l poate stima şi admira pe omul iubit.
Sentimentul, ascensional, se manifestă desăvârşit în amplele capitole ale culesului de vie. Hubărnaţl o
surprinde încă o dată cu iraţionalul propunerii sale: fuga împreună. Teama îmbracă haina dispreţului. Încă o dată
Hubărnaţl e nevoit să plece, pentru a-şi completa “anii de călătorie”. Reîntors, evenimentele se precipită:
scandalul cu familia, obligaţia emigrării. În acest moment, iubirea Persidei a preluat forma gravă: aceea a iubirii
materne. Convinsă că de ea depinde fiinţa iubită, Persida îşi asumă datoriile lui Naţl.
 2

Iubirea a parcurs astfel etapele care să transforme impulsul iniţial al instinctualităţii oarbe în afectivitate
altruistă. Evenimentele ulterioare căsătoriei şi plecării la Viena surprind reîntoarcerea celor doi în sânul
colectivităţii. Transformarea Persidei în cârciumăriţă, degradarea amândurora, înghiţirea de către comunitate sunt
previzibile şi puteau lipsi. Din această perspectivă, tema romanului o constituie socialitatea învingătoare.
Al doilea nucleu narativ urmăreşte traiectoria Marei, săraca văduvă cu doi copii. Discursul narativ topeşte
întâmplări diverse, calcule pecuniare, acceptări şi respingeri, toate menite a crea imaginea unui personaj solid în
care triumful vieţii este total. Împletindu-şi energia în vederea câştigului, Mara, activă, întreprinzătoare, lacomă şi
certăreaţă, se ridică deasupra tuturor nevoilor.
Posibilul roman al lui Trică s-ar fi definit prin prisma caracterului formativ. Supus calculelor băneşti ale
Marei, cu sugestia unei legături amoroase ilicite, Trică îşi sfidează mama prin gestul acceptării armatei. Ca frate
al Persidei, trăieşte alături de ea meandrele iubirii acesteia, chiar dacă în multe momente semnificaţia îi este
ascunsă.
STATUTUL NARATORULUI. STILUL INDIRECT LIBER
Discursul narativ adoptat de Slavici este modern. Tudor Vianu a atras atenţia asupra oralităţii de tip popular la
Slavici, iar G. Călinescu, exemplificând prin Popa Tanda, a făcut observaţia că “împrumutând graiul eroilor,
scriitorul deschide nuvelele printr-un fel de acord stilistic.” Problema poate fi aplicată şi la prima frază din Mara.
Cine este naratorul? (“A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar era tânără şi voinică şi
harnică şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc.”) Vorbitorul care o căinează pe Mara foloseşte cuvintele ei,
lucru aflat după două pagini, când protagonista îşi îndeamnă copiii: “Închinaţi-vă şi voi, sărăcuţii mamei!”
Imediat se atribuie Marei motivarea interioară a formulei stereotipe: “Sunt săraci sărăcuţii că n-au tată; e săracă şi
ea, c-a rămas văduvă cu doi copii.” Stilul indirect liber o indică pe Mara gândind astfel. Totuşi, nu ea este
naratorul. Naratorul rămâne distinct de personaj. Distanţa se manifestă mai întâi prin ironie: vocea naratorului
trece pe nesimţite de la identificarea cu limbajul văicăreţ şi prefăcut al “săracei” femei la dezvăluirea, ca din
întâmplare, a adevăratei situaţii materiale: “ Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc. […]; tot le-au mai rămas însă
copiilor vreo două sute de pruni pe lunca Murăşului, viuţa din dealul dinspre Păuliş şi casa, pe care muma lor o
căpătase de zestre.” Prin urmare, naratorul instituie, încă de la început, un joc de identificare şi distanţare. Acest
joc îi permite naratorului caracterizarea Marei din două perspective, mereu în confruntare: exterioară (vocea
obştei, de natură etică) şi interioară, a motivaţiilor proprii, de natură psihologică. Naratorul “cuprinde” în sine
ambele laturi: instanţa supraindividuală (“gura satului”) şi psihologia, instinctul, imaginaţia fiecărui personaj care
îi motivează acţiunile.
Inedit, în raport cu proza anterioară, este modul identificării. Traducerea frământărilor interioare ale
personajelor se realizează cu ajutorul stilului indirect liber. Acesta, mai modern, se substituie monologului. Ma
nifestând o perspectivă subiectivă decisă, stilul indirect liber înlătură neajunsul vorbirii interioare prea coerente:
limbajul se mulează pe o psihologie, izvorăşte dintr-o reacţie trăită, păstrându-şi intactă şovăiala confuză.
La Slavici, limbajul naratorului este totdeauna contaminat de limbajul personajelor. E martor şi deopotrivă
raisonneur.
La nivelul stilului narativ se pot depista tensiunea şi rezolvarea existente în subiect – raporturile dintre o supra
individualitate exigentă, constrângătoare şi, uneori, regresivă şi libera afirmare a individualităţii umane.
Stilul narativ se caracterizează prin dubla întrebuinţare dată naratorului, care se deplasează continuu între
planul protagoniştilor (al personajelor ce trăiesc şi acţionează) şi acela al martorilor (invizibilă, dar sesizabilă,
prezenţă a Celorlalţi.)
ANALIZA PSIHOLOGICĂ
La Slavici, se constituie o reprezentare complexă, tridimensională, a personajului, observat atent din mai
multe unghiuri de vedere. Naratorul e preocupat de viaţa interioară a personajelor. “Povestitorul vede oamenii lui
dinlăuntru, în sentimentele sau în crizele lor morale, ba chiar în procesele lor intelectuale…” (T. Vianu, Arta
prozatorilor români)
Dintre caracterele descrise în prozele lui Slavici, Persida e cel mai complet. Aceasta deoarece personajul se
arată avizat asupra formării lui prin educaţie morală şi religioasă şi prin deprinderea, consecutivă acestora, de a se
analiza, înţelege şi evalua.
Persida e construită iniţial de educaţia mănăstirească drept anti-natură, anti-fire, opoziţie şi reprimare a
instinctualului. Mănăstirea, prin religia catolică, îi împrumută acea tipică demnitate, care pretinde o permanentă
 3

construcţie a eului prin respectarea datoriilor. Rezultatele vor fi determinate de puterea şi de trăirea ei ca
vinovăţie. Personaj dotat cu o mare energie, Persida vrea să se ştie “sus în ochii ei”, conştientă de forţele latente,
manifestate fără efort. Tocmai de aceea prima izbucnire a iraţionalului e interiorizată ca înjosire. Din orgoliu,
Persida încearcă să se stăpânească, pentru a nu cădea sub stăpânirea altora. Repetatele ei asceze – fuga la Arad,
recluziunea în casa mamei sale, la mânăstire – au sensul unei izolări intenţionate faţă de factorul exterior care,
răscolindu-i impulsurile, ar putea s-o transforme într-un instrument inert al propriei voinţe. În relaţia cu celălalt,
Persida nu încearcă să se impună, ci doar să ocolească supunerea faţă de iubitul-duşman. Făcându-i pe alţii să
graviteze pe orbite concentrice focarului ei de energie, Persida le-a stricat vieţile, i-a “nenorocit”.
Pentru Persida, dovezile imensei sale capacităţi de influenţă nu sunt măgulitoare, ci înspăimântătoare. Ea se
teme de efectele propriei forţe şi le interiorizează ca responsabilitate vinovată, fapt mărturisit direct lui Hubărnaţl.
Persida veghează, se supune unei permanente analize – automărturisire (monolog) şi mărturisire publică – pe care
o finalizează printr-o asceză (acasă ori la mănăstire). În luptă cu sine ori cu celălalt, Persida ajunge la o înţelegere
superioară a vieţii. De la nevoia respectului de sine la căderea în umilinţă, eroina reurcă treptele, reafirmându-şi
puterea de a rezista, învăţând toleranţa faţă de ceilalţi.
Fin analist, Slavici creează un personaj veridic, la care tensiunea trăirii e mereu alimentată de interior şi de
ciocnirea cu exteriorul. Naratorul ştie să ţină în echilibru metamorfoza interioară, exterioritatea interiorizată,
nevoia de conformare la ea.
CARACTERIZAREA PERSONAJELOR
Mara poate fi, cum spune G. Călinescu “tipul comun al femeii mature de peste munţi şi în genere al văduvei,
întreprinzătoare şi aprige” la care apare cu desăvârşită artă “proporţia aceea de zgârcenie şi de afecţiune maternă,
de hotărâre bărbătească şi de sentiment al slăbiciunii femeieşti”. Precupeaţa Mara e prima femeie capitalistă din
literatura română. Scopul Marei este să strângă bani şi întreaga intrepiditate este canalizată în afaceri. E o
businesswoman. (v. N. Manolescu)
Zgârcită şi calculată, Mara transformă totul în bani. Ea tezaurizează, aflându-se în stadiul iniţial capitalist.
Două verbe o definesc iniţial pe Mara: “a face”, ”a avea”.
Mara e activitate şi energie, cuprinzând lumea într-o privire dominatoare. Ea îşi trăieşte şi îşi exhibează cu
neruşinare condiţia subalternă. Nu scapă nici un prilej de a o spune şi, mai ales, de-a o arăta. E murdară, slinoasă,
greoaie, vorbeşte mult, ţipă mult, se vede pe sine, se joacă pe sine, se victimizează. Victimizarea e o farsă jucată
celorlalţi, menită a-i aduce câştig. Rol jucat şi asumat, tocmai de aceea Mara câştigă. Personajul domină prin
umilinţă.
Strângând cu asiduitate, Mara conferă propriei existenţe un scop. Banii sunt certificare a valorii ei prezente,
forţă inalienabilă, eternizând supremaţia de o clipă a omului trecător. Banii sunt sacralizaţi.
Copiii reprezintă pentru Mara prelungiri de sine însăşi încă neconfirmate. Moment viitor al existenţei Marei,
copiii se aşază în continuarea prezentului reprezentat de bani. De aceea, personajul nu trăieşte stări conflictuale.
Mara are o extraordinară capacitate de a lua viaţa aşa cum este, de a o primi şi lăsa să lucreze asupra ei şi
asupra fiinţelor care depind de ea, indiferent de prejudecăţile, intenţiile sau chiar interesele care o animaseră la un
moment dat. Într-o situaţie nouă, ea poate renunţa la ceea ce năzuise până atunci pentru a accepta lucrurile în
lumina şi forma lor prezentă. Nici trădarea copiilor (a Persidei) nu-i aduce deznădejdea. Dimpotrivă, femeia se
adaptează şi aderă la această situaţie nouă: “Ea-şi urmă drumul spre casă mai potolită şi oarecum împăcată cu
cele petrecute.” Mara dă celorlalţi sentimentul necesarului şi firescului, al posibilului de a fi în continuare, în
ciuda oricât de joasei decăderi. Comportamentul Marei este în conformitate cu firea sa. Această organicitate,
acest firesc puternic îl resimt cei din jur, absorbindu-l ca pe o forţă vitală care răspândeşte, din prisosul ei, tuturor.
Încrederea ei în necesitatea speranţei, în firescul schimbării, în sfârşitul bun al lucrurilor îi animă întreaga fiinţă
cu impulsuri şi instincte, chezăşii ale propriei existenţe.
“Mara e asemeni arborelui vieţii, e viaţa însăşi, pătimaşă, puternică, rea, lacomă, generoasă, vorace şi darnică;
animată de tensiunile cele mai obscure, dar şi îndrumată de elanurile cele mai nobile; neiertătoare, aspră, severă şi
blândă. […] Calitatea esenţială a femeii este de a supravieţui şi de a-şi supravieţui.” (Magdalena Popescu)
“Ea are harul vieţii şi vocaţia regenerării: <<Mai era încă multă viaţă în trupul ei cel greu trăit, şi ea nu putea
să trăiască fără gândul că toate au să iasă bine în cele din urmă.>>”
Mara e un caracter – înseamnă stabilitate şi forţă.
 4

Dintre caracterele descrise în prozele lui Slavici, Persida e cel mai complet. Aceasta deoarece personajul
se arată avizat asupra formării lui prin educaţie morală şi religioasă şi prin deprinderea, consecutivă acestora, de a
se analiza, înţelege şi evalua.
Persida e construită iniţial de educaţia mănăstirească drept anti-natură, anti-fire, opoziţie şi reprimare a
instinctualului. Mănăstirea, prin religia catolică, îi împrumută acea tipică demnitate, care pretinde o permanentă
construcţie a eului prin respectarea datoriilor. Rezultatele vor fi determinate de puterea şi de trăirea ei ca
vinovăţie. Personaj dotat cu o mare energie, Persida vrea să se ştie “sus în ochii ei”, conştientă de forţele latente,
manifestate fără efort. Tocmai de aceea prima izbucnire a iraţionalului e interiorizată ca înjosire. Din orgoliu,
Persida încearcă să se stăpânească, pentru a nu cădea sub stăpânirea altora. Repetatele ei asceze – fuga la Arad,
recluziunea în casa mamei sale, la mânăstire – au sensul unei izolări intenţionate faţă de factorul exterior care,
răscolindu-i impulsurile, ar putea s-o transforme într-un instrument inert al propriei voinţe. În relaţia cu celălalt,
Persida nu încearcă să se impună, ci doar să ocolească supunerea faţă de iubitul-duşman. Făcându-i pe alţii să
graviteze pe orbite concentrice focarului ei de energie, Persida le-a stricat vieţile, i-a “nenorocit”.
Pentru Persida, dovezile imensei sale capacităţi de influenţă nu sunt măgulitoare, ci înspăimântătoare. Ea se
teme de efectele propriei forţe şi le interiorizează ca responsabilitate vinovată, fapt mărturisit direct lui Hubărnaţl.
Persida veghează, se supune unei permanente analize – automărturisire (monolog) şi mărturisire publică – pe care
o finalizează printr-o asceză (acasă ori la mănăstire). În luptă cu sine ori cu celălalt, Persida ajunge la o înţelegere
superioară a vieţii. De la nevoia respectului de sine la căderea în umilinţă, eroina reurcă treptele, reafirmându-şi
puterea de a rezista, învăţând toleranţa faţă de ceilalţi.
Fin analist, Slavici creează un personaj veridic, la care tensiunea trăirii e mereu alimentată de interior şi de
ciocnirea cu exteriorul. Naratorul ştie să ţină în echilibru metamorfoza interioară, exterioritatea interiorizată,
nevoia de conformare la ea.
Persida e un destin; înseamnă devenire semnificativă şi exemplară.
Pentru Persida, viaţa e o suită de datorii, asceze, rezerve şi reprimări, în care omul e menit mai mult să dea
decât să primească. Ea îşi asumă răspunderea şi implicita vinovăţie – sentiment difuz al condiţiei umane – pentru
orice fapt.
Persida duce la apogeu principiul împăcării cu sine prin respingerea patimei şi stăpânirea părţii întunecate a
sufletului, împlinirea datoriei, trăirea în lumină. Orice pornire e aşezată sub raza aspră a cercetării adevăratului ei
impuls şi scop şi respinsă dacă nu se conformează canonului etic pe care fata şi l-a impus. Viaţa e o suită de
încercări care influenţează, transformă sufletul şi de aceea ea nu poate fi privită decât ca un prilej de
autoperfecţionare.
Spre deosebire de Mara, Persida are o înţelegere fragmentară şi de aceea tragică a realităţii. Fiecare nou
eveniment, modificând un echilibru dat, înseamnă pentru ea desfiinţare, degradare, distrugere. În apogeul
existenţei ei, respectată, admirată şi iubită de toţi, ea priveşte în jur cu ochiul mărit de spaimă, temându-se pentru
bucuria de-acum, aşteptând nenorocirile viitoare.
Persida încarnează o tehnică spirituală, un program de viaţă aplicabil. Ea e un caracter construit şi oferit ca
model în idealitatea lui.
! Diferenţa dintre Mara şi Persida e cea dintre egoist şi egolatru; pentru unul, eul e un obiect ce trebuie
întreţinut, pentru celălalt – un idol ce trebuie adorat. Soluţia nativă a Marei, la care Persida nu ajunge decât prin
sacrificii şi experienţe educative, este estomparea eului.
! Atitudine de diferenţă stilistică:
Mara e tratată iniţial prin formele cele mai ambigue şi, de aceea, cele mai pretenţioase ale caracterizării:
ironie, culoare inversă, stil indirect liber.
Persida e tratată tot timpul în registrul grav al seriozităţii şi strictei funcţionalităţi. Propoziţiile care o
caracterizează sunt scurte, acute, precise, rapide în succesiunea lor, vrând să descifreze mişcări sufleteşti
imperceptibile, ca nişte fulgere care irump şi luminează brusc masele de negură ale norilor.

MARA – ROMAN REALIST

Autorul romanului realist are câteva deziderate clare:

 5

– reflectarea lumii în toată complexitatea ei;

– crearea iluziei unei lumi aievea, a vieţii obiective;
– aspiraţia spre totalitate în planul conţinutului şi al formei:
– omniscienţa şi obiectivitatea naratorului, narator ce are acces la toate mecanismele vieţii sociale şi la
intimitatea vieţii afective.
Ca urmare, opera realistă respectă principiul cauzalităţii şi al coerenţei, are un material epic bogat, epică ce nu
exclude analiza psihologică, realizată însă tot din perspectiva unei instanţe narative supraordonante.
Romanul Mara creează imaginea memorabilă a întregului: colectivitate umană, oraş. Incipitul romanului
însuşi aduce în prim-plan colectivitatea, modul ei de a reacţiona. Se dezvăluie trăsătura esenţială ce transformă o
adunare eterogenă de oameni într-o colectivitate: scopul – productiv, religios, festiv, tradiţional. Această
solidarizare umană are efecte imediate: egalizarea prin muncă, fraternizarea în meserie, spiritul de breaslă. Aceste
realităţi îşi găsesc corespondent în lumea bănăţeană de sfârşit de secol XIX dominată de internaţionalism.
Diferenţele etnice, religioase se netezesc în virtutea unui principiu ordonator menit să aducă linişte, bunăstare.
Este elocventă prin marea cantitate de realism al descrierii înfăţişarea târgului de la Arad. Lume pestriţă, ce-şi
aduce roadele muncii într-o nevoie a schimbării, într-un real respect (şi funcţional) pentru munca celuilalt.
Realistă este zodia schimbării sub care se află toate personajele romanului. Personaje mobile într-o continuă
devenire ivită din interior sau generată de exterior. Schimbarea este analizată îndeaproape, atenţie sporită având
interiorul personajelor (Persida).
Ochiul creatorului realist este atent atât la exteriorul lumii, cât şi la interiorul ei. Instanţa naratorială îşi
păstrează în mare măsură obiectivitatea, romanul, în ansamblu, caracterizându-se prin verosimilitate.