CONOTATIA SI DENOTATIA

Limba este perceputa ca un sistem de comunicare compus din semnificat si din

semnificant. O problema insa este stabilirea naturii si a relatiei in care se regasesc
cele doua componente. Una dintre cele mai vechi viziuni, regasita in Cratylus al lui
Platon, este aceea potrivit careia semnificatul este cuvantul dintr-o limba iar
semnificantul este obiectul din lumea inconjuratoare pe care acel cuvant il „descrie”,
la care acel cuvant „ se refera” sau pe care il „ denumeste”. Altfel spus, cuvintele nu
sunt altceva decat „ nume” sau „ etichete” date sau aplicate lucrurilor.

Exista insa mai multe probleme legate de aceasta „teorie a numelor”. In primul rand,
se pare ca aceasta teorie este aplicabila doar substantivelor ( sau locutiunilor
substantivale in general); intr-adevar, gramatica traditionala, defineste substantivul
drept nume al unei persoane sau al unui obiect. Dar este dificil, daca nu imposibil, sa
extindem aceasta „teorie a numelor” pentru a include si alte parti de vorbire. Fara
indoiala putem numi culorile si astfel putem spune ca adjectivele
(cuvintele pentru culori) pot fi privite ca nume. Dar acest lucru nu este valabil pentru
alte adjective precum:frumos, relevant, folositor, traditional, dificil, etc. Totodata este
imposibil de identificat ce „ numeste” un verb. Sa consideram de exemplu verbul „ a
fugi” si o incercare de a-l ilustra printr-o fotografie a unui baiat care alearga.
Dificultatea apare in primul rand din faptul ca imaginea baiatului si alergarea
(activitatea pe care o desfasoara) nu sint prezentate separat. In al doilea rand, chiar
daca putem face distinctia intre baiat si „ ce face el in acel moment” este mult mai
dificil de identificat in mod precis care sunt caracteristicile a ceea ce este denotat de
verb decat acelea denotate de substantiv1. Problema devine in mod evident mai
dificila,atunci cand sint aduse in discutie prepozitiile ( „ sus”, „ jos”), conjunctiile
(„ deci”, „insa”, „ deoarece” ) si mai ales pronumele („ eu”, „ el”) care denumesc
lucruri diferite in momente diferite.

„Deseori, cuvintele dintr-o limba nu reflecta atat realitatea inconjuratoare, cat

interesele oamenilor care o vorbesc” spune F.R Palmer in lucrarea sa „ Semantics” ,
notand faptul ca eschimosii au patru cuvinte diferite pentru „ zapada” („zapada pe
pamant”, „ zapada care cade”, „ zapada care troieneste”, „morman de zapada”) in
timp ce membrii tribului Hopi folosesc un singur cuvant, „zburator”, pentru „avion”,
„insecta” si „ pilot”. Din pacate insa putem fi indusi in eroare de terminologia
stiintifica atata timp cat exista clase naturale in care realitatea inconjuratoare poate fi
impartita. De exemplu, daca mergem la gradina zoologica, vom vedea ca fiecare
animal are un anumit nume, nici un animal de acolo nu este denumit in doau feluri
diferite sau clasele in care animalele sunt impartite nu se suprapun. Un leu este un
leu, iar un paun este un paun. Acelasi lucru poate fi observat in ceea ce priveste
numele insectelor, plantelor si chiar ale elementelor chimice. Pe de alta parte insa,
aceste clasificari stiintifice nu se aplica in viata de zi cu zi si nu se folosesc pentru a
descrie experientele individuale. Majoritatea lucrurilor pe care la vedem nu pot fi
clasificate strict intr-o clasa sau alta

O solutie la aceasta problema ar fi sa spunem ca doar unele cuvinte denumesc de

fapt lucruri pe care vorbitorii unei limbi le invata drept nume. Celelalte au un sens
derivat din cel de baza. Aceasta ar fi in esenta propunerea pe care o face Russell in
studiul sau 2( 1940, 1962) si anume ca exista doua tipuri de cuvinte: cele care au sens
evident/ ostentativ (si care sunt invatate prin indicarea obiectului pe care acel cuvint
il denumeste) si cuvintele din dictionar, definite in raport cu primele.

Palmer critica insa teoria care relationeaza direct cuvintele cu obiectele din realitatea
inconjuratoare. El sugereaza o abordare mai sofisticata, plauzibila si totodata
imbratisata de filozofi si lingvisti in decursul timpului: raportarea/ asocierea cuvintelor
prin intermediul/ cu ajutorul conceptelor mentale. Doua dintre cele mai cunoscute
teorii sint „ teoria semnului” a lui Ferdinand de Saussure si „ triunghiul semiotic” al lui
Ogden si Richards.

Potrivit lui Fedinand de Saussure, semnul lingvistic este reunirea solidara si arbitrara
a imaginii obiectului numit, caruia el i-a spus signifié ( si dupa el i s-a mai spus
designatul, denotatul) cu imaginea corpului fonetic al semnului, caruia el i-a spus
signifiant ( semnificantul, designantul)3. Stricto senso, acestia ar fi o imagine si un
concept unite de o legatura psihologica asociativa. Atat „sunetele” pe care le
producem cat si obiectele/ lucrurile despre care vorbim sint oglinidte intr-o oarecare
masura de entitati conceptuale.
1
F.R.Palmer, Semantics, 2nd. Edition, 1981, p.18
2
Studiu citat de F.R Palmer in Semantics, 1981, p.22
3
Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistica generala, Bucuresti, 2004