Sunteți pe pagina 1din 22

1

MEDICINĂ LEGALĂ
Conf. univ. dr. Valentin IFTENIE
SEMESTRUL II

Obiective
Cursul de Medicină Legală oferă studenţilor noţiunile elementare, dar indispensabile
juristului în îndeplinirea actului de justiţie referitoare la competenţa teritorială şi profesională în
expertizele medico-legale, tanatogeneza şi importanţa semnelor şi etapelor morţii,
traumatogeneza – mortală şi nemortală – cu definirea criteriilor medico-legale ce exprimă
gravitatea unui traumatism asupra persoanei şi precizarea circumstanţelor de producere a
traumatismelor mecanice, fizice, chimice, expertizele medico-legale psihiatrice, comportamentul
duplicitar, intoxicaţia etilică etc.
Cunoaşterea elementelor specifice biologicului uman, rezumativ prezentate, oferă viitorilor
absolvenţi, printre altele, posibilitatea de a înţelege particularităţile evolutive post-traumatice ale
fiinţei umane victimă a heteroagresiunii şi, în consecinţă, motivarea încadrării juridice a faptei
comise cu violenţă asupra persoanei.
1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL MEDICINII LEGALE
Numită şi medicină judiciară, medicina legală ar putea fi definită ca disciplină medicală de
sinteză situată la graniţa dintre ştiinţele medico-biologice (în general concrete) şi cele socio-
juridice (de regulă, abstracte), ce are drept scop sprijinirea competentă a justiţiei ori de câte ori
pentru lămurirea unei cauze judiciare sunt necesare (anumite) precizări cu caracter medico-
biologic.
În ceea ce priveşte domeniul de activitate, schematic se poate vorbi de:
– tanatologia medico-legală sau patologia medico-legală morfologică (morfologia
medico-legală), care studiază aspectele legate de moarte (felul morţii, cauzele morţii, semnele
morţii etc.) preocuparea esenţială a acestui sector medico-legal fiind centrată pe examinarea
(externă şi internă) a cadavrului;
– clinica medico-legală sau patologia medico-legală clinică, având ca obiect de studiu
persoana (= omul viu) sau documentele medicale ce aparţin acesteia în scopul probării unor
violenţe exercitate asupra sa (= examinarea medico-legală traumatologică), al stabilirii stării
psihice (= expertiza medico-legală psihiatrică), al posibilităţii executării pedepsei privative de
libertate (= expertiza medico-legală pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei pe motive
medicale) etc.;
– deontologia medicală – acea parte a medicinii legale care se ocupă cu îndatoririle
corpului medical, cu raporturile medicilor între ei, faţă de societate, justiţie şi faţă de pacienţi.

Activitatea de medicină legală din România se desfăşoară în conformitate cu prevederile


Legii nr. 459/2001, modificată prin Legea nr. 271/2004 a Regulamentului de aplicare şi a
Normelor procedurale.
Din documentele menţionate se desprind următoarele elemente care caracterizează
activitatea practică de medicină legală:
– se realizează de către medici legişti încadraţi în instituţiile de medicină legală;
– se desfăşoară cu respectarea principiului independenţei şi al imparţialităţii medicilor
legişti;
– se desfăşoară cu respectarea principiului teritorialităţii şi al competenţei; conform acestui
principiu, examinarea medico-legală iniţială se realizează la instituţia medico-legală la care este
arondat domiciliul persoanei respective sau unde a fost săvârşită fapta; după efectuarea unei
examinări (de regulă, expertiză sau nouă expertiză medico-legală) la o instituţie medico-legală
ierarhic superioară nu se mai pot redacta alte documente în aceeaşi cauză, de către o unitate
medico-legală inferioară ierarhic.
2

Sub raport ştiinţific şi metodologic, activitatea de medicină legală este coordonată de


Consiliul Superior de Medicină Legală, cu sediul în Institutul Naţional de Medicină Legală ,,Mina
Minovici”, Bucureşti.
Activitatea de medicină legală se realizează prin următoarele instituţii:
a) I.N.M.L. ,,Mina Minovici”, cu sediul în Bucureşti,
b) Institutele de medicină legală din centrele medicale universitare: Timişoara, Târgu-
Mureş, Cluj-Napoca, Iaşi şi Craiova.
c) Serviciile de medicină legală judeţene.
d) Cabinetele de medicină legală.
2. ELEMENTE DE CAUZALITATE ÎN ACTIVITATEA PRACTICĂ MEDICO –
LEGALĂ
Cauzalitatea în activitatea practică medico-legală exprimă relaţia dintre un eveniment cu
valoare de cauză şi un eveniment cu valoare de efect prin raportare la cei patru factori esenţiali:
victimă, agresor, agent vulnerant (traumatic) şi locul faptei.
În medicina legală, cauzalitatea presupune folosirea, de regulă, a două noţiuni (de cele mai
multe ori confundate între ele atât de către jurişti, cât şi de medicii legişti): legătura de cauzalitate
şi raportul de cauzalitate.
Legătura de cauzalitate exprimă corelaţia (dependenţa) dintre traumatism şi prejudiciul
generat (leziune traumatică sau deces) ; cu alte cuvinte, defineşte relaţia ce se poate stabili între
acţiunea traumatică şi efectul (posttraumatic) constatat.
Legătura de cauzalitate poate fi:
• directă sau primară: imediată/necondiţionată, calificată ca atare ori de câte ori între
traumatism şi efect nu se interpune nimic (exemplu: aplicarea unei lovituri cu toporul în cap →
deces); mediată/condiţionată, ce se stabileşte atunci când între traumatism şi consecinţele
posttraumatice acţionează/se interpun factori preexistenţi cu rol favorizant; în lipsa acestor factori
preexistenţi, elementul traumatic nu ar fi fost suficient să genereze efectul;
• indirectă sau secundară: se consideră legătură de cauzalitate indirectă atunci când între
traumatism şi efect se interpune o complicaţie (exemplu: politraumatism rutier → spitalizare cu
imobilizare în decubit dorsal → bronhopneumonie (de decubit) → deces);
• conjugată sau complexă: acest tip de legătură ar putea fi stabilit atunci când la
realizarea efectului participă atât patologia preexistentă, cât şi o complicaţie (apărută
posttraumatic) a cărei etiopatogenie este greu/imposibil de apreciat în ce măsură se datorează
fondului patologic preexistent (spre exemplu, diabet zaharat, în evoluţia căruia o astfel de
complicaţie era previzibilă) sau efectelor traumatismului în sine.

3. TANATOLOGIA MEDICO-LEGALĂ
Generalităţi
Tanatologia medico-legală reprezintă acel sector de activitate care studiază problematica
morţii organismului uman.
Moartea, acest moment în evoluţia viului şi un proces în existenţa individului, este definită
prin: încetarea definitivă şi ireversibilă a vieţii prin oprirea funcţiilor vitale (cardio-
circulatorie şi respiratorie) ce determină dispariţia individului ca entitate biologică. În
opoziţie cu moartea, viaţa este considerată o formă superioară de mişcare a materiei, reprezentând
o sinteză a tuturor proceselor mecanice, fizice şi chimice care au loc în organism şi care se
caracterizează prin: metabolism, (auto)reproducere, reactivitate/excitabilitate, variabilitate şi
evoluţie.
Autopsia medico-legală. Sinonimă cu necropsie (necro = mort, cadavru; opsis = vedere) –
termen considerat de unii autori mai adecvat decât cel de autopsie (autos = însuşi + opsis) –
această noţiune se referă la examinarea cadavrului sau a fragmentelor de cadavru (indiferent de
3

timpul trecut de la deces; deci, inclusiv examinarea scheletului uman, în totalitate, sau a diverse
fragmente osoase (atunci când a trecut o perioadă îndelungată de timp de la moarte).
Autopsia (necropsia) poate fi:
A) prosecturală, care se execută, în laboratorul de anatomie patologică din cadrul unui
spital, de către un medic anatomopatolog, pentru a se confirma/infirma patologia ce a determinat
decesul individului internat în acea unitate sanitară. În situaţia în care cu ocazia unei astfel de
autopsii se pun în evidenţă leziuni traumatice, autopsia se opreşte şi cadavrul va fi preluat de
instituţia medico-legală;
B) medico-legală, sau oficială, care are următoarele caracteristici:
• este efectuată numai de către medicul legist;
• se execută la unitatea medico-legală pe a cărei rază teritorială s-a produs decesul
persoanei sau unde a fost găsit cadavrul;
• este obligatorie (şi independentă de acordul familiei) în următoarele cazuri: moarte
violentă, chiar şi atunci când există o anumită perioadă de timp între evenimentul traumatic
(accident, agresiune etc.). Şi la deces, dar moartea poate fi pusă în legătură cu acel eveniment;
moarte din cauză necunoscută (spre exemplu, atunci când rudele, cunoscuţii etc. nu pot proba cu
documente medicale o patologie prin care să se poate explica decesul); cauza morţii este suspectă
de a fi violentă.
Moartea este considerată suspectă în următoarele situaţii: a) moarte subită (deces survenit
brusc, în plină stare de sănătate aparentă, la o persoană fără afecţiuni cronice patologice
cunoscute); b) decesul unei persoane a cărei sănătate, prin natura serviciului, a fost verificată
periodic din punct de vedere medical; c) deces care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în
incinta unei întreprinderi sau instituţii; d) deces care survine în custodie (moartea persoanelor
aflate în detenţie sau private de libertate, în spitalele psihiatrice, decesele în spitale penitenciare,
în închisoare sau în arestul poliţiei), moartea asociată cu activităţile poliţiei sau ale armatei în
cazul în care decesul survine în cursul manifestaţiilor publice sau orice deces care ridică
suspiciunea nerespectării drepturilor omului, cum este suspiciunea de tortură sau oricare altă
formă de tratament violent sau inuman; e) multiple decese, repetate, în serie sau concomitente
într-o colectivitate; f) cadavre neidentificate sau scheletizate; g) decese survenite în locuri publice
sau izolate; h) când moartea survine la scurt interval de timp (de regulă, până la 24 ore) de la
internarea într-o unitate sanitară, timp în care nu s-a putut stabili un diagnostic (prin care să se
poată explica decesul), care să excludă o moarte violentă; i) când moartea este pusă în legătură cu
o deficienţă în acordarea asistenţei medicale sau în aplicarea măsurilor de profilaxie ori de
protecţie a muncii; j) decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp după o intervenţie
diagnostică sau terapeutică medico-chirurgicală;
• autopsia medico-legală se execută numai în baza unui document oficial scris
(adresă/ordonanţă) emis de către un organ de anchetă, abilitat, al statului;
• autopsia medico-legală trebuie să fie completă; cele trei cavităţi (craniană, toracică,
abdominală) vor fi deschise în mod obligatoriu chiar dacă felul şi cauza morţii sunt evidente încă
de la examenul extern (spre exemplu, hemoragie externă, prin amputarea unui membru, zdrobirea
capului etc.);
• după efectuarea autopsiei medico-legale, datele obţinute sunt trecute imediat într-un
raport de autopsie medico-legală.

Etapele (fazele) morţii:


• agonia (,,viaţă redusă ”) este o etapă premergătoare (sau iniţială) a morţii, o etapă de
luptă în care fenomenele tanatologice se impun faţă de fenomenele biologice; în consecinţă, se
produc o diminuare a funcţiilor vitale (cardio-circulatorie şi respiratorie) şi o alterare, până la
dispariţie, a funcţiilor vieţii de relaţii;
• moartea clinică (moartea relativă) este o etapă intermediară (între viaţă şi moartea
definitivă), ireversibilă spontan, care se caracterizează prin încetarea funcţiilor vitale (vegetative):
4

cardio-circulatorie şi respiratorie. Această etapă durează din momentul încetării funcţiilor vitale
până la instalarea leziunilor ireversibile la nivelul sistemului nervos central (moartea creierului
fiind criteriul morţii organismului);
• moartea biologică (moartea reală sau moartea definitivă) este o etapă
ireversibilă (nici spontan, şi nici artificial, prin metode de resuscitare, individul nu va mai
putea reveni la viaţă) a procesului tanatogenerator, caracterizată prin încetarea funcţiilor
vitale şi apariţia leziunilor ireversibile la nivelul sistemului nervos central. După
instalarea morţii reale pot fi puse în evidenţă semnele morţii şi, pentru un timp (diferit de
la un organ/ţesut la altul, în funcţie de rezistenţa acestora la lipsa oxigenului), mai
persistă manifestările postvitale.
Etapele morţii sunt confundate destul de frecvent cu alte stări particulare ale organismului
uman, care au drept numitor comun alterarea stării de conştienţă; acestea au fost denumite, în
mod impropriu, şi ,,stări intermediare” între viaţă şi moarte sau ,,stări de frontieră”: moartea
aparentă (viaţa minimă), viaţa vegetativă, coma (somnul profund), sincopa, lipotimia (leşinul).
Clasificarea medico-legală a morţii:
• Moartea violentă – moartea care se produce ca urmare a nerespectării dreptului la viaţă
al fiinţei umane, a încălcării relaţiilor sociale care apără cel mai de preţ bun al omului şi, în
consecinţă, ori de câte ori o moarte este etichetată drept violentă (din punct de vedere medico-
legal), se vor declanşa procedurile judiciare necesare stabilirii circumstanţelor în care s-a produs
decesul persoanei respective, în vederea aplicării unor sancţiuni juridice; de cele mai multe ori,
moartea violentă este secundară acţiunii unor agenţi traumatici externi organismului. Moartea
violentă poate surveni în următoarele circumstanţe: accidente, categorie în care este inclus şi
decesul produs ca urmare a unor deficienţe, greşeli în activitatea de asistenţă sanitară, respectiv a
unei conduite terapeutice inadecvate situaţiei respective– tratament incorect efectuat sau aplicat
cu întârziere, nesupraveghere competentă a pacientului etc.; sinucideri; omoruri; execuţia
capitală; pedeapsa cu moartea este o circumstanţă particulară în care se produce decesul unei
persoane, condamnată la această pedeapsă, printr-o hotărâre, rămasă definitivă, de către o instanţă
de judecată.
• Moartea neviolentă. Se consideră neviolentă moartea în etiopatogenia căreia nu poate fi
implicată acţiunea unui agent traumatic extern organismului. Moartea neviolentă poate fi:
naturală (moartea ,,de bătrâneţe”); patologică – moartea produsă prin îmbolnăvirea organismului.
• Moartea suspectă de a fi violentă, înainte de efectuarea autopsiei (inclusiv a
investigaţiilor tanatologice de laborator) medico-legale, cu ocazia cercetărilor judiciare
efectuate la faţa locului sau în cadrul anchetei preliminare; la limita dintre cele două tipuri,
diametral opuse de moarte se situează moartea suspectă de a fi violentă, denumită şi moartea
obscură (O.M.S.).

Din categoria morţilor suspecte de a fi violente fac parte şi:


1) moartea subită – moartea care se produce brusc, rapid (la cel mult 24 de ore de la
debutul simptomatologiei), în plină stare de sănătate (posibil aparentă, deoarece ,,un om sănătos
este un bolnav care se ignoră”), uimind anturajul, care nu se aştepta la un aşa deznodământ.
Denumită de autorii anglo-saxoni S.U.U.D. (sudden = brusc, unexpected = neaşteptat,
unexplained = neexplicat, death = moarte), moartea subită, în funcţie de aspectul macroscopic
decelat la autopsie, se poate prezenta sub următoarele aspecte (Simonin, Avdeev, Mueller,
Moraru etc.): a) moarte subită cu leziuni organice incompatibile cu viaţa; b) moarte subită cu
leziuni organice cronice; c) moarte subită cu leziuni/modificări organice nespecifice pentru o
anumită boală;
2) moartea prin inhibiţie (moartea reflexă), ce se produce la indivizi sănătoşi (cu
,,autopsie albă”), dar cu o reactivitate particulară, la care datele de anchetă pun în evidenţă un
5

eveniment traumatic, imediat anterior decesului şi exercitat asupra unei zone recunoscute ca
reflexogene;
3) moartea funcţională sau moartea dinamică.
Semnele morţii:
Semne negative de viaţă – apar imediat după încetarea funcţiilor vitale; au valoare
orientativă, nepermiţând susţinerea diagnosticului de moarte reală; sunt prezente şi în sincope,
lipotimii, moarte aparentă etc.; sunt date de alterarea ,,trepiedului vital”: creier-cord-plămân.
Ca semne negative de viaţă se descriu: aspectul general şi poziţia corpului, determinate de
pierderea tonusului postural; midriază fixă; lipsa reflexelor; lipsa respiraţiei; lipsa activităţii
cardio-vasculare.
Semne pozitive de moarte – modificări (fenomene) cadaverice, semne ale morţii reale sau
semne de certitudine ale decesului.
Semne pozitive de moarte precoce: răcirea cadavrului; deshidratarea; lividităţile cadaverice
ce parcurg următoarele faze: rigiditatea cadaverică; autoliza.
Semne pozitive de moarte tardive: modificări distructive: putrefacţia şi distrugerea
cadavrului de diferite vieţuitoare sau de om; modificări semiconservatoare: adipoceara =
saponificarea = săpunul de cadavru; modificări conservatoare: naturale (mumificarea, lignifierea,
pietrificarea, congelarea) şi artificiale (menţinerea în camere frigorifice, îmbălsămarea,
plastifierea).

4. REACŢIA VITALĂ
În termeni de medicină legală, prin reacţie vitală se înţelege totalitatea modificărilor locale
(ale ţesuturilor, organelor) şi/sau generale (ale întregului corp) ce apar în organismul (uman) viu,
ca răspuns la acţiunea unui agent traumatic-mecanic, fizic, chimic, biologic.
Semnele vitale: ,,ciuperca” de spumă, la cadavrele scoase din apă; funinginea din jurul
orificiilor nazale sau al gurii la cadavrele descoperite la locul incendiilor; protruzia limbii între
arcadele dentare; ,,emisia” spermatică; prezenţa sângelui în jurul cadavrului.
Reacţii vitale propriu-zise:
• locale: hemoragia tisulară= infiltratul sanguin; coagularea; crusta; retracţia ţesuturilor
secţionate; inflamaţia; transformările hemoglobinei; reacţii enzimatice (peroxidaze,
pseudoperoxidaze);
• generale: aspiratul pulmonar; conţinutul gastric; embolia; anemia; septicemia; şocul;
depistarea substanţelor toxice în sânge şi/sau în diferite organe.
Reacţii/manifestări postvitale (supravitale)
Aceste reacţii cuprind totalitatea fenomenelor de ,,viaţă reziduală” a unor celule, ţesuturi,
organe sau chiar părţi din organism după încetarea vieţii din organism ca întreg (după încetarea
funcţionalităţii ,,trepiedului Bichat”: sistem nervos – cord – plămân); uterul poate prezenta
contracţii şi la 4-6 ore postmortem; spermatozoizii şi ovulele îşi menţin mobilitatea şi capacitatea
fecundantă 10-20 ore postmortem; ansele intestinale îşi pot menţine contracţiile (peristaltismul)
câteva ore de la deces.
Modificări postmortale
Modificările postmortale reprezintă totalitatea leziunilor traumatice produse cadavrului
(deci, nu au caracter vital !) în mod accidental sau cu intenţie. În această categorie se încadrează:
diverse leziuni traumatice externe (excoriaţii, plăgi) sau interne (cel mai frecvent întâlnite sunt
fracturile de coloană vertebrală, fracturi costale, fracturi de mandibulă etc.), produse în timpul
manipulării sau transportului cadavrului; incinerarea cadavrului, totală sau parţială, fie la
crematorii, fie în diverse alte locuri în scopul ascunderii unei omucideri; depesajul = ciopârţirea,
fragmentarea, secţionarea cadavrului, parţială sau totală, aruncarea unui cadavru de la înălţime, cu
producerea unor leziuni traumatice prin care să se poată explica decesul şi care să mascheze
6

leziunile traumatice reale care au provocat moartea: plăgi înjunghiate, sugrumări/ştrangulări,


intoxicaţii criminale etc.

5. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN ARMELE DE FOC


Definiţie
Armele de foc sunt mecanisme/instrumente, de atac sau de apărare, ce acţionează prin
intermediul unui proiectil (= agent traumatic mecano-dinamic), a cărui deplasare este
indusă/determinată de arderea unei pulberi explozive.
Clasificarea armelor de foc:
După destinaţie: arme militare; arme de vânătoare; arme sportive; arme speciale; arme
deghizate: pistol-stilou, pistol-baston, pistol-cuţit etc.
După modul de funcţionare: arme simple; arme cu repetiţie; arme semiautomate; arme
automate .
După construcţia canalului ţevii: arme cu ţevi lisă, la care pereţii interiori ai ţevii sunt
netezi; arme cu ţeava ghintuită, la care pereţii interiori prezintă un relief reprezentat de ghinturi
(goluri), iar între ele plinuri; arme cu ţevi combinate.
După lungimea ţevii: arme cu ţeava lungă, peste 50 cm; arme cu ţeava mijlocie, între 20-50
cm; arme cu ţeava scurtă, sub 20 cm: pistoale, revolvere.
După calibru: la armele cu ţeava ghintuită (armele cu glonţ) = în ţările europene , calibrul
este mărimea în mm a diametrului dintre plinuri: calibru mic: sub 6,35 mm; calibru mijlociu: între
6,35- 9 mm; calibru mare: peste 9 mm; la armele cu ţeava lisă (armele cu alice), calibrul este un
număr invers proporţional cu lărgimea interioară a ţevii: 12 ,16, 18, 20 etc.
După muniţia folosită: armele cu ţeava ghintuită folosesc cartuşe cu glonţ, obişnuit sau
special, al cărui diametru este mai mare decât calibrul ţevii; armele cu ţeava lisă folosesc cartuşe
cu: alice, sfere mici de plumb; mitralii – alice mai mari, cu diametrul de peste 5,5 mm; poşe –
alice confecţionate artizanal din diferite materiale.
Din punct de vedere medico-legal şi criminalistic, leziunile ce pot fi produse de armele de
foc sunt:
• leziuni primare – determinate de factorii primari ai împuşcării: proiectil sau fragmente
de proiectil;
• leziuni secundare – generate de factorii secundari ai împuşcării: flacăra; gazele;
pulberea arsă sau arzând; pulberea nearsă;
• leziuni/urme terţiale sau reziduale induse de factori/elementele reziduale care se găsesc
în interiorul ţevii şi care sunt antrenate şi transportate de proiectil: unsoare, rugină, pulberi din
tragerile anterioare, fragmente metalice etc.;
• leziuni/urme cuaternare sau conexe formate de factorii elemente preluate de proiectil în
trecerea sa prin diverse medii: nisip, făină, fulgi de pernă etc. sau prin ricoşare.

Leziunile secundare, terţiare şi cuaternare sunt denumite generic şi leziuni sau urme
suplimentare sau complementare.
Moartea prin împuşcare se poate produce în mod direct: prin distrugerea unui organ vital
(dilacerare cerebrală, ruptură cardiacă etc.); prin hemoragie internă (ruptură de aortă etc.) sau
externă; în mod indirect, prin complicaţii: infecţioase, embolice etc.
Armele de foc cu glonţ
Leziunile traumatice determinate de glonţ:
A) orificiul de intrare apare sub forma unei soluţii de continuitate cu ,,lipsă de ţesut” şi
prezintă în jur inele (centuri sau guleraşe): inelul de contuzie = inelul de excoriaţie = inelul de
eroziune = inelul traumatic: inelul de ştergere = inelul de depozitare a ,,murdăriei” aflate pe glonţ;
inelul de metalizare;
B) orificiul de ieşire apare sub forma unei soluţii de continuitate fără ,,lipsă de ţesut”;
7

C) canalul sau canalul – traiect reprezintă drumul parcurs de proiectil de la orificiul de


intrare până la orificiul de ieşire .
Leziunile/modificările produse de factorii secundari ai împuşcării:
A) flacăra sau reziduul incandescent al pulberii are: efect luminos; efect termic; distanţa de
acţiune este de 3-5 până la 10 cm;
B) gazele ce provin din arderea pulberii în interiorul ţevii pot acţiona pe o distanţă de până
la 5-10 cm; pot avea trei tipuri de acţiuni: acţiunea mecanică manifestată prin: ruperea
îmbrăcămintei; deformarea orificiului de intrare ce poate căpăta formă stelată, în cruce etc.;
distrugerea părţii iniţiale a canalului prin rupturile ţesuturilor moi (fasii, muşchi, ţesut adipos
etc.); rupturi ale firelor de păr de la emergenţă ;plăci, pete pergementate de culoare gălbuie;
acţiunea termică; acţiunea chimică este consecinţa reacţiilor la care ia parte oxidul de carbon.;
C) fumul – funinginea pulberea arsă: distanţa de acţiune (în funcţie de armă şi de tipul
pulberii folosite) este de regulă de 10-20 cm, leziunile putându-se manifesta, în cazul armelor de
mare calibru, şi de la distanţe de 50-60 cm; formează o zonă circulată sau ovalară, în jurul
orificiului de intrare, cu diametrul de 3-8 cm, numită ,,manşonul de fum”; participă la formarea
zonei de tatuaj din jurul orificiului de intrare;
D) pulberea nearsă sau arzând – participă la formarea zonei de tatuaj; distanţa de acţiune
este de 40-50 cm până la 100-150 cm; ca regulă generală, pulberea nearsă rămâne pe tegument
când s-a tras de la o distanţă egală cu lungimea ţevii.
Zona de tatuaj:
- este dispusă în jurul orificiului de intrare, pe o arie mai mare, de ordinul centimetrilor;
- este determinată de pulberea nearsă, arsă sau arzând (factori secundari); uneori, la
formarea zonei de tatuaj pot participa şi elementele terţiale (fragmentele metalice) aruncate din
canalul ţevii de presiunea mare a gazelor şi încrustate în piele;
- se formează prin pătrunderea microparticulelor în piele (epiderm); nu se spală la
acţiunea jetului de apă;
- are o formă rotundă sau ovalară în funcţie de unghiul de tragere;
- în funcţie de tipul pulberii, poate avea o coloraţie negricioasă (pulberea cu fum) sau
cenuşie, verzuie, gălbuie (pulberea fără fum);
- apare ca o zonă (negricioasă sau cenuşie) de aspect pulverulent presărată cu
încrustaţii (granule de pulbere arzând), cu o regiune internă mai densă (mai intens
colorată) şi o regiune externă mai deschisă la culoare.
Leziunile/urmele determinate de factorii/elementele terţiale. Aceste elemente: pot fi
preluate de glonţ, în trecerea forţată a acestuia prin canalul ţevii, caz în care vor forma, indiferent
de distanţa de tragere: inelul de ştergere; inelul de metalizare; pot fi antrenate de presiunea mare a
gazelor şi, atunci când tragerea s-a realizat în limita de acţiune a factorilor secundari, să
determine formarea zonei de metalizare.
Zona de pseudotatuaj:
- se găseşte în jurul orificiului de intrare pe o arie mică (cu raza de 2-3 mm) sub forma
unui lizereu negricios;
- este determinată de depunerea elementelor reziduale (factorii terţiali preluaţi de glonţ)
pe tegument; se spală la acţiunea jetului de apă;
- are o formă rotundă sau ovalară în funcţie de unghiul de tragere.

Leziunile/urmele produse de factorii/elementele cuaternare sau conexe


Elementele conexe sunt reprezentate de totalitatea particulelor, fragmentelor antrenate de
proiectil în traiectoria sa de la retezătura dinainte a ţevii până la orificiul de intrare în corpul
uman; aceste elemente, ce pot proveni fie din mediul străbătut de glonţ (nisip, fulgi de pernă,
sticlă etc.), fie din materialul care a produs ricoşeul (lemn, zid, metal etc.), se vor depune: pe
8

haine; la nivelul orificiului de intrare, caz în care trebuie diferenţiate de tatuaj; în prima porţiune a
canalului.
Stabilirea distanţei de tragere în cazul armelor de foc cu glonţ
În funcţie de prezenţa pe hainele sau pe corpul victimei a leziunilor determinate de factorii
secundari ai împuşcării pot fi deosebite trei situaţii: împuşcarea cu ţeava lipită (descărcare
absolută sau împuşcarea de la distanţă nulă); împuşcarea în limita de acţiune a factorilor
secundari (împuşcarea de la distanţă mică sau apropiată, descărcare relativă); împuşcarea în afara
limitei de acţiune a factorilor secundari (împuşcare de la distanţă mare sau îndepărtată).
Armele de foc cu alice
În cazul utilizării armelor de foc ce folosesc cartuşe cu alice, pose sau mitralii, leziunile
traumatice sunt asemănătoare cu cele produse prin proiectil unic (glonţ), cu specificarea că, în
această situaţie, în funcţie de distanţa de tragere, se vor constata pe corpul victimei mai multe
orificii mici; astfel, în funcţie de gradul de dispersie a alicelor (conul de împrăştiere), se va forma:
− la o tragere de până la 50 cm, prin acţiunea grupată ,,în bloc” a alicelor (alicele
acţionează ca un proiectil unic !) se va forma un singur orificiu de intrare mare, cu marginile
neregulate, zdrenţuite, dinţate (date de alicele marginale);
− între 50 cm şi 2 m, datorită dispersiei alicelor marginale, se formează un orificiu
central, mai mare, cu marginile neregulate (alicele centrale care încă mai acţionează „în bloc”),
înconjurat de mai multe orificii mici, de aspect diferit în funcţie de forma alicelor;
− de la 2-2,5 m , până la 5 m, lipseşte orificiul central, existând în schimb mai multe
orificii mici al căror aspect este dat de forma alicelor;
− la aproximativ 5 m, dispersia alicelor se face pe o suprafaţă cu diametrul de 15-20 cm;
distanţa dintre orificii este de aproximativ 1 cm la centru şi de până la 3 cm la periferie;
− la aproximativ 10 m, dispersia alicelor se face pe o suprafaţă cu diametrul de 20-40 cm;
distanţa dintre orificii este de aproximativ 2 cm la centru şi de până la 6 cm la periferie;
2
− la 50 m, dispersia alicelor se face pe o suprafaţă de aproximativ 1 m ;
298
− la 300 m, dispersia alicelor este maximă.

De asemenea, trebuie specificat faptul că, la armele cu alice, acţiunea factorilor secundari se
manifestă de la o distanţă mai mare decât în cazul armelor cu glonţ, respectiv între 1-2 m. Atât în
cazul armelor de foc cu glonţ, cât şi al celor cu alice, din punct de vedere medico-legal trebuie
stabilit: dacă leziunile traumatice constatate sunt consecinţa împuşcării; direcţia de tragere;
distanţa de la care s-a tras; numărul şi succesiunea împuşcăturilor; dacă împuşcarea a avut loc în
timpul vieţii sau postmortem; în ce circumstanţe se puteau produce leziunile/moartea persoanei
respective(crimă, sinucidere, accident sau disimularea unei alte cauze de deces).

6. ASFIXII DE APORT
Procesul respirator
Prin asfixie se poate înţelege, în mod obişnuit, acea stare patologică a organismului
determinată de lipsa oxigenului. Procesul respirator se desfăşoară în trei etape:
I. Etapa de aport, în care aerul atmosferic încărcat cu oxigen (aer inspirat) pătrunde prin
orificiile respiratorii (nasul şi gura), străbate căile aeriene (faringe, laringe, trahee, bronhii şi
ramificaţiile acestora) pentru a ajunge în plămâni la ultima diviziune a conductelor aerifere, ce se
prezintă ca o formaţiune dilatată (ca un balon sau ca o boabă de strugure) numită alveola
pulmonară. În acest moment are loc o etapă intermediară numită etapa de schimb alveolo-capilar.
II. Etapa de transport, ce presupune, aşa cum indică şi denumirea, transportul gazelor, în
dublu sens, prin intermediul sângelui. Urmează o nouă etapă intermediară, respectiv etapa de
schimb capilaro – celular.
9

III. Etapa de utilizare, ce presupune folosirea oxigenului pentru ,,respiraţia celulară” a


fiecărui ţesut sau organ, concomitent cu producerea de CO .
2
Scăderea concentraţiei de oxigen (hipoxie) sau absenţa (anoxie) se poate produce în oricare
din etapele procesului respirator; astfel, în funcţie de etapa în care survine perturbarea funcţiei
respiratorii, se pot deosebi:
1) anoxii de aport (anoxii anoxice); în aceste cazuri, cantitatea de O care ajunge la plămâni
2
(de fapt la alveola pulmonară) este insuficientă sau absentă. Anoxiile de aport pot fi provocate de
cauze: neviolente (patologice): pneumonii, bronhopneumonii: tumori (de laringe) etc., deci
diverse boli care împiedică desfăşurarea normală a ventilaţiei; violente (asfixii), prin: diverse
obstacole, care nu permit aerului să pătrundă în plămân prin scăderea/absenţa oxigenului în aerul
inspirat sau prin imposibilitatea efectuării inspiraţiei;
2) anoxii de transport; în această situaţie, deşi cantitatea de O care pătrunde în plămân şi
2
care străbate bariera alveolo-capilară este suficientă necesităţilor organismului, sângele nu-şi
poate îndeplini funcţia de transportor (al oxigenului) de hematii (hemoglobina) este redusă:
hemoragii masive, boli ale sângelui generatoare de anemii etc.
Anoxiile de transport pot fi de cauză violentă sau neviolentă;
3) anoxii de utilizare (anoxii histotoxice), ce se caracterizează prin imposibilitatea celulelor
de a folosi oxigenul adus de sânge în cantitate suficientă; anoxiile histotoxice pot cunoaşte cauze
violente.
Asfixiile sau anoxiile de aport, de cauză violentă, care fac obiectul de studiu al medicinii
legale, pot fi clasificate în:
a) asfixii mecanice;
b) asfixii chimice- atmosferice;
c) asfixii hipochinetice.
Asfixii mecanice
Elemente introductive. Asfixiile mecanice însumează totalitatea formelor de anoxie anoxică
(de aport) de cauză violentă prin care se împiedică (în mod mecanic) pătrunderea aerului – cu o
concentraţie normală de oxigen – prin căile respiratorii, până la nivelul alveolelor pulmonare.
Clasificarea asfixiilor mecanice:
A) în funcţie de modul în care se realizează asfixia se pot deosebi: asfixii mecanice prin
comprimare: fie a gâtului: spânzurare, ştrangulare, sugrumare; fie toraco-abdominală: asfixii
mecanice prin obstrucţia căilor respiratorii: sufocare, înecare, obstrucţia cu diverşi corpi străini;
B) în funcţie de intervalul de timp în care se instalează moartea, se pot întâlni: forme
supraacute; forme acute; forme subacute.
Modificări generale externe şi interne. Aceste modificări nu sunt specifice unei anumite
forme, ci se întâlnesc cu o intensitate diferită în cazul tuturor morţilor prin asfixie mecanică:
A) modificări externe: 1) lividităţile cadaverice sunt: pronunţate, intens violacee; întinse în
suprafaţă; precoce, apar rapid de la instalarea morţii; 2) cianoza; 3) midriază; 4) peteşii asfixice;
5) limba prolabată între arcadele dentare; 6) urme de urină, fecale, spermă;
B) modificări interne: 1) sângele este lichid şi mai închis la culoare; 2) cavităţile drepte ale
inimii sunt dilatate şi umplute cu sânge; 3) peteşii asfixice: punctiforme (Razkazov -Lukomski)
sau mai mari, insulare (Paltauf-Tardieu-Minakov); 4) emfizem asfixic pulmo-nar; 5) hemoragie în
muşchii temporali-bilaterală, simetrică; 6) stază generalizată.
Asfixiile mecanice prin comprimare
Spânzurarea. Este o formă de asfixie mecanică realizată prin comprimarea gâtului cu un laţ
acţionat de greutatea (totală sau parţială) a propriului corp atras de forţa gravitaţională.
Din punct de vedere medico-legal, spânzurarea poate fi clasificată:
10

A) în funcţie de poziţia nodului: spânzurare tipică, atunci când nodul se află situat în
regiunea posterioară a gâtului, la ceafă; spânzurare atipică, atunci când nodul se află în oricare
altă poziţie(anterioară, laterală sau antero-laterală);
B) după cum cadavrul atinge sau nu o suprafaţă de sprijin: spânzurare completă, când
corpul este suspendat în laţ, deasupra planului de sprijin fără a se rezema de nici o suprafaţă;
spânzurare incompletă, când cadavrul, atârnat în laţ atinge suprafaţa de sprijin cu o parte mai
întinsă sau mai redusă a corpului: spânzurarea în picioare, spânzurarea în genunchi, spânzurarea
în poziţia culcat etc.
Modificări specifice spânzurării:
1) şanţul de spânzurare, ce se prezintă ca o depresiune pergamentată: situată circulat în
treimea superioară a gâtului; cu traiect oblic ascendent către regiunea nodului; de adâncime
neuniformă; incompletă; 2) + infiltrate sanghine adiacente şanţului, în muşchii
sternocleidomastoidieni (semn Walcher), sau 3) + fracturi ale laringelui şi/sau osului hioid –
coarne mari; 4) + fracturi/luxaţii ale coloanei vertebrale cervicale; 5) + pleznituri transversale ale
stratului intern al arterei carotide (semn Amussat); 6) + ,,manşoane” echimotice pericarotidiene
(semn Martin).
Strangularea. Este o formă de asfixie mecanică realizată prin comprimarea gâtului cu un laţ
acţionat de o forţă, alta decât cea a propriului corp atras de forţa gravitaţională.
Modificări specifice ştrangulării:
1) şanţul de strangulare, ce se prezintă ca o depresiune pergamentată: situată circular în
treimea medie sau inferioară a gâtului; cu traiect orizontal; cu adâncime uniformă; complet;
2) leziunile traumatice decelate la autopsie, după secţionarea pielii gâtului, sunt mai
evidente;
3) mult mai frecvent decât în cazul spânzurării în ştrangulare vor apărea leziuni traumatice
de apărare, deoarece victima, de cele mai multe ori, opune rezistenţă, încercând să se apere.
Sugrumarea. Este o formă de asfixie mecanică realizată prin comprimarea gâtului cu
mâna/mâinile.
Modificări specifice sugrumării: 1) leziuni traumatice elementare la nivelul gâtului
reprezentate prin echimoze (ovalar-alungite determinate de degete) şi/sau excoriaţii (semilunare
produse de unghii); 2) după secţiunea pielii leziuni traumatice de la nivelul gâtului, sunt mult mai
evidente; 3) leziuni traumatice de apărare.
Comprimarea toraco-abdominală. Este o formă de asfixie mecanică realizată prin
comprimarea toracelui şi/sau abdomenului; presiunea exercitată împiedică excursiile respiratorii
ale principalului muşchi respirator – diafragmul.
Asfixiile mecanice prin obstrucţie
Sufocarea. Este o formă de asfixie mecanică realizată prin astuparea orificiilor respiratorii
superioare (nasul, gura), ceea ce face imposibilă pătrunderea aerului prin căile respiratorii spre
plămân.
Modificări specifice sufocării: 1) leziuni traumatice elementare, cum ar fi echimoze
(alungite sau rotunde – determinate de degete) şi/sau excoriaţii (semilunare – generate de unghii)
în jurul gurii şi nasului; 2) pe feţele interne ale buzelor: leziuni traumatice generate de
comprimarea buzelor între planul dur reprezentat de arcada dentară şi forţa externă ce acţionează
în vederea realizării asfixiei; 3) uneori se pot evidenţia, în cavitatea bucală sau în fosele nazale,
fragmente din materialul cu care s-a efectuat obstrucţia căilor respiratorii (scame, fulgi etc.); 4)
leziuni traumatice de apărare.
Obstrucţia căilor respiratorii. Este o formă de asfixie mecanică realizată prin astuparea
căilor respiratorii (laringe, trahee, bronhii şi ramificaţiile acestora; ultimele ramificaţii se numesc
bronhiole terminale, iar la capătul acestora se află alveolele pulmonare) cu diferite corpuri străine.
În funcţie de caracteristicile corpului străin şi de circumstanţele de producere a acestui tip
de asfixie, putem deosebi: obstrucţia prin bol alimentar, deci cu alimente ce urmau a fi înghiţite;
11

obstrucţia prin aspiraţie de conţinut gastric, regurgitat (din stomac, după vărsătură) – sindrom
Mendelson; de sânge, cum ar fi, spre exemplu, după agresiuni cu fracturi ale viscerocraniului sau
după ruptura unor varice esofagiene în caz de ciroză hepatică etc.; de creier, în fracturi de bază de
craniu; de substanţe pulverulente: făină, ciment, seminţe, nisip etc.; obstrucţia cu diverşi (alţi)
corpi străini, de cele mai multe ori solizi, ce pătrund (accidental sau criminal) în căile respiratorii:
cereale, nasturi, monede, sâmburi, proteze dentare etc. obstrucţia prin căluş; obstrucţia prin edem
glotic.
Modificări specifice: 1) prezenţa corpului străin în căile respiratorii sau a edemului glotic;
2) în cazul în care corpul străin a fost introdus forţat, se vor evidenţia leziuni traumatice atât în
cavitatea bucală şi căile respiratorii, cât şi la examenul extern al cadavrului.
Înecarea. Este o formă de asfixie mecanică realizată prin obstrucţia căilor
respiratorii/alveolelor pulmonare cu lichide ce înlocuiesc aerul respirat, consecutiv contactului
parţial (numai capul sau numai orificiile respiratorii) sau total (scufundare) al organismului cu
lichidul respectiv.
Din punct de vedere medico-legal, se face distincţie între: submersie, termen prin care se
înţelege moartea organismului produsă în urma contactului cu mediul lichid, şi imersie, noţiune
prin care se înţelege aruncarea cadavrului în apă.
Modificări ce pot fi evidenţiate la autopsie:
A. Datorate contactului organismului cu mediul lichid (apar şi în submersie şi în imersie):
pielea de ,,găină”; macerarea pielii; căderea părului; colonizarea cu alge; adipoceara; putrefacţia.
B. Datorate înecării: ,,ciuperca” înecaţilor; paloarea pielii; peteşiile pleurale; plămânul de
înecat; inima asfixică; sângele este mai fluid; prezenţa apei cu elemente din apă în tractul
digestiv; prezenţa apei cu elemente din apă în căile respiratorii; prezenţa lichidului de submersie
în sinusul osului sfenoid (semnul Sveşnikov).
C. Datorate vieţuitoarelor acvatice: lipsa unor părţi moi (nas, buze etc.) sau a unor degete
etc.; aceste leziuni se caracterizează prin faptul că nu au caracter vital.
D. Datorate deplasării cadavrului: în încercarea de salvare din apă; în apă.
E. Datorate manevrelor de reanimare.
Asfixii chimico-atmosferice
Definiţie – totalitatea formelor de anoxie anoxică (de aport) de cauză violentă caracterizate
prin alterarea compoziţiei chimice normale a aerului atmosferic inspirat.
Aceste tipuri de asfixii se pot produce în două circumstanţe:
- când cantitatea de O atmosferic scade treptat concomitent cu acumularea de CO ,
2 2
creşterea temperaturii şi a umidităţii şi acumularea de substanţe organice, rău mirositoare, aşa
cum se întâmplă în spaţii închise: submarine blocate, săli de spectacole rău ventilate, frigidere,
lăzi închise ermetic, închisori (spaţii de deţinere) cu mulţi deţinuţi etc.;
- când O este înlocuit cu gaze inerte (azot, metan), sau viciate (cu o concentraţie crescută
2
de CO , hidrogen sulfurat etc.): în WC-uri, în beciurile unde fermentează vinul, în peşteri
2
(speologi prinşi în ,,pungile de metan”), în mlaştini etc.
Asfixiile hipokinetice
Definiţie – totalitatea formelor de anoxie anoxică (de aport) de cauză violentă determinate
de epuizarea mişcărilor (excursiilor) respiratorii, ceea ce face ca aerul atmosferic cu o
concentraţie normală de oxigen şi în lipsa unui obstacol care să blocheze orificiile şi/sau căile
respiratorii să nu mai poată ajunge la nivelul alveolelor pulmonare.
O astfel de asfixie se poate realiza prin atârnarea corpului în poziţie verticală de: membrele
toracice, cum ar fi crucificarea, ,,spânzurarea” de mâini etc.; membrele pelvine (,,spânzurarea” cu
capul în jos).
12

7. MEDICINA LEGALĂ CLINICĂ


Obiectul acestui sector de activitate practică medico-legală constă în examinarea persoanei
(omul viu) şi/sau a documentelor medicale ce aparţin acesteia.
Examinarea se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale de către: un medic legist; o
comisie medico-legală , formată din cel puţin 3 medici legişti; o comisie medico-legală
interdisciplinară.
Examinarea medico-legală poate fi solicitată de către:
1) organele de urmărire penală sau instanţele de judecată printr-o adresă/ordonanţă scrisă,
prin care se poate dispune examinare: traumatologică; genitală; psihiatrică; pentru
amânarea/întreruperea executării pedepsei pe motiv de boală; toxicologică (spre exemplu,
alcoolemia); antropologică: de stabilire a vârstei, a gradului de maturitate etc.; pentru stabilirea
paternităţii – filiaţiei, a identităţii;
2) orice persoană, care poate solicita examinare: traumatologică, numai pentru leziunile
traumatice; genitală; psihiatrică, numai pentru stabilirea capacităţii de exerciţiu, necesară
întocmirii unor acte de dispoziţie; pentru evaluarea stării de sănătate în vederea posibilităţii
exercitării unei activităţi/profesii.

Documentele medico-legale ce pot fi emise după examinarea clinică medico-legală sunt:


A. Certificatul medico-legal (C.M.L.): este redactat la solicitarea persoanelor; prin
certificatul medico-legal se poate susţine existenţa doar a leziunilor traumatice recente care pot fi
observate de către medicul legist; este întocmit, de regulă, de către un singur medic legist; are
aceeaşi valoare probatorie cu aceea unui raport de expertiză sau de constatare medico-legală.
B . Raportul de constatare medico-legală (R.C.M.L.): este întocmit la solicitarea organelor
de urmărire penală sau a instanţelor de judecată; este elaborat, de regulă, de către un singur medic
legist; se poate dispune (conform art. 112 şi 114 C.pr.pen.) numai în faza de urmărire penală şi
atunci când există pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă; are (deci) caracter de urgenţă;
se rezumă la consemnarea şi cercetarea situaţiilor care fac obiectul constatării.
C. Raportul de expertiză medico-legală (R.E.M.L.): este întocmit la solicitarea organelor de
urmărire penală sau a instanţelor de judecată; este elaborat, de regulă, de către un singur medic
legist; se poate dispune (conf. art. 116 – 125 C.pr.pen. şi 201 C.pen.c.) în oricare din fazele
procesului penal sau civil şi indiferent de perioada de timp care a trecut de la producerea
leziunilor traumatice; nu are caracter de urgenţă; se realizează printr-o investigaţie amănunţită
axată pe toate aspectele cu caracter medical ridicate în cauză; are caracter exhaustiv.
Organele abilitate care au dispus efectuarea examinării medico-legale pot solicita:
- completarea sau refacerea raportului de constatare medico-legală (art. 115 C.pr.pen.);
- efectuarea unui raport de expertiză medico-legală după întocmirea unui raport de
constatare medico-legală sau a unui certificat medico-legal;
- suplimentul de expertiză (conf. art. 124 C.pr.pen.);
- o nouă expertiză medico-legală (art. 125 C.pr.pen.): se efectuează de către o comisie
medico-legală sau o comisie medico-legală interdisciplinară; sunt reexaminate toate documentele
medicale care au fost menţionate în actul medico-legal redactat iniţial; se recurge la efectuarea de
noi investigaţii medicale prin care să se poată obiectiva diagnosticul şi să se poată susţine
concluziile.
Documentele medico-legale pot fi supuse avizului Comisiei de Control şi Avizare sau
Comisiei Superioare.
• Avizul Comisiei de Control şi Avizare (C.C.A.m.l) a documentelor medico-legale.
Comisia de Control şi Avizare medico-legală îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul
institutelor de medicină legală, în urma evaluării, C.C.A.m.l. poate aviza documentul medico-
legal; respectiv, ceea ce înseamnă că acesta este corect redactat şi în consecinţă poate fi
administrat ca probă în justiţie, sau poate recomanda refacerea (totală sau parţială) a
documentului în cauză sau efectuarea unei noi expertize medico-legale, ceea ce semnifică faptul
13

că acel document medico-legal nu îndeplineşte condiţiile pentru a putea fi administrat ca probă în


justiţie.
• Avizul Comisiei Superioare medico-legale (C.S.m.l)

Comisia Superioară medico-legală îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul I.N.M.L.


„Mina Minovici” Bucureşti;
În urma evaluării, Comisia Superioară medico-legală poate: a) aviza documentul medico-
legal respectiv, ceea ce înseamnă că acesta este corect redactat şi în consecinţă poate fi
administrat ca probă în justiţie; avizul Comisiei Superioare medico-legale nu mai poate fi
combătut de nici o altă instituţie sau for ierarhic medical; b) formula concluzii proprii care
anulează orice altă concluzie rezultată din documentele medico-legale anterior întocmite; numai
aceste noi concluzii (ale Comisiei Superioare medico-legale) pot fi administrate ca probă în
justiţie; c) recomanda refacerea documentului medico-legal (date obiective insuficiente prin care
sunt susţinute concluziile: investigaţii medicale superficiale sau incorect interpretate, acte
medicale ilizibile etc.); după ce va fi refăcut, documentul medico-legal trebuie să fie avizat de
Comisia Superioară medico-legală pentru a putea fi administrat ca probă în justiţie.
8. TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
Traumă (leziune) – modificare locală sau generală a organismului, de ordin (cu substrat)
morfologic sau funcţional, ce apare în urma unui traumatism; traumatism – (numai) acţiunea unui
agent traumatic asupra organismului; agent traumatic – orice formă de energie, exterioară
organismului, care acţionând asupra acestuia poate produce o leziune.
Clasificarea agenţilor traumatici:
• agenţi traumatici mecanici: corpuri contondente (piatră, pumn) etc.;
• agenţi traumatici fizici: temperatura, electricitatea etc.;
• agenţi traumatici chimici: substanţe toxice, medicamente etc.;
306
• agenţi traumatici biologici: animale etc.;
• agenţi traumatici psihici – acţiunea lor asupra organismului uman nu poate fi probată
numai de către medicul legist.

Acţiunea agenţilor traumatici asupra organismului uman poate determina: moartea


persoanei; apariţia unor leziuni traumatice .
Obiectivele expertizei medico-legale în traumatismele nemortale:
1. Demonstrarea realităţii traumatismului, prin: evidenţierea leziunilor traumatice;
aprecierea vechimii acestora; stabilirea fondului organic – patologic, preexistent traumatismului.
2. Obiectivarea circumstanţelor de producere a leziunilor traumatice, prin: estimarea
caracteristicilor agentului traumatic; stabilirea mecanismelor de producere; aprecieri asupra
împrejurărilor/circumstanţelor de producere.
3. Stabilirea cauzalităţii medico-legale, respectiv, a legăturii de cauzalitate: a) directă sau
primară; imediată = necondiţionată; mediată = condiţionată de fondul patologic preexistent; b)
indirectă sau secundară; c) complexă, şi a raportului de cauzalitate.
4. Evaluarea gravităţii leziunilor traumatice sau a consecinţelor acestora prin folosirea
criteriilor medico-legale care permit încadrarea juridică în conformitate cu prevederile C.pen.
Criteriile medico-legale de evaluare a gravităţii unui traumatism prevăzute de C.pen., prin
care numai medicul legist poate evalua gravitatea unui traumatism asupra organismului uman,
sunt:
1. Numărul de zile de îngrijire medicală: reprezintă numărul de zile prin care se estimează
în mod direct, din punct de vedere medico-legal, gravitatea unei /unor leziuni sau boli
posttraumatice; stabilirea numărului de „zile de îngrijire medicală” se realizează în funcţie de:
criteriul diagnostic = tipul, localizarea, mărimea şi numărul leziunilor traumatice; criteriul
14

terapeutic – pronostic (recuperator) = perioada de timp necesară aplicării unei terapii


(medicamentoase, chirurgicale, recuperatorii) – în ambulator sau prin internare în spital – pentru
leziunea traumatică respectivă; criteriul antecedentelor patologice = starea de sănătate existentă
anterior traumatismului; „terenul” pacientului/victimei este determinat de vârstă, boli
preexistente, stare de nutriţie, sex etc.
Noţiunea medical- juridică de zile de îngrijire medicală nu trebuie confundată cu: timpul de
vindecare anatomică; timpul de incapacitate temporară de muncă (concediu medical); perioada de
spitalizare; perioada recuperatorie – de vindecare funcţională.
2. Infirmitatea: defineşte o vătămare corporală gravă, parţială sau totală (completă), cu
caracter permanent, de ordin morfologic, funcţional sau morfo-funcţional ce produce un handicap
fizic sau psihic care generează persoanei respective o stare de inferioritate.
Handicapul fizic este reprezentat prin: pierderea unui organ şi/sau încetarea ori diminuarea
semnificativă şi permanentă a funcţionalităţii acestuia; pierderea sau reducerea semnificativă şi
permanentă a unui simţ; lipsa unui segment corporal (a unei părţi corporale) şi/sau paralizia ori
alterarea semnificativă şi (permanentă) a sensibilităţii locale.
Handicapul psihic trebuie să aibă un substrat organic obiectivabil.
Infirmitatea se poate constitui:
• imediat posttraumatic, când gravitatea iniţială a leziunilor traumatice este deosebită şi
permite acest lucru;
• după un interval de timp de la traumatism, când infirmitatea apare: după aplicarea
măsurilor terapeutice impuse de situaţie; după epuizarea metodelor terapeutic-recuperatorii prin
care s-a încercat remedierea consecinţelor posttraumatice.

Infirmitatea nu este încadrabilă în grade sau procente.


Spre deosebire de infirmitate, cu care uneori este confundată, invaliditatea semnifică
existenţa unui deficit funcţional temporar sau permanent care poate avea repercusiuni asupra
capacităţii de muncă .
În funcţie de intensitatea afectării capacităţii de muncă, invaliditatea poate fi asociată cu o
capacitate de muncă: păstrată; scăzută; pierdută (temporar sau permanent).
Invalidităţile ce conferă dreptul la pensie sunt clasificate astfel:
■ invaliditate de gradul I = pierderea totală a capacităţii de muncă asociată cu
imposibilitatea victimei de a se autoîngriji, fapt care atrage necesitatea îngrijirii/supravegherii
invalidului de către o altă persoană (deci impune prezenţa unui însoţitor);
■ invaliditate de gradul II = pierderea totală a capacităţii de muncă, invalidul având
capacitatea de a se autoîngriji (nu este nevoie de ajutorul altei persoane);
■ invaliditate de gradul III = pierderea parţială/scăderea capacităţii de muncă; invalidul
îşi poate continua activitatea la acelaşi loc de muncă, dar cu program redus, sau poate desfăşura o
activitate mai uşoară, cu program complet de lucru.

3. Pierderea unui organ este considerată infirmitate.


Organul = o formaţiune anatomică, cu o topografie precisă, bine diferenţiată şi
individualizată, formată dintr-un ţesut specific cu o vascularizaţie şi o inervaţie proprie, ce
îndeplineşte în mod independent, sau împreună cu un alt organ de acelaşi fel ori diferit sau cu un
alt ţesut, o anumită funcţie şi prin a cărui protezare (înlocuire – în caz de necesitate) nu se mai
poate reface statusul anatomo – funcţional iniţial (natural) şi se induce/favorizează apariţia
fenomenelor de incompatibilitate (histoincompatibilitate). Această definiţie a organului a fost
redată pentru a se putea înţelege diferenţa dintre noţiunile de parte corporală şi, respectiv, de
organ, astfel încât din punct de vedere juridic pierderea unui/unor dinţi să nu mai fie considerată
drept pierdere de organ .
4. Pierderea unui simţ se consideră infirmitate.
Simţurile organismului uman sunt reprezentate prin: văz, auz, pipăit (tactil), miros şi gust.
15

Acestea pot fi pierdute, conform accepţiunii juridice, şi în situaţia în care organul este
indemn.
5. Încetarea funcţionării unui simţ sau organ face parte din infirmitate.
6. Sluţirea defineşte o vătămare corporală gravă, ce constă într-o deformare (corporală)
evidentă, obiectivă, cu caracter permanent, de ordin (cu substrat) morfologic, care, indiferent de
localizare, alterează aspectul estetic, armonios nativ al unui regiuni anatomice, punând persoana
respectivă în condiţii de inferioritate.
Deoarece cele mai frecvente sechele posttraumatice care fac obiectul noţiunii de sluţire sunt
localizate la nivelul feţei, în practica medico-legală se foloseşte (cu acelaşi înţeles) şi noţiunea de
desfigurare, care desemnează o formă de sluţire cu repercusiuni grave asupra fizionomiei
(aspectul static) şi/sau mimicii (aspectul dinamic, prin care sunt manifestate stările psihice ale
persoanei).
Pentru a putea considera o leziune posttraumatică drept sluţire – desfigurare, trebuie să se
cunoască şi sexul, vârsta şi mai ales profesia victimei.
Precizăm că, din punct de vedere medico-legal, nu se pot accepta drept sluţire – desfigurare:
- tăierea/smulgerea/ruperea/arderea sau vopsirea părului capilar, a bărbii, a mustăţii, a
genelor sau a sprâncenelor, deoarece, deşi temporar aspectul estetic al victimei este alterat, printr-
un proces natural de creştere – regenerare, fără tratament, părul se reface, iar prejudiciul estetic va
dispărea; deci, nu există caracterul de permanenţă a efectului posttraumatic;
- pierderea dinţilor, inclusiv a celor frontali, deoarece aceştia pot fi supliniţi prin proteze
fixe sau mobilizabile, care nu numai că pot restabili funcţia dentară (masticator-fonator-
fizionomică), dar, nu de puţine ori, generează un aspect estetic chiar mai plăcut decât cel avut
anterior traumatismului; deci, chiar dacă nu există un proces natural de vindecare, prejudiciul
estetic putând fi remediat (protetic), dispare caracterul de permanenţă al prejudiciului
posttraumatic, ceea ce face ca noţiunea de sluţire să nu poată fi operantă;
- pierderea unicului dinte pe care-l avea persoana vătămată;
- pierderea dinţilor stâlpi; aceasta va contura noţiunea de infirmitate şi nu pe cea de sluţire.
7. Punerea în primejdie a vieţii persoanei: se consideră că o leziune traumatică a pus în
primejdie viaţa unei persoane atunci când există pericolul cert – iminent, imediat, tardiv, ca acea
leziune să determine moartea, în lipsa unui tratament (medical) adecvat (în prima situaţie)
indiferent de reactivitatea, uneori crescută, a organismului traumatizat, care face ca pericolul letal
să fie depăşit fără aplicarea terapiei/asistenţei medicale necesare (cea de-a doua situaţie).
Aprecierea medico-legală se va face strict în funcţie de gravitatea leziunii traumatice produse,
neacceptându-se formulări de tipul: „dacă leziunea traumatică ar fi fost 5 cm mai la stânga sau cu
2 cm mai profundă ar fi fost periculoasă pentru viaţa persoanei”.
8. Avortul posttraumatic: acest criteriu medico-legal indirect, mai rar folosit în activitatea
practică, se referă la întreruperea cursului normal al sarcinii (indiferent de vârsta produsului de
concepţie) şi expulzia/ /extragerea fătului, ca o consecinţă directă a traumatismului exercitat
asupra unei femei gravide, aflată în imposibilitate de a se apăra.
În inducerea avortului pot fi folosiţi orice agenţi traumatici; particularizăm faptul că: agenţii
traumatici mecanici pot genera avortul mai ales în lunile mari de sarcină; agenţii traumatici
psihici pot provoca avortul mai ales în lunile mici de sarcină.
9. AGENŢII TRAUMATICI MECANICI
Generalităţi. În această categorie se înscriu agenţii traumatici duri, solizi ce produc leziuni
traumatice datorită energiei lor cinetice, prin contact nemijlocit cu corpul uman, în cadrul unei
acţiuni violente.
Clasificare:
1) corpuri contondente:
• în funcţie de forma suprafeţei de impact: cu suprafaţă plană: triunghiulară, pătrată,
dreptunghiulară, rotundă etc.; cu suprafaţă încurbată, cilindro-sferică;
16

• în funcţie de relieful suprafeţei de impact: cu suprafaţă netedă-regulată; cu suprafaţă


rugoasă-neregulată, colţuroasă;
• în funcţie de dimensiunile suprafeţei de impact: cu suprafaţă de lovire mică (sub 16
2 2
cm ); cu suprafaţă de lovire mare (peste 16 cm );

2) obiecte/instrumente/arme ascuţite (denumite şi „arme albe”, deoarece reflectă lumina,


devenind strălucitoare):
• obiecte înţepătoare, cu un vârf ascuţit: acul, cuiul, sula etc., sau cu mai multe vârfuri:
furculiţa, furca etc.;
• obiecte tăietoare, cu una (de regulă) sau mai multe lame ascuţite: briciul, lama, cuţitul
de masă etc.;
• obiecte înţepătoare-tăietoare, cu vârf şi lamă ascuţită (unele arme pot avea mai multe
lame tăietoare – bi sau poli tăietoare): briceagul, pumnalul, şişul, foarfeca, cuţitul de bucătărie;
• obiecte tăietoare-despicătoare, cu o lamă ascuţită şi corp masiv: topor, satâr, sapă;

3) proiectile, caracterizate prin dimensiuni mici, dar cu o viteză de deplasare mare.


Modalităţi de realizare a leziunilor traumatice: lovire activă – lovire cu corp dur; întâlnită
mai ales în circumstanţele unei agresiuni, lovirea activă generează leziuni traumatice localizate
numai în zona de impact; lovire pasivă – lovire de corp dur; leziunile traumatice produse prin
cădere (cea mai frecventă împrejurare în care este incriminată lovirea pasivă); comprimare –
strivire – zdrobire între două corpuri/planuri dure; înţepare – înjunghiere cu un obiect dur ascuţit
de tip înţepător sau înţepător-tăietor; tăiere – secţionare – despicare prin acţiunea unui obiect dur
ascuţit de tip tăietor, tăietor – despicător, sau înţepător – tăietor; smulgere – rupere; târâre(frecare)
– zgâriere; împuşcare; suflul exploziei = „blast injuries”.
Leziunile traumatice elementare. Denumite şi leziuni traumatice primare sau superficiale,
aceste leziuni traumatice, întâlnite foarte frecvent în activitatea practică medico-legală (şi la
examinarea persoanei şi la autopsie), se caracterizează prin faptul că interesează pielea şi (uneori)
straturile imediat subcutanate.
În funcţie de menţinerea integrităţii tegumentului, aceste leziuni traumatice pot fi clasificate
în:
Leziuni traumatice elementare fără soluţie de continuitate (cu pielea integră); eritemul
posttraumatic (iritaţia sau roşeaţa post-traumatică); echimoza (vânătaia sau sufuziunea sanguină);
hema-tomul; limfo – seromul posttraumatic.
Leziuni traumatice elementare cu soluţie de continuitate (cu pielea ruptă):
- excoriaţia; din punct de vedere al terminologiei medico-legale, deosebim: leziunea lineară
= excoriaţia sau zgârietura; leziunea întinsă în suprafaţă = zona excoriată sau jupuitura;
- plaga (rana); în activitatea practică medico-legală şi criminalistică, plăgile sunt denumite,
în funcţie de agentul traumatic sau de mecanismul de producere:
1) plaga contuză sau plaga zdrobită reprezentată prin: plagă plesnită; plagă strivită; plagă
muşcată; plagă smulsă;
2) plaga înţepată (înţepătura ori împunsătura); elementele caracteristice ale unei plăgi
înţepate sunt: orificiul de intrare sau plaga cutanată primară; canalul sau plaga ţesuturilor
profunde şi orificiul de ieşire sau plaga cutanată secundară;
3) plaga tăiată;
4) plaga înţepat – tăiată sau plaga înjunghiată;
5) plaga despicată (tăiată-despicată).
10. CĂDEREA
Căderea reprezintă o împrejurare de producere, în mod pasiv, a leziunilor traumatice prin
agenţi traumatici mecanici, ce constă în schimbarea poziţiei corpului astfel încât o parte a acestuia
se izbeşte cu violenţă de (un) plan (ul) de susţinere, fără mişcări coordonate.
17

Caracteristicile leziunilor traumatice:


- în căderea pe acelaşi plan sau de la înălţime mică: sunt unipolare, adică sunt situate pe
o singură parte a corpului; sunt localizate, de regulă, pe părţile proeminente; sunt superficiale; nu
sunt periculoase pentru viaţă;
- în căderea de la înălţime mare (precipitare): sunt multipolare; sunt numeroase; sunt
variate; sunt grave, de cele mai multe ori fiind mortale; de cele mai multe ori se constată o
discrepanţă între leziunile traumatice externe (de mică amploare) şi cele interne (grave: rupturi de
organe, fracturi etc.); de fapt, uneori se spune că „rezistă numai pielea”. Acest lucru face ca,
uneori, la faţa locului, cercetarea criminalistică şi medico-legală să pună în evidenţă puţine
elemente specifice: urme de sânge sau leziuni traumatice externe.
11. TRAUMATISMELE DE TRAFIC
Generalităţi
Prin traumatisme de trafic (rutier, feroviar etc.) se poate înţelege orice traumatism – care,
din punct de vedere medico-legal, trebuie să fie în mod obligatoriu obiectivat prin leziuni
traumatice – asupra organismului uman, produs de către mijloacele de transport. Din definiţie
reiese clar că, în timp ce, din punct de vedere juridic, acest tip de traumatism poate fi susţinut şi
prin declaraţiile martorilor, datele de anchetă etc., din punct de vedere medico-legal numai
constatarea (cu ocazia examinării de către mediul legist a victimei şi/sau a documentelor medicale
ce aparţin acesteia) a unor leziuni traumatice corelate cu datele de anchetă (puse la dispoziţia
instituţiei medico-legale) poate permite, în mod obiectiv, probarea traumatismului afirmat. Dacă
avem în vedere şi faptul că leziunile traumatice produse prin precipitare sau/şi prin cădere se
aseamănă cu cele produse în cadrul accidentelor rutiere, înţelegem de ce în ordonanţele de
solicitare a expertizelor medico-legale trebuie să se menţioneze circumstanţele şi data la care a
avut loc evenimentul rutier respectiv.
Mecanisme de producere a leziunilor traumatice
Leziunile caracteristice traumatismelor de trafic pot fi produse prin mecanisme simple,
asociate sau complexe.
A) Mecanisme simple:
• lovire; leziunile traumatice, de regulă, de mică gravitate (echimoze, excoriaţii sau plăgi
şi excepţional fracturi), sunt unipolare – se întâlnesc în mod frecvent pe partea laterală sau
posterioară a corpului, acolo unde se realizează impactul (lovirea corpului) cu o parte a
autovehiculului;
• cădere; aceste leziuni sunt, de regulă, unipolare (dispuse într-un singur plan) şi de cele
mai multe ori se constată prezenţa fracturilor;
• proiectare; se poate realiza fie în interiorul autovehiculului (spre exemplu, în cazul
frânării bruşte, ocupanţii locurilor din spate dintr-un autoturism pot fi proiectaţi în ocupanţii sau
în scaunele din faţă), fie în exterior (spre exemplu, la o curbă luată cu viteză mare, pasagerii de pe
platforma unui camion pot fi proiectaţi în afara camionului);
• comprimare; acest mecanism presupune strivirea corpului între o parte a (auto)
vehiculului şi o altă suprafaţă dură: sol, perete, copac, alt (auto)vehicul etc.; deci, roţile
vehiculului respectiv nu trec peste corpul uman;
• târâre; este un mecanism mai rar întâlnit în mod singular (de regulă, se întâlneşte în
cadrul mecanismelor asociate sau complexe) ce se produce prin agăţarea victimei de o parte a
(auto) vehiculului şi târârea acesteia pe o distanţă oarecare;
18

• călcare; acest mecanism presupune trecerea (auto) vehiculului cu sistemul de rulare


(roţi, şenile) peste victimă.

Leziunile traumatice, de cele mai multe ori mortale (zdrobiri de organe vitale, secţiuni ale
corpului etc.), se caracterizează printr-o reacţie vitală redusă (când decesul survine rapid) şi, de
regulă, pielea îşi păstrează integritatea.
B. Mecanisme asociate. Aşa cum reiese şi din denumire, în acest caz, în geneza leziunilor
traumatice se regăsesc grupate două mecanisme simple. Cele mai frecvente mecanisme asociate
sunt: lovire – cădere; lovire – proiectare; proiectare – călcare; proiectare – comprimare; proiectare
– târâre; călcare – comprimare; călcare – târâre etc.
C. Mecasnisme complexe – reunesc 3 sau mai multe mecanisme simple. Dintre
mecanismele complexe, cele mai frecvent întâlnite sunt: lovire – proiectare – călcare; lovire –
proiectare – comprimare şi/sau călcare; proiectare – comprimare/călcare – târâre; proiectare –
basculare – cădere/comprimare etc.
Tanatogeneza în (poli) traumatismele de trafic rutier poate fi explicată:
- imediat posttraumatic, la locul accidentului sau în drum către o unitate sanitară prin
traumatism: cranio-cerebral, sau vertebro-medular înalt, hemoragie internă sau
externă ori prin distrugerea unui/unor organ(e) vital(e);
- după un interval de timp, prin şoc posttraumatic sau posthemoragic ori prin diverse
complicaţii.

Traumatismele produse de autovehicule:


A. Ocupanţii unui loc în autovehicul
Leziunile traumatice se caracterizează prin: interesează cu precădere ansamblul cap-gât-
torace; părţile moi sunt mai afectate decât oasele la membrele pelvine şi invers la membrele
toracice.
La conducătorul auto: „sindromul volanului”; „sindromul bordului”; „sindromul
parbrizului”; „sindromul centurii de siguranţă”.
La pasagerul (ocupantul) din dreapta faţă: „sindromul bordului”; „sindromul parbrizului”;
„sindromul centurii de siguranţă”; „pseudo-sindromul volanului”.
La pasagerul (ocupantul) din spate, deoarece este mai protejat, leziunile traumatice sunt mai
puţin grave şi interesează în mod predominant capul şi genunchii.
B. Pietoni. În funcţie de mecanismul – simplu, asociat sau complex – generator al leziunilor
traumatice, la pieton pot fi evidenţiate toate leziunile descrise în literatura de specialitate şi
amintite la mecanismele simple.
Traumatismele produse de motociclete. Dacă pietonul lovit de motocicletă poate prezenta
leziuni traumatice a căror geneză poate fi explicată prin toate mecanismele descrise anterior, în
cazul motociclistului leziunile traumatice pot fi produse prin: ciocnirea frontală a motocicletei de
un alt (auto)vehicul sau de un obstacol; lovirea laterală (acroşarea) motociclistului; frânarea
bruscă sau derapajul, cu proiectarea motociclistului.
În astfel de situaţii, leziunile traumatice: sunt mult mai grave, deoarece corpul este lovit prin
intermediul motocicletei; interesează şi membrele pelvine (mai expuse); predomină leziunile
consecutive proiectării.
Traumatismele produse de tren
În cazul acestor (poli) traumatisme se pot contura următoarele particularităţi: leziunile
traumatice sunt multiple, diverse, multipolare şi de mare gravitate, cel mai adesea fiind mortale;
când moartea se instalează rapid, reacţia vitală este foarte redusă sau lipseşte; pe hainele şi corpul
victimei se întâlnesc frecvent urme de ulei; de cele mai multe ori, fragmentele de cadavru se
găsesc (împrăştiate) pe distanţe mari; fiind o modalitate foarte frecventă de sinucidere sau de
19

disimulare a crimei, ancheta judiciară şi examinarea medico-legală trebuie să elucideze


circumstanţele în care s-a produs evenimentul de trafic feroviar;
12. AGENŢII TRAUMATICI FIZICI
Acţiunea nocivă a agenţilor traumatici fizici, naturali sau artificiali, asupra organismului
uman determină apariţia unui complex de modificări morfofuncţionale ce pot culmina cu decesul.
În activitatea practică medico-legală, în mod frecvent pot fi constatate consecinţele acţiunii
următorilor factori fizici: temperatura; presiunea atmosferică; radiaţiile; electricitatea.
Temperatura (agentul termovulnerant). Acţiunea nocivă a temperaturii crescute sau
scăzute se manifestă asupra organismului uman atât la nivel local, cât şi/sau la nivel general.
Temperatura înaltă: la nivel local, termoagresiunea determină arsuri (opăriri, când sunt
produse de lichide sau de aburi fierbinţi), prin contact direct sau indirect (mediat); la nivel
general, temperatura crescută determină hipertermie.
Temperatura scăzută (frigul) sau crioagresiunea determină:
• la nivel local, apar degerăturile (îngheţarea localizată);
• la nivel general, pe plan sistemic, crioagresiunea se manifestă prin hipotermie.
Moartea prin hipotermie este denumită şi moartea prin refrigeraţie generalizată sau „moartea
dulce” ori „moartea perfidă”.

Presiunea atmosferică
Presiunea atmosferică scăzută. Presiunea atmosferică se reduce (cu 1 mm Hg pentru fiecare
10 m), pe măsura ascensionării de la nivelul mării, prin scăderea presiunilor parţiale ale gazelor
componente; tulburările pe care le poate prezenta, în acest caz, organismul uman sunt determinate
de scăderea O :
2
A) în cazul expunerii de scurtă durată: răul de munte; răul de altitudine;
B) în cazul expunerii de lungă durată: poliglobulia de altitudine; boala cronică a munţilor
(maladia Monge).
Presiunea atmosferică crescută. Presiunea atmosferică creşte (cu câte 1 atmosferă pentru
fiecare 10 m) pe măsură ce se coboară sub nivelul mării; omul suportă relativ bine o presiune de
7-8 atmosfere pe o durată mică de timp; tulburările sunt determinate de gazul care se găseşte în
concentraţia cea mai mare în componenţa aerului, respectiv de azot (N); la coborârea în adâncuri
poate apărea: narcoza hiperbară sau „beţia adâncurilor”; barotrama cu manifestări la nivel: otic,
prin spargerea timpanului; pulmonar, prin creşterea presiunii asupra plămânului şi sinusal, cu
hemoragie în sinusurile feţei; la ascensionarea către suprafaţa apei: boala de cheson sau „embolia
de ridicare/ascensionare”.
Radiaţiile. Având efecte sonogene, dar şi patogene asupra omului, radiaţiile pot fi
clasificate, în funcţie de intensitatea efectelor produse, în: radiaţii ionizante; radiaţii neionizante.

13. COMPORTAMENTUL DUPLICITAR


Comportamentul reprezintă ansamblul reacţiilor de răspuns ale fiinţei umane la un anumit
stimul din mediu în funcţie de particularităţile personalităţii individului respectiv;
comportamentul duplicitar presupune: o latură inventiv – pozitivă = simulare; o latură inventiv –
negativă = disimulare.
Simularea
Definiţie: o manifestate comportamentală a conduitei duplicitare ce constă în
încercarea conştientă şi premeditată de a provoca, imita sau exagera unele tulburări
morbide sau boli psihice sau somatice în scopul de a obţine diferite avantaje materiale sau
morale, sau pentru a se sustrage de la anumite obligaţii sociale ori de la executarea
pedepsei.
Clasificare:
20

1) simulare creatoare, caracterizată prin faptul că subiectul îşi provoacă: o


boală;(auto)mutilarea;
2) simulare exagerare, ce se poate materializa sub două forme: simulare – amplificatoare
(patologia existentă este prezentată mult mai amplu), suprasimulare (la patologia existentă în
realitate, adaugă simptome noi);
3) simulare perseverare (metasimulare), ce constă în faptul că subiectul, după ce s-a
vindecat în mod obiectiv, continuă să acuze aceleaşi simptome pe care le avea atunci când era
bolnav.
Comportamentul simulant al unui individ este rezultanta întrepătrunderii manifestărilor
aparente şi celor inaparente, care vor alcătui în final „tabloul” simulant. Există diferite modalităţi
de exprimare, de manifestare a simulantului:
Comportamentul simulant aparent se poate exprima prin:
1) minciună (simularea verbală sau simularea anamnestică);
2) mimică sau pantomimică;
3) leziuni:
a) traumatice, cu următoarele caracteristici: sunt dispuse în mod frecvent în regiuni
accesibile propriei mâini; în general, nu sunt periculoase pentru viaţa subiectului; localizarea lor
concordă (de regulă) cu scopul urmărit; de cele mai multe ori se însoţesc de leziuni traumatice de
„ezitare” (de „tatonare”);
b) patologice, care încearcă să imite o anumită boală;
4) trucaje (în accepţiune juridică – falsificare) a unor documente medicale.
Comportamentul simulant inaparent, cea de a doua componentă a „binomului” conduitelor
duplicitare, reprezintă partea intimă, nemărturisită, secretizată, pe care orice persoană încearcă să
o „apere”. Acest lucru face ca obiectivarea componentei inaparente (element esenţial în „duelul
judiciar”) să fie dificil de realizat, având în vedere că tehnicile imaginate se bazează pe
înregistrarea unor parametri fiziologici influenţaţi de emoţie.
Detectarea ştiinţifică a conduitelor simulante se poate realiza (T. Butoi) cu: detectorul de
stres emoţional în scris; detectorul de stres emoţional din voce (P.S.E.) sau „Dektor”; poligraful
sau „detectorul de minciuni” (lie-detector).
Disimularea
Definiţie: o manifestare comportamentală a conduitei duplicitare, ce constă în încercarea
conştientă şi premeditată de a ascunde unele tulburări morbide sau boli, în scopul de a obţine
diferite avantaje materiale sau morale sau pentru a se sustrage de la anumite obligaţii sociale ori
de la executarea pedepsei.
14. EXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ PSIHIATRICĂ
Expertiza medico-legală psihiatrică reprezintă o activitate specifică instituţiei medico-
legale, ce constă în investigarea stării psihice pentru a se putea oferi justiţiei o probă ştiinţifică în
stabilirea responsabilităţii, adică dacă persoana respectivă a acţionat sau nu cu discernământ.
Responsabilitatea (termen juridic) defineşte capacitatea unei persoane de a-şi controla şi
aprecia atât faptele, cât şi consecinţele sociale ale acestora, de a-şi asuma integral obligaţiile ce-i
revin dintr-o acţiune liber consimţită, pe care o deliberează şi o întreprinde, de a accepta şi
suporta consecinţele faptelor sale contrare normelor de convieţuire socială, deci de a răspunde
pentru faptele sale.
Discernământul (termen psihiatric) reprezintă capacitatea unei persoane de a-şi da seama de
faptele comise şi de urmările acestora, de a putea distinge între bine şi rău.
Responsabilitatea reprezintă suma dintre discernământ şi voinţă.
Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează în dreptul penal în următoarele situaţii: în
cazul infracţiunii de omor deosebit de grav; când organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului/inculpatului; în cazul infractorilor minori
21

cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani; examinarea mamei în cazul pruncuciderii; în vederea instituirii
măsurilor de siguranţă cu caracter medical.
Expertiza medico-legală psihiatrică este susţinută de o comisie alcătuită din: un medic legist
(preşedintele comisiei, care coordonează activitatea întregii comisiei), doi medici de specialitate:
ambii psihiatri (în cazul în care este examinat un minor unul dintre cei doi psihiatri poate fi
specializat în neuropsihiatrie infantilă); unul psihiatru şi unul neurolog.
Obiectivele expertizei medico-legale psihiatrice (în cazurile penale): să stabilească dacă
persoana examinată prezintă sau nu tulburări psihice; să excludă simularea sau disimularea; să
evidenţieze care sunt trăsăturile personalităţii subiectului şi în ce măsură acestea pot explica
impulsurile/actele antisociale; să aprecieze care este capacitatea psihică, capacitatea de
discernământ în momentul examinării şi, în consecinţă, dacă persoana respectivă poate fi
anchetată şi judecată; să apreciere care a fost capacitatea psihică – capacitatea de discernământ în
momentul săvârşirii faptei; să facă aprecieri prognostice asupra modului în care vor evolua
tulburările psihice decelate, deci să determine gradul de periculozitate socială actual şi de
perspectivă; să recomande măsurile cele mai adecvate astfel încât să se poată realiza reintegrarea
socială a individului.
Faţă de fapta comisă, discernământul poate fi: păstrat → echivalează cu responsabilitatea;
scăzut → echivalează cu responsabilitatea atenuată sau limitată; absent → (abolit) → echivalează
cu iresponsabilitatea.
15. PRUNCUCIDEREA
Fiind o varietate de specie a omorului, pruncuciderea face parte din categoria infracţiunilor
împotriva persoanei şi constă în uciderea imediat după naştere a noului-născut săvârşită de către
mama sa (care l-a născut) aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere.
Pentru ca fapta prin care a fost suprimată viaţa noului născut să poată fi considerată
pruncucidere, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
• subiectul pasiv şi imediat trebuie să fie copilul nou-născut viu;
• uciderea copilului nou-născut să se realizeze imediat după naşterea acestuia.

Pruncuciderea trebuie diferenţiată de:


a) avort = întreruperea cursului normal al sarcinii şi expulzarea produsului de concepţie în
primele 6 luni de dezvoltare intrauterină (avortul spontan sau provocat – criminal sau terapeutic –
se poate produce: în primele 2 luni de sarcină = avort ovular, în lunile 3-4 = avort embrionar sau
în lunile 5-6 = avort fetal);
b) naştere prematură = naşterea înainte de termen (o sarcină normală durează 280 zile = 9
luni calendaristice = 10 luni lunare = 40 săptămâni) – în medicină se consideră drept naştere
prematură naşterea ce survine înainte de 37 săptămâni de gestaţie – dar după 6 luni de viaţă
intrauterină;
• subiectul activ nemijlocit şi calificat este mama copilului, adică cea care l-a născut;
• mama noului-născut trebuie să prezinte o tulburare psihică ce poate fi legată de actul
naşterii.
Pruncuciderea este o infracţiune materială care se realizează printr-o activitate de ucidere;
această activitate se poate realiza în timpul expulziei sau imediat după naşterea copilului, fără a
avea importanţă dacă s-a produs sau nu detaşarea completă a noului născut de corpul mamei,
respectiv dacă s-a secţionat cordonul ombilical sau dacă a fost expulzată placenta.
Activitatea de ucidere a noului – născut se poate înfăptui prin: comisiune sau acţiune,
denumită şi pruncucidere activă; omisiune sau inacţiune, denumită şi pruncucidere pasivă.
Expertiza medico-legală asupra cadavrului noului-născut trebuie să răspundă următoarelor
obiective: să stabilească dacă naşterea s-a produs la termen; să aprecieze durata vieţii intrauterine;
să aprecieze dacă nou-născutul era viabil; să stabilească dacă fătul a fost născut viu; să determine
durata vieţii extrauterine; să stabilească dacă nou-născutul a primit îngrijirile necesare după
naştere.
22

16. INTOXICAŢIA CU ALCOOL ETILIC


Alcoolemia = cantitatea (concentraţia) de alcool din sânge exprimată în grame la litru (g
%o).
Alcooluria = cantitatea/concentraţia de alcool din urină exprimată în grame la litru (g%o).
Acţiunile alcoolului etilic: deprimant al activităţii sistemului nervos; stimulează secreţia
gastrică în cantităţi mici (ingestia, timp îndelungat, mai ales dacă nu este urmată de consumul de
alimente favorizează apariţia gastritelor şi a bolii ulceroase); alterarea ficatului (steatoză →
ciroză), inimii (cardiomiopatie cu dilataţie), pancreasului etc.; favorizează apariţia cancerului:
hepatic, al limbii, esofagului etc.; rol energetic: prin metabolizarea unui gram de alcool etilic se
obţin 7,07 calorii – această biodegradare se face independent de nevoile energetice ale
organismului cu o viteză relativ constantă; acţiune iritantă în aplicaţii locale.
Intoxicaţia acută cu alcool etilic
Beţia acută, în funcţie de valoarea alcoolemiei, parcurge următoarele faze:
- alcoolemie sub 0,5 g %o = beţia infraclinică;
- alcoolemie între 05 – 1,5 g %o = beţia uşoară sau faza de excitaţie;
- alcoolemie între 1,5 – 2,5 %o = beţia propriu-zisă sau faza medico-legală ori
infractogenă ;
- alcoolemia peste 2,5 g %o = beţia gravă sau faza comatoasă;
- la o alcoolemie mai mare de 4 g %o se poate produce decesul prin: inhibarea
centrilor nervoşi de la nivelul trunchiului cerebral; decompensarea funcţiei
cardio-vasculare; pancreatită acută hemoragică; asfixie mecanică prin aspirat
gastric (după vărsătură); refrigeraţie, la cei căzuţi în zăpadă sau abandonaţi în
frig.
Doza medie letală este de 300 – 400 ml alcool etilic pur consumat în mai puţin de o oră.
Referitor la termenul de beţie, trebuie făcută distincţie între diversele forme sub care se
poate prezenta aceasta:
- beţia voluntară reprezintă acea formă de beţie pe care şi-o provoacă persoana
respectivă: cu intenţie (beţia voluntară intenţionată), în scopul de a săvârşi o faptă
antisocială sau de a se sustrage rigorii legii; fără intenţie (beţia voluntară
neintenţionată sau circumstanţială, beţia spontană sau „beţia surogat” pentru a
depăşi unele stări afective), în scop personal: de plăcere, de necaz etc., deci fără a
încerca mascarea, ascunderea (intenţiei) săvârşirii unei fapte prevăzute de legea
penală;
- beţia accidentală (beţia involuntară) este acea formă de beţie care se produce aşa
cum indică şi denumirea, în mod accidental fără ca acest lucru să fi fost dorit sau
urmărit de individ.
- beţia patologică (beţia atipică) este acea formă de beţie caracterizată prin
manifestări ample de ebrietate ce apar după ingestia unor cantităţi mici de alcool.

Intoxicaţia cronică cu alcool etilic


Consumul frecvent de alcool etilic determină iniţial obişnuinţă şi ulterior toxicomanie.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Valentin Iftenie, Medicină legală pentru facultăţile de Drept, Editura Ştiinţelor Medicale.
2. Valentin Iftenie, Alexandru Boroi, Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, Editura Juridică.
3. V. Beliş, Tratat de medicină legală, Editura Medicală, 1995.