Articolul (4) din Constituția Romaniei; Statul se organizează potrivit principiului

separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul

democraţiei constituţionale.

Principiul separaţiei puterilor în stat a devenit o dogmă a democraţiilor liberale și

garanţia esenţială a securităţii individului în raporturile lui cu puterea. Legislatorul
constituţional subliniază totodată necesitatea colaborării puterilor, sub aspectul interacţiunii
care se manifestă prin anumite implicaţii reciproce în sfera de activitate a autorităţilor,
statuând echilibrul puterilor în stat.

Separaţia și colaborarea puterilor, de rând cu principiul legalităţii, principiul

democratismului, principiul știinţific, constituie ideea și teza fundamentală care stau la baza
construcţiei și activităţii aparatului de stat, dezvăluind esenţa și destinaţia acestuia.
Orice proces de conducere social-politică, care se desfășoară în vederea realizării unor
obiective de interes general sau prin care se urmărește binele comun al naţiunii, presupune
specializarea activităţilor statale, instituindu-se, în acest scop, organisme învestite cu
autoritate, capabile să desfășoare continuu același tip de activităţi și practici. Realizarea
efectivă a acestor deziderate se concretizează în principiul separării puterilor de stat,
consfinţite ca un principiu fundamental al Constituţiei.

Prin formularea și menţionarea expresă a acestuia în cuprinsul dispoziţiilor

constituţionale, se pune în evidenţă importanţa lui primordială, se relevă concepţiile
fundamentale ale teoriei constituţionale și se exprimă tendinţele statului și ale puterii acestuia
de a realiza principiile democratice și exigenţele statului de drept. Teoria separării puterilor își
are originea în cele mai vechi timpuri, omenirea fiind întotdeauna frământată de problemele
născute din nerespectarea principiilor fundamentale de convieţuire în societate, probleme care
adesea au generat diverse forme de uzurpare a puterii, de instaurare a unor regimuri
autocratice sau dictatoriale de guvernământ. Teoria despre separația puterilor a început să se
cristalizeze încă în Antichitate, graţie lucrărilor lui Herodot, Xenofon, Platon și Aristotel.
Ultimul este considerat și un prim autor de drept constituţional (drept constituţional
comparat), care a sugerat ideea separației puterilor în stat, prin descrierea statului atenian .1

În Evul Mediu, au fost făcute mai multe încercări de a defini și dezvolta principiul separației
puterilor în stat. Sunt semnificative ideile unor gânditori ca Marsilio de Padova, Dante,
Tommaso Campanella, Jean Bodin, Niccolò Machiavelli, care însă considerau că figura
centrală în stat este monarhul atotputernic.

În secolul al XVII-lea, s-a conturat un nou curent în filozofia politică, avându-l ca

reprezentant ilustru pe englezul John Locke, care a susţinut și a demonstrat că puterea

1
Ion Deleanu, Drept constituţional și instituţii politice: tratat, vol. 1, Editura Europa Nova, București, 1996, p.
78.
absolută ar putea fi diminuată prin separarea unor funcţii ale statului (Coroanei) și prin
exercitarea lor de către organisme și structuri distincte. Merită remarcat, de asemenea, aportul
la dezvoltarea principiului separației puterilor al lui de J.J. Rousseau și D. Diderot.
Formularea elementelor constitutive ale principiului separaţiei puterilor în stat aparţine
ilustrului filozof și savant francez Charles Louis Montesquieu. Acesta, în lucrarea Despre
spiritul legilor, a formulat principiul, conform căruia în fiecare stat există trei feluri de putere:
puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile ce ţin de dreptul ginţilor și
puterea privitoare la cele care ţin de dreptul civil. Într-o formulare modernă, principiul
presupune că în stat există puterile legislativă, executivă și judecătorească, separate una de
alta. Treptat, omenirea a trecut la formele și principiile democratice de guvernare, în cadrul
cărora principiul separaţiei puterilor a căpătat o importanţă deosebită și a devenit o instituţie
indispensabilă. Separația puterilor are menirea de a asigura realizarea guvernării democratice,
evitarea abuzului de putere. Teoria separaţiei puterilor poate fi considerată ca una dintre cele
mai avansate și mai potrivite concepţii ale puterilor de stat. Importanţa principiului separaţiei
puterilor este pusă în valoare și prin includerea normelor respective în majoritatea
constituţiilor statelor moderne2

În condiţiile regimului totalitar comunist,URSS, acest principiu nu a fost recunoscut. S-au

făcut încercări de a dovedi că nu este vorba de o separaţie a puterilor, ci de o diviziune a
muncii în exercitarea unei puteri unice. Între timp, practica internaţională a demonstrat destul
de convingător ce consecinţe poate avea neglijarea principiului separaţiei puterilor. În legătură
cu aceasta, nu putem să nu amintim de Montesquieu, care, vorbind despre cele trei puteri ca
despre trei forţe egale încredinţate unor categorii de organe, fiecare având rolul unei supape
de siguranţă pentru celelalte două spre a se opri samavolnicia și arbitrarul (le pouvoir arrête le
pouvoir), scria: „Totul ar fi pierdut dacă același om sau același corp de fruntași, fie el al
nobililor, fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a duce
la îndeplinire hotărârile obștești și pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre
particulari“

Adoptarea primelor constituţii scrise ale epocii moderne, în America şi în Franţa, a

marcat triumful doctrinei separaţiei puterilor. Adoptată la 29 iunie 1776, „Declaraţie a
drepturilor bunului popor al Virginiei”, „în exerciţiul puterilor sale suverane” conţine cea mai
explicită consacrare a principiului: „departamentele legislativ, executiv şi judiciar vor fi
separate şi distincte, astfel încât niciunul să nu exercite puterile aparţinând altuia şi nicio
persoană să nu exercite să exercite puterile mai multora în acelaşi timp, cu excepţia faptului
că judecătorii curţilor de comitat vor fi eligibili în Camera deputaţilor”. În cazul Constituţiei
Statelor Unite – care urmează constituţiilor statelor membre ale Uniunii – este foarte vădită
influenţa concepţiei lui John Locke. În Franţa, Constituţia din 3 septembrie 1791 (prima
constituţie revoluţionară franceză) a aplicat în mod consecvent şi rigid principiul separaţiei
puterilor, foarte aproape de „forma pură” a acestuia.

Odată cu Restauraţia şi cu adoptarea treptată a unor acte scrise cu valoare

constituţională în majoritatea ţărilor europene, separaţia puterilor este general acceptată ca

2
Istoria filozofiei moderne, vol. 1, Societatea Română de Filozofie, București, 1937, p. 79-95.
principiu fundamental al organizării constituţionale a statului. Soluţiile concrete de partajare a
competenţelor între cele trei puteri erau diferite de la caz la caz, ca şi modalităţile de realizare
a echilibrului şi a controlului reciproc între acestea. În ciuda unor contestări ale doctrinei
separaţie a puterilor, sau a relativizării ocazionale în literatura juridică a importanţei sau
efectelor sale, principiul ca atare nu a fost respins integral în vreun stat democratic (cu
excepţia sistemelor totalitare) şi nici nu a fost propusă o doctrină nouă, coerentă şi fiabilă care
să-l înlocuiască. Aceasta nu înseamnă nicidecum că evoluţiile politice şi juridice din ultimele
decenii nu constituie considerabile provocări teoretice şi practice în aplicarea eficientă a
acestui principiu, punând serioase probleme sub aspectul actualizării şi adaptării
mecanismelor şi soluţiilor sale la realitatea în permanentă schimbare.

Separaţia puterilor în România

Separaţia puterilor a reprezentat o constantă a istoriei constituţionale a României moderne.

Regulamentele Organice, Convenţia de la Paris şi Statutul Dezvoltător al lui Cuza o consacră
expres, o admit implicit, sau cel puţin nu o neagă în mod expres. Art. 279 din Regulamentul
Organic al Moldovei, cu care debutează Cap. VIII („Rânduiala Giudecătorească”), stabilea că
„[î]mpărţirea între puterea administrativă şi judecătorească fiind cunoscută de neapărată
pentru buna orânduială la regularisirea pricinilor şi pentru închizăşluirea driturilor a
particularnicilor, aceste doauî ramuri vor fi de acum înainte cu totul deosăbite”. Aici întâlnim
prima consacrare, printr-o formulare categorică, a separaţiei puterilor. Textul respectiv nu
reprezintă o simplă declaraţie de principiu; dispoziţiile articolelor următoare (în special art.
281-286) instituie puterea judecătorească sub forma unei puteri de sine stătătoare, stabilind
totodată inamovibilitatea judecătorilor. Convenţia de pace de la Paris dintre puterile garante
privind Principatele Române, din 7/19 august 1858 întăreşte ideea unei existenţe tripartite a
puterilor, deşi textul art. 3 al Convenţiei menţionează doar două puteri: legislativă şi
executivă; puterea judecătorească este menţionată abia în art. 7, fiind exercitată „în numele
Hospodarului” şi încredinţată „magistraţilor numiţi de dânsul, fără ca nimeni să nu poată fi
lipsit de fireştii săi judecători”. Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că prin lege se va hotărî
asupra condiţiilor „de primire şi de înaintare în magistratură, luând drept bază aplicarea
progresivă a principiului inamovibilităţei.”Art. 15 consacră pentru prima oară
iresponsabilitatea Domnului, concomitent cu instituirea răspunderii miniştrilor pentru actele
contrasemnate de ei. Abia în art. 7 este menţionată puterea judecătorească. Proiectul de
Constituţie a Principatelor Unite Moldova şi Ţara Românească, elaborat de Comsiunea
Centrală de la Focşani (votat de aceasta în şedinţa din 9/21 octombrie 1859) care a stat în
mare măsură la baza viitoarea Constituţii, menţine şi dezvoltă principiul separaţiei puterilor,
consacrând un titlu special (al IV-lea, art. 30-117) „puterilor statului”. Acestea „purced de la
naţiunea română”, funcţionând „numai după principiile şi regulile aşezate în constituţiunea de
faţă” (art. 30) şi erau încredinţate „Domnului, Adunării Generale şi Comisiunei Centrale” (art.
31). Capitolul IV al acestui titlu (art. 96-114) reglementează puterea judecătorească, stabilind
principiul legalităţii tribunalelor şi a jurisdicţiilor, interdicţia comisiilor şi tribunalelor
extraordinare (art. 98), inamovibilitatea membrilor Curţii de Casaţie (art. 99, alin. ultim),
instituirea în viitor, prin lege, a principiului inamovibilităţii pentru ceilalţi magistraţi (art. 101,
alin. 1), condiţiile de revocabilitate, de către Domn a judecătorilor, pentru perioada de până la
aplicarea definitivă a inamovibilităţii (art. 101, alin. 2), dreptul de „cenzură şi disciplină” al
Curţii de Casaţie asupra celorlalte instanţe (art. 103), judecarea miniştrilor la cererea
Domnului sau a Adunării generale (art. 104), instituirea juriului (art. 105), precum şi anumite
norme privind organizarea judecătorească (art. 106-114). Statutul dezvoltător al Convenţiei de
la Paris constituie un regres pe planul separaţiei puterilor. Puterile publice sunt încredinţate
Domnului, unei Adunări ponderatrice şi Adunării elective. Nu mai este menţionată
independenţa puterii judecătoreşti.
Constituţiile adoptate ulterior (în 1866, în 1923 şi chiar cea din 1938) sunt structurate
clar pe baza acestui principiu. Astfel, Constituţia din 1866, după ce stabileşte în art. 31 că
toate puterile statului emană de la naţiune, enumeră aceste puteri în art. 32, 35 şi 36.
Responsabilitatea ministerială este reglementată în art. 101-103. Este însă de remarcat că
principiul inamovibilităţii magistraţilor, prezent în textul Regulamentului Organic şi al
Convenţiei de la Paris, nu apare în această Constituţie. Faptul că puterii judecătoreşti îi sunt
consacrate doar două articole (105 privind legalitatea jurisdicţiilor, interdicţia tribunalelor
extraordinare, precum şi unicitatea Curţii de Casaţie şi 106 privind garanţia juriului în cauzele
penale, politice şi de presă) nu trebuie interpretat în sensul unei desconsiderări, fie şi
implicite, a puterii judecătoreşti. Independenţa justiţiei şi inamovibilitatea judecătorilor erau
deja solid ancorate în gândirea şi practica instituţională a principatelor române şi a statului
unitar român. Sub imperiul Constituţiei din 1866 justiţia a funcţionat în mod independent, la
adăpost de ingerinţele puterii politice. Separaţia puterilor a fost mai bine concretizată în
Constituţia din 1923, prin instituirea unui control al constituţionalităţii legilor (art. 103), prin
consacrarea inamovibilităţii magistraţilor (art. 104), prin reglementarea răspunderii materiale
a miniştrilor şi a funcţionarilor pentru daunele cauzate particularilor prin dispoziţii semnate
sau contrasemnate de un ministru, cu violarea dispoziţiilor unui text expres al Constituţiei sau
al unei legi (art. 99), instituirea contenciosului administrativ (art. 107) şi ancorarea în legea
fundamentală a dreptului la recurs în casare (art. 103, alin. ultim). Constituţia din 1938
menţine formal principiul separaţiei puterilor, încredinţând însă fiecare putere unui titular
diferit: puterea legislativă se exercita de către Rege prin Reprezentanţa Naţională, puterea
executivă era încredinţată Regelui care o exercita prin Guvernul Său, iar puterea
judecătorească era exercitată de organele ei. Totodată Constituţia din 1938 desfiinţează
sistemul democraţiei parlamentare, în care guvernul era emanaţia majorităţii din Parlament iar
puterea executivă se exercita sub controlul puterii legislative, în funcţie de voinţa şi atitudinea
acesteia; ea reînvie ”vechea tradiţie a acestei ţări, în care puterea executivă, având
răspunderea, trebuie să aibă şi independenţa şi puterea de a lucra”. Menţinând formal
separaţia, Constituţia introduce de fapt sistemul concentrării puterilor.
Chiar şi în cazul regimului autoritar al mareşalului Antonescu, în literatura juridică au
apărut studii în care noua ordine constituţională era tratată după schema tripartită a separaţiei
puterilor.
Odată cu instituirea regimului totalitar comunist, separaţia puterilor, a fost abandonată
şi respinsă cu vehemenţă, ca şi celelalte principii şi exigenţe ale statului de drept. Constituţiile
comuniste postulau – urmând sub acest aspect o tradiţie a gândirii politice ce urcă până la
Rousseau – unitatea puterii de stat şi incompatibilitatea acestei unităţi cu ideea separării
puterilor; puterea de stat aparţinea „organelor puterii de stat” (care se clasificau în „organe
supreme” – Marea Adunare Naţională, Consiliul de Stat şi Preşedintele Republicii Socialiste
România – şi locale – „sfaturile populare” iar apoi „consiliile populare”

Curtea Constitutionala a declarat, marti, neconstitutionala Legea privind achizitionarea

imobilului Ansamblul conacului Bratianu - Florica ("Vila Florica"), situat in localitatea
Stefanesti, judetul Arges, de catre Ministerul Culturii, apreciind ca Parlamentul a
incalcat principiul separatiei puterilor in stat.

In urma cu doua saptamani insa, Ministerul Culturii a semnat contractul de vanzare-

cumparare prin care a preluat "Vila Florica", cu toate ca presedintele Klaus Iohannis sesizase
Curtea Constitutionala cu privire la neconstitutionalitatea legii adoptate de Parlamentul
condus de cei doi presedinti ai camerelor, Calin Popescu Tariceanu si Liviu Dragnea.

Conform unui comunicat al CCR, "in urma deliberarilor, Curtea Constitutionala, cu

unanimitate de voturi, a admis obiectia de neconstitutionalitate si a constatat ca dispozitiile
Legii privind achizitionarea imobilului Ansamblul conacului Bratianu - Florica ('Vila
Florica'), situat in localitatea Stefanesti, judetul Arges, de catre Ministerul Culturii si
Identitatii Nationale sunt neconstitutionale".

Pentru pronuntarea acestei solutii, Curtea a constatat ca "legea examinata are un caracter
individual, fiind adoptata in considerarea unui singur caz prestabilit, respectiv pentru
achizitionarea unui imobil, si nu in vederea aplicarii ei unui numar nedeterminat de cazuri
concrete".

"Or, in jurisprudenta sa, Curtea a retinut ca legea, ca act juridic al Parlamentului,

reglementeaza relatii sociale generale, fiind, prin esenta si finalitatea ei constitutionala, un act
cu aplicabilitate generala, fara a putea avea caracter individual.

Totodata, Curtea a mai constatat ca Parlamentul, adoptand legi in domenii care apartin in
exclusivitate actelor cu caracter infralegal, administrativ, a incalcat principiul separatiei si
echilibrului puterilor in stat, precum si prerogativele sale constitutionale, prevazute de art.1
alin. (4), respectiv art.61 alin. (1) din Constitutie", subliniaza CCR.

Curtea a mai retinut ca legea criticata contravine art.4 alin. (2) si art.16 alin. (1) si (2) din
Constitutie, cu referire la principiul constitutional al egalitatii in drepturi.

Decizia este definitiva si general obligatorie si se comunica Presedintelui Romaniei,

presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului si primministrului. Argumentele retinute in
motivarea solutiei pronuntate de Plenul Curtii Constitutionale vor fi prezentate in cuprinsul
deciziei, care se va publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

Desi presedintele formulase sesizarea catre CCR inca din 2 noiembrie, statul roman n-a mai
asteptat raspunsul Curtii si a preluat, in 13 noiembrie, Ansamblul conacului Bratianu - Florica
("Vila Florica") din judetul Arges, prin Ministerul Culturii si Identitatii Nationale, care a
semnat contractul de vanzare-cumparare.