Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.

: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 1 / 26

(Controlul medicamentelor)

Instituţia Publică Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie

„Nicolae Testemiţanu”

FACULTATEA FARMACIE

CATEDRA CHIMIE FARMACEUTICĂ ŞI TOXICOLOGICĂ

Aprobat la şedinţa catedrei

Proces verbal № _1_ din _25.08.2015_
Şef de catedră, d.h.f., profesor
universitar
_____________ Vladimir Valica

Etapele analizei şi controlului medicamentelor.

Principalii parametri de calitate

Indicaţie metodică la «Controlul medicamentelor» pentru studenţii anului V

 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 2 / 26

(Controlul medicamentelor)

CHIŞINĂU – 2015

INTRODUCERE
In analiza şi controlul medicamentelor sunt valabile toate etapele analizei chimice şi
instrumentale ale substanţelor chimice. Principalii parametri de calitate şi metodele de
determinare a lor trebuie să caracterizeze particularităţile fizico-chimice a medicamentelor şi să
corespundă cerinţelor Farmacopeei.

Scopul lucrării: A se forma deprinderi practice pentru petrecerea analizei şi controlului

medicamentelor conform exigenţelor contemporane.

Scopuri determinate
1. De a însuși principalele prevederi ale parametrilor de calitate.
2. De a putea determina calitatea medicamentelor în conformitate cu cerințele de DAN.

Planul studierii temei

Pentru studierea temei sunt prevăzute două lucrări de laborator.

Planul lucrării
 Pregătirea teoretică pentru îndeplinirea scopurilor propuse;
 Lucrarea practică de laborator;
 Controlul general.

MATERIAL INFORMATIV
PRELEVAREA PROBELOR PENTRU ANALIZĂ (FR)
Deoarece în analiza şi controlul medicamentelorse se fac determinări calitative şi cantitative
în conformitate cu procedeele prevăzute în farmacopee, evident că probele prelevate trebuie să
reprezinte caracteristicile produsului din lotul sau seria supusă controlului. În context trebuie să
se definească noţiunea de „lot”şi de „serie”:
- lotul reprezintă „o cantitate se materie primă presupusă a fi unitară, din care se obţin una
sau mai multe serii de produse”.
- Seria reprezintă „totalitatea unităţilor de produs care au fost obţinute în condiţii identice
într-un singur ciclu de operaţii”; unităţile de produs care alcătuiesc o serie se introduc în
recipiente, cum sunt flacoanele, fiolele, foliile, tuburile, cutiile, pungile etc.; aceste
recipinte pot fi introduse la rîndul lor în ambalaje cum sunt cutiile, pungile, sacii etc.
Este lesne de înţeles că prelevarea probelor se face din depozite şi din farmacii.

Prelevarea probelor din depozite

1) Prelevarea probelor dintr-un lot.În aceasta operaţiune apar unele diferenţe de procedură;
astfel, în cazul produselor lichide, acestea se omogenizează înaintea prelevării probelor
deoarece proba trebuie să repreyinte un material omogen cu compoziţiee uniformă; în
acest caz probele se prelevează imediat după omogenizare; în cazul produselor solide,
moi sau vîscoase se preleveayă din recipient trei porţiuni, una din stratul superior , alta
din stratul mijlociu şi a treia din stratul inferior.
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 3 / 26

(Controlul medicamentelor)

Cele trei probe se omogenizează, materialul obţinut reprezentînd „proba medie

din recipient”; din proba medie se ia o cantitate se patru ori mai mare decît
cantitatea necesară efectuării tuturor determinărilor prevăzute în monografia
individuală a produsului supus analizei şi controlului, la care se mai adaogă şi
cantitatea de probă necesară pentru efectuarea unor determinări prevăzute în
monografiile pentru metodele generale de analiză cerute (dacă e cazul); această
cantitate de probă medie se împarte în două părţi egale astfel :
- ½ din ea este destinată analizei şi controlului;
- ½ din ea se păstrează ca şi „contraprobă”, pe toată perioada de valabilitate a produsului
analizat;
- Ambele probe „se sigilează” specificîndu-se pe etchetă urmatoarele date:
 Denumirea produsului
 Numarul lotului
 Provenienţa
 Numărul procesului-verbal şi data prelevării probei
 Cantitatea prelevată
 Semnătura operatorului care prelevează proba.
La prelevarea probelor trebuie să se respecte în plus o serie de reguli prevăzute în FR X
- dacă lotul este repartizat în mai multe recipiente se execută prelevarea şi analiza pentru
fiecare recipient;
- pentru prelevarea preobei se folosesc linguri, sonde, scafe, pipete, confecţionate din
materiale potrivite care nu trebuie să reacţioneze cu produsul supus analizei;
- flacoanele în care se introduc probele şi contraprobele trebuie să fie curate, uscate în
prealabil, bine închise şi ferite de lumină (dacă este cazul);
- pentru produsele vegetale se utilizează pungi sau cutii de hîrtie, căptuşite cu hîrtie
pergamentată.

Prelevarea probelor dintr-o serie.

Această operaţiune se face din recipiente diferite, probele individuale prelevate servind la
obţinerea probei reprezentative prin omogenizarea lor. La prelevarea acestui tip de probe se
ţine sema de următoarele prevederi:
- condiţiile de prelevare a probelor sunt cele stabilite de producator, conform normativelor
în vigoare;
- din fiecare probă prelevată se ia la întîmplare un număr de unităţi de trei ori mai mare
decît numarul de unităţi necesar pentru efectuarea analizei (ex.: dacă sunt necesare 3
unităţi pentru analiză, se iau 3x3=9 unităţi); aceste prelevări se fac în conformitate cu
prevederile monografiei produsului supus analizei;
- numărul de unităţi dintr-o serie, necesar analizei, se stabileşte conformmonografiei
individuale a produsului şi se corelează şi cu prevederile monografiei generale a formei
farmaceutice analizate, precum şi cu prevederile monografiilor pentru metodele generale
de analiză cerute.
Prelevarea probelor din farmacii:
 Prelevarea probelor de substanţe farmaceutice din farmacii. Aceasta se
face pentru identificarea substanţelor la masa de analiză sau pentru efectuarea unei analize
complete în cadrul laboratorului de control:
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 4 / 26

(Controlul medicamentelor)

- pentru identificarea la masa de analiză se ia o probă mică necesară pentru efectuarea

identificării;
- pentru controlul în laborator se ia o probă de trei ori mai mare decît pentru masa de
analiză şi se împarte în trei parţi egale:
 2 parţi sunt destinate analizei;
 1 parte este contraproba, care se păstrează în unitatea respectivă.

 Prelevarea probelor pentru controlul preparatelor farmaceutice

industriale. Se iau trei probe, din care „două reprezintă proba pemtru analiză”, iar a treia
reprezintă „contraproba” care se păstrează în unitatea respectivă.
 Prelevarea probelor pentru controlul preparatelor elaborate în
farmacii. Se iau în fapt două probe, din care una este proba pentru analiză, iar a doua este
contraproba care se păstrează în unitatea respectivă:
 Atît probele pentru analiză cît şi contraprobele se sigilează şi se menţionează pe etichete
următoarele date:
 Denumirea produsului
 Denumirea unităţii din care se prelevează probele
 Numarul procesului-verbal şi data prelevării probei
 Cantitatea prelevată
 Semnătura operatorului (analistului) care ia proba.

CONTROLUL ORGANOLEPTIC (FR X)

Controlul organoleptic se efectuează în scopul verificării aspectului, culorii, mirosului şi
gustului (dacă este necesar) unei substanţe.
Aspect. La substanţele solide se controlează forma, sub care aceasta se prezintă:
cristalină ( cu ochiul liber), microcristalină ( cu microscop –200) sau amorfă ( la microscop –
200 să nu se observe cristale). La substanţele lichide se controlează dacă acestea sunt limpezi
( prin compararea cu apa), transparente, opalescenţa sau tulbureala ( prin comparare cu
etaloanele respective) conform prevederilor monografiilor farmacopeice generale respective.
Culoare. Substanţele solide trebuie privite fără o prelucrare prealabilă, pe o suprafaţă
mată, albă, la lumina zilei. Substanţele lichide transparente se compară cu apa, iar cele eventual
colorate – cu etaloanele de culoare conform cerinţelor MF generale „Determinarea culorii
lichidelor”. FS ed.XI, p.194.
Miros. Substanţele medicamentoase se examinează imediat după deschiderea
recipientului, dacă se percepe vre-un miros, recipientul se lasă deschis pentru 15 minute, dacă se
mai percepe mirosul substanţa nu este corespunzătoare.
Cînd se urmăreşte perceperea unui miros 1-2g substanţă solidă sau o hîrtie de filtru
îmbibată cu substanţă lichidă se miroase de la o distanţă de 2-4 cm. Prin „miros caracteristic” se
înţelege, că mirosul perceput nu poate fi confundat, acesta fiind specific produsului respectiv.
Gust. Pentru controlul gustului se i-a o cantitate mică de substanţă şi se aduce pe limbă.
Pentru substanţele toxice şi substanţele cu gust pronunţat se prepară o soluţie de 1%, cu care se
îmbibă o fâşie de hîrtie de filtru, care se atinge cu vîrful limbii.
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 5 / 26

(Controlul medicamentelor)

DETERMINAREA UNOR ÎNSUŞIRI FIZICE, CHIMICE ŞI FIZICO-CHIMICE

DETERMINAREA SOLUBILITĂŢII (FS XI)

Indicele „Solubilitate” din MF particulară prevede, în ce raporturi se dizolvă substanţa în
apă, alcool, eter, cloroform şi alţi solvenţi. Deseori în calitate de solvenţi sunt folosiţi soluţiile
apoase de acizi sau baze.
Numim „Solubilitate” proprietatea substanţei medicamentoase de a se dizolva în diferiţi
solvenţi. După FS ed.XI prin solubilitate se subînţelege nu o constantă fizică, ci o proprietate a
substanţei, ce permite de a da o apreciere orientativă identităţii şi bunei calităţi a substanţei
medicamentoase. Pentru exprimarea solubilităţii în FS sunt prevăzute nişte expresii (termeni
convenţionali). [Tabeluu1]. Fiecare din aceste expresii corespunde unui anumit interval de volum
al solventului ( în ml), în limitele căruia trebuie să se dizolve complet 1,0g de substanţă.
Substanţa medicamentoasă se socoate dizolvată complet, când în soluţia privită cu ochiul liber
nu se vor observa particule nedizolvate. În unele cazuri (după FS X) se indică raportul concret de
substanţă şi solvent.
Exemplu : Bromura de potasiu se dizolvă în 1,7 părți apă; clorura de potasiu – în 3 părți
apă.
Metoda determinării solubilităţii. Cantitatea de substanţă, cîntărită cu exactitatea până la
0,01g fin pulverizată (dacă este necesar) se dizolvă în volumul măsurat de solvent (prevăzut în
MF particulară sau limita superioară din tab.1 ). Se agită continuu timp de 10 minute.
Temperatura solventului trebuie să fie 20 ± 20C . Preparate greu solubile (solubile în
timp) sunt acelea la care procesul de dizolvare decurge mai mult de 10 minute. Pentru aceste
substanţe se permite încălzirea până la 300C. Rezultatul se verifică după răcirea soluţiei până la
20 ± 20C şi agitare energică 1-2 minute. Condiţiile de dizolvare pentru substanţele greu solubile
se indică în MF particulare. Pentru substanţele medicamentoase , care formează la dizolvare
soluţii tulbure, în MF particulară trebuie să existe indicaţia corespunzătoare.
Tabelul 1.
Cantitatea de solvent necesară pentru
Expresii folosite
dizolvarea 1,0 g substanţă ( în ml)
Foarte uşor solubil Cel mult 1 ml
Uşor solubil 1-10
Solubil 10-30
Moderat solubil 30-100
Puţin solubil 100-1000
Foarte puţin solubil 1000-10000
Practic insolubil peste 10000
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 6 / 26

(Controlul medicamentelor)

APRECIEREA ASPECTULUI SOLUŢIEI (FS XI)

1. Determinarea transparenţei şi a gradului de tulbureală a lichidelor
 Determinarea transparenţei se petrece prin compararea lichidului analizat cu solventul,
folosit la pregătirea acestuia.
 Gradul de tulbureală se determină prin compararea soluţiei de substanţă medicamentoasă
analizată cu soluţia etalon de tulbureală. Eprubetele se analizează la lumina electrică pe un fon
negru.
Lichidele se consideră transparente, dacă la urmărirea cu ochiul liber nu se observă particule
nedizolvate, în afară de fire unice şi la compararea cu solventul nu se observă nici o diferenţă.
În calitate de etaloane pentru determinarea gradului de tulbureală servesc suspensiile de
hexametilentetramină şi sulfatul de hidrazină.
Pregătirea soluţiilor etalon de tulbureală se face în câteva etape:
1. Pregătirea soluţiei sulfat de hidrazină. 0,5 g sulfat de hidrazină , se pune în balonul cotat
de 50 ml, se dizolvă în 40 ml apă, se agită, se aduce cu apă până la cotă şi se lasă pe 6 ore.
2. Pregătirea soluţiei de hexametilentetramină. 1,0 g hexametilentetramină se dizolvă în 30
ml apă (luate cu pipeta sau biureta).
3. Pregătirea etalonului iniţial. 25 ml sol. sulfat de hidrazină şi 25 ml sol
.hexametilentetramină luate cu biureta sau pipeta se amestecă bine şi se lasă pe 24 ore.
4. Pregătirea etalonului de bază. 15 ml etalon iniţial se dizolvă până la 1ml în balonul
cotat şi se amestecă. Termenul de valabilitate a etalonului de bază este de 24 ore.
5. Pregătirea soluţiei etalon. FS XI prevede 4 soluţii etalon de tulbureală. Pentru pregătirea
soluţiilor etalon I, II, II, IV etalonul de bază se i-a cu pipeta sau biureta şi se pune într-un balon
cotat de 100 ml, după aceia se aduce cu apă până la cotă (Tab. 2).
Tabelul 2
Soluţia etalon
I II III IV
Soluţia etalon de bază
5 10 30 50
(ml)

Apă (ml) 95 90 70 50
Notă: Înainte de întrebuinţare etalonul iniţial, etalonul de bază şi soluţia etalon se agită
bine timp de 3 minute.

Soluţia etalon trebuie să fie proaspăt pregătită .

Determinarea gradului de tulbureală a lichidelor colorate se petrece în comparatoare
speciale. O parte de lichid se filtrează şi se pune eprubeta cu lichid nefiltrat. În spatele ei trebuie
să se afle o eprubetă cu apă, iar în spatele eprubetei din comparator se pun pe rând soluţiile
etalon (I-IV). Se alege acel, care are gradul de tulbureală identic cu lichidul nefiltrat.
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 7 / 26

(Controlul medicamentelor)

2. Determinarea culorii lichidelor

Culoarea lichidelor se determină vizual prin compararea cu soluţiile etalon de culoare.
Dacă în MF particulară se indică, că soluţia trebuie să fie incoloră - compararea se petrece cu
solventul respectiv, iar în cazul lichidelor - cu apa.
Compararea se petrece în eprubete identice, la lumina zilei reflectată pe fon alb-pal.
Pregătirea soluţiilor - etalon de culoare se face în câteva etape:
1. Pregătirea soluţiilor iniţiale (sol. A,B,C,D.). Pentru aceasta 6,0 g clorură de cobalt
(sol.A), 0,49 g bicromat de potasiu (sol.B), 6,0 g sulfat de cupru (sol.C) şi 4,5 g clorură de fier
(III) (sol.D) - toate masele exact cântărite, se dizolvă în baloane cotate de 100 ml în soluţie acid
sulfuric 0,1 mol/l. Termenul de valabilitate a soluţiilor iniţiale este 1 an.
2. Pregătirea etaloanelor de bază. Etaloanele de bază se prepară prin amestecarea
etaloanelor iniţiale (A,B,C,D) între ele în diferite proporţii (tab. 3).
Tabelul 3
Etalon Sol. acid sulfuric
Sol. A, ml Sol. B, ml Sol. C, ml Sol. D, ml
de bază 0,1 mol/l, ml
I 35,0 8,0 17,0 40,0 --
II 9,5 10,7 1,9 4,0 73,9
II 40,5 6,3 6,1 12,0 35,10
IV 3,5 10,4 20,10 4,0 62,0

3. Pregătirea soluţiei – etalon. Din fiecare etalon de bază se pregăteşte câte 7 soluţii –
etalon, prin diluarea acestuia cu cantităţi diferite de acid sulfuric 0,1 mol/l. Pentru diferite
etaloane de bază, pe lângă numărul etalonului, se indică şi litera, căreia îi corespunde o anumită
scară de culoare (tab. 3).
Tabelul 4
Etaloane de Etaloane de Etaloane de nuanţă Etaloane de nuanţă
nuanţă cafenie nuanţă gălbuie roză verde
Nr. Scara a Scara b Scara c Scara d
etalon
Sol de Sol. acid Sol de Sol. acid Sol de Sol. acid Sol de Sol. acid
ului
bază I, sulfuric bază sulfuric bază sulfuric bază IV, sulfuric
ml 0,1 mol/l, II, ml 0,1 III, ml 0,1 mol/l, ml 0,1 mol/l,
ml mol/l, ml ml ml
1 100 -- 100 -- 100 -- 100 --
2 50,0 50,0 50,0 50,0 50,0 50,0 50,0 50,0
3 25,0 75,0 25,0 75,0 25,0 75,0 25,0 75,0
4 12,5 87,5 12,5 87,5 12,5 87,5 12,5 87,5
5 6,3 93,7 6,3 93,7 6,3 93,7 6,3 93,7
6 3,10 96,9 3,10 96,9 3,10 96,9 3,10 96,9
7 1,6 98,4 1,6 98,4 1,6 98,4 1,6 98,4
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 8 / 26

(Controlul medicamentelor)

Termenul de valabilitate a etaloanelor Nr. 1,2,3,4 este de 4 zile. Etaloanele Nr. 5,6,7 se
folosesc proaspăt pregătite.
La compararea culorii soluţiei cercetate cu etaloanele, în afară de numărul etalonului se
mai indică litera scării de culoare.
Exemplu: culoarea soluţiei nu trebuie să fie mai intensă decât etalonul Nr. 5b.

DETERMINAREA DENSITĂŢII RELATIVE (FR)

Densitatea relativa a unei substanţe este raportul dintre masa unui volum diu acea
substanţă la 200 C şi masa unui volum egal de apă la 20 0 C.
d = m/V
În sistemul SI drept unitate de măsură a densităţii este kg/m 3.
Determinarea densităţii relative, în dependenţă de precizia necesară, se efectuează
cu densimetre, cu balanţa Mohr-Westphal sau cu picnometre.

Determinarea densităţii relative a lichidelor cu densimetre

Tehnica de lucru. Proba de analizat se introduce într-un cilindru din sticlă şi se determină
informativ densitatea cu un densimetru explorator (0,6 — l,6), apoi se introduce densimetrul
corespunzător. Densirnetrul trebuie astfel introdus încît să nu atingă peretele sau fundul
cilindrului de sticlă. Se citeşte pe scara densimetrului valoarea care corespunde gradaţiei situate
în planul suprafeţei lichidului. Determinarea st efectuează la temperatura de 20°C.
Precizia determinării este la a doua zecimală.

Determinarea densităţii relative a lichidelor cu balanţa Mohr-Westphal

Tehnica da lucru. Balanţa Mohr-Westphal se

echilibrează eu ajutorul şuruburilor de reglare. Plutitoul se
introduce în apă la 20°C şi se echilibrează cu călărţul cel
mai mare (I), care se atîrnă de cîrligul pe care este fixat
plutitorul. Plutitorul se usucă, se cufundă în proba de
analizat adusă la temperatura de 20 0C şi se echilibrează cu
ajutorul călăreţilor mai mici (II, III, IV) în ordinea
descrescîndă a maselor.
Cînd densitatea lichidului este l sau mai mică
decît l, călăreţul cel mai mare se atîrnă de cîrligul pe care
este fixat plutitorul. Cînd densitatea lichidului este mai
mică decît l, călăreţul cel mai mare se atîrnă de diviziunile
braţului lung al balanţei.
Precizia deteminării este la a treia zecimală.

Determinarea densităţii relative a lichidelor cu picnometru

Tehnica de lucru. Se cîntăreşte picnometrul gol, se umple cu apă la 200C şi se cîntăreşte
din nou. Diferenţa dintre masa picnometrului cu apă şi a picnometrului gol reprezintă masa
volumului de apă la 200C (m1). Picnometrul se goleşte, se usucă, se umple cu proba de analizat
adusă la temperatura de 200 şi se cîntăreşte. Diferenţa dintre masa picnometrului cu lichid şi a
picnometrului gol reprezintă masa volumului de lichid la 20 °C (m).
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 9 / 26

(Controlul medicamentelor)

Densitatea relativiă a lichidului se calculează conform foimulei:

m
20
d 20  ,
m1
20
în care d 20 - densitatea relativă;
m - masa. volumului de lichid (în grame);
m1 - masa volumului de apă (in grame).
Precizia determinării este la a patra zecimală.

Determinarea densităţii relative la grăsimi solide şi la ceară

Tehnica de lucru. Se cîntăreşte picnometrul gof (m1), apoi picnometrul cu apă la
temperatura de 20°C (m4). Picnomerul se goleşte şi se usucă. Cu ajutorul unei pipete sau cu o
pâlnie mica cu tijă subţire se toarnă în picnometru grăsimea sau ceara topită, în cantitate
suficientă, astfel încît să ocupe o treime sau jumătate din volumul picnometrului.
Picnometrul se ţine fără dop în apa încălzită la aproximativ 70 0C, timp de 1 oră, se răceşte
la 200C şi se cîntăreşte (m2). Se umple cu apă, se aduce la temperatura de 200C, se completează la
semn şi se cîntăreşte din nou (m3). La suprafaţa de contact dintre grăsime sau ceară şi apă nu
trebuie să se observe bule de aer.
Densitatea relativă se calculează conform formulei:
m 2  m1
d 2020 
( m 4  m 2 )  ( m 2  m3 )
D
în care: d 20 — densitatea relativă ;
m1 — masa picnometruui gol (în grame);
m2— masa picnometrului cu grăsime solida sau ceară (în grame);
m3 — masa picnometrului cu grăsime solida sau ceară şi cn apă (în grame);
m4 — masa picnometrului cu apă (în grame).

PIERDEREA PRIN USCARE (FR)

Prin procedeele prevăzute în monografie se stabileşte masa compu;ilor volatili de orice
natură din substanţe farmaceutice, produse vegetale sau preparate farmaceutice, pierdută în
anumite condiţii de temperatură, presiune şi timp, specificate în monografiile respective.
Limitele admise se exprimă în grame şi se calculează procentual (% m/m).
Determinarea se efectuează în fiole de cîntărire al căror diametru se alege astfel încît
proba luată în lucru să formeze un strat de aproximativ 5 mm grosime, cu excepţia produselor
vegetale (rădăcini, scoarţe, frunze etc.), la care grosimea stratului poate fi mai mare (cel mult 2
cm). Fiola de cîntărire se aduce la masă constantă în aceleaşi condiţii în care urmează să se
efectueze determinarea.
Proba luată în lucru, a cărei masă este prevăzută în monografia respectivă, se
pulverizează, dacă este cazul, se uniformizează prin amestecare şi se cîntăreşte la balanţa
analitică. Pulverizarea în cazul substanţelor higroscopice sau eflorescente trebuie să se efectueze
rapid. Produsele vegetale se mărunţesc pînă la gradul de fragmente mici.
In funcţie de natura probei de analizat, pierderea prin uscare se efectuează prin următoarele
procedee, prevăzute în monografia respectivă :
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 10 / 26

(Controlul medicamentelor)

Uscarea în exsicator. Se efectuează în prezenţa unor substanţe deshidratante : acid

sulfuric (R), pentoxid de fosfor (R), clorură de calciu anhidră (R), silicagel anhidru (R).
Fiola de cîntărire cu proba luată în lucru se ţine în exsicator, la temperatura camerei, timp de 24
h, dacă nu se prevede altfel, şi se cîntăreşte. În continuare, se ţine în exsicator şi se cîntăreşte la
intervale de 6 h, pîna la masă constantă.
Uscarea în etuvă. Fiola de cîntărire cu proba luată în lucru se ţine în etuvă, la 1050C,
timp de 3 — 4 h, dacă nu se prevede altfel, se răceşte în exsicator şi se cântăreşte. Se continuă
uscarea pe perioade de cîte l h, urmate de răcire în exsicator şi cîntărire, pînă la masă
constantă.
Uscarea substanţelor grase se efectuează într-o capsulă de porţelan, în prealabil cîntărită
împreună cu o baghetă de sticlă. Proba luată în lucru şi 5 g nisip (R) se cîntăresc la balanţa
analitică în capsula de porţelan,se amestecă cu bagheta de sticlă şi se usucă în etuvă, la
1050C, pînă la masă constantă.
Uscarea în vid. Se efectuează în etuvă sau în exsicatoare speciale, conform prevederilor
din monografia respertivă. Presiunea este de cel mult 2,7 kPa (20,3mmHg), dacă nu se
prevede altfel.

REZIDUU PRIN CALCINARE (FR)

Reziduul prin calcinare este reziduul obţinut prin calcinarea unei substanţe anorganice
sau organice. În cazul produselor de origine vegetală, reziduul obţinut se numeşte cenuşă.
Limitele admise se exprimă în grame şi se calculează procentual (% m/m).
Tehnica de lucru. Creuzetele folosite pentru determinarea reziduului prin calcinare,
de marime convenabilă, din porţelan, nichel sau platină, se aduc la masă constantă prin
menţinere la aceeaşi temperatură la care urmează să se efectueze calcinarea şi se răcesc în
exsicator.
Masa probei luate în lucru este prevăzută în monografia respectivă.
Creuzetul cu proba luată în lucru (mărunţită pînă la fragmente mici in cazul produselor
vegetale), cîntărită la balanţa analitică, se încălzeşte pe sită, la flacără mică, pînă la îndepărtarea
apei şi a altor substanţe volatile. Încălzirea se continuă pe un triunghi de şamotă, crescînd treptat
temperatura flăcării; în cazul substanţelor organice şi al produselor de origine vegetală, încălzirea
se continuă pînă la carbonizare. Dacă se foloseşte cuptorul electric, temperatura este de
aproximativ 600ºC, pentru calcinarea substanţelor anorganice şi de aproximativ 800 0C, pentru
calcinarea substanţelor organice şi a produselor de origine vegetală. Creuzetul se lasă să se
răcească în exsicator şi se cîntăreşte. Se continuă calcinarea, cîte 15 min, răcirea în exsicator şi
cîntărirea pînă la masa constantă.
Dacă reziduul mai prezintă particule de cărbune se adaugă în creuzetul răcit, după caz, cîteva
picături de apă sau peroxid de hidrogen-soluţie concentrată(R) sau acid nitric(R), se evaporă la
sicitate pe baia de apă şi se calcinează din nou pînă la masă constantă. La nevoie, operaţia de
umectare şi calcinare se poate repeta pînă la masă constantă.
Calcinare cu acid sulfuric. Dacă în monografia respectivă se prevede „se calcinează cu
acid sulfuric (R)", după carbonizarea probei luate în lucru, creuzetul se răceşte şi se adaugă
aproximativ 0,5 ml acid sulfuric (R). Se încălzeşte, cu precauţie, pe sită, pînă la îndepărtarea
vaporilor de acid sulfuric şi se calcinează pînă la masă constantă.
Reziduu insolubil în acid clorhidric 100g/l. La reziduul obţinut după calcinare se
adaugă 2-3 ml acid clorhidric 100 g/1 (R). Creuzetul se acoperă cu o sticlă de ceas şi se
încălzeşte pe baiă de apă timp de 10min. Se adaugă 5 ml apă încălzită la aproximativ 70ºC cu
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 11 / 26

(Controlul medicamentelor)

care se spală şi sticla de ceas şi se filtrează printr-un filtru cu porii fini; precipitatul se aduce pe
filtru şi se spală cu apă încălzită la aproximativ 70ºC pînă cînd apele de spălare nu mai dau
reacţia pentru ionul clorură. Filtrul cu precipitatul se usucă la 105ºC, se aduce în creuzetul iniţial
şi se calcinează pînă la masă constantă.

DETERMINAREA APEI (FR)

Prin metodele prevăzute se determină concentraţia în apă a probei de analizat.
1. Titrare cu reactivul Karl Fischer
Metoda se bazează pe reacţia cantitativă a apei cu soluţia de dioxid de sulf, iod şi piridină
în metanol absolut (reactiv Karl Fisher) şi se aplică produselor anorganice şi organice care nu
reacţionează cu componentele reactivului Karl Fischer.
Titrarea se efectuează de prefetinţă într-un aparat cu circuit închis, ferit de umiditatea
atmosferică.
Tehnica de lucru. Proba luată în lucru, a cărei masă este prevăzută în monografia
respectivă şi care conţine aproximativ 30-50 mg apă, se cîntăreşte la balanţa atnalitică şi se
introduce într-un flacon de titrare uscat.Se adaugă 10-20 ml metanol absolut (R), se agită cu
ajutorul unui agitator electromagnetic timp de l min şi se titrează cu reactivul Karl Fisher al cărui
titru a fost recent stabilit. Sfîrşitul titrarii poate fi stabilit vizual, prin schimbarea culorii soluţiei
în galben-brun sau, mai exact,electrometric.
În paralel, se efectuează determinarea cu o probă martor. Concentraţia în apă a probei de
analizat se calculează conform formulei:
(V1  V2 )  T
c  100 ,
m
în care: c – concentraţia în apă a probei de analizat (% m/m);
V1 – volumul reactivului Karl Fischer folosit la titrarea probei luate în lucru (în
mililitri);
V2 – volumul reactivului Karl Fischer folosit la titrarea probei-
martor (în mililitri) ;
T – titrul reactivului Karl Fisher;
m – masa probei luate în lucru (în miligrame).
Observaţie. Substanţele insolubile în metanol absolut (R) se
dizolvă în alcool absolut (R), cloroform (R) sau acid acetic anhidru.

2. Antrenare cu vapori de solvenţi nemiscibil cu organici

Metoda se bazează pe antrenarea vaporilor de apă de către vaporii
unui solvent nemiscibil cu apa şi se foloseşte în cazul unor
produse lichide sau moi şi al unor produse vegetale cu un conţinut
ridicat în ulei volatil (în farmacopee, metoda se aplică produselor
vegetale cu un conţinut de cel puţin 1,0% ulei volatil).
Determinarea se efectuează cu ajutorul aparatului reprezentat în
figură.
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 12 / 26

(Controlul medicamentelor)

Proba luată în lucru, a cărei masă este prevăzută în monografia respectivă şi care conţine
aproximativ 1-2 ml apă,se introduce într-un balon uscat de 25-500 ml(a).Se adaudă 200 ml
toluen (R) sau xilen (R),dacă nu se prevede altfel,şi cîteva fragmente de porţelan poros.Tubul
abductor al unui colector gradat (b) se ataşează la refrigerentul (c).Încălzirea balonului se
efectuează pe baia de ulei sau la o sursă electrică cu reostat.Distilarea se conduce la început cu o
viteză de aproximativ 100 picături pe minut pînîă cînd distilează cea mai mare parte din apă,apoi
se măreşte viteza de distilare la aproximativ 200 picături pe minut.Distilarea continuă pînă cînd
volumul apei separate rămîne constant.După răcire,picăturile de apă care eventual aderă de
pereţii refrigerentului se antrenează în eprubeta gradată a colectorului prin spălare cu 5 ml
solvent.
Antrenarea cu vapori de solvenţi organici durează aproximativ 2 h.
Concentraţia în apă a probei de analizat se calculează conform formulei:
V
c  100 ,
m
în care: c – concentraţia în apă a probei de analizat (% m/m);
V – volumul apei din eprubeta gradată a tubului colector (în mililitri);
m – masa probei luate în lucru (în grame).

DETERMINAREA PH-ULUI (FS XI, P.113).

pH-ul este logaritmul negativ al activităţii ionului de hidrogen:
pH   lg a H  .

Măsurarea pH-ului constă în compararea potenţialului electrodului indicator, introdus în

soluţia cercetată, cu potenţialul aceluiaşi electrod în soluţie - tampon standard cu o valoare
cunoscută a pH-ului.
1.1. Metoda potenţiometrică constă în determinarea forţei electromotoare a unui
element, compus din doi electrozi: indicator, potenţialul căruia depinde de activitatea ionilor de
hidrogen, şi a unui electrod de comparare – electrod standard cu o valoare cunoscută a
potenţialului. În calitate de electrozi indicatori se folosesc electrodul de sticlă şi hinghidron. În
cazuri excepţionale se foloseşte electrodul de hidrogen.
Pentru măsurarea pH-ului se folosesc pH- metre, care înainte de măsurare, este calibrat cu
ajutorul soluţiilor tampon.
1.2. Metoda colorimetrică se bazează pe proprietatea indicatorilor de aşi schimba
culoarea în dependenţă de activitatea ionilor de hidrogen într-un anumit interval al pH-ului.
Determinarea colorimetrică a pH-ului se petrece cu ajutorul indicatorilor şi a soluţiilor
tampon standard.
Mai întâi se determină valoarea aproximativă a pH-ului cu ajutorul indicatorului
universal. După aceia se aleg 5-6 soluţii tampon din regiunea pH-ului determinat, care se
deosebesc unul de altul cu 0,2. într-o eprubetă se toarnă 10 ml soluţie de analizat şi în restul -
soluţie tampon. În toate eprubetele se adaogă câte 2-3 picături de indicator şi se compară
culoarea soluţiilor cercetate cu culoarea soluţiei tampon. pH-ul soluţiei cercetate este egal cu
pH-ul acelei soluţii, la care culoarea este mai aproapiată de culoarea soluţiei cercetate.
Metoda potenţiometrică are priorităţi faşă de cea colorimetrică, este mai exactă, are mai
puţine limitări, legate cu prezenţa oxidanţilor, reducătorilor, culorii, tulburelii etc.
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 13 / 26

(Controlul medicamentelor)

DETERMINAREA PUNCTULUI DE TOPIRE (FR)

Prin punct de topire se înţelege temperatura la care o substanţă se topeşte complet,
Dacă substanţa, se topeşte cu descompunere, se consideră punct de topire sau punct de
descompunere temperatura la care substanţa îşi schimbă aspectul (se brunifică sau apar
bule de gaze).
Determinarea punctului de topire al substanţelor solide pulverizabile se efectuează în
dispozitive speciale sau într-un balon Kjeldahl cu capacitatea de 150 — 250 ml , în care se
introduce un termometru potrivit, cu diviziuni din 0,5 în 0,5°C, fixat în balon cu ajutorul
unui dop prevăzut cu un şanţ longitudinal. La termometru se ataşează, cu ajutorul unui inel
de cauciuc sau prin aderenţă, un tub capilar din sticlă, închis la un capăt, cu diametrul
interior de aproximativ l mm şi lungimea de aproximativ 10 cm.În timpul determinării coloana
de mercur a termometrului trebuie să se afle în întregime în interiorul balonului.Lichidul de
încălzire introdus în balonul Kjeldahl trebuie să ocupe 2/3 din capacitatea acestuia.
Ca lichid de încălzire se foloseşte apa distilată pentru determinarea punctelor de topire pînă la
70°C; pentru temperatri mai înalte se foloseşte parafina lichidă, acidul sulfuric sau uleiul
de silicon.
Tehnica de lucru. Proba de analizat pulverizată şi uscată se introduce în tubul capilar şi
se tasează pentru a forma un strat compact de 3 — 4 mm înălţime. Tubul capilar se ataşează la
termometru, astfel încît substanţa să se găsească la acelaşi nivel cu partea mijlocie a
rezervorului cu mercur al termometrului. Încălzirea se efectuează astfel încăt temperatura să
se ridice cu 3 — 4°C/min. Se citeşte temperatura la care substanţa se topeşte complet,
În cazul substanţelor care se descompun prin încălzire prelungită, balonul se încălzeşte, în
prealabil, pînâ la o temperatură cu aproximativ 10°C sub punctul de topire presupus, după care
se ataşează capilarul cu substanţa şi se continuă încălazirea astfel încît temperatura să se
ridice cu l — 2°C/min.
Dacă punctul de topire a1 probei de analizat nu este cunoscut, se efectuează în
prealabil, o determinare orientativă.
Observaţie. În unele cazuri, specificate în monografii, punctul de topire se determină cu
un microscop special prevăzut cu un dispozitiv de încălzire.
Determinarea punctului de topire la grăsimi, ceară, răşini şi produse
asemănătoare.
Tehnica de lucru. Un tub de sticlă deschis la ambele capete, cu lungimea de 10
cm, cu diametrul interior de 2 mm şi cu grosimea pere telui de 0 ,5 mm se introduce, prin
presare şi rotire, în masa solidă ca atare (la unt de cacao) sau în masă solidă topită, astfel încît
să se obţină un strat compact cu înălţimea de aproximativ 10 mm. Tubul astfel umplut se ţine
timp de 24 h la gheaţă sau la o temperatură sub 15 °C, apoi se ataşează la un termometru
cu ajutorul unui inel de cauciuc, astfel încît substanţa din tub să se găsească la acelaşi nivel
cu partea mijlocie a rezervorului cu mercur al termometrului. Se foloseşte un termometru pînă
la 100 °C, cu diviziuni din 0,5 în 0,5 °C. Termometrul cu tubul fixat se introduce într-un balon
Kjeldahl de 250 ml, care conţine apă, astfel încît tubul să fie cufundat sub nivelul apei, pe o
porţiune de aproximativ 40 mm. Apa se încălzeşte, în prealabil, la o temperatură cu aproximativ
5 °C sub punctul de topire presupus. După introducerea tubului încălzirea se continuă, astfel
încît temperatura să se ridice cu l°C/min.
Se consideră punct de topire temperatura la care substanţa se deplasează către partea
superioară a tubului.
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 14 / 26

(Controlul medicamentelor)

DETERMINAREA PUNCTULUI DE SOLIDIFICARE (FR)

Prin punct de solidificare sau punct de congelare se înţelege tempe ratura cea mai
ridicată la care o substanţă lichidă sau o substanţă so lidă adusă în stare lichidă prin
topire trec din faza lichidă în faza solidă.
Dispozitiv. Determinarea se efectuează într-o eprubetă cu pereţii groşi, cu diametrul interior
de 20 + l mm, prevăzută cu un dop prin care trece un termometru divizat din 0,5 în 0,5 ºC
şi un tub de sticlă deschis la ambele capete, prin care pătrunde un agitator. Agitatorul
poate fi o baghetă de sticlă sau o bucată de sîrmă îndoită la un capăt în formă de cerc şi
apoi în unghi drept. Eprubeta se fixează cu ajutorul unui dop într-o altă eprubetă exterioară
cu pereţii groşi, cu diametrul de aproximativ 35 mm, care serveşte ca baie de aer.
Dispozitivul astfel montat se introduce într-un vas înalt, cu capacitatea de l 000 ml, care
conţine apă sau un amestec de răcire, astfel încît nivelul lichidului din vas să se afle dea-
supra nivelului substanţei din eprubetă. Vasul este prevăzut cu un agi tator şi cu un
termometru.
Tehnica de lucru. Aproximativ 10 g substanţă lichidă sau substanţă solidă topită la o
temperatură cu aproximativ 5ºC peste punctul de solidificare presupus se introduc în eprubeta
interioară şi se fixează termometrul, astfel încît rezervorul cu mercur să se găsească la
mijlocul stratului de substanţă. Eprubeta astfel pregătită se fixează în eprubeta ex terioară
şi se introduce în apă sau în amestecul de răcire a cărui temperatură trebuie să fie cu
aproximativ 5 ºC mai scăzută decît punctul de solidificare presupus. Substanţa se lasă să se
răcească fără a se agita, pînă cînd temperatura ajunge cu l — 2ºC sub punctul de
solidificare prevăzut. Se agită pînă cînd lichidul începe să se solidifice. Dacă solidi ficarea nu
începe nici la 5°C sub punctul de solidificare presupus, aceasta se amorsează prin adaosul
cîtorva cristale de substanţă.În timpul solidificării au loc variaţii de temperatură.
Se consideră punct de solidificare temperatura cea mai ridicată ob servată în cursul
solidificării.

DETERMINAREA INTERVALULUI DE DISTILARE (FR)

Intervalul de distilare al unui lichid sau al unei fracţiuni dintr-un lichid este intervalul
de temperatură corectat pentru presiunea atmosferică normală de 101,3 kPa (760 mmHg) la care
distilează totalitatea lichidului respectiv sau fracţiunea specificată din lichidul respectiv.
Determinarea, se efectuează cu aparatul reprezentat în figură (dimensiunile sînt exprimate
în milimetri),
Tehnica de lucru. 100 ml lichid de analizat se măsoară cu un cilindru gradat şi se introduc
într-un balon de distilare (a), în care se găsesc cîteva fragmente de porţelan poros, avînd grijă ca
lichidul să nu atingă gîtul balonului şi, în special, tubul lateral. Cilindrul (c) folosit ca recipient
pentru colectarea distilatului este
menţinut într-o baie de apă la 20°C.
Balonul se astupă cu un dop
străbătut de un termometru (g),
gradat din 0.2 în 0,2°C, astfel încît
marginea superioară a rezervorului cu
mercur să se găsească la nivelul
marginii inferioare a tubului lateral.
Balonul de distilare se introduce, într-
un dispozitiv cilindric din tablă (e) şi
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 15 / 26

(Controlul medicamentelor)

(f). Tubul lateral al balonului de distilare se fixează la un refrigerent (b) cu ajutorul unui dop, astfel
încît tubul să depăşească dopul în interiorul refrigerentului cu 25 — 35 mm. Dacă punctul
de fierbere al lichidului este mai mare de 160 *C se foloseşte un refrigerent cu aer. Încălzirea cu
becul (d) este astfel condusă încît prima picătura de distilat să apară după 5 -10 min de la
începutul încălzirii şi lichidul să distileze constant cu o viteză de 4 -5 ml/min.
În cazul determinării intervalului de distilare al unui lichid se citeşte temperatura la care
distilează primele cinci picături de lichid (temperatura iniţială de distilare) şi temperatura la care
distilează totalitatea lichidului (temperatura finală de distilare). Temperatura iniţială şi
temperatura finală de distilare citite trebuie să corespundă limitelor prevăzute în monografia
respectiv ă.
În cazul determinării intervalului de distilare al unei fracţiuni sau al fracţiunilor
specificate dintr-un lichid, acestea se colectează între limitele de temperatură prevăzute în
monografia respectivă.Volumele obţinute trebuie să corespundă prevederilor din monografia
respectivă.
Dacă determinarea se efectuează la o presiune diferită de presiunea normală,
temperaturile de distilare citite trebuie corectate pentru presiunea conform formulei:
t1  t 2  k ( p1  p 2 )
în care: t1 – temperatura corectată;
t2 – temperatura citită;
k – factor de corecţie prevăzut în tabel;
p 1 – 10l,3 cînd presiunea barometrică este măsurată în kilopascali sau 760 cînd
presiunea barometrică este măsurată în milimetri coloană de mercur;
p2 – presiunea barometrică din timpul determinării.
Valoarea factorului de corecţie (k) depinde de temperatura de distilare a lichidului de
analizat, conform prevederilor din următorul tabel:

FACTOR DE CORECŢIE (K)

TEMPERATURA DE
(în mililitri coloană
DISTILARE(0C) (în kilopascali)
de mercur)
pînă la 100 0,3000 0,040
mai mult de 100 pînă la 140 0,3375 0,045
mai mult de 140 pînă la 190 0,3750 0,050
mai mult de 190 pînă la 240 0,4125 0,055
mai mult de 240 0,4500 0,060
0
Observaţii: Pentru lichidele care distilează sub 80 C, încălzirea se efectuează pe baia de
apă, cu răcirea foarte activă a refrigerentului.
Distilarea eterului se efectuează pe baia de apă, la 54-58°C. Balonul de distilare este
aşezat pe o placă de azbest perforată, astfel încît fundul acestuia să închidă complet
orificiul şi să fie cufundat în apă. Recipientul se închide cu un dop prin care trece o
alonjă prevăzută cu un tub lateral pentru egalizarea presiunii şi este răcit în apă cu
gheaţă.

DETERMINAREA INTERVALULUI DE DISTILARE (FR)

 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 16 / 26

(Controlul medicamentelor)

Intervalul de distilare al unui lichid sau al unei fracţiuni dintr-un lichid este intervalul
de temperatură corectat pentru presiunea atmosferică normală de 101,3 kPa (760 mmHg) la care
distilează totalitatea lichidului respectiv sau fracţiunea specificată din lichidul respectiv.
Determinarea, se efectuează cu aparatul reprezentat în figură (dimensiunile sînt exprimate
în milimetri),
Tehnica de lucru. 100 ml lichid de analizat se măsoară cu un cilindru gradat şi se introduc
într-un balon de distilare (a), în care se găsesc cîteva fragmente de porţelan poros, avînd grijă ca
lichidul să nu atingă gîtul balonului şi,
în special, tubul lateral. Cilindrul (c)
folosit ca recipient pentru colectarea
distilatului este menţinut într-o baie de
apă la 20°C. Balonul se astupă cu un
dop străbătut de un termometru (g),
gradat din 0.2 în 0,2°C, astfel încît
marginea superioară a rezervorului cu
mercur să se găsească la nivelul
marginii inferioare a tubului lateral.
Balonul de distilare se introduce, într-
un dispozitiv cilindric din tablă (e) şi
(f). Tubul lateral al balonului de distilare
se fixează la un refrigerent (b) cu ajutorul
unui dop, astfel încît tubul să
depăşească dopul în interiorul refrigerentului cu 25 — 35 mm. Dacă punctul de fierbere al
lichidului este mai mare de 160 *C se foloseşte un refrigerent cu aer. Încălzirea cu becul (d) este
astfel condusă încît prima picătura de distilat să apară după 5 -10 min de la începutul încălzirii
şi lichidul să distileze constant cu o viteză de 4 -5 ml/min.
În cazul determinării intervalului de distilare al unui lichid se citeşte temperatura la care
distilează primele cinci picături de lichid (temperatura iniţială de distilare) şi temperatura la care
distilează totalitatea lichidului (temperatura finală de distilare). Temperatura iniţială şi
temperatura finală de distilare citite trebuie să corespundă limitelor prevăzute în monografia
respectiv ă.
În cazul determinării intervalului de distilare al unei fracţiuni sau al fracţiunilor
specificate dintr-un lichid, acestea se colectează între limitele de temperatură prevăzute în
monografia respectivă.Volumele obţinute trebuie să corespundă prevederilor din monografia
respectivă.
Dacă determinarea se efectuează la o presiune diferită de presiunea normală,
temperaturile de distilare citite trebuie corectate pentru presiunea conform formulei:
t1  t 2  k ( p1  p 2 )
în care: t1 – temperatura corectată;
t2 – temperatura citită;
k – factor de corecţie prevăzut în tabel;
p 1 – 10l,3 cînd presiunea barometrică este măsurată în kilopascali sau 760 cînd
presiunea barometrică este măsurată în milimetri coloană de mercur;
p2 – presiunea barometrică din timpul determinării.
Valoarea factorului de corecţie (k) depinde de temperatura de distilare a lichidului de
analizat, conform prevederilor din următorul tabel:
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 17 / 26

(Controlul medicamentelor)

Observaţie. Pentru lichidele care distilează sub 800C, încălzirea se efectuează pe baia de
FACTOR DE CORECŢIE (K)
TEMPERATURA DE
(în mililitri coloană
DISTILARE(0C) (în kilopascali)
de mercur)
pînă la 100 0,3000 0,040
mai mult de 100 pînă la 140 0,3375 0,045
mai mult de 140 pînă la 190 0,3750 0,050
mai mult de 190 pînă la 240 0,4125 0,055
mai mult de 240 0,4500 0,060
apă, cu răcirea foarte activă a refrigerentului.
Distilarea eterului se efectuează pe baia de apă, la 54-58°C. Balonul de distilare este
aşezat pe o placă de azbest perforată, astfel încît fundul acestuia să închidă complet
orificiul şi să fie cufundat în apă. Recipientul se închide cu un dop prin care trece o
alonjă prevăzută cu un tub lateral pentru egalizarea presiunii şi este răcit în apă cu
gheaţă.

INDICE DE HIDROXIL (FR X)

Prin indice de hidroxil se înţelege numărul de miligrame de hidroxid de potasiu
echivalent cu acidul acetic consumat prin acetilarea a 1 g probă de analizat.
Masa probei luate în lucru şi volumul reactivului de acetilare folosite pentru determinare
sînt în funcţie de mărimea indicelui de hidroxil, conform prevederilor din următorul tabel:

Probă luată în lucru Reactiv de acetilare

Indice de hidroxid
(în grame) (în mililitri)

de la 10 pînă la 100 2 5,0

mai mult de100 pînă la150 1,5 5,0
mai mult de 150 pînă la 200 1 5,0
mai mult de 200 pînă la250 0,75 5,0
mai mult de 250 pînă la300 0,6 sau 1,2 5,0 sau 10,0
mai mult de 300 pînă la350 1 10,0
mai mult de 350 pînă la 700 0,75 15,0
mai mult de 700 pînă la 950 0,5 15,0
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 18 / 26

(Controlul medicamentelor)

Tehnica de lucru: La proba luată în lucru,căntărită la balanţa analitică, se adaugă

reactivul de acetilare (anhidrida acetică R 250 g/l în piridină anhidră R), întru-un balon cu dop
rodat şi se încălzeşte în baia de apă, la reflux, timp de 1h. După răcire se adaugă prin
refrigerent 5 ml apă. Dacă la adăugarea apei apare o tulbureală se adaugă piridină anhidră (R)
pînă la dispariţia acesteia şi se notează volumul de piridină adăugat. Se continuă încălzirea în
baia de apă, la reflux,timp de 10 min. După răcire se spală pereţii refrigerentului şi ai
balonului cu 5ml alcool (R) neutralizat în prealabil la fenoftaleină-soluţie (I). Soluţia se
titrează cu hidroxid de potasiu 0,5 mol/l în alcool, în prezenţa fenoftaleinei-soluţie (I), pînă la
coloraţie roz.
În paralel se efectueză determinarea cu o probă-martor,ţinînd seama şi de volumul de
piridină anhidră (R) adăugat pentru dîspariţia unei eventuale tulbureli.
Indicele de hidroxil se calculează conform formulei:
(V1  V2 )  28,05
IH   IA ,
m
în care: I H – indice de hidroxil;
V1 – volumul de hidroxidv de potasiu 0,5 mol/l în alcool folosit la titrarea probei-
martor (în mililitri);
V2 – volumul de hidroxidv de potasiu 0,5 mol/l în alcool folosit la titrarea probei luate
în lucru (în mililitri);
m – masa probei luate în lucru (în drame).

INDICE DE IOD (FR X)

Acest indice rcprezintâ numărul de grame de iod fixat (prm adiţie) de 100 g probă de
analizat.
Masa probei de analizat esie funcţie de valoaiea indicelui de iod, iar valorile acestuia sunt
date în tabel:

Probă luată în lucru

Indice de iod
(în grame)
pînă la 20 1
mai mult de 20 pînă la 60 0,5 – 0,25
mai mult de 60 pînă la 100 0,25 – 0,15
mai mult de 100 0,15 – 0,10

Tehnica de lucru: Proba luată în lucru, căntărită la balanţa anali tică, se dizolvă în 20
ml cloroform şi se adaugă 25,0 ml monobrmură de iod 0,1 mol/l, într-un flacon cu dop rodat de
300 ml. Flaconul se închide şi se ţine la întuneric timp de 30 min, agitînd din cînd în cînd. Se
adaugă 15 ml iodură de potasiu-soluţie, 10 ml apă şi se titrează cu tiosulfat de sodiu
0,1 mol/l pînă coloraţie galben-deschis. Se adaugă 2 ml amidon-soluţie şi se continuă titrarea,
agitînd energic pînă la decolorare.
În paralel, se efectueză determinarea cu o probă-martor.
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 19 / 26

(Controlul medicamentelor)

Indicele de iod se calculează conform formulei:

(V1  V2 )  0,01269  100
II 
m
în care: II – indice de iod;
V1 – volumul de tiosulfat de sodiu 0,l mol/l folosit la titrarea probei-martor (în mililitri);
V2 – volumul de tiosulfat de sodiu 0,l mol/l folosit la titrarea probei luate în lucru (în
mililitri);
m – masa probei luate în lucru (în grame);
0,01269 – numarul de grame de iod corespunzător la l ml tiosulfat de sodiu 0,l mol/l.
Observaţie. Dacă proba luată în lucru consumă mai mult de jumătate din volumul de
monobromură de iod 0,1 mol/l determinarea indicelui de iod se repetă, luînd în lucru o masă
mai mică de produs.

INDICE DE ACIDITATE (FR X)

Prin indice de aciditate se înțelege numărul de miligrame de hidroxid de potasiu necesar
pentru neutraliyarea acizilor graşi liberi conţinuţi în l g probă de analizat (uleiuri volatile, uleiuri
grase, balsamuri, ceruri etc).
Tehnica de lucru. Se cîntâresc la balanţa analitică 5 g proba de analizat, daca nu se
prevede altfel. Se dizolvâ în 50 ml amestec, format din volume egale de alcool şi eter neutralizat
în prealabil la fenolftaleină – soluţie, (dacă este necesar, dizolvarea se efectuează prin încălzire
pe baia de apă, la reflux) şi se titrează cu hidroxid de potasiu 0,1 mol/l în apă pînâ la coloraţie
roz.
Indicele de aciditate se: calculează conform formulei:
5,61  V
IA 
m
în care: IA – indice de aciditate;
V – volumul de hidroxid de potasiu 0,1 mol/1 in apa folosit la titrare (in mililitri);
m – masa probei luate în lucrn (în grame);
5,61 – numărul de miligrame de hidroxid de potasiu corespunzător la l ml hidroxid de
potasiu 0,1 mol/1 in apă.
Daca în timpul titrâiii apare o tulbureală se mai adaugă amestec de alcool-eter pînă la
redizolvare.
Observaţie. În cazul balsamurilor se ia în lucru l g proba de analizat.

DETERMINAREA INDICELUI DE ESTER (FR X)

Prin indice de ester se înţelege numărul de miligrame de hidroxid de potasiu necesar pentru
neutralizarea acizilor graşi rezultaţi din saponificarea a 1 g probă de analizat.
Indicele de ester se calculează conform formulei:
IE  Is  I A

în care: IE – indice de ester;

IS – indice de saponificare;
IA – indice de aciditate.
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 20 / 26

(Controlul medicamentelor)

DETERMINAREA INDICELUI DE SAPONIFICARE (FR X)

Prin indice de saponificare se înţelege numărul de miligrame de hidroxid de potasiu
necesar pentru neutralizarea sumei de acizi liberi şi acizi rezultaţi din saponificarea a l g probă
de analizat.
Tehnica de lucru. La 2 g probă de analizat, cântărită la balanţa analitică se adaugă 25,0 ml
hidroxid de potasiu 0,5 mol/l în alcool, într-un balon cu dop rodatşi se încălzeşte la fierbere, pe
baia de apă, la reflux, până nu se mai observă pe suprafaţa lchidului picaturi de grăsimi (circa 30-
60 min). Se diluiază soluţia cu 25 ml apă proaspăt fiartă şi racită la circa 80 0C, se adaugă
fenolftaleină soluţie şi se titrează imediat cu HCl 0,5 mol/l până la dispariţia coloraţiei roz.
În paralel, se efectuează determinarea cu probă-martor.
Indicele de saponificare se calculează conform formulei:
(V1  V2 )  28,05
IS 
m
în care: IS – indice de saponificare;
V1 – volumul de acid clorhidric 0,5 mol/l folosit la titrarea probei-martor (în mililitri);
V2 – volumul de acid clorhidric 0,5 mol/l folosit la titrarea probei luate în lucru (în mililitri);
m – masa probei luate în lucru (în grame);
28,05 – numărul de miligrame de hidroxid de potasiu corespunzător la 1 ml hidroxid de
potasiu 0,5 mol/l în alcool.

SUBSTANŢE NESAPONIFICABILE (FR X)

Prin substanţe nesaponjficabile se înţeleg substanţele nevolatile la 1050C, obţinute din
uleiuri, ceruri etc., după. saponificare cu un hidroxid alcalin şi extracţie cu un solvent organic,
Tehnica de lucru. La 5 g proba de analizat, cîntărite la balanţa analitica, se adaugă 50 ml
hidroxid de potasin (R) 2 mol/1 în alcool (R), într-un balon cu dop rodat şi se încălzeşte în baia
de apă, la reflux, timp de l oră, agitînd din cînd în cînd. Conţinutul balonului se aduce cantitativ
într-o pîlnie de separare, prin spălarea balonului si a refrigerentntului cu 100 ml api încălzita la
aproximativ 800C. După răcire, soluţia din pîlnie se agită, cu precauţie, de trei ori cu cîte l00 ml
eter (R). Extractele eterice, reunite într-o altă pîlnie de separare, se agită, cu precauţie, de trei ori
cu cîte 40 ml apă. După separarea şi îndepărtarea stratului apos, stratul eteric se spalâ de trei ori
alternativ cu cîte 40 ml hidroxid de potasiu (R) 30 g/1 si 40 ml apa. În continuare, soluţia eterică
se spală, în repetate rînduri, cu cîte 40 ml apă, pînă cînd apele de spălare sînt neutre la
fenolftaleină-soiuţie (I). Soluţia eterică se filtrează cantitativ prin sulfat de sodiu anhidru (R),
într-un balon în prealabil cintărit. Eterul se distilează în baia de apă la aproximativ 45 °C, pînă la
sicitate, iar la reziduu se adaugă 6 ml acetona (R). Se încălzeşte pe baia de apă pînă la
îndepărtarea acetonei şi balonul cu reziduu se usucă la etuvă, la 105 0C pînă la masă constantă.
Reziduul obţinut reprezintă substanţele nesaponificabile si se raportează la 100 g produs vegetal.
Reziduul se dizolvă în 20 ml alcool (R) neutralizat în prealabil la fenolftaleină-soluţie (I) şi
se titrează cu hidroxid de potasiu 0,1 mol/1 în alcool pînă la coloraţie roz. Folosirea la dozare a
unui volum de hidroxid de potasiu 0,1 mol/l in alcool mai mare de 0,2 ml arată că separarea celor
doua straturi, apos şi eteric, a fost incompletă şi. determinarea trebuie repetată.

PUNCT DE FIERBERE (FR X)

 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 21 / 26

(Controlul medicamentelor)

Punctul de fierbere al unui lichid este temperatura corectată la care presiunea de vapori a
lichidului este egală cn 101,3 kPa (760 mmHg).
Pentru determinarea punctului de fieibere se foloseşte o eprubetă prevăzuta cu un dop
perforat la mijloc, astfel încît sa se poată introduce un termometru la care se ataşează un tub
capilar închis la partea superioară. Dopul este prevăzut lateral cu uu şanţ longitudinal. Eprubeta
se introduce într-un balon care conţine parafină lichidă (R).
Tehnica de lucru. Lichidul de analizat se introduce în epiubetă şi termometrul cu tubul
capilar se cufunda în lichid. Încălzirea se efectuează treptat, astfel încît temperatura să crească eu
2 — 30C/min. La început are loc o uşoară degajare de bule de gaz de la capâtul inferior al tubului
capilar. În momeutul cînd se ajunge la punctul de fierbere şi în lichid apare un lanţ continuu de
bule de gaz, becul se îndepărtează. Viteza de degajare a bulelor de gaz scade şi cînd degajarea
acestora încetează şi lichidul are tendinţa de a fi absorbit în tubul capilar termometrul arată
temperatura de fierbere.
Dacă determinarea se efectuează la o altă presiune, diferită de presiunea normală,
temperaturile de fierbere citite trebuie corectate pentru presiunea normală, conform formulei:
t1  t 2  k ( p1  p 2 )
în care: t1 – temperatura corectată;
t2 – temperatura citită;
k – factor de corecţie prevăzut în tabel;
p 1 – 101,3 cînd presiunea barometiicâ este măsurată în kilopascali sau 760 cînd
presiunea barometrkă este măsurată în milimetri coloană du mercur;
p 2 – presiunea baromtrică din timpul determinării.
Valoarea factondui de corecţie (k) depinde de puntinl de fitrbere al de analizat,
conform prevederilor din următorul tabel:

Factorul de corecţie (k)

Punct de fierbere
(în dradeCelsius) (în mililitri coloană
(în kilopascali)
de mercur)
pînă la 100 0,3000 0,040
mai mult 100 pînă la 140 0,3375 0,045
mai mult 140 pînă la 190 0,3750 0,050
mai mult 190 pînă la 240 0,4125 0,055
mai mult 240 0,4500 0,060

VISCOZITATE (FR)
Viscozitatea este proprietatea lichidelor în timpul curgerii de a opune rezistenţă la
alunecarea a două straturi învecinate.
Proprietăţile de curgere ale unui lichid se referă la rezistenţa acestuia faţă de o forţă de
forfecare aplicată asupra sa. Din acest punct de vedere se disting : sisteme de curgere newtonien,
a căror resistenţă la forfecare creşte liniar cu viteza, de forfecare (viscozitatea rămîne constantă
indiferent de viteza de forfecare aplicată in timpul determinării) şi sisteme de curgere
nenewtoniene, a căror viscozitate este dependentă de viteza de forfecare aplicată (dacă se
efectuează o determinare la o singură viteză de forfecare se obţine o viscozitate aparentă).
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 22 / 26

(Controlul medicamentelor)

Vîscozitatea dinamică sau absolută (  ) se exprimă în sistemul CGS în poise(P). Un

lichid are viscozitatea de un poise cînd o forţă de o dynă deplasează cu o viteză de l cm/s
două straturi de lichid care se găsesc la o distanţă de l cm unul faţă de celălalt şi au o
suprafaţă de 1cm 2 fiecare. Submultiplul curent folosit este centipoise (1 cP =0,01 P). În SI,
de unitatea de viscozitate dinamică este pascal -secundă (Pa · s = N · s · m 2 ); submultiplul
folosit este milipascal-secundă (mPa · s).
1 cP = 1 mPa ·s
Viscozitatea dinamică a apei la 20,2 ºC este l cP.
Viscozitatea cinematică (υ) a unui lichid este raportul dintre viscozitatea dinamică a
lichidului şi densitatea acestuia la aceeaşi temperatură.
În sistemul CGS, unitatea de viscozitate cinematică se numeşte stockes (St) ;
submultiplul curent folosit este centistockes (l cSt =0,01 St).
În SI unitatea de viscozitate cinematică este metru pătrat pe secundă (m 2 ·s 1 );
submultiplul curent folosit este milimetru pătrat pe secundă (mm 2 ·s 1 ).
1 cSt =1 mm 2 ·s 1
Viscozitatea relativă sau raportul de viscozitate ( rel ) este raportul dintre viscozitatea
dinamică a unui lichid la o temperatură dată şi viscozitatea dinamică a unui lichid de referinţă, la
aceeaşi temperatură.
Ca lichid de referinţă se foloseşte apa, dacă nu se prevede altfel.
În domeniul soluţiilor diluate de polimeri, dacă nu se prevede altfel, se consideră  rel 
ts/t 0 , în care ts =timpul de curgere al soluţiei şi t 0 = timpul de curgere al solventului.
Viscozitatea intrinsecă (internă, caracteristică) sau numărul limită de viscozitate  
  rel 1  ln rel 
lim    lim  , mărime folosită în domeniul polimerilor, poate fi determinată prin

 c   c 
extrapolarea uneia din curbele ( rel /c = f(c), pentru c = 0.
În domeniul soluţiilor diluate de polimeri, graficele se prezintă ca nişte drepte care au
pante diferite, dar prin extrapolare la concentraţia c = 0 ele se întîlnesc în acelaşi punct pe
ordonată; ordonata la origine a punctului comun, obţinut prin extrapolare, reprezintă viscozitatea
intrinsecă.
Practic, se prepară cel puţin patru soluţii de concentraţii diferite (% m/V), prevăzute în
monografia respectivă, şi se determină viscozităţile relative cu viscozimetrul prevăzut şi la
temperatura prevăzută. Pe un grafic se înscriu pe axa absciselor concentraţiile soluţiilor (c) iar pe
axa ordonatelor valorile obţinute prin aplicarea uneia din formulele: ( rel 1 )/c sau 1n rel /c.
Punctul de intersecţie cu axa ordonatelor a dreptei care uneşte punctele obţinute reprezintă
valoarea viscozităţii intrinsece  .
Viscozitatea intrinsecă are dimensiunile inversului concentraţiei, adică ml/g sau dl/g.
Viscozitatea convenţională Engler este raportul dintre timpul de curgere în viscozimetrul
Enngler a 200 ml lichid, la. temperatura (prevăzută în monografia respectivă) la care se
efectuează determinarea şi timpul de curgere al unui volum egal de apă apă la 20 °C ; se
exprimă în grade Engler (ºE)
Viscozitatea aparentă reprezintă valoare viscozităţii obţinute pentru sistemele de
curgere nenewtoniene în funcţie de tipul viscozimetru folosit, de umiditatea substanţei, de
concentraţia şi de modul de preparare a dispersiei, de durata şi de temperatura de agitare,
precum şi de perioada de repaus anterioară determiării.
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 23 / 26

(Controlul medicamentelor)

Determinarea viscozităţii. Aparatele pentru determinarea viscoztăţii se aleg în

funcţie de proprietăţile decurgere ale lichidului. Se folosesc:
— aparate pentru determinarea timpului de curgere: viscozimetrul
cu capilar (Ostwald, Ubbelohde), viscozimetrul cu orificiu (Engler), viscozi metrul cu
bilă (Hoppler);
— aparate pentru determinarea forţei de forfecare: viscozimetrul rota-
ţional (Brookfield etc).
Determinarea viscozităţii lichidelor newtoniene se efectuează cu aju torul
viscozimetrelor cu capilar, dacă nu se prevede altfel. Determinarea viscozităţii lichidelor
nenewtoniene se efectuează cu ajutorul viscozimetrelor rotaţionale, dacă nu se prevede
altfel.
La viscozimetrele Ostwald şi Ubbelohde se determină timpul de curgere al unui volum
de lichid şi viscozitatea se calculează conform formulei :
 =kt 
în care: η – viscoztatea. dinamică;
k – constanta aparatului;
t – timpul de curgere (în secunde);
 – densitatea lichidului de analizat.
La viscozimetrul Engler se determină timpul de curgere a 200 ml lichid si
viscozitatea se calculează, conform formulei:
t
Et 
k
în care: E t – viscozitatea convenţională Engler la temperatura la care se efectuează
determinarea (în grade Engler);
t – timpul de curgere a 200 ml lichid la temperatura (prevăzută în monografia
respectivă) la care se efectuează determinarea (în secunde);
k – constanta aparatului (timpul de curgere a 200 ml apă la 20 0 C) (în secunde).
La viscozimetrul Höppler se determină timpul de alunecare prin rostogolire a unor bile de
densităţi şi dimensiuni diferite, pe o distanţă standardizată, în interiorul unui tub calibrat în
care se află lichidul de analizat.
Viscozitatea se calculează conform formulei:

  kt (  b   )

în care:  – viscoizitatea dinamică;

k – constanta bilei;
t – timpul de alunecare prin rostogolire a bilei (în secunde);
 s – densitatea bilei ;
 – densitatea, lichidului de analizat.
Cînd constanta aparatului sau constanta bilei nu sînt cunoscute, aces tea se determină
cu ajutorul unui etalon adecvat sau cu ajutorul apei (  20, 2 ºC = 1 cP;  25, 0 ºC =0,895
cP).
Timpul de curgere la vicozimetrie Ostwald şi Ubbelohde şi timpul de alunecare prin
rostogolire al bilei la viscozimetrul Höppler trebuie să se încadreze între 100 şi 300 s.
Măsurarea timpului în ambele cazuri se efectuează cu ajutorul unui cronometru cu o precizie
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 24 / 26

(Controlul medicamentelor)

de 0.2 s. înaintea determinării se aşteaptă 15—20 min, astfel încît lichidul de anali zat
să atingă temperatura dorită şi să se elimine eventualele bule ele aer. Timpul reprezintă
valoarea medie a cel puţin trei determinări.
Se va acorda atenţie la filtrarea lichidelor.
La determinarea viscozităţii variaţiile de temperatură nu trebuie să depăşească ±0,10C.
La viscozimetrul rotaţional (de exemplu viscozimetrul Brookfield) se măsoară mărimea
cuplului de forţe necesar pentru a învinge rezistenţa la rotire a unui cilindru sau disc în
interiorul lichidului de analizat. În funcţie de viscozitatea lichidului de analizat se foloşte
un anumit corp de imersie şi o viteză de rotaţie corespunzătoare. Pentru a se calcula
viscozitatea în centipoise, spetificaţiile de pe cadranul aparatului se multiplică cu cifra
corespunzătoare corpului de imersie şi a vitezei înscrise pe o nomogramă anexată aparatului.
În cazul determinărilor viscozimetrice la dextran , viscozimetrul Ubbelohde folosit
trebuie să aibă volumul bulei superioare de l - 2 ml, diametrul tubului capilar de cel mult l
mm, lungimea tubului de cel puţin 100 mm, astfel încît timpul de curgere al apei să fie de
cel puţin 100 s, iar rezervorul care serveşte la efectuarea directă a diluţiilor, de aproximativ
30 ml.
Se introduc în viscozimetru 8,00 ml soluţie filtrată de dextran 2% m/V şi se măsoară
timpul de curgere. Se diluează succesiv soluţia, direct în viscozimetru, favorizînd barbotarea
aerului, de două ori cu cîte 3,00 ml apă filtrată şi în final cu 8,00 ml apă filtrată, măsurînd
de fiecare dată timpii de curgere. La calcularea viscozităţilor relative se ţine seama de
concentraţiile diluţiilor rezultate: 8 la 11, 8 la 14 respectiv 8 la 22 din soluţia iniţiala a
dextranului (2% m/V), de timpii de curgere ai diluţiilor respective, de timpul de curgere al
apei, de densitatea apei şi de densităţile diluţiilor, la temperatura la care se efectuează
determinarea (20,0  0,10C). Densităţile diluţiilor se calculează conform formulei:
d = 1,0000 + 0,004·c
in care: d – densitatea diluţiei;
c – concentraţia diluţiei (% m/V).
Dacă determinările se efectuează la temperaturi apropiate (±5 °C) se pot efectua corecţii
folosind coeficienţii de temperatură,  u  şi anume pentru Dextran 70 = 1,0 · 10 3
dl/g; pentru Dextran 40 = 0,6·10 3 dl/g
Pentru sistemele de curgere nenewtoniene (carboximetilceluloză sodică, metilceluloză
etc), determinarea viscozităţii se efectuează la un anumit tip de viscozimetru şi în condiţii
standardizate. Determinarea se efectuează pe dispersia substanţei ca atare (neuscată, dacă nu
se prevede altfel); concentraţia dispersiei trebuie să fie 2% m/V, calculată pentru substanţa
fară umiditate. Dispersia se etectuează prin agitarea substanţei cu apă încălzită la
aproximativ (60 ºC, timp de l h, într-un pahar de laborator cu un agitator cu palete, cu
200 rot/min. După un repaus de 6 h, la 20 ºC se efectuează zece determinări cu
viscozimetrul Höppler, folosind în calcule valoarea medie a ultimelor cinci determinări.

DETERMINAREA INDICELUI DE PEROXID (FR)

Prin indice de peroxid se înţelege numărul de mililitri de tiosulfat de sodiu 0,01 mol/l
oxidat de iodul eliberat din acidul iodhidric prin acţiunea peroxizilor din 1 g probă de analizat.
Tehnica de lucru. 5 g probă de analizat, cîntărite la balanţa analitică, se dizolvă, prin agitare
sau prin încălzire, întru-un amestec format din 18 ml acid acetic (R) şi 12 ml cloroform (R),
întru-un flacon cu dop rodat. După răcire se adaugă o soluţie proaspăt preparată din 1 g iodură de
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 25 / 26

(Controlul medicamentelor)

potasiu (R) şi 1 ml apă şi se agită energic timp de 1 min. Se adaugă 30 ml apă şi se titrează cu
tiosulfat de sodiu 0,01 mol/l pînă la coloraţie galben-deschis. Se adaugă 2 ml amidon-soluţie (I)
şi se continuă titrarea, agitînd energic, pînă la decolorare.
În paralel, se efectuează determinarea cu o probă-martor.
Indicele de peroxid se calculează conform formulei:
10(V2  V1 )
IP 
m
în care: Ip – indice de peroxid;
V1 – volumul de tiosulfat de sodiu 0,01 mol/l folosit la titrarea probei-martor (în
mililitri);
V2 – volumul de tisulfat de sodiu 0,01 mol/l folosit la titrarea probei luate în lucru (în
mililitri);
m – masa probei luate în lucru (în grame).

Întrebări pentru pregătirea individuală

1. Prelevarea probelor pentru analiză (prelevare probelor din depozite şi din farmacii).
2. Controlul organoleptic.
3. Determinarea unor însuşiri fizice, chimice şi fizico-chimice:
 Determinarea solubilităţii;
 Aprecierea aspectului soluţiei;
 Determinarea densităţii relative;
 Pierderea prin uscare;
 Reziduu prin calcinare;
 Determinarea apei;
 Determinarea pH-ului;
 Osmolalitatea şi determinarea ei;
 Determinarea punctului de fierbere;
 Determinarea indicilor de aciditate, de hidroxil, de ester, de saponificare, de
iod, de peroxid;
 Determinarea punctului de topire şi solidificare; determinarea punctului de
picurare.
 Vâscozitatea, tipuri de vâscozitate şi determinarea ei.

PARTE PRACTICĂ

Se determină parametrii de calitate în conformitate cu metodele redate în compartimentul

„Material informativ”:
 Determinarea solubilităţii (sulfat de magneziu, acid glutaminic, acid boric, sulfat de
cupru,tetraborat de sodiu, terpin hidrat, streptocida solubilă, acetat de potasiu, acid
ascorbic, paracetamol, cloramfenicol, furacilină.);
 Aprecierea aspectului soluţiei;
 Determinarea densităţii relative (alcool etilic, glicerină);
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12 DATA: 06.07.2009

Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori Pag. 26 / 26

(Controlul medicamentelor)

 Determinarea indicilor de aciditate, de hidroxil, de ester, de saponificare, de iod, de

peroxid (ulei de ricin, ulei de cacao, ulei de camfor, ulei de terebintină).

Bibliografia
1. Conspectul prelegerilor.
2. Babilev F.V. Chimie farmaceutică, Chişinău: Universitas, 1994.- 675 р.
3. Bojiţă M., Roman L., Săndulescu R., Oprean R. Analiza şi Controlul medicamentelor.Vol. I.
- Cluj-Napoca: Editura Intelcredo, 2003. – 495 p.
4. Bojiţă M., Roman L., Săndulescu R., Oprean R. Analiza şi Controlul medicamentelor.Vol.
II. - Cluj-Napoca: Editura Intelcredo, 2003. –768 p.
5. Ducă A., şi a. Chimie analitică şi analiză instrumentală.-Bucureşti: Ed. Didactică şi
pedagogică, 1983.
6. Farmacopea Europeană. Ediţia 7.0, 2010.
7. Farmacopea Română. Ediţia X-a –Bucureşti: Editura medicală, 1993.-1315 p.
8. Ghid farmacoterapeutic. – Ch.: “Vector V-N” SRL, 2010. – 1296 p.
9. Reglementarea activităţii farmaceutice în Republica Moldova.- Ch.: Vector, 2007 (F.E.-P.
„Tipogr.Centrală”). – 1038 p.
10. Беликов В.Г. Фармацевтическая химия.- М.: МЕДпресс-Информ, 2007. – 624 с.
11. Государственная фармакопея СССР: Вып. 1, ХI изд., – М.: Медицина, 1987. – 336 с.
12. Государственная фармакопея СССР: Вып. 2, ХI изд., – М.: Медицина, 1989. – 400 с.