psih. Sanda Lepoiev, psih.

Andreea Dumitrescu

Psihanaliza este oare actuala in mileniul 3?

CONTRATRANSFERUL - capcana sau unealta a relatiei terapeutice, istorie
si/sau actualitate?

Fie ca vorbim de inceputurile psihanalizei, de Sigmund Freud, cel care l-a

mentionat pentru prima data ca aparand in relatia terapeutica, sau de analistii care
l-au urmat sau de cei contemporani, conceptul de Contra-transfer a trecut prin
multiple faze, intelesuri si transformari: de la negarea sa, fuga de el, pana a-l
considera principalul instrument de lucru pe care analistii il au la dispozitie in cura
analitica.
Dinamica acestui concept poate fi considerata poate una dintre cele mai vii, cele mai
active din istoria psihanalizei si care continua sa ridice numeroase intrebari si
discutii despre validitatea sa, despre aplicabilitatea sa tehnica si practica, despre
efectele folosirii sau nefolosirii sale in sedintele analitice in functie de scoala
psihanalitica la care ne-am raporta.

Situatia analitica se refera la momentul in care cineva care cauta ajutor,

incearca sa vorbeasca cat de liber poate cuiva care asculta cat de atent poate, cu
scopul de a articula/formula ceea ce se petrece intre ei si de ce.
Definitia Contra-transferului ramane inca controversata – intre a fi inteles ca un
raspuns la procesele inconstiente produse de transferul pacientului asupra
analistului, inclusiv la sentimentele proiectate de acesta asupra lui, sau mai global ca
o componenta impusa in cadrul terapeutic de personalitatea analistului.
Contratransferul analistului este un mijloc de cercetare îîn interiorul
inconştientului pacientului, iar raă spunsul afectiv al analistului caă tre pacient
reprezintaă , îîn situatţia analiticaă , unul dintre cele mai importante instrumente ale
activitaă tţii sale. (Paula Heimann la conferinta IPA, 1949)
Analistul trebuie saă utilizeze auto-analiza pentru a se confrunta cu aceste
sentimente, sau saă caute un ajutor exterior. Freud subliniazaă caă fiecare psihanalist
ajunge doar ataî t de departe caî t îîi permit propriile complexe sţ i rezistentţe interne
(1910). De aici rezultaă pentru analist necesitatea de a se supune unei analize de
formare pentru a se elibera caî t mai mult cu putintţaă de petele sale oarbe, pentru ca
ecuatţia terapeuticaă cu douaă necunoscute – transferul sţ i contratransferul – saă se
apropie caî t mai mult de o ecuatţie cu o singuraă necunoscutaă .

Contra-transferul a evoluat de la o simpla interferenta catre un instrument

psihanalitic primordial si a devenit un aspect al tehnicii psihanalitice iar ponderea sa
este îîn plinaă cresţ tere. Modificarea perspectivei de abordare a contra-transferului se
bazeazaă pe îîntţelegerea setting-ului psihanalitic îîn calitatea de relatţie. Schimbarea a
aparut odata cu observarea perturbarilor emotionale aparute in diversi analisti,
observari devenite obiect de studiu.

1
 Astaă zi traă irea subiectivaă a analistului nu este vaă zutaă numai ca o manifestare
accesorie inevitabilaă , ci sţ i ca o modalitate diagnosticaă de a îîntţelege - îîn sfaî rsţ it - sau
de a îîntţelege mai bine proiectele de sine, scenele, fantasmele sţ i conflictele
inconsţ tiente ale pacientului. Reactţiile analistului decurg îîn fiecare minut al
interactţiunii analitice, indiferent dacaă el intervine sau nu, dacaă se misţ caă îîn fotoliu
sau nu, sţ i devin pentru pacient stimuli importantţi pentru a hotaă rîî caî nd sţ i îîn ce mod
saă se îîndrepte caă tre anumite teme conflictuale sţ i caî nd saă caute saă le elaboreze.
Psihanalistului modern i se cere astfel nu numai saă cunoascaă sţ i saă poataă urmaă ri
filiatţia geneticaă a propriilor sale conflicte interne sţ i unele pete oarbe, ci sţ i saă
dezvolte o reprezentare despre modul îîn care el reactţioneazaă la pacient, la
asţ teptaă rile sale de rol sţ i la dorintţele sale.

Nu existaă dubiu asupra faptului caă analistii nu sunt niste oglinzi, niste obiecte
inerte, ci ca sunt afectatţi îîn moduri diferite de impactul pacientului asupra lor, fie caă
acest lucru se datoreazaă personalitaă tţii pacientului, transferului pacientului sau a
modului saă u de a fi. Deseori raă spunsul terapeutului indicaă ceva ce are legaă turaă doar
cu el; alteori poate fi vorba de elemente sau comunicaă ri inconsţ tiente ale pacientului.
Este dificil de definit îîntr-un mod rigid dacaă este vorba de contra-transfer sau nu,
dacaă este patologic sau nu. Problema care se pune: a cui patologie este operantaă , a
pacientului sau a terapeutului, sţ i cum pot fi acestea distinse una de cealaltaă ? Chiar
dupaă analiza personalaă , orice terapeut poate fi îîn situatţia de a utiliza apaă raă ri
proiective, sau negarea, mai ales caî nd se aflaă sub presiune.

Rolul pe care analistul îîl traă iesţ te îîn contratransfer nu este doar o problemaă de
competentţaă profesionala, el reprezintaă sţ i un aspect al identitaă tţii personale: îîn ce fel
de rol, consţ tient sţ i inconsţ tient, intraă analistul îîn relatţia cu pacientul saă u? El se
straă duesţ te saă fie un analist; el joacaă îînsaă sţ i un rol din fantasma pacientului; îîn plus,
îîsţi traă iesţ te sţ i el, consţ tient sţ i inconsţ tient, propria viatţaă de fantasme, pe care le
exprimaă îîn relatţia cu obiectele sale externe si este el insusi o subiectivitate
generatoare de semnificatii.
Contra-transferul este un fenomen inevitabil sţ i o oportunitate pentru terapeut de a
afla mai mult despre pacient dar sţ i despre el îînsusţ i.

Psihanaliza a acceptat, din ce îîn ce mai mult, faptul caă personalul reprezintaă
de fapt profesionalul, iar ca relatia analitica si procesul analitic sunt in mod simultan
atat foarte personale, cat si interpersonale.