ETIC SAU MORAL

Dupa cum vom vedea, pe intregul parcurs al lucrarii, vom opera cu notiuni conexe problemelor
moralei, eticii si deontologiei. Printre acestea, binele si raul, in sens filozofic, ajuta la proiectarea
sensului deontologic al actiunilor umane in raport cu urmarile acestora. In sens metafizic, binele
desemneaza si semnifica ceea ce este dezirabil pentru om, colectivitate si societate. El este, deci,
in parte legat de deziderate si mai precis de dezideratul definit ca pozitivitate. Cu alte cuvinte,
binele este inteles ca ceva care creeaza valori si nu ca ceva care distruge sau creeaza lipsuri.
Binele formeaza, impreuna cu opusul sau, raul, un cuplu conceptual major al filozofiei morale.
Notiunile de bine si de rau au fost si sunt utilizate mai frecvent in context religios; este bine ceea
ce se conformeaza poruncilor divine si rau ceea ce se opune acestora. Din punctul de vedere al
ateilor, semnificatia si pertinenta acestor concepte fac obiectul unor multiple analize divergente,
incepand cu problema continutului celor doua notiuni si utilizarea lor in sens profan si pana la
proiectia posibilitatii de utilizare in teoria moralei laice.
Conceptul filozofic de bine, si greutatea pe care o are in teoria moralei, este un termen
care figureaza in numeroase opere, iar interpretarile date difera oarecum:
1 Este diferentiat binele, ca valoare categorica suprema, ideala, de binele in sens relativ
restrans, in sens filozofic; un act enuntat drept „bine”, este, deci, daca este de efectuat, un
lucru pe care trebuie sa-l realizam si, daca este deja efectuat, un lucru deja aprobat;
2 In analiza efectuata de Kant, apare expresia „binele suveran”, care desemneaza
atat ideea de demnitate , de proba, ceea ce nu este decat o referire la morala, cat si ca
studiu de intregire absoluta;
3 In conceptia filozofului Rudolf Steiner , ceea ce se numeste bine decurge adesea dintr-
un automatism moral; este facut intr-o forma constrangatoare. De aceea, adevaratul bine
este cel care deriva, cel mai adesea, dintr-un automatism moral si pe care il executam cu
placere .
Raul descrie un anume tip de comportament sau de stadii ale unei fapte distrugatoare,
destructurate sau imorale si este sursa unor referinte morale sau fizice. In conceptia lui Leibniz,
este posibila distinctia dintre: a) raul fizic, ca suferinta care afecteaza o creatura inteligenta si
sensibila; b) raul metafizic, sau imperfectiune a naturii si c) raul moral, ca greseala.

1
 Dintre problemele pe care le suscita si incita existenta raului, doua sunt cele care prezinta
o importanta particulara: a) de a sti ce este raul si de ce exista si b) de a sti daca este posibila
valorizarea raului.
Ceea ce este rau devine, prin definitie, o problema. El constituie o problema intr-un cadru
de puritate morala si comportamentala. In principiu, trebuie sa fim de acord cu unele lucruri:
toate religiile, spre exemplu, dar si toate legislatiile intr-un cadru ateic prevad cam aceleasi
interdictii fundamentale: omorul, furtul, mutilarea (chiar si cea cu scop ritualic), producerea de
suferinte, excrocheria, violul, incestul, adulterul, minciuna s.a. Decalogul constituie un exemplu
de interdictii fundamentale. Aceste interdictii, deseori considerate a fi religioase, se aplica atat
mediului credinciosilor dar si intregii colectivitati umane.
In practica, numeroase sunt situatiile care indeamna la reflectare, la gasirea unor
raspunsuri: nu ar putea fi admis de a face un rau putem evita un rau mai mare ? O ucidere poate
evita un razboi sau un genocid, ori o tortura, un atentat terorist ? O serie de actiuni si atitudini
umane nu provoaca suferinte umane, cum ar fi homosexualitatea sau avaritia si totusi unii le
considera imorale. De aici, dificultatea de a defini raul in sens moral . Dar ce ar reprezenta
binele, daca nu ar exista raul ? Ce ar fi interesul pentru viata, daca moartea nu ar exista ?
Etiologia raului si domeniile de manifestare ale acestuia sunt vaste, iar limitele spatiale si
conceptuale deosebit de variabile : a) raul cauzat de natura (cutremure de pamant, furtuni ale
vantului, valurile uriase s.a.) sau de animale (atacurile animalelor feroce); b) raul cauzat de catre
om prin ignoranta (crimele savarsite in numele unor ideologii, pentru a face bine patriei, rasei,
principiilor virtutii s.a.) , prin disfunctii ale vointei, adica prin faptul de a face altceva decat ceea
ce ai intentia sa faci, sau din prostie, lipsa de inteligenta ori stupiditate, izvorata dintr-un defect
de gandire, deci de judecata, care leaga teoria de practica si determina persistenta vointei in acest
defect .
In religie, se considera ca raul reprezinta intoarcerea de la Dumnezeu, prin incalcarea
poruncilor sale, prin privarea voluntara de la gratia Divina; presocraticii considerau ca faptul de a
depasi granitele naturii (ale ratiunii si ale cuvantului, cum afirma Heraclit) constituie o injustitie,
deci un fapt imoral; neoplatonistii considerau si vedeau in rautati un spectacol demn de zei;
gnosticii faceau distinctia dintre Dumnezeu si lume ,,Lumea este facuta din materie si se opune
spiritului, cum binele se opune raului” ; pentru Leibniz exista raul metafizic, raul fizic si raul
moral, iar raul exista pentru ca este necesar pentru buna indeplinire a actiunilor superioare;
pentru Kant, este rea orice actiune si orice comportament care nu poate fi generalizat tuturor
oamenilor fara a declansa haosul ; Nietzsche considera ca nu toate lucrurile rele sunt
condamnabile, observand ca suferinta poate fi o sursa de placere si ca nu exista fenomene
morale, ci numai o interpretare morala a fenomenelor; John Rowls considera ca o situatie poate

2
fi considerata ca justa, dreapta, daca ceea ce ne revine fiecaruia dintre noi ne face indiferenti fata
de persoana alteia si observa ca, in multe societati, exista ideea inlocuirii unor privilegii cu
indatoriri pentru a mentine echilibrul si ca, nu mai exista privilegii ci doar oportunitati
suplimentare de a face bine, insotite de sanctiuni, daca aceste indatoriri nu sunt indeplinite ;
scriitorul Norman Spinrad apara ideea ca rareori conflictele reprezinta o opozitie dintre bine si
rau, ci adeseori un conflict intre doua viziuni diferite si incompatibile ale binelui; in viziunea
marxist-leninista, raul era definit ca un ansamblu de forte reactionare care impiedicau
dezvoltarea revolutiilor proletare; filozoful Michel Henry afirma ca viata este buna prin natura si
scopul ei iar raul corespunde a tot ceea ce atenteaza la normalitatea vietii si isi gaseste originea in
moarte .

1. Introducere

Daca ar trebui sa credem veridicitatea informatiilor cuprinse in Vocabularul filozofic al lui

Andre Labande , termenul de „deontologie” a fost creat in 1825 de J. Bentham si a aparut in 1834
intr-o lucrare postuma a acestuia, intitulata „Deontologiy or the science of morality”. In viziunea lui
Labande, deontologia reprezinta „teoria indatoririlor”, in timp ce in Vocabularul juridic publicat de
Asociatia Henri Capitant, sub coordonarea lui G. Cornu, ea este definita astfel: „Ansamblul datoriilor
inerente exercitarii unei activitati profesionale liberale, definite cel mai adesea prin reglementari ale
profesiei”.

In Dictionarul explicativ al limbii romane regasim termenuldeontologie ca neologism preluat

din frantuzescul „deontologie”, definit astfel: „Disciplina care se ocupa cu datoriile profesionale.
Totalitatea regulilor si a uzantelor care reglementeaza relatiile dintre medici in ceea ce priveste
clientela lor”. La randul sau, in „Dictionarul limbii romane. Explicativ. Practic” , regasim urmatoarea
definitie: „Doctrina privind normele de conduita si obligatie etica (ale unei profesiuni)”.

Mai apropiata de economia lucrarii noastre, in Dictionarul de Administratie Publica al lui Anton
P. Parlagi , sintagma „deontologia functionarului” este definita dupa cum urmeaza: „Termen de
origine greaca introdus de J. Bentham ca sinonim pentru < stiinta moralitatii >. In sens liberal,
disciplina functiei inseamna < discurs asupra a ceea ce trebuie facut > (de catre o persoana). In
stiinta administratiei , pentru a defini sfera de obligatii moral-juridice ale unui functionar public, se
utilizeaza : probitate, loialitate, responsabilitate etc”.

De la inceput trebuie sa precizam faptul ca, din moment ce deontologia constituie stiinta
indatoririlor profesionale, am comite un dublu pleonasm daca am utiliza formula „deontologie
profesionala”, prin adaugarea complementului de nume care desemneaza membrii unei profesii.
Astfel, nu am putea vorbi despre Codul deontologic al profesiei de politist, cand ar trebui sa ne referim
pur si simplu la Codul de deontologie al politistului sau Codul deontologic al politistului. Deontologia
este practic o etica sau o morala profesionala si un drept profesional.

Creat, asa cum am precizat anterior, de filozoful hedonist englez Jeremy Bentham, cuvantul
„deontologie” deriva din doua cuvinte de origine greaca: deon (datorie) si logos (stiinta). In sensul
originar grec, deontos semnifica stiinta a ceea ce va trebui facut, stiinta datoriei.

2. Despre codurile morale

3
 Termenul de „cod moral” se poate extinde spre doua sensuri diferite, dupa cum il considera
individul sau societatea. Pentru a le distinge, vom folosi termenul de cod moral in sensul perceput in
mod individual, in timp ce, atunci cand ne vom referi la intelesul sau la nivel social, il vom inlocui cu
sintagma „principii morale”.

Principiile morale, vezi morala, sunt, de cele mai multe ori, asertiuni complexe despre ceea ce
este just sau ceea ce este injust. Din moment ce fiecare individ doreste sa perceapa ca aceste principii
morale izvorasc din sine, este destul de rar sa gasim ceva simplu in cadrul acestor principii sau in etica
unui sau altuia dintre semenii nostri, ceea ce face dificila judecata despre principiile morale ale altuia.
Dificultatea izvoraste din faptul ca morala provine adeseori din religie si reflecta, la fel de
des, imaginile codurilor culturale si nu pe cele strict morale.

O varianta comuna, reunificata, a principiilor morale o constituie legea, in care statul fixeaza
pedepsele sau compensatiile solicitate pentru una sau alta dintre actiunile particulare, care nu incalca
principiile morale devenite norme obligatorii de comportament in societate. In anumite culturi, relatia
dintre principiile morale si lege este absoluta. Aici vorbim despre faptul ca principiile morale servesc
drept ghid pentru conduita individuala.

Printre exemplele de principii morale putem mentiona regulile nobilei simtiri ale budismului,
cele 10 porunci respectate de iudaism, crestinism si islam, sau cele 10 comandamente indiene. Un
concept, mai avansat si mai cuprinzator, este cel de etica, care stabileste un echilibru intre
argumentele pro si contra unei decizii individuale, in functie de cel mai mare bine general. Numeroase
coduri etice se aseamana cu cele morale, dar majoritatea codurilor sunt mai putin stricte si nu
presupun separarea binelui de rau, in forma obisnuita. Etica consta in evaluarea efectelor pozitive si
negative ale uneia sau alteia dintre actiunile umane, in argumentele pentru sau impotriva acestora si
in luarea unei decizii in favoarea celui mai mare bine dintre un numar mai mare ale eventualitati si
variante posibile.

Conceptul cel mai legat de principiile morale este cel de Cod moral, pe care il consideram
propriu fiecarui individ. Subintelegem ca acceptiunea diferentelor de gandire dintre indivizi este
extrem de importanta, mai importanta decat Creatorul si legile divine. In unele sisteme religioase sau
filozofice, cum ar fi taoismul sau gnosticismul, acest concept este considerat ca o baza a intregii
estetici si, deci, si pentru chestiunile morale ale individului. Principiile morale sunt, deci, vazute in
cadrul unor sisteme coercitive care izvorasc mai mult din politica decat din morala.

Codul moral al unui individ reprezinta modalitatea in care o persoana va aplica propria notiune
despre morala. Aceasta notiune este centrata pe individ, insa se poate extinde la mai multe persoane
sau la un grup. Functie de acest cod, individul ii vede pe ceilalti ca meritand sa fie tratati in forma in
care ar dori el insusi sa fie tratat.

Pe de alta parte, Codul moral reprezinta modalitatea prin care un individ aplica in practica
valorile sale morale si credintele personale. El este descris in diferitele teorii etice ca o frontiera a
rationalitatii in cadrul eticii insasi. Din acest punct de vedere, Codul moral este o notiune estetica care
nu poate fi partajata in mod direct cu ceilalti.

O persoana care se afla in afara codului moral al unui individ nu mai este protejata de acest
cod. Astfel, conceptul de cod moral ne permite sa explicam ipocrizia aparenta a celui care pretinde ca
are si respecta principiile etice. De exemplu, el poate fi intrebuintat de catre un credincios pentru a
explica pentru ce aproba razboiul sau pedeapsa cu moartea pentru unele crime , chiar daca propria sa
religie interzice omorul. Astfel, cei care aproba moartea sunt iesiti din sfera de aplicare a propriului
cod moral.

Un Cod moral este de presupus ca se naste din experienta, in special din exemplul moral dat
de parinti, din dezvoltarea lenta a ansamblului de conditii, de inhibitii si de reprezentari ale binelui in
cursul intregii vieti de experiente de cunoastere. Acest Cod moral, mereu in schimbare, nu poate fi
comunicat direct, insa aplicarea cotidiana a acestuia poate inspira, influenta si educa pe ceilalti.

O serie de teorii ale moralei, in special teoria relativismului cultural, dar si numeroase ramuri
ale teologiei, pun putin pret pe valori in ideea de a comunica codul la moral sau de a cauta o
armonizare a chestiunilor morale in afara strictului necesar de a evita un conflict frontal. O idee opusa
este ca toate codurile morale pertinente pot fi puse in comun in cadrul unui proces de control social si
al invatarii bunei conduite. O asemenea credinta induce un anumit grad de standardizare a
comportamentelor pe calea principiilor morale impartasite de catre toti indivizii si sanctionate de lege.

4
 3. Sensurile si fundamentele eticii

Am convenit asupra faptului ca deontologia este partea eticii care se ocupa de indatoririle
profesionale, de datoriile specifice unei profesii, dar si ca etica este stiinta care studiaza normele
morale: viata, obisnuintele, defectele, caracterele. Etica este o disciplina practica si normativa care are
scopul de a ne spune cum trebuie sa traim si sa ne comportam. Exista diverse forme de etica, care se
diferentiaza prin gradul lor de generalizare , prin obiectul lor sau prin fundamentarea lor . In toate
aceste situatii, etica trebuie sa raspunda la intrebarea: Ce si cine face, pentru a face bine ?

Etica generala stabileste criteriile de a judeca daca o actiune este buna sau rea si pentru a
stabili motivatiile si consecintele unui act sau ale unei fapte. Finalitatea eticii face din aceasta o
activitate eminamente practica. Vorbim despre faptul ca nu este vorba de a stabili ceva nou pentru ea
insasi, ci de a oferi solutii pentru a actiona in mod responsabil. Ea este, astazi, perceputa ca
fundamentul eticii aplicate, al eticii individuale, al eticii sociale si ale diferitelor forme de etica
specializata, care se confrunta cu problemele normative ale propriului domeniu particular.

Este o chestiune delicata incercarea de a determina raporturile dintre morala si etica, intrucat
diferenta dintre cei doi termeni este, ea insasi, diferenta dintre mai multe moduri de gandire. In
sensul sau cel mai rudimentar, termenul de etica este sinonim cu morala si semnifica o practica care
are drept obiect stabilirea unei forme de a trai conform cu scopurile vietii umane: cautarea bunei
cuviinte sau a virtutii.

Totusi, o diferentiere curenta consta in a intelege prin morala ansamblul de norme specifice
unui grup social sau unei populatii la un moment dat al istoriei acestora si de a apela la etica pentru a
face bine, incepand cu momentul conceperii actiunilor individuale. Astazi, utilizam termenul de etica
pentru a codifica reflectiile teoretice critice cu privire la moralitatea actiunilor. Vorbim, spre exemplu,
despre comitetul de etica in interiorul institutiilor administrative sau al institutiilor politienesti. Etica
are fundamentele sale in luarea unor decizii, asa-zis rationale, plecand de la dialogul liber intre
cunostinte, ca bogatii de traditii si de coduri ideologice asimilate.

O alta distinctie este propusa de catre o serie de filozofi contemporani pentru a putea defini
morala ca ansamblul datoriilor si etica ca realizarea rezonabila a dorintelor si aspiratiilor .

Morala este, de asemenea, atasata unei traditii idealiste, de tip kantian, care distinge intre
ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie, in timp ce etica este alaturata unei traditii materialiste, de tip
spinozian, care incearca doar sa imbunatateasca realul printr-o atitudine rezonabila de a
cauta bunastarea in toate.

Dreptul si normele sale este deosebit fata de morala si de etica, in sensul ca nu se pronunta
cu privire la valoarea actelor, bine sau gresit, bun sau rau, si nu defineste decat ceea ce este permis
sau interzis, deci aparat de stat, intr-o societate data. Pe de alta parte, deontologia este, la randul
sau, ansamblul obligatiilor pe care o profesiune se angajeaza sa le respecte pentru a garanta o
practica conforma cu etica.

Exista o serie de domenii legate de etica. De pilda, etica este mai intai inseparabila de
filozofie, in punctul in care se confunda cu filozofia morala. Drept urmare, se considera frecvent ca
etica este o ramura principala a filozofiei, in special a filozofiei morale.

Apoi, etica este intim legata de meta-etica, cu toate ca in dezbaterile contemporane se

considera ca trebuie facuta o diferentiere neta intre ele. Meto-etica, drept urmare, are obiectul de a
analiza materia enunturilor, normelor si procedurilor eticii. Ea constituie disciplina care ii permite eticii
sa se intoarca in mod reflexiv asupra ei insasi.

Un alt domeniu inseparabil este politica, mai precis filozofia politica. Este traditional in filozofie
de a considera cetatea drept cadrul natural si ca prelungire a comandamentelor etice. Nu in ultimul
rand, dar intr-o masura mai mica, este traditionala legarea eticii si a filozofiei actiunii, si aceasta, dupa
Aristotel, in masura in care teoria actiunii intereseaza o serie de probleme fundamentale pentru etica,
ca o problema de responsabilitate a agentului sau functionarului, de intentionalitatea unei actiuni sau
de a defini ceea ce inseamna un functionar.

5
Ce nu ne spune DEX-ul este că moralitatea are puternice conotații religioase.
Conotații care necesită, ca orice idee bazată pe religie, acțiunea pe care mulți o
cataloghează drept credință. Moralitatea nu îți răspunde la întrebări, moralitatea
îți spune doar că un lucru, ori un fapt, ori o idee este acceptabilă sau nu din punct
de vedere moral. “Să nu ucizi!” este o comandă, nu o idee bazată pe un procedeu
de gândire. Moralitatea poate fi congruentă cu un anumit pachet religios și
incongruentă cu altul. Ce este moral și imoral diferă de la o religie la alta: Biblia
nu spune să nu bei, în fapt Iisus a transformat apa în vin și “Beți dintru acesta
toți, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se
varsă spre iertarea păcatelor” face parte din taina împărtășaniei. Este evident că
băutul nu este considerat un act imoral de către Creștinătate, atât timp cât nu
este ridicat la rangul de viciu. În Islam, băutura este considerată “haram”, haram
înseamnă ca este interzisă de Allah.
Etica nu necesită credința, etica este un procedeu sistematic de gândire. În etică
nu exista legi categorice (cu o excepție) și nu există ordine, există doar acțiuni
congruente cu un curent etic și atitudini incongruente. Etica te învață cum să
gândești, nu te ănvață ce să gândești. La fel ca moralitatea, etica nu este un
fenomen absolut: în etica kantiană, “să nu ucizi” are conotații absolute. În etica
utilitaristă, uneori, “ucisul” este considerat o acțiune etică.
Din (ne)fericire, sunt cazuri în care etica are valoare morală și moralitatea are
valoare etică. Potrivit eticii kantiene, unele acțiuni sunt rele indiferent de
consecințe și imperativul categoric are conotații similare cu poruncile din
Creștinism. Diferența majora este că aici vorbim despre “Legile Universului”, nu
despre legile unei anume entități. Sf. Toma Aquinas a tradus principiile etice ale
lui Aristotel și a introdus o “versiune religioasă” în Summa Theologica. Aquinas a
încercat să folosească, sistematic, principii etice și filosofice pentru a discuta
despre unele fenomene ce au, în fapt, conotații morale. Fapt ce face granițele
dintre etică și moralitate și mai neclare.

Pentru a concluziona: este evident că este aproape imposibil să separăm

complet etica și moralitatea. Imaginează-ți două cercuri, unul este numit “etică”
și celălalt “moralitate”: exista circumstanțe când etica și moralitatea sunt idei
similare, însă în adevăratul sens al cuvântului acestea sunt fenomene diferite.
Ținând cont de subiectivismul prezent în toate aceste teorii – subiectivismul în
alegerea unei religii, subiectivismul în interpretarea unei religii, subiectivismul în
alegerea unei teorii etice și subiectivismul inerent în unele teorii etice. Consider
că trebuie să fim mai înțelegători cu oamenii, să fim mai deschiși și să gândim
mai mult înainte să criticăm alegerile aparent morale, aparent imorale, aparent
etice și aparent neetice pe care omul alege să le facă. Am explicat un fenomen
complicat ca omorul ca fiind etic și neetic; același mecanism îl putem folosi și cu
avortul, homosexualitatea și mijloacele contraceptive. Trebuie să conștientizăm

6
că modul nostru de gândire nu este singurul și acțiunile pe care noi le consideram
etice sau morale se rezumă, de multe ori, doar la cultură și percepție.
Faptul că eu cunosc moralitatea și teoriile etice, îmi permite să le abuzez. Pot
alege mecanismul care îmi susține acțiunea, chiar dacă ajung până la
controversata etică egocentristă cu care pot ștampila orice acțiune ca etică sau
neetica folosind doar principiul binelui propriu. Este evident că moralitatea și
etica sunt imperfecte, este ideal sa nu categorizăm pe baza unor idei incomplete.

Şi regândind, reevaluând toate aceste contexte, mi-am dat seama că nu aş accepta o situaţie în
care aş schimba etica pe morală. Fiindcă etica dă o soluţie pentru maximum 80 de ani, pe când
morala e pentru veşnicie. Nu aş putea vorbi de Bine, Adevăr, Frumos ca valori universale,
numindu-le pur şi simplu Binele, Adevărul, Frumosul, când ştiu că acestea sunt depline în
Hristos. ,,

Morala derivă din tradiţia iudeo-creştină şi derivă dintr-o lege emisă de o Fiinţă
Supremă (Dumnezeu). Astfel, legea morală rezultă din înţelegerea şi interpretarea
textelor canonice ale Bibliei. Morala creştină în particular a apărut în lumea greco-
romană, leagănul unor celebre şcoli filosofice care au dat lumii mari înţelepţi: Heraclit
din Efes, Protagoras, Socrate, Platon, Aristotel, etc.

Etica este una din principalele ramuri ale filosofiei şi se ocupă cu cercetarea
problemelor de ordin moral, încercând să găsească răspuns la întrebări precum ce este
binele/răul, cum trebuie să ne comportăm şi care este raţiunea vieţii umane.

În câteva puncte, morala creştină şi etica filosofică sunt convergente, dar în fond ele
se deosebesc radical.

Asemănări şi deosebiri între morala creştină şi

etica filosofică
Primul punct în care etica şi morala sunt asemănătoare este faptul că omul şi
manifestările lui morale se află în centrul preocupărilor şi observaţiile făcute. Atât
etica, cât şi morala consideră că scopul vieţii omului este fericirea, dar în timp ce
prima urmăreşte să o dobândească pe Pământ, cea de-a doua o vede împlinită în
dobândirea mântuirii, doar prin Iisus Christos.

7
Al doilea punct în care cele două sunt convergente este conceptul binelui, pe care îl
abordează ambele şi care este fundamentul sistemului de valori. Şi morala creştină, şi
etica filosofică pretind facerea binelui şi evitarea răului. Diferenţa esenţială stă în felul
în care fiecare dintre aceste sisteme înţelege şi defineşte fiinţa binelui.

În ceea ce priveşte diferenţele, morala creştină vorbeşte de o învăţătură ce provine de

la Dumnezeu, Învăţător unic şi suprem pentru toate timpurile şi toate locurile. În
schimb, etica filosofică nu poate vorbi de o doctrină unitară, ci de mai multe sisteme
de etică bazate pe diferite sisteme filosofice neunitare.

O a doua diferenţă fundamentală stă în valoarea pe care o are omul. În morala

creştină, omul are o valoare în faţa Creatorului lui, Dumnezeu. În sistemele etice
antice, s-a postulat că omul este măsura tuturor lucrurilor, dar printr-o valoare
instrinsecă, raportată exclusiv la sine.

În ceea ce priveşte conceptul fundamental pe care îl pun cele două, etica filosofică
pune accent pe raţiunea umană ca fundament al moralităţii, fiind astfel intelectualistă.
Totuşi, ştiinţa (pe care etica se bazează) nu a reuşit până acum să arate cum decide
raţiunea ce este bun şi rău. În schimb, morala creştină cuprinde faptele omului, pe care
acesta le săvârşeşte în raport cu Binele suprem – Dumnezeu.

Un ultim punct în care etica şi morala nu converg este noţiunea de virtute. Virtutea
filosofică are ca subiect pe omul natural şi este sinonimă cu fericirea. În schimb,
virtutea creştină serveşte unui scop supranatural, omul credincios fiind renăscut prin
har în Christos.