Prof. dr.

Radu Mircea Gorgan,

neurochirurg: „Tinerii vor totul acum. Şi
buf! Atac cerebral“

Prof. dr. Radu Mircea Gorgan, neurochirurg, a „citit“ creierul a peste 15.000 de români

Numărul tinerilor care suferă accidente vasculare cerebrale a crescut mult în ultimii ani. Una
dintre explicaţii este că organismul lor nu este adaptat tuturor responsabilităţilor care li se pun
în cârcă prea devreme, spune prof. dr. Gorgan

Ziua de vineri la Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni“ din Capitală este una mai
uşoară decât toate celelalte. La noile măsuţe colorate de la parter, unde flori din plastic mov şi
roz luminează încăperea, aşteaptă numai câţiva pacienţi. Şi pentru Clinica de Neurochirurgie
IV este o zi mai scurtă, se termină în jurul orei 18.00. „Am avut numai şase operaţii azi“, ne
spune profesorul doctor Radu Mircea Gorgan, şeful Clinicii de Neurochirurgie şi directorul
medical al spitalului, în timp ce ne conduce în cabinetul lui.

„Weekend Adevărul“: Sunt multe sau puţine şase operaţii într-o zi?

Prof. dr. Radu Mircea Gorgan: Depinde. Nu se apreciază dificultatea unei zile pentru un
chirurg după numărul de operaţii, ci după tipul de operaţii. Acum depinde şi de chirurg. Dar,
în general, urmărim să facem marile operaţii până joi, inclusiv. Vinerea, de regulă, lăsăm
intervenţiile cu riscuri mai puţine în evoluţie. Astăzi, fiind vineri, am făcut hernii de disc
cervicale şi lombare.

Aţi observat o creştere a unor boli ale creierului în ultimii ani? Sau o modificare
procentuală a diferitelor afecţiuni ale sistemului nervos central?

Categoric, românii au acces mai uşor la investigaţii, diagnosticul se pune mai repede, numărul
neurochirurgilor şi al centrelor de neurochirurgie a crescut, deci rezolvăm mai multe cazuri.
Înainte, cred că mureau foarte mulţi fără să fie diagnosticaţi, mai ales cei cu tumori cerebrale,
fie la neurologie, fie la psihiatrie. Nu erau nici RMN (n. r. – rezonanţă magnetică nucleară),
nici computer tomograf.

Pe măsură ce aceste mijloace de investigaţie rapidă, eficientă şi foarte performantă s-au

răspândit în ţară, normal că numărul de cazuri a crescut. Asta în principal. Şi nu cred că,
raportat la perioada de acum 15-20 de ani, numărul de cancere, de exemplu, este mai mare.
Dar este mai bine tratat. Iar dovada este că peste vârsta de 50 de ani, 40% din tumorile
cerebrale sunt metastaze cerebrale. Deci cancerul primar a fost mai bine tratat, supravieţuirea
a fost mai lungă şi a avut timp să facă şi metastaze cerebrale. Operăm din ce în ce mai multe
metastaze cerebrale pentru că altădată, un om operat de cancer de plămâni murea în şase luni.
Acum e tratat, iradiat, trăieşte doi-trei ani şi în timpul ăsta creşte riscul de metastază. Există
un tropism (n. r. – tendinţă de orientare) pentru anumite cancere, adică, de exemplu, cancerul
pulmonar, cel de prostată sau cel de sân metastazează cu predilecţie în creier sau în coloana
vertebrală.

Dar în ceea ce priveşte atacul cerebral aţi observat o creştere a numărului cazurilor?

Da, dar aici ne împărţim cumva atribuţiile cu colegii de la neurologie. Fiecare încearcă să
realizeze cât mai multe pentru pacienţi. Eu zic că noi, chirurgii, am face mai multe.
Neurologii spun că totuşi de ei ţine accidentul vascular ischemic sau hemoragic, stroke-
ul, cum i se mai zice. Eu cred că ar trebui să trăim împreună, neurologii cu neurochirurgii, în
aceeaşi clădire şi că nu este normal să fie despărţită printr-un gard cea mai mare clinică de
neurochirurgie de cea mai bună clinică de neurologie în patologia vasculară.

„TINEREŢEA ESTE O ALTĂ RASĂ“

Statisticile europene cu privire la accidentul vascular cerebral în rândul tinerilor, chiar

şi de 20 de ani, arată o creştere îngrijorătoare. Aţi observat-o şi dumneavoastră? Până la
urmă, şi colegul nostru de breaslă, Cătălin Striblea, pe care l-aţi operat, are numai 35 de
ani...

Da, există o escaladare a accidentului vascular la tineri, fie că este ischemic, fie că este
hemoragic. Iar această escaladare se potriveşte cu faptul că tinerii n-au răbdare. Vor totul.
Acum. Repede! Există nişte etape în care organismul se adaptează nu numai la o anumită
profunzime a profesiunii, la o anumită calitate, la un anumit efort, ci mai ales la o anumită
răspundere. Răspunderea începe să devină, ca să zic aşa, palpabilă, de la o anumită vârstă.
Probabil după 40 de ani, la bărbaţi. Cuvintele astea de ordine pe care le auziţi şi în politică, şi
în economie: „Să promovăm tinerii“, „Să dăm credit tinerei generaţii“ mie mi se par foarte
riscante şi hazardate.
Nu că nu iubesc tinerii, nu că nu le apreciez calităţile. Tânărul are o imensă capacitate de
efort. Ceea ce se uită este că tinereţea este o altă rasă, el simte altfel, vrea să trăiască altfel.
Are extraprofesional alte valori, alte dorinţe. El nu vrea, de fapt, decât beneficiile postului,
adică bani, faimă şi nu vrea să ştie că 500 de oameni depind de el. Că el nu vrea nici nevastă
şi copil, el vrea să plece în drum spre mare cântând. Şi din acest conflict apare stresul...

Deci stresul e problema reală la tineri...

Deşi tânărul e sănătos tun, pe el îl doare capul, ameţeşte, are aşa-numitele atacuri de panică.
Omul intră în perioada de surmenaj, încearcă să combată stresul cu energizante, de exemplu,
ca să nu adoarmă la distracţie. Bea, ca să se trezească a doua zi să ajungă la serviciu, cantităţi
mari de cafea. Şi după trei luni, în care ai uitat să mănânci, să te hidratezi, să dormi cum
trebuie, cât eşti de tânăr, buf! Ai băut a cincea cafea sau ai luat al şaptelea energizant, îţi
creşte tensiunea şi-i suficient. Tânărul nu are colaterale circulatorii.

Ce sunt astea?

Păi, omul, cu vârsta, dezvoltă şi nişte căi colaterale. Adică se deschid nişte artere care altfel
stau liniştite. Ateroscleroza asta câteodată face şi bine. Că dacă nu pot să-mping mult pe o
singură cale ferată, mai fac câteva devieri. Organismul se protejează. Sunt ca nişte pâraie pe
care curge numai un firicel de apă. Plouă o dată, se umflă, se face ditamai râul şi mută satul.
Aşa şi arterele adultului – ele se deschid, pentru că pe ţeava principală nu poate să treacă
destul sânge şi se mai deschid câteva pârâiaşe, ca un sistem de irigaţie, cu mai multe canale.
Tânărul, în schimb, are un canal mare şi drept. În momentul în care-i creşte tensiunea, alea
care la adult se deschid încet-încet şi se dilată, la el se deschid dintr-o dată. E ca şi cum ar
veni apa cu o presiune foarte mare pe o ţeavă mică. Aşa păţesc tinerii. Obosiţi, nervi, cafea
noaptea şi buf! Ajunge o dată. Dacă viitura asta mare ar fi putut să se piardă, aşa, pe
colaterale, pe alte canale, era perfect. Dar alea erau mici.

Care este perioada critică în care un pacient cu atac cerebral trebuie să ajungă la
neurolog sau neurochirurg?

Idealul este să ajungă în 12 ore. Dar eu am mai spus-o: pentru accidentul vascular cerebral
trebuie organizată o reţea ca aceea pentru tratamentul infarctului miocardic. Deci centre de
urgenţă la care să fie aduşi pacienţii cu salvări dedicate acestor pacienţi şi care să beneficieze
de intervenţie rapidă. Structura e făcută deja. Mai trebuie doar destinate salvări şi
nominalizate spitale unde au neurologie şi neurochirurgie ca lumea. Pentru că există două
etape: una este de tentativă de recalibrare şi revascularizare administrând anticoagulante sau
cateterizare, printre altele. Şi unde treaba este mai serioasă, adică s-a făcut ditamai cheagul de
sânge în creier, atunci să chemăm un neurochirurg care să scoată cheagul, să oprească
sângerarea, să închidă artera ruptă şi gata. Şi-am salva mii de oameni. Şi în infarctul cerebral
se pot face multe.

„GESTURI CÂT MAI ELEGANTE ŞI FOARTE MULT DIN POIGNET“

Aici, în cadrul Spitalului „Bagdasar-Arseni“, este şi Centrul de Excelenţă în

Neurochirurgie.
Da, dar să ne-nţelegem bine: statutul ăsta nu este recunoscut în România. Noi suntem
recunoscuţi ca un centru de excelenţă în învăţământul de specialitate. În sensul că suntem
acreditaţi de Socie-tatea Europeană de Neurochirurgie ca fiind un centru care poate să asigure
învăţământul de rezidenţiat în specialitate oricărui rezident european. Deci cei care pleacă de
la noi şi scriu în curriculum vitae că au terminat la noi pregătirea de neurochirurg sunt bine
primiţi peste tot, chiar prea bine primiţi, dacă stau eu bine şi mă gândesc.

Lasă goluri mari tinerii care pleacă?

Cei care aleg să-şi facă rezidenţiatul în clinica noastră sunt oameni hotărâţi să facă sacrificii.
Dacă am merge acum pe secţia mea, am vedea că rezidenţii sunt încă aici. Poate e şi puterea
exemplului, că dacă eu vin primul şi plec ultimul, atunci cred că se gândesc şi ceilalţi să facă
la fel. Eu am fost învăţat de profesorul Arseni. Arseni venea la 6 dimineaţa în spital şi la ora 7
îşi făcea vizita pe secţie. Păi, nu mergea să facă singur vizita. Era suficient să ştii că vine
„balaurul“ şi trebuia să fii înaintea lui acolo, că mai trebuia să-i şi prezinţi pacienţii.

Era mână de fier?

Erau vremuri aspre, ca să nu spun altfel. Da, era un om dur, aşa era modelul. Profesional, însă,
nu puteai să-i reproşezi nimic. Aveam multe să-i reproşăm ca maniere şi pentru
comportamentul „colegial“, să zicem – nu exista aşa ceva la dânsul. Dar profesionalul conta.
De altfel, nu puteai să-i reproşezi nici că ar fi fost membru de partid, fiindcă n-a fost. Era
genul de om care voia binele instituţiei şi nu-l interesa binele oamenilor. Cred că în capitalism
ar fi făcut furori, la modul în care ştia să ne stoarcă de ultima fărâmă de energie şi să spunem
şi „Mulţumesc“.

CHIRURGIA CA ARMATĂ

Era un fel de armată...

Întotdeauna am considerat chirurgia, în general, foarte asemănătoare cu armata. Un chirurg

trebuie să se pregătească exact ca un soldat dintr-un comando. Trebuie să facă faţă, instinctiv,
la o mie de situaţii care apar fulgerător şi la care trebuie să reacţioneze. Ţi se rupe o arteră,
trebuie să opreşti sângerarea, dar trebuie s-o opreşti fiind calm, ştiind ce arteră s-a rupt,
încotro se duce şi de unde vine.

Şi-atunci, mâna lucrează în baza unor stereotipuri pe care ţi le-ai însuşit din tinereţe. Or, asta
se poate numai prin repetiţie şi prin efort, bineînţeles, şi prin cunoştinţe teoretice. În final,
mâna va face ce zice creierul. Poţi să ai creier oricât de bun dacă mâna nu se potriveşte cu
gândirea, dacă nu ai manualitate. Deci, din toate punctele de vedere, a deveni chirurg
înseamnă să fii un om care cu mâinile reuşeşti să faci lucruri gingaşe, repede şi foarte precis.

Mai ales cu un organ atât de sensibil cum e creierul.

Da, bine, eu am respect pentru toate organele. În momentul în care se taie pielea, nu ştii
niciodată ce se va întâmpla în profunzime. Dar, într-adevăr, neurochirurgul nu poate face
gesturi largi ca şi ortopedul, care se învârte în jurul membrului. Neurochirurgul are o bucăţică
de creier la vedere şi el trebuie să lucreze, practic, foarte fin, ca un bijutier, ca un ceasornicar.
Cu gesturi cât mai elegante şi foarte mult din poignet (n. r. – din încheietura mâinii), cum se
zice, şi din degete.
„OMUL ÎN COMĂ ÎI SIMTE PE CEI DRAGI“

Aţi avut cazuri mai speciale după o operaţie, cum este sindromul accentului străin, de
exemplu?

Nu prea, pentru că rezecţiile pe care le facem noi, neurochirurgii în general, nu prea lasă loc la
surprize. Mai ales când este un traumatism şi pacientul stă în comă câteva ore, se întâmplă
lucruri de acest tip. De ce? Pentru că limba maternă are un anumit loc în creier. Limba nouă
învăţată mai dezvoltă un centru mic lângă centrul vechi al vorbirii. Dacă lovitura a fost la
nivelul centrului limbii materne, e normal să se activeze celelalte şi să te trezeşti că vorbeşti
numai englezeşte, de exemplu. Am avut, de exemplu, o unguroaică vorbitoare foarte bună de
limba română. Iar în momentul în care s-a trezit n-a mai ştiut ungureşte, vorbea numai
româneşte. O întrebau rudele în ungureşte dacă o doare capul şi ea nu înţelegea. Sau
profesoară de franceză, după ce s-a trezit a vorbit numai în franceză o zi-două. Dar lucrurile
acestea se rezolvă de la sine în câteva zile.

Aţi avut pacienţi care să fi stat în comă mai multe zile şi apoi s-au trezit?

Da, am avut un pacient, Stănescu, care a avut un accident rutier foarte grav. Avea în jur de 20
de ani. A stat 12 zile intubat, pe ventilator. Avea o contuzie de linie mediană de corp calos (n.
r. – zonă a creierului) în care, practic, s-a produs întreruperea comunicării dintre cele două
emisfere. Nu sufla, nu nimic. După aceste 12 zile, a început să respire singur şi, încet-încet, şi-
a revenit. Acum, după vreo doi ani, este pe picioare. Are dificultăţi în vorbire, parţial şi din
cauza sondei de intubaţie cu care a stat foarte mult timp şi care i-a produs nişte leziuni pe
corzile vocale. Dar să vă spun ceva: a avut o familie incredibilă. Tatăl şi fratele lui i-au vorbit
încontinuu, l-au mângâiat, l-au îngrijit şi tatăl i-a citit din Biblie zi şi noapte. Prin urmare,
există cu siguranţă o comunicare şi o cale de a simţi dincolo de manifestările externe – vorbit,
pipăit. Omul în comă îi simte, deci, pe cei dragi şi asta întreţine dorinţa de a reveni.

Aţi avut situaţii pe care să nu vi le puteţi explica?

Bineînţeles, şi bune şi rele. Dar, întotdeauna, pe alea rele nu le-am uitat niciodată...