Sunteți pe pagina 1din 2

Omul si destinul in tragedia greaca

Destinul se prezinta ca tema majora in literatura Antichitatii, cu precadere in Grecia Antica,


atat in vastele opere epopeice, precum „Iliada” si „Odiseea” ale lui Homer cat si cadrul
faimoaselor tragedii, in scrieri precum „Oedip Rege” a lui Sofocle sau „Medeea” a lui
Euripide.

Tragedia, prin definitie, este o specie literara in care personajul se confrunta cu un destin
implacabil si, desi nu il poate invinge, el capata sentimentul eternitatii, caci fapta sa
presupune moarte sublima, iar istoria sa intra in memoria generala. Pentru a-i conferi un
sens mai intim termenului, Nietzsche, in cartea intitulata „Nasterea tragediei”, o defineste
drept „manifestarea cea mai sublima a geniului elen”.

Trebuie înţeles faptul că tragedia nu ar fi apărut dacă sentimentul tragicului nu ar fi fost o


parte importantă a spiritualităţii greceşti. Am putea spune că, în genere, esenţa tragicului stă
în lupta inutilă purtată de om împotriva condiţiei sale limitate, împotriva Destinului (gr.
Moira) ce i-a fost dat. Totuşi, nu putem limita substanţa tragediei la o simplă luptă împotriva
zeilor, deoarece de multe ori tragedia se naşte nu din rea-voinţa zeilor, ci din alegerile făcute
în mod conştient de către eroi. Deseori voinţa zeilor se transpune în alegerile eroilor, care
sunt întotdeauna alegeri libere. Astfel, la sfârşit, ei ajung la concluzia tragică a faptului că nu
se pot sustrage destinului deoarece acesta se manifestă, fără ca ei să realizeze, chiar în
conştiinţa lor; soarta lor stă sub semnul necesităţii si de aceea nu o pot schimba.

Piesa „Oedip Rege” a marelui poet tragic Sofocle, reflecta particularitatile specifice tragediei
grecesti si ilustreaza intr-un stil artistic viziunea asupra legaturii intre om si destin. Subiectul
mitului de la care porneste tragedia prezinta evenimentele din viata eroului Oedip si
confruntarile launtrice cu soarta incontestabila. Laios afla de la un Oracolul din Delfi că urma
să fie ucis de propriul său fiu drept pedeapsa pentru incalcarea legilor ospitalitatii. Atunci
când s-a născut fiul său, Oedip, Laios l-a abandonat pe un munte, iar copilul a fost găsit de un
păstor din Corint. La maturitate, Oedip afla de la acelasi oracol ca destinul sau este să-şi
ucidă tatăl şi să comită un incest cu mama sa. Oedip a hotărât să nu se întoarcă la Corint,
dar, intamplator s-a întâlnit cu Laios, adevăratul său tată, şi, în urma unei încăierări, l-a
omorât, fără să bănuiască cine era. Astfel s-a adeverit prima parte a profeţiei. In Teba îşi
făcuse apariţia Sfinxul, care, cerea tuturor drumetilor sa dezlege o ghicitoare, omorându-i pe
cei care nu reuşeau. (Este vorba despre celebra ghicitoare cu privire la „fiinţa cu patru
picioare, apoi cu două şi apoi cu trei, dar cu un singur glas”). Oedip dezleaga ghicitoarea, si in
semn de recunostinta, tebanii i-au oferit tronul şi mâna Iocastei, regina Tebei. Ca urmare a
acestei uniri incestuoase, asupra Tebei şi a împrejurimilor acesteia s-a abătut o molimă
cumplită. Oracolul din Delfi prezice ca cetatea nu va fi crutata pana cand nu va fi pedepsit
ucigasul lui Laios. Astfel, Oedip afla adevarul despre originea sa, iar in agonia sa, isi scoate
ochii si traieste in nefericire ani lungi, pana cand intr-un final, coboara in Infern.
Piesa „Oedip Rege” este tragedia unui destin crud, din care omul nu are nicio sansa de a
scapa, dar este totodata drama tipica a demnitatii omenesti, a stradaniei omului de a incerca
macar sa iasa din nenorocirea abatuta asupra lui de soarta.

Ca o concluzie, tema destinului abordata in perspectiva tragicului grecesc este reprezentata


ca o forta de natura divina, de la care omul nu se poate sustrage in vreun fel. Ideea
destinului, poetic întruchipată de Moira, ca un simbol filosofic al unei concepţii specifice
culturii antice grecesti, isi lasa adanc amprenta in arta tragediei, prin operele
reprezentantilor de vaza ai acestei specii, Sofocle, Eschil si Euripide.