Sinodul al VII-lea ecumenic s-a reunit la Niceea (provincia Bitinia, Asia Mică) între 24 septembrie şi 13

octombrie 787, la iniţiativa împărătesei regente Irina. Cunoscut şi sub numele de Sinodul al doilea de la
Niceea, acest sinod ecumenic a adunat 350 de episcopi ortodocşi[1] și a fost prezidat de
Sf. Tarasie Mărturisitorul (prăznuit la 25 februarie), Patriarh al Constantinopolului în acea vreme. Sinodul
a condamnat iconoclasmul caerezie şi a restabilit cultul sfintelor icoane. A fost ultimul din cele
şapte sinoade ecumenice.

Disputele teologice privitoare la Persoana lui Iisus Hristos nu s-au încheiat cu Sinodul VI Ecumenic din
anul 681, ci au continuat în secolele VIII şi IX. De această dată controversele au luat proporţii în jurul
subiectului reprezentării iconice a lui Hristos, în primul rând, şi a Maicii Domnului şi sfinţilor în plan
secund.

Criza iconoclastă a început în timpul împăratului Leon III Isaurul (717-741), şi a continuat sub domnia
fiului său, Constantin V Copronimul (741-775).

În anul 726, Leon al III-lea, profitând de popularitatea sa de războinic viteaz [2] , a publicat un edict
împotriva sfintelor imagini (sub influenţa episcopilorConstantin de Nacolia şi Toma de Claudiopolis). În
virtutea acestui edict, este distrusă reprezentarea lui Hristos de la Halki (la Constantinopol), ceea ce o
provocat o răzmeriţă populară înecată imediat în sânge [3]

Un edict mult mai radical şi mai agresiv este promulgat de Leon Isaurul în ianuarie 730. Acest edict
prevedea nu doar distrugerea sfintelor icoane, ci şi a sfintelor moaşte. Politicii imperiale i se opun însă nu
doar călugări cu autoritate teologică şi duhovnicească din Imperiu - precum sfântul Ioan Damaschin -, ci
şi papa Grigorie al III-lea de la Roma. Drept represalii, împăratul Leon al III-lea confiscă toate bunurile
pontificale din Sicilia şi Calabria, pe atunci încă teritorii bizantine.

Icoanele erau păstrate și venerate atât în biserici cât și în case particulare. Cele două grupări implicate în
această controversă erau:

Iconoclaștii, numiți și "sfărâmătorii de icoane", priveau cu suspiciune orice reprezentare artistică a

lui Dumnezeu sau a unor oameni; ei cereau distrugerea icoanelor, deoarece considerau cultul
icoanelor ca idolatrie;
Iconodulii, numiți și "cinstitorii icoanelor" erau cei care apărau locul icoanelor în Biserică.
Dar controversa în sine avea implicații mai profunde decât o simplă diferență de perspectivă asupra artei
creștine. De aceste aspecte mai profunde s-a ocupat Sinodul, și anume:

 caracterul naturii umane a lui Hristos

 atitudinea creștină asupra materiei
 adevăratul sens al izbăvirii creștine și al mântuirii întregului univers material.
Controversa a cunoscut două perioade mai semnificative

1. cea dintâi începe în anul 726 d.Hr, când împăratul Leon al III-lea și-a început ofensiva împotriva
icoanelor și durează până în anul 780 d'Hr., când binecredincioasa împărăteasă Irina a pus
capăt atacurilor iconoclaste.
2. cea de a doua perioadă începe în anul 815 și ia sfârșit în anul 843 d.Hr., când binecredincioasa
împărăteasă Teodora a pus capăt definitiv ofensivei iconoclaste.
Iconoclaștii erau susținuți atât din interiorul, cât și din afara Bisericii. Din afara Bisericii, o anumită
influență par a fi avut ideile iudaice și alemusulmanilor despre reprezentarea lui Dumnezeu. Astfel, este
important să amintim că, imediat înainte de prima răbufnire iconoclastă, califul musulman Yezid poruncise
îndepărtarea tuturor icoanelor de pe teritoriile stăpânite de el. Înăuntrul Bisericii existase dintotdeauna o
perspectivă mai "puritană" care considera orice reprezentare ca sursă latentă de idolatrie. Iconoclaștii "nu
au reușit să înțeleagă pe deplin sensul Întrupării" atunci când au refuzat icoanele. Căzând în dualism, ei
considerau că întreaga materie era un lucru josnic, considerând că ceea ce este spiritual trebuie să fie
nematerial; astfel, ei își doreau o religie eliberată de orice contact cu materia. Dar o astfel de perspectivă
se îndepărtează de la înțelesul profund al Întrupării, întrucât nu lasă loc umanității lui Hristos sau pentru
faptul că El avea un trup; această eroare îi lega implicit de celelalte controverse cu privire la Persoana lui
Hristos, abordate la precedentele Sinoade Ecumenice. Iconoclaștii uitau că atât trupul, cât și sufletul au
nevoie de mântuire și de îndumnezeire.

Poziția iconodulă a avut câștig de cauză, în cele din urmă, în mod paradoxal prin intermediul operei
Sfântului Ioan Damaschin (759-826), care trăia într-o zonă controlată de musulmani. El răspundea la
acuzațiile iconoclaștilor astfel:

Cu privire la învinovățirea de idolatrie: icoanele nu sunt idoli, ci simboluri, astfel că, atunci când
cineva venerează o icoană, nu se face vinovat de idolatrie. El nu se adoră simbolul, ci doar îl
venerează. O astfel de închinare nu e adresată lemnului sau culorii sau pietrei, ci persoanei
zugrăvite. Astfel, este arătată o oarecare cinstire lucrurilor materiale, dar adorare Îi datorăm doar
lui Dumnezeu.
Închinarea la icoane, a le avea în biserici și în case particulare este ceea ce Biserica ne învață.
Ele sunt "cărți deschise care ne amintesc de Dumnezeu". Cei care nu au timp sau învățătură
îndeajuns cât să studieze teologia trebuie doar să intre într-o biserică pentru a vedea înaintea lor
desfășurându-se tainele religiei creștine. Icoanele sunt necesare și esențiale pentru că apără
învățătura deplină și dreaptă asupra Întrupării. Deși Dumnezeu nu poate fi reprezentat în Natura
Lui eternă ("...nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, Ioan 1, 18), El poate fi totuși zugrăvit pur și
simplu pentru că "s-a făcut Om întrupat". Pot fi deci făcute imagini materiale ale Aceluia care a
luat un trup material. Luând un trup material, Dumnezeu a dovedit că materia poate fi mântuită. El
a îndumnezeit materia, făcând-o purtătoare de Duh, astfel că, dacă trupul poate deveni un locaș
al Duhului, tot astfel o pot face și lemnul sau culoarea, deși în mod diferit.
Eu nu mă închin materiei, ci Creatorului materiei, Care pentru mine S-a făcut material și a binevoit
să sălășluiască în materie, Care prin materie a înfăptuit mântuirea mea — Sf. Ioan Damaschin.