Sunteți pe pagina 1din 9

Cercetarea criminalistică la locul faptei în noile condiţii

procedural penale
Procuror Dr. Pavel Palcu
Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad

Conf. Univ. la Universitatea de Vest Vasile Goldiș Arad,

Facultatea de Științe Juridice

Abstract
Among the major activities contributing to the criminal process purpose, in order to establish
the truth, there is also on-site investigation. Without timely and properly performing of these
activities, there is always a risk that in the criminal proceedings taking place, the truth is not
found, and consequently, many crimes are not discovered or remain with unidentified
authors.
Research on this issue is vast and highly complex, necessarily involving a multidisciplinary
approach regarding tangential elements, both by criminal procedural law and from forensics
point of view.
Keyword: forensics investigation, crime scene, judicial organs, crime suspect, victim.
1. Considerații generale privind cercetarea la fața locului
Din punct de vedere al activității procedurale, cercetarea la fața locului, cu tot caracterul ei
auxiliar, are o semnificație deosebită, de ea depinzând inclusiv identificarea autorului
infracțiunii.

Concluziile desprinse dintr-o vastă jurisprudență, arată că autorii de specialitate sunt unanimi în
a aprecia că acest act inițial de urmărire penală, cu o largă rezonanță în ansamblul preocupărilor
consacrate soluționării unor cauze penale presupune cunoașterea imediată, directă și completă
a locului în care s-a comis infracțiunea.[1]
În conformitate cu disp. art. 192 alin. (1) C.p.p. „cercetarea la fața locului se dispune de către
organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când
este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt
ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu
privire la decesul unei persoane.”
Se observă că această definiție este mult simplificată față de cea dată de dispozițiile art. 129 din
vechiul C.p.p., care indica unele din activitățile care urmau să fie efectuate cu ocazia cercetării la
fața locului (ex: descoperire, fixare, ridicări urme, audieri etc.), deși activitățile concrete care se
impuneau a fi făcute nu erau prestabilite sau obligatorii, ci erau rezultatul unor concluzii și
convingeri rezultate după observarea și cunoașterea locului faptei.

Este de observat că legiuitorul indică exact numai scopul cercetării la fața locului, adică aflarea
adevărului, lăsând organului de urmărire penală libertatea de a alege activitățile concrete de
cercetare directă, pentru clarificarea împrejurărilor pe care le consideră importante în acest
sens.
Cercetările se fac în limitele permise ale normelor procesual penale, dar criminalistica
elaborează regulile tactice care dau eficiență activităților desfășurate, realizându-se în final,
cunoașterea nemijlocită a locului faptei, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor precum și
ascultarea martorilor, victimelor sau chiar a autorilor. [2]
În literatura de specialitate s-a considerat necesară o distincție netă între cercetarea la fața
locului (denumită în occident și scena infracțiunii) [3], și locul săvârșirii faptei, întrucât cercetarea
la fața locului are o sferă mai largă, incluzând atât zonele apropiate locului propriu-zis al
comiterii infracțiunii, cât și alte locuri purtătoare de urme, care se referă la pregătirea și
urmările faptei, inclusiv căile de acces și de retragere a infractorilor. [4]
1.1. Importanța efectuării cercetării la fața locului
Marea majoritate a autorilor din literatura de specialitate recunosc și subliniază că cercetarea la
fața locului atât din punct de vedere procesual penal cât și criminalistic reprezintă un procedeu
probator cu adâncă semnificație în aflarea adevărului.[5] De rezultatele ei este condiționată nu
numai direcția, ci și finalitatea investigațiilor ce se efectuează în cauza dată. [6]
Sursa celor mai ample și mai fidele informații o constituie locul unde făptuitorul și-a desăvârșit
activitatea criminală, locul unde s-au produs consecințele infracțiunii sau se conservă date și
urme legate de comiterea faptei.

Dacă ținem seama de împrejurarea că atunci când este efectuată de organele de urmărire
penală, de îndată ce acestea au luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni, cercetarea la fața
locului reprezintă activitatea cu care debutează investigațiile, că natura infracțiunilor și
identitatea făptuitorilor nu sunt cunoscute, de regulă, că datele în posesia cărora se află organul
judiciar sunt foarte sumare sau inexistente este lesne de înțeles de ce locul care păstrează
nealterate toate modificările ce constituie un rezultat al săvârșirii infracțiunii are semnificația
unei inegalabile surse de informare atât sub raportul cantității de date ce pot fi verificate, cât și
sub aspectul încrederii ce li se poate acorda. [7]
Dacă vechea reglementare procedural penală lăsa la latitudinea organului de urmărire penală
aprecierea oportunității cercetării la fata locului, în noul Cod de procedură penală, în disp. art.
192 alin. (1) se prevede că aceasta se dispune „… precum și ori de câte ori există suspiciuni
privind decesul unei persoane”.
Conform regulilor tanatologiei, moartea este considerată suspectă în următoarele situații:
– moarte subită (deces survenit brusc, în plină stare de sănătate aparentă la o persoană fără
afecțiuni cronice patologice cunoscute);
– decesul unei persoane a cărei sănătate, prin natura serviciului, a fost verificată periodic din
punct de vedere medical;
– deces care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în incinta unei întreprinderi sau instituții;
– deces care survine în custodie (moartea persoanelor aflate în detenție sau private de libertate,
în spitalele psihiatrice, decesele în spitale penitenciare, în închisoare sau în arestul poliției);
– moartea asociată cu activitățile poliției sau ale armatei în cazul în care survine în cursul
manifestațiilor publice sau orice decese care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului,
cum este suspiciunea de tortură sau orice altă formă de tratament violent sau inuman;
– multiple decese, repetate, în serie sau concomitente într-o colectivitate;
– cadavre neidentificate sau scheletizate;
– decese survenite în locuri publice sau izolate;
– când moartea survine la scurt timp (de regulă până la 24 de ore) de la intrarea într-o unitate
sanitară, timp în care nu s-a putut stabili un diagnostic (prin care să se poată explica decesul),
care să excludă o moarte violentă;
– când moartea este pusă în legătură cu o deficiență în acordare asistenței medicale sau în
aplicarea măsurilor de profilaxie ori de protecție a muncii;
– decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp după o intervenție diagnostică sau
terapeutică medico-chirurgicală;
2. Măsuri ce se impun a fi luate de către organul judiciar sau alte organe sau persoane,
primele sosite la fața locului.
De obicei, de săvârșirea unei infracțiuni iau cunoștință partea vătămată sau rudele acesteia, o
persoană ajunsă întâmplător la locul faptei sau organele îndrituite de lege pentru constatarea
faptei. În practică însă, primele sesizate cu săvârșirea faptei sunt Posturile sau Birourile de Poliție
din raza de competență a locului comiterii infracțiunii, sau în lipsa acestora sunt anunțate
despre eveniment, organele zonale ale administrației de stat. [8]. Analiza măsurilor ce se impun a
fi luate de către organul judiciar care sosește primul la fața locului trebuie făcută diferențiat,
funcție de competența pe care acesta o are din punct de vedere procedural penal:
Acestea trebuie obligatoriu să-și verifice atât competența materială cât și după calitatea
persoanei, după care vor proceda la desfășurarea următoarelor activități, funcție de situația
concretă:

a) Dacă sunt competente procedural pot începe efectuarea cercetării la fața locului, însă atât cu
respectarea regulilor de procedură cât și a celor de tactică criminalistică; în acest sens vor
întocmi procesul-verbal de sesizare (art. 288 și urm. C.p.p.), vor începe urmărirea penala “in
rem” (art. 305 C.p.p.) și vor dispune prin ordonanță efectuarea cercetării la fața locului.
Noua structură procesual penală nu mai prevede o fază a actelor premergătoare, ci doar două
faze, faza de investigare a faptei și faza de investigare a persoanei, astfel de la momentul luării la
cunoștință de comiterea infracțiunii dacă nu există impedimente care împiedică punerea în
mișcare a acțiunii penale (art. 16 C.p.p.) organele de urmărire penală sunt obligate să înceapă
urmărirea penală și să stabilească cadrul legal în vederea respectării garanțiilor procesuale
recunoscute.

b) Dacă nu sunt competente din punct de vedere procedural penal (la unele infracțiuni
efectuarea urmăririi penale dată conform art. 56 C.p.p. în competența exclusivă a procurorului)
se va da eficiență dispozițiilor art. 293 C.p.p., în sensul că este obligat să efectueze actele de
cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză ce nu le este în competență.
Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin procurorul care exercită
supravegherea activității organului ce le-a efectuat, procurorului competent;

Oricum se vor lua măsuri de executare întocmai a dispozițiilor pe care le primesc de la organul
competent să efectueze urmărirea penală, conform legii, pe care va trebui să-l informeze de
îndată despre evenimentul survenit.

În cazul infracțiunilor flagrante conform art. 293 din noul C.p.p. – adică atunci când infracțiunea
este descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, respectiv făptuitorul este
urmărit ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea ori
este surprins aproape de locul faptei cu arme, instrumente sau obiecte de natură a îl presupune
ca participant la infracțiune -, organele de ordine publică sau de poliție sau de siguranță
națională au obligația să constate fapta și activitățile desfășurate pe care le vor consemna într-
un proces-verbal și pe care îl vor înainta organului competent de urmărire penală alături de
plângerile și cererile prezentate în scris, corpul delict precum și obiectele și înscrisurile ridicate
cu ocazia constatării infracțiunii.

Așadar, activitatea impusă nu va mai conține, ca în reglementarea anterioară, și luarea


declarațiilor suspectului sau altor persoane, ci va reflecta strict aspectele constatate și
activitățile desfășurate de organele care au procedat la prinderea în flagrant a făptuitorului.

Noul Cod de procedură penală nu mai prevede o procedură specială de judecată în cazul
infracțiunilor flagrante.

Indiferent de modalitatea în care au fost înștiințate de săvârșirea unei infracțiuni, organele


judiciare competente în efectuarea cercetării la fața locului, pe lângă măsurile de pregătire în
vederea deplasării urgente au obligația de a transmite telefonic sau prin stație, persoanelor sau
organelor prezente la locul faptei, activitățile pe care trebuie să le întreprindă pentru evitarea
unor modificări din câmpul infracțional. Măsurile frecvent întâlnite în practică, care trebuiesc
luate de urgență, sunt cele referitoare la starea de sănătate a victimei, limitarea efectelor
infracțiunii, nealterarea locului faptei, identificarea eventualilor martori oculari sau a
făptuitorului etc., ordinea priorității lor fiind stabilită funcție de însemnătatea valorilor sociale
amenințate.

2.1. Salvarea victimelor și asigurarea acordării ajutorului medical.


Salvarea victimelor și asigurarea acordării ajutorului medical reprezintă, alături de limitarea
efectelor infracțiunii, o prioritate față de toate celelalte măsuri care se impun a fi luate,
determinând amânarea acestora, chiar cu riscul modificării aspectului locului faptei. Atunci când
viața, sănătatea sau integritatea corporală a unei persoane sunt în fața unui pericol iminent, nu
pot intra în competiție cu alte interese, ele reprezentând cele mai importante valori ocrotite de
lege.[9]
În realizarea acestei măsuri, trebuie avute în vedere leziunile suferite de partea vătămată,
gravitatea acestora, dar nu în ultimul rând, posibilitatea de ordin medical existentă în apropiere,
instrumente sau persoane cu pregătire medicală.

În situația leziunilor grave, victima trebuie deplasată la un dispensar sau spital. Și în acest caz, se
vor lua măsuri minime de conservare a urmelor din jurul locului unde a fost găsită victima, dar și
a celor existente pe corpul ei. Înainte de ridicarea victimei de pe locul unde a fost găsită se
conturează cu creta locul exact ocupat, indicându-se poziția membrelor, în sensul depărtării sau
apropierii acestora de corp.[10]
În situația în care victima este în stare să răspundă, înainte de a fi transportată la spital este
întrebată de semnalmentele infractorului sau despre alte împrejurări ce au legătură cu fapta. În
timpul transportului, este necesar ca victima să fie însoțită de un polițist și de un martor ocular,
în ideea că pot da relații necesare medicului cu privire la modul și împrejurările în care au
survenit vătămările. Aceste aspecte pot fi de folos personalului medical în aplicarea
tratamentului, sau pot înlesni identificarea unor leziuni interne, care pot agrava boala, sau pot
provoca, inclusiv, decesul.

După luarea măsurii transportării victimei, trebuie notat unde a fost condusă, cine a condus-o,
iar personalului medical i se va explica că îmbrăcămintea și urmele de pe acestea trebuie să fie
păstrate cu grijă în vederea examinării și ridicării lor. [11]
În foarte multe cazuri, după un accident rutier, victima trebuie transportată la spital, însă din
lipsa altor mijloace, transportul se va efectua cu autoturismul implicat în evenimentul rutier.
Organul judiciar, în asemenea situații are posibilitatea de a însoți victima, sau de a atrage atenția
conducătorului auto că are obligația legală să revină, de îndată la locul faptei în vederea
efectuării cercetărilor ce se impun.[12]
Obiectele ce vor fi deplasate, precum și poziția victimei, vor fi fixate cu ajutorul fotografiei
judiciare și vor fi marcate cu ajutorul cretei și benzilor aflate în dotarea organelor judiciare.

În procesul-verbal și schița ce se întocmesc se va preciza starea îmbrăcăminții victimei, dacă


aceasta a suferit modificări impuse de măsurile de acordare a primului ajutor (nasturi
descheiați, anumite articole de îmbrăcăminte au fost rupte, și tot astfel se vor preciza obiectele
care au fost deplasate sau atinse).
2.2. Asigurarea intangibilității locului faptei și luarea măsurilor de conservare a urmelor și
mijloacelor de probă.
Asigurarea intangibilității locului faptei și luarea tuturor măsurilor pentru a nu se modifica
poziția obiectelor, este deosebit de importantă, cu atât mai mult cu cât se diminuează
posibilitatea modificării aspectului inițial lăsat de către făptuitor după ce a desăvârșit activitatea
infracțională. Atingerea unor obiecte sau modificarea poziției altora este total contraindicată și
nu trebuie acceptată de către organele sosite primele la fața locului, decât în cazuri extreme,
când situația o impune cu necesitate pentru salvarea victimelor, sau pentru limitarea efectelor
unei infracțiuni, care pot constitui pericole importante pentru viața, sănătatea sau integritatea
corporală a altor persoane.

Menținerea aspectului inițial al locului fapte și luarea tuturor măsurilor pentru conservarea
urmelor sunt determinante pentru evitarea unor acțiuni distructive a factorilor subiectivi
(pătrunderea în acel loc a unor persoane), precum și a intervenției factorilor obiectivi (naturali,
atmosferici).

Urmele de la locul faptei pot fi distruse, deteriorate și modificate de intervenția unor factori
atmosferici ca ploaia, ninsoarea, vântul, dar acțiunea acestor factori poate fi anihilată sau în
orice caz mult diminuată, astfel încât fața locului să nu sufere modificări de natură a
compromite rezultatul cercetării[13].
Protejarea urmelor formate în locuri deschise, expuse primejdiei distrugerii sau degradării
provocate de intervenția factorilor atmosferici se realizează prin fotografierea neîntârziată a
acestora, măsură ce va fi urmată de acoperirea urmelor cu diferite obiecte sau materiale găsite
în zonă: hârtii, pânze, cutii, lădițe, cartoane, folii de plastic.

Având în vedere primejdia schimbării aspectului locului infracțiunii datorită intervenției unor
persoane, se impune izolarea locului ce conservă urme ale săvârșirii faptei și îndepărtarea
tuturor acelora a căror prezență nu este justificată de interesele cercetării, precum și
interzicerea accesului oricărei persoane ce ar încerca să pătrundă la locul faptei. [14]
Accesul la locul săvârșirii infracțiunii este limitat nu numai persoanelor ce nu au legătură cu
cauza cercetată, ci și persoanelor ce exercită atribuții ale organelor judiciare, altele decât
organele judiciare și specialiștii ce alcătuiesc echipa de cercetare la fața locului.

Pătrunderea pe locul ce conservă urmele infracțiunii a unor persoane care în mod întâmplător s-
au aflat în acel loc în momentul comiterii infracțiunii; persoanele sosite după acest moment
atrase de fapta săvârșită – așa numitul ,,val al curioșilor”, al amatorilor de senzații, persoane
apropiate victimei, făptuitorului sau complicii acestuia și însăși organele judiciare – pot avea
drept consecință distrugerea, degradarea sau modificarea unor urme sau mijloace materiale de
probă, deplasarea unor obiecte, modificarea sau schimbarea înfățișării acestora, astfel încât fața
locului poate dobândi o cu totul altă configurație în urma intervenției factorilor subiectivi.

Anumite consecințe ale infracțiunii, sau anumite circumstanțe în care aceasta a fost comisă, au
prin natura lucrurilor o existență limitată în timp ori sunt susceptibile a fi modificate ca urmare a
curgerii timpului. De aceea, acestea se vor consemna, sau preciza prin mijloace adecvate
acestor circumstanțe importante și de natură a contribui la soluționarea unor aspecte privind
săvârșirea infracțiunii.[15]
Astfel, se impune consemnarea mirosurilor caracteristice constatate la locul faptei (exemple tot
mai numeroase fiind oferite de morțile violente produse în locuință prin asfixiere cu gaze
naturale sau cu monoxid de carbon în cazul sobelor defecte), temperatura mediului ambiant (a
interioarelor), starea timpului, natura și intensitatea luminii (deosebit de importantă în cazul
accidentelor de circulație) și altor consecințe sau fenomene asemănătoare expuse, odată cu
trecerea timpului, degradării sau modificărilor.[16]
Uneori în practică, mirosul perceput la locul faptei poate reprezenta chiar un indiciu asupra
identității persoanei. Fiecare individ prezintă un miros propriu rezultat din amestecul
transpirației diverselor părți ale corpului (palme, picioare), cele produse de îmbolnăviri (stomac,
rinichi, pancreas), mirosuri profesionale la locul de muncă, mirosul alimentelor ingerate etc.
Mirosul individual al fiecărei persoane nu poate fi distrus intenționat sau împiedicat să apară.
Consemnarea acestor mirosuri este deosebit de importantă, întrucât cu ajutorul câinilor special
dresați poate fi detectat purtătorul acelui miros.[17]
2.3. Identificarea și reținerea făptuitorului. Identificarea martorilor oculari și a altor persoane.
Așa după cum, de regulă, se procedează în practică, una dintre primele activități aflate în atenția
organului judiciar primul sosit la fața locului este îndepărtarea persoanelor neavenite sau cel
puțin ținerea acestora la distanță, pentru a nu distruge urmele infracțiunii.

De multe ori, însă, desfășurarea acestei activități este dusă la extreme, fiind îndepărtate toate
persoanele fără o selectare prealabilă.[18]Trebuie obligatoriu avut în vedere că, de multe ori la
fața locului există un mare număr de persoane printre care martori oculari, unele persoane
care-l pot identifica pe autor, sau chiar autorul și complicii acestuia rămași să vadă cum decurge
cercetarea.
Măsurile luate la fața locului nu au caracterul unor acte de cercetare penală, organele de
cercetare ale poliției au obligația de a încunoștința de îndată procurorul competent a efectua
cercetarea la fața locului care se va sesiza din oficiu.[19]
De mare importanță este identificarea și reținerea martorilor oculari până la sosirea echipei de
cercetare la fața locului. La martorii oculari se impune, pe de o parte, precizarea tuturor datelor
de identificare (nume, prenume, domiciliu, loc de muncă), pe de altă parte, luarea măsurii
menite a împiedica influențarea reciprocă. Nu trebuie de asemenea, minimalizată sau apreciată
subiectiv valoarea vreunui martor indiferent că este îmbrăcat urât sau are vreun handicap.
Astfel, este relevant cazul în care autorul unui omor a fost descoperit în Municipiul Arad abia la
6 ani de la săvârșirea faptei, când nu s-a dat importanță unui martor surdo-mut, care cu ocazia
cercetării locului faptei și la autopsie se apropia tot mai des de cei care compuneau echipa de
cercetare și manifesta un interes deosebit față de caz. Cauza a stagnat cu autor nedescoperit
timp de 6 ani, până când examinându-se atent fotografiile judiciare s-a constatat că, în foarte
multe apare și un anume surdo-mut. Fiind ulterior identificat și găsindu-se 2 persoane care îi
înțelegeau limbajul, acesta l-a indicat pe autorul crimei și împrejurările în care a comis fapta. [20]
Organul judiciar trebuie să se abțină a face constatări și să-și exprime convingerile sale în
prezența martorilor, iar dacă este posibil, martorii vor fi separați și invitați în încăperi sau locuri
diferite, pentru a nu se influența în timpul în care își așteaptă rândul pentru audiere.

Este recomandată identificarea și reținerea până la sosirea echipei de cercetare a acelor


persoane care au luat cunoștință din propriile simțuri de infracțiune și împrejurările în care
aceasta s-a consumat (cel ce a descoperit cadavrul victimei pe un teren deschis, instrumentele
abandonate sau ascunse, obiecte ce constituie un produs al infracțiunii, precum și acele
persoane care au participat la acțiunile de prim-ajutor, la ridicarea, transportarea victimei sau la
luarea unor măsuri ce nu sufereau amânare, înaintea sosirii organelor judiciare sau împreună cu
acestea, acțiuni care au produs anumite modificări ale locului faptei). [21]
2.4. Asigurarea participării martorilor asistenți.
Până la sosirea echipei competente, care să efectueze cercetarea criminalistică la fața locului,
primul organ sosit la locul faptei trebuie să asigure prezența mai multor martori asistenți, dintre
care aceștia vor selecționa pe cei care îndeplinesc toate condițiile legii. Trebuiesc respectate
următoarele reguli: numărul martorilor asistenți trebuie să fie cel puțin doi; să nu fie minor sub
14 ani; să nu fie interesat de cauză; să nu facă parte din aceeași unitate cu organul judiciar care
efectuează actul procedural; să nu facă parte dintre martorii oculari, deoarece aceștia sunt utili
cercetării criminalistice prin declarațiile lor.
2.5. Încunoștințarea organului judiciar competent să efectueze cercetarea la fața locului.
După luarea măsurilor prevăzute în acest capitol, ce revin primilor sosiți la fața locului, este
obligatorie încunoștințarea organului de urmărire penală competent de pe raza teritorială unde
s-a săvârșit fapta.[22]
Organele care au luat primele măsuri la fața locului sunt obligate să aștepte sosirea echipei de
cercetare și să aducă la cunoștința șefului acesteia măsurile întreprinse și rezultatele obținute și
modificările suferite de locul faptei până în acel moment.

Când pe lângă măsurile de pază și conservare al locului faptei, organul necompetent a efectuat
și acte de cercetare penală, acestea trebuie să încunoștințeze procurorul care exercită
supravegherea activității celui ce a efectuat actele de cercetare, iar prin intermediul acestuia,
lucrările efectuate se trimit procurorului competent.

Pentru a oferi posibilitatea organului competent de a se orienta asupra mijloacelor tehnico-


științifice necesare, precum și asupra specialiștilor ale căror cunoștințe sunt utile la efectuarea
cercetării la fața locului, trebuie făcute referiri cu priviri la natura infracțiunii săvârșite, la
principalele aspecte ale comiterii infracțiunii, la situația victimei, la întinderea suprafeței de
teren pe care sunt dispuse urmele infracțiunii.

Bibliografie
(1) Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept Procesual penal, Editura didactică și pedagogică,
București, 1979

(2) N. Volonciu, Tratat de drept procesual penal, Ed. Paideea, București, 1994

(3) E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a II-a, Ed. Univers juridic, București, 2002

(4) J. Palmiatto, Criminal Investigation, Ed. Nelson-Hall Publishers, Chicago, SUA, 1996

(5) Vasile Bercheșan, Cercetarea penală, Îndrumar complet de cercetare penală, Ed. Icar,
București, 2001

(6) I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, București, 2008

(7) A. Swensson, D. Wendel, Descoperirea infracțiunilor. Metode moderne de investigație


criminală – Stockolm, 1954

(8) Suciu C., Criminalistica, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1972

(9) Ciopraga A., Tratat de tactică, Ed. Gama, 1992

(10) Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București, 2000

(11) Palcu Pavel, Tactica cercetării criminalistice la fața locului, Ed. University press, “V. Goldiș”
Arad, 2006

(12) S. Murgu, N. M. Stoicu, Cadrul legal pentru protecția drepturilor omului în legislația internă
și internațională, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2012, p. 48-50.

[1] Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept Procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1979, p. 19-20; N. Volonciu, Tratat de drept procesual penal, Ed. Paideea, București,
1994, p. 278.
[2] Emilian Stancu, Investigarea științifică a infracțiunilor, Curs de Criminalistică, Universitatea
din București, 1986, pag 16; E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a II-a, Ed. Univers juridic,
București, 2002, p. 308.
[3] Michael J. Palmiatto, Criminal Investigation, Ed. Nelson-Hall Publishers, Chicago, SUA, 1996,
p. 167.
[4] Vasile Bercheșan, Cercetarea penală, Îndrumar complet de cercetare penală, Ed. Icar,
București, 2001, p. 251.
[5] I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, București, p.226.
[6] A. Swensson, D. Wendel, Descoperirea infracțiunilor. Metode moderne de investigație
criminală, Stockholm 1954, p. 31.
[7] Vasile Bercheșan, Cercetarea penală (criminalistică – Teorie și practică). Îndrumar complet
de cercetare penală, Ed și tipografia Icar, București, 2002, p. 251.
[8] Ciopraga A., Iacobuță I., op. cit., p. 221; C. Suciu, op.cit., p. 509.
[9] Ciopraga A., Iacobuță I., op. cit., p. 222; Mircea I., op.cit., p. 228.
[10] Suciu C., Criminalistica, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1972, p. 506.
[11] Ciopraga A., Tratat de tactică, Ed. Gama, 1992, p. 37.
[12] Boștină P., Voinea D., op. cit., p. 40.
[13] Ioan Mircea, op. cit., p. 232; A. Ciopraga, I. Iacobuță, op.cit., p. 223.
[14] E. Stancu, op. cit., p. 315; I. Mircea, op.cit., p. 232.
[15] I. Mircea, Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, Ed. “Vasile Goldiș”, Arad,
op.cit., p. 315.
[16] C. Suciu, op. cit., p. 511.
[17] Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București, p. 29.
[18] I. Mircea, op. cit., p. 229.
[19] Art. 292 C.p.p.
[20] Dosar …/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad (speță nepublicată).
[21] Deri Pal, Primele măsuri la fața locului – ,,Rendorsegi szemle”- 11 nov. 1960 – traducere în
lb. română – manuscris – citat din A. Ciopraga, Criminalistică, p. 37.
[22] I. Mircea, op. cit., p. 228; A. Ciopraga, I. Iacobuță, op. cit., p. 225