Suport Curs Inspector SSM 2014

Curs autorizat
INSPECTOR IN DOMENIUL SECURITATII SI

SANATATII IN MUNCA
Manualul Participantului
Bucureşti
TRAINING-SLTC
B-dul 1 Mai, Nr.51-55, Sector 6, Bucureşti
T: 0040 21 400 25 85 M: 0040 766 61 00 31
office@training-sltc.ro.ro
www.training-slt
Training-SLTC © 2014
Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestui produs nu poate fi reprodusă, distribuită, transmisă în
orice fel de format (fotocopiere, înregistrare, fotografiere sau prin alte metode), fără acordul scris al
Training-SLTC.
Descriere Generală
Scopul cursului
Scopul acestui curs este de a vă sprijini în descoperirea şi aplicarea noţiunilor şi instrumentelor

de lucru specifice activităţilor de sanatate si securitate in munca.
La finalul acestui curs veţi fi capabil/ă să operaţi cu noţiunile de bază privind securitatea si
sanatatea in munca şi principalele activităţi care se desfăşoară în acest domeniu, veţi dobândi
deprinderile manageriale necesare şi veţi fi capabili să lucraţi în echipă.
Acest curs este realizat conform standardului ocupaţional în vigoare şi este destinat atât celor
interesaţi de o carieră în sfera managementul mediului, în general, cât şi celor care doresc să
cunoască, în detaliu, activitatea de sanatate si scuritate in munca pe tot teritoriul UE.
Vă dorim succes şi mult spor!

CAPITOL 1 LEGISLAŢIA DE SECURITATE ŞI SĂNĂTATE ............ 3
TEMA 1Sistemul legislativ în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă ................. 3
TEMA 213 Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319 din 14 iulie 2006 ........... 13
TEMA 3 Norme metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţi
în muncă nr. 319/2006 ................................................................................................. 15
TEMA 4 Autorizarea funcţionării din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în
muncă ........................................................................................................................... 18
TEMA 5 Drepturile şi obligaţiile angajatorilor şi lucrătorilor privind securitatea şi
sănătatea în muncă ..................................................................................................... 19
TEMA 6 Informarea, consultarea şi participarea lucrătorilor la activităţile de
securitate şi sănătate în muncă. Comitetul de securitate şi sănătate în muncă…25
TEMA 7 Instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă ...... 32
TEMA 8 Evenimente .................................................................................................... 39
TEMA 9 Întocmirea instrucţiunilor specifice proprii de securitate şi sănătate în
muncă ........................................................................................................................... 55
TEMA 10 Semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă .......... 58
TEMA 11 Prevenirea riscurilor determinate de manipularea manuală a maselor ..71
TEMA 12 Lucrul la echipamente cu ecran de vizualizare.......................................... 80
TEMA 13 Prevenirea riscurilor determinate de expunerea lucrătorilor .................84
la agenţi chimici, biologici, cancerigeni şi/sau la azbest ..............................................84
TEMA 14 Lucrul în condiţii de subteran ...................................................................102
TEMA 15 Lucrul în condiţii de temperaturi extreme ...............................................106
TEMA 16 Lucrul în condiţii de zgomot ..................................................................... 109
TEMA 17 Lucrul în condiţii de vibraţi .....................................................................112
TEMA 18 Acordarea şi utilizarea echipamentului individual de protecţie ............ 114
CAPITOL 2 RISURILE PROFESIONALE ŞI EVALUAREA ACESTORA ........120

TEMA 19 Riscurile profesionale ............................................................................... 120
TEMA 20 Grupuri sensibile la riscuri ....................................................................... 132
TEMA 21 Ergonomia şi riscurile profesionale ......................................................... 137
CAPITOL 3 ACTIVITATEA DE PREVENIRE ŞI PROTECŢIE ......................... 152

TEMA 22 Prevenire şi protecţie ................................................................................ 152
CAPITOL 4 ACŢIUNI ÎN CAZ DE URGENŢĂ .....................................................157

TEMA 23 Situaţii de urgenţă ..................................................................................... 158
TEMA 22 Primul ajutor în accidentele de muncă .................................................... 169
CAPITOLUL 5 .............................................................................................................177
TEMA 25 Supravegherea sănătăţii lucrătorilor .......................................................177
TEMA 26 Evidenţe şi rapoarte ................................................................................... 181
TEMA 27 Consecinţele neaplicării şi/sau nerespectării legislaţiei din domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă .............................................................................. 184
CAPITOL 1
LEGISLAŢIA DE SECURITATE ŞI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ
TEMA 1
Sistemul legislativ în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
1.1. CADRUL LEGISLATIV GENERAL

Politica unei organizaţii nu mai poate fi bazată doar pe parametrii economici, neglijând
sistematic aspectele de protecţie a sănătăţi lucrătorilor a securităţii acestora în îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu. În concordanţă cu cerinţele europene, protecţia muncii, în fapt realizarea
securităţi şi sănătăţi în muncă trebuie să devină parte integrantă a rolului social şi etic al
organizaţiilor. Încălcarea prevederilor legale în domeniul securităţi şi sănătăţi în muncă poate
avea consecinţe dintre cele mai dramatice: pierderi de vieţi omeneşti, pierderea temporară sau
definitivă a capacităţi de muncă, boli profesionale, etc.
În contextul responsabilităţilor ce îi revin potrivit reglementărilor în domeniu, în special
în baza Legii securităţii şi sănătăţii în muncă, nr. 319/2006 şi a normelor metodologice de
aplicare a acesteia, angajatorul trebuie să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea securităţii
şi sănătăţii lucrătorilor, respectiv prevenirea riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire,
fundamentându-şi deciziile pe informaţiile furnizate cu precădere de lucrătorul desemnat cu
atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
La nivel european, preocupările privind asigurarea unui mediu de muncă sigur şi sănătos
s-au concretizat în cuprinderea în legislaţia Uniunii Europene (acquis-ul comunitar) a unui mare
număr de directive europene în domeniul securităţii şi sănătăţii muncă. În perspectiva integrării
şi a obligativităţi respectării acquis-ului comunitar, o mare parte dintre acestea au fost transpuse
în anii 2005 şi 2006 în legislaţia română, determinând modificări importante ale modului de
abordare a problematicii prevenirii riscurilor profesionale. Astfel, angajatorii au obligaţia să
respecte noi cerinţe de securitate şi sănătate ale lucrătorilor, armonizate cu cele de la nivel
european, care au ca obiectiv principal îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de muncă.
1.2. SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

1.2.1. Scurt istoric
Uniunea Europeană reprezintă rezultatul eforturilor depuse de către promotorii Europei
comunitare începând din anul 1950. UE constituie organizaţia cea mai activă de integrare
multisectorială având vocaţia de a acţiona în domeniile: economic, social, politic, al drepturilor
cetăţeneşti şi al relaţiilor externe ale statelor membre.
Tratatul de la Paris din 1951, de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (ECSC/CECA), a deschis piaţa comună a cărbunelui şi a oţelului între cele 6 state
fondatoare (Belgia, R.F.G., Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos). În 1957, după ce proiectul
constituirii unei armate europene s-a izbit, în 1954, de refuzul de ratificare al Adunării Naţionale
Franceze, cele 6 state membre au decis prin Tratatul de la Roma constituirea Comunităţii
Economice Europene (CEE), bazată pe libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi forţei de
muncă (piaţa comună) şi a Comunităţii Europene de Energie atomică (EUROATOM).
Două articole din acest tratat se referă la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă şi
a protecţiei contra accidentelor şi bolilor profesionale:
1. articolul 117 subliniază necesitatea promovării îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi
muncă (statele membre subordonează aceasta funcţionării pieţei comune, care trebuie să
favorizeze armonizarea sistemelor sociale);
2. articolul 118 limitează acţiunea comunitară în domeniul social la o colaborare strânsă
între Comisie şi statele membre, rezumându-se în final la studii, avize şi consultaţii.
În 1974, prin decizie a Consiliului a fost creat Comitetul Consultativ pentru securitate,
igienă şi protecţia sănătăţii la locul de muncă (denumit pe scurt Comitetul consultativ). Acesta a
fost recunoscut de Comisie ca forum privilegiat de consultare a partenerilor sociali.
În 1987 prin ACTUL UNIC EUROPEAN se face o importantă revizuire a Tratatului de la
Roma, prin introducerea articolelor 100 A şi 118 A creându-se baza juridică specifică asigurări
securităţii şi sănătăţii muncitorilor. Prin articolul 100 A se stabileşte armonizarea
reglementărilor referitoare la sănătate şi securitate în muncă pe baza unui nivel ridicat de
protecţie, iar prin articolul 118 A se stipulează angajamentul statelor membre de a promova
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în scopul protejării securităţii şi sănătăţii lucrătorilor şi se
fixează ca obiectiv armonizarea progresivă a condiţiilor existente în acest domeniu.
În februarie 1992 se semnează Tratatul de la Maastricht de înfiinţare a Uniunii Europene,
care va intra în funcţiune la l noiembrie 1993. Printre punctele importante cuprinse în Tratatul de
la Maastricht este şi cel care se referă la extinderea Europei sociale prin punerea în practică a
cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor, adoptată în 1989. Această
cartă conţine un capitol referitor la realizarea securităţii şi sănătăţii la locul de muncă.
La reuniunea de la Bruxelles, din 29 octombrie 1993, Consiliul European a decis crearea
Agenţiei europene pentru securitate şi sănătate în muncă, care :
1. are sarcina de a strânge şi difuza informaţii;
2. promovează schimbul şi difuzarea rezultatelor cercetărilor şi oferă asistenţă tehnică şi
ştiinţifică în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă instituţiilor comunitare, precum şi statelor
membre;
3.are strânse legături cu serviciile competente ale Comisiei şi cooperează cu organele UE.
În 1994 a fost stabilit Cadrul general pentru acţiunea Comisiei Comunităţii Europene în
domeniul securităţii, igienei şi sănătăţii în muncă (1994 - 2000).
Obiectivele acţiunilor pe care Comisia îşi propunea să le realizeze sunt:
să ia măsurile necesare pentru aplicarea lor adecvată în dreptul naţional derivat;

le terţe;
Pentru realizarea obiectivelor menţionate se prevedea întreprinderea următoarelor acţiuni

• punerea în aplicare, consolidarea, raţionalizarea şi extinderea legislaţiei comunitare din
domeniu, de fiecare dată când aceasta este necesar;
• promovarea lucrărilor Comunităţi în domeniul securităţi şi sănătăţii în muncă în afara
Comunităţii şi cooperarea internaţională;
• informarea, formarea şi educaţia, cu atenţie specială pentru întreprinderile mici şi
mijlocii;
• dezvoltarea iniţiativelor nelegislative însoţitoare, vizând, în special, completarea şi
fundamentarea obiectivelor legislative.
1.2.2. Articolele 100 A şi 118 A din Tratatul de la Roma

Baza juridică specifică realizării pieţei interne a Uniunii Europene, precum şi pentru
securitatea şi sănătatea în muncă este reprezentată de două articole ale Actului Unic European
(1987):
• art. 100A, care stabileşte “armonizarea reglementărilor referitoare la sănătate şi
securitate în muncă pe baza unui nivel ridicat de protecţie”;
• art. 118A, care prevede stabilirea “cerinţelor minime în scopul securităţii protecţiei
sănătăţii salariaţilor în timpul muncii”
Elemente ale aceluiaşi tratat, articolele 100 A şi 118 A împart acelaşi scop şi participă la
aceeaşi concepţie a pieţei unice: un spaţiu economic şi social progresând pe calea integrării şi nu
a creării unei simple zone a liberului schimb.
Art. 100 A prevede că produsele care circulă liber în Comunitate trebuie să respecte “un
nivel de securitate şi sănătate ridicat”. De asemenea, permite realizarea ARMONIZĂRII
TEHNICE prin apropierea legislaţiilor şi impune o armonizare totală imediată a acestora. Din
art. 100 A derivă directive de securitate a produselor, care au ca obiectiv protecţia utilizatorilor
faţă de riscurile care pot să apară ca urmare a utilizării produselor. Aceste directive stabilesc:
i
informaţiile ce trebuie să le însoţească pentru libera circulaţie în spaţiul UE;
“certifica” îndeplinirea condiţiilor obligatorii cerute şi pentru a le identifica cu marca “CE”.
Prin urmare, aceste directive se situează :
În consecinţă:
ronul nu
poate să le achiziţioneze şi să le pună la dispoziţia angajatului;
fie utilizate şi păstrate corespunzător, urmărindu-se instrucţiunile pe care producătorul trebuie să

le pună la dispoziţie.
Directivele de securitate derivate din art. 100 A au fost grupate tematic în 6 grupe :
− Grupa I: cuprinde Directiva 92/59/CEE, care înglobează toate produsele ce nu sunt
tratate de o directivă specifică, precum şi directive referitoare la produse utilizate la “locul de
muncă”, dar care, în general, nu sunt considerate ca “mijloace de muncă”;
− Grupa II: maşini (echipamente tehnice);
− Grupa III: recipiente şi aparate sub presiune sau “cu gaz”;
− Grupa IV: material electric, inclusiv cel utilizate în atmosferă potenţial explozivă;
− Grupa V: substanţe şi preparate periculoase;
− Grupa VI: echipamente individuale de protecţie.
Art. 118 A stipulează că “Statele membre se angajează să promoveze în special îmbunătăţirea
MEDIULUI DE MUNCĂ, pentru a proteja securitatea şi sănătatea lucrătorilor şi să aibă ca
obiectiv armonizarea progresivă a condiţi lor existente în acest domeniu”. Totodată, deschide
posibilitatea adoptări unei “temelii sociale” comunitare în domeniul securităţii şi sănătăţii
muncitorilor şi prevede o armonizare progresivă a legislaţiei pornind de la dispoziţii minimale.
Din art. 118 A derivă DIRECTIVA - CADRU 89/391/CEE, adoptată la 12 iunie 1989 şi care
reprezintă prima şi probabil cea mai importantă dintre directivele referitoare la prescripţiile
minimale cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă. În conformitate cu art. 118 A din
Tratatul de la Roma. Obiectivul directivei este:
− de a acoperi toate aspectele privind securitatea şi sănătatea în muncă;
− de a asigura un nivel de protecţie ridicat şi egal tuturor lucrătorilor din toate statele
membre.
Directiva cuprinde principii generale referitoare la :
formarea, consultarea şi participarea lucrătorilor la implementarea principiilor de

securitate şi sănătate în muncă;
Principiile generale instituite de Directiva – cadru sunt:

riscurilor profesionale;
ive ţinând cont de progresul tehnic,
periculos.
în cazul riscurilor reziduale;
Pentru aplicarea Directivei – cadru, consiliul a adoptat până în prezent 13 directive specifice :
• 89/654/CEE - locul de muncă;
• 89/655/CEE – utilizarea echipamentului tehnic;
• 89/656/CEE – utilizarea echipamentului individual de protecţie;
• 90/269/CEE – manipularea manuală a maselor;
• 90/270/CEE – activităţi cu videoterminale;

• 90/394/CEE – agenţi cancerigeni;
• 90/679/CEE şi 93/88/CEE – agenţi biologici;
• 92/57/CEE – şantiere temporare sau mobile;
• 92/58/CEE – semnalizare de securitate;
• 92/85/CEE – lucrătoare gravide;
• 92/91/CEE – industria extractivă prin foraj;
• 91/104/CEE – industria extractivă de suprafaţă sau subteran;
• 93/103/CEE – nave de pescuit.
Tot în baza art. 118 A au fost elaborate şi următoarele directive:

• Directiva 88/642/CEE, completată cu directivele specifice:
• 88/364/CEE - referitoare la protecţia lucrătorilor prin interzicerea anumitor agenţi
specifici şi/sau anumitor activităţi;
• 91/322/CEE - referitoare la stabilirea valorilor limită cu caracter orientativ;
• 91/382/CEE - modificarea directivei 83/477/CEE (expunerea la azbest).
• Directiva 92/29/CEE - asistenţa medicală la bordul navelor;
• Directiva 93/104/CEE - organizarea timpului de lucru;
• Directiva 91/383/CEE - grupe speciale de lucrători (lucrătorii temporari sau interimari);
• Directiva 94/33/CEE - privind protecţia tinerilor în timpul lucrului.
1.3. SISTEMUL LEGISLATIV DIN ROMÂNIA ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI

SĂNĂTĂŢI ÎN MUNCĂ
Legislaţia privind securitatea şi sănătatea în muncă este o componentă importantă a sistemului
legislativ naţional şi stabileşte în principal următoarele:
• principiile de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor profesionale;
• cadrul de înfiinţare şi organizare a activităţii în domeniu;
• drepturile şi obligaţiile “actorilor” implicaţi în procesul de muncă (angajatori, lucrători,
lucrători desemnaţi, reprezentanţi ai lucrătorilor, comitetul de securitate şi sănătate în
muncă, serviciul de prevenire şi protecţie etc.);
• rolul şi atribuţiile instituţiilor care au competenţe în domeniu: Ministerul Muncii,
Familiei şi Protecţiei Sociale, Ministerul Sănătăţii, Inspecţia Muncii, Institutul Naţional de
Cercetare – Dezvoltare pentru Protecţia Muncii, etc.
Caracteristica fundamentală a legislaţiei în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă este aceea
că se află întrun proces continuu de armonizare cu prevederile directivelor europene în domeniu.
Piramida legislaţiei în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă a fost construită pentru a
sugera diferite niveluri de reglementare, precum şi pentru a evidenţia faptul că la baza acesteia se
află reglementări, de a căror elaborare şi respectare este responsabil în mod direct angajatorul.
În vârful piramidei este Constituţia României care, afirmând dreptul protecţie socială, face
referire şi la măsurile de securitate şi sănătate în muncă. Astfel, în două articole se fac referiri la
necesitatea şi obligativitatea existenţei unui sistem legislativ în domeniul protecţiei muncii:
- “Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritatea fizică şi psihică a
persoanelor sunt garantate…”
- “Salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii. Măsurile de protecţie
privesc securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui
salariu minim pe economie,repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în
condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice.”
Derivată din Constituţie, legislaţia de protecţia muncii este o componentă a sistemului de

reglementări prin care se urmăreşte asigurarea protecţiei cetăţenilor, respectiv pentru un segment
specific de populaţie – activă, împotriva riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională
generate de prestarea oricărui proces de muncă şi stabileşte principiile şi regulile general valabile
la nivelul economiei naţionale.
Legislaţia de protecţia muncii se compune din:
muncă, nr.319/2006;
standarde;
e terţiară, care cuprinde instrucţiunile proprii de securitate a muncii elaborate
de către agenţii economici pentru diferite domenii de activitate
Codul Muncii, cuprinde prevederi generale în domeniu, iar Legea securităţii şi sănătăţii în
muncă, stabileşte principiile generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, protecţia
sănătăţii şi securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc şi accidentare, informarea,
consultarea, participarea echilibrată, instruirea lucrătorilor şi a reprezentanţilor acestora, precum
şi linii directoare pentru implementarea acestor principii. Prevederile acestor legi sunt susţinute
de un evantai larg de reglementări (Hotărâri de Guvern) care detaliază cerinţe minime de
securitate şi sănătate în muncă pentru desfăşurarea activităţilor întrun mediu de muncă sigur şi
sănătos.
La nivel de organizaţie, toate reglementările legale trebuie completate şi/sau aplicate prin
elaborarea unor instrucţiuni proprii de securitate şi sănătate în muncă, ţinând seama de
particularităţile activităţilor şi ale locurilor de muncă.
Standardele de securitate a muncii reglementează aspectele de protecţie a muncii vizând
produsele, respectarea prevederilor acestora asigurându-se prin certificarea produselor.
1.4. Instituţii cu atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă

Elaborarea, implementarea şi urmărirea respectării prevederilor legale în domeniul securitaţii şi
sănătăţi în muncă se realizează prin instituţii publice de specialitate care contribuie la aplicarea
„Politicii şi strategiei României în domeniul securităţii şi sănătăţi în muncă pentru perioada
2004-2007”, aprobate prin Ordinul comun nr. 674/10.12.2003 al ministrului muncii, solidarităţii
sociale şi familiei şi nr. 1140/ 10.12.2003 al ministrului sănătăţii.
Principalele instituţii şi rolul acestora în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă sunt:
a) Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale – elaborează politica şi strategia
naţională în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii şi
prin consultarea cu alte instituţii cu atribuţi în domeniu.
b) Inspecţia Muncii – autoritatea competentă în ceea ce priveşte controlul aplicării
legislaţiei referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă, la relaţiile de muncă şi la protecţia
salariaţilor care lucrează în condiţii de muncă deosebite.
c) Casa Naţională de Pensi şi alte Drepturi de Asigurări Sociale – instituţie competentă în
domeniul asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale, sprijină activitatea
angajatorilor în domeniul prevenirii, reabilitarea medicală şi, după caz, psihologică, precum şi
compensarea victimelor accidentelor de muncă şi ale bolilor profesionale.
d) Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Protecţia Muncii – fundamentează
şti nţific măsurile de îmbunătăţire a activităţii de securitate şi sănătate în muncă şi promovează
politica stabilită în acest domeniu.
1.5. Anexe
Acte legislative din România
1 Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor modificată şi completată prin
Ordonanţa Guvernului nr. 71/2003, aprobată de Legea nr. 503/2003
2 Hotărârea Guvernului nr. 457/2003 privind asigurarea securităţii utilizatorilor de echipamente

electrice de joasă tensiune
3 Hotărârea Guvernului nr. 752/2004 privind stabilirea condiţiilor pentru introducerea pe piaţă a
echipamentelor şi sistemelor protectoare destinate utilizării în atmosfere potenţial explozive
4 Hotărârea Guvernului nr. 119/2004 privind stabilirea condiţiilor pentru introducerea pe piaţă a
maşinilor industriale
5 Hotărârea Guvernului nr. 115/2004 privind stabilirea cerinţelor esenţiale de securitate ale
echipamentelor individuale de protecţie şi a condiţiilor pentru introducerea lor pe piaţă
6 Hotărârea Guvernului nr. 539/2004
7 Hotărârea Guvernului nr. 207/2005 privind stabilirea cerinţelor esenţiale de securitate ale
explozivilor de uz civil şi a condiţiilor pentru introducerea lor pe piaţă
Acte legislative din România în care au fost transpuse Directivele care promovează
îmbunătăţirea mediului de muncă derivate din art. 118 A
1Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006
2 Hotărârea Guvernului nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a

prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006
3 Hotărârea Guvernului nr. 1875/22.12/2005 privind protecţia sănătăţi şi securităţii lucrătorilor

faţă de riscurile datorate expunerii la azbest
4 Hotărârea Guvernului nr. 1876/22.12/2005 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de vibraţii
5 Hotărârea Guvernului nr. 300/2.03.2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

pentru şantierele temporare sau mobile

referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de zgomot
7 Hotărârea Guvernului nr. 971/26.07.2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea de

securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă

referitoare la asistenţa medicală la bordul navelor
9 Hotărârea Guvernului nr. 1028/9.08.2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în

muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare

pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecţie la locul de muncă
11 Hotărârea Guvernului nr. 1049/9.08.2006 privind cerinţele minime pentru asigurarea

securităţii şi sănătăţi lucrătorilor din industria extractivă de suprafaţă sau subteran
12 Hotărârea Guvernului nr. 1050/9.08.2006 privind cerinţele minime pentru asigurarea
securităţii şi sănătăţi lucrătorilor din industria extractivă de foraj

pentru manipularea manuală a maselor care prezintă riscuri pentru lucrători, în special de
afecţiuni dorsolombare
14 Hotărârea Guvernului nr. 1058/9.08.2006 privind cerinţele minime pentru îmbunătăţirea

securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor care pot fi expuşi unui potenţial risc datorat
atmosferelor explozive

pentru locul de muncă
16 Hotărârea Guvernului nr. /16.08.2006 privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate
de expunerea la agenţi biologici în muncă
17 Hotărârea Guvernului nr. 1093/16.08.2006 privind stabilirea cerinţele minime de securitate şi

sănătate pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi
cancerigeni sau mutageni la locul de muncă

în muncă la bordul navelor de pescuit

referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de câmpuri electromagnetice

pentru utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă
21 Hotărârea Guvernului nr. 1218/6.09.2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi

sănătate în muncă pentru asigurarea protecţiei lucrătorilor împotriva riscurilor legate de prezenţa
agenţilor chimici
22 Ordinul nr. 706/2006 al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei privind cerinţele
minime de securitate şi sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de
radiaţiile optice artificiale
23 Ordonanţa de urgenţă nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă
24 Hotărârea Guvernului nr. 537/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a

prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la
locurile de muncă
25 Legea nr. 360 din 2 septembrie 2003 privind regimul substanţelor şi preparatelor chimice
periculoase, cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 263 din 5 octombrie 2005
26 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi

ambalarea substanţelor şi pre paratelor chimice periculoase, aprobată cu modificări prin Legea
nr. 451/2001 şi Legea 324/2005
27 Hotărârea Guvernului nr. 490/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare a Ordonanţei de urgenţă Guvernului nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi
ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase
28 Hotărârea Guvernului 95/2003 privind controlul activităţilor care prezintă pericole

de accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase
Alte acte legislative în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
1 Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive

2 Legea nr. 464/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 126/1995
5 Hotărârea Guvernului nr. 536/2002 pentru modificare şi completarea Normelor Tehnice
privind deţinerea, prepararea, experimentarea, distrugerea, transportul, depozitarea, mânuirea şi
folosirea materiilor explozive utilizate în orice alte operaţiuni specifice în activităţile
deţinătorilor, precum şi autorizarea artificierilor şi a pirotehniştilor
6 Hotărârea Guvernului nr. 1025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a
persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale
7 Legea nr. 226 din 7 iunie 2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii
speciale
8 Ordinul nr. 572 din 24 iulie 2006 pentru aprobarea Normelor tehnice de aplicare a
prevederilor Legii nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale
9 Hotărârea nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de
muncă în condiţii deosebite
10 Ordinul nr. 754/2006 al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei pentru
constituirea comisiilor de abilitare a serviciilor externe de prevenire şi protecţie şi de avizare a
documentaţiilor cu caracter tehnic de informare şi instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă
11 Ordinul nr. 755/2006 al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei pentru
aprobarea Formularului pentru înregistrarea accidentului de muncă – FIAM şi a instrucţiunilor de
completare a acestuia
12 Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu
temperaturi extreme pentru protecţia persoanelor încadrate în muncă
aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2000 privind măsurile ce pot fi
aplicate în perioadele cu temperaturi extreme pentru protecţia persoanelor încadrate în muncă
14 Ordinul nr. 225/1995 al ministrului muncii şi protecţiei sociale privind aprobarea
Normativului-cadru de acordare şi utilizare a echipamentului individual de protecţie
15 Ordinul nr. 427/2002 al ministrului sănătăţii şi familiei pentru aprobarea componenţei
trusei sanitare şi a baremului de materiale ce intră în dotarea posturilor de prim ajutor fără cadre
medicale
16 Legea nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale
care desfăşoară activităţi economice în mod independent
aplicare a Legii nr.300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care
desfăşoară activităţi economice în mod independent
18 Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale
19 Ordonanţa de urgenţă nr. 107/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale
20 Ordonanţa de urgenţă nr. 171/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale
21 Ordinul nr. 848/1687/2004 al ministerului muncii, solidarităţii sociale şi familiei şi
nr.1687/2004 al ministrului sănătăţii pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, cu
modificările şi completările ulterioare
TEMA 2
Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319 din 14 iulie 2006
Legea securităţii şi sănătăţi în muncă transpune în legislaţia din România prevederile

Directivei Consiliului nr. 89/391/CEE privind introducerea de măsuri pentru promovarea
îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţi lucrătorilor la locul de muncă şi are ca scop instituirea de
măsuri privind promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor.
Legea securităţii şi sănătăţii în muncă stabileşte principii generale referitoare la
prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor, eliminarea
factorilor de risc şi accidentare, informarea, consultarea, participarea echilibrată potrivit legii,
instruirea lucrătorilor şi a reprezentanţilor lor, precum şi direcţiile generale pentru implementarea
acestor principii.
Legea securităţi şi sănătăţi în muncă se aplică în toate sectoarele de activitate, atât
publice, cât şi private. Prevederile Legii securităţi şi sănătăţii în muncă se aplică angajatorilor,
lucrătorilor, precum şi reprezentanţilor lucrătorilor. Fac excepţie cazurile în care particularităţile
inerente ale anumitor activităţi specifice din serviciile publice, cum ar fi forţele armate sau
poliţia, precum şi cazurile de dezastre, inundaţii şi pentru realizarea măsurilor de protecţie civilă,
vin în contradicţie cu respectiva lege.
În cadrul Legii securităţii şi sănătăţi în muncă se definesc termenii şi expresiile utilizate

în legislaţia de securitate şi sănătate în muncă. În sensul Legii securităţii şi sănătăţii în muncă,
termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles:
• lucrător – persoana angajată de către un angajator, potrivit legii, inclusiv studenţii,
elevii în perioada efectuării stagiului de practică, precum şi ucenicii şi alţi participanţi la procesul
de muncă, cu excepţia persoanelor care prestează activităţi casnice;
• angajator – persoana fizică sau juridică ce se afla în raporturi de muncă ori de serviciu
cu lucrătorul respectiv şi care are responsabilitatea întreprinderii şi/sau unităţii;
• alţi participanţi la procesul de muncă – persoane aflate în întreprindere şi/sau unitate, cu
permisiunea angajatorului, în perioada de verificare prealabilă a aptitudinilor profesionale în
vederea angajării, persoane care prestează activităţi în folosul comunităţii sau activităţi în regim
de voluntariat, precum şi şomerii pe durata participării la o forma de pregătire profesională şi
persoane care nu au contract individual de muncă încheiat în forma scrisă şi pentru care se poate
face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă;
• reprezentant al lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţi
lucrătorilor – persoana aleasă, selectată sau desemnată de lucrători, în conformitate cu
prevederile legale, să îi reprezinte pe aceştia în ceea ce priveşte problemele referitoare la
protecţia securităţii şi sănătăţi lucrătorilor în muncă;
• prevenire – ansamblul de dispoziţii sau măsuri luate ori prevăzute în toate etapele
procesului de muncă, în scopul evitării sau diminuării riscurilor profesionale;
• eveniment – accidentul care a antrenat decesul sau vătămări ale organismului, produs în
timpul procesului de muncă ori în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, situaţia de persoană dată
dispărută sau accidentul de traseu ori de circulaţie, în condiţiile în care au fost implicate persoane
angajate, incidentul periculos, precum şi cazul susceptibil de boală profesională sau legată de
profesiune;
• accident de muncă – vătămarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută
profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice,
invaliditate ori deces;
• boala profesională – afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau
profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă,
precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de
muncă;
• echipament de muncă – orice maşină, aparat, unealtă sau instalaţie folosită în muncă;
• echipament individual de protecţie – orice echipament destinat a fi purtat sau mânuit de
un lucrător pentru a-l proteja împotriva unuia ori mai multor riscuri care ar putea să îi pună în
pericol securitatea şi sănătatea la locul de muncă, precum şi orice supliment sau accesoriu
proiectat pentru a îndeplini acest obiectiv;
• loc de muncă – locul destinat să cuprindă posturi de lucru, situat în clădirile
întreprinderii şi/sau unităţii, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii şi/sau unităţii la care
lucrătorul are acces în cadrul desfăşurării activităţii;
• pericol grav şi iminent de accidentare – situaţia concretă, reală şi actuală căreia îi
lipseşte doar prilejul declanşator pentru a produce un accident în orice moment;
• stagiu de practică – instruirea cu caracter aplicativ, specifică meseriei sau specialităţii în
care se pregătesc elevii, studenţii, ucenicii, precum şi şomeri în perioada de reconversie
profesională;
• securitate şi sănătate în muncă – ansamblul de activităţi instituţionalizate având ca scop
asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii,
integrităţii fizice şi psihice, sănătăţi lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul de
muncă;
• incident periculos – evenimentul identificabil, cum ar fi explozia, incendiul, avaria,
accidentul tehnic, emisiile majore de noxe, rezultat din disfuncţionalitatea unei activităţi sau a
unui echipament de muncă sau/şi din comportamentul neadecvat al factorului uman care nu a
afectat lucrătorii, dar ar fi fost posibil să aibă asemenea urmări şi/sau a cauzat ori ar fi fost
posibil să producă pagube materiale;
• servicii externe – persoane juridice sau fizice din afară întreprinderii/unităţii, abilitate să
presteze servicii de protecţie şi prevenire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, conform
legii;
• accident uşor – eveniment care are drept consecinţă leziuni superficiale care necesită
numai acordarea primelor îngrijiri medicale şi a antrenat incapacitate de muncă cu o durata mai
mică de 3 zile;
• boala legată de profesiune – boala cu determinare multifactorială, la care unii factori
determinanţi sunt de natura profesională.
Legea securităţii şi sănătăţii în muncă este structurată în următoarele capitole:

1. CAP. III – Obligaţiile angajatorilor
2. SECŢIUNEA 1 – Obligaţii generale ale angajatorilor
3. SECŢIUNEA a 2-a – Servicii de prevenire şi protecţie
4. SECŢIUNEA a 3-a – Primul ajutor, stingerea incendiilor, evacuarea lucrătorilor,
pericol grav şi iminent
5. SECŢIUNEA a 4-a – Alte obligaţii ale angajatorilor
6. SECŢIUNEA a 5-a – Informarea lucrătorilor
7. SECŢIUNEA a 6-a – Consultarea şi participarea lucrătorilor
8. SECŢIUNEA a 7-a – Instruirea lucrătorilor
9. CAP. IV – Obligaţiile lucrătorilor
10. CAP. V – Supravegherea sănătăţii
11. CAP. VI – Comunicarea, cercetarea, înregistrarea şi raportarea evenimentelor
12. SECŢIUNEA 1 – Evenimente
13. SECŢIUNEA a 2-a – Accidente de muncă
14. SECŢIUNEA a 3-a – Bolile profesionale
15. CAP. VII – Grupuri sensibile la riscuri
16. CAP. VIII – Infracţiuni
17. CAP. IX – Contravenţii
18. CAP. X – Autorităţi competente şi instituţii cu atribuţii în domeniu
19. CAP. XI – Dispoziţii finale
TEMA 3
Norme metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr.
319/2006
Pentru aplicarea prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă, nr. 319/2006,

Guvernul României a emis Hotărârea de Guvern nr. 1425 din 11 octombrie 2006 privind
NORMELE METODOLOGICE care stabilesc modul de aplicare a prevederilor Legii securităţii
şi sănătăţii în muncă, nr. 319/2006.
În înţelesul NORMELOR METODOLOGICE, termenii şi expresiile folosite au
următoarea semnificaţie:
a) autorizare a funcţionării din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă –
asumarea de către angajator a responsabilităţii privind legalitatea desfăşurării activităţii din punct
de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă;
b) serviciu intern de prevenire şi protecţie – totalitatea resurselor materiale şi umane
alocate pentru efectuarea activităţilor de prevenire şi protecţie în întreprindere şi/sau unitate;
c) comitet de securitate şi sănătate în muncă – organul paritar constituit la nivelul
angajatorului în vederea participării şi consultării periodice în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă, în conformitate cu art. 18 alin. (1) – (3) din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă;
d) zone cu risc ridicat şi specific – acele zone din cadrul întreprinderi şi/sau unităţi în care
au fost identificate riscuri ce pot genera accidente sau boli profesionale cu consecinţe grave,
ireversibile,respectiv deces sau invaliditate;
e) accident care produce incapacitate temporară de muncă (ITM) – accident care produce
incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice consecutive, confirmată prin
certificat medical;
f) accident care produce invaliditate (INV) – accident care produce invaliditate
confirmată prin decizie de încadrare întrun grad de invaliditate, emisă de organele medicale în
drept;
g) accident mortal (D) – accident în urma căruia se produce decesul accidentatului,
confirmat imediat sau după un interval de timp, în baza unui act medico-legal;
h) accident colectiv – accidentul în care au fost accidentate cel puţin 3 persoane, în
acelaşi timp şi din aceleaşi cauze, în cadrul aceluiaşi eveniment;
i) accident de muncă de circulaţie – accident survenit în timpul circulaţiei pe drumurile
publice sau generat de traficul rutier, dacă persoana vătămată se afla în îndeplinirea îndatoririlor
de serviciu;
j) accident de muncă de traseu:
a) accident survenit în timpul şi pe traseul normal al deplasări de la locul de muncă la
domiciliu şi invers şi care a antrenat vătămarea sau decesul;
b) accident survenit pe perioada pauzei reglementare de masă în locuri organizate de
angajator, pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la locul unde ia masa şi invers şi
care a antrenat vătămarea sau decesul;
c) accident survenit pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la locul unde îşi
încasează salariul şi invers şi care a antrenat vătămarea sau decesul;
k) accident în afara muncii – accident care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 5
lit. g) şi la art. 30 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă;
l) invaliditate – pierderea parţială sau totală a capacităţii de muncă, confirmată prin
decizie de încadrare întrun grad de invaliditate, emisă de organele medicale în drept;
m) invaliditate evidentă – pierderea capacităţii de muncă datorată unor vătămări evidente,
cum ar fi un braţ smuls din umăr, produse în urma unui eveniment, până la emiterea deciziei de
încadrare într-un grad de invaliditate de către organele medicale în drept;
n) intoxicaţie acută profesională – stare patologică apărută brusc, ca urmare a expunerii
organismului la noxe existente la locul de muncă;
o) îndatoriri de serviciu – sarcini profesionale stabilite în contractul individual de muncă,
regulamentul intern sau regulamentul de organizare şi funcţionare, fişa postului, deciziile scrise,
dispoziţiile scrise ori verbale ale conducătorului direct sau ale şefilor ierarhici ai acestuia;
p) comunicare – procedura prin care angajatorul comunică producerea unui eveniment, de
îndată, autorităţilor prevăzute la art. 27 alin. (1) din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă;
q) evidenţă – mijloacele şi modalităţile de păstrare a informaţiilor referitoare la
evenimentele produse;
r) cercetare a bolilor profesionale – procedura efectuată în mod sistematic, cu scopul de a
stabili caracterul de profesionalitate a bolii semnalate;
s) semnalare a bolilor profesionale – procedura prin care se indică pentru prima oară
faptul că o boală ar putea fi profesională;
t) raportare a bolilor profesionale – procedura prin care se transmit informaţii referitoare
la bolile profesionale declarate potrivit legii la Centrul naţional de coordonare metodologică şi
informare privind bolile profesionale şi la Centrul Naţional pentru Organizarea şi Asigurarea
Sistemului Informaţional şi Informatic în Domeniul Sănătăţii Bucureşti.
NORMELE METODOLOGICE sunt structurate în următoarele capitole:

1. CAP. II – Autorizarea funcţionării din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în
muncă
2. CAP. III – Servicii de prevenire şi protecţie
a. SECŢIUNEA 1 – Prevederi generale
b. SECŢIUNEA a 2-a – Organizarea activităţilor de prevenire şi protecţie
c. SECŢIUNEA a 3-a – Lucrători desemnaţi
d. SECŢIUNEA a 4-a – Serviciile interne de prevenire şi protecţie
e. SECŢIUNEA a 5-a – Servicii externe de prevenire şi protecţie
f.
SECŢIUNEA a 6-a – Abilitarea serviciilor externe de prevenire şi protecţie
g. SECŢIUNEA a 7-a – Planul de prevenire şi protecţie
h. SECŢIUNEA a 8-a – Cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii
în muncă
i.
SECŢIUNEA a 9-a – Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
securităţii şi sănătăţi în muncă
3. CAP. IV – Organizarea şi funcţionarea comitetului de securitate şi sănătate în muncă
a. SECŢIUNEA 1 – Organizarea comitetului de securitate şi sănătate în muncă
b. SECŢIUNEA a 2-a – Funcţionarea comitetului de securitate şi sănătate în muncă
c. SECŢIUNEA a 3-a – Atribuţiile comitetului de securitate şi sănătate în muncă
d. SECŢIUNEA a 4-a – Obligaţiile angajatorului referitoare la comitetul de securitate şi
sănătate în muncă
4. CAP. V – Instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
a. SECŢIUNEA 1 – Dispoziţii generale
b. SECŢIUNEA a 2-a – Instruirea introductiv–generală
c. SECŢIUNEA a 3-a – Instruirea la locul de muncă
d. SECŢIUNEA a 4-a – Instruirea periodică
e. CAP. VI – Pericol grav şi iminent şi zone cu risc ridicat şi specific
f. SECŢIUNEA 1 – Pericol grav şi iminent de accidentare
g. SECŢIUNEA a 2-a – Zone cu risc ridicat şi specific
5. CAP. VII – Comunicarea şi cercetarea evenimentelor, înregistrarea şi evidenţa
accidentelor de muncă şi a incidentelor periculoase, semnalarea, cercetarea, declararea şi
raportarea bolilor profesionale
a. SECŢIUNEA 1 – Comunicarea evenimentelor
b. SECŢIUNEA a 2-a – Cercetarea evenimentelor
c. SECŢIUNEA a 3-a – Înregistrarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a incidentelor
periculoase
d. SECŢIUNEA a 4-a – Comunicarea, cercetarea şi înregistrarea evenimentelor produse
în afară graniţelor României, în care sunt implicaţi lucrători ai unor angajatori români, aflaţi în
îndeplinirea sarcinilor de stat, de interes public sau a îndatoririlor de serviciu
e. SECŢIUNEA a 5-a – Comunicarea şi cercetarea evenimentelor produse pe teritoriul
României în care sunt implicaţi cetăţeni străini aflaţi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu
f. SECŢIUNEA a 6-a – Semnalarea bolilor profesionale
g. SECŢIUNEA a 7-a – Cercetarea bolii profesionale
h. SECŢIUNEA a 8-a – Declararea bolilor profesionale
i. SECŢIUNEA a 9-a – Raportarea bolilor profesionale
j. SECŢIUNEA a 10-a – Bolile legate de profesie
k. SECŢIUNEA a 11-a – Dispoziţii finale
6. CAP. VIII – Avizarea documentaţiilor cu caracter tehnic de informare şi instruire în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
a. SECŢIUNEA 1 – Prevederi generale
b. SECŢIUNEA a 2-a – Cerinţe de realizare a documentaţiilor
c. SECŢIUNEA a 3-a – Avizarea documentaţiilor
d. SECŢIUNEA a 4-a – Dispoziţii finale
NORMELE METODOLOGICE conţin 26 de anexe, după cum urmează :

a) ANEXA 1 – Model CERERE pentru autorizarea desfăşurări activităţii din punct de
vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă;
b) ANEXA 2 – Model DECLARAŢIE PE PROPRIA RĂSPUNDERE pentru autorizarea
desfăşurării activităţii din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă;
c) ANEXA 3 – Model CERTIFICAT CONSTATATOR;
d) ANEXA 4 – Model REGISTRUL DE EVIDENŢĂ a certificatelor constatatoare;
e) ANEXA 5 – Activităţi industriale;
f) ANEXA 6 – Conţinutul minim al cursurilor necesare pregătirii în domeniul securităţii
şi sănătăţii în muncă;
g) ANEXA 7 – Model Planul de Prevenire şi Protecţie;
h) ANEXA 8 – Model Cerere pentru eliberarea certificatului de abilitare pentru servicii
externe de prevenire şi protecţie
i)
ANEXA 9 – Model CERTIFICAT DE ABILITARE pentru servicii externe de prevenire
şi protecţie
j)
ANEXA 10 – Model RAPORT DE ACTIVITATE SEMESTRIAL
k) ANEXA 11 – Model FIŞĂ DE INSTRUIRE INDIVIDUALĂ privind securitatea şi
sănătatea în muncă
l)
ANEXA 12 – Model FIŞĂ DE INSTRUIRE COLECTIVĂ privind securitatea şi
sănătatea în muncă
m) ANEXA 13 – Model FIŞĂ COMUNICAREA EVENIMENTELOR
n) ANEXA 14 – Model DECLARAŢIE
o) ANEXA 15 – Model REGISTRUL UNIC DE EVIDENŢĂ A ACCIDENTAŢILOR
ÎN MUNCĂ
p) ANEXA 16 – Model REGISTRUL UNIC DE EVIDENŢĂ A INCIDENTELOR
PERICULOASE
q) ANEXA 17 – Model REGISTRUL UNIC DE EVIDENŢĂ A ACCIDENTELOR
UŞOARE
r) ANEXA 18 – Model REGISTRUL UNIC DE EVIDENŢĂ A ACCIDENTAŢILOR ÎN
MUNCĂ CE AU CA URMARE INCAPACITATE DE MUNCĂ MAI MARE DE 3 ZILE DE
LUCRU
s) ANEXA 19 – Model FIŞA DE SEMNALARE BP1
t) ANEXA 20 – Model PROCES–VERBAL DE CERCETARE A CAZULUI DE
BOALĂ PROFESIONALĂ
u) ANEXA 21 – Model FIŞA DE DECLARARE A CAZULUI DE BOALĂ
PROFESIONALĂ BP2
v) ANEXA 22 – TABELUL BOLILOR PROFESIONALE CU DECLARARE
OBLIGATORIE
w) ANEXA – TABEL CU BOLILE LEGATE DE PROFESIUNE
x) ANEXA 24– CERERE pentru avizul pentru documentaţia cu caracter tehnic de
informare şi instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
y) ANEXA 25 – Model AVIZ pentru documentaţia cu caracter tehnic de informare şi
instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
z) ANEXA 26 – Model decizie de respingere a solicitării de avizare a documentaţiei cu
character tehnic de informare şi instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
TEMA 4
Autorizarea funcţionării din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă
Pentru a funcţiona legal, în vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în

muncă şi pentru prevenirea accidentelor şi a bolilor profesionale, înainte de începerea oricărei
activităţi, angajatorii au obligaţia să obţină autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al
securităţii şi sănătăţii în muncă.
Autorizarea din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă reprezintă asumarea de
către angajator a responsabilităţii privind legalitatea desfăşurării activităţii din punct de vedere al
Autorizarea funcţionării din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă se
realizează în baza următoarelor reglementări:
a) în temeiul Legii nr 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în
registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice,
înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, cu
modificările şi completările ulterioare. Procedura de autorizare se realizează în baza unei
declaraţi -tip pe propria răspundere ce se depune la Biroul Unic din cadrul Oficiului Registrului
Comerţului de către societăţile comerciale, societăţile şi companiile naţionale, grupurile de
interes economic, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste, sucursalele înfiinţate de acestea,
precum şi alte persoane juridice care se înregistrează în registrul comerţului potrivit unor acte
normative speciale ;
b) în baza Legii nr 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor
familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent, cu modificările şi
completările ulterioare. Autorizarea persoanelor fizice şi asociaţiilor familiale se face în baza
unei declaraţii pe propria răspundere dată în faţa funcţionarului de la Primărie;
c) în baza Legii nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă îşi autorizează
funcţionarea din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă organizaţiile necuprinse în
cele două acte normative menţionate anterior, respectiv instituţiile publice, inclusiv fundaţiile şi
organizaţiile nonguvernamentale. Acestea au obligaţia să depună la inspectoratul teritorial de
muncă pe raza căruia îşi desfăşoară activitatea o cerere completată în două exemplare semnate în
original de către angajator.
Cererea va fi însoţită de următoarele acte:
a) copii de pe actele de înfi nţare;
b) declaraţia pe propria răspundere, din care rezultă că pentru activităţile declarate sunt
îndeplinite condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă.
Declaraţia pe propria răspundere reprezintă un document obligatoriu în cadrul procedurii
de autorizare prin care angajatorul îşi asumă responsabilitatea privind legalitatea desfăşurării
activităţii din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă. Prin semnarea acestui act,
angajatorul răspunde pentru corectitudinea declaraţiilor sale.
Procedura de autorizare a funcţionării din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în
muncă se finalizează prin emiterea, în baza declaraţiei pe propria răspundere, a certificatului
constatator, care dă dreptul angajatorilor să desfăşoare activităţile pentru care au obţinut
certificatul. Termenul de eliberare a certificatului constatator este de 5 zile lucrătoare, calculat de
la data înregistrării cererii.În cazul în care în cadrul controalelor se constată abateri de la
respectarea prevederilor legale din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, inspectorul de
muncă sistează activitatea şi propune inspectoratului teritorial de muncă înscrierea menţiunii în
certificatul constatator. Inspectoratul teritorial de muncă menţionează sistarea activităţii în
certificatul constatator. Angajatorul poate relua activitatea numai după ce demonstrează că a
remediat deficienţele care au condus la sistarea activităţii. Inspectoratul teritorial de muncă va
menţiona în certificatul constatator data reluării activităţii.
TEMA 5
Drepturile şi obligaţiile angajatorilor şi lucrătorilor privind securitatea şi sănătatea în muncă
51. Drepturi şi obligaţii generale
Fiecăruia dintre participanţii la procesul de muncă (angajator, lucrător) îi revine un set de
obligaţii, respectiv responsabilităţi în ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea în muncă.
Potrivit Codului Muncii, anterior încheierii contractului individual de muncă, angajatorul are
obligaţia de a informa lucrătorul cu privire la clauzele generale pe care intenţionează să le înscrie
în contract. Între elementele asupra cărora trebuie să-şi informeze lucrătorul sunt şi cele privind
locul de muncă, funcţia/ocupaţia, atribuţiile postului, riscurile specifice postului, precum şi
durata normală a muncii, exprimată în ore/zi şi ore/săptămână,
Principalele reglementări care cuprind obligaţii ale angajatorilor, precum şi ale
lucrătorilor cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă sunt:
a) Legea nr. 53/2003 – Codul Muncii;
b) Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă;
c) Hotărârile de Guvern care transpun cerinţele europene de securitate şi sănătate în
muncă;
d) Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional;
e) Contractele colective la nivel de ramură;
f) Ordinul nr. 64/2003 al Ministrului Muncii şi Solidarităţii Sociale, pentru aprobarea
modelului-cadru al contractului individual de muncă, modificat şi completat de Ordinul nr.
76/2003;
g) Regulamentul intern al unităţii;
h) Instrucţiunile proprii emise de angajator pentru completarea şi/sau aplicarea
reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă.
Obligativitatea cuprinderii în contractul individual de muncă a unor drepturi şi obligaţii în
ceea ce priveşte condiţiile de muncă, securitatea şi sănătatea lucrătorului este prevăzută de Codul
Muncii. În baza acestui act normativ a fost emis Ordinul nr. 64/2003 pentru aprobarea modelului
- cadru al contractului individual de muncă încheiat între angajator şi salariat, care la punctele G
şi K cuprinde prevederi specifice vizând aspectele de securitate şi sănătate în muncă. Drepturile
şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc prin negociere,
potrivit Codului Muncii, cu respectarea prevederilor contractului colectiv de muncă unic la nivel
naţional, precum şi ale contractelor colective de muncă la nivel de ramură.
Codul Muncii stabileşte următoarele drepturi:

a) Pentru lucrători:
a) dreptul la salarizare pentru munca depusă;
b) dreptul la repaus zilnic şi săptămânal;
c) dreptul la concediu de odihnă anual;
d) dreptul la egalitate de şanse şi de tratament;
e) dreptul la demnitate în muncă;
f) dreptul la securitate şi sănătate în muncă;
g) dreptul la acces la formarea profesională;
h) dreptul la informare şi consultare;
i) dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului
de muncă;
j) dreptul la protecţie în caz de concediere;
k) dreptul la negociere colectivă şi individuală;
l) dreptul de a participa la acţiuni colective;
m) dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat.
b) Pentru angajatori:
a) să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii;
b) să stabilească atribuţiile corespunzătoare pentru fiecare salariat, în condiţiile legii
şi/sau în condiţiile contractului colectiv de muncă aplicabil, încheiat la nivel naţional, la nivel de
ramură de activitate sau de grup de unităţi;
c) să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalităţii lor;
d) să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu;
e) să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile corespunzătoare,
potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil şi regulamentului intern.
Codul Muncii stabileşte următoarele obligaţii:

c) Pentru lucrători:
a) obligaţia de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuţiile ce le
revin conform fişei postului;
b) obligaţia de a respecta disciplina muncii;
c) obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul
colectiv de muncă aplicabil, precum şi în contractul individual de muncă;
d) obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu;
e) obligaţia de a respecta măsurile de securitate şi sănătate a muncii în unitate;
f) obligaţia de a respecta secretul de serviciu.
d) Pentru angajatori:
a) să informeze salariaţii asupra condiţiilor de muncă şi asupra elementelor care privesc
desfăşurarea relaţiilor de muncă;
b) să asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice avute în vedere la elaborarea
normelor de muncă şi condiţiile corespunzătoare de muncă;
c) să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de
muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă;
d) să comunice periodic salariaţilor situaţia economică şi financiară a unităţii, cu excepţia
informaţiilor sensibile sau secrete, care, prin divulgare, sunt de natură să prejudicieze activitatea
unităţii. Periodicitatea comunicărilor se stabileşte prin negociere în contractul colectiv de muncă
aplicabil;
e) să se consulte cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor în privinţa
deciziilor susceptibile să afecteze substanţial drepturile şi interesele acestora;
f) să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa, precum şi să reţină şi
să vireze ontribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi, în condiţiile legii;
g) să înfi nţeze registrul general de evidenţă a salariaţilor şi să opereze înregistrările
prevăzute de lege;
h) să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a
solicitantului;
i) să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale salariaţilor.
Având în vedere cele menţionate, lucrătorului desemnat cu atribuţii în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă îi revine un rol principal în conştientizarea angajatorului şi
lucrătorilor din întreprindere/unitate cu privire la necesitatea cunoaşterii, însuşiri şi aplicării
prevederilor referitoare la drepturile şi obligaţiile generale ale acestora, precum şi a celor care
vizează securitatea şi sănătatea în muncă. Pus în faţa diferitelor situaţii de
muncă, lucrătorul desemnat cu atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă reprezintă
specialistul care dă soluţi legale problemelor şi divergenţelor apărute între părţi, determinate de
lipsa de cunoaştere ori neaplicarea reglementărilor legale privind drepturile şi obligaţiile
”partenerilor” săi în domeniul muncii. În fapt, acesta se alătură angajatorului şi lucrătorilor din
organizaţie pentru înlăturarea oricăror situaţii ce ar putea prejudicia viaţa, sănătatea sau
securitatea personalului. În acest sens, o bună cunoaştere a principalelor drepturi şi obligaţii ale
părţilor implicate în realizarea securităţii şi sănătăţii în muncă reprezintă un parametru de
apreciere a gradului de intervenţie a lucrătorului desemnat cu atribuţii în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă în situaţiile dificile de muncă din organizaţie. Astfel, acesta trebuie să posede
cunoştinţe solide, să se informeze continuu şi să actualizeze informaţiile de interes cu privire la
obligaţiile şi răspunderile ce revin pe de o parte angajatorului şi, pe de altă parte, lucrătorilor. În
activitatea de conştientizare a angajatorului şi lucrătorilor cu privire la obligaţiile şi răspunderile
ce le revin acestora, lucrătorul desemnat cu atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
trebuie să dispună de mijloacele necesare, timp corespunzător şi cadru organizatoric adecvat.
Lucrătorul desemnat cu atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă trebuie să cunoască
prevederile Contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional, ale contractelor colective
stabilite la nivel de ramură, ale contractului colectiv de muncă de la nivel de organizaţie şi să
identifice în cadrul acestora clauzele care vizează cerinţe de securitate sănătate în muncă. În
acest scop, el va trebui să identifice în aceste reglementări şi să informeze angajatorul asupra
unor cerinţe ale acestora care pot viza o gamă largă de aspecte, precum:
a) asigurarea cadrului organizatoric pentru instruirea, testarea şi perfecţionarea
profesională a personalului;
b) măsuri specifice;
c) metodologii, ghiduri de lucru şi bune practici;
d) necesitatea aplicării unor norme noi de securitate şi sănătate în muncă în cazurile în
care, în procesul muncii, intervin modificări;
e) parametrii de microclimat care vor fi urmăriţi la fiecare loc de muncă, în vederea luării
de măsuri specifice;
f) programe de control al realizării măsurilor stabilite.
Lucrătorul desemnat cu atribuţi în domeniul securităţi şi sănătăţi în muncă nu are ca

obligaţii doar verificarea asigurării securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, ci şi supravegherea
modului în care aceştia îşi îndeplinesc propriile obligaţii în acest domeniu.
5.2. Obligaţi le angajatorilor privind asigurarea securităţi şi sănătăţii în muncă

Legislaţia în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă stabileşte un evantai foarte larg de
responsabilităţi pentru angajatori, ceea ce este normal din perspectiva faptului că aceştia au
puterea de a decide asupra securităţii şi sănătăţii în cadrul instituţiilor/unităţilor pe care le
conduc, având la dispoziţie mijloacele organizatorice, umane şi financiare pentru îndeplinirea
responsabilităţilor sale.
Angajatorul are obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor în toate
aspectele legate de muncă. În cazul în care un angajator apelează la servicii externe, acesta nu
este exonerat de responsabilităţile sale în acest domeniu. Obligaţiile lucrătorilor în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă nu aduc atingere principiului responsabilităţii angajatorului.
În cadrul responsabilităţilor sale, angajatorul are obligaţia să ia măsurile necesare pentru:
a) asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor;
b) prevenirea riscurilor profesionale;
c) informarea şi instruirea lucrătorilor;
d) asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare securităţii şi sănătăţii în
muncă. Angajatorul are obligaţia să urmărească adaptarea măsurilor menţionate anterior, ţinând
seama de modificarea condiţiilor şi pentru îmbunătăţirea situaţiilor existente.
Angajatorul are obligaţia să implementeze măsurile menţionate anterior pe baza
următoarelor principii generale de prevenire:
a) evitarea riscurilor;
b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
c) combaterea riscurilor la sursă;
d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea posturilor de muncă,
alegerea echipamentelor de muncă, a metodelor de muncă şi de producţie, în vederea reducerii
monotoniei muncii, a muncii cu ritm predeterminat şi a diminuării efectelor acestora asupra
sănătăţi ;
e) adaptarea la progresul tehnic;
f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai
puţin periculos;
g) dezvoltarea unei politici de prevenire coerente care să cuprindă tehnologiile,
organizarea muncii, condiţiile de muncă, relaţiile sociale şi influenţa factorilor din mediul de
muncă;
h) adoptarea, în mod prioritar, a măsurilor de protecţie colectivă faţă de măsurile de
protecţie individuală;
i) furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor.
Ţinând seama de natura activităţilor din întreprindere şi/sau unitate, potrivit Legii
nr.319/2006 angajatorul are obligaţia:
a) să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea
echipamentelor de muncă, a substanţelor sau preparatelor chimice utilizate şi la amenajarea
locurilor de muncă;
b) să realizeze şi să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea
în muncă, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice;
c) măsurile de prevenire, precum şi metodele de lucru şi de producţie aplicate de către
angajator să asigure îmbunătăţirea nivelului securităţii şi al protecţiei sănătăţii lucrătorilor şi să
fie integrate în ansamblul activităţilor întreprinderii şi/sau unităţii respective şi la toate nivelurile
ierarhice;
d) să ia în considerare capacităţile lucrătorului în ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea
în muncă, atunci când îi încredinţează sarcini;
e) să asigure ca planificarea şi introducerea de noi tehnologii să facă obiectul
consultărilor cu lucrătorii şi/sau reprezentanţi acestora în ceea ce priveşte consecinţele asupra
securităţi şi sănătăţi lucrătorilor, determinate de alegerea echipamentelor, de condiţiile şi mediul
de muncă;
f) să ia măsurile corespunzătoare pentru ca, în zonele cu risc ridicat şi specific, accesul să
fie permis numai lucrătorilor care au primit şi şi-au însuşit instrucţiunile adecvate.
Pentru a realiza dezideratele menţionate anterior angajatorii trebuie să aibe în vedere şi o

serie de activităţi conexe acestor scopuri. Astfel, angajatorul are obligaţia de a angaja numai
persoane care, în urma examenului medical şi, după caz, a testări psihologice a aptitudinilor,
corespund sarcinii de muncă pe care urmează să o execute şi să asigure controlul medical
periodic şi, după caz, controlul psihologic periodic, ulterior angajării. Totodată, trebuie să
stabilească pentru lucrători, prin fişa postului, atribuţiile şi răspunderile ce le revin în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă, corespunzător funcţiilor exercitate.
Pentru a informa şi instrui lucrătorii din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în
muncă, angajatorul trebuie:
a) să asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării în muncă, asupra riscurilor la
care aceasta este expusă la locul de muncă, precum şi asupra măsurilor de prevenire şi de
protecţie necesare;
b) să asigure şi să controleze cunoaşterea şi aplicarea de către toţi lucrătorii a măsurilor
prevăzute în planul de prevenire şi de protecţie stabilit, precum şi a prevederilor legale în
domeniul securităţii şi sănătăţi în muncă, prin lucrătorii desemnaţi, prin propria competenţă sau
prin servicii externe;
c) să ia măsuri pentru asigurarea de materiale necesare informării şi instruirii lucrătorilor,
cum ar fi afişe, pliante, filme şi diafilme cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă;
De asemenea, pentru prevenirea şi limitarea efectelor în cazul apariţiei pericolului grav şi
iminent, angajatorul are următoarele obligaţii:
a) să informeze, cât mai curând posibil, toţi lucrătorii care sunt sau pot fi expuşi unui
pericol grav şi iminent despre riscurile implicate de acest pericol, precum şi despre măsurile
luate ori care trebuie să fie luate pentru protecţia lor;
b) să ia măsuri şi să furnizeze instrucţiuni pentru a da lucrătorilor posibilitatea să
oprească lucrul şi/sau să părăsească imediat locul de muncă şi să se îndrepte spre o zona sigură,
în caz de pericol grav şi iminent;
c) să nu impună lucrătorilor reluarea lucrului în situaţia în care încă există un pericol grav
şi iminent, în afară cazurilor excepţionale şi pentru motive justificate.
Pentru asigurarea cadrului organizatoric şi al mijloacelor necesare securităţii şi sănătăţii
în muncă, angajatorului îi revin următoarele obligaţi :
a) să obţină autorizaţia de funcţionare din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în
muncă, înainte de începerea oricărei activităţi ;
b) să întocmească un plan de prevenire şi protecţie compus din măsuri tehnice, sanitare,
organizatorice şi de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care să îl aplice corespunzător
condiţiilor de muncă specifice unităţii;
c) să elaboreze instrucţiuni proprii, în spiritul prezentei legi, pentru completarea şi/sau
aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă, ţinând seama de particularităţile
activităţilor şi ale locurilor de muncă aflate în responsabilitatea lor;
d) să ia măsuri pentru autorizarea exercitării meseriilor şi a profesiilor prevăzute de
legislaţia specifică;
e) să adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a construcţiilor, a
echipamentelor de muncă, precum şi de elaborare a tehnologiilor de fabricaţie, soluţii conforme
prevederilor legale în vigoare privind securitatea şi sănătatea în muncă, prin a căror aplicare să
fie eliminate sau diminuate riscurile de accidentare şi de îmbolnăvire profesională a lucrătorilor;
f) să asigure funcţionarea permanentă şi corectă a sistemelor şi dispozitivelor de
protecţie, a aparaturii de măsură şi control, precum şi a instalaţiilor de captare, reţinere şi
neutralizare a substanţelor nocive degajate în desfăşurarea proceselor tehnologice;
g) să asigure echipamente de muncă fără pericol pentru securitatea şi sănătatea
lucrătorilor;
h) să asigure echipamente individuale de protecţie;
i) să acorde obligatoriu echipament individual de protecţie nou, în cazul degradării sau al
pierderii calităţilor de protecţie.
Legea securităţii şi sănătăţii în muncă prevede o serie de obligaţii ale angajatorilor care
au ca scop asigurarea posibilităţilor autorităţilor de a verifica dacă prevederile legale în acest
domeniu sunt îndeplinite şi/sau respectate. Astfel, angajatorul trebuie:
a) să ţină evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific;
b) să prezinte documentele şi să dea relaţiile solicitate de inspectori de muncă în timpul
controlului sau al efectuării cercetării evenimentelor;
c) să asigure realizarea măsurilor dispuse de inspectorii de muncă cu prilejul vizitelor de
control şi al
cercetării evenimentelor;
d) să desemneze, la solicitarea inspectorului de muncă, lucrătorii care să participe la
efectuarea controlului sau la cercetarea evenimentelor;
e) să nu modifice starea de fapt rezultată din producerea unui accident mortal sau
colectiv, în afară de cazurile în care menţinerea acestei stări ar genera alte accidente ori ar
periclita viaţa accidentaţilor şi a altor persoane.
Atunci când în acelaşi loc de muncă îşi desfăşoară activitatea lucrători din mai multe
întreprinderi şi/sau unităţi, angajatorii acestora au următoarele obligaţii:
a) să coopereze în vederea implementării prevederilor privind securitatea, sănătatea şi
igiena în muncă, luând în considerare natura activităţilor;
b) să îşi coordoneze acţiunile în vederea protecţiei lucrătorilor şi prevenirii riscurilor
profesionale, luând în considerare natura activităţilor;
c) să se informeze reciproc despre riscurile profesionale;
d) să informeze lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora despre riscurile profesionale.
Alimentaţia de protecţie se acordă în mod obligatoriu şi gratuit de către angajatori
persoanelor care lucrează în condiţii de muncă ce impun acest lucru şi se stabileşte prin
contractul colectiv de muncă şi/sau contractul individual de muncă.
Materialele igienico-sanitare se acordă în mod obligatoriu şi gratuit de către angajatori.
Categoriile de materiale igienico-sanitare, precum şi locurile de muncă ce impun acordarea
acestora se stabilesc prin contractul colectiv de muncă şi/sau contractul individual de muncă.
Măsurile care vizează asigurarea securităţii, sănătăţii şi a igienei în muncă nu trebuie să
comporte în nicio situaţie obligaţii financiare pentru lucrători.
5.3 Drepturile şi obligaţiile lucrătorilor privind asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă

Lucrătorii realizează o gamă largă de activităţi profesionale, în cadrul unor condiţii de muncă
variabile, care adesea le afectează organismul deteriorându-le sănătatea în timp scurt (accident de
muncă) sau perioadă mai lungă de timp (boală profesională). Între factorii care pot afecta starea
sănătăţii lucrătorilor se pot număra:
a) munca monotonă şi/sau repetitivă;
b) procedee de lucru neadecvate sau periculoase;
c) echipamente de muncă neadecvate sau neergonomice;
d) munca în condiţii de mediu neadecvat (în gaze toxice, zgomot, vibraţii, radiaţii
ionizante, temperaturi extreme, etc.);
e) utilizarea noilor tehnologii care pot genera noi riscuri fizice, de mediu sau sociale;
f) forme noi de organizare a muncii (realizarea unor munci simple, specializate şi
repetitive, ierarhizare ridicată în cadrul organizaţiei, controlul exagerat al activităţii, convingerea
că unica formă de motivare este cea economică, etc.), care determină creşterea sarcinii mentale a
lucrătorului şi afectarea sănătăţii acestuia (oboseala ochilor, dureri de cap, astenii, depresii,
îmbătrânire prematură).
Combaterea efectelor negative ale acestor factori asupra lucrătorilor se poate realiza
numai prin cunoaşterea drepturilor acestora şi respectarea obligaţiilor ce le revin în domeniul
Între principalele drepturi ale lucrătorilor în ceea ce priveşte protecţia sănătăţii acestora se
menţionează:
a) dreptul de a fi informat cu privire la locurile unde există factori de risc, precum şi cu
privire la posibilitatea materializării unor riscuri;
b) dreptul de a fi consultat şi de a participa la discutarea tuturor problemelor de securitate
şi sănătate în muncă;
c) dreptul la instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
d) dreptul la oprirea lucrului în cazul unui pericol grav şi iminent pentru sănătate;
e) dreptul la supravegherea stării de sănătate, prin examene medicale periodice.
Dincolo de faptul că, în mod natural, instinctiv, omul este preocupat de apărarea propriei
fi nţe, legislaţia în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă cuprinde şi obligaţiile ce revin
lucrătorului în acest sens. Astfel, fiecare lucrător trebuie să îşi desfăşoare activitatea în
conformitate cu pregătirea şi instruirea sa, precum şi cu instrucţiunile primite din partea
angajatorului astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât
propria persoană, cât şi alte persoane care pot fi afectate de acţiunile sau omisiunile sale în
timpul procesului de muncă.
În mod deosebit, lucrătorii au următoarele obligaţi :
a) să utilizeze corect maşinile, aparatura, uneltele, substanţele periculoase, echipamentele
de transport şi alte mijloace de producţie;
b) să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie acordat şi, după utilizare, să îl
înapoieze sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare;
c) să nu procedeze la scoaterea din funcţiune, la modificarea, schimbarea sau înlăturarea
arbitrară a dispozitivelor de securitate proprii, în special ale maşinilor, aparaturii, uneltelor,
instalaţiilor tehnice şi clădirilor şi să utilizeze corect aceste dispozitive;
d) să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor desemnaţi orice situaţie de muncă
despre care au motive întemeiate să o considere un pericol pentru securitatea şi sănătatea
lucrătorilor, precum şi orice deficienţă a sistemelor de protecţie;
e) să aducă la cunoşti nţa conducătorului locului de muncă şi/sau angajatorului
accidentele suferite de propria persoană;
f) să coopereze cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi, atât timp cât este necesar,
pentru a face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerinţe dispuse de către inspectorii de muncă
şi inspectorii sanitari, pentru protecţia sănătăţii şi securităţii lucrătorilor;
g) să coopereze, atât timp cât este necesar, cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi,
pentru a permite angajatorului să se asigure că mediul de muncă şi condiţiile de lucru sunt sigure
şi fără riscuri pentru securitate şi sănătate, în domeniul său de activitate;
h) să îşi însuşească şi să respecte prevederile legislaţiei din domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă şi măsurile de aplicare a acestora;
i) să dea relaţiile solicitate de către inspectorii de muncă şi inspectorii sanitari.
TEMA 6
Informarea, consultarea şi participarea lucrătorilor la activităţile de securitate şi sănătate în
muncă.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă
Succesul demersurilor de implementare a măsurilor pentru asigurarea unui nivel cât mai
ridicat de securitate şi sănătate în muncă depinde, în mare măsură, de participarea conştientă şi
activă a tuturor participanţilor la procesul de muncă. Şi este evident că printre cei mai interesaţi
de un nivel cât mai ridicat al securităţii şi sănătăţii în muncă sunt lucrătorii înşişi. Lucrătorii sunt
cei aflaţi în permanenţă la posturile de muncă, în apropierea utilajelor de lucru, sub influenţa
mediului de muncă şi tot ei reprezintă ultima verigă din lanţul de propagare a sarcinilor de
muncă. De aceea, ei sunt cei care pot sau ar trebui să poată sesiza primii orice modificare în
funcţionarea unui echipament de lucru, în condiţiile de lucru asigurate, schimbările mediului
de muncă sau o sarcină de muncă neconformă. Tot lucrătorii sunt cei în măsură să aprecieze
dacă, la un anumit post de lucru condiţiile privind securitatea şi sănătatea în muncă sunt
corespunzătoare sau mai sunt necesare acţiuni pentru îmbunătăţirea situaţiei şi nu de puţine ori ei
sunt cei care fac primele propuneri vizând demersurile pentru îmbunătăţire a acestora.
Toate aceste demersuri sunt mult mai uşor de întreprins atunci când lucrătorul este
conştient de riscurile specifice fiecărui post de muncă, atunci când poate diferenţia, în cunoştinţă
de cauză, o situaţie normală de una periculoasă, când cunoaşte măsurile ce trebuie întreprinse şi
când are asigurate căile şi mijloacele de comunicare rapidă şi eficientă a problemelor întâlnite.
Toate aceste aspecte trebuie să fie stabilite şi bine clarificate în cadrul întrunirilor şi discuţiilor
purtate între angajator sau reprezentanţi acestuia şi lucrători pe marginea problemelor legate de
asigurare a securităţii şi sănătăţii la locul de muncă. Acest lucru se face, de regulă, întrun cadru
organizat, comitetul de securitate şi sănătate în muncă fiind o soluţie adecvată pentru realizarea
unei bune comunicări şi participări a lucrătorilor.
6.1 Informarea lucrătorilor

În conformitate cu prevederile legale, angajatorul are obligaţia de a asigura securitatea şi
sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă. Printre alte prevederi legale referitoare
la responsabilităţile ce revin angajatorului în demersul său de a asigura securitatea şi sănătatea
lucrătorilor, Legea nr. 319/2006, a securităţii şi sănătăţii în muncă, stabileşte că acesta are
obligaţia să ia măsurile necesare pentru informarea şi instruirea lucrătorilor. De altfel, legislaţia
consideră obligaţia de a informa lucrători asupra tuturor problemelor legate de securitatea şi
sănătatea acestora în muncă printre cele mai importante măsuri pe care trebuie să le întreprindă
un angajator.
Dreptul la informare este una din condiţiile principale ale participării lucrătorilor la
realizarea obiectivelor programelor de securitate şi sănătate în muncă. Fără informare,
participarea nu îşi are rostul său şi, ceea ce e mai rău, apare riscul de manipulare.
Informarea asupra riscurilor de la propriul loc de muncă este parte integrantă a dreptului
la sănătate a fiecărui cetăţean. Ca urmare, fiecare lucrător trebuie să fie informat de către
angajator, întrun mod cât mai adecvat, asupra următoarelor aspecte:
a) Ce riscuri există la locul său de muncă şi, în general, în industria sau sectorul său de
activitate, care sunt afecţiunile pe care le pot produce sănătăţii sale, la ce nivel de riscuri este el
expus în munca sa?
b) Cum se pot controla riscurile amintite?
c) Ce măsuri şi mijloace de prevenire au fost implementate sau sunt prevăzute a fi
aplicate?
d) Care sunt principalele dispoziţi legale aplicabile?
e) Ce clauze privind securitatea şi sănătatea în muncă sunt prevăzute în contractele
colective de muncă?
f) Care sunt persoanele sau servici le cu funcţi specifice în materie de securitate şi
sănătate în muncă? Cum se ajunge la ele? Cum poate lucrătorul informa asupra riscurilor
detectate în propria activitate?
g) Ce modalităţi de supraveghere a stări sale de sănătate există? Care sunt rezultatele
acestei supravegheri şi ce înseamnă ele?
Una dintre prevederile referitoare 1a informarea asupra riscurilor profesionale de 1a
locurile de muncă este aceea conform căreia angajatorul este obligat să ia măsurile necesare
pentru ca lucrătorii să dispună de informaţii adecvate şi, dacă este cazul, de fişe de lucru
referitoare la echipamentele de muncă utilizate. Informaţiile şi fişele de lucru trebuie să cuprindă
un număr minim de date referitoare la securitate şi sănătate privind:
a) condiţi le de folosire a echipamentelor de muncă;
b) situaţi le anormale previzibile;
c) concluziile care pot fi trase, acolo unde este cazul, din experienţa acumulată în urma
utilizării echipamentelor de muncă.
Lucrătorii trebuie să fie atenţionaţi în legătură cu riscurile la care sunt expuşi,
echipamentele de muncă din imediata vecinătate a locului lor de muncă, precum şi asupra
modificărilor prevăzute a fi efectuate, în măsura în care aceste modificări afectează
echipamentele de muncă situate în imediata vecinătate a locului lor de muncă, chiar dacă aceşti
lucrători nu utilizează direct aceste echipamente. În toate cazurile în care sunt transmise
informaţii lucrătorilor, se va acorda o atenţie deosebită limbajului folosit. Acesta trebuie să fie
clar, simplu şi concis. În ceea ce priveşte informarea lucrătorilor, legea stabileşte că angajatorul
trebuie să ia măsuri corespunzătoare astfel încât lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora să
primească, în conformitate cu prevederile legale, toate informaţiile necesare privind riscurile
pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie
atât la nivelul întreprinderi şi/sau unităţii, în general, cât şi la nivelul fiecărui post de lucru şi/sau
fiecărei funcţii. În situaţiile de urgenţă, care necesită acordarea primului ajutor, stingerea
incendiilor şi evacuarea lucrătorilor, angajatorul are obligaţia de a asigura informarea tuturor
lucrătorilor asupra aspectelor cu privire la:
a) măsurile necesare pentru acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor evacuarea
lucrătorilor, adaptate naturi activităţilor şi mărimi întreprinderi , ţinând seama şi de alte
persoane prezente;
b) legăturile existente cu servici le specializate, îndeosebi în ceea ce priveşte primul
ajutor, serviciul medical de urgenţă, salvare şi pompieri;
c) lucrători care aplică măsurile de prim ajutor, de stingere a incendiilor şi de evacuare a
lucrătorilor;
d) echipamentul pus la dispoziţie pentru intervenţi , adecvat mărimi şi/sau riscurilor
specifice întreprinderii.
Angajatorului are obligaţia de a informa, cât mai curând posibil, toţi lucrătorii care sunt
sau pot fi expuşi unui pericol grav şi iminent, despre riscurile implicate de acest pericol, precum
şi despre măsurile luate, ori care trebuie să fie luate pentru protecţia lor.
Lucrătorii trebuie să fie informaţi despre faptul că, în caz de pericol grav şi iminent au
dreptul să oprească lucrul şi să părăsească imediat locul de muncă şi să se îndrepte spre o zonă
sigură. De asemenea, ei trebuie să dispună în permanenţă de informaţii clare privind căile de
evacuare şi zonele de adunare în cazul în care trebuie să evacueze de urgenţă posturile de lucru.
Se subliniază faptul că, în cazul în care în întreprindere îşi desfăşoară activitatea şi lucrători din
alte unităţi, angajatorii acestora trebuie să fie la rândul lor informaţi asupra tuturor aspectelor
prezentate anterior şi care privesc lucrătorii în cauză.
O categorie aparte de riscuri specifice sunt cele considerate a avea un grad de
periculozitate deosebit pentru toţi lucrătorii, cum ar fi expunerea la radiaţii sau pericolul de
explozie. În acest caz, angajatorul are obligaţia de a ţine o evidenţa clară a zonelor cu risc ridicat
şi specific, care să conţină nominalizarea şi localizarea acestor zone în cadrul
întreprinderii/unităţii, precum şi măsurile stabilite în urma evaluări riscurilor. Angajatorul are
obligaţia de a face cunoscute aceste zone tuturor lucrătorilor întreprinderii, aceasta constituind
una din modalităţile de asigurare a securităţii şi sănătăţii acestora. De asemenea, el trebuie să
aducă la cunoşti nţa conducătorilor locurilor de muncă şi lucrătorilor care îşi desfăşoară
activitatea în zonele cu risc ridicat şi specific măsurile stabilite în urma evaluării riscurilor.
Acţiunile pentru realizarea masurilor stabilite în urma evaluării riscurilor pentru zonele cu risc
ridicat şi specific constituie o prioritate în cadrul planului de protecţie şi prevenire.
Un caz special o reprezintă situaţia lucrătorilor care muncesc în condiţii de izolare. În
cazul acestora trebuie acordată o atenţie deosebită furnizării de informaţii cu privire la:
a) manevrarea echipamentului de muncă, starea acestuia (fiabilitate şi accesibilitate);
b) riscurile de accidentare şi modul de acţiune în caz de apariţie a acestora;
c) comportamentul adecvat în cazul produceri unei avari sau al apariţiei unei situaţii
critice;
d) utilizarea echipamentului individual de protecţie;
e) primul ajutor;
f) utilizarea sistemului de supraveghere şi de legătura cu exteriorul.
În conformitate cu obligaţiile sale privind asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă,
angajatorul trebuie să întocmească un plan de prevenire şi protecţie care va fi revizuit ori de câte
ori intervin modificări ale condiţiilor de muncă, respectiv apariţia unor riscuri noi.
Planul de prevenire şi protecţie se supune, la rândul sau, analizei lucrătorilor şi/sau
reprezentanţilor lor sau comitetului de securitate şi sănătate în muncă, după caz, şi după
semnarea lui de către angajator este adus la cunoşti nţa lucrătorilor. Aceasta este o prevedere
legală deosebit de importantă care permite lucrătorilor să fie informaţi în permanenţă cu toate
schimbările apărute referitoare la condiţiile de securitate şi sănătate în muncă.
Obligaţia de a furniza lucrătorilor toate informaţiile referitoare la riscurile existente în
întreprindere şi cu prioritate asupra celor aflate la locul lor de muncă nu are în vedere doar
aspectele legate de protecţia securităţii şi sănătăţii acestora. Se are în vedere şi necesitatea de a
da posibilitatea lucrătorilor de a înţelege cauza măsurilor de securitate impuse şi a faptului că
acestea au în vedere binele lor. Pe de altă parte, cunoscând riscurile existente în întreprindere,
lucrătorii pot participa în mod voluntar şi conştient la realizarea unor condiţii cât mai sigure de
muncă.
6.2 Consultarea şi participarea lucrătorilor

Este tot mai evident că în ultimul timp se pune un accent deosebit pe consultarea
participarea activă a lucrătorilor, în special dacă ne referim la implementarea unor sisteme de
management (de exemplu al calităţii sau al mediului) ca factor decisiv pentru atingerea
obiectivelor propuse. Managementul securităţii şi sănătăţii în muncă acordă un loc important
acestui instrument deosebit de util în implementarea cu succes a măsurilor necesare pentru
realizarea stării de bine la locul de muncă. Această atitudine are la bază câteva considerente care
au în vedere următoarele aspecte:
a) A participa înseamnă a avea ceva de spus. Dacă prin prevenire se înţelege simpla
aplicare a crite-riilor tehnice sau a reglementărilor legale, rolul lucrătorilor se reduce la a
contempla cum aplică experţii aceste criterii, cum îndeplineşte angajatorul recomandările tehnice
sau cum face lucrătorul desemnat să fie respectată legea. Aceasta înseamnă să fii spectator la o
piesă jucată de alţii fără să ai nicio contribuţie. Doar să aprobi sau dezaprobi ceea ce fac alţii.
Totuşi, lucrătorii sunt cei ce au cele mai multe de spus despre sănătatea lor şi condiţiile în care îşi
desfăşoară activitatea.
b) A participa înseamnă a putea apăra. A apăra un punct de vedere propriu este ceea ce dă
sens unei participări sindicale. Obiectivul nu poate fi altul decât acela de a face ascultată propria
experienţă a lucrătorilor, percepţia lor asupra stări de bine sau de disconfort în muncă, a face
cunoscut că anumite probleme există chiar dacă ele nu sunt prevăzute de legislaţie sau nu pot fi
cuantificate de experţi. Acesta este aportul lucrătorilor: a face să se ţină cont de opinia celor
expuşi la riscuri, a celor asupra cărora se răsfrânge succesul sau eşecul măsurilor preventive.
Chiar dacă pentru aceasta trebuie să contrazică criteriile experţilor, să meargă dincolo de
prevederile legale sau să se opună alternativelor angajatorului.
c) A participa înseamnă a lua parte la decizie. A fi informat asupra evaluărilor sau
inspecţiilor făcute de alţii este o condiţie necesară, dar nu înseamnă participare. A fi chestionaţi
pentru ca alţii să analizeze punctele noastre de vedere şi a stabili propriile concluzii, de
asemenea, nu înseamnă participare. A reduce participarea la aspectele formale conduce de
asemenea la efecte neînsemnate. Este necesar să se creeze participarea şi să se ia în consideraţie
diferitele aporturi de pe poziţii de egalitate şi cu o evidentă dispoziţie favorabilă acordurilor.
Cultura ierarhică a organizaţiei şi atitudinile autoritare ale specialiştilor constituie piedici ale unei
participări eficiente.
d) A participa înseamnă a face prevenire. Riscul în muncă este inadmisibil pentru că este
un risc impus împotriva voinţei lucrătorului. Dimpotrivă, construcţia colectivă a sănătăţii în
muncă trece prin intensificarea controlului asupra propriilor condiţii de muncă. Primul pas este
de a se recunoaşte ca grup şi a exprima în mod colectiv percepţia individuală a problemelor.
Aceasta deja este o măsură de securitate, dar, în plus, este ceea ce face posibil al doilea pas:
trecerea de la exprimarea colectivă la acţiunea colectivă. Creşterea capacităţii lucrătorilor de a
controla propria activitate şi ajutorul reciproc în faţa condiţiilor adverse este adevăratul sens
preventiv al participării.
Se ştie faptul că, lucrătorul este cel care cunoaşte cel mai bine elementele caracteristice
locului său de muncă, toate detaliile activităţii desfăşurate la un post de lucru sau referitoare la
utilajul la care îşi desfăşoară activitatea. Prin urmare, este indicat ca, la orice modificare a unui
post de lucru să se ţină cont şi de punctul de vedere al lucrătorului, acesta putând oferi informaţii
preţioase şi sfaturi deosebit de utile. Legiuitorul a avut în vedere acest lucru atunci când, în legea
319/2006, a stabilit că, fără a aduce atingere altor prevederi ale legii, ţinând seama de natura
activităţilor din întreprindere, angajatorul are obligaţia să asigure planificarea şi introducerea de
noi tehnologii, să facă obiectul consultărilor cu lucrătorii şi sau reprezentanţii acestora în ceea
ce priveşte consecinţele asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor determinate de alegerea
echipamentelor, de condiţiile şi de mediul de muncă. De fapt, prin această prevedere se
urmăreşte fructificarea experienţei practice a lucrătorilor, cărora le este mai uşor să sesizeze
posibilele riscuri apărute prin introducerea noilor echipamente şi tehnologii. De asemenea, este
de presupus că lucrătorul este cel mai interesat în a-şi proteja integritatea fizică şi sănătatea şi
prin urmare este dispus să acorde atenţie maximă tuturor aspectelor care pot genera pericole. Ca
urmare, în conformitate cu prevederile legale, angajatorii consultă lucrătorii şi/sau reprezentanţii
lor şi permit participarea acestora la discutarea tuturor problemelor referitoare la securitatea şi
sănătatea în muncă. Aplicarea acestei prevederi implică:
a) consultarea lucrătorilor;
b) dreptul lucrătorilor şi/sau reprezentanţilor lor să facă propuneri;
c) participarea echilibrată.
În mod concret se specifică faptul că, lucrătorii şi/sau reprezentanţi lucrătorilor iau parte
în mod echilibrat sau sunt consultaţi în prealabil şi în timp util de către angajator cu privire la
orice măsură care ar afecta semnificativ securitatea şi sănătatea în muncă.
Printre măsurile pe care trebuie să le întreprindă angajatorul în demersul său de a asigura
securitatea şi sănătatea lucrătorilor la locul de muncă se includ şi cele care vizează desemnarea
unor lucrători pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi de activităţile de prevenire a
riscurilor profesionale din întreprindere, precum şi a unor lucrători care aplică măsurile de prim
ajutor, de stingere a incendiilor şi de evacuare a lucrătorilor. În acest demers al său, angajatorul
are obligaţia legală de a se consulta în timp util cu lucrătorii şi/sau cu reprezentanţii acestora.
Conform prevederilor Legii nr.319/2006, angajatorul are obligaţia să realizeze şi să fie în
posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în muncă, inclusiv pentru acele
grupuri sensibile la riscuri specifice. Această evaluare trebuie adusă la cunoştiinţa lucrătorilor
sau a reprezentanţilor acestora în timp util. În plus, mai este prevăzută obligaţia ca la realizarea
acestei evaluări, lucrătorii şi/sau reprezentanţii lor să fie consultaţi în prealabil. Mai mult decât
atât, în toate metodele de evaluare existente este chiar recomandată implicarea lucrătorilor, în
limita competenţelor acestora, la realizarea evaluării. Evaluatorii sunt sfătuiţi să adune de la
lucrători cât mai multe informaţii referitoare la condiţiile de securitate şi sănătate în muncă
aferente fiecărui post de lucru. De asemenea, trebuie să subliniem că angajatorul are obligaţia de
a informa lucrătorii şi a se consulta cu aceştia şi în cazul în care, din lipsa competenţelor
necesare, este nevoit să apeleze la servicii externe.
Ulterior evaluării riscurilor pentru fiecare loc de muncă/post de lucru se stabilesc măsuri
de prevenire şi protecţie, de natură tehnică, organizatorică, igienico-sanitară şi de altă natură,
necesare pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor. Aceste măsuri se regăsesc în planul
de prevenire protecţie, care va fi revizuit ori de câte ori intervin modificări ale condiţiilor de
muncă, respectiv apariţia unor riscuri noi. În urma analizei acestor măsuri se stabilesc resursele
umane şi materiale necesare realizării lor. Angajatorul trebuie să asigure condiţii pentru ca
fiecare lucrător să primească o instruire suficientă şi adecvată în domeniul securităţii sănătăţii în
muncă, în special sub formă de informaţii şi instrucţiuni de lucru, specifice locului de muncă şi
postului său:
a) la angajare;
b) la schimbarea locului de muncă sau la transfer;
c) la introducerea unui nou echipament de muncă sau a unor modificări ale
echipamentului existent;
d) la introducerea oricărei noi tehnologii sau proceduri de lucru;
e) la executarea unor lucrări speciale.
Această instruire trebuie să fie:
a) adaptată evoluţiei riscurilor sau apariţiei unor noi riscuri;
b) periodică şi ori de câte ori este necesar.
Pentru organizarea şi planificarea acestor instruiri angajatorul sau reprezentanţii acestuia trebuie
să se consulte cu lucrătorii şi/sau reprezentanţii lor. Prin acest demers se are în vedere
eficientizarea instruirii prin adaptarea la necesităţile fiecărui post de lucru în parte. De altfel,
legea stipulează dreptul de consultare şi participare a lucrătorilor la realizarea programelor şi
tematicilor de instruire.
6.3 Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii

în muncă Pentru a se asigura toate condiţiile de securitate şi sănătate la locul de muncă, lucrătorii
trebuie să aibă posibilitatea de a-şi formula doleanţele şi de a le prezenta angajatorului întrun
mod organizat. Aflat înpermanenţă la locul său de muncă, lucrătorul este primul care sesizează
apariţia unor riscuri, neconformităţile din mediul său de muncă sau modificarea parametrilor
funcţionali ai echipamentelor cu care lucrează şi poate informa rapid despre acestea, devenind
astfel un ajutor important al angajatorului în realizarea atribuţiilor sale privind securitatea şi
sănătatea. Se subliniază faptul că, că lucrătorul este cel care cunoaşte detaliile cele mai intime ale
activităţii pe care o desfăşoară şi ca atare este cel mai în măsură să aprecieze dacă, la postul său
de lucru, condiţiile de securitate şi sănătate sunt suficiente sau sunt necesare eforturi
suplimentare pentru aducerea acestora la parametrii optimi. Despre aceste deficienţe,
neconformităţi sau defecţiuni pe care lucrătorul le constată în legătură cu elementele ce privesc
protecţia sa sau prevenirea riscurilor profesionale trebuie să informeze angajatorul, însă, a ajunge
în ”sfera conducerii” pentru a informa corespunzător, este de multe ori o acţiune greoaie şi
asupra căreia lucrătorul ezită, fie din teama de a nu greşi, fie din aceea de a ”nu deranja”.
Din acest punct de vedere legislaţia încurajează implicarea mai activă a lucrătorilor în a-1
determina pe angajator să-şi îndeplinească îndatoririle asumate în domeniu. Astfel, conform
legii, reprezentanţi lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor şi/sau lucrătorii au dreptul să apeleze la autorităţile competente în cazul în care
consideră că măsurile adoptate şi mijloacele utilizate de către angajator nu sunt suficiente pentru
asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă. Aceasta este o formă de participare, de implicare
conştientă şi voluntară a lucrătorilor în realizarea măsurilor de securitate şi sănătate la propriul
loc de muncă. Mai mult decât atât, reprezentanţilor lucrătorilor cu răspunderi specifice în
domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor trebuie să li se acorde posibilitatea de a-şi prezenta
observaţiile inspectorilor de muncă şi inspectorilor sanitari, în timpul vizitelor de control.
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
au următoarele obligaţii:
a) colaborează cu angajatorul pentru îmbunătăţirea condiţiilor de securitate şi sănătate în
muncă;
b) însoţesc echipa/persoana care efectuează evaluarea riscurilor;
c) ajută lucrătorii să conştientizeze necesitatea aplicării măsurilor de securitate şi sănătate
în muncă.
Totodată, reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă au următoarele drepturi:
d) aduc la cunoşti nţa angajatorului sau comitetului de securitate şi sănătate în muncă
propunerile lucrătorilor referitoare la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
e) urmăresc realizarea măsurilor din planul de prevenire şi protecţie;
f) informează autorităţile competente asupra nerespectării prevederilor legale în domeniul
sunt aleşi de către şi dintre lucrătorii din întreprindere şi/sau unitate, conform celor stabilite prin
contractul colectiv de muncă, regulamentul intern sau regulamentul de organizare şi funcţionare.
Numărul de reprezentanţi ai lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, care se aleg, va fi stabilit prin contractul colectiv de muncă, regulamentul
intern sau regulamentul de organizare şi funcţionare, în funcţie de numărul total al lucrătorilor
din întreprindere şi/sau unitate. Lucrătorii comunică în scris angajatorului numărul şi numele
reprezentanţilor lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
trebuie să îndeplinească cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţi în
muncă, corespunzătoare cel puţin nivelului de bază.
6.4. Comitetul de Securitate şi Sănătate în Muncă

Securitatea şi sănătatea lucrătorilor este responsabilitatea angajatorului, dar pentru a
putea obţine rezultate cât mai bune, acesta trebuie sprijinit în demersurile sale de toţi factori
implicaţi în procesul de muncă şi cu atât mai mult de cei care sunt beneficiarii direcţi ai acestor
acţiuni. Pentru a asigura un cadru organizat, în care informarea, consultarea şi participarea
lucrătorilor la activitatea de îmbunătăţire continuă a condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă
să se manifeste cât mai eficient, Legea nr.319/2006 stabileşte obligativitatea organizării şi
funcţionării unui comitet de securitate şi sănătate în muncă (CSSM).
Participarea lucrătorilor în toate problemele referitoare la protecţia sănătăţii lor în muncă

este un drept al acestora şi pe de altă parte o obligaţie a angajatorului inclusă în responsabilitatea
sa de protecţie. În acest sens legea prevede două modalităţi de a realiza acest lucru:
a) prin intermediul reprezentanţilor lucrătorilor cu atribuţii specifice în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă;
b) prin intermediul comitetului de securitate şi sănătate în muncă.
6.4.1. Organizarea comitetului de securitate şi sănătate în muncă

Comitetul de securitate şi sănătate în muncă se constituie în unităţile care au un număr de cel
puţin 50 de lucrători, inclusiv cu capital străin, care desfăşoară activităţi pe teritoriul României.
Cu toate acestea, în anumite cazuri, legea permite inspectorului de muncă să poată impune
constituirea comitetului de securitate şi sănătate în muncă şi în unităţile cu un număr mai mic de
50 de lucrători, în funcţie de natura activităţii şi de riscurile identificate. În cazul în care
activitatea se desfăşoară în unităţi dispersate teritorial, se pot înfiinţa mai multe comitete de
securitate şi sănătate în muncă. Numărul acestora se stabileşte prin contractul colectiv de
muncă aplicabil sau prin regulamentul intern, ori regulamentul de organizare şi funcţionare.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă se constituie şi în cazul activităţilor care se
desfăşoară temporar, respectiv cu o durata mai mare de 3 luni. În unităţile care au mai puţin de
50 de lucrători, atribuţiile comitetului de securitate şi sănătate în muncă revin reprezentanţilor
lucrătorilor, cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţi lucrătorilor.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă este un organ intern al întreprinderii, de participare
în vederea consultării regulate şi periodice asupra activităţilor în materie de prevenire a
riscurilor. Funcţia sa este de a facilita un schimb de puncte de vedere între părţi, creând un for
stabil pentru un dialog organizat. Angajatorul sau reprezentantul său legal este preşedintele
comitetului de securitate şi sănătate în muncă. Reprezentantul angajatorului în acest comitet
trebuie să aibă capacitate de decizie, pentru a se putea stabili o adevărată negociere în cadrul său.
Lucrătorul desemnat cu atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă sau reprezentantul
serviciului intern de prevenire şi protecţie este secretarul comitetului de securitate şi sănătate în
muncă.
Modalitatea de desemnare a reprezentanţilor lucrătorilor în comitetele de securitate şi
sănătate în muncă va fi stabilită prin contractul colectiv de muncă, regulamentul intern sau
regulamentul de organizare şi funcţionare.
Reprezentanţii lucrătorilor în comitetele de securitate şi sănătate în muncă vor fi
desemnaţi de către lucrători dintre reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, după cum urmează:
a) de la 50 la 100 de lucrători – 2 reprezentanţi;
b) de la 101 la 500 de lucrători – 3 reprezentanţi;
c) de la 501 la 1.000 de lucrători – 4 reprezentanţi;
d) de la 1.001 la 2.000 de lucrători – 5 reprezentanţi;
e) de la 2.001 la 3.000 de lucrători – 6 reprezentanţi;
f) de la 3.001 la 4.000 de lucrători – 7 reprezentanţi;
g) peste 4.000 de lucrători – 8 reprezentanţi.
Reprezentanţi lucrătorilor în comitetul de securitate şi sănătate în muncă vor fi aleşi pe o
perioada de 2 ani. În cazul în care unul sau mai mulţi reprezentanţi ai lucrătorilor cu răspunderi
specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor se retrag din comitetul de securitate
sănătate în muncă, aceştia vor fi înlocuiţi imediat prin alţi reprezentanţi aleşi. Membrii
comitetului de securitate şi sănătate în muncă se nominalizează prin decizie scrisă a preşedintelui
acestuia, iar componenţa comitetului va fi adusă la cunoştinţa tuturor lucrătorilor.
Angajatorul are obligaţia să acorde fiecărui reprezentant al lucrătorilor în comitetele de
securitate şi sănătate în muncă timpul necesar exercitării atribuţiilor specifice. Timpul alocat
acestei activităţi va fi considerat timp de muncă şi va fi de cel puţin:
a) 2 ore pe lună în unităţile având un efectiv de până la 99 de lucrători;
b) 5 ore pe lună în unităţile având un efectiv între 100 şi 299 de lucrători;
c) 10 ore pe lună în unităţile având un efectiv între 300 şi 499 de lucrători;
d) 15 ore pe lună în unităţile având un efectiv între 500 şi 1499 de lucrători;
e) 20 ore pe lună în unităţile având un efectiv de 1500 de lucrători şi peste.
Pentru a asigura transparenţa activităţii CSSM şi pentru a uşura circulaţia informaţiilor de
interes referitoare la această activitate la lucrările comitetului vor fi convocaţi să participe
lucrătorii desemnaţi, reprezentanţii serviciului intern de prevenire şi protecţie şi în cazul în care
angajatorul a contractat unul sau mai multe servicii externe de prevenire şi protecţie,
reprezentanţii acestora. De asemenea, la întrunirile comitetului de securitate şi sănătate în muncă
pot fi invitaţi să participe inspectori de muncă.
6.4.2. Funcţionarea comitetului de securitate şi sănătate în muncă

Comitetul de securitate şi sănătate în muncă funcţionează în baza regulamentului de funcţionare
propriu.
Angajatorul are obligaţia să asigure întrunirea comitetului de securitate şi sănătate în muncă cel
puţin o dată pe trimestru şi ori de câte ori este necesar. În afara reuniunilor trimestriale
reglementate prin lege, se convoacă reuniuni extraordinare în circumstanţe deosebite cum sunt:
a) accidente sau vătămări grave;
b) incidente periculoase;
c) sancţiuni impuse pentru neîndeplinirea măsurilor dispuse;
d) reclamaţii pentru probleme medio-ambientale;
e) sarcini de muncă deosebit de periculoase.
Pentru buna desfăşurare a activităţii CSSM se stabileşte, din timp, un program de lucru
pentru fiecare reuniune. Ordinea de zi a fiecărei întruniri este stabilită de către preşedinte şi
secretar, cu consultarea reprezentanţilor lucrătorilor şi este transmisă membrilor comitetului de
securitate şi sănătate în muncă şi inspectoratului teritorial de muncă şi, dacă este cazul,
serviciului extern de protecţie şi prevenire, cu cel puţin 5 zile înaintea datei stabilite pentru
întrunirea comitetului. Secretarul comitetului de securitate şi sănătate în muncă convoacă în scris
membrii comitetului cu cel puţin 5 zile înainte de data întrunirii, indicând locul, data şi ora
stabilite. La fiecare întrunire, secretarul comitetului de securitate şi sănătate în muncă încheie un
proces-verbal care va fi semnat de către toţi membrii comitetului. Comitetul de securitate şi
sănătate în muncă este legal întrunit dacă sunt prezenţi cel puţin jumătate plus unu din numărul
membrilor săi. Comitetul de securitate şi sănătate în muncă convine cu votul a cel puţin două
treimi din numărul membrilor prezenţi. Secretarul comitetului de securitate şi sănătate în muncă
va afişa la loc vizibil copii ale procesului-verbal încheiat. Secretarul comitetului de securitate şi
sănătate în muncă transmite inspectoratului teritorial de muncă, în termen de 10 zile de la data
întrunirii, o copie a procesului-verbal încheiat. Odată constituit comitetul de securitate şi sănătate
în muncă şi stabilit regulamentul acestuia, problema care se pune este ca el să funcţioneze, să
devină operativ. Pentru aceasta trebuie avute în vedere mai multe recomandări:
a) să se încerce să nu se amâne problemele, fixând întotdeauna termene pentru dezbateri
şi decizii;
b) să se aducă în faţa comitetului problemele cu adevărat importante să nu se piardă
timpul cu probleme care ar putea fi rezolvate la nivel de secţie sau la locurile de muncă;
c) să se asigure o transparenţă maximă – se vor informa lucrătorii despre aspectele
discutate în cadrul comitetului;
d) să se promoveze modalităţi pentru creşterea participării lucrătorilor, precum: cutie
pentru sugestii, formulare pentru reclamaţii la comitet sau pentru solicitarea vizitei acestuia la
anumite locuri de muncă, etc;
e) să nu se accepte ca angajatorul să-şi decline propria responsabilitate în sarcina unui
organ consultativ aşa cum este CSSM-ul.
6.4.3. Atribuţiile comitetului de securitate şi sănătate în muncă

Pentru realizarea informării, consultării şi participării lucrătorilor, comitetul de securitate
şi sănătate în muncă are cel puţin următoarele atribuţii :
a) analizează şi face propuneri privind politica de securitate şi sănătate în muncă şi planul
de prevenire şi protecţie, conform regulamentului intern sau regulamentului de organizare şi
funcţionare ;
b) urmăreşte realizarea planului de prevenire şi protecţie, inclusiv alocarea mijloacelor
necesare realizării prevederilor lui şi eficienţa acestora din punct de vedere al îmbunătăţirii
condiţiilor de muncă ;
c) analizează introducerea de noi tehnologi , alegerea echipamentelor, luând în
considerare consecinţele asupra securităţii şi sănătăţii, lucrătorilor şi face propuneri în situaţia
constatării anumitor deficienţe ;
d) analizează alegerea, cumpărarea, întreţinerea şi utilizarea echipamentelor de muncă, a
echipamentelor de protecţie colectivă şi individuală ;
e) analizează modul de îndeplinire a atribuţiilor ce revin serviciului extern de prevenire şi
protecţie, precum şi menţinerea sau, dacă este cazul, înlocuirea acestuia ;
f) propune măsuri de amenajare a locurilor de muncă, ţinând seama de prezenţa
grupurilor sensibile la riscuri specifice ;
g) analizează cererile formulate de lucrători privind condiţiile de muncă şi modul în care
îşi îndeplinesc atribuţiile persoanele desemnate şi/sau serviciul extern ;
h) urmăreşte modul în care se aplică şi se respectă reglementările legale privind
securitatea şi sănătatea în muncă, măsurile dispuse de inspectorul de muncă şi inspectorii sanitari
i) analizează propunerile lucrătorilor privind prevenirea accidentelor de muncă şi a
îmbolnăvirilor profesionale, precum şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi propune
introducerea acestora în planul de prevenire şi protecţie ;
j) analizează cauzele producerii accidentelor de muncă, îmbolnăvirilor profesionale şi
evenimentelor produse şi poate propune măsuri tehnice în completarea măsurilor dispuse în urma
cercetări ;
k) efectuează verificări proprii privind aplicarea instrucţiunilor proprii şi a celor de lucru
şi face un raport scris privind constatările făcute ;
l) dezbate raportul scris, prezentat comitetului de securitate şi sănătate în muncă de către
conducătorul unităţii cel puţin o dată pe an, cu privire la situaţia securităţii şi sănătăţii în muncă,
la acţiunile care au fost întreprinse şi la eficienţa acestora în anul încheiat, precum şi propunerile
pentru planul de prevenire şi protecţie ce se va realiza în anul următor.
6.4.4. Obligaţiile angajatorului referitoare la comitetul de securitate şi sănătate în muncă
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă este, de fapt, un instrument deosebit de util
în sprijinul demersurilor pe care angajatorul trebuie să le întreprindă pentru asigurarea unor
condiţii de muncă cât mai bune. Dar pentru ca acesta să fie eficient, este necesar să dispună nu
numai de mijloacele necesare, ci şi de toate informaţiile de care are nevoie. De aceea, legea
prevede că angajatorul trebuie să furnizeze comitetului de securitate şi sănătate în muncă toate
informaţiile necesare pentru ca membrii acestuia să îşi poată da avizul în cunoştinţă de cauză. În
consecinţă, angajatorul trebuie să prezinte, cel puţin o dată pe an, comitetului de securitate şi
sănătate în muncă un raport scris care va cuprinde situaţia securităţii şi sănătăţi în muncă,
acţiunile care au fost întreprinse şi eficienţa acestora în anul incheiat, precum propunerile pentru
planul de prevenire şi protecţie ce se vor realiza în anul următor. Acest raport trebuie avizat de
către membrii CSSM, după care angajatorul trebuie să-1 transmită, în termen de 10 zile,
inspectoratului teritorial de muncă. Angajatorul trebuie să informeze comitetul de securitate şi
sănătate în muncă cu privire la evaluarea riscurilor pentru securitate şi sănătate, măsurile de
prevenire şi protecţie atât la nivel de unitate, cât şi la nivel de loc de muncă şi tipuri de posturi de
lucru, măsurile de prim ajutor, de prevenire şi stingere a incendiilor şi evacuare a lucrătorilor.
Una din obligaţiile angajatorului în demersul său de protejare a securităţi sănătăţii
lucrătorilor este de a asigura echipamentul de protecţie, colectivă sau individuală, acolo unde
acesta este necesar. Pentru a avea certitudinea că angajatorul nu face rabat în ceea ce priveşte
calitatea, acesta trebuie să supună analizei comitetului de securitate şi sănătate în muncă
documentaţia referitoare la caracteristicile echipamentelor de muncă, ale echipamentelor de
protecţie colectivă şi individuală, în vederea selecţionării echipamentelor optime. Angajatorul
comunică comitetului de securitate şi sănătate în muncă punctul său de vedere sau, dacă
este cazul, al medicului de medicina muncii, serviciului intern sau extern de prevenire şi
protecţie, asupra plângerilor lucrătorilor privind condiţiile de muncă şi modul în care serviciul
intern sau extern de prevenire şi protecţie îşi îndeplineşte atribuţiile.
În cazul în care angajatorul nu ia în considerare propunerile comitetului de securitate şi sănătate
în muncă, trebuie să motiveze decizia sa în faţa comitetului. Motivaţia va fi consemnată în
procesul-verbal.
TEMA 7
Instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
7.1 Generalităţi
Considerată ca una din cele mai importante măsuri de prevenire, instruirea în domeniul
securităţii şi sănătăţi în muncă are ca scop eliminarea sau micşorarea numărului erorilor umane
care decurg din lipsa sau insuficienţa cunoştinţelor de securitate şi sănătate în muncă.
Conţinutul procesului de instruire este format din totalitatea informaţiilor aferente sferei
protecţiei muncii care, prin asimilare şi repetare, conduc la formarea comportamentului normal,
optim în muncă, dezvoltă orientarea corectă faţă de riscuri şi stimulează capacitatea de
mobilizare în raport cu acestea.
Instruirea în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă se referă la două aspecte
principale:
a) însuşirea reglementărilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
b) conştientizarea responsabilităţii respectării reglementărilor domeniul securităţii
Potrivit reglementărilor legale, angajatorii trebuie să asigure condiţii pentru ca fiecare lucrător să
primească o instruire suficientă şi adecvată în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, în
special sub formă de informaţii şi instrucţiuni de lucru, specifice locului de muncă şi postului s-
au, în următoarele situaţii:
c) la angajare;
d) la schimbarea locului de muncă sau la transfer;
e) la introducerea unui nou echipament de muncă sau a unor modificări ale
echipamentului existent;
f) la introducerea oricărei noi tehnologii sau proceduri de lucru;
g) la executarea unor lucrări speciale.
Prin instruirea lucrătorilor asupra problemelor legate de securitatea şi sănătatea în muncă se
urmăreşte
obţinerea următoarelor rezultate:
a) reducerea numărului accidentelor de muncă;
b) reducerea îmbolnăvirilor profesionale;
c) reducerea consecinţelor evenimentelor nedorite;
d) condiţii mai bune de lucru;
e) diminuarea absenteismului;
f) îmbunătăţirea relaţiilor dintre lucrători şi întreprindere;
g) îmbunătăţirea relaţiilor între lucrători;
h) îmbunătăţirea calităţii muncii;
i) diminuarea cheltuielilor de securitate socială;
j) diminuarea cheltuielilor întreprinderii (de exemplu, pentru înlocuirea unui lucrător);
k) diminuarea consumului de alcool şi droguri (dacă este cazul);
l) creşterea încrederii lucrătorilor.
Instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă la nivelul întreprinderii şi/sau
al unităţii se efectuează în timpul programului de lucru. Perioada în care se în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă este considerată timp de muncă.
Instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă cuprinde 3 faze:
a) instruirea introductiv-generală;
b) instruirea la locul de muncă;
c) instruirea periodică.
7.2. Metode de instruire

La instruirea personalului în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă vor fi folosite
mijloace, metode şi tehnici de instruire, cum ar fi: expunerea, demonstraţia, studiul de caz,
vizionări de filme, diapozitive, proiecţii, instruire asistată de calculator.
Expunerea, care constă din predarea unei temei de către persoana care efectuează
instruirea, este o procedură foarte frecvent utilizată, în special atunci când timpul de care se
dispune este scurt. De asemenea, este o metoda foarte utilă atunci când numărul cursanţilor este
ridicat, sau dacă sala este neadecvată altui tip de tehnici de instruire. Totuşi, în situaţiile în care
se urmăresc obţinerea de abilităţi sau competenţe profesionale, expunerea nu este o metodă
potrivită pentru atingerea obiectivelor de învăţare deoarece în aceste situaţii este necesară
demonstraţia, respectiv ”aplicarea” sau ”utilizarea” noilor cunoştinţe. Trebuie să se aibă în
vedere faptul că, această metodă nu permite participarea activă a cursanţilor, ceea ce generează
un grad mai scăzut de satisfacţie în procesul de învăţare. În consecinţă, nu se recomandă
utilizarea acestei metode în orice moment şi pentru toate obiectivele de învăţare. Este mai
adecvată îmbinarea celor 2 metode cu altele, fie în aceeaşi şedinţă fie şedinţe diferite.
O altă metodă de instruire recomandată este studiul de caz. La această metodă,
participanţii trebuie să studieze, să discute şi să rezolve un caz prezentat anterior sub formă de
prezentare scrisă. Cazul rezumă o problemă sau o situaţie reală, foarte bine delimitată. Se vor
prezenta faptele şi datele necesare, astfel încât acesta să poată fi analizat. Pentru aplicarea acestei
metode este nevoie de o relatare (cazul propriu-zis) şi de câteva întrebări sau chestiuni finale la
care fiecare cursant va trebui să răspundă. Este esenţial ca întrebările să corespundă obiectivelor
de formare urmărite. Pentru grupurile neexperimentate, la început poate fi util ca participanţii să
fie întrebaţi dacă au nevoie de vreo clarificare legată de anumite puncte ale cazului.
Aplicarea acestei metode se poate face în două moduri:
a) Fiecare cursant citeşte în mod individual cazul, răspunde pe scurt la întrebări, iar apoi
prezintă grupului răspunsurile sale. După ce toţi cursanţii şi-au expus soluţiile, se va trece la
dezbaterea finală a acestora.
b) Cursanţi se împart în diferite grupuri, procedându-se la discutarea cazului în cadrul
fiecărui grup. Fiecare grup va numi un purtător de cuvânt care va trebui să expună concluziile
grupului şi să participe, în primul rând, la discuţia finală. Aceasta modalitate se recomandă
atunci când problemele sunt dificile complexe.
Tehnica studiului de caz presupune stăpânire de sine şi abilitate din partea instructorului.
Acesta trebuie să păstreze o ordine în discuţie fără să o domine mod sufocant. Totodată, acesta
trebuie să evite ca cineva să acapareze întreaga discuţie. De asemenea, va evita formarea unor
grupuri mici, precum şi criticarea altor păreri.
Doar atunci când grupurile dispun de puţină experienţă, instructorul poate prezenta la sfârşit
soluţia cazului, însă, este de preferat ca soluţia să fie găsită de grup prin intermediul indicaţiilor
instructorului, cu ajutorul întrebărilor.
În cadrul tehnicilor pedagogice, cele mai utilizate metode în instruirea lucrătorilor se
situează aşa-numitele metode de lucru în grupuri mici (în echipă). Utilizarea metodelor de lucru
în echipă prezintă diferite avantaje. Unul din aceste avantaje este faptul că materia poate fi
revizuită în grup, poate fi interpretată de diferiţii participanţi cu propriile lor cuvinte, ceea ce
facilitează adesea înţelegerea discuţiei. În plus, munca în grupuri mici poate constitui un obiectiv
în sine, aşa cum este cazul organizaţiilor interesate să stimuleze munca în echipă şi cunoaşterea
reciprocă a participanţilor. Metodele de lucru în echipe încep cu expunerea problemei care va fi
studiată sau a cazului care urmează a fi analizat. Această expunere este realizată de cel ce
efectuează instruirea şi imediat după aceea se trece la formarea echipelor. Fiecare grup lucrează
în mod independent la tema propusă. În ceea ce priveşte timpul de care dispun cursanţi pentru a
realiza activitatea, acesta variază în funcţie de complexitatea temei. Pentru o problemă simplă nu
este nevoie de mai mult de 5 minute. După trecerea timpului alocat, fiecare grup, prin
intermediul unui membru, expune celorlalţi concluziile la care a ajuns grupul său. Formatorul
face rezumatul răspunsurilor aduse de fiecare grup, scriind pe tablă sau pe un alt suport
concluziile finale emise. Ansamblul acestor contribuţii constituie planul de analiză al problemei
sau al cazului.
În ceea ce priveşte numărul de cursanţi în grup, acesta poate varia în funcţie de numărul
total de cursanţi prezenţi în clasă sau de complexitatea temei studiate. Pentru o clasă de 20 de
cursanţi, se pot forma patru sau cinci grupuri.
O altă metodă de instruire este metoda de dezbatere sau dezbatere condusă. Această
metodă s-a dovedit potrivită pentru ca participanţii unui grup să se poată apropia de o problemă
sau de o situaţie din diferite puncte devedere. Este o metodă utilă în desfăşurarea obiectivelor de
proceduri, cum ar fi cele legate de ascultarea activă, capacitatea de argumentare, generarea unui
climat de respect în faţa criticilor sau argumentărilor contrare opiniilor proprii. Metoda dezbaterii
serveşte totodată drept mijloc pentru scoaterea în evidenţă a anumitor atitudini şi prejudicii care
pot acţiona în mod negativ în cariera profesională. Metoda constă în esenţă în argumentarea în
favoarea sau contra unei anumite situaţii, după alegerea prealabilă a acesteia. Metoda impune ca
membrii fiecărui grup să adopte rolul atribuit grupului: pro sau contra. Potrivit reglementărilor
legale, fiecare angajator are obligaţia să asigure baza materială corespunzătoare unei instruiri
adecvate în domeniul securităţii sănătăţii în muncă. Totodată, pentru realizarea unei instruiri
corespunzătoare şi eficiente, angajatorul trebuie să dispună de un program de instruire – testare
pe meserii sau activităţi.
7.3. Instruirea introductiv-generală

Scopul instruirii introductiv-generale este de a informa despre activităţile specifice întreprinderii
şi/sau unităţii respective, riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi
activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general.
Instruirea introductiv-generală se face:

a) la angajarea lucrătorilor;
b) lucrătorilor detaşaţi de la o întreprindere şi/sau unitate la alta;
c) lucrătorilor delegaţi de la o întreprindere şi/sau unitate la alta;
d) lucrătorului pus la dispoziţie de către un agent de muncă temporar.
Instruirea introductiv-generală se face de către:

a) angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă,
sau
b) lucrătorul desemnat, sau
c) un lucrător al serviciului intern de prevenire şi protecţie, sau
d) serviciul extern de prevenire şi protecţie.
Instruirea introductiv-generală se face individual sau în grupuri de cel mult 20 de

persoane. Durata instruirii introductiv-generale depinde de specificul activităţi şi de riscurile
pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi de măsurile şi activităţile de prevenire şi
protecţie la nivelul întreprinderii şi/sau al unităţii, în general. Angajatorul stabileşte prin
instrucţiuni proprii durata instruirii introductiv-generale, însă aceasta nu va fi mai mică de 8 ore.
În cadrul instruirii introductiv-generale se vor expune, în principal, următoarele probleme:
a) legislaţia de securitate şi sănătate în muncă;
b) consecinţele posibile ale necunoaşterii şi nerespectării legislaţiei de securitate şi
sănătate în muncă;
c) riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională specifice unităţii;
d) măsuri la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii privind acordarea primului ajutor,
stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor.
Conţinutul instruirii introductiv-generale trebuie să fie în conformitate cu tematica
aprobată de către angajator. Instruirea introductiv-generală se va finaliza cu verificarea însuşirii
cunoştinţelor pe bază de teste.
Rezultatul verificării va fi consemnat în fişa de instruire.
Lucrătorii nu vor putea fi angajaţi dacă nu şi-au însuşit cunoştinţele prezentate în instruirea
introductiv-generală.
7.4. Instruirea la locul de muncă

Instruirea la locul de muncă se face după instruirea introductiv-generală şi are ca scop
prezentarea riscurilor pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi activităţile de
prevenire şi protecţie la nivelul fiecărui loc de muncă, post de lucru şi/sau fiecărei funcţii
exercitate. Instruirea la locul de muncă se face tuturor lucrătorilor nou angajaţi, precum şi la
schimbarea locului de muncă în cadrul întreprinderii şi/sau al unităţii. Instruirea la locul de
muncă se face de către conducătorul direct al locului de muncă, în grupe de maximum 20 de
persoane. Durata instruirii la locul de muncă depinde de riscurile pentru securitate şi sănătate în
muncă, precum şi de măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul fiecărui loc de
muncă, post de lucru şi/sau fiecărei funcţii exercitate. Durata instruirii la locul de muncă nu va fi
mai mică de 8 ore şi se stabileşte prin instrucţiuni proprii de către conducătorul locului de muncă
respectiv, împreună cu:
sau
c) un lucrător al serviciului intern de prevenire şi protecţie, sau
d) serviciul extern de prevenire şi protecţie.
Instruirea la locul de muncă se va efectua pe baza tematicilor întocmite de către
angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţi în muncă/lucrătorul
desemnat/serviciul intern de prevenire şi protecţie/serviciul extern de prevenire şi protecţie şi
aprobate de către angajator, care vor fi păstrate la persoana care efectuează instruirea.
Instruirea la locul de muncă va cuprinde:
a) informaţii privind riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională specifice locului
de muncă şi/sau postului de lucru;
b) prevederile instrucţiunilor proprii elaborate pentru locul de muncă şi/sau postul de
lucru;
c) măsuri la nivelul locului de muncă şi/sau postului de lucru privind acordarea primului
ajutor, stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor;
d) prevederi ale reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă privind activităţi
specifice ale locului de muncă şi/sau postului de lucru;
e) instruirea la locul de muncă va include în mod obligatoriu demonstraţii practice
privind activitatea pe care persoana respectivă o va desfăşura şi exerciţii practice privind
utilizarea echipamentului individual de protecţie, a mijloacelor de alarmare, intervenţie, evacuare
şi de prim ajutor.
Începerea efectivă a activităţii la postul de lucru de către lucrătorul instruit se face numai
după verificarea cunoştinţelor de către şeful ierarhic superior celui care a făcut instruirea şi se
consemnează în fişa de instruire individual, care se păstrează de către conducătorul locului de
muncă.
7.5. Instruirea periodică

Instruirea periodică se face tuturor lucrătorilor şi are drept scop reîmprospătarea şi actualizarea
cunoştinţelor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Instruirea periodică se efectuează de
către conducătorul locului de muncă. Intervalul dintre două instruiri periodice va fi stabilit prin
instrucţiuni proprii, în funcţie de condiţiile locului de muncă şi/sau postului de lucru, şi nu va fi
mai mare de 6 luni. Pentru personalul tehnico-administrativ intervalul dintre două instruiri
periodice va fi de cel mult 12 luni. Verificarea instruirii periodice se face de către şeful ierarhic
al celui care efectuează instruirea şi prin sondaj de către angajator/lucrătorul desemnat/serviciul
intern de prevenire şi protecţie/serviciile externe de prevenire şi protecţie, care vor semna fişele
de instruire ale lucrătorilor, confirmând astfel că instruirea a fost făcută corespunzător.
Instruirea periodică se va efectua pe baza tematicilor întocmite de către angajatorul care
şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă/lucrătorul desemnat/serviciul
intern de prevenire şi protecţie/serviciul extern de prevenire şi protecţie şi aprobate de către
angajator, care vor fi păstrate la persoana care efectuează instruirea. Instruirea periodică se va
completa în mod obligatoriu şi cu demonstraţii practice.
Instruirea periodică se face suplimentar celei programate în următoarele cazuri:
a) când un lucrător a lipsit peste 30 de zile lucrătoare;
b) când au apărut modificări ale prevederilor de securitate şi sănătate în muncă privind
activităţi specifice ale locului de muncă şi/sau postului de lucru sau ale instrucţiunilor proprii,
inclusiv datorită evoluţiei riscurilor sau apariţiei de noi riscuri în unitate;
c) la reluarea activităţii după un accident de muncă;
d) la executarea unor lucrări speciale;
e) la introducerea unui echipament de muncă sau a unor modificări ale echipamentului
existent;
f) la modificarea tehnologiilor existente sau procedurilor de lucru;
g) la introducerea oricărei noi tehnologii sau a unor proceduri de lucru.
Durata instruirii periodice suplimentare nu va fi mai mică de 8 ore şi se stabileşte în

instrucţiuni proprii de către conducătorul locului de muncă respectiv, împreună cu:
sau
c) un lucrător al serviciului intern de protecţie şi prevenire, sau
d) serviciul extern de protecţie şi prevenire.
Instruirea periodică suplimentară se va efectua pe baza tematicilor întocmite de către
angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţi în muncă/lucrătorul
desemnat/serviciul intern de prevenire şi protecţie/serviciul extern de prevenire şi protecţie şi
aprobate de către angajator, care vor fi păstrate la persoana care efectuează instruirea.
7.6. Fişa de instruire individuală

Rezultatul instruirii lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă se consemnează, în
mod obligatoriu, în fişa de instruire individuală, cu indicarea materialului predat, a duratei şi
datei instruirii. Completarea fişei de instruire individuală se va face cu pix cu pastă sau cu stilou,
imediat după verificarea instruirii.
După efectuarea instruirii, fişa de instruire individuală se semnează de către lucrătorul instruit şi
de către persoanele care au efectuat şi au verificat instruirea.
Fişa de instruire individuală va fi păstrată de către conducătorul locului de muncă şi va fi
însoţită de o copie a fişei de aptitudini, completată de către medicul de medicina muncii în urma
examenului medical la angajare.
7.7. Fişa de instruire colectivă

Pentru persoanele aflate în întreprindere şi/sau unitate cu permisiunea angajatorului, angajatorul
stabileşte, prin regulamentul intern sau prin regulamentul de organizare şi funcţionare, reguli
privind instruirea şi însoţirea acestora în întreprindere şi/sau unitate.
Pentru lucrătorii din întreprinderi şi/sau unităţi din exterior, care desfăşoară activităţi pe baza de
contract de prestări de servicii în întreprinderea şi/sau unitatea unui alt angajator, angajatorul
beneficiar al serviciilor va asigura instruirea lucrătorilor privind activităţile specifice
întreprinderii şi/sau unităţi respective, riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi
măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul întreprinderilor şi/sau unităţii, în
general. Această instruire se consemnează în fişa de instruire colectivă. Fişa de instruire
colectivă se întocmeşte în două exemplare, din care un exemplar se va păstra de către
angajator/lucrător desemnat/serviciu intern de prevenire şi protecţie care a efectuat instruirea şi
un exemplar se păstrează de către angajatorul lucrătorilor instruiţi sau, în cazul vizitatorilor, de
către conducătorul grupului.
7.8. Cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţi şi sănătăţi în muncă

Nivelurile de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, necesare pentru dobândirea
capacităţilor şi aptitudinilor corespunzătoare efectuării activităţilor de prevenire şi protecţie, sunt
următoarele:
Cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă

corespunzătoare nivelului mediu sunt:
1. studii în învăţământul postliceal în profil tehnic;
2. curs în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, cu conţinut minim conform celui
prevăzut în anexa nr. 6, lit. B, din Normele Metodologice de aplicare a prevederilor Legii
securităţii şi sănătăţii în muncă, nr. 319/2006, cu o durata de cel puţin 80 de ore.
Nivelul mediu se atestă prin diploma de studii şi certificatul de absolvire a cursului.
Cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare
nivelului superior sunt:
1. studii superioare;
2. curs în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, cu conţinut minim conform celui
prevăzut în anexa nr. 6, lit. B, cu o durata de cel puţin 80 de ore, sau absolvirea unei forme de
învăţământ postuniversitar în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
3. curs postuniversitar de evaluare a riscurilor cu o durata de cel puţin 180 de ore.
Nivelul superior prevăzut la alin. (1) se atestă prin diploma de studii şi certificatele de absolvire
a cursurilor.
Cursurile în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă se efectuează de către furnizorii de
formare profesională autorizaţi conform prevederilor art. 18 – 27 din Ordonanţa Guvernului nr.
129/2000 privind formarea profesională a adulţilor, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 375/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
TEMA 8
Evenimente
8.1. Generalităţi
În baza principiilor prevenirii, angajatorul trebuie să urmărească eliminarea riscului la sursă şi,
în ordinea priorităţilor, substituirea pericolelor prin nonpericole, separarea ori izolarea zonelor în
care există pericole, asigurarea protecţiei colective şi a celei individuale în mod adecvat. Totuşi,
lucrătorii continuă să fie expuşi la riscuri profesionale, suferind accidente de muncă şi boli
profesionale cu repercusiuni importante asupra sănătăţi lor, asupra colegilor, a întreprinderi
şi/sau unităţii şi societăţii în general.
Accidentele de muncă şi bolile profesionale reprezintă faţa nevăzută a muncii salariate,
industrializării şi dezvoltării economice. Din păcate, acestea intră în preocuparea generală a
societăţii cel mai adesea în momentul producerii unor tragedii, aşa cum s-a întâmplat în cazul
unor explozii, al unor accidente colective cu multe victime sau al unor incidente deosebit de
periculoase ce ar fi putut avea consecinţe dramatice. Conform Legii securităţii şi sănătăţi în
muncă, nr.319/2006, prin eveniment se înţelege accidentul care a antrenat decesul sau vătămări
ale organismului, produs în timpul procesului de muncă ori în îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu, situaţia de persoană dată dispărută sau accidentul de traseu ori de circulaţie, în condiţiile
în care au fost implicate persoane angajate, incidentul periculos, precum şi cazul susceptibil de
boală profesională sau legată de profesiune.
8.2. Comunicarea evenimentelor

Orice eveniment va fi comunicat de îndată angajatorului de către conducătorul locului de muncă
sau de orice altă persoană care are cunoştinţă despre producerea acestuia. Dacă printre victimele
evenimentului se află şi lucrători ai altor angajatori, evenimentul va fi comunicat şi angajatorilor
acestora de către angajatorul la care s-a produs evenimentul. Evenimentul produs în afara
întreprinderii şi/sau unităţii şi nu a avut nicio legătură cu aceasta va fi comunicat inspectoratului
teritorial de muncă pe raza căruia s-a produs de către orice persoană care are cunoştinţă despre
producerea evenimentului. Angajatorul are obligaţia să comunice evenimentele, de îndată, după
cum urmează:
a) inspectoratelor teritoriale de muncă, toate evenimentele produse în cadrul unităţii;
b) asiguratorului, potrivit Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de
muncă şi boli profesionale, cu modificările şi completările ulterioare, evenimentele urmate de
incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau deces, la confirmarea acestora;
c) organelor de urmărire penală, după caz.
Orice medic, inclusiv medicul de medicina a muncii aflat întro relaţie contractuală cu
angajatorul, conform prevederilor legale, va semnala obligatoriu suspiciunea de boală
profesională sau legată de profesiune, depistată cu prilejul prestaţiilor medicale. Semnalarea
menţionată se efectuează către autoritatea de sănătate publică teritorială sau a municipiului
Bucureşti, de îndată, la constatarea cazului.
Comunicarea evenimentelor va cuprinde cel puţin următoarele informaţii:
a) denumirea/numele angajatorului la care s-a produs accidentul şi, dacă este cazul,
denumirea/numele angajatorului la care este/a fost angajat accidentatul;
b) sediul/adresa şi numărul de telefon ale angajatorului;
c) locul unde s-a produs evenimentul;
d) data şi ora la care s-a produs evenimentul/data şi ora la care a decedat accidentatul;
e) numele şi prenumele victimei;
f) datele personale ale victimei: vârsta, starea civilă, copii în întreţinere, alte persoane în
întreţinere, ocupaţia, vechimea în ocupaţie şi la locul de muncă;
g) împrejurările care se cunosc şi cauzele prezumtive;
h) consecinţele accidentului;
i) numele şi funcţia persoanei care comunica evenimentul;
j) data comunicării;
k) unitatea sanitară cu paturi la care a fost internat accidentatul.
În cazul accidentelor de circulaţie produse pe drumurile publice, soldate cu decesul victimelor,
în care printre victime sunt şi persoane aflate în îndeplinirea unor îndatoriri de serviciu, serviciile
poliţiei rutiere vor comunica evenimentul la inspectoratul teritorial de muncă din judeţul pe raza
căruia s-a produs.
Inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia a avut loc evenimentul va comunica
Inspecţiei Muncii:
a) evenimentul care a avut ca urmare un deces;
b) evenimentul care a avut ca urmare un accident colectiv;
c) evenimentul care a avut ca urmare un accident urmat de invaliditate evidentă;
d) evenimentul care a avut ca urmare un accident urmat de invaliditate;
e) accidentul de muncă cu invaliditate, după primirea deciziei de încadrare într-un grad de
invaliditate.
La solicitarea organelor care efectuează cercetarea evenimentului, unitatea sanitară care acordă
asistenţă medicală de urgenţă se va pronunţa în scris cu privire la diagnosticul provizoriu, în
termen de maximum 3 zile lucrătoare de la primirea solicitării. Unitatea sanitară menţionată
anterior va lua măsuri pentru recoltarea imediată a probelor de laborator în vederea determinării
alcoolemiei sau a stării de influenţă a produselor ori substanţelor stupefiante sau medicamentelor
cu efecte similare acestora, precum şi pentru recoltarea altor probe specifice solicitate de
inspectoratul teritorial de muncă, urmând să comunice rezultatul determinărilor specifice în
termen de 5 zile lucrătoare de la obţinerea acestora.
În caz de deces al persoanei accidentate, inspectoratul teritorial de muncă va solicita în scris
unităţii medico-legale competente un raport preliminar din care să reiasă faptul că decesul a fost
sau nu urmarea unei vătămări violente, în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr.
1/2000 privind organizarea activităţi şi funcţionarea instituţiilor de medicina legală, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 459/2001, republicată, şi legislaţiei subsecvente. În conformitate cu
prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 459/2001,
republicată şi ale legislaţiei subsecvente, unitatea medico-legală va transmite în termen de 7 zile
de la data decesului raportul preliminar inspectoratului teritorial de muncă.
În cazul accidentului urmat de invaliditate, unitatea de expertiză medicală şi recuperare a
capacităţii de muncă, care a emis decizia de încadrare întrun grad de invaliditate, va trimite o
copie de pe decizie, în termen de 3 zile lucrătoare de la data eliberării acesteia, la inspectoratul
teritorial de muncă pe raza căruia s-a produs accidentul.
8.3. Accidente de muncă

În limbajul curent, prin termenul de ”accident” se desemnează un eveniment neaşteptat, care
apare brusc, este imprevizibil şi întrerupe desfăşurarea normală a unei acţiuni. Noţiunea de
”accident de muncă” trebuie circumscrisă unui proces de muncă şi implică în mod obligatoriu
prezenţa omului, în calitate de executant.
Astfel, accidentul de muncă se defineşte ca ”vătămarea violentă a organismului, precum
şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura juridică a contractului în baza căruia se desfăşoară
activitatea şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin trei zile, invaliditate
sau deces.”
De asemenea, se consideră accident de muncă şi cele produse în următoarele împrejurări :
a) accidentul suferit de persoane aflate în vizită în întreprindere şi/sau unitate cu
permisiunea angajatorului;
b) accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public,
inclusiv în cadrul unor activităţi culturale, sportive, în ţară sau în afara graniţelor tării, în timpul
şi din cauza îndeplinirii acestor sarcini;
c) accidentul survenit în cadrul activităţilor cultural-sportive organizate, în timpul şi din
cauza îndeplinirii acestor activităţi;
d) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie
iniţiativă pentru salvarea de vieţi omeneşti;
e) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie
iniţiativă pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care ameninţă avutul public şi privat;
f) accidentul cauzat de activităţi care nu au legătură cu procesul muncii, dacă se produce
la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de
muncă organizat de aceştia, în timpul programului de muncă şi nu se datorează culpei exclusive a
accidentatului;
g) accidentul de traseu, dacă deplasarea s-a făcut în timpul şi pe traseul normal de la
domiciliul lucrătorului la locul de muncă organizat de angajator şi invers;
h) accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice sau de la adresa
persoanei fizice la locul de muncă sau de la un loc de muncă la altul, pentru îndeplinirea unei
sarcini de muncă;
i) accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice sau de la adresa
persoanei fizice la care este încadrată victima, ori de la orice alt loc de muncă organizat de
acestea, la o altă persoana juridică sau fizică, pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă, pe durata
normală de deplasare;
j) accidentul suferit înainte sau după încetarea lucrului, dacă victima prelua sau preda
uneltele de lucru, locul de muncă, utilajul ori materialele, dacă schimba îmbrăcămintea
personală, echipamentul individual de protecţie sau orice alt echipament pus la dispoziţie de
angajator, dacă se afla în baie ori în spălător sau dacă se deplasa de la locul de muncă la ieşirea
din întreprindere sau unitate şi invers;
k) accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare, dacă acesta a avut loc în locuri
organizate de angajator, precum şi în timpul şi pe traseul normal spre şi de la aceste locuri;
l) accidentul suferit de lucrători ai angajatorilor români sau de persoane fizice române,
delegaţi pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în afară graniţelor tării, pe durata şi traseul
prevăzute în documentul de deplasare;
m) accidentul suferit de personalul român care efectuează lucrări şi servicii pe teritoriul
altor ţări, în baza unor contracte, convenţii sau în alte condiţii prevăzute de lege, încheiate de
persoane juridice române cu parteneri străini, în timpul şi din cauza îndeplinirii îndatoririlor de
serviciu;
n) accidentul suferit de cei care urmează cursuri de calificare, recalificare sau
perfecţionare a pregătirii profesionale, în timpul şi din cauza efectuării activităţilor aferente
stagiului de practică;
o) accidentul determinat de fenomene sau calamităţi naturale, cum ar fi furtuna, viscol,
cutremur, inundaţie, alunecări de teren, trăsnet, dacă victima se afla în timpul procesului de
muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;
p) dispariţia unei persoane, în condiţiile unui accident de muncă şi în împrejurări care
îndreptăţesc presupunerea decesului acesteia;
q) accidentul suferit de o persoană aflată în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, ca urmare
a unei agresiuni.
În situaţiile menţionate la lit. g), h), i) şi l) deplasarea trebuie să se facă fără abateri nejustificate
de la traseul normal şi, de asemenea, transportul să se facă în condiţiile prevăzute de
reglementările de securitate şi sănătate în muncă sau de circulaţie în vigoare.
Accidentele de muncă se clasifică, în raport cu urmările produse şi cu numărul

persoanelor accidentate, în:
1) accidente care produc incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile
calendaristice;
2) accidente care produc invaliditate;
3) accidente mortale;
4) accidente colective, când sunt accidentate cel puţin 3 persoane în acelaşi timp şi din
aceeaşi cauză.
8.4. Cercetarea evenimentelor

Până la primirea acordului din partea organelor care efectuează cercetarea, angajatorul va lua
măsurile necesare pentru a nu se modifica starea de fapt rezultată din producerea evenimentului,
cu excepţia cazurilor în care menţinerea acestei stări ar genera producerea altor evenimente, ar
agrava starea accidentaţilor sau ar pune în pericol viaţa lucrătorilor şi a celorlalţi participanţi la
procesul muncii. În situaţia în care este necesară modificarea stării de fapt rezultată din
producerea evenimentului, se vor face, după posibilităţi, schiţe sau fotografii ale locului unde s-a
produs evenimentul, se vor identifica şi se vor ridica orice obiecte care conţin sau poartă o urma
a evenimentului. Obiectele vor fi predate organelor care efectuează cercetarea şi vor constitui
probe în cercetarea evenimentului. Pentru orice modificare a stări de fapt rezultată din
producerea evenimentului, angajatorul sau reprezentantul său legal va consemna pe propria
răspundere, întrun proces-verbal, toate modificările efectuate după producerea evenimentului.
Cercetarea evenimentelor are ca scop de a stabili:

1. împrejurările şi cauzele care au condus la producerea acestora;
2. reglementările legale încălcate;
3. răspunderile şi măsurile ce se impun a fi luate pentru prevenirea producerii altor cazuri
similare;
4. determinarea caracterului accidentului.
Cercetarea evenimentelor este obligatorie şi se face imediat după comunicare se

efectuează după cum urmează:
a. de către angajator, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de
muncă;
b. de către inspectoratele teritoriale de muncă, în cazul evenimentelor care au produs
invaliditate evidentă sau confirmată, deces, accidente colective, incidente periculoase, în cazul
evenimentelor care au produs incapacitate temporară de muncă lucrătorilor la angajatori
persoane fizice, precum şi în situaţiile cu persoane date dispărute;
c. de către Inspecţia Muncii, în cazul accidentelor colective, generate de unele
evenimente deosebite, precum avariile sau exploziile;
d. de către autorităţile de sănătate publică teritoriale, respectiv a municipiului Bucureşti,
în cazul suspiciunilor de boală profesională şi a bolilor legate de profesiune.
Pentru cercetarea evenimentelor care produc incapacitate temporară de muncă angajatorul are
obligaţia să numească, de îndată, prin decizie scrisă, comisia de cercetare a evenimentului.
Comisia de cercetare a evenimentului va fi compusă din cel puţin 3 persoane, una dintre acestea
trebuind să fie lucrător desemnat, reprezentant al serviciului intern sau reprezentant al serviciului
extern, cu pregătire de nivel superior. Persoanele numite de către angajator în comisia de
cercetare a evenimentului trebuie să aibă pregătire tehnică corespunzătoare şi să nu fie implicate
în organizarea şi conducerea locului de muncă unde a avut loc evenimentul şi să nu fi avut o
responsabilitate în producerea evenimentului. Angajatorul care şi-a asumat atribuţiile în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu poate face parte din comisia de cercetare a
evenimentului, în acest caz urmând să apeleze la servicii externe. Dacă în eveniment sunt
implicate victime cu angajatori diferiţi, în comisia de cercetare numită de angajatorul la care s-a
produs evenimentul vor fi nominalizate şi persoane numite prin decizie scrisă de către ceilalţi
angajatori.
Pentru cercetarea accidentului de circulaţie produs pe drumurile publice, urmat de
incapacitate temporară de muncă răspunde angajatorul care a organizat transportul. Cercetarea
evenimentului care a avut loc în afară întreprinderii şi/sau unităţii angajatorului şi nu a avut nicio
legătură cu aceasta, se efectuează în condiţiile legii. Angajatorul care nu dispune de personal
competent sau nu are personal suficient trebuie să asigure cercetarea apelând la servicii externe
de prevenire şi protecţie.
În cazul accidentelor de circulaţie pe drumurile publice în care sunt implicate persoane
aflate în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, serviciile poliţiei rutiere vor transmite organelor
împuternicite să efectueze cercetarea, la cererea acestora, în termen de 5 zile lucrătoare de la
solicitare, un exemplar din procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi orice alte documente
existente, necesare cercetării: copii de pe declaraţii, foaia de parcurs, ordin de deplasare, schiţe.
În baza acestor acte şi a altor documente din care să rezulte că victima se afla în îndeplinirea
unor îndatoriri de serviciu, organele împuternicite potrivit legii vor efectua cercetarea
evenimentului. Persoanele împuternicite, potrivit legii, să efectueze cercetarea evenimentelor au
dreptul să ia declaraţii scrise, să preleveze sau să solicite prelevarea de probe necesare cercetări ,
să solicite sau să consulte orice acte ori documente ale angajatorului, iar acesta este obligat să le
pună la dispoziţie în condiţiile legii.
Cheltuielile necesare prelevării şi analizării probelor în vederea cercetării vor fi suportate de
angajatorul la care a avut loc evenimentul. Pentru cercetarea evenimentelor se pot solicita experţi
sau specialişti cum ar fi cei din cadrul unor operatori economici cu competenţe potrivit legii să
efectueze expertize tehnice, iar aceştia trebuie să răspundă solicitării. Specialiştii şi experţii
întocmesc expertize tehnice care vor face parte integrantă din dosarul de cercetare a
evenimentului. Cheltuielile aferente efectuării expertizelor se suportă de către angajatorul la care
a avut loc evenimentul sau care se face răspunzător de organizarea activităţii în urma căreia s-a
produs evenimentul.
Cercetarea evenimentului urmat de incapacitate temporară de muncă se va încheia în cel mult 5
zile lucrătoare de la data producerii. Fac excepţie situaţiile cum ar fi cele în care este necesară
prelevarea de probe ori efectuarea de expertize, pentru care se poate solicita în scris, argumentat
şi în termen, la inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia s-a produs evenimentul,
prelungirea termenului de cercetare. Cercetarea evenimentelor care au antrenat deces, invaliditate
evidentă, accident colectiv sau situaţie de persoană dată dispărută, precum şi cercetarea
incidentelor periculoase se vor încheia în cel mult 10 zile lucrătoare de la data producerii
acestora. Fac excepţie situaţiile în care este necesară eliberarea certificatului medico-legal,
prelevarea de probe sau efectuarea de expertize, pentru care inspectoratul teritorial de muncă
care cercetează evenimentele poate solicita în scris, argumentat şi în termen, la Inspecţia
Muncii, prelungirea termenului de cercetare.
În cazul accidentului cu incapacitate temporară de muncă, în urma căruia a intervenit
invaliditate confirmată prin decizie sau decesul victimei, inspectoratul teritorial de muncă va
completa dosarul de cercetare întocmit la data producerii evenimentului şi va întocmi un nou
proces-verbal de cercetare bazat pe dosarul astfel completat. Întocmirea noului proces-verbal de
cercetare a accidentului se face în cel mult 5 zile lucrătoare de la data primirii de către
inspectoratul teritorial de muncă a deciziei de încadrare într-un grad de invaliditate sau a
certificatului de constatare medico-legal. În cazul evenimentului a cărui consecinţă este
invaliditate evidentă, evenimentul va fi cercetat de inspectoratul teritorial de muncă ca eveniment
care a produs incapacitate temporară de muncă.
8.5. Dosarul de cercetare a evenimentelor

Cercetarea evenimentelor se va finaliza cu întocmirea unui dosar, care va cuprinde:
1. opisul actelor aflate în dosar;
2. procesul-verbal de cercetare;
3. nota de constatare la faţa locului, încheiată imediat după producerea evenimentului de
către inspectorul de muncă, în cazul evenimentelor care se cercetează de către inspectoratul
teritorial de muncă/Inspecţia Muncii, conform competenţelor, sau de către lucrătorul
desemnat/serviciile de prevenire şi protecţie, în cazul evenimentelor a căror cercetare intră în
competenţa angajatorului, semnată de către angajator/reprezentantul său legal, care va cuprinde
precizări cum ar fi poziţia victimei, existenţa sau inexistenţa echipamentului individual de
protecţie, starea echipamentelor de muncă, modul în care funcţionau dispozitivele de protecţie,
închiderea fişei individuale de instructaj prin barare şi semnatură, ridicarea de documente sau
prelevarea de probe;
4. schiţe şi fotografii referitoare la eveniment;
5. declaraţiile accidentaţilor, în cazul evenimentului urmat de incapacitate temporară de
muncă sau de invaliditate;
6. declaraţiile martorilor şi ale oricăror persoane care pot contribui la elucidarea
împrejurărilor şi a cauzelor reale ale producerii evenimentului;
7. copii ale actelor şi documentelor necesare pentru elucidarea împrejurărilor şi a
cauzelor reale ale evenimentului;
8. copii ale certificatului constatator sau oricăror alte autorizaţii în baza cărora
angajatorul îşi desfăşoară activitatea;
9. copii ale fişei de expunere la riscuri profesionale şi ale fişei de aptitudine, întocmite
conform legii;
10. copii ale contractelor individuale de muncă ale victimelor;
11. copii ale fişelor de instruire individuală în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
ale victimelor. În caz de deces aceste fişe se vor anexa în original;
12. concluziile raportului de constatare medico-legală, în cazul accidentului mortal;
13. copie a hotărârii judecătoreşti prin care se declară decesul, în cazul persoanelor date
dispărute;
14. copie a certificatelor de concediu medical, în cazul accidentului urmat de incapacitate
temporară de muncă;
15. copie a deciziei de încadrare întrun grad de invaliditate, în cazul accidentului urmat
de invaliditate;
16. actul emis de unitatea sanitară care a acordat asistenţa medicală de urgenţă, din care
să rezulte data şi ora când accidentatul s-a prezentat pentru consultaţie, precum şi diagnosticul, în
cazul accidentelor de traseu;
17. copie a procesului-verbal de cercetare la faţa locului, încheiat de serviciile poliţiei
rutiere, în cazul accidentelor de circulaţie pe drumurile publice.
18. Dosarul va mai cuprinde, după caz, orice alte acte şi documente necesare pentru a
determina caracterul accidentului, cum ar fi:
19. copie a autorizaţiei, în cazul în care victima desfăşura o activitate care necesită
autorizare;
20. copie a diplomei, adeverinţei sau certificatului de calificare a victimei;
21. acte de expertiză tehnică, întocmite cu ocazia cercetării evenimentului;
22. acte doveditoare, emise de organe autorizate, din care să se poată stabili locul, data şi
ora producerii evenimentului sau să se poată justifica prezenţa victimei la locul, data şi ora
producerii evenimentului;
23. documente din care să rezulte că accidentatul îndeplinea îndatoriri de serviciu;
24. corespondenţa cu alte instituţii/unităţi în vederea obţinerii actelor solicitate;
25. adresele de prelungire a termenelor de cercetare;
26. actul medical emis de unitatea sanitară care a acordat asistenţa medicală de urgenţă,
din care să rezulte diagnosticul la internare şi/sau externare;
27. procesul-verbal încheiat după producerea evenimentului;
28. formularul pentru înregistrarea accidentului de muncă (FIAM).
29. Dosarul de cercetare a evenimentelor se va întocmi astfel:
30. întrun exemplar, pentru evenimentele care au produs incapacitate temporară de
muncă. Dosarul se păstrează în arhiva angajatorului care înregistrează accidentul;
31. întrun exemplar, pentru incidentele periculoase. Dosarul se păstrează la inspectoratul
teritorial de muncă care a efectuat cercetarea;
32. în două exemplare, pentru evenimentele care au produs invaliditate confirmată prin
decizie, deces, accidente colective. Originalul se înaintează organelor de urmărire penală şi un
exemplar se păstrează la inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat cercetarea;
33. în două exemplare, pentru evenimentele care au antrenat invaliditate evidentă.
Originalul se păstrează la inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat cercetarea şi un
exemplar se transmite angajatorului care înregistrează accidentul;
34. în trei exemplare, pentru evenimentele cercetate de Inspecţia Muncii. Originalul se
înaintează organelor de urmărire penală, un exemplar se păstrează la Inspecţia Muncii şi un
exemplar la inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia s-a produs evenimentul;
35. în mai multe exemplare, pentru evenimentele care au produs incapacitatea temporară
de muncă pentru victime cu angajatori diferiţi. Originalul se păstrează în arhiva angajatorului
care înregistrează accidentul şi celelalte exemplare se păstrează de către ceilalţi angajatori.
În cazul evenimentelor care au generat accidente urmate de incapacitate temporară de
muncă sau al incidentelor periculoase în care faptele comise pot fi considerate infracţiuni,
potrivit legii, dosarul de cercetare se încheie în două exemplare, originalul fiind înaintat
organului de urmărire penală imediat după avizare.
8.6. Procedura de avizare a dosarului de cercetare a evenimentului

Dosarul de cercetare, întocmit de comisia numită de către angajator, se înaintează pentru
verificare şi avizare la inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia s-a produs evenimentul, în
termen de 5 zile lucrătoare de la finalizarea cercetării. Inspectoratul teritorial de muncă va
analiza dosarul, va aviza şi va restitui dosarul în cel mult 7 zile lucrătoare de la data primirii.
Dosarul va fi însoţit de avizul inspectoratului teritorial de muncă. În cazul în care inspectoratul
teritorial de muncă constată că cercetarea nu a fost efectuată corespunzător, poate dispune
completarea dosarului şi/sau refacerea procesului-verbal de cercetare, după caz. Comisia de
cercetare va completa dosarul şi va întocmi procesul-verbal de cercetare în termen de 5 zile
lucrătoare de la data primirii dosarului.
Dosarul de cercetare întocmit de inspectoratul teritorial de muncă va fi înaintat în vederea
avizării la Inspecţia Muncii, în cel mult 5 zile lucrătoare de la finalizarea cercetării.
Dosarul de cercetare pentru cazul dispariţiei de persoane, ca urmare a unui eveniment şi în
împrejurări care îndreptăţesc presupunerea decesului acestora, va fi păstrat la inspectoratul
teritorial de muncă care a efectuat cercetarea până la emiterea hotărârii judecătoreşti prin care se
declară decesul persoanelor dispărute conform prevederilor legale în vigoare. După completarea
dosarului, acesta va fi înaintat în vederea avizării la Inspecţia Muncii. Inspecţia Muncii avizează
şi restituie dosarele în cel mult 10 zile lucrătoare de la data primirii. În cazul în care Inspecţia
Muncii constată că cercetarea nu a fost efectuată corespunzător, poate dispune completarea
dosarului şi întocmirea unui nou proces-verbal de cercetare. Inspectoratul teritorial de muncă va
completa dosarul şi va întocmi noul proces-verbal de cercetare în termen de 5 zile lucrătoare de
la data primirii dosarului. Inspectoratul teritorial de muncă transmite dosarele de cercetare
organelor de urmărire penală numai după ce au fost avizate de către Inspecţia Muncii.
Dosarul de cercetare al accidentului de muncă cu invaliditate înaintat organelor de urmărire
penală se restituie la inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat cercetarea, pentru
completare şi întocmirea unui nou proces-verbal de cercetare, în cazul în care se produce decesul
accidentatului ca urmare a accidentului suferit, confirmat în baza unui act medico-legal. Dosarul
se restituie la inspectoratul teritorial de muncă în termen de 10 zile lucrătoare de la data
solicitării acestuia. Completarea dosarului şi întocmirea noului proces-verbal de cercetare a
evenimentului se fac în cel mult 5 zile lucrătoare de la primirea dosarului la inspectoratul
teritorial de muncă. Dosarul completat şi noul proces-verbal de cercetare vor fi înaintate în
vederea avizării la Inspecţia Muncii, care le va restitui inspectoratului teritorial de muncă în
termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii. După avizarea de către Inspecţia Muncii, dosarul
va fi înaintat organelor de urmărire penală de către inspectoratul teritorial de muncă.
8.7. Procesul-verbal de cercetare a evenimentului
Procesul-verbal de cercetare a evenimentului trebuie să conţină următoarele capitole:
a. data încheierii procesului-verbal;
b. numele persoanelor şi în ce calitate efectuează cercetarea evenimentului, precum şi
prevederile legale potrivit cărora persoanele sunt îndreptăţite sa efectueze cercetarea, precum şi
numele angajatorului şi ale persoanelor care au participat din partea organelor competente la
primele cercetări;
c. perioada de timp şi locul în care s-a efectuat cercetarea. Dacă se solicită prelungirea
termenului de cercetare, se vor preciza motivele pentru care s-a solicitat prelungirea termenului
respective;
d. obiectul cercetării;
e. data şi ora producerii evenimentului. De asemenea, se va indica data decesului, pentru
cazul în care s-a produs un eveniment şi ulterior a survenit decesul victimelor implicate în acest
eveniment;
f. locul producerii evenimentului;
g. datele de identificare a angajatorului la care s-a produs evenimentul, numele
reprezentantului său legal. De asemenea, se vor indica datele de identificare ale angajatorilor la
care sunt/au fost angajate victimele, numele reprezentanţilor legali ai angajatorilor, numărul
documentului prin care s-a certificat autorizarea de funcţionare din punct de vedere al securităţii
şi sănătăţii în munca, adresa punctului de lucru.
h. datele de identificare a accidentatului/accidentaţilor. Se vor indica, de asemenea,
următoarele: numele, prenumele, cetăţenia, vârsta, starea civilă, numărul de copii minori,
domiciliul, locul de muncă la care este încadrat, profesia de bază, ocupaţia în momentul
accidentării, vechimea în muncă, în funcţie sau în meserie şi la locul de muncă, data efectuării
ultimului instructaj în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, iar pentru persoanele care, în
momentul accidentării, desfăşurau o activitate pentru care este necesară autorizare, se va face
referire şi la aceasta.
i. descrierea detaliată a locului, echipamentului de muncă, a împrejurărilor şi modului în
care s-a produs evenimentul. Acest capitol va conţine următoarele subcapitole:
1. descrierea detaliată a locului producerii evenimentului;
2. descrierea detaliată a echipamentului de muncă;
3. descrierea detaliată a împrejurărilor;
4. descrierea detaliată a modului în care s-a produs evenimentul.
j. urmările evenimentului şi/sau urmările suferite de persoanele accidentate;
k. cauza producerii evenimentului, cu trimitere la reglementările legale în vigoare
încălcate, cu redarea integrala a textului acestora;
l. alte cauze care au concurat la producerea evenimentului, cu trimitere la reglementările
legale în vigoare încălcate, cu redarea integrala a textului acestora;
m. alte constatări făcute cu ocazia cercetării evenimentului, cu trimitere la reglementările
legale în vigoare încălcate, cu redarea integrala a textului acestora;
n. persoanele răspunzătoare de încălcarea reglementărilor legale, din capitolele de la lit.
k), l) şi m);
o. sancţiunile contravenţionale aplicate. În cazul accidentelor cercetate de către comisia
numită de angajator, denumirea capitolului se va schimba în “Propuneri pentru sancţiuni
administrative şi disciplinare”;
p. propuneri pentru cercetare penală;
q. caracterul accidentului;
r. angajatorul care înregistrează accidentul de muncă sau incidentul periculos;
s. măsuri dispuse pentru prevenirea altor evenimente similare şi persoanele responsabile
pentru realizarea acestora;
t. termenul de raportare la inspectoratul teritorial de muncă privind realizarea măsurilor
prevăzute la lit. s);
u. numărul de exemplare în care s-a încheiat procesul-verbal de cercetare şi repartizarea
acestora;
v. numele şi semnătura persoanei/persoanelor care a/au efectuat cercetarea;
w. în cazul accidentelor cu incapacitate temporară de muncă cercetate de către comisia
numită de angajator, procesul-verbal de cercetare va vizat de către angajator.
x. avizul inspectorului-şef adjunct securitate şi sănătate în muncă. Acest aviz se va regăsi
în procesul-verbal de cercetare numai pentru evenimentele cercetate de către inspectoratul
teritorial de muncă sau Inspecţia Muncii, conform competentelor;
y. viza inspectorului-şef/inspectorului general de stat. Această viză se va regăsi în
procesul-verbal de cercetare numai pentru evenimentele cercetate de către inspectoratul teritorial
de muncă sau Inspecţia Muncii, conform competenţelor. În situaţiile în care din cercetare rezultă
că accidentul nu întruneşte condiţiile pentru a fi încadrat ca accident de muncă se va face această
menţiune şi se vor dispune măsurile care trebuie luate de angajator pentru prevenirea unor cazuri
asemănătoare.
Procesul-verbal de cercetare a unui eveniment se întocmeşte în:
f) 3 exemplare, în cazul accidentului de muncă urmat de incapacitate temporară de
muncă, pentru angajatorul care înregistrează accidentul, inspectoratul teritorial de muncă care a
avizat dosarul şi asigurator;
g) mai multe exemplare, în cazul accidentului de muncă urmat de incapacitate temporară
de muncă pentru lucrători cu angajatori diferiţi, pentru fiecare angajator, inspectoratul teritorial
de muncă care a avizat dosarul şi asigurator;
h) 5 exemplare, în cazul accidentului de muncă urmat de invaliditate, pentru angajatorul
care înregistrează accidentul, organul de urmărire penală, inspectoratul teritorial de muncă care a
efectuat cercetarea, Inspecţia Muncii şi asigurator;
i) 5 exemplare, în cazul accidentului de muncă mortal sau al celui colectiv, precum şi în
cazul accidentului mortal în afara muncii, pentru angajatorul care înregistrează accidentul,
organul de urmărire penală, inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat cercetarea, Inspecţia
Muncii şi asigurator;
j) 5 exemplare, în cazul incidentului periculos, pentru angajatorul care înregistrează
incidentul, organele de urmărire penală, inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat
cercetarea, Inspecţia Muncii şi asigurator.
k) procesul-verbal de cercetare poate fi întocmit întrun număr mai mare de exemplare,
după caz. În cazul în care angajatorul la care se înregistrează accidentul de muncă îşi are sediul,
domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul altui judeţ decât cel pe raza căruia s-a produs accidentul, se
va trimite un exemplar din procesul-verbal de cercetare inspectoratului teritorial de muncă pe
raza căruia are sediul, domiciliul sau reşedinţa angajatorul.
În cazul evenimentelor care nu au fost comunicate şi cercetate, dar persoana vătămată prezintă
un certificat medical cu cod ”accident de muncă”, angajatorul care şi-a asumat atribuţiile în
domeniul securităţii şi sănătăţi în muncă/ lucrătorul desemnat/serviciul intern de prevenire şi
protecţie/serviciul extern de prevenire şi protecţie va solicita acesteia o declaraţie scrisă privind
modul şi împrejurările în care s-a produs evenimentul.
8.8. Înregistrarea accidentelor de muncă şi a incidentelor periculoase

Înregistrarea accidentelor de muncă şi a incidentelor periculoase se face în baza procesului-
verbal de cercetare. Accidentul de muncă produs în timpul prestării unor servicii pe baza de
contract, comandă sau alte forme legale încheiate în întreprinderea şi/sau unitatea unui angajator,
alta decât cea la care este încadrată victima, se înregistrează potrivit clauzelor prevăzute în acest
sens în documentele încheiate. În situaţia în care documentul încheiat nu prevede clauze în acest
sens, clauzele nu sunt suficient de acoperitoare pentru toate situaţiile sau clauzele sunt contrare
prevederilor norme metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă
nr. 319/2006, accidentul de muncă se înregistrează de către angajatorul răspunzător de
conducerea şi/sau de organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea accidentului.
Accidentul de muncă produs în timpul prestării unor servicii pe bază de comandă, la domiciliul
clientului, se înregistrează de către angajatorul la care este/a fost angajată victima. Accidentul de
muncă suferit de o persoană aflată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în întreprinderea
şi/sau unitatea altui angajator se înregistrează de către angajatorul răspunzător de conducerea
şi/sau de organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea accidentului.
Accidentele suferite în timpul stagiului de practică profesională de către elevi, studenţi, ucenici
şi şomeri în perioada de reconversie profesională se înregistrează de către angajatorul la care se
efectuează practica/reconversia profesională.
Accidentul de muncă suferit de o persoană în cadrul activităţilor cultural-sportive, în timpul şi
din cauza îndepliniri acestor activităţi, se înregistrează de către instituţia sau angajatorul care a
organizat acţiunea respectivă.
Accidentul de muncă produs ca urmare a unei acţiuni întreprinse de o persoană, din proprie
iniţiativă, pentru salvarea de vieţi omeneşti sau pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol
grav şi iminent ce ameninţa
avutul public sau privat din întreprinderea şi/sau unitatea unui angajator, se înregistrează de
către angajatorul la care s-a produs accidentul.
În cazul accidentului produs ca urmare a unei acţiuni întreprinse de o persoană, din proprie
iniţiativă, pentru salvarea de vieţi omeneşti sau pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol
grav şi iminent ce ameninţa avutul public sau privat, produs în afară întreprinderii şi/sau unităţii
unui angajator şi care nu are nicio legătură cu acesta, înregistrarea se face conform legii.
Accidentul de muncă de traseu se înregistrează de către angajatorul la care este angajată victima
sau, după caz, de angajatorul răspunzător de conducerea şi/sau de organizarea activităţii care a
avut ca urmare producerea accidentului, conform concluziilor cercetării.
Accidentul de muncă de circulaţie se înregistrează de către angajatorul la care este angajată
victima sau, după caz, de angajatorul răspunzător de conducerea şi/sau de organizarea activităţii
care a avut ca urmare producerea accidentului, conform concluziilor cercetării.
Accidentul produs în afară întreprinderii şi/sau unităţii, ca urmare a neluării unor măsuri de
securitate de către un alt angajator, se înregistrează de către angajatorul din vina căruia s-a
produs accidentul.
Accidentul de muncă suferit de însoţitorii de încărcături, personalul de poştă de la vagoanele
C.F.R., angajaţi ai unor angajatori care, potrivit legii, sunt obligaţi să delege însoţitori pentru
astfel de încărcături pe mijloace de transport ce nu le aparţin se va înregistra de către angajatorul
răspunzător de organizarea activităţi care a avut ca urmare producerea accidentului sau, după
caz, în condiţiile clauzelor prevăzute în documentele încheiate.
Pentru unele situaţii neprevăzute în prezentele reglementări, cu privire la înregistrarea
accidentelor de muncă, inspectoratul teritorial de muncă sau Inspecţia Muncii va stabili modul de
înregistrare a accidentului în cauză. Dispariţia unei persoane în condiţiile unui accident de muncă
şi în împrejurări care îndreptăţesc presupunerea decesului acesteia se înregistrează ca accident
mortal după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, conform prevederilor
legale, prin care este declarat decesul. Data producerii accidentului de muncă mortal este data
înscrisă în hotărârea judecătorească ca fi nd data decesului. Angajatorul la care a fost angajată
persoana dispărută va comunica, imediat, numărul şi data hotărâri judecătoreşti la inspectoratul
teritorial de muncă.
Accidentul de muncă cu invaliditate se va înregistra pe baza procesului-verbal de cercetare
întocmit de inspectoratul teritorial de muncă.
8.9. Formularul de Înregistrare a Accidentului de Muncă (FIAM)

În baza procesului-verbal de cercetare întocmit de persoanele împuternicite prin lege,
angajatorul la care se înregistrează accidental de muncă va completa formularul de înregistrare a
accidentului de muncă (FIAM).
FIAM-ul se completează pentru fiecare persoană accidentată în câte 4 exemplare care se
înaintează spre avizare după cum urmează:
a) inspectoratului teritorial de muncă care a avizat dosarul de cercetare întocmit de
comisia angajatorului, în termen de 3 zile lucrătoare de la primirea avizului;
b) inspectoratului teritorial de muncă care a efectuat cercetarea, în termen de 3 zile
lucrătoare de la primirea procesului-verbal de cercetare.
Verificarea şi avizarea FIAM-ului de către inspectoratul teritorial de muncă se fac în termen de
5 zile lucrătoare de la primirea formularului. Angajatorul la care se înregistrează accidentul de
muncă anexează FIAM-ul la dosarul sau la procesul-verbal de cercetare şi distribuie celelalte
exemplare la persoana accidentată, inspectoratul teritorial de muncă şi asiguratorul pe raza căruia
îşi are sediul social, domiciliul sau reşedinţa. În cazul în care victima unui accident de muncă a
fost propusă pentru pensionare, odată cu emiterea deciziei de încadrare într-o grupa de
invaliditate se va completa un exemplar FIAM care se va anexa la dosarul de pensionare ce va fi
înaintat unităţii de expertiza medicală şi recuperare a capacităţii de muncă. De asemenea, în
termen de maximum 5 zile lucrătoare de la finalizarea incapacităţii temporare de muncă
a persoanei accidentate se va completa anexa FIAM pentru înregistrarea finalizării incapacităţii
temporare de muncă şi care va fi transmis la inspectoratul teritorial de muncă care a înregistrat
accidentul de muncă.
Totodată, se vor prezenta şi documentele care certifică durata incapacităţii de muncă, precum şi
modalitatea de terminare a acesteia, prin:
1) reluarea activităţii – R;
2) invaliditate – I (încadrarea persoanei accidentate într-un grad de invaliditate);
3) deces – D (decesul persoanei accidentate după un număr de zile de incapacitate
temporară de muncă).
Înregistrarea evenimentelor produse în afara graniţelor României, în care sunt implicaţi lucrători
ai unui angajator român, aflaţi în îndeplinirea sarcinilor de stat, de interes public sau a
îndatoririlor de serviciu se face de către angajatorul român.
8.10. Evidenţa accidentelor de muncă şi a incidentelor periculoase

Odată înregistrate evenimentele, angajatorul are obligaţia de a păstra o evidenţă strictă a
acestora, şi care vor fi puse la dispoziţia inspectorilor de muncă, la cererea acestora.
Angajatorul va ţine evidenţa evenimentelor în:
a. Registrul unic de evidenţă a accidentaţilor în muncă;
b. Registrul unic de evidenţă a incidentelor periculoase;
c. Registrul unic de evidenţă a accidentelor uşoare;
d. Registrul unic de evidenţă a accidentaţilor în muncă ce au ca urmare incapacitate de
muncă mai mare de 3 zile de lucru. În acest registru se va ţine evidenţa accidentaţilor în muncă
pentru care perioada de incapacitate temporară de muncă este de minimum 4 zile de lucru, fără a
lua în calcul ziua producerii accidentului.
În baza FIAM-urilor şi a proceselor-verbale de cercetare a incidentelor periculoase,
inspectoratul teritorial de muncă va ţine evidenţa tuturor accidentelor de muncă şi a incidentelor
periculoase înregistrate de angajatorii care au sediul, domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul
judeţului respectiv. Inspectoratul teritorial de muncă va ţine evidenţa în:
a. Registrul unic de evidenţă a accidentaţilor în muncă;
b. Registrul unic de evidenţă a incidentelor periculoase;
c. Registrul unic de evidenţă a accidentaţilor în muncă ce au ca urmare incapacitate de
muncă mai mare de 3 zile de lucru.
8.11. Semnalarea, cercetarea şi declararea bolilor profesionale

Bolile profesionale sunt afecţiuni ale organismului, dobândite ca urmare a participării la
realizarea unui proces de muncă. Noţiunea de boală profesională implică existenţa unui raport de
cauzalitate între factorii de risc existenţi în procesul de muncă şi efectul acestora, materializat în
apariţia bolii.
Conform Legii securităţii şi sănătăţi în muncă, nr.319/2006, prin boală profesională se înţelege
afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi
nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea
diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă. Intoxicaţia acută
profesională se declară, se cercetează şi se înregistrează atât ca boală profesională, cât şi ca
accident de muncă. Afecţiunile suferite de elevi şi studenţi în timpul efectuării instruirii practice
sunt, de asemenea, boli profesionale.
Pentru ca o afecţiune a organismului să fie calificată ca boală profesională, trebuie îndeplinite 3
condiţii: să decurgă din exercitarea unei profesii;
a) să fie provocată de factori de risc fizici, chimici, biologici, caracteristici locului de
muncă sau de suprasolicitări;
b) acţiunea factorilor de risc asupra organismului să fie de lungă durată.
Factorii de risc care pot provocă bolile profesionale sunt numeroşi, unii dintre ei sunt bine
cunoscuţi şi studiaţi din punct de vedere al acţiunii asupra organismului, în timp ce alţii dispar
odată cu dezvoltarea unor noi tehnologii.
În funcţie de natura factorului de risc care le-a generat, bolile profesionale se pot clasifica în
următoarele grupe:
a) intoxicaţii, provocate de inhalare, ingerare sau contactul epidermei cu substanţe toxice;
b) pneumoconioze, provocate de inhalarea pulberilor netoxice;
c) boli prin expunere la energie radiantă;
d) boli prin expunere la temperaturi înalte sau scăzute;
e) boli prin expunere la zgomot şi vibraţii;
f) boli prin expunere la presiune atmosferică ridicată sau scăzută;
g) alergii profesionale;
h) dermatoze profesionale;
i) cancerul profesional;
j) boli infecţioase parazitare;
k) boli prin suprasolicitare;
l) a1te boli (care nu intră în categoriile anterioare).
m) După timpul de expunere la acţiunea factorului de risc, există:
n) boli cronice, provocate, de regulă, de doze relativ mici, dar care acţionează timp
îndelungat asupra organismului;
o) boli acute, generate de o expunere de scurtă durată la acţiunea factorului de risc, dar la
doze mari.
Pentru ca o noxă din mediul de muncă să fie recunoscută ca factor etiologic al unei boli
profesionale trebuie să existe dovada unei relaţii cantitative între doza noxei respective absorbită
de organism şi efectul produs asupra acestuia. Relaţia doză – efect a fost stabilită pentru un
număr mare de factori de risc, impunându-se limite maxime admise.
Lista bolilor profesionale ale căror declarare, cercetare şi evidenţă sunt obligatori este prevăzută
în anexa nr. 22 din Norme Metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţi şi sănătăţi în
muncă nr. 319/2006.
Tabelul cu bolile profesionale cu declarare obligatorie se revizuieşte periodic şi este deschis
adăugări şi altor boli pentru care se face dovada relaţiei noxă/suprasolicitare profesională boală
profesională.
O altă categorie de afecţiuni se referă la bolile legate de profesiune, la care unii factori
determinanţi sunt de natură profesională. Aceste boli sunt prezentate în tabelul următor.
Boala legată de profesiune
Afecţiuni respiratorii cronice nespecifice
Afecţiuni digestive
Afecţiuni osteo-musculo-articulare (lombalgii; cervico-scapulalgii şi altele)
Nevroze şi alte afecţiuni neuropsihice
Deşi persoana desemnată cu atribuţii de securitate şi sănătate în muncă nu are atribuţii

directe în ceea ce priveşte semnalarea, cercetarea şi declararea bolilor profesionale, el trebuie să
cunoască mecanismul producerii acestora şi să colaboreze strâns cu medicul de întreprindere şi
cu medicul de medicină a muncii la prevenirea expunerii lucrătorilor la factori de risc pentru
viaţa şi sănătatea lor. Astfel, persoanei desemnate cu atribuţii de securitate şi sănătate în muncă îi
revine rolul principal în impulsionarea acţiunilor de conştientizare a personalului cu privire la
păstrarea unei bune stări de sănătate, în crearea unor comportamente responsabile şi proactive în
prevenire, în cadrul instruirilor şi informărilor realizate. De asemenea, la organizarea instruirilor
periodice se recomandă implicarea medicului de medicina muncii care, împreună cu persoana
desemnată cu atribuţii de securitate şi sănătate în muncă trebuie să formeze un parteneriat
orientat spre prevenirea expunerii lucrătorilor la riscuri profesionale.
Cazul susceptibil de boală profesională sau legată de profesiune trebuie comunicat, de

îndată angajatorului, de către conducătorul locului de muncă, de către persoana desemnată cu
atribuţii de securitate şi sănătate în muncă sau de către orice altă persoană care are cunoştinţă
despre producerea acestuia. Semnalarea bolilor profesionale reprezintă procedura prin care se
indică pentru prima oară faptul că o boală ar putea fi profesională. Orice medic, indiferent de
specialitate şi locul de muncă, şi în special medicul de medicină a muncii aflat întro relaţie
contractuală cu angajatorul, conform prevederilor legale, va semnala obligatoriu către autoritatea
de sănătate publică teritorială suspiciunea de boală profesională sau legată de profesiune,
depistată cu prilejul prestaţiilor medicale (examene medicale profilactice, consultaţii medicale de
specialitate). Medicul care suspectează o boală profesională completează fişa de semnalare BP1
şi trimite bolnavul cu această fişă la unitatea sanitară de medicina muncii, respectiv la clinica de
boli profesionale sau cabinetul de medicina muncii din structura spitalelor, în vederea precizării
diagnosticului de boală profesională. Medicul specialist de medicina muncii examinează
bolnavul, stabileşte diagnosticul de profesionalitate şi completează fişa de semnalare BP1 pe care
o trimite oficial la autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti,
în termen de maximum 7 zile de la precizarea diagnosticului de profesionalitate. Cercetarea
bolilor profesionale reprezintă procedura efectuată în mod sistematic, cu scopul de a stabili
caracterul de profesionalitate a bolii semnalate. Cercetarea cauzelor îmbolnăvirilor profesionale,
în vederea cauzelor confirmării sau infirmării lor, precum şi stabilirea de măsuri pentru
prevenirea altor îmbolnăviri se fac de către specialiştii autorităţilor de sănătate publică teritoriale,
în colaborare cu inspectorii de muncă.
După primirea fişei de semnalare BPI, medicul specialist de medicina muncii din cadrul
autorităţii de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti cercetează în termen de 7
zile, având în vedere ruta profesională, cauzele îmbolnăvirii profesionale. Cercetarea se face în
prezenţa angajatorului sau a reprezentantului acestuia ori, după caz, a persoanelor fizice
autorizate în cazul profesiilor liberale. Cercetarea are drept scop confirmarea sau infirmarea
caracterului profesional al îmbolnăvirii respective şi se finalizează cu redactarea şi semnarea
procesului-verbal de cercetare a cazului de boală profesională. Acesta cuprinde cauzele
îmbolnăvirii, responsabilitatea angajatorilor şi măsurile tehnice şi organizatorice necesare, pentru
prevenirea unor boli profesionale similare. Dacă angajatorul, inspectorul de muncă, lucrătorul în
cauză şi/sau asigurătorul nu sunt de acord cu concluziile stabilite în procesul-verbal de cercetare
ori cu măsura tehnică sau organizatorică formulată, se pot adresa, în scris, în termen de 30 de zile
de la data primirii procesului-verbal de cercetare a cazului de boală profesională, Comisiei de
experţi de medicina muncii acreditaţi de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi de
Ministerul Sănătăţii. Soluţiile adoptate în aceste situaţii vor fi comunicate în scris celor interesaţi,
în termen de 20 de zile de la data primirii contestaţiei.
Procesul-verbal de cercetare a cazului de boală profesională se înmânează angajatorului,
medicului care a semnalat îmbolnăvirea pentru evidenţa îmbolnăvirilor profesionale şi pentru a
urmări realizarea măsurilor prescrise, precum şi medicului de medicina munci din autoritatea de
sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti. Pe baza confirmării caracterului
profesional al îmbolnăvirii, medicul de medicina muncii care a efectuat cercetarea declară cazul
de îmbolnăvire profesională, completând fişa de declarare a cazului de boală profesională BP2.
Dosarul de cercetare pentru declararea bolilor profesionale se păstrează la autoritatea de
sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti şi va cuprinde următoarele documente:
1. opisul documentelor din dosar;
2. istoricul de expunere profesională (documentul care certifică ruta profesională, şi
anume copie de pe carnetul de muncă) şi, după caz, nivelul măsurat al noxelor sau noxa
identificată;
3. copie de pe fişa de identificare a riscurilor profesionale de la dosarul medical de
medicina muncii;
4. istoricul stării de sănătate la locul de muncă (documentul eliberat de medicul de
medicina muncii care asigură asistenţa de medicina muncii la unitatea respectivă);
5. document medical care precizează diagnosticul de boala profesională (biletul de ieşire
emis de clinica/secţia de medicina muncii din structura spitalelor sau adeverinţa medicală emisă
de medicul de medicina muncii care a precizat diagnosticul de boala profesională, în cazul în
care bolnavul nu a fost internat) şi copii ale unor investigaţii necesare pentru susţinerea
diagnosticului de profesionalitate;
6. procesul-verbal de cercetare a cazului de boală profesională;
7. copie de pe fişa de semnalare BP1.
TEMA 9
Întocmirea instrucţiunilor specifice proprii de securitate şi sănătate în muncă
În cadrul sistemului de reglementări al activităţii de securitate a muncii există palierul
legislaţiei terţiare care cuprinde instrucţiunile proprii de securitate a muncii, elaborate de
utilizatorul lor şi obligatorii numai pentru acesta. Rolul acestor instrucţiuni este de a particulariza
şi concretiza măsurile de prevenire a comportamentului accidentogen al executantului, specifice
în raport cu condiţiile reale ale proceselor de muncă desfăşurate de către fiecare agent economic.
Conţinutul instrucţiunilor trebuie să fie format din colecţii de prevederi cu caracter obligatoriu
pentru lucrătorii angajaţi de un agent economic, prin a căror respectare se urmăreşte eliminarea
cauzelor subiective (dependente de om) de accidentare şi îmbolnăvire profesională.
Funcţiile instrucţiunilor proprii sunt:
1. instrument pentru realizarea instruirii la locul de muncă şi a celei periodice;
2. instrument folosit în cadrul cercetării accidentelor de muncă pentru stabilirea cauzelor
producerii acestora şi a responsabilităţilor;
3. instrument cu ajutorul căruia se realizează controlul, dar mai ales autocontrolul de
securitate şi sănătate în muncă;
4. act juridic principal în baza căruia se stabilesc şi se sancţionează abaterile în domeniul
securităţii muncii;
La elaborarea instrucţiunilor proprii de securitate a muncii trebuie să se respecte ca principiu de
baza corespondenţa biunivocă factor de risc – măsura de prevenire, astfel încât pentru fiecare
factor identificat în procesul de muncă să se prevadă cel puţin o măsură care să-l anihileze sau să
îi diminueze acţiunea până la nivelul la care să fie exclusă posibilitatea producerii accidentelor
sau îmbolnăvirilor profesionale.
Măsurile care pot fi impuse prin instrucţiuni sunt de două tipuri:
a. măsuri care vizează comportamentul propriu-zis al executantului direct al operaţiilor de
muncă, în raport cu celelalte trei elemente ale sistemului de muncă;
b. măsuri de organizare şi realizare a condiţiilor de muncă, pe care trebuie să le adopte
conducătorii şi organizatorii proceselor de muncă, astfel încât elementele materiale ale sistemului
de muncă să corespundă cerinţelor de securitate impuse prin standarde sau alte acte normative,
iar sarcina de muncă să fie corectă şi conform capacităţilor executantului direct.
Pentru ca instrucţiunile să-şi îndeplinească scopul stabilit prin lege, în afara principiului enunţat
mai trebuie respectate şi următoarele criterii:
1. stabilirea conţinutului-cadru al instrucţiunilor astfel încât prin el să fie asigurată
detalierea prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă, a Normelor Metodologice de
aplicare, precum şi a Hotărârilor de guvern care enunţă cerinţele minime de securitate pe diferite
domenii;
2. organizarea prevederilor astfel încât să reflecte elementele componente ale sistemului
de muncă pentru fiecare proces de muncă din cadrul activităţilor desfăşurate de unitate;
3. stabilirea conţinutului de detaliu, concret, astfel încât să se asigure acoperirea integrală
a tuturor factorilor de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională prin măsuri de prevenire şi
protecţie.
Există trei variante de structurare a instrucţiunilor proprii de securitate a muncii:
1. pe criterii administrative;
2. pe activităţi;
3. pe locuri de muncă.
Structurarea pe criterii administrative se face în corelaţie cu organizarea pe secţii, ateliere, etc. a
agenţilor economici. Instrucţiunile vor conţine câte un capitol distinct pentru fiecare subunitate
organizatorică, chiar dacă în cadrul unora dintre ele se efectuează aceleaşi procese de muncă.
În economia românească, structurile administrative ale întreprinderilor sunt în continuă
modificare, iar în viitor fenomenul se va menţine, fiind o caracteristică a societăţii capitaliste
contemporane, astfel încât nu se consideră că o asemenea organizare a conţinutului
instrucţiunilor este viabilă, deoarece ar trebui reelaborate în mare măsură toate instrucţiunile.
Structurarea pe activităţi presupune delimitarea mai întâi a tuturor activităţilor desfăşurate de
către unitate, după care, în cadrul lor se vor stabili măsurile de prevenire pentru toate procesele
de muncă implicate. Această modalitate corespunde principiului de structurare a normelor
specifice, la care nu s-a ţinut cont de ramura în care se desfăşoară activitatea respectivă sau de
separările administrative ale unităţii. Acest tip de structurare a instrucţiunilor proprii nu permite
repetarea de prevederi, deoarece în cazul în care se regăsesc aceleaşi procese de muncă în cadrul
unor activităţi diferite, aceste activităţi vor fi grupate la un loc, precizându-se o singură dată
măsurile care trebuie respectate pentru evitarea accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale.
Modul de elaborare este greoi, deoarece se porneşte de sus în jos, de la activităţi la proces de
muncă. Acelaşi proces poate prezenta variaţii din punct de vedere al riscurilor de accidentare şi
îmbolnăvire profesională de la un loc de muncă la altul, în funcţie de condiţiile concrete:
amplasament, diferenţe de echipament etc. Nu este exclusă, în acestă situaţie, omiterea unor
particularităţi generatoare de factori de risc care nu se regăsesc decât la anumite locuri de muncă.
Structurarea pe locuri de muncă pleacă de la definiţia locului de muncă ca locul destinat să
cuprindă posturi de lucru, situat în clădirile întreprinderii şi/sau unităţii, inclusiv orice alt loc din
aria întreprinderii şi/sau unităţii la care lucrătorul are acces în cadrul desfăşurării activităţii.
Locul de muncă poate fi delimitat în spaţiu de dimensiunile unei încăperi, unui banc de lucru,
dimensiunile utilajelor sau de traseul pe care se deplasează executantul pentru îndeplinirea
sarcinii sale de muncă. Analiza locului de muncă reprezintă elementul de bază pentru
identificarea factorilor de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională şi stabilirea măsurilor
de prevenire şi protecţie corespunzătoare. La fiecare loc de muncă se consideră că se efectuează
sarcina de muncă pentru realizarea unei anumite părţi a procesului de muncă (acesta fiind unul
dintre elementele principale care permit delimitarea locurilor de muncă), astfel încât structurarea
instrucţiunilor pe locuri de muncă va garanta că nu a fost omis nici un proces de muncă şi,
implicit, nici un factor de risc.
În aceste condiţii, este certă sesizarea diferenţelor dintre locurile de muncă similare, care în
cazul structurării pe activităţi ar putea fi omise, diferenţe care să genereze riscuri numai la un
singur loc dintre toate locurile la care se desfăşoară aceeaşi activitate. De altfel, în cadrul
evaluării riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională, una dintre primele etape o
reprezintă tocmai identificarea factorilor de risc, ceea ce poate constitui baza de pornire pentru
elaborarea instrucţiunilor. Tot în cadrul evaluări se stabilesc şi măsurile de protecţie
corespunzătoare, astfel încât mare parte dintre lucrările realizate cu această ocazie se pot utiliza
în continuare la redactarea instrucţiunilor. În cazul adoptării acestei variante de structurare a
instrucţiunilor proprii se parcurg următoarele etape: delimitarea locurilor de muncă; detalierea
cât mai exhaustivă a sarcinii de muncă de realizat la fiecare loc, a caracteristicilor mijloacelor de
producţie implicate şi a cerinţelor de securitate cărora trebuie să le corespundă, a condiţiilor de
mediu necesitate şi a restricţiilor care se impun pentru repartizarea personalului la locul respectiv
(din fişa postului şi instrucţiunile de lucru, cărţi tehnice); identificarea factorilor de risc care pot
să apară la fiecare loc de muncă, corespunzător celor patru elemente ale sistemului de muncă;
pentru fiecare factor astfel selectat se va stabili ce măsură trebuie aplicată, respectiv ce măsură
tehnică, ce interdicţie sau regulă de comportament trebuie respectată de către executant pentru ca
riscul să nu se manifeste.
Primul avantaj este imposibilitatea omiterii vreunui risc de accidentare şi îmbolnăvire
profesională, deoarece se porneşte de la cea mai mică unitate posibilă de delimitare a proceselor
de muncă, astfel încât teoretic este exclusă posibilitatea neluării în considerare a tuturor factorilor
de risc. Un alt avantaj este posibilitatea adaptării cu uşurinţă a instrucţiunilor la orice modificare
tehnologică, administrativă sau organizatorică a unităţii. În cazul introducerii de noi operaţii,
echipamente, etc., va fi suficient să se identifice factorii de risc aferenţi acestora şi să se
completeze cu măsurile adecvate la subcapitolul corespunzător locului de muncă la care s-au
operat modificările. Dacă are loc desfiinţarea sau adăugarea unor activităţi, aceasta presupune
modificarea componentei locurilor de muncă. Pentru adaptarea instrucţiunilor va fi suficient să
se elimine sau să se adauge numai subcapitolele referitoare la aceste locuri. În ambele situaţii, nu
se va analiza decât locul de muncă afectat, respectiv adăugat, fără să fie necesară reanalizarea
întregii activităţi (pentru reîmpărţire sau alte operaţii, ca în cazul structurării pe activităţi).
Modificările organizatorice sau administrative nu vor impune nici o revizuire.
Nu în ultimul rând, trebuie evidenţiate facilităţile pe care le oferă această modalitate de

structurare a instrucţiunilor pentru realizarea instructajelor (în special a celui pe loc de muncă),
dar şi pentru stabilirea de măsuri care să fie incluse în planul de prevenire şi protecţie, mai ales
dacă se ţine seama de ierarhizarea acţiunilor de diminuare a riscurilor rezultate din evaluarea
riscurilor pe locurile de muncă. De asemenea, la investigarea accidentelor de muncă, structurarea
instrucţiunilor pe locuri de muncă permite cea mai rapidă identificare a măsurilor care au fost
încălcate de către victimă sau alte persoane implicate, în mod deosebit în legătură cu factorii
finali ce au condus la producerea evenimentului. Singurul dezavantaj pe care îl poate prezenta
această modalitate de structurare este timpul afectat elaborării instrucţiunilor proprii.
Conţinutul – cadru al instrucţiunilor propri de securitate şi sănătate a muncii
– Prevederi generale
Acest capitol va cuprinde următoarele subcapitole:
1) conţinutul instrucţiunilor;
2) durata şi intervalul dintre două instruiri periodice şi periodice suplimentare;
3) scopul intrucţiunilor;
4) spaţiul de aplicare (delimitarea ariei de obligativitate şi a locului de aplicare);
5) modul de revizuire şi completare;
6) obligaţiile şi atribuţiile conducerii unităţii;
7) alte prevederi generale, cum ar fi: circulaţia în incinta unităţii, obligaţii la predarea –
primirea schimbului, obligativitatea însuşirii de către salariaţi a reglementărilor de protecţia
muncii, etc.;
NOTĂ: Pentru realizarea acestei părţi vor fi incluse concomitent cu prevederile Normelor
metodologice de aplicare a legii 319/2006 şi prevederile Hotărârilor de Guvern privind cerinţele
minime de securitate şi sănătate particulare datorate specificului activităţii, al modului de
organizare, etc.
-a – Prevederi specifice
Acest capitol va cuprinde câte un subcapitol pentru fiecare tip de loc de muncă din
unitate. Fiecare subcapitol va conţine:
1) factorii de risc regăsiţi în locul de muncă respectiv, defalcaţi pe componentele
sistemului de muncă (echipamentul de lucru, mediul de muncă, sarcina de muncă şi executantul);
2) instrucţiunile de lucru pentru activităţile desfăşurate în locul de muncă respectiv;
3) măsurile de prevenire necesare de respectat în locul de muncă respectiv şi interdicţii;
4) cerinţele minime de securitate reglementate la nivel naţional şi/sau cerinţe impuse de
angajator (interdicţii sau acţiuni obligatorii) comportamentului executantului pentru ca acţiunea
potenţială a factorilor de risc identificaţi pentru fiecare element la locul de muncă respectiv să fie
anihilată sau diminuată până la un nivel acceptabil;
5) echipamente individuale de protecţie ( Hotărârea de Guvern 1048/2006);
6) modul de acţiune la alarmarea evenimentelor cu pericol.
De asemenea, vor fi cuprinse şi prevederi aplicabile locului de muncă din hotărâri de guvern
care stabilesc cerinţe minime de securitate şi sănătate în muncă.
TEMA 10
Semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă
Semnalizarea trebuie înţeleasă ca fiind un ansamblu de semnale primite de un lucrător, care
determină acţiunea acestuia în împrejurări specifice (prezenţa riscurilor profesionale, necesitatea
utilizării unor sisteme sau echipamente de protecţie, etc.). Semnalele pot fi de diferite tipuri:
optice, acustice, olfactive, tactile sau combinaţii ale acestora.
Utilizarea diferitelor forme de semnalizare de securitate nu afectează obligaţia ce revine
angajatorilor de a lua măsurile de prevenire adecvate pentru reducerea sau, după caz, eliminarea
riscurilor profesionale de la locurile de muncă. Ca principiu general, semnalizarea trebuie să se
realizeze simplu, rapid şi într-un mod uşor de înţeles.
10.1. Aspecte generale privind semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de

muncă
Cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă sunt
stabilite prin Hotărârea de Guvern nr. 971/2006, care transpune Directiva 92/58/CEE.
Prevederile hotărârii nu se aplică semnalizării prevăzute de reglementările referitoare la
introducerea pe piaţă a substanţelor şi preparatelor periculoase, a produselor şi/sau a
echipamentelor, cu excepţia cazului în care aceste reglementări fac referire în mod expres la
acest lucru. De asemenea, prevederile acestei hotărâri nu se aplică semnalizării utilizate în
reglementarea traficului rutier, feroviar, fluvial, maritim şi aerian. Semnalizarea de securitate
şi/sau de sănătate se referă la un obiect, o activitate sau o situaţie determinată şi furnizează
informaţii ori cerinţe referitoare la securitatea şi/sau sănătatea la locul de muncă, printr-un
panou, o culoare, un semnal luminos ori acustic, o comunicare verbală sau un gest-semnal, după
caz. Semnalizarea de securitate şi sănătate la locul de muncă se realizează întotdeauna pe baza
evaluării riscurilor profesionale din cadrul unei organizaţii, a analizării situaţiilor de urgenţă
previzibile şi a mijloacelor preventive adoptate, dacă se evidenţiază necesitatea de:
avertiza lucrătorii asupra existenţei anumitor riscuri, interdicţii sau obligaţii;
necesită mijloace rapide de protecţie sau evacuare;

identificarea de către lucrători a mijloacelor şi instalaţiilor
specifice de protecţie, evacuare, urgenţă sau prim ajutor;
Semnalizarea de securitate nu trebuie considerată ca un mijloc de substituţie a mijloacelor

tehnice şi organizatorice de protecţie colectivă şi trebuie utilizată atunci când după utilizarea
acestora nu a fost posibilă eliminarea riscurilor sau reducerea lor în mod satisfăcător.
Semnalizarea de securitate nu trebuie considerată ca o modalitate de înlocuire a formării şi
informării lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. O clasificare a semnalizării
de securitate, după forma utilizată pentru realizarea acesteia, este următoarea:
formă de panou, care furnizează anumite informaţi vizibile la un iluminat
cu intensitate suficientă. Principalele tipuri sunt:
– de avertizare a unui pericol sau risc;
– de interzicere a unui comportament care poate provoca un pericol;
– de obligare a utilizării unui anumit comportament;
– de luptă împotriva incendiilor pentru identificarea şi localizarea echipamentelor
corespunzătoare;
transparente sau translucide, iluminate din interior sau dintro parte, astfel încât formează o
suprafaţa luminoasă;
fără intervenţia unei voci umane sau de sintetizator. Sunt deosebit de importante în special atunci
când este necesară transmiterea informaţiei rapid şi uşor (alarme, sirene, etc.);
vocea umană sau de sintetizator;

re se realizează prin mişcarea sau dispunerea braţelor ori
mâinilor în mod codificat pentru a dirija persoanele care efectuează manevre ce determină riscuri
pentru lucrători.
l pe care
acestea îl reprezintă, precum şi cu privire la precauţiile de luat în cursul manipulării şi depozitării
lor.
10.2. Obligaţi le angajatorilor privind semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la

locul de muncă
Atunci când riscurile nu pot fi evitate sau reduse suficient prin mijloace tehnice de protecţie
colectivă ori prin măsuri, metode sau procedee de organizare a muncii, angajatorul trebuie să
prevadă semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă. De asemenea,
angajatorul are obligaţia de a verifica existenţa semnalizării de securitate şi/sau de sănătate la
locul de muncă.
Practic, aceste obligaţi ce revin angajatorului sunt puse în aplicare de către lucrătorul desemnat
cu atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, fapt pentru care acesta trebuie să
cunoască în profunzime cerinţele legale cu privire la realizarea unei semnalizări corecte şi
adecvate de securitate şi/sau de sănătate la locurile de muncă. Pentru alegerea semnalizării
adecvate, vor trebui luate în considerare rezultatele evaluării riscurilor realizate în conformitate
cu cerinţele legale prevăzute în Legea nr. 319/2006. Semnalizarea de securitate reprezintă
informaţii furnizate lucrătorilor întrun mod specific şi, ca în orice situaţie, un exces de utilizare
poate genera confuzie. De aceea, se consideră că semnalizarea de securitate trebuie realizată şi
aplicată în anumite situaţii bine stabilite, dintre care se menţionează:
• accesul în toate acele zone sau încăperi în care activitatea necesită utilizarea unuia sau
mai multor echipamente individuale de protecţie (nu se referă doar la cei care desfăşoară
activitatea, ci şi la cei care au acces în zonă în timpul activităţii);
• zonele sau încăperile în care, pentru desfăşurarea activităţii, este necesară prezenţa unui
personal autorizat;
• semnalizare generală care permite cunoaşterea de către toţi lucrătorii a situaţiilor de
urgenţă şi/sau a instrucţiunilor de protecţie în aceste situaţii (prin intermediul semnalelor
acustice, luminoase sau al comunicării verbale);
• semnalizarea echipamentelor de intervenţie în caz de incendiu, a ieşirilor şi căilor de
evacuare, precum şi cu privire la amplasamentul mijloacelor de prim ajutor;
• pentru alte situaţii relevate ca urmare a evaluării riscurilor din cadrul organizaţiei.
Lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora trebuie să fie informaţi referitor la toate măsurile care
trebuie luate privind semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate utilizată la locul de muncă, fără
ca prin aceasta să se aducă atingere prevederilor cu privire la informarea lucrătorilor, prevăzute
în Legea nr. 319/2006. De asemenea, lucrătorii trebuie să beneficieze de o instruire
corespunzătoare în ceea ce priveşte semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de
muncă, în special sub forma unor instrucţiuni precise. Această instruire trebuie să cuprindă:
Potrivit Legii securităţii şi sănătăţii în muncă, consultarea şi participarea lucrătorilor şi/sau a

reprezentanţilor acestora trebuie să se realizeze şi în ceea ce priveşte aspectele referitoare la
semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă.
10.3. Cerinţe minime generale privind semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la

locul de muncă
Cerinţele minime generale au în vedere descrierea diferitelor utilizări şi stabilirea regulilor
generale privind interşanjabilitatea şi complementaritatea acestora. Semnalizarea de securitate
şi/sau de sănătate trebuie utilizată numai pentru a transmite mesaje sau informaţii. În scopul
realizării semnalizării de securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă se pot utiliza următoarele
modalităţi de semnalizare:
A. Semnalizare permanentă
1) Semnalizarea referitoare la o interdicţie, un avertisment sau o obligaţie, precum şi
semnalizarea privind localizarea şi identificarea mijloacelor de salvare ori prim ajutor trebuie să
se realizeze prin utilizarea panourilor permanente. Pentru semnalizarea permanentă destinată
localizării şi identificării materialelor şi echipamentelor de prevenire şi stingere a incendiilor
trebuie să se folosească panouri şi/sau o culoare de securitate.
2) Semnalizarea de pe recipiente şi de pe conducte trebuie să se facă conform
prevederilor Anexei 3 din H.G nr. 971/2006.
3) Locurile în care există risc de coliziune cu obstacole şi de cădere a persoanelor trebuie
să fie semnalizate permanent cu o culoare de securitate şi/sau cu panouri.
4) Căile de circulaţie trebuie să fie marcate permanent cu o culoare de securitate.
B. Semnalizarea ocazională
Atunci când împrejurările o impun, trebuie să se folosească semnale luminoase, semnale
acustice şi/sau comunicare verbală, ţinându-se seama de interşanjabilitatea şi combinaţiile
posibile, pentru semnalizarea pericolelor, mobilizarea persoanelor pentru o acţiune specifică,
precum şi pentru evacuarea de urgenţă a persoanelor.
Orientarea persoanelor care efectuează manevre ce presupun un risc sau un pericol trebuie să se
realizeze, în funcţie de împrejurări, printrun gest-semnal şi/sau prin comunicare verbală.
Semnalele prevăzute a fi utilizate sunt interşanjabile şi pot fi combinate pentru a le amplifica
efectul. Astfel:
• Dacă eficienţa este aceeaşi, se poate alege între următoarele variante:
a) culoare de securitate sau un panou, pentru a marca locurile cu obstacole ori denivelări;
b) semnale luminoase, semnale acustice sau comunicare verbală;
c) gesturi-semnal sau comunicare verbală.
• Pot fi utilizate împreună următoarele modalităţi de semnalizare:

a) semnal luminos şi semnal acustic;
b) semnal luminos şi comunicare verbală;
c) gest-semnal şi comunicare verbală.
O atenţie deosebită trebuie acordată eficienţei semnalizării. Astfel, semnalizarea de securitate nu

trebuie să fie în niciun fel afectată de:
afectează vizibilitatea ori audibilitatea, ceea ce implică:

a) evitarea amplasării unui număr excesiv de panouri la o distanţă prea mică unul faţă de
celălalt;
b) să nu se utilizeze concomitent două semnale luminoase care pot fi confundate;
c) să nu se utilizeze un semnal luminos în apropierea unei alte surse luminoase
asemănătoare;
d) să nu se folosească două semnale sonore concomitent;
e) să nu se utilizeze un semnal sonor dacă zgomotul din mediu este prea puternic.
punzătoare
ori funcţionarea necorespunzătoare a mijloacelor sau dispozitivelor de semnalizare.
Este obligatoriu ca mijloacele şi dispozitivele de semnalizare, să fie, după caz, curăţate,
întreţinute, verificate, reparate periodic şi, dacă este necesar, înlocuite astfel încât să se asigure
menţinerea calităţilor lor intrinseci şi/sau funcţionale.
Amplasarea mijloacelor sau dispozitivelor de semnalizare care trebuie instalate, precum şi
numărul acestora se stabilesc în funcţie de importanţa riscurilor, a pericolelor ori de zona care
trebuie acoperită. Modul de amplasare şi funcţionarea acestor mijloace trebuie să permită
recepţionarea în timp util a informaţiei referitoare la riscul asupra căruia oferă informaţii sau la
acţiunea care trebuie executată. În cazul semnalizărilor care necesita o sursă de energie pentru
funcţionare trebuie să fie prevăzută alimentare de rezervă, pentru situaţia întreruperii alimentării
cu energie, cu excepţia cazului în care riscul dispare odată cu întreruperea acesteia.
Un semnal luminos şi/sau sonor trebuie să indice, prin declanşarea sa, începutul acţiunii
respective. Durata semnalului trebuie să fie atât cât o impune acţiunea. Semnalul luminos sau
acustic trebuie să fie reconectat imediat după fiecare utilizare. Semnalele luminoase şi acustice
trebuie să facă obiectul unei verificări a bunei lor funcţionări şi a eficienţei lor reale înainte de
punerea în funcţiune şi, ulterior, prin verificări periodice.
În cazul în care auzul sau vederea lucrătorilor este limitată, inclusiv datorită purtării
echipamentelor individuale de protecţie, trebuie să fie luate măsuri adecvate suplimentare de
semnalizare sau de înlocuire a celor existente.
Zonele, sălile sau incintele utilizate pentru depozitarea substanţelor ori a preparatelor
periculoase în cantităţi mari trebuie sa fie semnalizate printrun panou de avertizare corespunzător
sau trebuie identificate în conformitate cu prevederile Anexei nr. 3 a H.G. nr. 971/2006,
exceptând cazul în care etichetele diferitelor ambalaje sau recipiente sunt suficiente în acest scop.
Orice semnal de securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă trebuie înlăturat când situaţia
care îl justifică nu mai există.
10.4. Cerinţe minime generale privind panourile de semnalizare

Forma şi culorile panourilor sunt definite în funcţie de obiectul lor specific, respectiv panouri de
interzicere, avertizare, obligativitate, salvare sau de prim ajutor, precum şi panouri privind
materiale şi echipamente de stingere a incendiilor. Pentru a putea fi observate şi înţelese rapid,
pictogramele trebuie să fie cât mai simple posibil şi trebuie evitate detaliile inutile. Pictogramele
utilizate pot fi uşor diferite sau mai detaliate decât cele prezentate în Anexa 2 la H.G. nr.
971/2006, cu condiţia ca semnificaţia lor să rămână neschimbată şi nicio diferenţă sau
adaptare să nu provoace confuzie asupra semnificaţiei.
Pentru a-şi realiza rolul de avertizare / informare în condiţii bune, panourile trebuie
confecţionate dintrun material cât mai rezistent la şocuri, intemperii şi agresiuni cauzate de
mediul ambiant. Dimensiunile şi caracteristicile colorimetrice şi fotometrice ale panourilor
trebuie să asigure o bună vizibilitate şi înţelegere a mesajului acestora. Din acest motiv,
reglementările legale nu prevăd dimensiunile panourilor, ci doar stabilesc anumite raporturi
dimensionale care trebuie respectate. Panourile trebuie orientate în funcţie de unghiul de vedere,
ţinându-se seama de eventualele obstacole, fie la intrarea întro zonă în cazul unui risc general, fie
în imediata apropiere a unui risc determinat sau a obiectului ce trebuie semnalat şi întrun loc bine
iluminat, uşor accesibil şi vizibil şi instalate, în principiu, la o înălţime corespunzătoare pentru a
putea fi observate cât mai uşor. În cazul în care condiţiile de iluminare naturală nu asigură o bună
vizibilitate a panourilor, se vor utiliza culori fosforescente, materiale reflectorizante sau
iluminare artificială.
Din punctul de vedere al scopului pentru care sunt utilizate, legislaţia stabileşte
următoarele tipuri de panouri:
1. Panouri de interdictie. Acestea sunt identificabile datorită următoarelor caracteristici:
• formă rotundă;
• pictogramă neagră pe fond alb, margine şi bandă diagonală roşii (partea roşie trebuie să
ocupe cel puţin 35 % din suprafaţa panoului).
2. Panouri de avertizare. Acestea sunt identificabile datorită următoarelor caracteristici:
• forma triunghiulară;
• pictogramă neagră pe fond galben, margine neagră (partea galbenă trebuie să acopere
cel puţin 50% din suprafaţa panoului).
În legătură cu aceste modele ale panourilor de avertizare trebuie făcute următoarele precizări:
temperaturi înalte.
ale nocive sau iritante" poate fi, în mod excepţional, de
culoare portocalie, dacă această culoare se justifică în raport cu un panou similar existent privind
circulaţia rutieră.
Panouri de interdictie
Panouri de avertizare
3. Panouri de obligativitate. Acestea sunt identificabile datorită următoarelor
caracteristici:
• formă rotundă;
• pictogramă albă pe fond albastru (partea albastră trebuie să ocupe cel puţin 50% din
suprafaţa
panoului).
4. Panouri de salvare şi acordarea primului ajutor. Caracteristicile acestor panouri sunt

următoarele:
• formă dreptunghiulară sau pătrată;
• pictograma albă pe fond verde (partea verde trebuie să acopere cel puţin 50% din
suprafaţa panoului).
Căi de ieşire
În cazul evacuării în situaţii de urgenţă, se pot folosi atât căile obişnuite de acces în zona
de lucru, dacă acestea sunt accesibile, cât şi ieşirile de urgenţă proiectate în acest scop.
Semnalizarea traseelor de urmat către aceste ieşiri se face cu panouri de orientare diferite,
în funcţie de tipul ieşirii către care conduc.
5. Panouri privind materialele sau echipamentele necesare pentru prevenirea şi stingerea
incendiilor. Caracteristicile acestor panouri sunt următoarele:
• formă dreptunghiulară sau pătrată;
• pictogramă albă pe fond roşu (partea roşie trebuie să acopere cel puţin 50% din
suprafaţa panoului).
10.5. Cerinţe minime privind semnalizarea pe recipiente şi conducte

Pentru a putea preveni riscurile chimice este necesar ca lucrătorii să cunoască ce produse
şi substanţe sunt prezente la locul lor de muncă şi care sunt riscurile pe care acestea le au asupra
sănătăţii şi mediului ambiant. O parte din aceste informaţii pot fi găsite pe etichetele ambalajelor
produselor chimice utilizate şi în fişele tehnice de securitate.
Etichetele ambalajelor produselor periculoase trebuie să ofere, persoanelor care le utilizează,
informaţii minime indispensabile pentru a se putea proteja de riscurile pe care le generează
aceste produse. În cazul în care substanţele periculoase nu sunt păstrate în ambalajele originale,
etichetate de producător, angajatorul este cel care are obligaţia de a asigura etichetarea adecvată
a tuturor recipienţilor în care sunt depozitate aceste substanţe.
Recipientele pentru substanţe sau preparate periculoase utilizate la locul de muncă,
precum şi conductele care sunt la vedere şi conţin ori transportă astfel de substanţe sau preparate
periculoase trebuie să fie prevăzute cu etichete (pictograme sau simboluri pe fond colorat).
Această obligaţie se referă la toate recipientele definite conform Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase, aprobată cu modificări prin Legea nr. 451/2001,
cu modificările şi completările ulterioare, la recipientele utilizate pentru depozitarea acestora,
precum şi conductele care sunt la vedere şi conţin ori transportă astfel de substanţe sau preparate
periculoase.
Prevederile enunţate nu se aplică recipientelor folosite la locul de muncă pentru o

perioadă scurtă de timp şi recipientelor al căror conţinut se schimbă frecvent, cu condiţia să se ia
măsuri alternative adecvate care garantează acelaşi nivel de protecţie, în special pentru
informarea şi/sau instruirea lucrătorilor.
În funcţie de situaţia concretă de la locul de muncă, aceste etichete pot fi:
• înlocuite cu panourile de avertizare prezentate anterior, preluându-se aceeaşi pictogramă
sau acelaşisimbol;
• completate cu informaţii suplimentare, ca de exemplu numele şi/sau formula substanţei
sau ale preparatului periculos şi detalii privind riscul;
• completate sau, înlocuite cu panouri pentru transportul substanţelor sau preparatelor
periculoase, în cazul transportului recipientelor la locul de muncă.
Semnalizarea trebuie să fie amplasată în următoarele condiţii:
Caracteristicile intrinseci referitoare la materialele din care sunt confecţionate semnalele şi

condiţiile de utilizare privind panourile de semnalizare se aplică, dacă este cazul, etichetării
recipienţilor şi conductelor. Pentru a obţine o eficienţă sporită, etichetele utilizate pe conducte
trebuie amplasate vizibil, în vecinătatea locurilor care prezintă cele mai mari pericole, cum ar fi
vanele şi punctele de racordare şi la distanţe aproximativ egale.
Suprafeţele, sălile sau incintele utilizate pentru depozitarea substanţelor sau a preparatelor
periculoase în cantităţi mari trebuie să fie semnalizate printrun panou de avertizare
corespunzător, cu excepţia cazului în care ambalajele sau recipientele sunt etichetate
corespunzător. Depozitarea mai multor substanţe sau preparate periculoase poate fi indicată prin
panoul de avertizare ”pericol general” . Panourile sau etichetele menţionate anterior trebuie să fie
plasate, după caz, în apropierea suprafeţei de depozitare sau pe uşa de acces la depozitul
respectiv.
10.6. Cerinţe minime privind identificarea şi localizarea echipamentelor destinate

prevenirii şi stingerii incendiilor
Pentru localizarea cu uşurinţă a echipamentelor folosite la prevenirea şi stingerea incendiilor,
acestea trebuiesc identificate prin utilizarea unei anumite culori pentru echipament şi prin
amplasarea unui panou de localizare şi/sau prin utilizarea unei culori specifice pentru locul unde
se află echipamentele respective ori punctele de acces la acestea. Echipamentele folosite la
prevenirea şi stingerea incendiilor se identifică prin culoarea roşie. Suprafaţa roşie trebuie să fie
suficient de mare pentru a permite identificarea rapidă a echipamentului.
10.7. Cerinţe minime privind semnalizarea obstacolelor şi a locurilor periculoase şi

pentru marcarea căilor de circulaţie
În interiorul zonelor construite ale întreprinderii, în care lucrătorii au acces în cursul activităţii
lor, este obligatorie marcarea locurilor cu risc de lovire de un obstacol şi de cădere a obiectelor şi
persoanelor prin culoarea galbenă alternativ cu culoarea neagră sau culoarea roşie alternativ cu
culoarea albă. Pentru a fi uşor detectabil, dimensiunile marcajului trebuie să ţină seama de
dimensiunile obstacolului sau ale locului periculos semnalat.
Benzile galben-negre sau roşu-albe trebuie să fie înclinate la circa 45° şi să aibă dimensiunile
aproximativ egale.
În cazul în care destinaţia şi echipamentul încăperilor impun acest lucru, pentru protecţia
lucrătorilor căile de circulaţie a vehiculelor trebuie marcate clar prin benzi continue, având o
culoare perfect vizibilă, de preferinţă albă sau galbenă, ţinându-se seama de culoarea solului.
Amplasarea benzilor se va face astfel încât să se ţină seama de distanţele de securitate necesare
între vehiculele care pot circula în zonă şi orice obiect aflat în apropiere, precum şi între pietoni
şi vehicule. Căile permanente de circulaţie situate în exterior, în zonele construite, trebuie
marcate la fel.
Fac excepţie de la prevederile de mai sus căile de circulaţie care sunt prevăzute cu trotuare sau
bariere corespunzătoare
10.8. Cerinţe minime privind semnalele luminoase

În funcţie de condiţiile de utilizare prevăzute, lumina emisă de un semnal trebuie să producă un
contrast luminos adecvat mediului, fără să antreneze fenomenul de orbire, prin intensitate prea
puternică, sau vizibilitate redusă, ca urmare a iluminării insuficiente. Suprafaţa luminoasă care
emite un semnal poate avea o culoare uniformă sau poate conţine o pictogramă pe un fond
determinat. Culoarea uniformă trebuie să corespundă tabelului cu privire la culori şi semnificaţia
acestora prezentat anterior. Pictogramele conţinute în semnalul luminos trebuie să fie în
conformitate cu cerinţele referitoare la pictograme.
Dacă un dispozitiv poate emite atât un semnal continuu, cât şi unul intermitent, semnalul
intermitent va fi utilizat pentru a indica, în raport cu semnalul continuu, un nivel mai ridicat de
pericol sau o urgenţă mai mare de intervenţie ori de acţiune solicitată sau impusă.
În cazul utilizării semnalului intermitent, durata fiecărui impuls luminos şi frecvenţa
impulsurilor trebuie stabilite astfel încât:
luminos continuu.
Dacă un semnal luminos intermitent este utilizat în locul unui semnal acustic sau în completarea
acestuia, codul semnalului luminos trebuie să fie identic.
Dispozitivele care emit un semnal luminos utilizabil în caz de pericol grav trebuie să fie
supravegheate în mod special sau să fie prevăzute cu un bec de rezervă.
10.9. Cerinţe minime privind semnalele acustice
Un semnal acustic trebuie:
poată fi auzit, fără să fie excesiv sau supărător;

în special după durata impulsurilor, distanţa dintre
impulsuri sau grupuri de impulsuri şi să poată fi diferenţiat uşor de orice alt semnal acustic şi de
zgomotele ambientale.
Dacă un dispozitiv poate emite un semnal acustic atât cu frecventă variabilă, cât şi cu frecvenţă
constantă, frecvenţa variabilă va fi utilizată pentru a indica, în raport cu frecvenţa constantă, un
nivel mai ridicat de pericol, o urgenţă crescută de intervenţie sau o acţiune impusă/solicitată.
Semnalele acustice de pericol trebuie să fie superioare cu cel puţin 15 dB nivelului fondului
sonor ambiental (aceasta înseamnă mai mult de 65 dB), dar trebuie evitate situaţiile de
supraexpunere, care se produc, de exemplu, dacă nivelul sonor creşte cu mai mult de 30 dB în
0,5 s.
Dacă zgomotul ambiental este mai mare de 110 dB, se recomandă combinarea semnalului sonor
cu un semnal de pericol luminos. Semnalul acustic de pericol trebuie generat de frecvenţe situate
între 300 şi 3000 Hz. Este de dorit ca frecvenţele cu nivel mai ridicat, ale semnalului şi
zgomotului ambiental, să fie diferenţiate în mod evident.
Referitor la caracteristicile temporale, este recomandat să se utilizeze semnale de pericol
pulsante în locul celor constante în timp. Frecvenţa de repetare a pulsaţiilor trebuie să fie
cuprinsă între 0,2 şi 5 Hz. Se recomandă semnale acustice de pericol a căror frecvenţă să fie
variabilă în timp. Semnalele acustice de pericol trebuie să îndeplinească condiţiile de audibilitate
cel mai târziu la 1 secundă de la acţionare şi să se menţină cel puţin pe perioada a 2 secunde.
Sunetul semnalului de evacuare trebuie să fie continuu.
10.10. Cerinţe minime privind comunicarea verbală

Comunicarea verbală, utilizată ca semnal de securitate, trebuie să fie caracterizată printrun
limbaj format din texte scurte, grupuri de cuvinte şi/sau cuvinte izolate, eventual codificate. Ea
se stabileşte între un vorbitor sau un emiţător şi unul ori mai mulţi auditori. Mesajele verbale
trebuie să fie cât mai scurte, simple şi clare. Siguranţa comunicării verbale trebuie asigurată atât
de calităţile de comunicare ale vorbitorului, cât şi de facultăţile auditive ale auditorilor.
Comunicarea verbală poate fi directă, utilizând vocea umană, sau indirectă, prin voce umană ori
artificială, difuzată prin oricare mijloc corespunzător. Persoanele implicate trebuie să cunoască
bine limbajul utilizat, pentru a putea pronunţa şi înţelege corect mesajul verbal şi pentru a
adopta, în consecinţă, comportamentul corespunzător în domeniul securităţii şi/sau al sănătăţii.
10.11. Cerinţe minime privind gesturile-semnal
Gesturile-semnal trebuie să fie precise, simple, ample, uşor de executat şi de înţeles şi bine
diferenţiate de alte gesturi-semnal. Utilizarea în acelaşi timp a ambelor braţe trebuie să se facă în
mod simetric şi pentru executarea unui singur gest-semnal. Pot exista uşoare variaţii ale
gesturilor, cu condiţia ca acestea să respecte caracteristicile prezentate anterior şi cu condiţia ca
semnificaţia şi înţelegerea lor să fie cel puţin echivalente
Persoana care emite semnale, denumită agent de semnalizare, transmite instrucţiunile de
manevră, utilizând gesturi-semnal, către persoana care recepţionează semnale, denumită
operator. Agentul de semnalizare trebuie să poată urmări vizual desfăşurarea manevrelor, fără a
se afla în pericol din cauza acestora. Agentul de semnalizare are ca responsabilităţi în mod
exclusiv direcţionarea manevrelor şi asigurarea securităţi lucrătorilor aflaţi în apropiere. În
situaţia în care nu sunt îndeplinite aceste condiţii, trebuie să se prevadă încă unul sau mai mulţi
agenţi de semnalizare. Atunci când nu poate executa ordinele primite cu garanţiile de securitate
necesare, operatorul trebuie să întrerupă manevrele în curs pentru a cere noi instrucţiuni.
Agentul de semnalizare trebuie să poată fi uşor recunoscut de către operator. Agentul de
semnalizare trebuie să poarte unul sau mai multe elemente de recunoaştere adecvate, ca de
exemplu: vestă, cască, manşoane, banderole, palete. Elementele de recunoaştere trebuie să fie viu
colorate, de preferinţă toate de aceeaşi culoare, utilizată exclusiv de agentul de semnalizare.
TEMA 11
Prevenirea riscurilor determinate de manipularea manuală a maselor
Studii şi cercetări de specialitate au demonstrat efectele negative asupra sănătăţi lucrătorilor pe
care le pot avea expunerile la riscuri fizice timp îndelungat, ori cu durată scurtă, însă de o
anumită intensitate. Manipularea manuală a maselor este o componentă foarte răspândită a
activităţilor umane. Aceasta se utilizează în toate tipurile de industri şi servicii, în multe sectoare
de activitate, în industria grea, în activitatea sanitară, etc. Din păcate, această activitate produce
în multe cazuri oboseală fizică foarte puternică şi chiar afecţiuni. Aceste leziuni se pot produce
imediat, în timpul manipulări , sau apar ca urmare a acumulări de mici traumatisme cărora nu li
se acordă importanţă. Leziunile determinate de manipularea manuală a maselor pot fi localizate
în oricare zona a corpului, dar cele mai des afectate sunt membrele superioare şi spatele, în
special în zona dorsolombară. Cele mai des întâlnite tipuri de leziuni sunt: contuzi le, tăieturile,
rănile, fracturile şi, mai ales, leziunile musculo-scheletice. Leziunile produse de manipularea
manuală a maselor, deşi nu sunt mortale, pot necesita tratamente îndelungate şi dificile,
implicând o perioadă lungă de refacere şi importante costuri economice. Mai mult decât atât, de
multe ori lucrătorul îşi pierde capacitatea de a desfăşura activitatea sa obişnuită, ceea ce
antrenează o deteriorare a calităţii vieţii sale.
Reglementările legale privind manipularea manuală a maselor sunt cuprinse în Hotărârea de
Guvern nr. 1051/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru manipularea
manuală a maselor care prezintă riscuri pentru lucrători, în special pentru afecţiuni dorsolombare.
Leziunile dorsolombare pot avea un spectru larg de manifestare, începând de la un lumbago până
la afectarea discurilor intervertebrale (hernii de disc) sau fracturi ale vertebrelor datorate
suprasolicitării. Afecţiunile dorsolombare reprezintă doar una din numeroasele tipuri de afecţiuni
pe care le poate provoca manipularea manuală a maselor. Se pot produce, de asemenea, leziuni
ale membrelor superioare, răni sau zgârieturi produse de muchiile tăietoare ale maselor sau de
cuie, sârme, etc., contuzii datorită scăpării maselor din mână sau vătămări datorate vărsării unor
substanţe periculoase.
Potrivit H. G. nr. 1051/2006, prin masă se înţelege orice obiect care poate fi mişcat. Ca urmare,
vor fi considerate mase produsele (piese sau materiale) separate sau ambalate, coletele,
containerele, bidoanele sau butoaiele care necesită manipulare etc. De asemenea, sunt
considerate ca fiind mase şi materialele care se manipulează cu ajutorul unor mijloace mecanice
(macara, cărucior, etc.), dar care mai necesită efort uman pentru mişcarea lor sau pentru
potrivirea în poziţia finală. Prin manipularea manuală a maselor se înţelege orice tip de transport
sau susţinere a unei mase de către unul ori mai mulţi lucrători, inclusiv ridicarea, aşezarea,
împingerea, tragerea, purtarea sau deplasarea unei mase, care, datorită caracteristicilor acesteia
sau condiţiilor ergonomice necorespunzătoare, prezintă riscuri pentru lucrători, în special de
afecţiuni dorsolombare. În concluzie, manipularea manuală a maselor implică, în mod
obligatoriu, efortul uman care poate fi:
aşezare;
Este considerată ca fiind manipulare manuală a maselor şi manipularea persoanelor (pacienţii

întrun spital, accidentaţii) şi manipularea animalelor vii (în ferme sau în clinici veterinare). Este
evident că, nu toate cazurile de manipulare manuală a maselor implică riscuri inacceptabile,
avându-le în vedere în special pe cele dorsolombare. Specialiştii în domeniu apreciază că
manipularea manuală a oricărei mase care cântăreşte mai mult de 3 kg poate antrena un risc
potenţial dorsolombar inacceptabil. În consecinţă, se poate considera că este necesară o evaluare
a riscurilor atunci când se manipulează o masă care are o greutate de cel puţin 3 kg. Deşi o masă
de 3 kg poate părea uşoară, dacă se manipulează în condiţii defavorabile din punct de vedere
ergonomic, aceasta poate genera un risc important pentru sănătatea lucrătorilor, putând
determina afecţiuni dorsolombare. Ca urmare, pentru stabilirea unei situaţii potenţiale de risc
privind manipularea manuală a maselor se vor lua în consideraţie, în mod simultan, mai mulţi
factori care au rol important în derularea acesteia. Pentru realizarea unei analize multifactoriale,
H.G. nr. 1051/2006 are în vedere următoarele:
• Manipularea manuală a unei mase poate prezenta riscuri, în special de afecţiuni
dorsolombare, dacă masa este:
− prea grea sau prea mare;
− incomodă sau greu de apucat;
− instabilă sau are un conţinut ce riscă să se deplaseze;
− plasată astfel încât trebuie manipulată la o anumită distanţă de trunchi sau cu
flexionarea ori rotaţia trunchiului;
− susceptibilă să producă leziuni asupra lucrătorilor din cauza marginilor şi/sau a
consistenţei sale, în special în eventualitatea unei ciocniri.
• Efortul fizic poate prezenta riscuri, în special de afecţiuni dorsolombare dacă:
− este prea mare;
− nu poate fi realizat decât printro mişcare de răsucire a trunchiului;
− antrenează o mişcare bruscă a masei de transportat;
− este realizat atunci când corpul se află întro poziţie instabilă.
• Caracteristicile mediului de muncă pot determina o creştere a riscurilor, în special în
afecţiuni dorsolombare, dacă:
− nu există spaţiu suficient, în special pe verticală, pentru realizarea activităţii;
− pardoseala este alunecoasă sau prezintă neregularităţi care determină dezechilibrare;
− locul unde se desfăşoară activitatea de muncă sau mediul de muncă nu permit
angajatului să manipuleze manual masele la o înălţime sigură sau întro poziţie de lucru
confortabilă;
− pardoseala sau planul de lucru prezintă denivelări care impun manipularea masei la
diferite niveluri;
− pardoseala sau punctul de sprijin al piciorului sunt instabile;
− temperatura, umiditatea sau circulaţia aerului sunt necorespunzătoare.
• Activitatea poate prezenta riscuri, în special de afecţiuni dorsolombare, dacă implică
una sau mai multe dintre următoarele cerinţe:
− efort fizic frecvent sau prelungit, care solicită în special coloana vertebrală;
− perioadă insuficientă de repaus fiziologic sau de recuperare;
− distanţe prea mari pentru ridicare, coborâre sau transport;
− ritm de muncă impus printrun proces de lucru care nu poate fi modificat de lucrător.
• Factori individuali de risc – în mod firesc, capacitatea de a răspunde la efortul necesar
manipulării manuale a maselor depinde şi de caracteristicile individuale ale fiecărui lucrător.
Astfel, acesta este expus unor riscuri dacă:
− este necorespunzător din punct de vedere fizic să execute sarcina de muncă respectivă;
− poartă îmbrăcăminte, încălţăminte sau alte efecte personale necorespunzătoare;
− nu are instruire sau cunoştinţe suficiente ori adecvate.
Acţiunea acestor factori de risc are caracter sinergic, cumulându-se şi amplificându-se reciproc.
Ca urmare, de câte ori o activitate implică manipularea unor mase mai mari de 3 kg este necesară
realizarea unei evaluări a riscurilor în care să se aibă în vedere toţi factorii prezentaţi mai sus.
Se consideră că masele mai grele de 25 de kg constituie, ele însele, un risc, chiar dacă nu există
alte condiţi suplimentare defavorabile.
11.1. Obligaţiile angajatorilor

Legislaţia prevede că, angajatorul trebuie să ia măsurile tehnico-organizatorice necesare
sau trebuie să utilizeze mijloace corespunzătoare, în special echipamente mecanice, pentru a
evita necesitatea manipulării manuale a maselor de către lucrători. Dacă este respectat acest
lucru, nu este necesară realizarea unei evaluări.
Evitarea sau reducerea manipulării manuale se poate face prin intermediul automatizării sau
mecanizării proceselor. Această problemă se rezolvă mult mai simplu în faza de proiectare a
posturilor de lucru, când pot fi adoptate soluţii care să nu impună intervenţia forţei umane. Există
numeroase modalităţi de a evita folosirea manipulării manuale a maselor. Astfel, se poate apela
la unul din următoarele mijloace:
• paletizare: permite transportul mult mai uşor al maselor în diferite locuri, permiţând
manevrarea acestora în mod mecanic sau automatizat, astfel încât să se elimine total manipularea
manuală;
• motostivuitoare şi motoelevatoare: există multe tipuri, acţionate de motoare electrice
sau cu ardere internă. Acestea se adaptează la diferite necesităţi şi caracteristici concrete ale
manevrării, având şi posibilitatea de a se roti sau a-şi schimba poziţia pentru a se fixa;
• sisteme de transport: permit ca masele să poată fi transportate în mod automatizat în
zona de lucru (căi de rulare, benzi transportoare, tobogane, etc.);
• macarale şi poduri rulante: transportă prin suspendare, în mod automat, greutăţi mari;
• dispozitive mecanice controlate manual: nu elimină total manipularea manuală a
maselor, dar o reduce foarte mult. Dintre aceste dispozitive, cele mai răspândite sunt:
− cărucioare, roabe;
− platforme elevatoare;
− cutii şi rafturi glisante;
− dispozitive auxiliare de prins şi agăţat, care reduc în special necesitatea îndoirii
trunchiului.
-organizatorice
Măsurile tehnico-organizatorice au în vedere organizarea şi proiectarea muncii întrun asemenea
mod încât să fie posibilă utilizarea echipamentelor mecanice. Dacă se va face o analiză atentă a
sarcinilor de muncă vizând manipularea manuală, activitatea va putea fi reproiectată astfel încât
masele să poată fi manipulate mai uşor, să fie evitate poziţiile defavorabile sau pentru a permite
automatizarea ori mecanizarea.
De asemenea, este posibilă organizarea diferitelor faze ale proceselor, astfel încât acestea să se
desfăşoare aproape unele de altele, eliminând în acest mod necesitatea transportării maselor.
Consultarea şi participarea lucrătorilor şi/sau a reprezentanţilor acestora cu privire la problemele

referitoare la manipularea manuală a maselor trebuie să se realizeze potrivit prevederilor art. 18
şi 19 din Legea nr. 319/2006. Astfel, angajatorii trebuie să furnizeze lucrătorilor şi/sau
reprezentanţilor acestora informaţii despre toate măsurile cu privire la protecţia securităţii şi
sănătăţii ce trebuie puse în practică în cazul manipulării manuale a maselor.
De asemenea, angajatorii trebuie să se asigure că lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora primesc
informaţii generale şi, ori de câte ori este posibil, informaţii precise cu privire la:
• greutatea maselor;
• centrul de greutate sau partea cea mai grea, atunci când pachetul este încărcat excentric.
Este foarte important ca angajatorii să se asigure că lucrătorii sunt instruiţi şi că primesc
informaţii exacte cu privire la modul corect de manipulare a maselor şi la riscurile la care aceştia
se expun, în special dacă aceste sarcini de muncă nu sunt efectuate corect.
Acolo unde există un risc de vătămare datorat manipulării manuale a maselor, angajatorul
trebuie să furnizeze mijloacele necesare pentru ca lucrătorii să fie instruiţi şi informaţi. Aceste
informaţii vor viza:
• informarea şi instruirea referitoare la factorii care influenţează manipularea şi modul de
prevenire a riscurilor datorate acestora, astfel încât lucrătorii să fie capabili de a identifica
posibilele situaţii periculoase în activitatea de manipulare;
• utilizarea corectă a mijloacelor mecanice;
• utilizarea corectă a echipamentului individual de protecţie, în cazul ca apare necesitatea
utilizării acestuia;
• instruire şi pregătire privind tehnicile sigure de manipulare a maselor;
• informaţii privind greutatea şi centrul de greutate. În mod normal acestea trebuie să fie
marcate pe masă.
Dacă acest marcaj nu există, angajatorul va trebui să informeze lucrătorii despre greutatea
maselor sau despre posibilitatea ca centrul de greutate să fie deplasat faţă de centrul geometric
(dacă este cazul).
Angajatorii trebuie să consulte lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora şi să permită participarea
lor la discutarea tuturor problemelor referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă. De
asemenea, lucrătorii au dreptul de a face propuneri angajatorului cu scopul de a îmbunătăţi
nivelele de protecţie a securităţii şi sănătăţii în întreprindere/unitate.
11.2. Supravegherea sănătăţi

Angajatorul are obligaţia să garanteze dreptul lucrătorilor la o supraveghere specifică a sănătăţii,
adecvată riscului de expunere, respectiv manipularea manuală a maselor care implică riscuri, în
special dorsolombare. Supravegherea medicală va asigura furnizarea informaţiilor specifice şi
relevante pentru evaluarea afecţiunilor la coloana vertebrală datorate suprasolicitării, urmărind
aspectele legate de expunerea la risc în muncă, cum ar fi antecedentele privind sănătatea, care
pot influenţa în mod decisiv nivelul de risc. Informaţi le medicale cu caracter personal sunt
confidenţiale şi nu vor putea fi comunicate angajatorului sau altor persoane fără consimţământul
lucrătorului. Angajatorul sau alte organe cu responsabilităţi în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă vor putea primi doar informaţii cu caracter general, necesare îmbunătăţirii prevenirii.
Lucrătorul are dreptul, în orice moment, să i se comunice orice informaţie referitoare la
starea sănătăţii sale.
11.3. Evaluarea riscurilor

În cazurile în care nu se poate evita necesitatea manipulării manuale a maselor de către lucrători,
angajatorul trebuie să dispună măsuri organizatorice corespunzătoare, să utilizeze mijloace
adecvate sau să furnizeze lucrătorilor aceste mijloace, pentru a reduce riscul pe care îl implică
manipularea manuală a acestor mase, luând în consideraţie factorii care intervin în activitatea de
manipulare.
Astfel, în toate cazurile în care manipularea manuală a maselor de către lucrători nu poate fi
evitată, angajatorul trebuie să organizeze posturile de lucru astfel încât manipularea să fie cât mai
sigură şi cu risc cât mai mic posibil pentru sănătate. Totodată, este obligat:
• să evalueze, în prealabil, condiţiile de securitate şi de sănătate pentru tipul de lucrare
respectiv şi să examineze în special caracteristicile maselor;
• să urmărească evitarea sau reducerea riscurilor pentru lucrători, în special de afecţiuni
dorsolombare, prin adoptarea de măsuri corespunzătoare, având în vedere caracteristicile
mediului de muncă şi cerinţele activităţii. În numeroase activităţi este imposibilă utilizarea
echipamentelor mecanice şi din această cauză nu se poate evita manipularea manuală a maselor.
Pe de altă parte, există situaţii în care, chiar după introducerea mecanizării, rămân activităţi
realizabile doar prin manipularea manuală a maselor. Din acest motiv, înainte ca angajatorul să
recurgă la măsuri organizatorice, la utilizarea mijloacelor adecvate pentru eliminarea sau
diminuarea manipulării manuale sau înainte de a le oferi lucrătorilor, este necesară o evaluare a
riscurilor prin care să se determine dacă acestea sunt sau nu acceptabile.
Riscul implicat de manipularea manuală a maselor este influenţat de diferiţi factori de risc aflaţi
în interacţiune. Evaluarea îi va pune în evidenţă pe cei mai defavorabili, care conduc la existenţa
unui risc inacceptabil. În acest mod, se poate stabili asupra cărora dintre ei trebuie acţionat şi
care sunt măsurile corective cele mai convenabile pentru optimizarea situaţiei de risc. Evaluarea
riscurilor se actualizează când se modifică condiţiile de muncă şi se revizuieşte când a fost
constatată afectarea sănătăţii lucrătorilor sau atunci când se apreciază că activităţile de prevenire
ar fi insuficiente sau inadecvate. La evaluarea riscurilor datorate manipulării manuale a maselor,
angajatorul va garanta protecţia lucrătorilor sensibili la riscuri specifice, asigurând protejarea
celor care, datorită caracteristicilor proprii sau stării biologice cunoscute, sunt expuşi unui risc
crescut, incluzându-i pe aceia care fiind întro situaţie recunoscută de dizabilitate fizică, psihică
sau senzorială sunt în mod special sensibili la riscurile de la locul de muncă.
În general, se consideră că activitatea de manipulare manuală a maselor se desfăşoară în poziţia
în picioare şi că manipularea implică o singură activitate. Există, totuşi, situaţii care ies din acest
tipar şi în care se impune o evaluare mult mai detaliată:
• activităţi care nu se realizează ”în poziţia în picioare” (aşezat, în genunchi, etc.);
• situaţii de lucru cu manipulare manuală de mase ”multi-activităţi”, în cazul în care, la
acelaşi loc de muncă, pot varia activităţile, greutăţile maselor manipulate, poziţia maselor faţă de
corp, frecvenţa cu care se manipulează, etc.;
• situaţiile care implică un efort fizic suplimentar pentru realizarea concomitentă a altei
activităţi.
Prima măsură pe care trebuie să o implementeze angajatorul este evitarea manipulării manuale a
maselor prin automatizarea proceselor sau utilizarea de mijloace mecanice. Atunci când acest
lucru nu este posibil şi se presupune că pot exista riscuri datorate manipulării manuale a maselor,
se va efectua o analiză a factorilor de risc care intervin în această manipulare. Situaţia ideală este
aceea în care toţi acesti factori se află în condiţii favorabile. Din nefericire, acest lucru se
întâmplă foarte rar.
Primul factor care se analizează atunci când se constată că manipularea manuală a maselor poate
prezenta riscuri, în special dorsolombare, este greutatea masei. Aşa cum s-a precizat anterior, în
spiritul legislaţiei privind manipularea manuală a maselor, se consideră masă obiectele care
cântăresc mai mult de 3 kg. Specialiştii în ergonomie consideră că greutatea maximă
recomandată a nu fi depăşită, în condiţii ideale de manipulare, este de 25 kg. Această
recomandare are în vedere protejarea securităţii şi sănătăţii majorităţii lucrătorilor. Dacă în
activitatea de manipulare a maselor sunt implicaţi lucrători tineri, sub 18 ani, femei sau
lucrători cu vârste peste 45 ani, este recomandat ca masele să nu depăşească 15 kg. Se consideră
că în acest caz, măsurile de asigurare a condiţiilor vizând securitatea şi sănătatea în muncă au o
acoperire mai largă. Există totuşi şi situaţii speciale, când în activitatea de manipulare a maselor
sunt implicaţi lucrători tineri, sănătoşi şi bine pregătiţi fizic. În acest caz, dacă activitatea are
caracter sporadic şi se realizează în condiţii sigure, greutatea recomandată a masei manipulate
poate fi de maximum 40 kg. În acest caz, măsurile de securitatea şi sănătatea în muncă au o
acoperire mult diminuată. Totuşi, depăşirea greutăţi de 25 kg trebuie considerată ca o excepţie.
Dacă se depăşesc aceste greutăţi ale maselor, angajatorul are obligaţia de a lua măsurile necesare
astfel încât lucrătorul să nu fie nevoit să le manipuleze, apelând la:
cvenţei;
Anterior s-a menţionat faptul că, interacţiunea greutăţii masei cu alţi factori (poziţia lucrătorului,
poziţia masei, etc.) contribuie în mare măsură la încadrarea sau nu a acesteia în limitele
acceptabile. Unul din factorii importanţi în stabilirea nivelului de risc generat de manipularea
manuală a maselor este depărtarea masei de centrul de greutate al corpului lucrătorului. Cu cât
masa este mai depărtată de corp, cu atât forţele pe care le exercită asupra coloanei vertebrale sunt
mai mari şi, implicit, riscul de vătămare este mai mare. În stabilirea
depărtării faţă de corp se au în vedere două coordonate:
− distanţa orizontală (H);
− distanţa verticală (V);
În funcţie de aceste coordonate, care stabilesc depărtarea masei faţă de corp, au fost
definite 10 zone cu greutăţi maxime recomandabile diferite, în funcţie de efortul pe care trebuie
să-1 facă lucrătorul pentru realizarea manipulării (Figura 2).
Figura 2
După cum se poate observa, greutatea teoretică maximă este de 25 kg, corespunzând poziţiei
celei mai favorabile a masei, lipită de corp, la o înălţime situată între coate şi încheieturi.
După cum s-a menţionat anterior, situaţia clasică de manipulare a maselor este cea în care
lucrătorul se află în poziţie în picioare şi lucrează singur. Faţă de această situaţie pot exista cazuri
particulare, dintre care amintim:
a) manipularea maselor în poziţie şezând. În poziţie şezând nu se poate utiliza forţa
picioarelor la ridicare, iar corpul nu poate fi utilizat drept contragreutate. De asemenea, în
această poziţie modificarea curburii lombare măreşte riscul de accidentare. În această situaţie se
consideră că nu ar trebui manipulate mase mai mari de 5 kg, evitând manipularea acestora la
nivelul solului sau peste nivelul umerilor, precum şi răsucirile şi înclinările trunchiului.
b) manipularea în echipă. În această situaţie, datorită dificultăţii de sincronizare a
mişcărilor, capacităţile individuale scad. Ca urmare se consideră că:
− întro echipă formată din două persoane, capacitatea de ridicare reprezintă două treimi
din suma capacităţilor individuale;
− întro echipă formată din trei persoane, capacitatea de ridicare reprezintă jumătate din
suma capacităţilor individuale.
Deseori este necesară deplasarea maselor pe distanţe lungi în plan vertical, în special în situaţii
în care este necesară depozitarea acestora pe rafturi aflate la diferite înălţimi. Deplasarea
verticală a unei mase reprezintă distanţa pe care aceasta o parcurge de la începerea ridicării până
la finalizarea manipulării. Situaţia de manipulare în plan vertical se poate complica dacă, pe
parcursul acestei manipulări, este necesară modificarea prinderii.
Deplasarea verticală ideală a unei mase este de până la 25 cm. Nu se vor manipula mase la mai
mult de 175 cm, ceea ce reprezintă înălţimea limită la care pot ajunge multe persoane.
Nu de puţine ori, manipularea manuală a maselor implică răsuciri ale trunchiului, ceea ce
contribuie, de asemenea, la creşterea riscului determinat de această activitate. Cu cât răsucirea
trunchiului este mai amplă, cu atât creşterea riscului este mai semnificativă. Pentru a cuantifica
gradul de răsucire, specialiştii au stabilit trei nivele, în funcţie de care se determină influenţa
asupra riscurilor manipulării. Gradul de răsucire al trunchiului este determinat de unghiul format
între liniile ce unesc călcâiele şi umerii.
Este recomandat ca, pe cât posibil, sarcinile de muncă ce implică manipulare manuală a maselor
să fie astfel proiectate încât să nu implice răsuciri ale trunchiului.
Deseori, fie forma (rotundă), fie alte caracteristici ale masei (foarte netedă, alunecoasă) fac
dificilă prinderea acesteia. Din punctul de vedere al posibilităţii de prindere se întâlnesc
următoarele cazuri:
– în situaţia în care masa dispune de mânere sau alte dotări care permit o
prindere confortabilă cu toata mâna, cu încheietura întro poziţie neutră, fără îndoiri sau poziţii
incomode.
indere normală – masa are mânere sau orificii mai puţin bune decât în cazul anterior,
astfel încât nu permit o prindere la fel de confortabilă. De asemenea, sunt incluse acele mase fără
mânere care se pot ţine flexionând mâna la 90° în jurul masei.
Prindere dificilă – nu sunt îndeplinite cerinţele de prindere normală.
Această situaţie se poate evita, printre altele, prin rotaţia sarcinilor, ceea ce conduce la limitarea
duratei de timp în care lucrătorul realizează manipularea maselor. Se recomandă ca în restul
timpului de muncă,lucrătorul să efectueze activităţi mai uşoare şi care implică folosirea altor
grupe de muşchi. Poziţia înclinată a trunchiului generează în zona lombară forţe superioare celor
apărute în situaţia în care trunchiul este menţinut drept. În general, poziţia înclinată se datorează
lipsei spaţiului în plan vertical sau tehnicii necorespunzătoare de manipulare a masei.
Poziţia corectă a trunchiului în timpul manipulării unei mase este cu spatele drept. Deseori,
deplasarea masei manipulate manual se face prin împingere sau tragere. În această situaţie
se consideră că efortul necesar este mult mai mare dacă mâinile sunt situate sub nivelul
încheieturilor sau deasupra nivelului umerilor. Specialiştii recomandă ca, în aceste cazuri, să nu
fie depăşite următoarele limite:
Aceste recomandări sunt valabile inclusiv în cazul deplasării cu ajutorul cărucioarelor sau altor
mijloace de transport acţionate manual.
Dacă dimensiunile masei sunt mari, manipularea acesteia devine dificilă, chiar dacă greutatea ei
nu este mare. Astfel, o masă prea lată va determina poziţii forţate ale braţelor şi va împiedica
menţinerea spatelui drept. O masă prea lungă va mări efortul în coloana vertebrală, iar o masă
prea înaltă va obtura vizibilitatea. Din aceste motive este indicat ca înălţimea masei să nu
depăsească, în timpul manipulării, înălţimea umerilor (aproximativ 60 cm), iar lungimea acesteia
să nu depăşească 50 cm. Calitatea suprafeţei masei poate la rândul ei să genereze riscuri de
leziuni. Astfel, marginile tăietoare pot provoca răniri. La fel, suprafeţele foarte calde sau foarte
reci generează la rândul lor riscuri în timpul manipulării. În aceste cazuri, este recomandată
utilizarea mănuşilor pentru evitarea leziunilor la mâini. Deseori, greutatea masei este
disproporţionată faţă de gabaritul acesteia. De aceea, este recomandat ca lucrătorii să deţină
informaţii legate de greutăţile aproximative ale maselor pe care urmează să le manipuleze.
Aceleaşi precauţii trebuie avute în vedere în situaţia în care centrul de greutate este deplasat faţă
de centrul geometric al masei sau când acesta se poate mişca (lichide întrun recipient, elemente
nefixate aflate întro cutie).
În mod firesc, aceste informaţii trebuie să se afle pe etichete de avertisment lipite pe faţa
maselor, ca în figura alăturată.
În situaţia în care centrul de greutate este deplasat faţă de centrul geometric al masei, aceasta
trebuie să se manipuleze cu latura mai grea în apropierea corpului. Din acest motiv, este indicat
ca poziţia centrului de greutate să fie simbolizată pe ambalaj. Alăturat se prezintă o modalitate de
semnalizare a centrului de greutate prevăzută în standardul SR EN ISO 780:2003 (Ambalaje,
simboluri grafice referitoare la manipularea mărfurilor). Simbolul din figură se amplasează pe
fiecare faţă, iar centrul de greutate se află în punctul de intersecţie al celor trei axe.
Dacă aceste informaţii nu sunt precizate pe mase, angajatorul trebuie să ia măsurile necesare
pentru ca ele să fie aduse la cunoştiinţa lucrătorilor. Deoarece manipularea manuală a maselor
timp îndelungat implică un efort fizic însemnat, dacă nu se asigură timpul necesar de odihnă şi
recuperare, oboseala musculară va creşte rapid. Această situaţie amplifică posibilitatea producerii
de leziuni. Din acest motiv, este recomandat să se efectueze pauze dese sau să se aplice metoda
rotaţiei sarcinilor, cu schimbarea activităţii de manipulare cu alta, care nu necesită efort mare şi
implică folosirea altor grupe de muşchi. Nivelul de risc în manipularea manuală a maselor este
influenţat în mod important de condiţiile mediului în care se desfăşoară activitatea. În acest sens
trebuie să se ţină seama de următoarele elemente:
– activităţile de manipulare manuală a maselor se realizează, de
preferinţă, pe suprafeţe stabile;
– posibilitatea de alunecare sau împiedicare amplifică
riscurile manipulării;
– obligă la manipularea masei în poziţii incomode şi/sau nesigure;
– pe cât posibil, trebuie evitată manipularea maselor urcând pante,
trepte sau scări;
trice extreme – se recomandă ca temperatura de lucru să se
menţină întrun domeniu confortabil (între 14°C şi 25°C);
– pot mări riscul mai ales când se manevrează mase laminare
sau de mare suprafaţă;
– lumina insuficientă sau prea puternică poate împiedica evaluarea
corectă a distanţelor, ceea ce poate produce loviri sau accidente;
– pot amplifica efectul eforturilor asupra coloanei vertebrale.
Există anumiţi factori care sunt caracteristici sarcinii de producţie şi care influenţează la rândul
lor nivelul de risc la care sunt expuşi lucrătorii. Ca urmare, în cursul evaluării va trebui să fie
avute în vedere şi următoarele elemente:
– uneori este dificil ca lucrătorul să se adapteze unui ritm impus. Este
recomandat ca lucrătorul să-şi poată stabili propriul ritm de lucru.
− deseori acestea pot împiedica mişcările, mai ales atunci când este necesar un anumit
grad de precizie.
Ochelarii de protecţie sau măştile pot împiedica vizibilitatea, iar mânecile sau buzunarele prea
largi şi/sau centurile se pot agăţa;
− de asemenea, o încălţăminte nesigură, lipsită de aderenţă poate provoca alunecări şi
căderi.
– anumiţi lucrători cu afecţiuni cunoscute
(probleme psihice, leziuni ale spatelui) nu au voie să efectueze manipulări manuale a maselor.
De asemenea, capacitatea de efort variază de la o persoană la alta;
– dezvoltarea sarcinii supune deja coloana vertebrală la un efort
suplimentar substanţial.
Ca urmare, este recomandat ca femeile gravide să nu efectueze manipulări manuale care pot
duce la afectarea dezvoltării fătului sau desprinderea placentei. Dacă manipularea manuală nu
poate fi evitată în alt mod, se recomandă ca pe perioada sarcinii femeia gravidă să fie mutată la
un post de lucru compatibil cu situaţia sa.
– ca în oricare situaţie de risc, angajatorul trebuie să furnizeze
lucrătorilor instruire şi informare adecvată asupra riscurilor rezultate din manipularea manuală a
maselor. Se va acorda o atenţie specială instruirii privind tehnicile corecte de manipulare.
TEMA 12
Lucrul la echipamente cu ecran de vizualizare
Lucrul la echipamente de muncă dotate cu ecran de vizualizare grafic sau alfanumeric,
indiferent de procedeul de afişare folosit (monitoare, panouri electronice, etc.), implică multiple
riscuri pentru lucrători, pe care lucrătorul desemnat cu atribuţii se securitate şi sănătate în muncă
muncii trebuie să le aibă în vedere în organizarea activităţi de prevenire şi protecţie. Lucrul la
birou, în faţa unui monitor de calculator este o activitate foarte răspândită, însă din păcate, puţini
sunt aceia care au în vedere faptul că aceasta poate implica riscuri pentru lucrătoriNu mai este o
noutate faptul că informatica, prin intermediul calculatoarelor, este implicată în orice fel de
activitate umană. Practic, în prezent, este de neconceput desfăşurarea unei activităţi fără ajutorul
informaticii. Suntem înconjuraţi de echipamente diverse, tot mai sofisticate şi mai performante,
începând cu telefoanele mobile până la faxuri sau copiatoare de mare viteză, la echipamente
moderne de arhivare şi de procesare a informaţiei. Toate acestea au schimbat complet aspectul
tradiţional al birourilor. Din păcate, aceste noi echipamente, ale căror efecte pozitive asupra
muncii sunt evidente, au avut un impact negativ asupra sănătăţii omului, prin amplificarea
factorilor de stres şi de oboseală. În acest context trebuie să avem în vedere în special lucrul la
calculator. Sistemul psihic şi sistemul vizual, din ce în ce mai solicitate sunt expuse unor factori
de stres din ce în ce mai numeroşi, iar bolile cauzate de aceştia afectează astăzi tot mai multe
persoane. Problema cea mai frecventă o constituie disconfortul vizual. Acest disconfort poate
provoca, pe de o parte, o scădere a productivităţii muncii, iar pe de altă parte, poate afecta
concentrarea şi capacitatea de a înţelege corect ceea ce trebuie făcut. Organismul uman are
tendinţa de a se adapta la stres. Din păcate, de multe ori, în cazul stresului vizual, acesta apelează
la adaptări defectuoase care pot conduce la boli de ochi.
directe ale stresului vizual sunt:
− tensiune la nivelul ochilor;
− dureri de cap;
− dificultăţi de focalizare;
− miopie;
− dublarea imaginii;
− modificări în percepţia culorilor.
− dureri la nivelul muşchilor şi oaselor (gât, umeri, spate, încheietura mâinii);

− oboseală fizică excesivă;
− eficienţă vizuală scăzută în desfăşurarea activităţii.
Pentru reglementarea protecţiei lucrătorilor şi eliminarea sau reducerea riscurilor datorate
lucrului cu ecrane de vizualizare a fost elaborată Hotărârea de Guvern nr. 1028/2006 privind
cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu
ecran de vizualizare. În sensul acestei hotărâri, e chipamentul cu ecran de vizualizare este un
ecran de vizualizare grafic sau alfanumeric, indiferent de procedeul afişare folosit.
12.1 Obligaţiile angajatorilor

Pentru a evalua condiţiile de securitate şi sănătate oferite lucrătorilor, în special în ceea ce
priveşte eventualele riscuri pentru vedere, probleme fizice şi solicitare mentală, angajatorii au
obligaţia de a face o analiză a posturilor de lucru. Pe baza analizei efectuate, angajatorii trebuie
să ia măsuri corespunzătoare pentru a remedia riscurile constatate, ţinând seama de efectele
suplimentare şi/sau combinate ale riscurilor identificate. În acest sens, angajatori trebuie să ia
măsurile corespunzătoare pentru ca posturile de lucru să ndeplinească cel puţin cerinţele minime
prevăzute în anexa la H.G. nr. 1028/2006. Angajatorul trebuie să planifice sarcinile lucrătorului
astfel încât folosirea zilnică a ecranului de vizualizare să fie întreruptă periodic prin pauze sau
schimbări de activitate, care să reducă suprasolicitarea în faţa ecranului de vizualizare.
12.2. Protecţia ochilor şi a vederii

După cum s-a menţionat, în cazul activităţii la ecrane de vizualizare principalele efecte negative
ale acesteia se repercutează asupra ochilor lucrătorilor. Ca urmare, lucrătorii trebuie să
beneficieze de un examen corespunzător al ochilor şi al vederii, efectuat de o persoană care are
competenţa necesară:
a) înainte de începerea activităţii la ecranul de vizualizare, prin examenul medical la
angajare;
b) ulterior, la intervale regulate;
c) ori de câte ori apar tulburări de vedere care pot fi cauzate de activitatea la ecranul de
vizualizare.
Dacă rezultatele examenului ochilor şi al vederii arată că este necesar, lucrătorii trebuie să
beneficieze de un examen oftalmologic. În cazul în care rezultatele examenelor anterioare arată
că este necesar şi dacă nu se pot utiliza dispozitive normale de corecţie, lucrătorilor trebuie să li
se furnizeze dispozitive de corecţie speciale, care să corespundă activităţii respective.
Niciuna din aceste măsuri nu trebuie să implice, în niciun caz, costuri financiare pentru lucrători.
Protecţia ochilor şi a vederi lucrătorilor poate fi asigurată din punctul de vedere al costurilor în
cadrul sistemului naţional de sănătate, în conformitate cu legislaţia in vigoare.
12.3 Cerinţe minime de securitate şi sănătate în muncă la utilizarea echipamentelor cu

ecran de vizualizare În vederea asigurări condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă în orice
activitate care implică utilizarea echipamentelor de vizualizare, trebuie avute în vedere o serie de
cerinţe minime care ţin cont, pe de o parte, de elementele prezente la postul de lucru şi, pe de altă
parte, de cerinţele sau caracteristicile intrinseci ale sarcinii de muncă.
conceput şi realizat încât să nu prezinte
riscuri pentru lucrători. Printre cerinţele minime pe care trebuie să le îndeplinească ecranele de
vizualizare pentru a asigura condiţii optime de lucru se menţionează:
• caracterele de pe ecran trebuie să fie bine definite şi distincte, de dimensiuni
corespunzătoare şi cu spaţiu suficient între caractere şi între rânduri;
• imaginea de pe ecran trebuie să fie stabilă, fără fenomene de scânteiere sau alte forme
de instabilitate;
• ecranul nu trebuie să prezinte străluciri supărătoare sau reflexii care ar putea deranja
utilizatorul;
• ecranul trebuie să permită reglarea strălucirii şi/sau contrastului dintre caractere şi
fondul ecranului şi trebuie să poată fi uşor de adaptat de către operator la condiţiile ambiante;
• ecranul trebuie să poată fi orientat şi înclinat cu uşurinţă pentru a se adapta nevoilor
operatorului.
Astfel, se va prevedea posibilitatea poziţionării ecranului astfel încât acele zone ale sale care
trebuie privite în mod continuu să poată fi văzute sub un unghi a liniei de vedere cuprins între
orizontală şi 60° sub orizontală;
• ecranul trebuie să fie vizibil sub orice unghi de vedere mai mic de 40° (unghi măsurat în
raport cu perpendiculara la suprafaţa ecranului într-un plan oarecare);
• trebuie să fie posibilă utilizarea unui postament separat sau a unei mese reglabile pentru
ecran.
oboseala musculară datorită muncii îndelungate în poziţii necorespunzătoare. Astfel:

• tastatura trebuie să fie înclinabilă şi separată de ecran, astfel încât să permitălucrătorului
găsirea unei poziţii de lucru confortabile, care să evite oboseala braţelor şi mâinilor;
• spaţiul din faţa tastaturii trebuie să fie suficient pentru a permite sprijinirea mâinilor şi
braţelor operatorului;
• suprafaţa tastaturii trebuie să fie mată pentru a evita reflexiile;
• poziţia tastaturii şi caracteristicile tastelor trebuie să faciliteze utilizarea tastaturii;
• în cazul unor tastaturi de înălţime mai mare este necesară prevederea unui reazem
pentru mână;
• simbolurile tastelor trebuie să prezinte contrast suficient şi să fie lizibile din poziţia
normală de lucru.
şi amenajarea sa, postul de lucru trebuie să
asigure utilizatorului un spaţiu suficient, care să îi permită să îşi schimbe poziţia şi să varieze
mişcările.
• masa sau suprafaţa de lucru trebuie să aibă dimensiuni suficiente, să aibă o suprafaţă
puţin reflectantă şi să permită o amplasare flexibilă a ecranului, tastaturii, documentelor şi
echipamentului auxiliar;
• trebuie să existe un suport pentru documente care să fie stabil şi uşor de reglat. Acesta
trebuie poziţionat astfel încât să diminueze mişcările incomode ale capului şi ochilor;
• biroul trebuie astfel amplasat încât să existe spaţiu suficient pentru a permite
lucrătorilor o poziţie confortabilă
de lucru trebuie:
• să fie stabil şi să asigure operatorului libertate de mişcare şi o poziţie confortabilă;
• să poată fi reglat pe verticală;
• să aibă spătarul care să poată fi înclinat şi reglat pe verticală;
• să aibă un reazem pentru picioare.
• atât iluminatul general, cât şi iluminatul local (lămpi de lucru) trebuie să asigure condiţii
de iluminat satisfăcătoare şi un contrast corespunzător între ecran şi mediul înconjurător, ţinând
seama de tipul de activitate şi de necesităţile vizuale ale utilizatorului;
• în funcţie de amplasarea şi caracteristicile tehnice ale surselor de lumină artificială,
trebuie luate măsuri de amenajare a locului de muncă şi a postului de lucru astfel încât să fie
evitate strălucirile şi reflexiile supărătoare pe ecran sau pe orice alte echipamente;
• ecranele vor fi astfel amplasate încât direcţia de privire să fie paralelă cu sursele de
lumină (naturală şi artificială);
• posturile de muncă la videoterminale vor fi amplasate între şirurile de corpuri de
iluminat din încăperea de lucru.
• videoterminalele vor fi amplasate la distantă faţă de ferestre;
• în cazul în care videoterminalele sunt amplasate în încăperi în care se desfăşoară şi alte
activităţi, în aproprierea ferestrelor vor fi amplasate posturile de lucru ce nu necesită activitate de
ecran;
• posturile de lucru trebuie să fie amenajate astfel încât sursele de lumină, cum ar fi
ferestrele şi alte deschideri, pereţii transparenţi sau translucizi, precum şi echipamentele şi pereţii
de culori deschise să nu provoace străluciri orbitoare directe şi să antreneze cât mai puţin posibil
reflexii pe ecran;
• ferestrele trebuie prevăzute cu un sistem adecvat de acoperire, cu posibilităţi de reglare
pentru a atenua lumina naturală la postul de lucru;
• suprafeţele vitrate nu trebuie să fie situate în faţa sau în spatele utilizatorului.
• se va evita, pe cât posibil, amplasarea videoterminalelor în încăperi cu suprafeţe vitrate
de mari dimensiuni. Dacă acest lucru nu este posibil, în cazul încăperilor cu suprafeţe vitrate
importante, dispuse pe mai mulţi pereţi, se vor lua măsuri adecvate pentru mascarea zonelor cu
luminozitate ridicată.
ale, la
amenajarea postului/posturilor de lucru trebuie să se ţină seama de zgomotul emis de
echipamentul care aparţine postului/posturilor de lucru.
căldură în exces pentru a nu crea disconfort termic lucrătorilor.

de umiditate corespunzător.
TEMA 13
Prevenirea riscurilor determinate de expunerea lucrătorilor la agenţi chimici, biologici,
cancerigeni şi/sau la azbest În desfăşurarea activităţilor de la locurile de muncă, lucrătorii sunt
adesea expuşi unor riscuri profesionale specifice, determinate de factori care uneori sunt dificil
de bănuit, nu sunt vizibili sau uşor identificabili. Totuşi, efectele acestor factori de risc sunt
dintre cele mai variate, uneori putând atinge limite extreme, determinând îmbolnăviri şi expuneri
profesionale letale. Problematica expunerii lucrătorilor la riscuri profesionale specifice a
preocupat deopotrivă specialiştii, cercetătorii şi participanţii la procesul de prevenire, rezultatele
studiului acestora asupra efectelor factorilor de risc fiind prezentate într-o gamă largă de
publicaţii de specialitate: ghiduri, broşuri, pliante, instrucţiuni, instrumente ale prevenirii etc.
Dacă preocupările legate de prezenţa substanţelor chimice la locurile de muncă sunt destul de
vechi, trebuie să se precizeze faptul că, cele legate de riscurile biologice sunt de dată relativ
recentă, ele apărând odată cu dezvoltarea cercetărilor biologice şi cu creşterea preocupărilor
pentru studiul microorganismelor. De asemenea, preocupările vizând riscurile determinate de
agenţi cancerigeni sunt noi, odată cu dezvoltarea cercetărilor medicale stabilindu-se, fără
echivoc, existenţa unor relaţii cauzale între anumite substanţe sau produse şi apariţia cancerului
la lucrători care le utilizează în muncă. În mod similar, eliminarea expunerii lucrătorilor la azbest
a devenit o obligaţie în Uniunea Europeană, în urma recunoaşterii efectelor nocive ale acestui
material utilizat în special în industrie şi în construcţii. După o lungă perioadă de folosire pe
scară largă, studiile şi cercetările medicale au stabilit că azbestul este responsabil de o serie de
boli insidioase, unele din ele fiind letale. Utilizarea acestui material este interzisă în Uniunea
Europeană, activităţile de retragere şi înlocuire a azbestului efectuându-se cu luarea unor precauţi
deosebite pentru a preveni pătrunderea acestuia în organismul uman şi afectarea sănătăţi
lucrătorilor.
În prezent, peste 50.000 de substanţe şi/sau preparate dăunătoare sau potenţial dăunătoare sunt
utilizate în activitatea curentă. De asemenea, deoarece industria are în permanenţă nevoie de
materiale noi, anual apar alţi aproximativ 500 de agenţi noi, chimici, biologici sau cancerigeni.
Pericolul este cu atât mai mare cu cât, atunci când apare un agent nou, este dificil de apreciat
unde, cine şi cum va fi folosit. Aceasta face ca riscul de intoxicare/îmbolnăvire să se manifeste în
cele mai neaşteptate locuri. Din păcate, cantităţi importante de astfel de substanţe sunt produse
şi/sau utilizate în întreprinderile mici şi mijlocii, unde preocupările pentru asigurarea securităţii
şi sănătăţii muncă sunt mai reduse. Un element comun expunerii la aceste riscuri este numărul
mare de îmbolnăviri cauzate de nerespectarea de către lucrători a prevederilor referitoare la
securitatea şi sănătatea în muncă.
13.1. RISCURI CHIMICE

Riscul generat de agenţii chimici este cu atât mai mare cu cât aceştia sunt prezenţi în aproape
toate domeniile activităţii umane, respectiv în: industria extractivă, industria prelucrătoare,
comerţ, laboratoare, învăţământ, agricultură, construcţii, sănătate, servicii, etc. Agenţii chimici
prezenţi la locurile de muncă pot constitui o sursă de risc pentru sănătatea sau securitatea
lucrătorilor din cauza:
• proprietăţilor periculoase ale acestora (fizico-chimice sau toxicologice);
• temperaturii sau presiunii la care sunt supuşi la locurile de muncă;
• capacităţii acestora de a disloca oxigenul din atmosferă la locurile de muncă;
• formei sub care se găsesc la locurile de muncă.
Pentru a determina riscurile posibile legate de prezenţa agenţilor chimici la locurile de muncă,
este, în consecinţă, absolut necesar să se cunoască proprietăţile periculoase ale agenţilor chimici
şi forma în care sunt utilizaţi sau prezenţi.
Prin agent chimic se înţelege orice element sau compus chimic, singur ori în amestec, în stare
natural sau fabricat, utilizat ori eliberat, inclusiv sub firmă de deşeuri, prin orice activitate
profesională, fie că este produs intenţionat sau nu, fie că este introdus pe piaţă ori nu.
Deşi în activitatea industrială sunt utilizaţi foarte mulţi agenţi chimici, nu toţi dintre aceştia
prezintă pericol pentru lucrători. Astfel, agentul chimic periculos este definit ca:
a) orice agent chimic care întruneşte criteriile de clasificare ca substanţă periculoasă în
conformitate cu Anexa nr 1 din H.G. nr. 490/2002, cu excepţia substanţelor care întrunesc numai
criteriile de clasificare ca substanţe periculoase pentru mediu;
b) orice agent chimic care întruneşte criteriile de clasificare ca preparat periculos în
sensul H.G. nr. 92/2003, cu excepţia acelor preparate care întrunesc numai criteriile de
clasificare ca preparate periculoase pentru mediu;
c) orice agent chimic care, deşi nu întruneşte criteriile de clasificare ca fiind periculos în
conformitate cu prevederile menţionate la lit. a) şi b), poate prezenta un risc pentru securitatea şi
sănătatea lucrătorilor datorită proprietătilor sale fizico-chimice, chimice sau toxicologice şi
modului în care este utilizat sau este prezent la locul de muncă, inclusiv orice agent chimic
căruia i s-a atribuit o valoare limită de expunere profesională.
13.1.1. Caracteristici ale agenţilor chimici

Agenţii chimici întrunesc o serie de caracteristici de care este obligatoriu să se ţină seama atât în
etapele de organizare a locului de muncă, cât şi în cele de evaluare a riscurilor:
• au o mare varietate;
• sunt foarte răspândiţi, putând fi întâlniţi de la activităţi casnice, până la marile
combinate industriale;
• pot migr a , datorită curenţilor de aer sau cursurilor de apă, uneori până la distanţe
foarte mari de la sursă;
• se pot acumula:
− în spaţiu, mai ales în zone închise, fără ventilaţie (gazul metan, bioxidul de carbon,
etc.);
− în organism, mai ales în ţesuturi (plumb, mercur, etc.);
• unii dintre ei prezintă incompatibilităţi: există substanţe a căror prezenţă în acelaşi loc
trebuie evitată, deoarece reacţi le dintre ele generează compuşi foarteexplozivi/inflamabili/toxici;
• au o gamă largă de efecte:
− asupra stării de sănătate (efecte toxicologice);
− asupra mediului (efecte ecotoxicologice etc.);
− alte efecte (explozii, incendiu, corozivitate);
• acţionează sinergic: dacă mai multe substanţe acţionează asupra aceluiaşi organ, efectul
lor se cumulează.
13.1.2. Valori limită de expunere profesională şi valori limită biologice

Pentru a a stabili condiţiile în care activitatea lucrătorilor poate fi considerată sigură în prezenţa
agenţilor chimici de la locurile de muncă au fost definite Valoarea Limită de Expunere
Profesională şi Valoarea Limită Biologică, ca limite la care poate fi expus un organism uman în
anumite condiţii.
Prin valoare limită de expunere profesională (VLEP) este definită limita mediei
ponderate în funcţie de timp a concentraţiei unui agent chimic în aerul zonei în care respiră un
lucrător, pentru o perioadă de referinţă specificată (pentru 8 ore sau pentru un termen scurt, de
maximum 15 minute). Valorile limită de expunere profesională reflectă factorii de utilitate
pentru a asigura sănătatea lucrătorilor la locul de muncă, au caracter obligatoriu şi nu pot fi
depăşite. Acestea sunt stabilite în Anexa nr.1 a H.G. nr.1218/2006.
O altă modalitate de a stabili agresivitatea unui agent chimic este valoarea limită biologică a
acestuia (VLEB), definită ca fi nd limita concentraţiei, în mediul său biologic de referinţă, a unui
agent chimic relevant, a metabolitului său ori a unui indicator al efectului. Valorile limită de
expunere biologică obligatorii naţionale se stabilesc pe baza unei evaluări ştiinţifice şi a
tehnicilor de măsurare disponibile. Ele reflectă factorii de utilitate pentru a asigura sănătatea
lucrătorilor la locul de muncă şi sunt prevăzute în Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1218/2006.
13.1.3. Pericole ce pot apărea la utilizarea agenţilor chimici

În funcţie de natura lor, agenţii chimici au o multitudine de posibilităţi pentru a pătrunde în
organism:
şi sănătate în muncă (produse chimice neetichetate, mâini murdare, mâncatul sau fumatul la locul
de muncă, etc.);
În majoritatea cazurilor, agenţi chimici produc îmbolnăvirea organismului care poate avea loc în
două moduri:
În general, urmarea acestor îmbolnăviri se manifestă prin:

• dermatite sau afecţiuni ale pielii;
• alergii la substanţele prezente în mediul de muncă;
• astm rezultat în urma unor alergii;
• pierderea cunoştinţei în urma expunerii la gaze toxice;
• cancer generat în urma expunerii îndelungate la agenţii chimici cancerigeni.
Pentru a preveni expunerea lucrătorilor la riscurile pentru sănătate pe care le pot prezenta
anumiţi agenţi chimici sau anumite activităţi care implică agenţi chimici este interzisă
producerea, fabricarea sau utilizarea la locul de muncă a următorilor agenţilor chimici:
• benzen;
• naftilamină şi derivaţii săi;
• 4 aminodifinil şi derivaţii săi;
• benzidină şi derivaţii săi;
• 4 nitrodifenil;
• 3, 4 benzpiren;
• bis-cloro-metil-eter;
• N-fenil-β naftilamină;
• N-nitrozodimetilamină;
• O-tolidină.
Aceste interdicţii nu se aplică dacă agentul chimic este prezent în alt agent chimic, dacă este
deşeu sau dacă valoarea concentraţiei sale este mai mică decât valoarea limită de 0,1% măsurată
în procente de greutate.
13.1.4. Clasificarea agenţilor chimici periculoşi

Din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă este important de ştiut care sunt tipurile
de pericole asociate unui agent chimic. În acest sens, Ordonanţa de Urgenţă nr. 200/2000 privind
clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, cu
modificările şi completările ulterioare, prezintă o clasificare a substanţelor şi preparatelor
periculoase în funcţie de riscurile cele mai importante care pot apărea în timpul producerii,
transportului, depozitării sau utilizării acestora.
Astfel, au fost stabilite următoarele grupe de agenţi chimici periculoşi:
a) substanţe şi preparate oxidante explozive: sunt substanţele şi preparatele solide,
lichide, păstoase sau gelatinoase care pot să reacţioneze exoterm în absenţa oxigenului din
atmosferă, producând imediat emisii de gaze şi care, în condiţii de probă determinate, detonează,
produc o deflagraţie rapidă sau sub efectul căldurii explodează când sunt parţial închise;
b) substanţe şi preparate oxidante: sunt substanţele şi preparatele care în contact cu alte
substanţe, în special cu cele inflamabile, prezintă o reacţie puternic exotermă. Substanţele
oxidante pot degaja oxigen, element ce întreţine arderea şi, ca urmare, pot provoca incendii în
contact cu materialele combustibile şi în prezenţa unei surse de aprindere (azotaţi, apă oxigenată,
peroxizii etc.);
c) substanţe şi preparate extrem de inflamabile: sunt substanţele şi preparatele chimice
lichide cu un punct de aprindere foarte scăzut şi cu un punct de fierbere scăzut, precum şi
substanţele şi preparatele gazoase care sunt inflamabile în contact cu aerul la temperatura şi la
presiunea mediului ambiant. Substanţele şi preparatele extrem de inflamabile sunt lichidele cu
temperatura de inflamabilitate sub 0°C şi punct de fierbere sub 35°C ;
d) substanţe şi preparate foarte inflamabile: sunt lichidele cu temperatura de
inflamabilitate între 0 – 21 °C sau solidele care se aprind spontan la aer sau se aprind uşor în
contact cu o sursă de aprindere şi continuă să ardă după îndepărtarea sursei ;
e) substanţe şi preparate inflamabile: sunt substanţele şi preparatele lichide cu un punct
de aprindere scăzut, care au temperatura de inflamabilitate peste 21°C ;
f) substanţe şi preparate foarte toxice: sunt substanţele şi preparatele care prin inhalare,
ingestie sau penetrare cutanată în cantităţi foarte mici pot cauza moartea sau afecţiuni cronice ori
acute ale sănătăţii;
g) substanţe şi preparate toxice: sunt substanţele şi preparatele care prin inhalare, ingestie
sau penetrare cutanată în cantităţi reduse pot cauza moartea sau afecţiuni cronice ori acute ale
sănătăţii;
h) substanţe şi preparate nocive: sunt substanţele şi preparatele care prin inhalare, ingestie
sau penetrare cutanată pot cauza moartea sau afecţiuni cronice ori acute ale sănătăţii;
i) substanţe preparate corozive: sunt substanţele şi preparatele care în contact cu ţesuturile
vii exercită o acţiune distructivă asupra acestora din urmă;
j) substanţe şi preparate iritante: sunt substanţele şi preparatele necorosive care prin
contact imediat, prelungit sau repetat cu pielea ori cu mucoasele pot cauza o reacţie inflamatorie;
k) substanţe şi preparate sensibilizante: sunt substanţele şi preparatele care prin inhalare
sau penetrare cutanată pot da naştere unei reacţii de hipersensibilizare, iar în cazul expunerii
prelungite produc efecte adverse caracteristice;
l) substanţe şi preparate cancerigene: sunt substanţele şi preparatele care prin inhalare,
ingestie sau penetrare cutanată pot determina apariţia afecţiunilor cancerigene ori pot creşte
incidenţa acestora;
m) substanţe şi preparate mutagene: sunt substanţele şi preparatele care prin inhalare,
ingestie sau penetrare cutanată pot cauza anomalii genetice ereditare sau pot creşte frecvenţa
acestora;
n) substanţe şi preparate toxice pentru reproducere: sunt substanţele şi preparatele care
prin inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot produce, ori pot creşte frecvenţa efectelor
nocive neereditare asupra produsului de concepţie sau care pot dăuna funcţiilor ori capacităţilor
reproductive masculine sau feminine;
o) substanţe şi preparate periculoase pentru mediu: sunt substanţele şi preparatele care,
folosite în mediu ar putea prezenta sau prezintă un risc imediat ori întârziat pentru unul sau mai
multe componente ale mediului.
13.1.5. Etichetarea agenţilor chimici

Substanţele chimice sunt manevrate în cursul activităţilor de transport şi depozitare de lucrători
cu diferite niveluri de pregătire generală sau profesională. Este important ca, indiferent de acest
nivel, lucrătorii să fie avertizaţi, întrun mod cât mai simplu, dar eficient asupra riscurilor care pot
decurge din activitatea cu aceste substanţe. Din acest motiv, legislaţia prevede anumite
modalităţi de simbolizare şi avertizare, care să permită recunoaşterea uşoară a acestora de către
oricare dintre cei care manipulează produse chimice. Aceste modalităţi de simbolizare şi
avertizare trebuie să fie cât mai sugestive şi să nu dea naştere la confuzii sau interpretări greşite
ce pot duce la vătămări profesionale. Pentru fiecare clasă de agenţi chimici au fost stabilite:
• denumirea, printrun termen consacrat;
• definiţia, care precizează tipurile de substanţe care se încadrează în clasa respectivă;
• simbolul grafic de avertizare, care permite identificarea rapidă a clasei căreia îi aparţine
un agent chimic, indiferent de nivelul de cunoştinţe în domeniul chimiei pe care îl are cel care
manipulează ambalaje conţinând astfel de substanţe. Simbolul grafic de avertizare are în
compunere:
-o pictogramă;
prima este majusculă;
pericolul.
În unele cazuri acelaşi simbol este folosit pentru mai multe clase de agenţi, de exemplu,
simbolurile pentru clasele de substanţe toxice sau nocive se aplică şi substanţelor ce aparţin
claselor: sensibilizante, cancerigene, mutagenice, toxice pentru reproducere.
.
13.1.6. Ambalarea agenţilor chimici

Conform legislaţiei în vigoare, plasarea pe piaţă a agenţilor chimici este permisă numai dacă
sunt respectate următoarele cerinţe pentru ambalaje:
• să fie astfel proiectate şi realizate astfel încât să împiedice orice pierdere de conţinut
prin manipulare, transport şi depozitare;
• materialele din care sunt fabricate ambalajele şi dispozitivele de etanşare să fie
rezistente la atacul conţinutului şi să nu formeze compuşi periculoşi cu acesta;
• ambalajele şi sistemele de etanşare să fie solide şi rezistente pentru a evita orice
pierdere şi pentru a îndeplini criteriile de siguranţă în condiţiile unei manipulări normale ;
• ambalajele şi sistemele de închidere care se reînchid vor fi proiectate astfel încât acest
lucru să se poată face în mod repetat fără pierderi de conţinut ;
• ambalajul trebuie să fie închis iniţial cu un sigiliu a cărui distrugere să fie vizibilă în
momentul deschiderii ambalajului, iar sigiliul să fie ireparabil distrus odată cu prima deschidere.
13.1.7. Fişa tehnică de securitate

Pentru a permite utilizatorilor profesionali şi celor industriali să ia toate măsurile necesare
pentru protecţia mediului înconjurător, a sănătăţii şi pentru asigurarea securităţii la locul de
muncă, la prima livrare a substanţelor şi preparatelor periculoase orice producător, importator
sau distribuitor va trimite destinatarului o fişă tehnică de securitate (FTS), care trebuie să conţină
toate informaţiile reale disponibile pentru a asigura protecţia omului şi mediului înconjurător.
Fişele tehnice de securitate conţine 16 rubrici şi au următoarea structură :
1. Identificarea substanţei. Producător/Importator/Utilizator/Transportator;
2. Compoziţia/informaţii asupra componentelor;
3. Identificarea pericolelor (de aprindere şi explozie);
4. Primul ajutor;
5. Măsuri de prevenire a incendiilor ;
6. Măsuri luate în caz de scăpări accidentale ;
7. Manipulare şi depozitare;
8. Controlul nivelului de noxe/protecţie individuală ;
9. Proprietăţi fizice şi chimice;
10. Stabilitate şi reactivitate;
11. Informaţii toxicologice;
12. Informaţii ecologice (toxicitatea, efectele produsului în mediul înconjurător,
persistenţa şi biodegradabilitatea);
13. Consideraţi referitoare la evacuare (captare, neutralizare, deversare, etc.);
14. Informaţii referitoare la transport;
15. Informaţii referitoare la reglementări speciale ;
16. Alte informaţi .
Fişele tehnice de securitate trebuie să fie redactate în limba română şi puse la dispoziţia
angajatorului, gratuit, de către producător şi/sau furnizor, care le pune la dispoziţia specialiştilor
în sănătatea şi securitatea muncii, membrilor comitetului de sănătate şi securitate în muncă,
medicului de medicina muncii, inspectorilor de muncă.
13.1.8. Obligaţiile angajatorilor
Angajatorul trebuie să se asigure că riscul pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor în procesul
de muncă indus de un agent chimic periculos este eliminat sau redus la minimum. În acest scop,
este obligatorie respectarea valorilor limită de expunere profesională la agenţi chimici în mediul
de muncă şi valorile limită biologice tolerabile pentru lucrători, prevăzute în anexele nr. 1 şi nr. 2
ale H.G. nr. 1218/2006, cu menţinerea concentraţiilor agenţilor chimici la cel mai scăzut nivel
posibil. Aceste valori limită reprezintă valori maxime admise.
Ca urmare, în îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin Legea nr. 319/2006, angajatorul trebuie să
determine existenţa oricărui agent chimic periculos la locul de muncă. În cazul în care se
constată prezenţa agenţilor chimici periculoşi la locul de muncă, angajatorul va trebui să
evalueze orice risc referitor la securitatea şi sănătatea lucrătorilor, care decurge din prezenţa
acestora. Pentru aceasta, va trebui să aibă în vedere:
a şi sănătatea
lucrătorilor, cum ar fi fişele tehnice de securitate;
cantităţile acestora ;
rofesională sau valorile limită biologice naţionale ;
când sunt disponibile.
Dacă are posibilitatea, angajatorul trebuie să obţină informaţii suplimentare necesare

pentru evaluarea riscului, de la furnizorul agenţilor chimici periculoşi sau din alte surse
disponibile. În cazul în care angajatorul consideră că natura şi amploarea riscurilor datorate
agenţilor chimici nu necesită o altă evaluare detaliată a riscului, va trebui să includă o justificare
a acestei aprecieri. În cazul unei activităţi noi în care vor fi folosiţi agenţi chimici periculoşi,
procesul de muncă trebuie să înceapă numai după ce a fost finalizată evaluarea riscului acelei
activităţi şi după luarea măsurilor de prevenire considerate necesare. Evaluarea riscului trebuie
actualizată, în special, dacă s-au produs schimbări semnificative din cauza cărora evaluarea ar fi
depăşită sau atunci când rezultatele supravegherii stării de sănătate fac necesar acest lucru.
Angajatorul este obligat să întreprindă toate măsurile necesare pentru eliminarea sau reducerea
la minimum a riscurilor pentru securitatea sănătatea lucrătorilor în procesele de muncă în care
sunt implicaţi agenţi chimici periculoşi. În acest scop, va trebui să facă demersuri pentru:
a) proiectarea şi organizarea sistemelor de lucru la locul de muncă;
b) dotarea cu echipament corespunzător pentru lucrul cu agenţii chimici, elaborarea şi
implementarea procedurilor de întreţinere care să asigure securitatea şi sănătatea lucrătorilor în
procesul de muncă;
c) reducerea la minimum a numărului de lucrători expuşi sau care pot fi expuşi;
d) reducerea la minimum a duratei şi intensităţii de expunere;
e) măsuri corespunzătoare de igienă;
f) reducerea cantităţii de agenţi chimici prezenţi la locul de muncă la nivelul minim
necesar pentru tipul de activitate respectivă;
g) proceduri adecvate de lucru care includ în special reglementări tehnice privind
manipularea, depozitarea şi transportul în condiţii de siguranţă la locul de muncă ale agenţilor
chimici periculoşi şi ale deşeurilor chimice.
13.1.9. Măsuri specifice de prevenire şi protecţie

În conformitate cu obligaţiile care îi revin, angajatorul va trebui să se asigure că riscul pentru
securitatea şi sănătatea lucrătorilor cauzat de prezenţa la locul de muncă a unui agent chimic
periculos este eliminat sau redus la minimum. Pentru eliminarea sau diminuarea riscurilor
generate de agenţi chimici periculoşi se recurge de preferinţă la substituire, prin care angajatorul
evită utilizarea unui agent chimic periculos, înlocuindu-l cu un agent sau proces chimic care, în
condiţiile utilizării, nu este periculos sau este mai puţin periculos pentru securitatea şi sănătatea
lucrătorilor, după caz. Atunci când tipul activităţii nu permite eliminarea riscului prin substituire,
ţinând cont de activitatea şi evaluarea riscului, angajatorul trebuie să asigure reducerea la
minimum a riscului prin aplicarea unor măsuri de protecţie şi prevenire. Aceste măsuri includ:
1. evitarea sau reducerea la minimum a emiterii de agenţi chimici periculoşi care pot
prezenta un risc pentru siguranţa şi sănătatea lucrătorilor la locul de muncă. Acest deziderat se
poate realiza prin proiectarea unor procese de muncă, un control tehnic adecvat, precum şi
utilizarea de echipamente şi materiale potrivite;
2. măsuri potrivite de organizare, precum şi utilizarea unor măsuri de protecţie colectivă
aplicate la sursa riscului:
• captarea la sursă a vaporilor, gazelor, pulberilor;
• ventilaţie adecvată;
3. limitarea numărului personalului expus la minimum posibil:
• automatizarea operaţiilor;
• limitarea accesului în zonele periculoase;
4. aplicarea unor măsuri de protecţie individuală, inclusiv asigurarea echipamentului
individual de protecţie, dacă expunerea nu poate fi prevenită prin alte mijloace;
5. informarea şi instruirea lucrătorilor cu privire la :
• riscurile la care se expun ;
• conţinutul fişelor tehnice de securitate;
• etichetarea agenţilor chimici;
• semnalizarea locurilor periculoase;
6. organizarea supravegherii stării de sănătate a lucrătorilor şi a serviciului de prim ajutor.
În situaţia în care angajatorul nu demonstrează clar, prin alte mijloace de evaluare, că au fost
luate măsuri adecvate de prevenire şi protecţie, acesta trebuie să efectueze determinările necesare
ale agenţilor chimici care pot prezenta un risc pentru sănătatea lucrătorului la locul de muncă, în
mod regulat şi ori de câte ori se produce vreo schimbare a condiţiilor care pot afecta expunerea
lucrătorilor la agenţi. Chimici. Aceste determinări trebuie să aibă în vedere, în special, expunerea
lucrătorilor în raport cu valorile limită de expunere profesională. Dacă o valoare limită de
expunere profesională a fost depăşită, angajatorul trebuie să ia, imediat, măsuri care să ţină cont
de natura acelei limite, astfel încât situaţia să se poată remedia prin aplicarea celor mai potrivite
măsuri de prevenire şi de protecţie. În afara măsurilor cu caracter general, angajatorul are
obligaţia ca, pe baza evaluării globale şi a principiilor generale pentru prevenirea riscurilor să ia
anumite măsuri cu caracter specific, care să aibă în vedere:
• prevenirea prezenţei la locul de muncă a concentraţiilor periculoase ale substanţelor
inflamabile sau a cantităţilor periculoase de substanţe chimice instabile, în cazul în care natura
muncii permite acest lucru ;
• evitarea prezenţei surselor de aprindere care pot da naştere unor incendi şi explozii;
• evitarea condiţi lor nefavorabile care pot determina ca substanţele chimice instabile ori
amestecurile de substanţe să genereze efecte fizice dăunătoare;
• depozitarea, manipularea şi separarea agenţilor chimici incompatibili, astfel încât să se
asigure protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor care decurg din proprietăţile fizico-chimice ale
agenţilor chimici. Acest lucru se impune datorită faptului că, unii agenţi chimici interacţionează
foarte violent şi cu consecinţe dezastruoase (explozii, incendii, producerea de compuşi sau
degajarea de substanţe deosebit de periculoase). Din acest motiv, atât pe durata transportului, cât
şi a depozitări trebuie să se ţină cont de proprietăţile acestor substanţe şi să se evite alăturarea
celor incompatibile, care în cazul unui accident ar putea amplifica efectele acestuia.
Echipamentul de lucru, precum şi sistemele protectoare asigurate de angajator pentru

protecţia lucrătorilor trebuie să fie conforme cu prevederile legislaţiei aplicabile cu privire la
proiectare, producţie şi livrare, avându-se în vedere asigurarea sănătăţi şi securităţii. De
asemenea, angajatorul va trebui să ia măsuri pentru a asigura un control adecvat al instalaţiilor,
echipamentelor şi maşinilor sau pentru a pune la dispoziţie echipamentul necesar pentru
eliminarea exploziilor ori de reducere a presiunii care ar putea genera o explozie.
Lucrătorii care participă la operaţiile de manipulare, transport şi depozitare a agenţilor chimici
trebuie să fie instruiţi corespunzător, atât în privinţa sarcinilor de lucru, cât şi în privinţa:
e eliminare a deşeurilor periculoase;
13.1.10. Măsuri aplicabile în cazul produceri de accidente, incidente sau urgenţe

În vederea protejării securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în cazul producerii accidentelor şi
incidentelor sau al urgenţelor legate de prezenţa unor agenţi chimici periculoşi la locul de muncă,
angajatorul stabileşte măsuri sau planuri de acţiune astfel încât să fie aplicate măsurile adecvate
atunci când se produce un asemenea eveniment. În acest scop, pe lângă asigurarea mijloacelor
corespunzătoare de prim ajutor, trebuie avute în vedere şi exerciţii de protecţie adecvate, care vor
fi efectuate la intervale regulate. Pentru a readuce situaţia la normal, angajatorul trebuie:
a) să aplice măsurile necesare pentru remedierea situaţiei cât mai rapid posibil;
b) să permită să lucreze în zona afectată numai lucrătorilor care sunt indispensabili pentru
efectuarea reparaţiilor şi a altor operaţiuni necesare.
Angajatorul va trebui să întreprindă toate demersurile necesare astfel încât:
• lucrătorilor cărora li se permite să lucreze în zona afectată să li se asigure îmbrăcăminte
de protecţie potrivită, echipament individual de protecţie, echipament special de securitate şi
toate instalaţiile pe care trebuie să le utilizeze, atât timp cât situaţia se menţine;
• situaţia generată de accident sau incident să nu devină permanentă;
• persoanelor neprotejate să nu li se permită să rămână în zona afectată.
Angajatorul trebuie ia măsurile necesare pentru a asigura sistemele de avertizare şi de
comunicare necesare pentru a semnala existenţa unui risc crescut pentru securitate şi sănătate,
pentru a permite o reacţie adecvată şi pentru a putea fi întreprinse imediat acţiuni de remediere,
precum şi operaţiuni de asistenţă, evacuare şi salvare, dacă este nevoie.
Dacă există situaţii în care containerele şi conductele pentru agenţi chimici periculoşi folosiţi la
locul de muncă nu sunt marcate în conformitate cu legislaţia privind etichetarea substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase şi semnalizarea de securitate la locul de muncă lipseşte sau este
necorespunzătoare, angajatorul trebuie să ia măsuri astfel încât conţinutul containerelor şi
conductelor, precum şi natura conţinutului acestora să poată fi identificate clar.
Pentru o acţiune eficientă, angajatorul asigură disponibilitatea informaţiilor cu privire la
măsurile aplicabile în caz de urgenţă, care implică agenţi chimici periculoşi. Serviciile interne şi
externe competente în caz de accident şi urgenţă trebuie să aibă acces la informaţiile privind:
a) pericolele legate de activitatea profesională care implică agenţi chimici periculoşi;
b) măsurile de identificare a pericolelor;
c) măsurile de precauţie şi procedurile pertinente, astfel încât să îşi poată pregăti propriile
proceduri de intervenţie;
d) toate informaţiile disponibile cu privire la pericolele concrete care apar sau pot apărea
atunci când se produce un accident ori o situaţie de urgenţă.
13.1.11. Informarea şi instruirea lucrătorilor

Informarea lucrătorilor asupra problemelor legate de riscurile existente la locul lor de muncă
este unul din cele mai importante drepturi ale acestora, precum şi una din obligaţiile
fundamentale ale angajatorului. Ca urmare, în cazul existenţei unor riscuri legate de agenţii
chimici prezenţi la locul de muncă angajatorul trebuie să se asigure că lucrătorilor sau
reprezentanţilor acestora li se furnizează:
a) datele obţinute în baza evaluării riscurilor şi informaţii suplimentare ori de câte ori
schimbări majore 1a locul de muncă determină o modificare a acestor date;
b) informaţii despre agenţii chimici periculoşi prezenţi la locul de muncă cum ar fi:
ţi;
c) instruire şi informare privind precauţiile necesare şi acţiunile ce trebuie întreprinse

pentru a se proteja pe ei înşişi şi pe alţi lucrători la locul de muncă:
d) acces la orice fişă tehnică de securitate.
Aceste informaţii trebuie transmise întrun mod potrivit cu rezultatul evaluări de risc, mergând de
la comunicarea orală, până la instruirea şi pregătirea individuală susţinută cu informaţii scrise, în
funcţie de natura şi gradul de risc indicate de evaluare. De asemenea, aceste informaţii trebuie să
fie actualizate, astfel încât să ţină cont de modificarea condiţiilor.
13.1.12. Supravegherea stări de sănătate

Măsurile specifice de protecţie şi prevenire trebuie, în mod obligatoriu, completate cu cele de
supraveghere a stării de sănătate a lucrătorilor. În acest caz, prin supravegherea stării de sănătate
a lucrătorilor este înţeleasă evaluarea medicală a acestora, pentru a se determina starea sănătăţii
în relaţie cu expunerea la agenţi chimici specifici procesului de muncă. Supravegherea stării de
sănătate este obligatorie acolo unde se îndeplinesc simultan următoarele condiţii:
a) expunerea lucrătorului la agentul chimic periculos este de aşa natură încât se poate
stabili o legătură între o boală identificabilă sau un efect negativ al expunerii asupra sănătăţii;
b) există posibilitatea ca boala sau efectul să apară în condiţiile specifice de la locul de
muncă al lucrătorului;
c) tehnica de investigare prezintă un risc scăzut pentru lucrători.
La aplicarea măsurilor de prevenire la respectivul loc de muncă se va ţine seama de rezultatele
supravegherii stării de sănătate a lucrătorilor. În situaţia în care este stabilită o valoare limită
biologică tolerabilă obligatorie, supravegherea stării de sănătate este şi ea o cerinţă obligatorie în
cazul desfăşurării unei activităţi cu respectivul agent chimic periculos, potrivit metodelor din
anexa nr.2 a H.G. nr.1218/2006. Înacest caz, înainte de a li se atribui sarcina care implică riscul
de expunere la un agent chimic periculos, lucrătorii trebuie să fie informaţi în legătură cu
valoarea limită biologică tolerabilă obligatorie, precum şi cu cerinţa privind obligativitatea
supravegherii stării de sănătate.
Dacă în urma supravegherii stării de sănătate se constată că:
sănătăţii, pe care un medic sau un specialist în medicina muncii îl consideră rezultatul expunerii
la un agent chimic periculos la locul de muncă;
de medic sau de altă persoană cu calificarea necesară în legătură cu rezultatul care îl priveşte
personal, furnizându-i-se şi informaţii şi recomandări cu privire la orice acţiune de supraveghere
a stări de sănătate care trebuie să i se aplice după încetarea expunerii. În ambele situaţii de mai
sus, angajatorul trebuie să realizeze, simultan, următoarele acţiuni:
a) revizuirea evaluării riscului;
b) revizuirea măsurilor luate pentru eliminarea sau reducerea riscului;
c) consultarea specialistului în medicina muncii, a altei persoane cu calificarea necesară
sau a autorităţii de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, inclusiv referitor la
posibilitatea de a repartiza lucrătorul respectiv la un post de muncă în care nu există riscul
expunerii în continuare;
d) continuarea supravegherii stării de sănătate şi revizuirea stării de sănătate a oricărui alt
lucrător care a fost expus în acelaşi mod.
În astfel de cazuri, medicul competent sau specialistul în medicina muncii ori autoritatea
teritorială de sănătate publică implicată poate propune ca persoanele expuse să fie supuse unui
examen medical. În urma supravegherii stării de sănătate se întocmesc, în mod obligatoriu,
dosare medicale cu privire la starea de sănătate şi expunere. Lucrătorul trebuie să aibă acces, la
cerere, la dosarele medicale de sănătate şi expunere care îl privesc personal.
Dosarele medicale cu privire la starea de sănătate şi expunere trebuie să conţină un rezumat al
rezultatelor supravegherii stării de sănătate şi al tuturor datelor reprezentative obţinute prin
monitorizarea expunerii persoanei respective la agentul chimic periculos.
Dosarele medicale cu privire la starea de sănătate şi expunere trebuie ţinute întro formă
corespunzătoare care să permită consultarea lor ulterioară, respectându-se cerinţa
confidentialităţii.
13.1.13. Obligaţiile lucrătorilor

Şi în cazul prevenirii expunerii la acţiunea agenţilor chimici, lucrătorilor le revin o serie de
obligaţii referitoare la:
• însuşirea şi respectarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă;
• evitarea expunerii la pericole de accidentare şi îmbolnăvire profesională;
• utilizarea corectă a echipamentului individual de protecţie;
• oprirea imediată a lucrului la apariţia unui pericol iminent ;
• anunţarea conducătorului locului de muncă atunci când se consideră că există riscuri ce
decurg din utilizarea preparatelor chimice.
13.2. RISCURI BIOLOGICE ŞI/SAU CANCERIGENE
În cazul prezenţei substanţelor cancerigene şi mutagene la locul de muncă, prevederile H.G.
nr.1218/2006 se aplică cu respectarea prevederilor H.G. nr.1093/2006 privind stabilirea
cerinţelor minime de securitate şi sănătate pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate
de expunerea la agenţi cancerigeni sau mutageni la locul de muncă. Acest lucru este explicabil
prin faptul că, printre agenţi chimici periculoşi, se întâlnesc şi următoarele tipuri de substanţe:
Totuşi, există anumite riscuri specifice acestor substanţe, care impun anumite măsuri specifice
pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă. Legislaţia referitoare la aceste riscuri este
reprezentată de H.G. nr.1092/2006 privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de
expunerea la agenţi biologici în muncă şi H.G. nr.1093/2006 privind stabilirea cerinţelor minime
de securitate şi sănătate pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la
agenţi cancerigeni sau mutageni la locul de muncă.
Riscul biologic este reprezentat de următorul semn grafic
13.2.1. Riscuri biologice
H.G. nr.1092/2006 defineşte agenţii biologici ca microorganisme, inclusiv microorganismele

modificate genetic, culturile celulare şi endoparaziţii umani, care sunt susceptibile să provoace
infecţie, alergie sau intoxicaţie.
Unul din aspectele specifice ale agenţilor biologici este faptul că, deşi se găsesc în multe locuri
de muncă, ei sunt subestimaţi deoarece, în cele mai numeroase cazuri, nu pot fi percepuţi cu
ochiul liber. Din acest motiv, una din principalele măsuri de asigurare a securităţii şi sănătăţii în
aceste cazuri este diminuarea riscului de a intra în contact cu agenţii biologici.
Cele mai importante surse de agenţi biologici sunt:
• fluidele şi ţesuturile umane sau animale;
• animalele;
• plantele.
Agenţii biologici sunt reprezentaţi în general de:
• bacterii (provoacă tuberculoză, probleme dermatologice, etc.);
• virusuri(provoacă hepatite, gripe, HIV, etc.);
• ciuperci (provoacă alergii, etc.),
• paraziţi (provoacă boli parazitare).
Acţiunea acestor agenţi biologici asupra lucrătorilor are ca principale efecte producerea
următoarelor boli:
• infecţii cauzate de virusuri, bacterii sau paraziţi;
• alergii cauzate de mucegaiuri, praf, acarieni etc.;
• cancer;
• efecte nocive asupra fetuşilor.
Principalele căi de pătrundere a agenţilor biologici în organism sunt:
• prin inhalare;
• prin ingestie;
• prin leziuni ale pielii;
• prin membranele mucoaselor;
• accidental, prin muşcături de animale şi înţepături de insecte.
În funcţie de importanţa riscului de infecţie pe care îl prezintă, agenţii biologici sunt clasificaţi
în 4 grupe de risc:
a) grupa 1 – agenţi biologici care nu sunt susceptibili să provoace o boală la om;
b) grupa 2 – agenţi biologici care pot provoca o boală omului şi constituie un pericol
pentru lucrători.
Propagarea lor în colectivitate este improbabilă. Există, în general, o profilaxie sau un tratament
eficace;
c) grupa 3 – agenţi biologici care pot provoca îmbolnăviri grave la om şi constituie un
pericol serios pentru lucrători. Ei pot prezenta un risc de propagare în colectivitate, dar există în
general o profilaxie sau un tratament eficace;
d) grupa 4 – agenţi biologici care pot provoca boli grave omului şi constituie un pericol
serios pentru lucrători. Ei pot să prezinte un risc ridicat de propagare în colectivitate şi nu există
în general o profilaxie sau un tratament eficace.
Dacă un agent biologic care trebuie evaluat nu poate fi clasificat clar în una dintre grupele
definite anterior, el trebuie clasificat în grupa cu riscul cel mai ridicat dintre grupele posibile. O
clasificare detaliată a agenţilor biologici este făcută în anexa 3 a H.G. nr 1092/2006.
În cazul expunerii lucrătorilor la riscurile implicate de utilizarea agenţilor biologici, angajatorul
trebuie să ia o serie de măsuri specifice acestei expuneri, suplimentar faţă de cele cu caracter
general luate în cazul expunerii la agenţi chimici:
a) să asigure condiţiile corespunzătoare ca lucrătorii să nu servească masa şi să nu bea în
zonele de lucru unde există riscul de contaminare cu agenţi biologici;
b) să furnizeze lucrătorilor îmbrăcăminte de protecţie adecvată sau alte tipuri de
îmbrăcăminte specială adecvată;
c) să asigure lucrătorilor spaţii dotate cu instalaţii igienico-sanitare adecvate, care pot
include soluţii/picături pentru ochi şi/sau substanţe antiseptice pentru piele;
d) să aibă în vedere ca echipamentul individual de protecţie să fie:
− aşezat corect întrun loc stabilit, separat de celelalte haine;
− verificat şi curăţat, dacă este posibil, înainte şi după fiecare utilizare;
− reparat sau schimbat înaintea unei noi utilizări, în cazul în care prezintă defecţiuni;
e) să stabilească proceduri privind prelevarea, manipularea şi tratarea eşantioanelor de
origine umană sau animală.
Îmbrăcămintea de lucru şi echipamentele de protecţie, inclusiv îmbrăcămintea de protecţie, care
pot fi contaminate de agenţi biologici, trebuie să fie scoase atunci când lucrătorul părăseşte zona
de lucru şi trebuie păstrate separat de altă îmbrăcăminte.
Angajatorul trebuie să aibă grijă ca îmbrăcămintea de lucru sau de protecţie şi echipamentul de
protecţie să fie dezinfectate şi curăţate sau, la nevoie, distruse.
Angajatorul trebuie să aibă lista lucrătorilor expuşi la agenţi biologici din grupele 3 şi/sau 4,
care indică activitatea efectuată şi, atunci când este posibil, agentul biologic la care lucrătorii au
fost expuşi şi, după caz, datele referitoare 1a expuneri, la accidente şi incidente. Această listă
trebuie păstrată timp de cel puţin 10 ani de la terminarea expunerii. Lista este păstrată pe o
perioadă mai îndelungată, care poate atinge 40 de ani de la ultima expunere cunoscută, în cazul
expunerilor susceptibile să antreneze infecţii:
a) produse de agenţi biologici despre care se ştie că pot provoca infecţii persistente sau
latente, care, ţinând seama de stadiul actual al cunoştinţelor, nu pot fi diagnosticate înainte ca
boala să se declanşeze, mulţi ani mai târziu;
b) a căror perioadă de incubaţie prealabilă declanşării bolii este deosebit de lungă;
c) care produc boli ce pot prezenta recrudescenţă după un timp îndelungat, în ciuda
tratamentului aplicat;
d) care pot lăsa sechele grave pe termen lung.
Medicul de medicina muncii, inspectorul de muncă, precum şi orice altă persoană responsabilă
cu sănătatea şi securitatea la locul de muncă trebuie să aibă acces la lista lucrătorilor expuşi la
agenţi biologici din grupele 3 şi/sau 4.
Angajatorul trebuie să notifice, în prealabil, autorităţii de sănătate publică judeţene şi
inspectoratului teritorial de muncă utilizarea pentru prima dată a agenţilor biologici din grupele
2, 3 şi 4 cu cel puţin 30 de zile înainte de începrea activităţii. Se notifică, de asemenea în
prealabil, utilizarea pentru prima dată a oricărui alt agent biologic din grupa 4, precum şi
utilizarea oricărui alt agent biologic nou din grupa 3, care este clasificat provizoriu astfel chiar de
către angajator. De fiecare dată când procedeele şi/sau procedurile suferă modificări importante
din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii la locul de muncă, trebuie efectuată o nouă
notificare.
Notificarea prevăzută mai sus va conţine:
1. denumirea şi adresa întreprinderii şi/sau unităţii;
2. numele şi competenţele lucrătorului desemnat cu securitatea şi sănătatea la locul de
muncă;
3. rezultatele evaluări riscurilor profesionale;
4. specia agentului biologic;
5. măsurile de protecţie şi de prevenire avute în vedere.
În cazul în care se confirmă că un lucrător prezintă o infecţie şi/sau o boală care ar fi putut
rezulta din expunerea la agenţi biologici, medicul de medicina muncii sau serviciul de medicina
muncii aflat într-o relaţie contractuală cu angajatorul trebuie să propună şi celorlalţi lucrători
care au fost expuşi în mod similar să se supună supravegherii medicale. În acest caz, angajatorul
efectuează o reevaluare a riscului de expunere. Având în vedere principalele surse de agenţi
biologice, H.G. nr.1092/2006 prevede o serie de măsuri speciale aplicabile procedeelor
industriale, laboratoarelor şi încăperilor pentru animale.
Ca în toate celelalte cazuri, şi în situaţia lucrătorilor expuşi la riscuri cauzate de agenţi biologici
1e revin o serie de obligaţii specifice acestor riscuri. Cele mai importante dintre acestea sunt:
• utilizarea echipamentului individual de protecţie furnizat de angajator;
• lucrătorii trebuie să îşi schimbe echipamentul individual de lucru la terminarea
programului;
• echipamentul individual de lucru nu se va lua acasă;
• sunt interzise mâncatul, băutul, fumatul şi aplicarea de cosmetice în zonele de lucru;
• este interzisă depozitarea alimentelor şi băuturilor în frigidere, dulapuri sau spaţii unde
există sânge sau alte fluide şi materiale potenţial contaminate;
• depozitarea şi transportul sângelui sau a altor fluide şi materiale potenţial contaminate
(ţesuturi, resturi,
etc.) trebuie să se facă în containere închise şi etichetate cu semnul de risc biologic.
13.2.2. Riscuri cancerigene sau mutagene

Cancerul este, ca importanţă, a doua cauză a deceselor înregistrate în Uniunea Europeană.
Cancerul se dezvoltă ca o consecinţă a unei relaţi complexe între factori ereditari, ambientali şi
stilul de viaţă. Astfel, fumul de tutun şi consumul exagerat de alcool sunt consideraţi printre
factorii principali de producere a cancerului. Ca urmare, o mare parte a cancerelor ar putea, în
principiu, să fie prevenite. Din păcate, un mare număr din cazurile de cancer descoperite în
fiecare an îşi au originile în condiţiile de muncă sau pot fi puse în relaţie cu condiţiile de muncă.
Conform IARC (International Agency for Research on Cancer) 23 de substanţe având originea
la locul de muncă au fost clasificate ca şi carcinogeni umani şi alte 21 de substanţe au fost
clasificate ca şi carcinogeni umani probabili. Majoritatea acestor agenţi au fost reprezentaţi de
radiaţia solară, fumul de tutun din mediul de lucru, siliciul cristalin, fumul motoarelor Diesel,
radonul şi radiaţiile ionizante, anumite pulberi de lemn, benzenul şi azbestul.
Anual, la nivel mondial sunt depistate aproximativ 590.000 de cazuri noi de cancer profesional,
între care cancerul pulmonar deţine primul loc. Se apreciază că, cifrele reale sunt mult mai mari.
Dificultăţile în evaluarea situaţiei reale sunt generate de următoarele aspecte:
• perioada lungă de latentă a bolii (15 – 20 de ani) face ca declararea bolii să se petreacă
frecvent după pensionare şi astfel nu mai sunt analizate antecedentele profesionale;
• diagnosticul cert de boală profesională este dificil de stabilit în numeroase cazuri,
datorită multiplilor factori care concurează la apariţia afecţiunii. Astfel, unele substanţe chimice
au efecte cancerigene cunoscute de utilizatori (benzenul, clorura de vinil, etc.), în timp ce pentru
alte tipuri de agenţi acest efect este doar presupus sau, şi mai rău, ignorat de un mare număr de
utilizatori (anumite tipuri de pulberi de lemn care pot ajunge în alveolele pulmonare);
• insuficienţa mijloacelor de diagnosticare precoce a bolii.
Cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate
de expunerea la agenţi cancerigeni sau mutageni la locul de muncă sunt stabilite prin H.G. nr.
1093/2006 Măsurile necesare a fi întreprinse pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă,
precum şi cele de supraveghere a sănătăţii sunt similare cu cele prezentate la agenţii chimici şi
biologici, acordând însă o atenţie deosebită depistării cât mai precoce a oricăror tipuri de tumori.
13.2. EVITAREA/REDUCEREA EXPUNERI LUCRĂTORILOR LA AZBEST
13.3.1 Generalităţi
Azbestul este un material izolant durabil care a fost utilizat mult timp şi în mare măsură în
construcţii, la izolarea conductelor sau sistemelor de încălzire, la dalele de pardoseală, drept
căptuşeală a părţilor interioare ale cuptoarelor şi chiar la plăcuţele de frână ale autoturismelor.
Termenul azbest desemnează următorii silicaţi fibroşi:
ctinolit de azbest;
Potrivit legislaţiei europene, comercializarea şi utilizarea produselor sau substanţelor care conţin
azbest au fost interzise din ianuarie 2005 (Directiva 1999/77/CE). În 15 aprilie 2006, au intrat în
vigoare măsuri mult mai riguroase pentru protejarea lucrătorilor din Uniunea Europeană
împotriva riscului de expunere la fibre de azbest (Directiva 2003/18/CE care modifică Directiva
83/477/ CE). România a transpus prevederile europene referitoare 1a azbest în Hotărârea de
Guvern nr.1875/2005 privind protecţia sănătăţii şi securităţii faţă de riscurile datorate expunerii
la azbest. Cu toate acestea, există încă o problemă, în practică, privind prevenirea expunerii
lucrătorilor la azbest în cursul lucrărilor care implică prezenţa acestui material (depozitare,
demolare, întreţinere etc.).
În România sunt interzise următoarele activităţi:

edee de pulverizare (sprayere);
densitate (<1g/cm3) cu
conţinut de azbest;
cării şi
prelucrării produselor din azbest şi a celor cu conţinut de azbest adăugat în mod deliberat.
Totuşi, prin excepţie, activităţile de tratare şi eliminare a produselor provenite din demolarea şi
îndepărtarea azbestului se pot realiza în condiţiile stipulate de reglementări bine stabilite.
Dintre activităţile în care lucrătorii sunt sau pot fi expuşi la pulberea provenită de la azbest sau
din materiale care conţin azbest se menţionează:
conţin azbest;
materialelor ce conţin azbest;
azbest.
Pentru orice activitate susceptibilă să prezinte risc de expunere la pulberea provenită din azbest
sau din materiale cu conţinut de azbest, angajatorul trebuie să dispună efectuarea evaluării
acestui risc. Practic, va trebui determinată natura expunerii, respectiv varietatea mineralogică de
azbest, dimensiunile fibrelor şi gradul de expunere a lucrătorilor la pulberea de azbest sau de
materiale cu conţinut de azbest. Dacă expunerea lucrătorului este sporadică şi de mică intensitate
şi dacă din rezultatele evaluări riscurilor rezultă în mod clar că limita expunerii la azbest nu va fi
depăşită în aerul din zona de activitate, activităţile nu vor fi notificate autorităţilor competente şi
nu va fi necesară evaluarea stării de sănătate pentru fiecare lucrător înaintea expunerii la pulberi
de azbest şi/sau de materiale cu conţinut de azbest. Aceste activităţi cuprind următoarele:
a) activităţi de întreţinere de scurtă durată şi discontinue, în care se manipulează numai
materiale nefriabile;
b) îndepărtarea fără deteriorare a unor materiale nedegradate în care fibrele de azbest sunt
legate strâns întro matrice;
c) încapsularea sau acoperirea cu înveliş protector a unor materiale cu conţinut de azbest
care se află în stare bună;
d) monitorizarea şi controlul aerului, precum şi prelevarea de eşantioane pentru a se
determina dacă un anumit material conţine azbest.
Angajatorii trebuie să ia măsuri pentru ca niciun lucrător să nu fie expus la o concentraţie de
azbest în suspensie în aer mai mare de 0,1 fibre/cm3, măsurată în raport cu o medie ponderată în
timp pe o perioadă de 8 ore.
Angajatorul trebuie să ţină evidenţa lucrătorilor desemnaţi să efectueze activităţile susceptibile
să prezinte risc de expunere la pulberea provenită din azbest sau din materiale cu conţinut de
azbest întrun registru în care trebuie să indice natura şi durata activităţii acestora, precum şi a
expunerii la care aceştia sunt supuşi. Expunerea lucrătorilor la pulberea provenită din azbest sau
din materiale cu conţinut de azbest trebuie redusă la minimum şi, în orice caz, sub 0,1 fibre/cm3.
În acest scop, se pot lua următoarele măsuri:
• numărul lucrătorilor expuşi sau care pot fi expuşi la pulberea provenită din azbest sau
din materiale cu conţinut de azbest trebuie să fie cât mai mic posibil;
• procesele de muncă trebuie concepute astfel încât să nu producă pulbere de azbest sau,
dacă acest lucru se dovedeşte imposibil, să nu se producă degajare de pulbere de azbest în aer;
• toate construcţiile şi echipamentele implicate în tratarea azbestului trebuie să poată fi
curăţate şi întreţinute cu regularitate şi eficacitate;
• azbestul sau materialele care degajă pulbere de azbest sau conţin azbest trebuie
depozitate şi transportate în ambalaje etanşe adecvate;
• deşeurile trebuie colectate şi îndepărtate de la locul de muncă în cel mai scurt timp
posibil, în ambalaje etanşe adecvate, prevăzute cu etichete care să indice că acestea conţin
azbest.
Angajatorii au obligaţia să asigure o instruire periodică adecvată pentru toţi lucrătorii care sunt
sau pot fi expuşi la pulbere care conţine azbest. Conţinutul instruirii trebuie să fie uşor de înţeles
pentru lucrători, trebuie să le permită acestora să dobândească pregătirea şi să-şi însuşească
cunoştinţele necesare în materie de prevenire şi de securitate, în special în ceea ce priveşte:
a) proprietăţile azbestului şi efectele lui asupra sănătăţii, inclusiv efectul sinergic al
fumatului;
b) tipurile de produse şi materiale care pot conţine azbest;
c) operaţiile care pot conduce la expunerea la azbest şi importanţa controalelor preventive
pentru reducerea la minimum a expunerii;
d) practicile profesionale sigure, controalele şi echipamentele de protecţie;
e) rolul adecvat, alegerea, selectarea, limitările şi utilizarea corespunzătoare a
echipamentelor de respiraţie;
f) procedurile de urgenţă;
g) procedurile de decontaminare;
h) eliminarea deşeurilor;
i) cerinţele în materie de supraveghere medicală.
Activităţile în care lucrătorii sunt expuşi sau sunt susceptibili de a fi expuşi la pulberea degajată
din azbest sau din materiale cu conţinut de azbest fac obiectul unui sistem de notificare
coordonat de Inspecţia Muncii şi de direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului
Bucureşti. Înainte de începerea lucrărilor, angajatorul trebuie să transmită o notificare
inspectoratului teritorial de muncă. Notificarea activităţii care implică azbest trebuie să conţină
cel puţin:
a) descriere succintă a amplasamentului şantierului;
b) descriere succintă a tipului şi a cantităţilor de azbest utilizate sau manipulate;
c) descriere succintă a activităţilor şi a procedeelor aplicate;
d) numărul de lucrători implicaţi;
e) data de începere a lucrărilor şi durata activităţii;
f) descrierea succintă a măsurilor luate pentru a se limita expunerea lucrătorilor la azbest.
Angajatorul trebuie să transmită o nouă notificare ori de câte ori o modificare a condiţiilor de
muncă poate determina o creştere semnificativă a expunerii la pulberea provenită din azbest sau
din materiale cu conţinut de azbest.
Lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora în întreprindere/unitate trebuie să aibă acces la
documentul de notificare referitor la întreprinderea/unitatea în care îşi desfăşoară activitatea.
Principalele cerinţe privind măsurarea concentraţiei de fibre de azbest în aer sunt:
• efectuarea cu regularitate a măsurătorilor concentraţiei de fibre de azbest în aer la locul
de muncă;
• prelevarea probelor trebuie să fie reprezentativă pentru expunerea personală a
lucrătorului la pulberea provenită din azbest sau din materiale cu conţinut de azbest;
• prelevarea probelor se realizează după consultarea lucrătorilor şi/sau a reprezentanţilor
lor din întreprindere, numai de către personalul având calificarea necesară;
• probele prelevate trebuie analizate în laboratoare abilitate de ministerul sănătăţii, dotate
cu echipamente de numărare a fibrelor;
• durata prelevării probelor trebuie să fie astfel încât să se poată stabili expunerea
reprezentativă pentru o perioadă de referinţă de 8 ore, respectiv un schimb de muncă, prin
măsurări sau prin calculul mediei ponderate cu timpul;
• numărarea fibrelor trebuie să se realizeze, de preferinţă, cu microscop cu contrast de
fază PCM, în conformitate cu metoda recomandată de organizaţia mondială a sănătăţii, sau cu
orice altă metodă cu rezultate echivalente;
• în scopul măsurării concentraţiei de azbest în aer, se iau în consideraţie numai fibrele cu
lungimea mai mare de 5 micrometri, lăţimea mai mică de 3 micrometri şi raportul
lungime/lăţime mai mare de 3:1.
13.3.2. Supravegherea sănătăţi lucrătorilor

Principalele afecţiuni provocate de expunerea la fibre de azbest sunt:
• azbestoză;
• mezoteliom;
• cancer pulmonar;
• cancer gastrointestinal.
Medicul de medicină a muncii sau medicul cu competenţă în medicină de întreprindere,
responsabil cu supravegherea medicală a lucrătorilor expuşi la azbest, trebuie să cunoască
condiţiile sau împrejurările expunerii pentru fiecare lucrător.
Examinarea sănătăţii lucrătorilor expuşi la azbest trebuie să cuprindă:
a) întocmirea dosarului medical individual;

b) anamneza profesională;
c) examenul clinic general şi pe aparate (în special aparatul respirator);
d) teste ale funcţiei respiratorii (spirometrie şi curbă debit – volum);
e) radiografie pulmonară standard;
a) examen clinic general pe aparate (în special aparatul respirator);

b) teste ale funcţiei respiratorii (spirometrie şi curbă debit – volum);
c) determinarea de corpi azbestozici în spută;
tomodensitometrie, etc.) pentru grupurile de angajaţi cu risc crescut, la recomandarea medicului

de medicină a muncii. De asemenea, medicul de medicină a muncii sau medicul cu competenţă
în medicină de întreprindere, care răspunde de supravegherea sănătăţii lucrătorilor, sunt cei care
decid cu privire la examinări suplimentare, cum ar fi testele citologice ale sputei, radiografia
toracică sau tomodensitometria.
Pentru supravegherea sănătăţii lucrătorilor se impun următoarele:
• angajatorul trebuie să asigure evaluarea stării de sănătate pentru fiecare lucrător,
inclusiv un examen specific al aparatului respirator, înaintea expunerii la pulberi de azbest şi/sau
de materiale cu conţinut de azbest;
• o nouă evaluare a stării de sănătate, pentru fiecare lucrător, trebuie să se realizeze cel
puţin o dată la fiecare 3 ani, pe toată perioada în care are loc expunerea;
• medicul de medicină a muncii trebuie să întocmească un dosar medical pentru fiecare
lucrător şi să recomande angajatorului sau să determine eventualele măsuri indviduale de
protecţie ori de prevenire care trebuie luate;
• medicul de medicină a muncii trebuie să furnizeze lucrătorilor vizaţi informaţii şi
recomandări cu privire la evaluarea stării lor de sănătate la care pot fi supuşi după încetarea
expunerii la azbest şi/sau la materiale cu conţinut de azbest.
• registrul de evidenţă a lucrătorilor desemnaţi să efectueze activităţile susceptibile să
prezinte risc de expunere la pulberea provenită din azbest sau din materiale cu conţinut de azbest
şi dosarele medicale individuale ale acestor lucrători trebuie păstrate cel puţin 40 de ani de la
încetarea expunerii.
13.3.3. Reducerea sau evitarea riscurilor determinate de azbest

Atunci când se depăşeşte valoarea limită de 0,1 fibre/cm3, intervenţia angajatorului prin măsuri
adecvate pentru remedierea situaţiei trebuie să se realizeze în cel mai scurt timp posibil. De
asemenea, se va efectua o nouă determinare a concentraţiei de azbest în aer. Este interzisă
continuarea lucrului în zona afectată până la luarea măsurilor adecvate pentru protecţia
lucrătorilor. Dacă expunerea nu poate fi redusă prin alte mijloace şi respectarea valorii limită
impune utilizarea echipamentului individual de protecţie respiratorie pentru fiecare lucrător,
purtarea acestuia nu are caracter permanent, iar durata sa de utilizare trebuie să se limiteze la un
minimum strict necesar. De asemenea, în timpul activităţilor care necesită purtarea unui
echipament individual de protecţie respiratorie, trebuie să se prevadă pauze de lucru, în funcţie
de condiţiile fizice şi climatologice. În cazul anumitor activităţi, cum ar fi lucrările de demolare,
îndepărtare a azbestului, de reparare şi întreţinere, pentru care se estimează că, în pofida utilizării
măsurilor tehnice de limitare a conţinutului de azbest în aer, valoarea limită va fi depăşită,
angajatorul trebuie să stabilească următoarele măsuri pentru asigurarea protecţiei lucrătorilor pe
durata acestor activităţi:
individual de protecţie
respiratorie adecvat şi cu alte echipamente individuale de protecţie;
limită;
cu conţinut de azbest în
afara construcţiei sau a zonei de lucru;
aceste zone;
curile de muncă să constituie zone în care fumatul este interzis;
contaminării cu pulbere de azbest;

în cazul în care se
efectuează operaţii în care se degajă pulbere de azbest;
protecţie în afara întreprinderii, pentru a fi purtate, spălate sau pentru alte operaţii de întreţinere;
spălători dotate pentru acest tip de operaţii, situate în afara întreprinderii, numai dacă în
întreprinderea respectivă nu se poate efectua curăţarea;
îmbrăcămintea de lucru, precum şi pentru îmbrăcămintea personală;
şi curăţate după fiecare utilizare;
care sunt defecte.
13.3.4. Planul de lucru

Înaintea începerii lucrărilor de demolare ori de îndepărtare a azbestului şi/sau a materialelor cu
conţinut de azbest din clădiri, structuri, aparate, instalaţii şi vapoare angajatorul va stabili un plan
de lucru, care să prevadă următoarele măsuri:
icarea
tehnicilor de demolare, cu excepţia cazului care această eliminare ar avea un risc mai mare
pentru lucrători decât dacă azbestul şi/sau cu conţinut de azbest ar fi lăsate acolo unde se află;
idual de protecţie;
terminarea lucrărilor de îndepărtare a azbestului sau de demolare

Planul de lucru trebuie să cuprindă informaţii privind:
• natura şi durata probabilă a lucrărilor;
• locul unde se efectuează lucrările;
• metodele aplicate atunci când lucrările presupun manipularea azbestului sau a
materialelor cu conţinut de azbest;
• caracteristicile echipamentelor utilizate pentru protecţia şi decontaminarea celor care
efectuează lucrările;
• metodele aplicate pentru protecţia altor persoane prezente la locul unde se efectuează
lucrările sau în apropierea acestora.
La solicitarea inspectoratului teritorial de muncă şi a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a
municipiului Bucureşti, angajatorul trebuie să transmită planul de lucru înainte de începerea
lucrărilor, cu excepţia cazurilor de urgenţă.
TEMA 14
Lucrul în condiţii de subteran
14.1. Generalităţi
Mineritul reprezintă unul importantele sectoare ale economiei, atât datorită contribuţiei acestuia
la dezvoltare în general, cât şi prin locuri de muncă pe care le creează. În acelaşi timp, mineritul
a fost considerată, în mod tradiţional, ca o activitate periculoasă datorită incidenţei importante a
accidentelor de muncă şi, în mod special, a celor mortale. Toate aceste considerente fac din
munca din minerit una din activităţile cu cel mai mare risc din punctul de vedere al securităţi şi
sănătăţi lucrătorilor. Acesta este motivul pentru care, specialiştii în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă au luat în considerare necesitatea stabilirii unui set de măsuri minimale
obligatorii a fi îndeplinite la exploatarea oricărui zăcământ de substanţe minerale utile.
Reglementarea principală în domeniul industriei extractive, atât de suprafaţă, cât şi de subteran
este reprezentată de Hotărârea de Guvern nr. 1049/2006 privind cerinţele minime de securitate şi
sănătate pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii din industria extractivă de suprafaţă sau de
subteran.
Prin industria extractivă de suprafaţă sau subteran se înţelege, în acepţiunea HG

1049/2006, toate ramurile industriei extractive în care se desfăşoară activităţi de extracţie la
suprafaţă sau subteran a substanţelor minerale utile, în sensul strict al termenului, şi/sau
prospecţiuni şi explorări în vederea extracţiei, şi/sau pregătirea materiilor prime extrase în
vederea comercializării, exclusiv activităţile de prelucrare ori preparare a materiilor prime
extrase, cu excepţia ramurilor industriei extractive prin foraj definite prin prevederile legislaţiei
naţionale care transpun Directiva 92/91/CEE. Lucrătorii din industria extractivă (minierii) sunt
expuşi în timpul activităţii lor unei mari diversităţi de riscuri. Din păcate, ei nu sunt expuşi doar
riscurilor primare, generate de propria activitate, ci, în numeroase cazuri, sunt participanţi pasivi
la riscurile generate de activitatea altor lucrători care se află în apropierea lor, aceasta fiind una
din caracteristicile importante ale acestei activităţi şi una din explicaţiile numărului mare de
accidente petrecute, în special, în exploatarea subterană.
Având în vedere diversitatea de lucrări întâlnită în oricare mină, există o mare diversitate de
riscuri la care sunt expuşi lucrătorii. Astfel, luând în considerare riscurile majore la care pot fi
expuşi lucrătorii, în activitatea de minerit subteran se disting, în principal, următoarele riscuri:
e şi sunt concretizate
prin:
• înţepături, zgârieturi, tăieturi, lovituri, striviri;
• alunecări, împiedicări, căderi la acelaşi nivel;
• căderi de la înălţime.
Între leziunile cele mai comune printre minieri sunt fracturile şi entorsele datorate căderilor, la
acelaşi nivel sau de la nivele diferite, din cauza poziţiilor instabile şi nerespectări măsurilor de
securitate în muncă.
Acestora li se adaugă afecţiunile musculo-scheletice rezultate ca urmare a unor eforturi prea
mari, mişcărilor repetative sau poziţi lor de lucru inadecvate.
şi/sau nocive pentru sănătate. Astfel, prezenţa în atmosfera subterană a pulberilor de siliciu şi de
cărbune conduce la îmbolnăvirea lucrătorilor cu silicoză sau antracoză, iar prezenţa în atmosfera
subterană a metanului, poate conduce, în anumite condiţii, la producerea de explozii. Pe de altă
parte, datorită proprietăţilor de autoaprindere a cărbunilor, respectiv a apariţiei focurilor de mină
(endogene) se pot produce intoxicaţii cu monoxid de carbon sau bioxid de carbon.
minerit. În ultimii ani activitatea în minerit a cunoscut un recul serios, numărul minerilor scăzând
semnificativ. În consecinţă, datorită neangajării de noi lucrători, vârsta medie a minierilor activi
a crescut, rutina în muncă s-a accentuat, ceea ce constituie un factor negativ determinant în
securitatea şi sănătatea acestora. Pentru a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor, angajatorul
trebuie să ia măsurile necesare, astfel încât:
a) locurile de muncă să fie proiectate, construite, echipate, date în folosinţă, exploatate şi
întreţinute în aşa fel încât să permită lucrătorilor efectuarea sarcinilor de muncă fără a pune în
pericol securitatea şi/sau sănătatea proprie şi/sau a celorlalţi lucrători;
b) exploatarea locurilor de muncă în prezenţa lucrătorilor să se facă sub supravegherea
unei persoane responsabile;
c) activităţile care comportă un risc special să fie încredinţate numai personalului
competent şi să se execute conform instrucţiunilor date;
d) toate instrucţiunile de securitate să fie redactate astfel încât să poată fi înţelese de către
toţi lucrătorii la care se referă;
e) să fie prevăzute echipamente de prim ajutor adecvate;
f) toate exerciţiile de securitate necesare să se efectueze periodic.
Pentru a dovedi că:
a) sunt determinate şi evaluate riscurile la care sunt expuşi lucrătorii la locul de muncă;
b) se iau măsurile corespunzătoare pentru a se asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor;
c) proiectarea, utilizarea şi întreţinerea locului de muncă şi ale echipamentelor prezintă
securitate, angajatorul trebuie să întocmească şi să ţină la zi un document referitor la securitate şi
sănătate, care să îndeplinească cerinţele prevăzute la art. 7, 12, 16 şi 17 din Legea nr. 319/2006.
Documentul de securitate şi sănătate trebuie întocmit înainte de începerea lucrării şi trebuie
revizuit dacă locul de muncă suferă modificări majore, extinderi sau transformări.
În funcţie de tipul şi metoda de exploatare, angajatorul trebuie să ia măsurile corespunzătoare:
a) pentru a evita, detecta şi combate declanşarea şi propagarea incendiilor şi exploziilor;
b) pentru a evita formarea atmosferelor explozive şi/sau nocive pentru sănătate.
În caz de pericol, pentru a asigura evacuarea lucrătorilor de la locurile de muncă, rapid şi în
deplină securitate, angajatorul trebuie să prevadă, să procure şi să întreţină mijloace
corespunzătoare de evacuare şi salvare. De asemenea, angajatorul trebuie să ia măsurile necesare
pentru prevederea sistemelor de alarmă şi a altor mijloace de comunicare necesare care să
permită, în caz de nevoie, declanşarea imediată a operaţiunilor de acordare de prim ajutor,
evacuare şi salvare.
Totodată, angajatorul trebuie să raporteze cât mai repede posibil autorităţilor prevăzute la art. 27
alin. (1) din Legea nr. 319/2006 orice accident de muncă grav şi/sau mortal, precum şi orice
pericol grav. Locurile de muncă trebuie să fie astfel organizate încât să asigure o protecţie
adecvată împotriva riscurilor. Ele trebuie menţinute în stare corespunzătoare, iar substanţele ori
depunerile periculoase trebuie îndepărtate sau ţinute sub supraveghere, pentru a nu pune în
pericol securitatea şi sănătatea lucrătorilor. Pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor pe
parcursul desfăşurării tuturor activităţilor, trebuie asigurată supravegherea prin persoane care au
calităţile şi competenţa cerute de această funcţie, desemnate de către angajator sau în numele
acestuia, acţionând în interesul acestuia. Supraveghetorul trebuie să efectueze vizite de control la
posturile de muncă ocupate cel puţin o dată pe parcursul unui schimb, dacă documentul de
securitate şi sănătate prevede acest lucru.
La fiecare loc de muncă ocupat de lucrători trebuie să existe în permanenţă un număr suficient de
lucrători care să aibă calităţile, experienţa şi pregătirea necesare pentru a îndeplini sarcinile ce le
sunt încredinţate. La orice loc de muncă ocupat de lucrători trebuie să existe în permanenţă o
persoană responsabilă care să aibă calităţile şi competenţa acestei funcţii, desemnată de
angajator. Atunci când documentul de securitate şi sănătate prevede acest lucru, trebuie introdus
un sistem de permise de lucru pentru executarea lucrărilor periculoase şi pentru executarea
lucrărilor care în mod normal nu sunt periculoase, dar care, în interacţiune cu alte activităţi, pot
genera pericole grave. Permisele de lucru trebuie emise înainte de începerea lucrului de către
persoana desemnată în acest scop şi trebuie să specifice condiţiile ce trebuie îndeplinite şi
măsurile ce trebuie luate înainte, în timpul lucrului şi după lucru.
14.2. Cerinţe minime speciale aplicabile industriei extractive de subteran

Orice exploatare subterană trebuie să aibă acces la suprafaţă prin cel puţin două ieşiri separate,
construite solid şi uşor accesibile lucrătorilor din subteran. Când circulaţia prin aceste ieşiri
necesită un efort important din partea lucrătorilor, ele trebuie să fie prevăzute cu mijloace
mecanice pentru transportul lucrătorilor.
Lucrările miniere subterane în care se execută diverse activităţi trebuie să fie construite,
exploatate, echipate şi întreţinute astfel încât lucrătorii să poată lucra şi circula în ele cu riscuri
minime. Galeriile trebuie să fie prevăzute cu panouri indicatoare pentru a permite orientarea
lucrătorilor. Susţinerea lucrărilor miniere trebuie efectuată cât mai repede posibil după excavare,
în afara cazurilor în care stabilitatea lucrării nu condiţionează securitatea lucrătorilor. Această
susţinere trebuie să fie realizată în conformitate cu monografiile de armare şi instrucţiunile scrise
şi elaborate în acest sens.
Toate lucrările din subteran la care este permis accesul trebuie să fie aerisite în mod
corespunzător, astfel încât să se asigure:
a) o atmosferă sănătoasă;
b) o atmosferă în care riscurile de explozie şi de prafuri respirabile sunt sub control;
c) o atmosferă în care condiţiile de muncă sunt corespunzătoare în timpul lucrului,
ţinându-se seama de metodele de lucru aplicate şi de eforturile fizice impuse lucrătorilor.
Pentru a realiza dezideratele menţionate, angajatorul are obligaţia de a întocmi un proiect de
aeraj, care să indice parametrii caracteristici utili ai sistemului de aeraj, proiect care trebuie să fie
actualizat periodic. Când prin aerajul natural nu se reuşeşte aerisirea corespunzătoare a lucrărilor
miniere subterane, aerajul principal trebuie să fie asigurat cu una sau mai multe staţii de
ventilatoare principale. Funcţionarea ventilatoarelor principale trebuie să fie supravegheată în
mod continuu şi pentru semnalizarea opririlor intempestive trebuie prevăzut un dispozitiv
automat de alarmă. În situaţia în care în exploatarea subterană există posibilitatea degajării de
metan întro cantitate care nu exclude riscul formării unei atmosfere explozive, această exploatare
se consideră grizutoasă, iar exploatarea trebuie să se facă ţinându-se seama de degajările de
metan. În aceste mine trebuie luate măsuri pentru eliminarea sau diminuarea riscurilor generate
de metan. Aerajul parţial trebuie să fie limitat la lucrările de pregătire şi de salvare, precum şi la
locurile de muncă legate direct la curentul principal de aeraj. Abatajele aflate în exploatare pot fi
aerisite cu instalaţii de aeraj parţial numai dacă au fost luate măsuri corespunzătoare pentru
asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.
În toate exploatările miniere subterane, parametrii de aeraj trebuie măsuraţi şi înregistraţi
periodic. În minele grizutoase, aceşti parametrii trebuie să fie completaţi prin determinări ale
concentraţiei de metan. Dacă documentul de securitate şi sănătate prevede, concentraţia de metan
trebuie să fie măsurată continuu în curentul de ieşire al aerului din abatajele la care depilarea
substanţei minerale utile se face mecanizat, precum şi la lucrările miniere de pregătire în fund de
sac, la care avansarea se face, de asemenea, mecanizat.
În minele grizutoase se pot folosi numai explozivi şi mijloace de iniţiere de siguranţă.
Pentru protecţia împotriva riscului de explozie se vor lua următoarele măsuri:
• evaluarea prezenţei substanţelor nocive şi/sau potenţial explozive în atmosferă şi pentru
măsurarea concentraţiei acestora. Atunci când documentul de securitate şi sănătate prevede acest
lucru, trebuie montate dispozitive de supraveghere care să înregistreze şi să măsoare
concentraţiile de gaze, automat şi continuu, în punctele menţionate, dispozitive de alarmă
automate, sisteme de decuplare automată a instalaţiilor electrice şi sisteme de oprire automată a
motoarelor cu ardere internă. Dacă sunt prevăzute măsurători automate, valorile determinate
trebuie înregistrate şi păstrate aşa cum este prevăzut în documentul de securitate şi sănătate.
• sunt interzise fumatul, deţinerea de tutun pentru fumat şi orice obiect care poate fi
folosit la producerea flăcării;
• lucrările de tăiere cu flacără, de sudură sau alte activităţi similare la care se impune
folosirea flăcării deschise sunt permise numai în împrejurări excepţionale şi în condiţiile unor
măsuri specifice care să garanteze securitatea şi sănătatea lucrătorilor;
• luarea tuturor măsurilor necesare pentru combaterea formării şi acumulării atmosferelor
explozive;
• luate tuturor măsurilor necesare pentru a împiedica aprinderea atmosferei explozive;
• stabilirea unui plan detaliat cu privire la echipamentele de lucru şi măsurile necesare ce
trebuie luate.
Minele de cărbuni sunt considerate mine cu praf inflamabil dacă documentul de securitate şi
sănătate precizează că orice strat exploatat poate produce praf astfel încât să propage o explozie.
Pentru protecţia împotriva riscului de explozie a prafului de cărbune se vor lua măsurile de
prevenire menţionate pentru cazul minelor grizutoase.
Pentru reducerea depunerilor de praf inflamabil, îndepărtarea şi neutralizarea sau fixarea acestora
se iau măsuri corespunzătoare.
Propagarea exploziilor de praf inflamabil şi/sau metan, care pot declanşa alte explozii de praf
inflamabil, trebuie să fie limitată prin instalarea unui sistem de baraje pentru limitarea
exploziilor. Amplasarea acestor baraje trebuie să fie precizată întrun document actualizat
periodic şi disponibil la locul de muncă. În exploatările miniere subterane trebuie luate măsuri
pentru prevenirea şi detectarea la timp a aprinderilor spontane. În aceste mine introducerea
materialelor inflamabile în lucrările miniere subterane trebuie să fie limitată la cantitatea strict
necesară. Atunci când este necesară utilizarea fluidelor hidraulice (fluide pentru transmiterea
energiei mecanice hidrostatice şi/sau hidrocinetice) trebuie utilizate numai fluide greu
inflamabile, în scopul evitării riscului de incendiu şi propagării sale. Fluidele hidraulice trebuie
să corespundă specificaţiilor şi condiţiilor de testare referitoare la rezistenţa la foc, precum şi
criteriilor de igienă. Când se utilizează fluide hidraulice care nu corespund specificaţiilor,
condiţiilor şi criteriilor menţionate, trebuie luate măsuri suplimentare pentru evitarea riscului
sporit de incendiu şi propagarea sa.
În caz de pericol, lucrătorii trebuie să poată evacua rapid şi în condiţii de securitate maximă
toate locurile de muncă.
Pentru a se putea retrage în siguranţă atunci când este necesar, fiecare lucrător trebuie să dispună
de o mască de autosalvare pentru protecţia respiratorie pe care trebuie să o aibă permanent la
îndemână. Ei trebuie să fie instruiţi cu privire la utilizarea acestor măşti de autosalvare. Aceste
măşti de autosalvare trebuie să rămână permanent la locul de muncă, iar starea lor de funcţionare
trebuie să fie controlată cu regularitate. Lucrătorii trebuie să dispună de o lampă individuală,
adaptată utilizării. Pe cât posibil, posturile de lucru trebuie să fie prevăzute cu dispozitive care să
permită o iluminare artificială corespunzătoare. Instalaţiile de iluminat trebuie să fie astfel
plasate încât tipul de iluminare prevăzut să nu antreneze riscuri de accidentare pentru lucrători.
Pentru a permite desfăşurarea unei acţiuni rapide şi eficiente în eventualitatea unui incident
major trebuie să fie organizată o echipă de salvare corespunzătoare. Această echipă de salvare
trebuie să dispună de un număr suficient de salvatori antrenaţi şi dotaţi cu echipament de salvare
corespunzător, pentru a putea interveni în toate locurile exploatării subterane sau a lucrărilor de
exploatare în curs. Esenţial întro activitate de salvare este şi cunoaşterea cu exactitate a
persoanelor aflate în subteran.
TEMA 15
Lucrul în condiţii de temperaturi extreme
Lucrul în condiţii de temperaturi extreme are ca efect reducerea capacităţii de muncă a
lucrătorilor. Astfel, dacă în mediul său de muncă temperatura este prea ridicată, lucrătorul poate
ajunge mult mai repede decât în mod normal la o stare de oboseală. În plus, transpiraţia
abundentă poate duce la scăderea cantităţii sărurilor din sânge (în special sodiu), mai ales dacă
este asociată cu un nivel ridicat de umiditate. Această situaţie poate provoca crampe musculare,
greaţă, dezorientare, vorbire dificilă, iar în situaţii mai grave se poate ajunge la convulsii, comă
şi chiar deces. Dacă temperatura este prea scăzută vor amorţi muşchii, mai precis cei ai braţelor
şi mâinilor, se va pierde îndemânarea manuală şi mişcările vor fi mult mai dificile.
Activitatea în condiţii de temperaturi extreme este reglementată de Ordonanţa de Urgenţă nr.
99/2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme pentru protecţia
persoanelor încadrate în muncă, completată cu Hotărârea de Guvern nr. 580/2000 pentru
aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 99/2000.
Pentru a putea caracteriza condiţiile de mediu din punct de vedere al temperaturilor, legislaţia
utilizează următorii termeni:
cantitatea maximă posibilă, exprimată în procente;
turi ridicate extreme sunt considerate temperaturile de peste 37° C sau când
indicele temperatură – umiditate depăşeşte pragul valoric de 80 %;
–20° C sau, corelate cu
condiţii de vânt intens, pot fi echivalate cu acest nivel când indicele de răcire scade sub pragul
valoric de – 32° C.
Pentru a fi considerate temperaturi extreme, temperaturile prevăzute mai sus trebuie să fie
monitorizate şi certificate de Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie şi transmise de
centrele regionale ale acestuia. Angajatorii au obligaţia să ia cunoştinţă, direct sau prin
personalul cu atribuţii în domeniul protecţiei muncii, că temperatura, respectiv indicele
temperatură – umiditate sau indicele de răcire, a atins sau se prognozează să atingă valori
extreme.
În perioadele cu temperaturi extreme, angajatorii trebuie să ia toate măsurile necesare pentru
asigurarea condiţiilor de microclimat la locul de muncă, în conformitate cu prevederile Legii nr.
319/2006. Personalul cu atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă poate să propună
măsuri de protecţie a salariaţilor, care vor fi discutate şi adoptate, de comun acord, de către
angajator cu reprezentanţii sindicatelor sau, după caz, cu reprezentanţii aleşi ai salariaţilor.
Măsurile prevăzute a fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme se vor stabili dacă
temperaturile extreme se menţin pe o perioadă de cel puţin două zile consecutiv.
În perioadele cu temperaturi ridicate extreme, angajatorii trebuie să asigure următoarele
măsuri minimale:
a) reducerea intensităţii şi ritmului activităţilor fizice;

b) asigurarea ventilaţiei la locurile de muncă;
c) alternarea efortului dinamic cu cel static;
d) alternarea perioadelor de lucru cu perioadele de repaus în locuri umbrite, cu curenţi de
aer.
a) asigurarea apei minerale adecvate, câte 2 – 4 litri/persoană/schimb;

b) asigurarea echipamentului individual de protecţie;
c) asigurarea de duşuri.
În perioadele cu temperaturi scăzute extreme, angajatorii trebuie să asigure următoarele măsuri
minimale pentru menţinerea stării de sănătate a salariaţilor care lucrează în aer liber:
a) distribuirea de ceai fierbinte în cantitate de 0,5 – 1 litru/persoană/schimb;
b) acordarea de pauze pentru refacerea capacităţii de termoreglare, scop în care se vor
asigura spaţii fixe sau mobile cu microclimat corespunzător;
c) asigurarea echipamentului individual de protecţie.
Pentru ca temperatura să se menţină întrun domeniu confortabil, se recomandă ca în spaţiile
interioare domeniul de temperatură pentru activităţi uşoare să fie între 14°C şi 25°C. Chiar dacă
nu există condiţia de temperatură extremă, dacă temperatura la locul de muncă este mult în afara
acestui domeniu, ar trebui să se realizeze o evaluare de către experţi în domeniu pentru a
determina dacă în această situaţie poate exista un risc.
În situaţia în care, din diferite motive, angajatorii nu pot asigura condiţiile prevăzute, vor lua, de
comun acord cu reprezentanţii sindicatelor sau cu reprezentanţii aleşi ai salariaţilor, după caz,
următoarele măsuri:
a) reducerea duratei zilei de lucru;
b) eşalonarea pe două perioade a zilei de lucru: până la ora 11 şi după ora 17, în cazurile
de temperaturi ridicate extreme;
c) întreruperea colectivă a lucrului, cu asigurarea continuităţii activităţii în locurile în care
aceasta nu poate fi întreruptă, potrivit prevederilor legale.
Măsurile prevăzute mai sus se adoptă şi în cazul în care angajatorul constată că, prin condiţiile
pe care le asigură nu poate menţine un randament corespunzător în muncă sau că acestea sunt
insuficiente pentru prevenirea îmbolnăvirii salariaţilor. În situaţia în care se aplică aceste măsuri,
angajatorii, de comun acord cu reprezentanţii sindicatelor sau cu reprezentanţii aleşi ai
salariaţilor, vor stabili modalităţile de recuperare a timpului nelucrat şi modalităţile de plată,
după cum, urmează:
a) prin recuperarea în următoarele 6 luni a timpului de reducere a duratei zilei de lucru
sau de întrerupere colectivă a activităţii, cu menţinerea drepturilor salariale avute anterior;
b) fără recuperarea timpului de reducere a duratei zilei de lucru sau de întrerupere a
activităţii, dar cu acordarea drepturilor salariale proporţional cu timpul efectiv lucrat.
Pe durata întreruperii colective a lucrului în condiţii de temperaturi extreme, contractele
individuale de muncă ale salariaţilor se menţin, iar perioada de întrerupere constituie vechime în
muncă. Lucrătorilor le revin, de asemenea, anumite obligaţii pentru evitarea consecinţelor
lucrului în condiţii de temperaturi extreme, în special a celor ridicate:
a) cunoaşterea semnelor şi simptomelor afecţiunilor legate de temperaturile ridicate;
b) observarea atentă a propriei comportări, precum şi a colegilor;
c) intervenţia rapidă şi anunţarea imediată a conducătorului locului de muncă atunci când
observă manifestarea acestor semne;
d) să bea multe lichide, aproximativ 1 pahar la fiecare 15 minute;
e) să se îmbrace cu haine lejere, de culori deschise;
f) să evite consumul de alcool, băuturile cu cofeină şi mâncărurile grase.
Pentru prevenirea unor îmbolnăviri determinate de munca în condiţii de temperaturi extreme se
vor lua următoarele măsuri:
a) asigurarea de către angajator a examenului medical la angajare şi a controlului medical
periodic, urmărind depistarea precoce a contraindicaţiilor pentru munca la temperaturi crescute
sau scăzute;
b) asigurarea primului ajutor şi a transportului la cea mai apropiată unitate sanitară a
persoanelor afectate;
c) trecerea, după posibilităţi, în alte locuri de muncă sau reducerea programului de muncă
pentru persoanele cu afecţiuni, care au contraindicaţii privind munca la temperaturi extreme.
Anexa 1 a H.G. nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor stabileşte afecţiunile
care au contraindicaţii privind munca la temperaturi extreme.
Acestea sunt:
temperaturilor ridicate extreme:
• boli cronice ale aparatului cardiovascular;
• litiaza renală;
• insuficienţa corticosuprarenaliană;
• hipertiroidie;
• hipotiroidie;
• dermatoze cronice;
• ulcer gastric sau duodenal;
• obezitate (IMC>35 kg/m2) ;
• capacitate sudorală diminuată prin absenţa sau hipoplazia glandelor sudoripare
(displazia
ectodermica ereditară) ;
• afectarea nervilor periferici: diabet zaharat, alcoolism cronic;
• mucoviscidoza;
• perioada de convalescenţă după o afecţiune medicală acută sau o intervenţie
chirurgicală;
• stare febrilă;
• afecţiuni neuropsihice;
• intoleranţă idiopatică la căldura.
• bronhopneumopatii cronice, inclusiv astmul bronşic (în funcţie de rezultatele

spirometriei)
• otite, mastoidite, sinuzite cronice;
• conjunctivite, dacrioadenite cronice;
• boli cronice ale aparatului cardiovascular: boala ischemica cronica, HTA, valvulopatii,
arteriopatie cronică obliterantă;
• sindrom Raynaud;
• dermatite a frigore;
• nefropatii cronice;
• boli imunitare cu anticorpi precipitanti la rece (crioglobulinemii);
• afecţiuni musculoosteoarticulare cu puseuri repetate.
În vederea acordării primului ajutor salariaţilor care au manifestări clinice determinate de
temperaturile extreme, angajatorii trebuie să asigure o încăpere climatizată adecvat, dotată cu
medicamente şi mijloace specifice asistenţei de urgentă pentru aceste cazuri, în special săruri de
rehidratare orală, apă minerală, respectiv ceaiuri calde. Angajatorii vor putea lua orice măsuri pe
care le consideră necesare, altele decât cele prevăzute în ordonanţa de urgenţă, pentru protecţia
persoanelor care lucrează în condiţii de temperaturi extreme.
TEMA 16
Lucrul în condiţii de zgomot
Sunetul este legat indisolubil de viaţă. Din păcate, societatea şi dezvoltarea industrială ne obligă
să trăim întrun mediu în care lumea sunetelor devine agresivă pentru om întrun mod care ne face
să considerăm zgomotul ca un factor contaminant deosebit de actual şi care generează o
patologie specifică. Efectele nocive ale zgomotului puternic asupra auzului sunt cunoscute de
secole, însă doar în ultimele decenii au fost făcute studii specifice în sensul prevenirii expunerii
lucrătorilor la zgomot. Termenele de sunet şi zgomot sunt utilizate foarte des cu acelaşi înţeles
deoarece diferenţa între ele nu este de natură fizică, ci mai mult de natură culturală şi subiectivă,
numind zgomot sunetele care ne deranjează.
Zgomotul constituie un factor de risc de îmbolnăvire important care din păcate există în cadrul
anumeroase activităţi profesionale. Afecţiunile auditive datorate expunerii la zgomot pot să aibă
mai multe cauze, dar în general la originea lor stă o combinaţie a acestora. Ca urmare, vor trebui
avuţi în vedere următorii factori:
• intensitatea zgomotului – limita de nocivitate a zgomotului ambiental este situată între
85 şi 90 dBA. Un zgomot mai mare de 90 dBA poate afecta urechea umană;
• frecvenţa zgomotului – cele mai periculoase pentru om sunt sunetele de înaltă frecvenţă,
adică mai mari de 1000 Hz;
• timpul de expunere – efectul vătămător al zgomotului este proporţional cu durata de
expunere, fiind determinat de cantitatea totală de energie sonoră care ajunge la urechea internă;
• natura zgomotului – expunerea intermitentă este mai puţin periculoasă decât cea
continuă. De asemenea, la intensitate egală, zgomotul permanent este mai puţin periculos decât
cel pulsator datorită amortizării musculare ce se produce în urechea medie;
• predispozitia individuală – unele persoane sunt mai sensibile la zgomot şi în prezenţa
acestuia suferă vătămări mai mari şi mai rapide decât restul populaţiei.
Activitatea în medii zomotoase este reglementată prin Hotărârea de Guvern nr. 493/2006 care
stabileşte cerinţele minime pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor pentru sănătatea şi
securitatea lor, generate sau care pot fi generate de expunerea la zgomot, în special împotriva
riscurilor pentru auz. Conform legislaţiei în vigoare, din punctul de vedere al prevenirii şi
protecţiei, angajatorului îi revin o serie de obligaţii pentru a asigura sănătatea lucrătorilor care
muncesc întrun mediu zgomotos. Astfel, în primul rând, ori de câte ori are indicii că la un loc de
muncă există posibilitatea ca lucrătorii să fie supuşi unor riscuri ce decurg din nivelul prea mare
de zgomot, angajatorul trebuie să evalueze şi, dacă este necesar, să măsoare nivelurile de zgomot
la care sunt expuşi lucrătorii şi să stabilească dacă, întro situaţie dată, valorile limită sunt
depăşite. Datele obţinute din evaluarea şi/sau măsurarea nivelului de expunere la zgomot trebuie
să fie păstrate într-o formă care să permită consultarea lor la o dată ulterioară.
La evaluarea riscurilor, angajatorul trebuie să acorde atenţie deosebită următoarelor elemente:
efectele asupra sănătăţii şi securităţii lucrătorilor care aparţin unor grupuri sensibile la
riscuri specifice;
zgomot şi substanţe toxice din mediul de muncă, precum şi dintre zgomot şi vibraţii, în măsura în
care este posibil din punct de vedere tehnic;
dintre zgomot şi semnale de avertizare sau alte sunete care trebuie percepute pentru a reduce
riscul de accidentare;
muncă în conformitate cu prevederile legale;

u a reduce emisia de
zgomot;
angajatorului;
publicate, atunci când este posibil;
atenuare adecvate.
Evaluarea riscurilor trebuie să fie actualizată periodic şi ori de câte ori s-au produs modificări
semnificative care pot să conducă la expunerea lucrătorilor la zgomot sau atunci când rezultatele
supravegherii sănătăţii fac necesar acest lucru. Pentru a determina nivelul de expunere la zgomot,
în conformitate cu H.G. nr. 493/ 2006, sunt utilizaţi următorii parametri fizici:
a) presiunea acustică de vârf (Pvârf) – valoarea maximă a presiunii acustice instantanee,
măsurată cu ponderarea în frecvenţă ”C”;
b) nivelul de expunere zilnică la zgomot (Lex, 8h) – media ponderată în timp a nivelurilor
de expunere la zgomot pentru o zi de lucru nominală de 8 ore, definită de standardul SR ISO
1999:1996. Această noţiune acoperă toate zgomotele prezente la locul de muncă, inclusiv
zgomotul cu caracter de impuls;
c) nivelul de expunere săptămânală la zgomot (Lex, s) – media ponderată în timp a
nivelurilor de expunere zilnică la zgomot întro săptămână nominală de 5 zile de lucru de 8 ore,
definită de standardul SR ISO 1999:1996.
Valorile limită de expunere şi valorile de expunere de la care se declanşează acţiunea
angajatorului privind securitatea şi protecţia sănătăţii lucrătorilor în raport cu nivelurile de
expunere zilnică la zgomot şi presiunea acustică de vârf, sunt fixate după cum urmează:
a) valori limită de expunere: Lex, 8h = 87 dB(A) şi, respectiv, Pvârf = 200 Pa
b) valori de expunere superioare de la care se declanşează acţiunea: Lex, 8h = 85 dB(A)
şi, respectiv, Pvârf = 140 Pa
c) valori de expunere inferioare de la care se declanşează acţiunea: Lex, 8h = 80 dB(A) şi,
respectiv, Pvârf = 112 Pa
În cazul activităţilor în care expunerea zilnică la zgomot are variaţii semnificative de la o zi de
lucru la alta, în scopul aplicării valorilor limită de expunere şi a valorilor de expunere de la care
se declanşează acţiunea angajatorului privind securitatea şi proiecţia sănătăţii lucrătorilor, pentru
evaluarea nivelurilor de zgomot la care sunt expuşi lucrătorii trebuie să se folosească nivelul de
expunere săptămânală la zgomot în locul nivelului de expunere zilnică la zgomot. De menţionat
este faptul că, în nici un caz, expunerea lucrătorului la zgomot nu trebuie să depăşească valorile
limtă de expunere. Dacă se constată expuneri peste valorile limită de expunere, în pofida
măsurilor luate, angajatorul trebuie:
a) să ia de îndată măsuri de reducere a expunerii sub valorile limită de expunere;
b) să identifice cauzele expunerii excesive;
c) să adapteze măsurile de prevenire şi protecţie pentru a evita orice recurenţă.
Riscurile generate de expunerea la zgomot trebuie să fie, pe cât posibil, eliminate direct la sursă.
Dacă acest lucru nu este posibil, ele trebuie reduse la minimum, ţinând seama de progresul tehnic
şi de existenţa măsurilor de control al riscului la sursă. Reducerea riscurilor generate de
expunerea la zgomot trebuie să se bazeze pe principiile generale de prevenire, luând în
consideraţie mai ales următoarele:
a) alte metode de lucru care să reducă expunerea la zgomot;
b) alegerea unor echipamente de muncă adecvate, care să emită, ţinând seama de natura
activităţii desfăşurate, cel mai mic nivel de zgomot posibil, inclusiv posibilitatea de a pune la
dispoziţia lucrătorilor echipamente care respectă cerinţele legale al căror obiectiv sau efect este
de a limita expunerea la zgomot;
c) proiectarea şi amplasarea locurilor de muncă şi a posturilor de lucru;
d) informarea şi formarea adecvată a lucrătorilor privind utilizarea corectă a
echipamentelor de muncă, în scopul reducerii la minimum a expunerii acestora la zgomot;
e) mijloacele tehnice pentru reducerea zgomotului aerian, cum ar fi ecrane, carcase,
căptuşeli fonoabsorbante, precum şi reducerea zgomotului structural prin amortizarea zgomotului
sau prin izolare;
f) programe adecvate de întreţinere a echipamentelor de muncă, a locului de muncă şi a
sistemelor de la locul de muncă;
g) organizarea muncii astfel încât să se reducă zgomotul prin limitarea duratei şi
intensităţii expunerii şi stabilirea unor pauze suficiente de odihnă în timpul programului de lucru.
Pe baza evaluării riscurilor, atunci când sunt depăşite valorile de expunere superioare de la care
se declanşează acţiunea, angajatorul trebuie să stabilească şi să aplice un program de măsuri
tehnice şi/sau organizatorice pentru reducerea expunerii la zgomot, ţinând seama, în special, de
măsurile menţionate anterior. Locurile de muncă în care lucrătorii pot fi expuşi la un zgomot care
depăşeşte valorile de expunere superioare de la care se declanşează acţiunea angajatorului
privind securitatea şi protecţia sănătăţii lucrătorilor trebuie să fie semnalizate corespunzător.
Dacă este posibil tehnic şi dacă riscul expunerii o justifică, aceste locuri de muncă se
delimitează şi se restricţionează accesul la ele.
Atunci când riscurile generate de expunerea la zgomot nu pot fi prevenite prin alte
mijloace, lucrătorilor trebuie să li se pună la dispoziţie mijloace individuale de protecţie auditivă,
adecvate şi corect ajustate, pe care aceştia trebuie să le utilizeze în următoarele condiţii:
a) atunci când expunerea la zgomot depăşeşte valorile de expunere inferioare de la care se
declanşează acţiunea. În acest caz angajatorul trebuie să pună la dispoziţia lucrătorilor mijloace
individuale de protecţie auditivă;
b) atunci când expunerea la zgomot atinge sau depăşeşte valorile de expunere superioare
de la care se declanşează acţiunea. În acest caz lucrătorii trebuie să utilizeze mijloacele
individuale de protecţie auditivă;
c) mijloacele individuale de protecţie auditivă trebuie să fie alese astfel încât să elimine
sau să reducă la minimum riscul pentru auz. Angajatorul trebuie să ia măsuri pentru a asigura
folosirea mijloacelor individuale de protecţie auditivă de către lucrătorii săi.
TEMA 17
Lucrul în condiţii de vibraţii
Utilizarea în activitatea curentă a diferitelor unelte susţinute sau ghidate manual, sau a
vehicolelor pentru transportul sau manevrarea mărfurilor, care introduc, fără îndoială, o
îmbunătăţire a proceselor de producţie, implică deseori prezenţa unui risc pentru lucrători prin
expunerea la vibraţii potenţial periculoase pentru sănătate.
Legislaţia românească în domeniu este reprezentată de Hotărârea de Guvern nr. 1876/2005
privind cerinţele minime de securitate si sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile
generate de vibraţii. Conform Convenţiei 148 a Întreprinderilor/unităţilor Internaţionale a Muncii
(OIM) termenul vibraţie cuprinde toate vibraţiile transmise corpului uman prin structuri solide
care sunt nocive pentru sănătate sau implică orice alt tip de pericol. Din punct de vedere al
igienei muncii vibraţia poate fi definită ca orice forţă mecanică oscilantă, continuă sau
intermitentă care afectează lucrătorul prin intermediul structurilor şi receptorilor diferiţi de auz.
Legislaţia de securitate şi sănătate în muncă privind vibraţiile are în vedere doar vibraţiile
transmise prin structuri solide. Aceste vibraţii sunt definite de aceleaşi caracteristici ca şi sunetul,
respectiv amplitudinea şi frecvenţa.
Efectele vibraţiilor asupra organismului uman se produc, în general, la contactul direct cu
suprafeţele vibratoare când se utilizează anumite unelte manuale sau în timpul conducerii
vehiculelor de transport. Interacţiunea vibraţiilor mecanice cu ansamblul corpului se realizează
prin intermediul suprafeţelor de sprijin al corpului cu sistemele sau elementele vibratoare: spatele
sau şoldurile dacă este aşezat, picioarele dacă stă în picioare şi spatele, capul şi pulpele dacă este
în poziţie orizontală. Din punct de vedere practic, pot fi considerate două situaţii distincte de
interacţionare a vibraţiilor cu organismul uman:
e realizează prin intermediul sistemului mână – braţ;
Vibraţiile corpului întreg în intervalul de la 1 la 20 Hz sunt cele mai periculoase în majoritatea

activităţilor industriale. Frecvenţele mai mari de 30 Hz, produse de maşinile industriale, pot
contribui la oboseală, lipsa confortului şi distragerea lucrătorului, afectând starea sa psihică.
Efectul poate fi considerat ca o completare a celui produs de zgomot.
Efectele asupra organismului, cele mai frecvent asociate expunerii la vibraţia întregului corp,
sunt durerile lombare şi abdominale, afecţiuni ale sistemului circulator şi urologic, tulburări ale
sistemului nervos ca insomnia, tremurul, senzaţia de oboseală, etc. Unele din aceste simptome au
caracter temporar şi dispar după o anumită perioadă de odihnă, în timp ce altele, apărute după
mulţi ani de expunere, au caracter permanent. Pentru a evita afecţiunile produse de expunerea la
vibraţiile produse întregului corp, H.G. nr. 1876/2005 stabileşte următoarele valori limita de
expunere:
8 ore: 1,15 m/s2
referinţă de 8 ore: 0,5 m/s2 Când punctul de contact este mâna, vibraţia se amortizează prin
intermediul ansamblului mână – braţ – umăr, astfel încât se poate considera, cu aproximaţie, ca
un sistem independent şi separat de restul corpului, deşi ar fi riscant să presupunem că toate
efectele vibraţiilor mână – braţ sunt limitate la membrele superioare. Se acceptă faptul că o
expunere îndelungată a sistemului mână – braţ la o energie vibratoare intensă produce unele din
efectele cele mai bine cunoscute, legate de o patologie specifică sistemului circulator: boala
vasospastică traumatică, cunoscută mai frecvent ca sindromul degetelor albe produs de vibraţii,
sau fenomenul Raynaud. Frecvenţele asociate cel mai des acestui fenomen sunt cuprinse între 30
Hz şi 300 Hz. Sindromul degetelor albe, în stadiile sale avansate, este caracterizat de o culoare
deschisă, tipică, a extremităţilor degetelor produsă datorită afectării arterelor şi nervilor în ţesutul
moale al mâinii. În prima fază, apare o senzaţie de furnicătură, amorţeală şi pierderea simţului
tactil în degetele afectate. În fazele avansate, consecinţele pot fi grave pentru că sindromul nu
afectează doar activitatea profesională a bolnavului, ci toate activităţile vieţii sale cotidiene,
având în vedere faptul că, în majoritatea cazurilor, este vorba de un proces ireversibil.
Pentru a evita afecţiunile produse de expunerea la vibraţiile produse sistemului mână – braţ,
H.G. nr. 1876/2005 stabileşte următoarele valori limita de expunere:
expunere zilnică profesională, calculată la o perioadă de referinţă de
8 ore: 5 m/s2
referinţă de 8 ore: 2,5 m/s2 În ambele situaţii, când se atinge nivelul de acţiune, trebuie adoptate
o serie de măsuri cu scopul de a reduce expunerea lucrătorilor. Începând de la valoarea limită de
expunere, lucrătorul este expus la riscuri inacceptabile, de aceea această valoare nu trebuie
depăşită niciodată. În cazul în care se utilizează unelte care transmit o acceleraţie echivalentă, pe
termen scurt (mai puţin de 1 minut) egală sau mai mare de 20 m/s2, se foloseşte conceptul de
activităţi cu risc crescut. Pentru a evita îmbolnăvirea lucrătorilor, angajatorul trebuie să evalueze
şi, dacă este necesar, să măsoare nivelurile de vibraţii mecanice la care sunt expuşi aceştia.
Evaluarea şi măsurarea trebuie să fie planificate şi efectuate de servicii competente, la intervale
corespunzătoare şi păstrate întro formă adecvată pentru a permite consultarea la o dată ulterioară.
La evaluarea riscurilor, angajatorul trebuie să acorde o atenţie deosebită următoarelor elemente:
a) nivelul, tipul şi durata expunerii, inclusiv orice expunere la vibraţii intermitente sau la
şocuri repetate;
b) valorile limită ale expunerii şi valorile de expunere de la care se declanşează acţiunea;
c) orice efecte asupra sănătăţii şi securităţii lucrătorilor expuşi la riscuri deosebite;
d) orice efecte indirecte asupra securităţii lucrătorilor, care rezultă din interacţiunile
dintre vibraţiile mecanice şi locul de muncă sau alte echipamente de lucru;
e) informaţiile furnizate de producătorii echipamentelor de muncă, potrivit legislaţiei în
vigoare;
f) existenţa echipamentelor similare, proiectate astfel încât să reducă nivelurile de
expunere la vibraţiile mecanice;
g) prelungirea expunerii la vibraţii transmise întregului corp în afara programului de lucru
normal, sub responsabilitatea angajatorului;
h) condiţiile de muncă specifice, cum ar fi temperaturile scăzute;
i) informaţiile corespunzătoare obţinute din supravegherea sănătăţii, inclusiv informaţiile
publicate, în măsura în care este posibil.
Evaluarea riscurilor trebuie să fie actualizată periodic, în special dacă s-au produs schimbări
semnificative sau dacă rezultatele supravegherii sănătăţii arată că este necesară. Riscurile care
decurg din expunerea la vibraţiile mecanice trebuie să fie eliminate la sursă sau reduse la
minimum, ţinându-se seama de progresul tehnic şi de existenţa măsurilor de reducere a riscului
la sursă. Pe baza evaluării riscurilor, din momentul în care valorile de expunere la care se
declanşează acţiunea sunt depăşite, angajatorul trebuie să instituie şi să pună în aplicare un
program de măsuri tehnice şi/sau organizatorice menite să reducă la minimum expunerea la
vibraţii mecanice şi riscurile legate de aceasta, ţinând seama în special de:
a) alte metode de lucru care implică o expunere mai scăzută la vibraţii mecanice;
b) alegerea echipamentelor de muncă adecvate, proiectate corespunzător din punct de
vedere ergonomic, care să producă cele mai puţine vibraţii posibile, ţinând seama de activitatea
pentru care sunt destinate;
c) furnizarea de echipamente auxiliare care reduc riscul leziunilor provocate de vibraţii,
cum ar fi scaunele care atenuează efectiv vibraţia întregului corp şi mânerele care reduc vibraţiile
transmise sistemului mână – braţ;
d) programe corespunzătoare de întreţinere pentru echipamentele de muncă, locul de
muncă şi sistemele de la locul de muncă;
e) proiectarea şi amplasarea locurilor de muncă şi a posturilor de lucru;
f) informarea şi instruirea adecvată a lucrătorilor în vederea utilizării corecte şi sigure a
echipamentelor de muncă, pentru a le reduce la minimum expunerea la vibraţiile mecanice;
g) limitarea duratei şi intensităţii expunerii;
h) programe de lucru corespunzătoare cu perioade de odihnă adecvate.
TEMA 18
Acordarea şi utilizarea echipamentului individual de protecţie
Acordarea şi utilizarea echipamentului individual de protecţie este reglementată atât de Legea
securităţii şi sănătăţii în muncă, nr.319/2006, cât şi de H.G. 1048/2006 privind cerinţele minime
de securitate şi sănătate în muncă pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor de
protecţie.
Prin echipament individual de protecţie (EIP) se înţelege orice echipament destinat să fie purtat
sau ţinut de lucrător pentru a-l proteja împotriva unuia ori mai multor riscuri care ar putea să îi
pună în pericol securitatea şi sănătatea la locul de muncă, precum şi orice element suplimentar
sau accesoriu proiectat în acest scop. Sunt considerate, de asemenea, echipamente individuale de
protecţie următoarele elemente:
• un ansamblu constituit din mai multe dispozitive sau mijloace integrate de către
producător în scopul asigurării protecţiei unei persoane împotriva unuia sau mai multor riscuri
simultane, potenţiale;
• un dispozitiv sau un mijloc de protecţie combinat, detaşabil ori nedetaşabil, cu un
echipament individual care nu are rol de protecţie, purtat sau ţinut cu mâna de o persoana pentru
executarea unei activităţi specifice;
• componente interschimbabile ale echipamentului individual de protecţie, esenţiale
pentru o funcţionare corespunzătoare şi utilizate exclusiv pentru un astfel de echipament.
Se consideră ca parte integrantă a echipamentului individual de protecţie orice sistem introdus
pe piaţă împreună cu acesta, pentru racordarea acestuia la un alt dispozitiv extern, complementar,
chiar dacă acest sistem nu este destinat a fi purtat sau ţinut cu mână în permanenţă de către
utilizator, pe întreaga durată de expunere la risc.
Nu sunt considerate echipamente individuale de protecţie următoarele:
a) îmbrăcămintea de lucru şi uniformele obişnuite care nu sunt proiectate în mod special
pentru a proteja securitatea şi sănătatea lucrătorului;
b) echipamentul folosit de serviciile de urgenţă şi salvare;
c) echipamentul individual de protecţie purtat sau folosit de armată, poliţie ori de alte
instituţii de ordine publică;
d) echipamentul individual de protecţie pentru mijloace de transport rutier;
e) echipamentul sportiv;
f) echipamentul de autoapărare sau de descurajare;
g) dispozitivele portabile pentru detectarea şi semnalizarea riscurilor şi factorilor nocivi.
Echipamentul individual de protecţie trebuie purtat de lucrător pentru a-1 proteja împotriva
unuia ori mai multor riscuri. În principiu, echipament individual de protecţie este destinat purtării
de către o singură persoană, însă, dacă împrejurările impun purtarea acestuia de către mai multe
persoane, trebuie luate măsuri corespunzătoare pentru a se asigura că această utilizare nu creează
diferiţilor utilizatori nicio problemă de sănătate sau de igienă.
Echipamentul individual de protecţie se distribuie gratuit de angajator, care asigură buna sa
funcţionare şi o stare de igienă satisfăcătoare prin intermediul întreţineri, reparări şi înlocuirilor
necesare. Echipamentul individual de protecţie trebuie utilizat atunci când riscurile nu pot fi
evitate sau limitate suficient prin mijloacele tehnice de protecţie colectivă ori prin măsurile,
metodele sau procedurile de organizare a muncii.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească orice echipament individual de protecţie
sunt următoarele:
• să fie corespunzător pentru riscurile implicate, fără să conducă el însuşi la un risc mărit;
• să corespundă condiţiilor existente la locul de muncă;
• să ia în consideraţie cerinţele ergonomice şi starea sănătăţii lucrătorului;
• să se potrivească în mod corect persoanei care îl poartă, după toate ajustările necesare;
• dacă prezenţa unor riscuri multiple impune purtarea simultană a mai multor EIP-uri,
acestea trebuie să fie compatibile şi să îşi păstreze eficacitatea în raport cu riscurile respective.
Înainte de a alege echipamentul necesar, angajatorul trebuie să evalueze dacă acesta îndeplineşte
condiţiile de mai sus, precum şi cerinţele esenţiale de securitate ale echipamentului individual de
protecţie şi a condiţiilor pentru introducerea lor pe piaţă. Evaluarea va cuprinde următoarele
etape:
riscurilor profesionale, luându-se în consideraţie orice riscuri pe care le poate crea echipamentul
în sine;
anterioară.
Această evaluare se va revizui dacă se aduc modificări vreunui element al echipamentului
individual de protecţie.
Pentru realizarea evaluării riscurilor în vederea selectării echipamentului individual de protecţie
se poate utiliza tabelul prezentat în Anexa 1 la H.G. 1048/2006.
Condiţiile de utilizare a echipamentului individual de protecţie, în special durata purtării, sunt
determinate de următoarele elemente:
• gravitatea riscului;
• frecvenţa expunerii la risc;
• caracteristicile postului de lucru;
• performanţa EIP.
Lucrătorul trebuie informat despre riscurile împotriva cărora îl protejează purtarea

echipamentului individual de protecţie şi instruit în mod corespunzător. Instrucţiunile de utilizare
trebuie să fie elaborate pe înţelesul lucrătorilor. Dacă este cazul, se vor organiza demonstraţi şi
antrenamente pentru modul de purtare a echipamentului individual de protecţie. De asemenea,
lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora trebuie informaţi cu privire la toate măsurile ce trebuie
luate în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, atunci când sunt utilizate echipamente
individuale de protecţie la locurile de muncă. Echipamentul individual de protecţie poate fi
utilizat numai în scopurile specificate şi în conformitate cu fişa de instrucţiuni, cu excepţia
împrejurărilor specifice şi excepţionale.
Principalele echipamente individuale de protecţie care pot fi acordate lucrătorilor se
clasifică astfel:
respiratorie;
− echipament proiectat pentru a preveni căderile;

− îmbrăcăminte de protecţie.
Lista orientativă şi neexhaustivă a activităţilor şi sectoarelor de activitate care pot necesita
utilizarea de echipamentului individual de protecţie este prezentată în Anexa 2 la H.G.
1048/2006. Condiţi le care reglementează introducerea pe piaţă a echipamentelor individuale de
protecţie, libera lor circulaţie, precum şi cerinţele esenţiale de securitate pe care trebuie să le
respecte pentru a asigura protecţia sănătăţi şi securitatea utilizatorilor sunt stabilite de Hotărârea
de Guvern nr. 115/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Conform acestei hotărâri de
guvern, se admit introducerea pe piaţă şi punerea în funcţiune a echipamentelor individuale de
protecţie numai dacă menţin sănătatea şi asigură securitatea utilizatorilor, fără a aduce atingere
sănătăţii sau securităţii altor persoane, animale domestice ori bunuri, atunci când sunt întreţinute
adecvat şi utilizate conform scopului prevăzut.
Nu pot fi interzise, restrânse sau împiedicate introducerea pe piaţă si punerea în funcţiune a
echipamentului individual de protecţie sau a componentelor acestora care poartă marcajul
european de conformitate CE, aplicat de un producător sau de reprezentantul autorizat al
acestuia, care atestă conformitatea lor cu toate prevederile legale.
De asemenea, nu poate fi interzisă, restrânsă sau împiedicată nici introducerea pe piaţă a
componentelor de EIP care nu poarta marcajul CE şi care sunt destinate încorporării în
echipamentul individual de protecţie, cu condiţia ca acestea să nu fie indispensabile bunei
funcţionări a echipamentului individual de protecţie.
Marcajul CE se aplică pe fiecare echipament individual de protecţie fabricat, astfel încât
să fie vizibil, lizibil şi imposibil de şters pe durata de viaţă previzibilă a respectivului echipament
individual de protecţie , iar, în cazul în care acest lucru nu este posibil, ţinând seama de
caracteristicile produsului, marcajul CE poate fi aplicat pe ambalaj. Este interzisă aplicarea pe
echipamentul individual de protecţie a marcajelor care pot să îi inducă în eroare pe terţi asupra
semnificaţiei şi graficii marcajului CE, dar orice alt marcaj poate fi aplicat pe echipamentul
individual de protecţie sau pe ambalajul său, cu condiţia să nu reducă vizibilitatea şi lizibilitatea
marcajului CE.
Se consideră echipament individual de protecţie de concepţie simplă cele destinate protejării
utilizatorului împotriva:
• acţiunilor mecanice cu efecte superficiale: mănuşi pentru grădinărit, degetare sau alte
sortimente care asigură acelaşi tip de protecţie;
• produselor de curăţare cu acţiune slabă şi cu efecte uşor reversibile: mănuşi de protecţie
împotriva soluţiilor diluate de detergenţi sau alte sortimente care asigură acelaşi tip de protecţie;
• riscurilor care decurg din manipularea produselor fierbinţi care nu expun utilizatorul la
o temperatură mai mare de 50°C sau la şocuri mecanice periculoase: mănuşi, şorţuri de uz
profesional sau alte sortimente care asigură acelaşi tip de protecţie;
• agenţilor atmosferici care nu sunt nici excepţionali şi nici extremi: articole pentru
protecţia capului, îmbrăcăminte de sezon, încălţăminte sau alte sortimente care asigură acelaşi tip
de protecţie;
• şocurilor mecanice şi vibraţiilor minore care nu afectează zonele vitale ale corpului şi
ale căror efecte nu pot provoca leziuni ireversibile: căşti de protecţie de tip uşor împotriva
scalpării, mănuşi, încălţăminte uşoară sau alte sortimente care asigură acelaşi tip de protecţie;
• luminii solare: ochelari de soare sau alte sortimente care asigură acelaşi tip de protecţie.
Echipamentul individual de protecţie de concepţie simplă este în conformitate cu cerinţele
esenţiale de securitate şi sănătate dacă poartă marcajul CE şi dacă producătorul este în măsură să
prezinte, la cerere, declaraţia de conformitate.
Echipamentul individual de protecţie de concepţie complexă trebuie să cuprindă în exclusivitate:
• aparatele de protecţie respiratorie filtrante, destinate protecţiei împotriva aerosolilor
solizi şi lichizi sau împotriva gazelor iritante, periculoase, toxice ori radiotoxice;
• aparatele de protecţie respiratorie care asigură izolare completă faţă de atmosferă,
inclusiv cele utilizate pentru scufundare;
• echipamentul individual de protecţie care asigură numai o protecţie limitată în timp
împotriva acţiunilor chimice sau împotriva radiaţiilor ionizante;
• echipamentele de intervenţie în medii cu temperaturi înalte, ale căror efecte sunt
comparabile cu cele ale unei temperaturi a aerului egale sau mai mari de 100°C şi care pot fi sau
nu caracterizate de prezenţa radiaţiilor infraroşi , flăcărilor sau a proiecţiilor de mari cantităţi de
metal topit;
• echipamentele de intervenţie în medii cu temperaturi scăzute, ale căror efecte sunt
comparabile cu cele
ale unei temperaturi a aerului egale sau mai mici de –50°C;
• echipamentul individual de protecţie pentru protecţie împotriva căderilor de la înălţime;
• echipamentul individual de protecţie pentru protecţie împotriva riscurilor electrice şi
tensiunilor periculoase sau cele utilizate ca izolante pentru lucru la tensiune înaltă.
Se consideră că echipamentul individual de protecţie de concepţie complexă sau cele neincluse
în cele două categorii sunt în conformitate cu cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate în
muncă, dacă poartă marcajul CE, cu condiţia ca producătorul să fie în măsură să prezinte, la
cerere, atât declaraţia de conformitate, cât şi certificatul emis de un organism notificat, care
atestă conformitatea cu standardele române şi/sau cu standardele naţionale ale statelor membre
ale Uniunii Europene, care adoptă standarde europene armonizate, evaluată prin examinarea EC
de tip. Producătorul ori reprezentantul său autorizat trebuie să supună modelul de echipament
individual de protecţie uneia dintre următoarele proceduri de certificare:
1. declaraţia de conformitate CE pentru EIP de concepţie simplă, pentru care proiectantul
presupune că utilizatorul poate evalua singur nivelul de protecţie asigurat împotriva riscurilor ale
căror efecte se manifestă treptat şi pot fi identificate la timp şi în condiţii de securitate;
2. examinarea CE de tip, înainte de producţia de serie, care este însoţită la alegerea
producătorului de una dintre procedurile de control al EIP fabricate, precum şi de declaraţia de
conformitate CE, pentru EIP de concepţie complexă, destinate a asigura protecţie împotriva
pericolelor care pot conduce la deces sau împotriva pericolelor care pot afecta grav şi ireversibil
sănătatea, în cazul cărora proiectantul presupune că utilizatorul nu poate identifica în timp
efectele imediate;
3. examinarea CE de tip, înainte de producţia de serie, însoţită de declaraţia de
conformitate CE, pentru EIP care nu se regăsesc la punctele 1) şi 2).
În cazul în care Inspecţia Munci constată că echipamentul individual de protecţie (care poartă
marcajul CE şi sunt utilizate conform destinaţiei lor) ar putea afecta securitatea persoanelor,
animalelor domestice sau bunurilor, va lua toate măsurile necesare pentru a retrage aceste
echipament individual de protecţie de pe piaţă şi a interzice comercializarea sau libera circulaţie
a acestora.
CAPITOL 2
RISURILE PROFESIONALE ŞI EVALUAREA ACESTORA
TEMA 19
Riscurile profesionale
19.1. Noţiuni despre riscuri generale şi riscuri specifice

În activitatea lor zilnică, lucrătorii interacţionează cu mijloacele de muncă pe care le au la
dispoziţie, întrun proces continuu ce se desfăşoară întrun ambient mai mult sau mai puţin adecvat
sarcini de muncă pe care o au de îndeplinit. Această interacţiune cumulată cu influenţa factorilor
de mediu, în contextul desfăşurării unei sarcini de muncă, poate determina apariţia unor riscuri
profesionale de natură fizică, chimică, biologică, etc.
În desfăşurarea activităţi , lucrători pot fi expuşi riscurilor profesionale prezente la locurile de
muncă. Prezenţa riscurilor profesionale în sistemul de muncă reprezintă o ameninţare potenţială
asupra vieţii şi stării de sănătate a întregului personal. Cunoaşterea acestor riscuri, evaluarea lor
şi stabilirea unor măsuri corespunzătoare de reducere până la eliminare este o obligaţie prevăzută
de lege. Asigurarea unui mediu de muncă sigur şi sănătos pentru toţi lucrătorii reprezintă un
obiectiv care ar trebui să fie inclus în politica oricărei întreprinderi/unităţi, alături de cele care se
referă la profit şi competitivitate. Din păcate, deşi în unele întreprinderi/unităţi acest obiectiv
există la nivel declarativ, totuşi, în realitate lucrătorii continuă să lucreze în medii de muncă
improprii şi sunt expuşi unor riscuri pentru sănătatea şi securitatea lor, determinate de pulberi,
zgomot, vibraţii, temperaturi extreme, etc. Este de preferat să prevenim, decât să suferim
consecinţele expunerii la riscurile profesionale din mediul de muncă.
În contextul securităţii şi sănătăţii în muncă, se defineşte ca risc în muncă posibilitatea ca un
lucrător să sufere prejudicii ce decurg din munca depusă. Riscurile profesionale reprezintă acele
situaţii de muncă, ce pot afecta echilibrul fizic, mintal şi social al lucrătorilor. În fapt, riscul este
dat de manifestarea factorilor de risc în cursul procesului de muncă, de concretizarea palpabilă a
conceptelor teoretice de factori de risc.
19.2. Condiţii de muncă şi factorii de risc

Un mediu de muncă în care există riscuri profesionale importante determină efecte negative
asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor. Condiţii de muncă ce pot afecta viaţa şi sănătatea
lucrătorilor pot apărea în orice loc de muncă, atât în incinta unităţii, cât şi în aer liber, şi în
întreprinderi/unităţi cu diferite activităţi economice. Pentru mulţi dintre lucrători, spre exemplu
cei din agricultură, locul de muncă este ”în aer liber” şi acest lucru implică riscuri pentru
sănătatea şi/sau securitatea acestora. Condiţiile improprii de muncă pot afecta chiar şi mediul în
care trăiesc lucrătorii.
Riscurile profesionale pot avea consecinţe negative asupra lucrătorilor, familiilor
acestora, asupra altor persoane, precum şi asupra mediului fizic de la locul de muncă. De obicei,
angajatorul îl desemnează pe lucrătorul desemnat cu atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţi în
muncă să efectueze controlul condiţiilor de muncă şi să se asigure că acestea nu constituie o
ameninţare, pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor. Prin urmare, lucrătorul desemnat cu
atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă trebuie să fie capabil să identifice acele
caracteristici ale muncii care pot influenţa în mod semnificativ apariţia riscurilor profesionale.
În îndeplinirea acestor atribuţii, ceea ce trebuie să aibă în vedere lucrătorul desemnat cu atribuţii
în domeniul securităţii şi sănătăţii sunt, în principal, următoarele:
1. Condiţiile de securitate în muncă:
• caracteristicile generale ale locurilor de muncă (spaţii, treceri, solul, scări, etc.);
• instalaţiile (electrice, de gaze, de vapori, de fluide, etc.);
• depozitarea şi manipularea sarcinilor sau a altor obiecte, materiale sau produse;
• existenţa şi/sau utilizarea materialelor ori produselor inflamabile;
• existenţa şi/sau utilizarea de produse chimice periculoase în general;
2. Condiţiile de mediu de muncă:
• expunerea la agenţi fizici (zgomot, vibraţii, radiaţii ionizante, radiaţii ultraviolete,
radiaţii infraroşii,
microunde, unde radio, laser, câmpuri electromagnetice, etc.);
• expunerea la agenţi chimici;
• expunerea la agenţi biologici;
• expunerea la temperaturi extreme (căldură excesivă sau frig);
• climatizarea şi ventilaţia generală, respectiv calitatea aerului;
• iluminatul.
3. Sarcina de muncă: fizică şi mentală;
4. Organizarea muncii: monotonia, repetitivitatea, posibilitatea de iniţiativă, participarea,
odihna, munca în schimburi, etc.
În măsura în care aceste condiţii de muncă pot fi la originea unor prejudicii pentru sănătate (este
vorba despre accidente şi îmbolnăviri) sau influenţează semnificativ securitatea lucrătorilor în
desfăşurarea proceselor de muncă, ele sunt numite factori de risc (pericole) în muncă. Este
evident că spaţiul de manifestare a factorilor de risc generatori ai accidentelor de muncă este
procesul muncii. Prin urmare, pentru evidenţierea factorilor de risc ce sunt la originea procesului
de producere a accidentelor este necesară analiza caracteristicilor generatoare de accidente
(accidentogene) şi a neconformităţilor posibile la nivelul fiecărei componente a sistemului de
muncă.
Un sistem de muncă reprezintă un ansamblu de elemente aflate în interacţiune dinamică.
Principalele componente ale unui sistem de muncă sunt:
• lucrătorul (executantul);
• sarcina de muncă;
• echipamentul de muncă;
• mediul de muncă.
Apariţia disfuncţiilor, la oricare din componentele sistemului de muncă, pot conduce la apariţia
unui accident de muncă. Acesta se manifestă în urma unei succesiuni de cauze, în a căror
înlănţuire ultima verigă este lucrătorul şi/sau agentul material care generează accidentul. Acest
lanţ cauzal implică prezenţa unor factori proprii componentelor sistemului de muncă (însuşiri,
stări, procese, fenomene, comportamente) generatori de factori de risc. Factorii de risc reprezintă
cauze potenţiale de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională. Se consideră că factorii de risc
de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională reprezintă erori sau abateri ale sistemului de
muncă de la starea normală de funcţionare.
Corespunzător celor patru componente ale sistemului de muncă se identifică patru grupe
de factori de risc proprii fiecăreia dintre ele:
• factori de risc proprii executantului (lucrătorului);
• factori de risc proprii sarcinii de muncă;
• factori de risc proprii echipamentelor de muncă;
• factori de risc proprii mediului de muncă.
Studiile efectuate privind modul de producere a accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor
profesionale au relevat o pondere majoră a factorilor de risc proprii executantului. Raportat la
ceilalţi factori de risc, cu excepţia unor situaţii excepţionale (calamităţi naturale), factorii proprii
executantului se situează şi la originea acestora, deoarece omul este cel care elaborează şi
verifică celelalte elemente ale sistemului de muncă şi poate interveni asupra lor. Activitatea pe
care o desfăşoară executantul cuprinde patru componente principale:
laborarea şi adoptarea deciziilor;

-zisă;
Ponderea celor patru componente în structura diferitelor posturi de lucru poate fi diferită, dar
prezenţa lor este obligatorie. Modul în care lucrătorul realizează aceste componente defineşte
comportamentul său de muncă (atitudinea faţă de muncă). În toate manifestările sale,
comportamentul de muncă este influenţat de:
• capacitatea de muncă – are un caracter dinamic, variind de la un individ la altul sau
chiar la acelaşi individ în momente diferite;
• cunoştintele şi deprinderile profesionale – depind de nivelul de formare profesională, de
capacitatea de integrare în relaţiile sociale ale întreprinderii şi de nivelul de conştiinţă;
• însuşirile şi capacităţile individuale – temperamentul, aptitudinile, caracterul, atitudinea
faţă de muncă, vârsta şi experienţa profesională şi starea de sănătate;
• variabilele individuale de moment – oboseală, boli, emoţii, interese de
moment,conflicte, stări depresive, influenţa alcoolului, etc.
Expunerea la riscuri este posibilă şi datorită neinformării lucrătorilor asupra caracterului
activităţii şi neasigurări condiţiilor de lucru în siguranţă. În consecinţă, aceasta este o manifestare
a factorilor de risc proprii sarcinii de muncă, care pot fi:
operaţii, reguli, procedee greşite, absenţa unor operaţii, metode de muncă necorespunzătoare, etc;
narea sarcinii de muncă în raport de capacitatea executantului:
modul de funcţionare a mijloacelor de producţie, caracteristicile acestora, precum si ale
obiectelor muncii, solicită executantul să presteze un anumit efort fizic şi psihic pe parcursul
procesului de muncă.
• solicitarea fizică se manifestă în cazul executării unui efort fizic, a menţinerii unui ritm
ridicat în realizarea anumitor mânuiri sau în cazul muncii într-o postură necorespunzătoare. Atât
în cazul efortului static, cât şi al efortului dinamic, dacă regimul critic a fost depăşit, apare
oboseala. Pe lângă simptomele de ordin muscular, respirator sau cardiovascular, apar fenomene
secundare la nivelul funcţiilor senzoriale, al atenţiei, capacităţii de memorare şi rezolvării
problemelor.
Toate acestea pot conduce la producerea unor accidente de muncă sau îmbolnăviri profesionale.
• spre deosebire de oboseala fizică, cea neuropsihică se remediază mult mai încet şi, de
obicei, lasă urmări care se pot amplifica în timp. O suprasolicitare îndelungată se poate
transforma în stare patologică (boală profesională). Sunt cunoscute în acest sens numeroase
cazuri de persoane care lucrau permanent sub stres (manageri, administratori de firme, etc.) şi
care au sfârşit prin a fi nevoiţi să renunţe la slujbele lor din motive de sănătate psihică.
Aprecierea asupra existenţei şi manifestării acestui tip de riscuri ori, după caz, evaluarea
riscurilor psihosociale sunt dificil de realizat, deoarece eventualele afectări ale sănătăţii nu sunt
specifice locului de muncă şi, de asemenea, este greu să se determine în ce măsură ele se
datorează riscurilor profesionale sau factorilor extraprofesionali, ceea ce nu înseamnă că sunt
lipsite de importanţă sau că nu sunt necesare măsuri preventive. Pe de altă parte, subsolicitarea
psihică determină, în timp, apariţia dezinteresului şi lipsa de atenţie faţă de operaţiile executate,
precum şi atitudini generatoare de accidente de muncă.
Neîndeplinirea de către angajatori a atribuţiilor lor privind securitatea şi sănătatea în muncă
poate expune lucrătorii unor riscuri generate de mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Aici se
încadrează:
funcţionale a parametrilor specifici):

− factori de risc chimic: gaze, vapori, aerosoli toxici sau caustici, pulberi în suspensie în
aer, gaze sau vapori inflamabili sau explozivi;
− factori de risc fizic: temperatură, umiditate, curenţi de aer, presiune aer, aeroionizare,
suprapresiune în adâncimea apei, zgomot, ultrasunete, vibraţii, iluminat, radiaţii, potenţial
electrostatic, calamităţi naturale, pulberi pneumoconiogene;
− factori de risc biologic: microorganisme în suspensie în aer (bacterii, virusuri, richeţi,
spiro-cheţi,
ciuperci, protozoare etc.);
− factori de risc de sub/suprasolicitare psihofiziologică a executantului;
− caracterul special al mediului: subteran, acvatic, mlăştinos, aerian;
− factori de risc de natură psihică, al căror efect este suprasolicitarea executantului, ceea
ce poate conduce la neconcordanţe în realizarea sarcinii de muncă, relaţii necorespunzătoare,
competenţe necorelate cu nivelul de responsabilitate, întreruperi sau relaţionări greşite în
structura comunicaţională etc.
O altă grupă de factori de risc este legată de echipamentele de muncă. Multe din echipamentele
de muncă sunt generatoare de riscuri prin ele însele. Altele sunt generatoare de factori de risc
datorită surselor de energie care le acţionează sau a materialelor conţinute.
După natura acţiunii lor, factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii
echipamentelor de muncă se pot împărţi în trei categorii: de natură fizică, de natură chimică şi de
natura biologică.
1. Factori de risc de natură fizică. În această categorie sunt incluşi factori de risc de
natură mecanică şi factorii de risc de natură termică.
− mişcări periculoase ale echipamentelor tehnice, autodeclanşări sau autoblocări,

deplasări sub efectul gravitaţiei sau propulsiei etc. Statisticile arată că cele mai multe accidente
de muncă având cauze de natură obiectivă se datorează organelor în mişcare ale maşinilor;
− suprafeţe sau contururi periculoase: înţepătoare, tăioase, alunecoase etc.;
− recipiente sub presiune;
− vibraţii excesive ale echipamentelor tehnice.
− temperatura ridicată sau coborâtă a obiectelor sau suprafeţelor;

− flăcări, flame;
− curentul electric.
2. Factori de risc de natură chimică. Având în vedere proprietăţile chimice ale diverselor
substanţe utilizate în procesul de muncă, acestea devin surse generatoare de accidente şi
îmbolnăviri profesionale.
Plecând de la aceste proprietăţi chimice se disting: substanţe toxice, caustice, inflamabile,
explozive, cancerigene.
3. Factori de risc de natură biologică. Apar îndeosebi în industria farmaceutică, în
laboratoarele de analize medicale sau în cercetarea medicală unde obiectul muncii îl constituie
culturile sau preparatele cu microorganisme generatoare de maladii infecţioase: bacterii, viruşi,
richeţi, spirochete, ciuperci, protozoare etc.
În stabilirea tipului factorilor de risc generatori ai unui accident, trebuie să se ţină cont de
interferenţa acestora, datorită faptului că, în cele mai multe cazuri, accidentul este generat de o
înlănţuire a mai multor factori, precum şi de faptul că un anumit factor poate aparţine mai multor
grupe de risc. Referitor la factorii de risc proprii mediului de muncă, adică cei datoraţi agenţilor
prezenţi în mediul de muncă, trebuie să distingem două clase de efecte: cele imediate şi cele
manifestate în timp. Prin efecte imediate se înţeleg cele care apar imediat ce a avut loc
evenimentul generator şi care pot evolua în timp întro manieră continuă, în sensul agravării ori
spre ameliorarea lor. Fără îndoială, prejudiciile sau efectele pe care le produc factorii de risc
proprii mediului de munca sunt diferite în timp. Expunerea continuă sau repetată la anumite
niveluri sau concentraţii ale unuia sau mai multor agenţi care pot afecta mediul implică
posibilitatea de a suferi, după un anumit timp, o afectare a sănătăţii. Spre exemplu, deteriorarea
auzului datorită lucrului îndelungat întrun mediu cu un nivel ridicat de zgomot sau cancerul
datorat expunerii îndelungate la acţiunea unui agent cancerigen. Aceste efecte, care se pot
manifesta după un timp, mai scurt sau mai lung, chiar după mulţi ani, se numesc efecte cronice şi
sunt caracteristice riscurilor proprii mediului ambiant, fără a fi însă exclusiv ale acestuia.
O altă clasificare a factorilor de risc poate fi următoarea:
accidentării, precum: deficiente structurale de construcţie, insuficienţa sau lipsa mecanismelor de

securitate la echipamentele de lucru, organe mobile aflate în mişcare, părţi necarcasate ale
utilajelor, lipsa semnalizării de securitate, de incendiu, de contact al curentului electric. De
asemenea, alţi factori de risc ar fi: spaţiile reduse de lucru, depozitarea neadecvată, lipsa ordinii,
a disciplinei de lucru, fumatul, etc.
distribuţia acestora între diferiţi lucrători, defalcarea pe ore a sarcinii de muncă, viteza de
realizare a acesteia, relaţiile de muncă stabilite, etc. pot avea repercusiuni asupra sănătăţii
lucrătorilor atât la nivel fizic, cât şi la nivel mental şi social.
lui de muncă: programul de lucru, ritmul de muncă în
ture sau de noapte.
posibilitatea promovării, complexitatea şi monotonia muncii etc.

: elementele legate de lucrător, abilităţile şi capacitatea
profesională, cunoştinţele dobândite, modul de realizare a sarcinii de muncă, etc.
19.3. Riscuri generale şi a riscuri specifice

În contextul securităţii şi sănătăţii în muncă, riscul în muncă se defineşte ca posibilitatea ca un
lucrător să sufere prejudicii ce decurg din munca depusă. Riscurile profesionale reprezintă acele
situaţi de muncă, ce pot afecta echilibrul fizic, mintal şi social al lucrătorilor. În fapt, riscul este
dat de manifestarea factorilor de risc în cursul procesului de muncă, de concretizarea palpabilă a
conceptelor teoretice de factori de risc. Dacă factorii de risc au fost clasificaţi în funcţie de
componentele sistemului de muncă în care se manifestă, riscurile sunt clasificate în funcţie de
gravitatea lor şi în funcţie de factorii care le generează. Pentru a clasifica un risc, în funcţie de
gravitatea lui, se evaluează probabilitatea ca acesta să se producă, în strânsă legătură cu
amplitudinea prejudiciului pe care poate să îl provoace. Riscul este o combinaţie între
probabilitatea şi gravitatea unei posibile leziuni sau afectări a sănătăţii lucrătorului, într-o situaţie
periculoasă.
În consecinţă, există mai multe categorii de risc, şi anume:
După cum s-a menţionat, sursele de risc sunt acele activităţi, materiale, echipamente de muncă,
substanţe şi preparate, etc. care există în cadrul organizaţiei, însă, nu toate sursele de risc
generează în mod obligatoriu riscuri.
Unul din principiile politicii de prevenire este cel referitor la asigurarea unui nivel egal de
protecţie pentru toţi lucrătorii. Cu toate acestea, legea stabileşte un grup de lucrători faţă de care
angajatorul are obligaţii sporite în ceea ce priveşte asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă.
Riscurile generale care afectează lucrătorii pot fi cu atât mai importante, cu cât aceştia fac parte
din aşa-numitele ”grupuri de risc specific”. Aceste grupuri sensibile la riscuri specifice se află în
condiţii sau situaţii particulare, determinate de:
• vârstă (ucenici, elevi, studenţi, tineri cu vârsta sub 18 ani, etc.);
• lipsa adaptării la sarcina de realizat (persoanele cu dizabilităţi);
• starea de sănătate;
• aspecte fiziologice (sarcina, alăptarea, etc.);
• nivelul de formare sau de studii;
• experienţa profesională.
Angajatorii au obligaţia să amenajeze locurile de muncă ţinând seama de prezenţa grupurilor
sensibile la riscuri specifice şi de nevoile speciale de protecţie ale acestora. Riscurile la locurile
de muncă pot avea forme din cele mai diverse, între care şi cele chimice, fizice, biologice,
psihologice, lipsa aplicării principiilor ergonomiei, etc. Multitudinea de riscuri prezente în
sistemul de muncă şi lipsa generală de preocupare a angajatorilor pentru aspectele de securitate şi
sănătate în muncă continuă să producă accidente de muncă şi boli profesionale. La locurile de
muncă se pot întâlni diverse riscuri profesionale determinate, spre exemplu, de condiţiile precare
de muncă, echipamente de muncă neprotejate, lipsa de măsuri contra incendiilor, sol alunecos,
etc.
O categorie aparte de riscuri sunt cele considerate a avea un grad de periculozitate deosebit
pentru toţi lucrătorii, cum ar fi expunerea la radiaţii sau pericolul de explozie. În acest caz,
angajatorul are obligaţia de a ţine o evidenţă clară a zonelor cu risc ridicat şi specific, care să
conţină nominalizarea şi localizarea acestor zone în cadrul întreprinderii/unităţii şi măsurile
stabilite în urma evaluării riscurilor. Angajatorul trebuie să aducă la cunoşti nţa conducătorilor
locurilor de muncă şi lucrătorilor care îşi desfăşoară activitatea în zonele cu risc ridicat şi
specific măsurile stabilite în urma evaluării riscurilor.
O categorie specială de riscuri sunt cele „insidioase" (care sunt periculoase, însă nu se văd),
între carese menţionează următoarele:
etc.;
extreme, etc.;
riscuri determinate de lipsa aplicării principiilor ergonomiei: proiectarea greşită a

echipamentelor de muncă, a uneltelor, a locului de muncă, obiceiuri greşite în muncă, etc.
Pentru prevenirea sau limitarea efectelor produse de aceste riscuri au fost elaborate Cerinţe
Minime de Securitate şi Sănătate, cerinţe care au fost legiferate prin hotărâri de guvern (H.G.).
Astfel, au fost elaborate următoarele cerinţe minime de securitate şi sănătate:
• Riscuri datorate expunerii la azbest (H.G. 1875/2005). Termenul de azbest desemnează
mai multe tipuri de silicaţi fibroşi deosebit de periculoşi în cazul pătrunderii lor în sistemul
respirator, deoarece pot produce azbestoză, mezoteliom, cancer pulmonar sau gastrointestinal.
Riscul propriu-zis este dat de pulberea de azbest prezentă în aerul respirat în timpul extracţiei
azbestului, fabricării şi prelucrării produselor din azbest sau a produselor cu conţinut de azbest
adăugat în mod deliberat. În acest caz, expunerea admisibilă este dată de concentraţia fibrelor de
azbest în aer şi de durata expunerii. De remarcat este faptul că legislaţia în vigoare interzice
utilizarea azbestului, sau a produselor care conţin azbest.
• Riscuri generate de vibraţii (H.G. 1876/2005). În sensul securităţii şi sănătăţii în muncă,
prin vibraţie se înţelege vibraţia mecanică transmisă sistemului uman mână-braţ sau întregului
corp. Aceste vibraţii generează riscuri pentru sănătatea şi securitatea lucrătorilor, în special
afecţiuni vasculare, leziuni osoase sau articulare, afecţiuni neurologice sau musculare, lombalgie
şi traumatisme ale coloanei vertebrale. Şi în situaţia expunerii la vibraţii se poate vorbi despre
riscuri doar în cazul depăşirii valorilor limită de expunere profesională.
• Riscuri pe şantierele temporare sau mobile (H.G. 300/2006). Prin şantier temporar sau
mobil este definit orice şantier în care se desfăşoară lucrări de construcţii sau de inginerie civilă.
În această situaţie trebuie remarcat că, în afara riscurilor proprii mediului unui şantier (cădere,
prăbuşire, împiedicare, lovire, manipularea maselor etc.), o mare parte din riscuri sunt generate
de organizarea necorespunzătoare a coordonări activităţii de securitate şi sănătate în muncă. Nu
trebuie uitat faptul că, în activitatea unui şantier, întotdeauna sunt implicate mai multe firme (de
proiectare, de transport, antreprenorul lucrării, subantreprenori , etc.), ceea ce face ca asigurarea
cooperării între ele, în toate aspectele, să fie dificilă şi să genereze riscuri pentru lucrători.
• Riscuri generate de zgomot (H.G. 493/2006). Munca în condiţii de zgomot poate
provoca afecţiuni auditive, oboseală şi stres, ceea ce face ca zgomotul să fie considerat un risc
important. Acest risc depinde de intensitatea zgomotului şi de durata de expunere a lucrătorului.
Şi în acest caz, expunerea în sine nu este periculoasă, fiind stabilite valori limită de expunere
profesională a căror depăşire poate determina existenţa unui risc.
• Semnalizarea de securitate şi/sau sănătate la locul de muncă (H.G. 971/2006).
• Asistenţa medicală la bordul navelor (H.G. 1007/2006).
• Riscuri la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare (H.G. 1028/2006).
Echipamentul cu ecran de vizualizare este, în accepţiunea legii, orice ecran de vizualizare grafic
sau alfanumeric, indiferent de procedeul de afişare folosit. În cazul muncii la ecrane de
vizualizare, principalele riscuri identificate pentru sănătatea lucrătorilor sunt:
− afectarea vederii (de exemplu, din cauza reglării defectuoase a imaginii, a iluminatului
neadecvat sau a efortului îndelungat al ochilor);
− afecţiuni musculare datorate poziţiei incorecte în timpul lucrului sau de iradiere.
• Utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecţie (H.G. 1048/2006)
• Riscuri în industria extractivă de suprafaţă sau subteran (H.G. 1049/2006). În acest caz,
riscurile decurg din complexitatea deosebită a activităţi desfăşurate şi diversitatea mediilor de
lucru. Dintre acestea, menţionăm:
− surparea sau prăbuşirea zonelor de lucru;
− atmosfera inflamabilă sau explozivă;
− erupţii de gaze sau de apă;
− inhalări îndelungate de praf.
• Riscuri în industria extractivă de foraj (H.G. 1050/2006). Ca şi în cazul precedent, este
vorba despre o activitate complexă în care se împletesc un mare număr de riscuri, generate de
substanţele utilizate, de mijloacele de lucru folosite sau produsele rezultate în urma activităţii. În
această situaţie vom întâlni:
− riscuri electrice;
− riscuri de intoxicare datorate atmosferelor nocive;
− riscuri de explozie şi de incendiu, etc.
• Riscuri datorate manipulării manuale a maselor (H.G. 1051/2006). Prin manipularea
manuală a maselor se înţelege orice tip de transport sau susţinere a unei mase de către unul ori
mai mulţi lucrători, inclusiv ridicarea, aşezarea, împingerea, tragerea, purtarea sau deplasarea
acesteia. Datorită caracteristicilor masei (prea grea sau prea mare, greu de mânuit şi de prins,
instabilă sau susceptibilă să producă leziuni lucrătorilor) sau condiţiilor ergonomice
necorespunzătoare, această activitate prezintă riscuri pentru lucrători, în special de afecţiuni
dorsolombare.
• Riscuri datorate atmosferelor explozive (H.G. 1058/2006). Atmosfera explozivă este
definită ca amestecul aerului, în condiţii atmosferice, cu substanţe inflamabile aflate sub formă
de gaze, vapori, ceaţă sau pulberi în care, după ce s-a produs aprinderea, combustia se propagă în
întregul amestec nears.
• Securitatea şi sănătatea pentru locuri de muncă (H.G. 1091/2006)
• Riscuri legate de expunerea la agenţi biologici (H.G. 1092/2006). Legislaţia defineşte
agenţii biologici ca fiind microorganisme, inclusiv microorganismele modificate genetic,
culturile celulare şi endoparaziţii umani, care sunt susceptibile să provoace infecţie, alergie sau
intoxicaţie. Activităţile susceptibile să prezinte riscuri legate de expunerea la agenţi biologici
sunt următoarele:
− activităţi în instalaţiile de producţie alimentară;
− activităţi în agricultură:
− activităţi profesionale în care există contact cu animale şi/sau produse de origine
animală;
− activităţi în serviciile de sănătate, inclusiv în unităţile de izolare şi examinare post-
mortem;
− activităţi în laboratoare clinice, veterinare şi de diagnostic, excluzând laboratoarele
microbiologice de diagnostic;
− activităţi în instalaţiile de eliminare a deşeurilor;
− activităţi în instalaţiile de epurare a apelor uzate.
• Riscuri legate de expunerea la agenţi cancerigeni sau mutageni (H.G. 1093/2006). În
cazul oricărei activităţi în care intervin agenţi cancerigeni sau mutageni, riscul de afectare a
lucrătorilor depinde de natura, gradul şi durata de expunere la acţiunea agenţilor, precum şi de
căile de pătrundere a acestora în organism. În această situaţie, angajatorii trebuie să acorde o
atenţie deosebită tuturor eventualelor efecte asupra securităţii şi sănătăţi lucrătorilor cu
sensibilitate specială, pe care este de preferat să nu-i implice în activităţi în care apar astfel de
riscuri.
• Riscuri la bordul navelor de pescuit (H.G. 1135/2006). Activitatea la bordul navelor de
pescuit are un caracter deosebit de complex, ceea ce face ca practic, în acest caz, să existe o mare
plajă de riscuri
posibile. Există riscuri ce decurg din pierderea navigabilităţii sau stabilitătii navei,
riscurile generate de
instalaţiile mecanice şi electrice, funcţionarea incorectă a căilor şi ieşirilor de evacuare,
riscuri de incendii,
ventilaţie necorespunzătoare, iluminat necorespunzător, pardoseli şi căi de circulaţie
alunecoase sau
ocupate sau balustrade nesigure, etc.
• Riscuri generate de câmpuri electromagnetice (H.G. 1136/2006). Prin termenul de
câmpuri electromagnetice se înţeleg câmpuri magnetice statice şi câmpuri electrice, magnetice şi
electromagnetice care variază în timp cu frecvenţe de până la 300 GHz. În acest caz, riscurile
depind de spectrul de frecvenţă, durata şi tipul expunerii. Simpla expunere nu constituie un risc,
existând valori limită de expunere profesională sub care aceasta este admisă. Se consideră
riscantă situaţia în care, în procesul muncii, lucrătorul este expus peste valoarea limită de
expunere profesională .
• Riscuri legate de prezenţa agenţilor chimici (H.G. 1218/2006). Prin agent chimic, legea
defineşte orice element sau compus chimic, singur ori în amestec, în stare naturală sau fabricat,
utilizat ori eliberat, inclusiv sub formă de deşeuri, prin orice activitate profesională, fie că este
produs intenţionat sau nu, fie că este introdus pe piaţă ori nu. În cazul agenţilor chimici, riscul de
afectare a lucrătorilor depinde de natura, gradul şi durata de expunere la acţiunea agenţilor,
precum şi de căile de pătrundere a acestora în organism. Şi în acest caz sunt stabilite valori limită
de expunere profesională, apreci ndu-se că putem vorbi despre existenţa unui risc doar în cazul
depăşirii acestor valori.
19.4. Evaluarea riscurilor profesionale

Punctul de plecare în optimizarea activităţii de prevenire a accidentelor de muncă şi
îmbolnăvirilor profesionale întrun sistem îl constituie evaluarea riscurilor din sistemul respectiv.
Indiferent că este vorba de un loc de muncă, un atelier sau o întreprindere, o şcoală o asemenea
analiză permite ierarhizarea riscurilor în funcţie de dimensiunea lor şi alocarea eficientă a
resurselor pentru măsurile prioritare.
Evaluarea riscurilor profesionale constituie un concept rezultat din Directiva cadru europeană din
12.06.1989 ce pune bazele principiilor de prevenire. Astfel, obligaţia generală de securitate ce
revine angajatorului trebuie să-l determine pe acesta să ia toate măsurile necesare pentru
asigurarea securităţi şi protejarea sănătăţii lucrătorilor (Codul Muncii, Titlul V, Cap. I şi I , art.
171 – 187). Concepută ca o veritabilă “trusă de instrumente”, această dispoziţie generală prevede
implementarea măsurilor de prevenire, fondate pe principiile generale ce trebuie să-l sprijine şi
să-l ghideze pe angajator în demersul său global de prevenire (Legea 319/2006, art.7 pct.4, litera
b). Făcând parte din categoria acestor principii generale, evaluarea riscurilor reprezintă un
element cheie al acestui demers. Această evaluare constituie punctul de plecare şi permite, într-
un mediu cu evoluţie rapidă, selectarea acţiunilor de prevenire adecvate şi identificarea, în raport
cu unele riscuri determinate, a unor răspunsuri şi soluţii complete ce nu sunt necesarmente
“tehnice”.
Aceasta implică acţiuni de identificare şi de clasificare a riscurilor, precum şi implementarea
acţiunilor de prevenire. Aceste acţiuni nu eludează obligaţia întreprinderii de a pune în aplicare,
măsuri corective imediate. În afara faptului că răspunde unei cerinţe de reglementare, evaluarea
riscurilor profesionale constituie una dintre principalele pârghii de progres din întreprindere.
Această evaluare este utilă întreprinderii deoarece poate contribui la îmbunătăţirea funcţionării
pe parcursul întregii sale evoluţii, consolidând controlul riscurilor cunoscute dar, mai ales,
accentuând asupra apariţiei riscurilor cu efecte diferite sau a noilor riscuri, în special asupra
acelora legate de noile întreprinderi/unităţi. În acest context, securitatea şi sănătatea angajaţilor
nu trebuie disociate de funcţionarea întreprinderii în ansamblu (opţiuni tehnice, organizarea
muncii, mobilizarea competenţelor, formare etc). Implementarea unui demers de prevenire va
contribui la îmbunătăţirea performanţei întreprinderii, în plan uman şi economic.
Evaluarea riscurilor presupune identificarea tuturor factorilor de risc din sistemul analizat
şi cuantificarea dimensiunii lor pe baza combinaţiei dintre doi parametri: gravitatea şi frecvenţa
consecinţei maxime posibile asupra organismului uman. Se obţin astfel niveluri de risc parţiale
pentru fiecare factor de risc, respectiv niveluri de risc global pentru întregul sistem analizat.
Acest principiu de evaluare a riscurilor este inclus deja în standardele europene (CEI 812/85,
respectiv EN 292-1/1991, EN 1050/96) şi stă la baza diferitelor metode cu aplicabilitate
practică. Astfel, SR EN 292-1/1996, preluat în România după standardul european amintit, în
capitolul 6 precizează că ”factorii ce trebuie luaţi în considerare la evaluarea riscului sunt
probabilitatea producerii unei leziuni sau afectări a sănătăţii şi gravitatea maximă previzibilă a
leziunii sau afectării sănătăţii” . Scopul principal al evaluării riscurilor profesionale este
protejarea sănătăţi şi securităţi lucrătorilor. Evaluarea riscurilor ajută la diminuarea posibilităţii
de vătămare a lucrătorilor şi de afectare a mediului ca urmare a activităţilor legate de muncă.
Aceasta ajută, de asemenea, la menţinerea competitivităţii şi productivităţii întreprinderii.
Evaluarea a priori a riscurilor profesionale constă în identificarea şi clasificarea riscurilor la care
sunt expuşi salariaţii dintro întreprindere în vederea implementării unor acţiuni pertinente de
prevenire. Această evaluare constituie etapa iniţială a politicii de securitate şi sănătate în muncă.
Evaluarea riscurilor profesionale reprezintă un demers structurat ale cărui rezultate se prezintă
sub forma unui “document unic”. Acest document poate fi pus la dispoziţia Comitetului de
securitate şi sănătate în muncă (CSSM), medicului de medicina muncii şi, la solicitarea acestora,
inspectorului de muncă şi reprezentanţilor Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi Sociale
(CNPAS).
Evaluarea riscurilor profesionale se înscrie în cadrul responsabilităţii angajatorului care are
obligaţia generală de a asigura securitatea şi de a proteja sănătatea angajaţilor săi. În acest scop,
angajatorul are următoarele obligaţii (Legea 319/2006, art.7, pct.3):
a) evitarea riscurilor;
b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
c) combaterea riscurilor la sursă;
d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea posturilor de muncă,
alegerea echipamentelor de muncă, a metodelor de muncă şi de producţie, în vederea reducerii
monotoniei muncii, a muncii cu ritm predeterminat şi a diminuării efectelor acestora asupra
sănătăţi ;
e) adaptarea la progresul tehnic;
f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai
puţin periculos;
g) dezvoltarea unei politici de prevenire coerente care să cuprindă tehnologiile,
organizarea muncii, condiţiile de muncă, relaţiile sociale şi influenţa factorilor din mediul de
muncă;
h) adoptarea, în mod prioritar, a măsurilor de protecţie colectivă fata de măsurile de
protecţie individuală;
i) furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor.
În continuare, Legea nr. 319/2006, a securităţii şi sănătăţii în muncă, la art. 7, pct. 4, litera a)
menţionează faptul că, ţinând cont de natura activităţilor din întreprindere şi/sau unitate,
angajatorul are obligaţia ” să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor,
inclusiv la alegerea echipamentelor de muncă, a substanţelor sau preparatelor chimice utilizate şi
la amenajarea locurilor de muncă”; iar la art. art. 12, pct. 1, litera a) ” să realizeze şi să fie în
posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în muncă, inclusiv pentru acele
grupuri sensibile la riscuri specifice”.
De asemenea, prin prevederile art. 13, lit. b, Legea nr. 319/2006 a securităţi şi sănătăţii în muncă
stabileşte faptul că, pentru asigurarea condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi pentru
prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, angajatorii au obligaţia ”să
întocmească un plan de prevenire şi protecţie compus din măsuri tehnice, sanitare, organizatorice
şi de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care să îl aplice corespunzător condiţiilor de
muncă specifice unităţii”.
Evaluarea riscurilor profesionale constituie un demers structurat ce cuprinde următoarele etape:
• pregătirea evaluării riscurilor;
• identificarea riscurilor;
• clasificarea riscurilor;
• propunerea acţiunilor de prevenire.
Această abordare face parte din acţiunea de prevenire ce necesită, în continuare, verificarea
implementării şi eficienţei acţiunilor de prevenire preconizate. Pregătirea evaluării riscurilor
constă în definirea cadrului de evaluare precum şi a mijloacelor care sunt disponibile în acest
scop. În consecinţă, în această fază de pregătire fac parte:
persoane care să coordoneze şi să strângă informaţiile, etc.;

rvenţie, denumit “unitate de lucru”;
Identificarea riscurilor constă în reperarea pericolelor şi estimarea expunerii la aceste pericole.

Identificarea riscurilor are la bază următoarele:
Această identificare trebuie să se bazeze pe competenţele interne şi, dacă este necesar, pe
competenţele externe. Clasificarea riscurilor este esenţială în desfăşurarea procesului de evaluare
a riscurilor profesionale. Clasificarea este o operaţie ce poate avea următoarele caracteristici:
formează asupra riscului bazându-se pe experienţa şi cunoştinţele lor) sau “obiectivă” (plecând
de la date statistice, anchete, etc.);
(calculul probabilităţilor).
Oricare ar fi tipul de clasificare ales de întreprindere, nu trebuie uitate două obiective principale
ale acesteia:
mită dezbaterea în ceea ce priveşte prioritatea acţiunilor;
Propunerea acţiunilor de prevenire. Pe baza analizei de identificare şi clasificare a riscurilor şi

în urma avizului instanţelor reprezentative ale salariaţilor, acţiunile stabilite a căror
responsabilitate revine conducătorului întreprinderii vor contribui la elaborarea planului anual de
prevenire. Rezultatele evaluării riscurilor profesionale se reunesc întrun dosar ce conţine
referinţe la:
de evaluare;
acesteia;
Este esenţial să se păstreze aceste elemente pentru a se asigura:
operaţie trebuie efectuată minimum o dată pe an);

Pentru facilitarea îndeplinirii obligaţiilor legale ale angajatorilor în domeniul evaluării riscurilor
de accidentare şi îmbolnăvire profesională au fost concepute şi sunt utilizate în prezent un număr
relativ mare de metode. Astfel, în cadrul Institutului Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru
Protecţia Muncii, pentru evaluarea riscurilor profesionale au fost elaborate două metode de
evaluare, şi anume:
1. metoda de evaluare a nivelului de risc global al unui sistem de muncă;
2. metoda de evaluare a nivelului de securitate, metodă care permite evaluarea nivelului
de securitate/risc din punct de vedere al noxelor identificate.
De menţionat este faptul că, ambele metode au fost însuşite şi aprobate de către Ministerul
Solidarităţii Sociale şi Familiei. În prezent, metoda de evaluare a nivelului de risc global al unui
sistem de muncă a fost generalizată. Această metodă a fost avizată de Ministerul Muncii şi
Solidarităţii Sociale în anul 1993 şi a fost experimentată până în prezent în majoritatea ramurilor
industriale, aducându-i-se permanent îmbunătăţiri.
Metoda elaborată de I.N.C.D.P.M. Bucureşti face parte din categoria metodelor analitice,
semicantitative şi constă, în esenţă, în identificarea tuturor factorilor de risc din sistemul analizat
(loc de muncă) cu ajutorul unor liste de control prestabilite şi cuantificarea dimensiunii riscului
pentru fiecare factor de risc în parte, pe baza combinaţiei dintre gravitatea şi frecvenţa
consecinţei maxime previzibile. Nivelul de risc global, pe loc de muncă, se determină ca medie
ponderată a nivelurilor de risc parţiale, astfel încât compensările să fie minime. Nivelul de
securitate rezultă indirect, fiind invers proporţional cu nivelul de risc. Aplicarea metodei se
finalizează cu două documente centralizatoare pentru fiecare loc de muncă: evaluarea riscurilor
şi măsurile propuse pentru realizare unui nivel de risc acceptabil. În primul document se înscriu
factorii de risc identificaţi, parametrii de cuantificare ai acestora, consecinţa maximă previzibilă,
clasele de gravitate şi frecvenţă, nivelul de risc pentru fiecare factor de risc în parte şi nivelul de
risc global pe loc de muncă. Cel de al doilea document conţine planul de prevenire şi protecţie,
cu măsurile tehnice şi organizatorice necesare pentru combaterea acţiunii fiecărui factor de risc
de la locul de muncă evaluat, ierarhizate în funcţie de nivelurile de risc, începând cu nivelurile
foarte mari (7, 6, 5, 4,…). Prin aplicarea acestor măsuri locul de muncă poate trece de la un nivel
de risc superior la niveluri inferioare.
19.5. Prevenirea riscurilor profesionale

Eliminarea tuturor accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale cu ajutorul prevenirii reprezintă
obiectivul general al securităţii şi sănătăţii în muncă. Acest obiectiv cuprinde, de asemenea,
reducerea consecinţelor în cazul producerii accidentelor şi/sau îmbolnăvirilor profesionale.
Legea nr. 319/2006 obligă angajatorul să realizeze prevenirea riscurilor profesionale prin
adoptarea tuturor măsurilor necesare pentru a garanta o protecţie eficace a securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor, în toate aspectele legate de muncă. Această obligaţie, manifestată întro manieră atât
de absolută, este o consecinţă a puterii de decizie a angajatorului, care distribuie sarcinile şi
funcţiunile în condiţii de muncă create de el.
Aceste condiţii de muncă trebuie să fie astfel stabilite, încât să nu presupună o ameninţare
pentru sănătatea şi integritatea lucrătorilor, adică nu trebuie să provoace, nici să favorizeze
apariţia accidentelor şi/sau îmbolnăvirilor profesionale.
Este deosebit de important să se plece de la convingerea necesităţii proiectării, menţinerii şi
verificării existenţei unor bune condiţii de muncă. În plus, se impune un climat de încredere
reciprocă şi colaborare cu lucrătorii, reflectată întrun nivel ridicat al comunicării şi participării.
Prevenirea trebuie să cuprindă toate situaţiile care afectează sau pot afecta integritatea sistemului
de muncă şi continuitatea proceselor de muncă. Acţiunile în materie de prevenire a riscurilor în
muncă sunt marcate de caracterul lor interdisciplinar şi multidisciplinar, precum şi de necesitatea
integrării lor în toate fazele procesului de producţie şi în organizarea întreprinderii. Prin
prevenirea riscurilor în muncă se înţelege ansamblul de activităţi sau mijloace adoptate sau
prevăzute, în toate fazele activităţii unei întreprinderi/unităţi (incluzând conceperea, proiectarea,
locurile de muncă, instalaţiile, dispozitivele, procedurile, etc.), orientate spre evitarea sau
minimalizarea riscurilor în muncă sau legate de muncă.
Aplicând acestei definiţii principiile generale de prevenire ale Directivei Cadru, transpuse
integral în Legea 319/2006, a securităţii şi sănătăţii în muncă, se pot determina următoarele
obiective de urmărit:
) sau reducerea consecinţelor potenţiale la sursă;
de producere a unui eveniment nedorit (accidente de muncă, îmbolnăviri profesionale, incidente

periculoase etc.);
Organizaţia Mondială a Sănătăţii distinge trei niveluri de prevenire a riscurilor:

• Prevenirea primară – orientată spre evitarea riscurilor sau a apariţiei prejudiciilor prin
intermediul controlului eficace al riscurilor care nu pot fi evitate. Această prevenire este, în mod
evident, cea mai eficace şi implică tipuri distincte de acţiuni care vor fi prezentate în continuare
în ordinea descrescătoare a eficacităţii:
1. Prevenirea în proiectare. Este în mod categoric cea mai eficientă metodă de prevenire.
În momentul conceperi şi proiectării instalaţiilor, echipamentelor, uneltelor posturilor de lucru,
etc. trebuie ţinut cont de principiile prevenirii şi, în primul rând, trebuie evitate riscurile.
2. Prevenirea la origine. Este vorba de evitarea apariţiei riscurilor ca rezultat al defectelor
de fabricaţie, construcţie sau instalare şi în cazul riscurilor inevitabile, combaterea lor la sursă
prin mijloace tehnice şi măsuri adecvate, ca de exemplu mijloace de izolare.
3. Prevenirea în mediul de transmitere. Este vorba de evitarea expunerii la riscuri prin
interpunerea de bariere între sursă şi persoane, care acţionează asupra mediului prin absorbirea
sau chiar anularea agentului sau situaţiei de risc. De asemenea, se poate acţiona asupra
organizării muncii prin îndepărtarea de risc sau introducerea de sisteme de alarmă.
4. Prevenire asupra propriei persoane. Se realizează prin utilizarea de mijloace
individuale de protecţie, educaţie, informaţie, supravegherea sănătăţi , vaccinarea, reducerea
timpului de expunere, etc.
• Prevenirea secundară – se aplică atunci când a început procesul de afectare a sănătăţii
lucrătorilor, chiar dacă nu se manifestă întro manieră clară. În general, se poate vorbi de o fază
iniţială, subclinică, deseori reversibilă. Acţiunile preventive în acest caz sunt, în principal, legate
de supravegherea adecvată a sănătăţi , prin stabilirea unui diagnostic precoce şi a unui tratament
eficace.
• Prevenire terţiară – se aplicată când există o afectare patologică a sănătăţii, pe durata
convalescenţei sau ulterior acesteia. Este vorba de prevenirea reapariţiei sau a posibilelor
complicaţii sau sechele printr-un tratament adecvat şi reabilitare ca principale mijloace.
19.6. Cerinţe pentru o politică adecvată de prevenire

Potrivit legii, angajatorului îi revine obligaţia de a dezvolta o politică de prevenire coerentă care
să cuprindă tehnologiile, organizarea muncii, condiţiile de muncă, relaţiile sociale şi influenţa
factorilor din mediul de muncă.
Plecând de la ceea ce se înţelege prin condiţiile de lucru şi riscurile în muncă, principiile care
trebuie să sprijine o politică adecvată de prevenire în organizaţie sunt:
itatea;
de criteriile pur economice;
ri şi obligaţii ale lucrătorilor;
Această politică pleacă de la premiza conform căreia angajatorul este responsabil pentru
asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor şi pentru aceasta trebuie să întreprindă un ansamblu
de măsuri care să garanteze asigurarea securităţii şi sănătăţi lucrătorilor. Acestea trebuie să fie în
mod esenţial preventive şi vor trebui să răspundă organizări şi planificării prevăzute, integrându-
se în toate aspectele productive şi organizatorice şi implicând toate nivelurile ierarhice. Totodată,
acţiunea preventivă nu trebuie să fie subordonată criteriilor pur economice, nici să fie obiectul
vreunei discriminări şi să tindă spre o îmbunătăţire progresivă.
În orice activitate preventivă, formarea, informarea şi participarea lucrătorilor în mod conştient
constituie puncte esenţiale pentru reuşita acesteia. Lucrătorii trebuie să beneficieze de un bun
nivel de protecţie care trebuie să fie egal pentru toţi, fără însă a uita situaţiile speciale care au în
vedere grupuri sensibile, deci mai expuse. În sfârşit, lucrătorii trebuie să-şi îndeplinească
obligaţiile privind atât propria securitate şi sănătate în muncă, cât şi pe cea a colegilor săi, în
conformitate cu instrucţiunile primite din partea angajatorului. Nu trebuie să se uite rolul
important al instituţiilor publice competente în promovarea, consilierea şi asistenţa angajatorilor
şi lucrătorilor, precum şi în stabilirea mecanismelor de supraveghere şi control al îndeplinirii
prevederilor legale, fără a omite medierea şi arbitrajul.
19.7. Planul de prevenire şi protecţie

Este esenţial ca angajatorii, lucrătorii şi sindicatele să facă eforturi pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă. În acest sens, sunt necesare demersuri care să aibă
în vedere cunoaşterea riscurilor existente în locurile de muncă şi controlul acestora, în măsura
posibilului direct la sursă. Punerea în practică a întregii activităţi de prevenire solicită, în primul
rând cunoaşterea condiţiilor fiecărui post de lucru, pentru a identifica şi evita riscurile şi a le
diminua pe cele care nu pot fi eliminate.
În urma evaluări riscurilor pentru fiecare loc de muncă/post de lucru se stabilesc măsuri de
prevenire şi protecţie, de natura tehnică, organizatorică, igienico-sanitară şi de altă natură,
necesare pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor. Aceste măsuri se regăsesc în planul
de prevenire şi protecţie, plan care se întocmeşte în mod obligatoriu în baza art.13, lit.b din
Legea securităţii şi sănătăţii în muncă, nr. 319/2006, plan care va fi revizuit ori de câte ori
intervin modificări ale condiţiilor de muncă, respectiv apariţia unor riscuri noi (art.46 (1) din
Normele Metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă, nr.
319/2006).
Planul de prevenire şi protecţie va cuprinde cel puţin următoarele informaţii:
-sanitare;
natură;
Existenţa unor planuri de prevenire şi protecţie la locul de muncă poate avea o contribuţie
decisivă la salvarea de vieţi omeneşti prin diminuarea riscurilor şi a consecinţelor acestora. În
acelaşi timp, un plan eficace poate asigura angajatorilor economii însemnate.
O conducere eficientă abordează toate riscurile legate de muncă, nu doar cele menţionate în
reglementările legale. Se subliniază faptul că, este recomandabil ca, în afara evaluării riscurilor,
la baza elaborării unui plan de prevenire şi protecţie să stea informaţiile disponibile despre
organizaţie, referitoare la activitatea sa, organizare, complexitatea proceselor de producţie,
numărul de lucrători, centre de lucru, indicatorii statistici privind accidentele de muncă şi
îmbolnăvirile profesionale. Toate aceste informaţii contribuie la elaborarea şi implementarea
planului de prevenire şi protecţie.
Planul de prevenire şi protecţie trebuie să includă structura organizatorică, funcţiunile,
responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele şi mijloacele necesare pentru realizarea
acţiunii de prevenire a riscurilor în muncă, potrivit prevederilor legale. Astfel, în cuprinsul
planului de prevenire şi protecţie trebuie să se regăsească cel puţin următoarele elemente:
• stabilirea angajamentelor şi obiectivelor care trebuie integrate celorlalte obiective ale
organizaţiei;
• practicile, procedurile şi procesele;
• descrierea structurii organizatorice a organizaţiei, care cuprinde:
necesare pentru derularea activităţilor preventive;
includ atât definirea funcţiilor şi resurselor, cât şi necesităţile de formare);

consultare.
Pentru elaborarea planului de prevenire şi protecţie, angajatorul poate apela la sprijinul
serviciilor specializate, interne sau externe. Planul de prevenire şi protecţie se supune analizei
lucrătorilor şi/sau reprezentanţilor lor sau comitetului de securitate şi sănătate în muncă, după
caz, şi trebuie să fie aprobat, prin semnătură, de către angajator.
După aprobarea de către angajator, planul de prevenire şi protecţie se face cunoscut lucrătorilor
şi/sau reprezentanţilor acestora sau, după caz, comitetului de securitate şi sănătate în muncă.
Planul de prevenire şi protecţie va fi revizuit ori de câte ori intervin modificări ale condiţiilor de
muncă, respectiv apariţia unor riscuri noi.
TEMA 20
Grupuri sensibile la riscuri
Prin aplicarea consecvenţă a metodelor de îmbunătăţire a securităţii şi sănătăţii la locul de muncă
se ajunge într-un punct în care nu se mai poate progresa sau probabilitatea de producere a
evenimentului este atât de redusă, încât poate fi considerată acceptabilă. Din acest moment
capacitatea biologică a fiecărui lucrător este determinantă în ceea ce priveşte riscul îmbolnăvirii
profesionale şi/sau a implicării într-un accident de muncă. În situaţia în care capacitatea
biologică este diminuată, posibilitatea ca o astfel de ameninţare să se concretizeze este mai
ridicată. În această situaţie, se poate considera că, lucrători cu capacitate biologică diminuată din
diverse motive pot fi afectaţi de efectele negative ale expunerii cu o probabilitate mai mare decât
restul lucrătorilor. Colectivele de lucrători caracterizaţi de o capacitate biologică diminuată de a
face faţă condiţiilor de muncă sunt denumite grupuri sensibile la riscuri specifice.
Aspectele legate de protecţia grupurilor sensibile la riscuri specifice au intrat relativ recent în
sfera de interes a celor implicaţi în asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă. În prezent, acestor
grupuri li se acordă o atenţie direct proporţională cu gradul de dezvoltare a ţării, preocupările la
nivel european fiind intensificate în cadrul demersurilor de realizare a stării de bine la locul de
muncă.
În această situaţie, pentru a obţine şi pentru grupurile de lucrători sensibili la riscuri specifice un
nivel de risc acceptabil, trebuie adoptate măsuri suplimentare de protecţie. Legea nr. 319/2006 a
securităţii şi sănătăţii în muncă prevede că, grupurile sensibile la riscuri specifice, cum ar fi:
femeile gravide, lăuzele sau femeile care alăptează, tinerii, precum şi persoanele cu dizabilităţi
trebuie protejate împotriva pericolelor care le afectează în mod specific. În demersul de protejare
a acestor lucrători, angajatorii au obligaţia să amenajeze locurile de muncă ţinând seama de
prezenţa grupurilor sensibile la riscuri specifice. În momentul în care există informaţii despre
existenţa unor lucrători sensibili la riscuri specifice, acest lucru va fi avut în vedere la evaluarea
riscurilor şi vor fi adoptate măsurile preventive necesare. Pentru a putea controla această situaţie,
este recomandat să existe o evidenţă clară a lucrătorilor aparţinând grupurilor sensibile din
fiecare organizaţie, locul lor de muncă, tipul de dizabilitate (cu atenţia necesară păstrării
confidenţialităţii) şi măsurile preventive adoptate. Postul de lucru trebuie să fie adaptat la
caracteristicile lucrătorului şi să îndeplinească condiţi care să îi asigure un nivel corespunzător de
securitate şi sănătate în muncă. Plecând de la datele astfel obţinute, se pot determina ce măsuri
specifice de supraveghere a sănătăţii trebuie aplicate la fiecare post de lucru şi în
cazul fiecărui lucrător sensibil la riscuri specifice.
Măsurile întreprinse pentru protecţia lucrătorilor sensibili la riscuri specifice trebuie să plece de
la considerentul că, supravegherea sănătăţii acestora este un drept şi nu o obligaţie. Evaluarea
specifică a stării de sănătate a lucrătorilor sensibili la riscuri specifice este una din
modalităţile cele mai eficace pentru a stabili dacă măsurile suplimentare adoptate asigură
eficacitatea dorită. Înainte de a lua măsura schimbării locului de muncă, este de dorit să se
analizeze posibilitatea adaptării postului de lucru la necesităţile sporite de siguranţă ale
lucrătorilor sensibili la riscuri specifice şi doar dacă aceste măsuri nu sunt suficiente se va apela
la schimbarea postului de lucru sau al locului de muncă.
20.1. Protecţia maternităţii la locurile de muncă

Multe femei lucrează în perioada sarcinii şi multe din cele care au născut de curând îşi reiau
activitatea profesională în perioada alăptării.
Principalele reglementări privind măsurile de securitate şi sănătate în muncă ce vizeaza
lucrătoarele gravide, lăuze sau care alăptează sunt Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, Ordonanţa
de Urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă şi
Hotărârea de Guvern nr. 537/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
prevederilor O.U.G. nr. 96/2003.
Aplicarea normelor şi procedurilor stabilite în mod obişnuit pentru un anumit loc de muncă sau
post de lucru asigură, în condiţii normale, protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătoarelor gravide,
lăuze sau care alăptează. Totuşi, anumite riscuri ce există la locul de muncă pot afecta în mod
special lucrătoarele gravide, lăuze sau care alăptează. Trebuie avut în vedere faptul că, sarcina
determină mari schimbări fiziologice şi psihologice ale femeii. Echilibrul hormonal este foarte
delicat şi expunerea la riscuri care îl poate altera poate conduce la complicaţii cu efecte grave,
cum ar fi avortul. Din acest motiv, există situaţii în care trebuie avute în vedere luarea de măsuri
suplimentare, şi aceasta datorită faptului că unele condiţii care pot fi considerate acceptabile în
situaţii normale nu mai sunt suficiente în cazul acestor lucrătoare. Ca urmare, legislaţia impune
angajatorilor ca la evaluarea riscurilor la care sunt expuşi lucrători să aibă în vedere şi situaţia
lucrătoarelor gravide, lăuze sau care alăptează, pentru a putea elimina sau controla aceste riscuri.
În scopul determinării oricărui risc pentru securitatea sau sănătatea lucrătoarelor gravide,
lăuze sau care alăptează şi a oricărei repercusiuni asupra sarcinii ori alăptării, angajatorul este
obligat să evalueze anual, precum şi la orice modificare a condiţiilor de muncă natura, gradul şi
durata expunerii acestora. Evaluările prevăzute pentru aceste situaţii se efectuează de către
angajator, cu participarea obligatorie a medicului de medicina muncii, iar rezultatele lor se
consemnează în rapoarte de evaluare scrise.
Raportul de evaluare va fi semnat de către toţi cei implicaţi şi va fi structurat astfel:
• descrierea procesului, a tehnologiei, a activităţii supuse evaluării;
• lista agenţilor, procedeelor sau a condiţiilor de lucru care sunt identificate drept pericole
pentru sănătatea lucrătoarei gravide, care a născut recent şi, respectiv, fătului, copilului născut şi,
după caz, salariatei care alăptează.
Pentru fiecare element din lista agenţilor, prevăzută mai sus, trebuie menţionate următoarele:
a) justificarea utilizării şi alegerii agentului, procedeului sau condiţiilor de lucru. În cazul
în care informaţiile sunt confidenţiale, este necesar să se indice posibilităţile de eliminare sau de
diminuare a riscului;
b) durata, intensitatea, frecvenţa şi natura expunerii la agenţi a salariatei la locul de
muncă;
c) măsurile de prevenire care trebuie aplicate în vederea reduceri riscului la cel mai
scăzut nivel posibil;
d) recomandarea medicului de medicina munci cu privire la schimbarea locului de
muncă, de la început sau după o anumită perioadă;
e) concluzia evaluării: dacă salariata poate rămâne sau nu la locul ei de muncă. Dacă este
necesară schimbarea locului de muncă, vor fi indicate locurile de muncă unde poate fi repartizată
pe baza evaluării riscurilor.
Angajatorii sunt obligaţi ca, în termen de 5 zile lucrătoare de la data întocmirii raportului,
să înmâneze o copie a acestuia Comitetului de Securitate şi Sănătate în Muncă sau lucrătorului
desemnat, după caz, precum şi sindicatului sau reprezentanţilor salariaţilor.
În baza Raportului de evaluare, prin intermediul Informării privind protecţia maternităţii la locul
de muncă, realizată potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 96/2003, angajatorul
înştiintează lucrătoarea, în cel mult 15 zile de la întocmirea acestuia, despre rezultatele evaluării
privind riscurile la care poate fi supusă la locul ei de muncă şi despre măsurile suplimentare de
protecţie pe care trebuie să le respecte atât angajatorul, cât şi lucrătoarea. Mai mult decât atât,
angajatorii vor informa în scris lucrătoarele şi asupra drepturilor care decurg din legislaţia
privind protecţia maternităţii la locul de muncă. În cazul în care există un risc care poate afecta
lucrătoarele gravide, în afara măsurilor pe care trebuie să le întreprindă pentru asigurarea unei
protecţii suplimentare a acestora, angajatorul trebuie să informeze toate lucrătoarele asupra
importanţei detectării precoce a unei sarcini.
De asemenea, angajatorii au obligaţia să adopte măsurile necesare, astfel încât lucrătoarele
gravide, lăuze sau care alăptează să nu fie constrânse să efectueze o muncă dăunătoare sănătăţii
lor ori copilului nou-născut, după caz.
Lucrătoarele gravide, lăuze sau care alăptează nu îşi pot desfăşura munca în condiţii cu caracter
insalubru sau greu de suportat. Sunt considerate munci în condiţii cu caracter insalubru sau greu
de suportat următoarele activităţi:
sau descărcatul cu lopata al diverselor produse;
În toate situaţiile, dacă riscurile nu pot fi evitate prin alte mijloace, este necesar sa se modifice
condiţiile de muncă şi/sau timpul de muncă, iar dacă nu este posibil, lucrătoarea trebuie să fie
repartizată la alt loc de muncă, fără riscuri pentru sănătatea sau securitatea sa, conform
recomandări medicului de medicina muncii sau a medicului de familie.
Pentru lucrătoarele gravide sau care au născut recent şi îşi desfăşoară activitatea numai în poziţia
ortostatică sau în poziţia aşezat, angajatorii au obligaţia de a le modifica locul de muncă
respectiv, astfel încât să li se asigure, la intervale regulate de timp, pauze şi amenajări pentru
repaus în poziţie şezând sau, respectiv, pentru mişcare. Medicul de medicina muncii stabileşte
intervalele de timp la care este necesară schimbarea poziţiei de lucru, perioadele de activitate,
precum şi durata perioadelor pentru repaus în poziţie şezând sau, respectiv, pentru mişcare.
Dacă amenajarea condiţiilor de muncă şi/sau a programului de lucru nu este posibilă din punct
de vedere tehnic şi/sau obiectiv sau nu poate fi cerută din motive bine întemeiate, angajatorul va
lua măsurile necesare pentru a schimba locul de muncă al lucrătoarei.
Pentru a beneficia de drepturile lor legale, lucrătoarele gravide au obligaţia de a face cunoscută
angajatorilor situaţia lor, imediat ce au cunoştinţă despre aceasta. La rândul lor, lucrătoarele
lăuze sau care alăptează trebuie să informeze angajatorul despre această situaţie, la întoarcerea la
locul de muncă. Pentru aceasta, ele trebuie să se prezinte la medicul de familie pentru eliberarea
unui document medical care să le ateste starea.
În termen de 10 zile lucrătoare de la data la care angajatorul a fost anunţat în scris de către o
lucrătoare că se află în una dintre situaţiile prevăzute mai sus, acesta are obligaţia să înşti nţeze
medicul de medicina muncii, precum şi inspectoratul teritorial de muncă pe a cărui rază îşi
desfăşoară activitatea. După primirea înşti nţării, medicul de medicina muncii şi inspectoratul
teritorial de muncă vor verifica condiţiile de muncă ale salariatei, la termenele şi în condiţiile
legii. Dacă starea de graviditate nu este vizibilă, angajatorul are obligaţia să păstreze
confidenţialitatea asupra sarcinii lucrătoarei şi nu va anunţa alţi angajaţi decât cu acordul scris al
acesteia şi doar în interesul bunei desfăşurări a procesului de muncă.
În cazul în care lucrătoarele nu îndeplinesc obligaţia de a se prezenta la medicul de familie
pentru eliberarea unui document medical care să le ateste starea şi nu informează în scris
angajatorul despre starea lor, acesta este exonerat de obligaţiile sale.
În baza recomandării medicului de familie, lucrătoarea gravidă care nu poate îndeplini durata
normală de muncă din motive de sănătate are dreptul la reducerea cu o pătrime a duratei normale
de muncă, cu menţinerea veniturilor salariale, suportate integral din fondul de salarii al
angajatorului. Lucrătoarea care alăptează are dreptul la una sau mai multe pauze zilnice ori la
reducerea duratei de lucru zilnice pentru a-şi alăpta copilul. Aceste pauze sau reducerea
programului de lucru zilnic sunt considerate ca timp lucrat şi remunerate în consecinţă.
Dacă angajatorul nu poate, din motive justificate în mod obiectiv, să dispună măsura modificării
condiţiilor şi/sau programului de muncă al lucrătoarei sau măsura repartizării ei la alt loc de
muncă, fără riscuri pentru sănătatea sau securitatea sa şi/sau a fătului ori a copilului, lucrătoarea
are dreptul la concediu de risc maternal, după cum urmează:
legale privind sistemul public de pensi şi alte drepturi de asigurări sociale;
concediul şi îndemnizaţia pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de 2

ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la 3 ani.
Concediul de risc maternal se poate acorda, în întregime sau fracţionat, pe o perioadă ce nu
poate depăşi 120 de zile, de către medicul de familie sau de medicul specialist, care va elibera un
certificat medical în acest sens, dar nu poate fi acordat simultan cu alte concedii prevăzute de
legislaţia privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
Una dintre prevederile importante ale Codului munci referitoare la lucrătoarele gravide, lăuze şi
cele care alăptează are în vedere faptul că acestea nu pot fi obligate să presteze muncă de noapte.
20.2. Protecţia tinerilor la locul de muncă

Exploatarea minorilor a fost sintagma utilizată multă vreme pentru a desemna exploatarea
copiilor în diferite munci/activităţi. Nu de multe ori, tinerii au fost angajaţi pentru a efectua
munci care dăunează sănătăţii lor. În plus, angajarea tinerilor are ca efect îngreunarea sau chiar
împiedicarea participării la procesul de instruire şcolară al acestora. Ca urmare, în numeroase ţări
s-au adoptat reglementări legislative şi s-au efectuat reforme prin care se urmăreşte protejearea
sănătăţii şi educaţia tinerilor.
Cu toate acestea, în multe cazuri, din diverse motive, legate şi de situaţia precară a unor familii,
mulţi tineri trebuie să înceapă munca de la vârsta adolescenţei. Din aceste considerente, legislaţia
Uniunii Europene reglementează condiţiile în care aceşti tineri pot fi angajaţi, ţinând cont de
caracteristicile fizice şi psihice ale vârstei lor, precum şi de necesităţile acestora de dezvoltare şi
educare. Plecând de la considerentul că organismul tinerilor este în dezvoltare, că aceştia sunt
lipsiţi de experienţă şi uneori de discernământul necesar, că nu se pot concentra pe durate lungi şi
că nu pot face faţă în mod corespunzător unor eforturi mari sau prelungite, ei au fost incluşi în
categoria lucrătorilor sensibili la riscuri specifice. Pe de altă parte, organismul în dezvoltare al
tinerilor, este mult mai expus riscurilor profesionale de la locurile de muncă.
În România există prevederi referitoare la protecţia tinerilor la locul de muncă în
Constituţie, în Codul muncii, în Legea securităţii şi sănătăţii în muncă, nr.319/2006 şi în
Hotărârea de Guvern nr. 600 /2007 referitoare la protecţia tinerilor la locul de muncă.
Potrivit Constituţiei României, minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi. O altă
prevedere constituţională referitoare la munca tinerilor stabileşte că, exploatarea minorilor,
folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie
viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise. Copilul care face obiectul şcolarizării obligatorii pe
bază de program integral poate încheia un contract individual de muncă şi la împlinirea vârstei
de 15 ani, cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali, pentru desfăşurarea de activităţi
potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate
sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională.
De cele mai multe ori, lucrătorii tineri nu sunt familiarizaţi cu specificul sarcinii de muncă, cu
mediul de muncă, precum şi cu riscurile asociate acestora. Lipsiţi de experienţă, este puţin
probabil ca ei să identifice riscurile sau să acorde suficientă atenţie acestora. Ca urmare, potrivit
Codului muncii, încadrarea în muncă a tinerilor în locuri de muncă grele, vătămătoare sau
periculoase se poate face numai după împlinirea vârstei de 18 ani.
Lucrătorii tineri sunt vulnerabili într-o măsură mai mare într-un mediu de muncă în care nu
există măsuri corespunzătoare de securitate şi sănătate. Ei au nevoie de îndrumare, instruire şi
supraveghere adecvate şi, în egală măsură, de locuri de muncă corespunzătoare, sigure şi
sănătoase. De aceea, este esenţial ca tinerii să fie instruiţi în mod eficient în domeniul securităţii
şi sănătăţii în muncă înainte de începerea lucrului. Instruirea trebuie să acopere:
• pericolele specifice legate de activitatea concretă;
• pericolele frecvente la locul de muncă, în general;
• cum trebuie să se protejeze singuri;
• ce trebuie să facă în situaţia în care consideră că nu există suficientă protecţie;
• cui trebuie să se adreseze pentru a obţine îndrumare;
• cum trebuie să acţioneze în caz de urgenţă, dacă suferă un accident sau au nevoie prim-
ajutor;
• responsabilităţile lor de a coopera cu angajatorul pe probleme de securitate şi sănătate în
muncă.
Pe lângă instruire, tinerii au nevoie de mult mai multă supraveghere decât adulţii. În această
situaţie se află, în special, ucenici în perioada de practică la locul de muncă sau de formare
profesională. Ca urmare, angajatorul este obligat să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea
securităţii şi protejarea sănătăţii tinerilor, ţinând seama, în special, de riscurile specifice pentru
securitatea, sănătatea şi dezvoltarea lor, riscuri care rezultă din lipsa lor de experienţă, din
conştientizarea insuficientă a riscurilor existente sau potenţiale ori din faptul că tinerii sunt încă
în dezvoltare.
În mod obligatoriu, angajatorul trebuie să pună în practică măsurile menţionate anterior, pe baza
evaluării riscurilor existente pentru tineri şi legate de munca acestora. Evaluarea trebuie să fie
efectuată înainte ca tinerii să înceapă munca şi la orice modificare semnificativă a condiţiilor de
muncă. Evaluarea trebuie să vizeze, în principal, următoarele elemente:
• echipamentul de muncă şi organizarea locului de muncă şi a postului de lucru;
• natura, nivelul şi durata expunerii la agenţi fizici, biologici şi chimici;
• organizarea, categoria şi modul de utilizare a echipamentelor de muncă, în special a
agenţilor fizici, biologici şi chimici, a maşinilor, aparatelor şi dispozitivelor, precum şi
manipularea acestora;
• stabilirea procedeelor de muncă şi a desfăşurării muncii şi interacţiunea acestora,
respectiv organizarea muncii;
• nivelul pregătirii profesionale şi al instruirii acordate tinerilor.
În cazul în care pe baza evaluării efectuate se demonstrează existenţa unui risc pentru
securitatea, sănătatea fizică sau mentală ori dezvoltarea tinerilor, angajatorul are obligaţia de a
asigura evaluarea şi supravegherea sănătăţii tinerilor, la intervale regulate.
Angajatorul este obligat să informeze, în scris, tinerii asupra eventualelor riscuri şi asupra
tuturor măsurilor luate în ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea lor. De asemenea, angajatorul
este obligat să informeze, în scris, părinţii sau reprezentanţii legali ai copiilor angajaţi în
condiţiile legii asupra tuturor măsurilor luate în ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea lor.
În completarea celor precizate referitor la asigurarea securităţii şi protejarea sănătăţii tinerilor
trebuie menţionat faptul că, legea interzice angajarea tinerilor pentru activităţi care:
• depăşesc în mod evident capacităţile lor fizice sau psihologice;
• implică o expunere nocivă la radiaţii;
• prezintă riscuri de accidentare, pe care se presupune că tinerii nu le pot identifica sau
preveni din cauza atenţiei insuficiente pe care o acordă securităţii în muncă, a lipsei lor de
experienţă, ori de pregătire;
• pun în pericol sănătatea acestora din cauza frigului ori a căldurii extreme, sau din cauza
zgomotului ori a vibraţiilor.
De asemenea, munca tinerilor este interzisă în anumite situaţii care depind de natura agenţilor,
precum şi de procedeele şi activităţile efectuate (vezi Anexa). Riscurile pentru sănătatea tinerilor
pot să apară şi datorită solicitărilor prea îndelungate, în special datorită dezvoltării lor fizice
incomplete şi a dificultăţilor de a se concentra pentru o perioadă lungă de timp. În consecinţă,
durata timpului de muncă a tinerilor este de maximum 6 ore/zi şi 30 de ore/săptămână. În situaţia
în care tânărul cumulează mai multe funcţi în baza unor contracte individuale de muncă, timpul
de muncă efectuat se însumează şi nu poate depăşi, cumulat, durata menţionată anterior. În plus,
tinerii necesită atenţie sporită, atât în ceea ce priveşte nevoia de alimentaţie, cât şi cea de odihnă
şi relaxare. Astfel, pentru a se putea hrăni corespunzător, tinerii beneficiază de o pauză de masă
de cel puţin 30 de minute consecutive, în cazul în care durata zilnică a timpului de muncă este
mai mare de 4 ore şi jumătate.
Tinerii nu pot presta muncă de noapte.
Pentru a preveni posibilitatea eludării prevederilor legale privind timpul de muncă al tinerilor,
legislaţia prevede că tinerii nu pot presta muncă suplimentară. Pentru a se odihni şi a-şi reface
capacitatea de muncă, între două zile de lucru tinerii bencficiază de o perioadă minimă de repaus
de 12 ore consecutive. Mai mult decât atât, tinerii lucrători, care fac obiectul şcolarizării
obligatorii, pe bază de program integral trebuie să beneficieze de o perioada minimă de repaus de
14 ore consecutive.
Ca orice alţi lucrători, şi tinerii beneficiază de un concediu anual de odihnă. În cazul acesta,
legea stabileşte că, datorită vârstei fragede şi nevoii mai mari de refacere, tinerii beneficiază de
un concediu de odihnă suplimentar de cel puţin 3 zile lucrătoare.
În situaţia tinerilor care fac obiectul şcolarizării obligatorii, pe bază de program integral,
angajatorul trebuie să ia măsurile necesare ca perioada liberă de orice muncă să fie inclusă, în
măsura posibilului, în cadrul vacanţelor şcolare ale copiilor.
Anexă
Natura agenţilor, a procedeelor şi activităţilor în care se interzice munca tinerilor
I. Natura agenţilor:
1) Agenţi fizici:
• radiaţiile ionizante;
• munca în atmosferă hiperbarică, de exemplu în incintele presurizate, la scufundări
subacvatice.
2) Agenţi biologici:
• agenţii biologici din grupele 3 şi 4 în sensul prevederilor Hotărârii Guvernului nr.
1092/2006 privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi
biologici în muncă.
3) Agenţi chimici:
• substanţele şi preparatele care sunt clasificate în toxice, foarte toxice, corozive sau
explozive;
• substanţele şi preparatele care se clasifică în nocive şi comportă următoarele riscuri:
- pot determina efecte ireversibile foarte grave;
- pot determina efecte ireversibile;
- pot antrena o sensibilizare prin inhalare;
- pot antrena o sensibilizare prin contact cu pielea;
- pot cauza cancer;
- pot cauza modificări genetice ereditare;
- pot avea efecte grave pentru sănătate în caz de expunere prelungită;
- pot reduce fertilitatea;
- pot determina apariţia, pe durata gravidităţii, a unor efecte nocive pentru copil;
• substanţele şi preparatele care se clasifică în iritante şi comportă următoarele riscuri:
- sunt inflamabile;
- pot antrena o sensibilizare prin inhalare;
- pot antrena o sensibilizare prin contact cu pielea;
• substanţele şi preparatele cancerigene sau mutagene la locul de muncă;
• plumbul şi compuşii săi, în măsura în care agenţii respectivi pot să fie absorbiţi de
organismul uman;
• azbestul.
II. Procedee şi activităţi:

• Procedeele şi activităţile prevăzute în anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr.
1093/2006;
• Activităţi de fabricaţie şi de manipulare a dispozitivelor, artificiilor sau diverselor
obiecte care conţin explozivi;
• Activităţi din menajeriile de animale feroce şi veninoase;
• Activităţi de tăiere industrială a animalelor;
• Activităţi care presupun manipularea aparatelor de producere, de înmagazinare sau de
folosire a gazelor comprimate, lichefiate sau dizolvate;
• Activităţi care presupun folosirea cuvelor, bazinelor, rezervoarelor, recipientelor sau
canistrelor care conţin agenţii chimici menţinaţi anterior;
• Activităţi care comporta risc de prăbuşire, cădere de la înălţime;
• Activităţi care comportă riscuri electrice de înaltă tensiune;
20.3. Persoanele cu dizabilităţi

Persoanele cu dizabilităţi sunt acele persoane cărora, datorită unor afecţiuni fizice, mentale sau
senzoriale le lipsesc abilităţile de a desfăşura în mod normal activităţi cotidiene, necesitând
măsuri de protecţie în sprijinul recuperării, integrării şi incluziunii sociale.
În aceste cazuri, angajatorul trebuie să ia măsuri pentru adaptarea postului de lucru la
caracteristicile persoanei în cauză, ţinând cont de tipul dizabilităţii acesteia şi de posibilităţile ei
de a munci. Legislaţia referitoare la aceste persoane este reprezentată de Legea nr. 448/2006
privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.
Una din măsurile cu caracter specific este obligaţia de a asigura rampe de acces a persoanelor
imobilizate în cărucior, prin care se asigură accesul în clădiri şi care asigură posibilitatea
deplasării persoanelor cu handicap în interiorul clădirii în situaţia în care nu există elevatoare
suficient de spaţioase. De asemenea, trebuie să existe grupuri sanitare amenajate special pentru
accesul persoanelor cu handicap motor, care să le asigure acestora posibilitatea utilizării lor în
intimitate. Lucrătorii cu dizabilităţi beneficiază de posibilitatea de a lucra mai puţin de 8 ore pe
zi, în condiţiile legii, în cazul în care beneficiază de recomandarea comisiei de evaluare în acest
sens.
Asemenea tinerilor în vârstă de până la 18 ani, şi persoanele cu handicap beneficiază de un
concediu de odihnă suplimentar de cel puţin 3 zile lucrătoare.
TEMA 21
Ergonomia şi riscurile profesionale
Calitatea vieţii unei persoane este un subiect care, în ultimii ani, a căpătat o importanţă tot mai
mare. Starea psihică a unei persoane se reflectă în toate aspectele vieţii sale şi din acest motiv, un
mediu de muncă potrivit, ambientul în care o persoană îşi petrece o mare parte a zilei este
deosebit de important pentru atingerea echilibrului pe care îl presupune acea calitate a vieţii la
care facem referire. Un loc de muncă sănătos este acela care promovează starea de bine
personală, familială şi socială a lucrătorilor săi prin intermediul îmbunătăţiri stilului de viaţă
astfel încât să se asigure un mediu de lucru ergonomic, care să îi protejeze de riscurile fizice şi
psihice. În acest fel, orice lucrător îşi poate desfăşura activităţile sale profesionale întrun mod
sigur şi confortabil.
Mediul în care lucrează exercită o influenţă deosebită asupra lucrătorului şi a stării sale psihice.
În acest mediu, omul este expus unui mare număr de agenţi care îi pot afecta sănătatea. Între
aceşti agenţi se află cei ambientali sau fizici, cei biologici, cei chimici, cei ergonomici şi, nu în
ultimul rând, cei psihosociali. Toţi aceşti agenţi intervin în modul de exprimare a individului,
condiţionându-i activitatea profesională, randamentul, precum şi capacitatea de a acţiona în
plenitudinea potenţialului său, generând în numeroase cazuri dezechilibre biopsihosociale. Din
acest motiv, problemele legate de studiul compatibilizării lucrătorului cu locul său de muncă au
căpătat o importanţă sporită pe măsură ce a devenit tot mai evidentă legătura dintre satisfacţia pe
care acesta o găseşte în activitatea sa şi randamentul acestei activităţi.
De asemenea, importanţa tot mai mare acordată, în ultimii ani, în special în societăţile
dezvoltate, aspectelor sociale generate de condiţi le de muncă a condus la abordarea ştiinţifică a
condiţiilor de muncă prin intermediul ergonomiei şi al analizării noilor tipuri de riscuri
psihosociale.
Unul din principalele motive ale accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale este
organizarea necorespunzătoare a locurilor de muncă, în special datorită poziţi lor incorecte sau
incomode de lucru, greutăţilor prea mari ce trebuie manipulate sau condiţi lor de mediu dificile.
Consecinţele asupra lucrătorilor sau a întreprinderi , generate de problemele ce decurg din stresul
produs de muncă sau de munca peste limitele normale ale organismului uman, preocupă din ce în
ce mai mult specialişti în medicina munci .
Toate aspectele legate de problemele ergonomice sau psihologice de la locul de muncă trebuie
studiate cu atenţie pentru că, în majoritatea situaţi lor, ele nu sunt evidente la o primă evaluare,
mai ales dacă aceasta nu este realizată de un specialist. Şi sunt numeroase cazurile în care este
dificil de stabilit originea profesională a unor afecţiuni.
21.1. Aspecte generale privind ergonomia la locul de muncă

Cu fiecare zi care trece, maşinile preiau tot mai multe din activităţile umane. Această răspândire
a mecanizării şi automatizării măreşte adesea ritmul de lucru şi pot face ca acesta să fie mai
obositoare pentru lucrători. Pe de altă parte, există încă multe activităţi care trebuie realizate în
mod manual şi care implică un mare efort fizic. Una din consecinţele muncii manuale este aceea
că, din ce în ce mai mulţi lucrători suferă de dureri de spate, dureri de gât, inflamaţii ale
încheieturilor, braţelor şi picioarelor şi tensiuni oculare.
Deşi termenul de ”ergonomie” este utilizat pentru prima dată la mijlocul secolului al XIX-lea,
apariţia şi dezvoltarea ştiinţei ergonomiei este în strânsă relaţie cu dezvoltarea accelerată a
tehnologiilor şi echipamentelor de muncă legate de susţinerea celui de al doilea război mondial.
Denumirea de ergonomie provine din cuvintele greceşti ”ergon” (muncă, putere) şi ” nomos”
(ştiinţă, teorie, regulă), pentru a exprima ştiinţa muncii. Conform definiţiei adoptate în anul 2000
de către consiliul director al Asociaţiei Internaţionale de
Ergonomie, ergonomia este disciplina ştiinţifică care studiază interacţiunea dintre oameni
şi alte elemente ale unui sistem, precum şi profesia care aplică teorii, principii, informaţii şi
metode de design, pentru optimizarea activităţii omului şi performanţelor sistemului din care
acesta face parte. În conformitate cu această definiţie, ergonomia se bazează pe o abordare în
care se au în vedere aspectele fizice, cognitive, sociale, organizaţionale, de mediu şi mulţi alţi
factori care pot influenţa activitatea lucrătorului. Pentru aceasta, ergonomia se sprijină pe
cunoştinţe aparţinând unei varietăţi de discipline care includ: anatomia, fiziologia, igiena muncii,
medicina muncii, antropometria, ştiinţe tehnice, psihologia, sociologia, economia, etc.
Activitatea specialiştilor în ergonomie îşi propune să analizeze problemele şi factorii care
influenţează dezvoltarea, satisfacţia, securitatea şi confortul lucrătorului în timpul realizării
activităţilor sale. În acest scop specialiştii în ergonomie se implică în proiectarea sarcinilor,
sistemelor, spaţiului de muncă şi chiar a produselor pentru a obţine o creştere a productivităţii,
dar şi a securităţii lucrătorilor. În consecinţă, se poate afirma faptul că, specialiştii în ergonomie
se preocupă de studiul relaţiei dintre lucrător, locul de muncă şi proiectarea postului de lucru.
Având în vedere vastitatea problemelor abordate, ergonomia şi-a definit trei subramuri:
• Ergonomia fizică în care sunt cuprinse cunoştinţele umane legate de antropometrie,
caracteristici fiziologice şi biomecanică aplicată la activitatea fizică umană, precum şi analiza
factorilor de mediu şi influenţa acestora asupra activităţii umane. Două dintre aspectele cele mai
studiate de specialiştii implicaţi în această activitate se referă la analiza poziţiei de lucru,
manipularea manuală a maselor şi mişcările repetitive, aspecte întâlnite frecvent în activitatea la
locul de muncă.
• Ergonomia cognitivă are ca obiect de interes aspectele legate de procesele mentale, care
au o importanţă deosebită în interacţiunea dintre lucrător şi sistemele cu care acesta este în
legătură. Se studiază încărcătura psihică, procesele de luare a deciziei, obţinerea performanţei,
interacţiunea om – calculator, încrederea şi stresul.
• Ergonomia organizaţională îşi propune să optimizeze sistemele socio-tehnice incluzând
organizarea, structura, politicile şi procesele. Printre domeniile de studiu sunt incluse modul de
comunicare, planificarea activităţii, stabilirea programului de lucru şi de odihnă etc.
21.2. Afecţiunile şi bolile obişnuite

Adeseori lucrătorii nu au posibilitatea de a alege şi sunt obligaţi să se adapteze unor condiţii de
muncă incorect proiectate, care le pot afecta sănătatea, producându-le grave leziuni la coloană,
mâini, articulaţii, gât sau alte părţi ale organismului. Aceste afecţiuni sunt datorate unor cauze
printre care în mod frecvent regăsim:
şi echipamentelor vibratoare
(ciocane pneumatice, compresoare vibratoare);
articulaţi lor;
tilizarea forţei din poziţii dificile;
Leziunile şi bolile provocate de unelte şi locuri de muncă prost proiectate sau inadecvate se
dezvoltă de obicei încet, de-a lungul multor ani. Evident că, lucrătorul recepţionează anumite
semnale şi simptome de-a lungul timpului care îl avertizează asupra faptului că ceva nu merge
bine. Astfel, el va simţi stări de disconfort în timpul muncii, iar la terminarea programului de
lucru dureri de spate, de muşchi sau ale articulaţiilor. Este important să se acorde atenţie acestor
semne şi să se întreprindă investigaţi le necesare, deoarece, în unele situaţi , ceea ce începe cu un
disconfort neînsemnat se poate termina cu o afecţiune sau infirmitate gravă.
21.3. Principiile de bază ale ergonomiei

În general, pentru aplicarea principiilor ergonomice, este mult mai eficientă examinarea
condiţiilor de la fiecare loc muncă pentru a evita sau rezolva problemele. Adeseori, modificări
ergonomice foarte mici, ale designului echipamentului sau ale postului de lucru pot îmbunătăţi în
mod considerabil confortul şi sănătatea lucrătorului şi implicit productivitatea acestuia. Astfel de
mici modificări care pot conduce la îmbunătăţiri evidente sunt, de exemplu:
• pentru activităţi minuţioase care necesită observarea de aproape a materialului, bancul
de lucru trebuie să fie mai sus decât în cazul unei activităţi în care se realizează o muncă grea;
• pentru activităţile de asamblare, materialele trebuie să fie amplasate întro poziţie în care
muşchii cei mai puternici ai lucrătorului să realizeze cea mai mare parte a muncii;
• nicio sarcină nu trebuie să pretindă lucrătorului să adopte poziţii forţate (de exemplu, să
ţină braţele întinse în permanenţă);
• lucrătorii trebuie să fie instruiţi asupra tehnicilor de ridicare a greutăţilor;
• la proiectarea sarcinilor de lucru se va avea în vedere diminuarea cât mai mult posibil a
maselor ce trebuie manipulate în mod manual de lucrători;
• uneltele de mână incomode sau care pot provoca leziuni prin utilizare îndelungată
trebuie modificate sau înlocuite. În aceste cazuri, adeseori, tocmai lucrătorul este cel care poate
furniza soluţia;
• activitatea în poziţie şezând este mai puţin obositoare decât cea în picioare;
• în cazul activităţilor repetitive se va apela la rotaţia posturilor, pentru a evita monotonia
şi afecţiunile musculare;
• activitatea este mult mai uşoară în cazul în care se realizează cu antebraţele lipite de
corp şi încheieturile drepte.
Indiferent de amplitudinea schimbărilor ergonomice de la postul de lucru, este important ca,
înaintea aplicării acestora, să se discute cu lucrătorii afectaţi, deoarece sfatul lor poate fi util
pentru stabilirea acestor modificări.
21.4. Ergonomia postului de lucru

Postul de lucru este locul pe care îl ocupă un lucrător în timpul realizării sarcinii sale de lucru.
Acest loc poate fi ocupat permanent sau cu intermitenţe, în funcţie de caracteristicile sarcinii de
muncă. Astfel, un post de lucru este consola sau panoul de comandă al unei prese, bancul de
lucru pe care se realizează asamblarea unor componente, biroul la care se lucrează la un
computer, etc. Este foarte important ca postul de lucru să fie bine conceput, atât pentru a evita
îmbolnăvirile provocate de condiţiile de muncă improprii, cât şi pentru a asigura o activitate cât
mai productivă. Toate posturile de lucru trebuie proiectate ţinând cont de caracteristicile
lucrătorului şi ale sarcinii pe care acesta trebuie să o rezolve, astfel încât activitatea să fie
finalizată în condiţii cât mai comode şi cu eficientă maximă. Un post de lucru bine proiectat are
în vedere, în mod obligatoriu, factorul uman, caracteristicile fizice şi mentale ale lucrătorului,
starea sa de sănătate. Modul în care este proiectat un post de lucru va determina dacă activitatea
va fi variată sau repetitivă, dacă va permite lucrătorului să stea confortabil sau să adopte poziţii
forţate, dacă va desfăşura activităţi interesante şi stimulative sau monotone şi plicticoase.
Principalele elemente care trebuie avute în vedere la proiectarea postului de lucru sunt
următoarele:
• tipul sarcinii care trebuie realizate;
• cum se realizează această sarcină;
• câte sarcini trebuie să realizeze lucrătorul;
• ordinea în care trebuie realizate aceste sarcini;
• tipul de echipament necesar pentru a le efectua.
Plecând de la aceste elemente, un post de lucru corect conceput trebuie să ţină cont de
următoarele recomandări:
ită lucrătorului schimbarea poziţiei corpului;
activităţile pe care le desfăşoară, conform necesităţilor sale personale, obişnuinţei şi mediului de

lucru;
şi de odihnă adecvat datorită căruia lucrătorul să aibă

suficient timp pentru a-şi îndeplini sarcinile şi a se odihni;
fie adaptate la posibilităţile fizice ale lucrătorului.

O proiectare corectă a postului de lucru va permite lucrătorului menţinerea unei poziţii a corpului
corecte şi comode, astfel încât să poată fi evitate:
− leziunile spatelui;
− apariţia leziunilor cauzate de eforturile repetitive;
− problemele de circulaţie la picioare.
Principalele cauze ale acestor afecţiuni sunt:
a întinde braţele foarte mult pentru a apuca obiectele;
Postul de lucru trebuie astfel ajustat încât lucrătorul să se afle într-o postură cât mai comodă.
Lucrătorul nu trebuie să facă eforturi inutile pentru a-şi realiza activitatea şi nici să fie obligat să
stea în poziţii obositoare sau neconfortabile.
Un exemplu de post de lucru, pentru un operator, se prezintă în Figura 1, unde se poate
observa desfăşurarea orizontală a spaţiului de lucru, iar în Figura 2 este reprezentată desfăşurarea
pe verticală a spaţiului postului de lucru şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească acesta.
După cum se observă, atât în Figura 1 cât şi în Figura 2, pentru a asigura confortul necesar în
timpul lucrului trebuie respectate următoarele principii:
• obiectele trebuie să fie situate cât mai aproape posibil de braţe, pentru a evita extensia
prea mare a acestora pentru a le prinde;
• materialele şi uneltele utilizate cel mai frecvent trebuie aşezate aproape de corp şi în
faţa lui;
• obiectele necesare activităţii trebuie aşezate astfel încât persoanele cu staturi extreme
(prea înalte sau prea scunde) să nu facă eforturi pentru a le apuca (să se aplece sau să se întindă
prea mult);
• trebuie asigurat un spaţiu suficient în înălţime, astfel încât persoanele înalte să nu fie
nevoite să stea aplecate;
• obiectele care trebuie privite vor fi aşezate la înălţimea ochilor sau ceva mai jos pentru
că oamenii au tendinţa ca, atunci când trebuie să privească ceva cu atenţie, să se uite în jos;
• trebuie evitată activitatea la o înălţime superioară umerilor deoarece acesta produce o
oboseală rapidă şi dureri ale spatelui. Ca urmare:
nu se vor amplasa la înălţimi aflate deasupra umerilor;

talie
şi umeri;
Înălţimea planului de lucru trebuie astfel stabilită încât aşezarea coatelor, în timpul efectuări
munci , să asigure braţelor o poziţie cât mai relaxată. În acest caz trebuie respectate câteva
principii ergonomice conform cărora:
• activitatea care necesită o concentrare vizuală se realizează la 10 – 12 cm deasupra
nivelului coatelor;
• activităţile cu caracter general se realizează la un nivel situat puţin mai jos decât cei al
coatelor;
• activităţile care necesită manevrarea unor materiale grele sau în care este nevoie de forţă
se realizează la 10 – 30 cm sub nivelul coatelor.
În situaţia în care munca la un post de lucru include activităţi diferite, înălţimea de lucru se va
determina în funcţie de activitatea cea mai importantă. (Figura 3)
Orice post de lucru, indiferent că lucrătorul poate să stea pe scaun sau e nevoit să stea
în picioare, trebuie să-i asigure acestuia posibilitatea de a mişca picioarele şi de a-şi schimba
poziţia de lucru în funcţie de necesităţi sau pentru a evita oboseala statică. Din aceste motive
trebuie avute în vedere următoarele recomandări:
• înălţimea scaunului trebuie să se poată adapta la lungimea picioarelor lucrătorului şi la
înălţimea suprafeţei de lucru;
• trebuie asigurat spaţiu pentru a putea întinde picioarele, cu loc suficient chiar şi pentru
picioarele lungi;
• dacă este necesar, trebuie asigurat un suport reglabil pentru picioare, pentru ca acestea
să nu atârne, iar lucrătorul să-şi poată schimba poziţia corpului.
În general, se recomandă asigurarea unui spaţiu pentru picioare realizat cu respectarea cel puţin
a următoarelor dimensiuni:
Lucru şezând
− lăţime recomandată: 60 cm
− adâncime recomandată: 45 cm la nivelul genunchilor şi 60 cm la nivelul solului
Lucru în picioare
− spaţiu pentru picior de minimum 15 cm adâncime şi înălţime
− spaţiu liber în spate de 90 cm
În Figura 4 se prezintă schiţa a două posturi de lucru corect proiectate, în care se regăsesc
cerinţele enunţate anterior.
Aşa cum se preciza anterior, una din normele generale ale ergonomiei este cea referitoare la
necesitatea de a ţine cont de caracteristicile fizice ale lucrătorului. Postul de lucru trebuie
astfel proiectat încât el să poată fi adaptat în funcţie de lucrătorul care îl deserveşte. În acest
context:
• trebuie asigurat suficient spaţiu pentru ca la postul de lucru să poată munci şi un
lucrător cu dimensiuni mari;
• mânerele, toartele şi cozile uneltelor trebuie potrivite pe măsura mâinilor care le
folosesc. Sunt necesare mânere mici pentru mâini mici şi mânere mari pentru mâini mari;
• trebuie asigurat suficient spaţiu de lucru pentru ca şi mâinile foarte mari să poată fi
folosite în siguranţă şi confort;
• trebuie să se ştie care lucrători sunt stângaci şi care nu şi să se asigure un spaţiu de lucru
şi unelte care să se adapteze necesităţilor lucrătorului;
• iluminatul corect al postului de lucru este deosebit de important. Trebuie eliminate
reflexele şi umbrele.
În Figura 5 este prezentat exemplul unui post de lucru care a fost proiectat ţinând cont de
recomandările anterioare.
21.5. Activitatea care se realizează şezând şi designul scaunelor

Dacă o activitate nu necesită un mare efort fizic şi se poate efectua întrun spaţiu limitat,
lucrătorul va trebui să o efectueze şezând. Cu toate acestea, a sta aşezat toată ziua nu este sănătos
pentru organism, în special pentru spate. Din acest motiv activităţile desfăşurate trebuie să fie
variate, în aşa fel încât lucrătorul să nu lucreze doar şezând.
Având în vedere durata mare petrecută în scaun, au fost stabilite câteva recomandări
ergonomice pentru activitatea care se realizează şezând. În acest sens se menţionează:
• lucrătorul trebuie să-şi poată desfăşura activitatea fără a trebui să întindă braţele în mod
excesiv şi nici să se răsucească dacă nu este necesar;
• poziţia corectă este aceea în care lucrătorul stă cu spatele drept şi cu faţa la zona de
lucru;
• în timpul lucrului, braţele trebuie să aibă o poziţie verticală sau cât mai aproape de
aceasta, iar antebraţele să rămână în poziţie orizontală, formând un unghi drept între braţ şi
antebraţ;
• bancul de lucru (sau biroul) şi scaunul trebuie să fie astfel proiectate încât suprafaţa de
lucru să se afle aproximativ la nivelul coatelor;
• spatele trebuie să fie drept şi umeri relaxaţi;
• dacă suprafaţa de lucru permite, trebuie asigurate anumite tipuri de suporţi reglabili
pentru coate, antebraţe sau mâini.
În Figura 6, este reprezentată o lucrătoare întro poziţie incorectă din punct de vedere ergonomic.
Săgeţile indică zonele cele mai afectate de această poziţie incorectă.
Un scaun de lucru bun este foarte important în cazul activităţilor care se desfăşoară şezând.
Scaunul trebuie să permită lucrătorului să-şi mişte picioarele şi să-şi schimbe poziţia de lucru cu
uşurinţă. Din acest motiv, la alegerea unui scaun de lucru adecvat trebuie urmărit ca acesta să
satisfacă anumite prescripţi ergonomice:
lucru sau a mesei;
jos a spatelui. Înclinaţia acestui spătar trebuie să poată fi reglabilă;
uşurinţă;
lucrătorul trebuie să aibă suficient spaţiu pentru picioare şi să poată schimba poziţia
acestora cu uşurinţă;
suport pentru picioare care va ajuta la eliminarea presiunii spatelui asupra muşchilor şi
genunchilor. Este recomandabil ca şi acest suport să fie reglabil;
cinci picioare;
demontate la nevoie. În anumite situaţi , ele împiedică lucrătorul să se apropie suficient de masa
de lucru;
ţat cu un material care să permită circulaţia aerului şi
să împiedice alunecarea.
21.6. Postul de lucru pentru activitate în picioare

În multe domenii de activitate (industrie, comerţ, etc.) activitatea obişnuită se realizează cu
preponderenţă stând în picioare perioade destul de îndelungate. De câte ori este posibil, trebuie
evitată activitatea în picioare pe perioade lungi de timp. Acest tip de muncă poate provoca dureri
de spate, inflamaţii ale picioarelor, probleme de circulaţie, răni ale picioarelor şi oboseală
musculară. Pentru a diminua aceste riscuri, atunci când nu se poate evita munca prelungită în
picioare, este recomandabil să se respecte următoarele sfaturi (Figura 7):
gurat un scaun sau un taburet pentru

fiecare post de lucru. Aceasta va permite lucrătorului să se odihnească şi să-şi schimbe periodic
poziţia, ceea ce va diminua problemele cauzate de statul îndelungat în picioare;
u braţele de-a lungul corpului şi fără a fi nevoiţi să se
aplece sau să rotească spatele în mod excesiv;
pe care acesta o are de îndeplinit;

a de lucru nu este ajustabilă, trebuie asigurat un piedestal pentru aceasta
pentru a o ridica la nivelul unui lucrător înalt. Pentru lucrătorii scunzi se va asigura o platformă
pentru a putea ajunge la o poziţie confortabilă de lucru;
un suport pentru picioare pentru a putea diminua presiunea asupra
spatelui şi pentru ca lucrătorul să-şi poată schimba periodic poziţia;
picioare pe o suprafaţă dură şi pentru a permite amortizarea şocurilor;
lucrează în picioare;
spaţiu suficient pentru ca lucrătorul să poată să-şi modifice periodic
poziţia de lucru;
-şi realiza sarcina sa. Ca urmare, activitatea
trebuie să se desfăşoare la o distanţă de 20 – 30 cm în faţa corpului.
Pentru a determina înălţimea la care se află o suprafaţă de lucru trebuie avute în vedere
următoarele elemente:
• nivelul coatelor lucrătorului;
• tipul de activitate ce trebuie realizată;
• mărimea obiectului cu care se lucrează;
• uneltele şi utilajul folosit.
Este deosebit de important să se respecte următoarele norme pentru a adopta o poziţie corectă de
lucru la muncă în picioare:
− să se stea în faţa piesei sau a utilajului;
− să se menţină corpul drept şi aproape de piesă sau utilaj;
− să se mişte folosind picioarele pentru a schimba orientarea corpului, în loc de a răsuci
spatele sau umerii.
21.7. Uneltele de mână

În ultimii ani, uneltele de mână sunt proiectate avându-se în vedere o multitudine de principii
ergonomice care să le facă mai uşor de folosit, mai sigure şi mai sănătoase. Din acest motiv,
atunci când ne referim la ergonomia locului de muncă din punctul de vedere al uneltelor, ne
referim mai mult la necesitatea de a analiza corect necesităţile sarcinii de muncă şi de a alege
cele mai potrivite unelte. Stabilirea corectă, din punct de vedere ergonomic, a uneltelor de mână
poate conduce la obligarea lucrătorului de a adopta o poziţie corectă de lucru, pentru că i-o
impune unealta, la aplicarea corectă a mişcărilor de lucru şi implicit la o creştere a
productivităţii. Pentru aceasta, la alegerea uneltelor de mână trebuie respectate următoarele
reguli de ergonomie:
care permit lucrătorului să utilizeze muşchii mari ai umerilor,
braţelor şi picioarelor în locul muşchilor mai mici ai mâinii sau degetelor;
În acest fel se vor diminua presiunile incomode în palmă sau în articulaţiile degetelor de la mână;
unelte grele cu braţele întinse. O unealtă bine proiectată şi corect aleasă va permite lucrătorului
să menţină coatele pe lângă corp, pentru a evita afectarea umerilor şi braţelor.
e să fie astfel alese încât mâna

să nu trebuiască să facă un efort excesiv;
anurnită mărime a mâinii şi exercită presiuni asupra mâinilor care nu au mărimea potrivită;
-o poziţie îndoită sau
răsucită. Este de preferat ca unealta să fie cea îndoită (figura 8).
cu
uşurinţă;
După cum s-a menţionat, analiza corectă a sarcinii de munecă este cea care poate oferi unealta
cea mai potrivită din punct de vedere ergonomic pentru realizarea activităţi vizate. Acest lucru se
poate observa în 'Figura 10, în care este prezentată efectuarea aceleiaşi operaţii tehnologice
(înşurubarea), în două poziţii de lucru diferite.
După cum se poate observa, aceeaşi operaţie este realizată cu două modele de şurubelniţe
electrice, care diferă prin forma mânerului care determină modul de prindere şi de aplicare a
forţei. Fiecare din aceste modele de şurubelniţe asigură o poziţie de lucru corectă în una din
situaţii şi este neadecvată în cea de-a doua situaţie. Astfel, în cazul A, în care lucrătorul munceşte
aplecat, şurubelniţa îl obligă să lucreze forţând încheietura mâinii, în timp ce şurubelniţa 2 îi
asigură o poziţie confortabilă a mâinii. În cazul B, în care planul de lucru este la înălţimea
umerilor, şurubelniţa 2 este cea care îl obligă la forţarea încheieturii mâinii, în timp ce
şurubelniţa 1 îi asigură poziţia de lucru comodă. Ambele unelte sunt corect proiectate din punct
de vedere ergonomic, dar, pentru fiecare din ele, condiţiile de utilizare avute în vedere
sunt diferite. Din acest motiv, alegerea uneltelor trebuie să fie precedată de o atentă analiză a
sarcinii şi condiţiilor de muncă.
21.8. Comenzile
Operatorul unui panou de comandă şi control are o sarcină care îi solicită foarte multă atenţie şi
concentrare. De aceea, este foarte important ca modul de organizare a spaţiului de lucru să-1
ajute în activitatea sa, astfel încât acesta să nu fie nevoit să-şi disipeze atenţia căutând
amplasamentul afişajelor sau comenzilor. Ca urmare, trebuie avute în vedere următoarele
prevederi ergonomice referitoare la acest tip de activitate:
ele, pârghiile, butoanele şi manetele de control trebuie concepute ţinând
cont de lucrător şi de sarcina pe care acesta o are de îndeplinit;
acţionate de operatorul unui utilaj amplasat în poziţie normală, indiferent dacă el stă pe scaun sau
în picioare. Acest lucru este deosebit de important, mai ales în cazul comenzilor care trebuie
manevrate frecvent;
t în faţa operatorului
pentru ca acesta să nu fie nevoit să-şi răsucească braţele, gâtul sau spatele pentru a putea să le
vadă sau acţioneze;
principală (normală) a planului de lucru (vezi figura 1);
− se vor utiliza comenzi manuale pentru operaţiile care necesită precizie sau viteză;
− se vor utiliza comenzi controlate cu piciorul (pedale) pentru comenzile care necesită
forţă;
accidental. În acest sens se poate apela la una din următoarele variante:

− acţionare bimanuală;
− buton de acţionare îngropat;
− buton de acţionare acoperit cu capac, etc.
a putea acţiona utilajul.

Este deosebit de important ca acţionările de urgenţă să se poată distinge cu claritate faţă de cele
utilizate în mod curent. Acest lucru se poate face utilizând mai multe metode:
• amplasarea comenzi de urgenţă separat de cele curente;
• utilizând coduri de culori;
• folosind etichete clar redactate, etc.
21.9. Stresul la locul de muncă

Riscurile profesionale sunt inerente oricărei activităţi productive şi se pot manifesta în sistemul
de muncă, în legătură cu unul sau mai multe elemente ale acestuia. Anumite caracteristici ale
activităţilor de la locurile de muncă pot influenta semnificativ apariţia riscurilor profesionale. În
acest sens, o abordare neexhaustivă cuprinde următoarele:
erale ale locurilor de muncă (solul,
culoarele, scările, spaţi le libere etc.), instalaţiile (electrică, de gaz, de abur etc.), echipamentele
de muncă (maşini, unelte, aparatură etc.), depozitarea şi manipularea maselor, materialelor şi
produselor, existenţa sau utilizarea de produse chimice periculoase, de materiale sau produse
inflamabile;
ionizante, ultraviolete, infraroşi , unde radio, laser, câmpuri electromagnetice etc.), expunerea la
agenţi chimici şi ventilaţia industrială, expunerea la agenţi biologici, temperaturi extreme,
climatizare şi ventilaţie generală, iluminat;
lucrul în condiţi de izolare, lucrul în

schimburi, lucrul cu ritm impus, etc. În anumite condiţi , aceste caracteristici pot afecta viaţa şi
sănătatea lucrătorilor şi pot influenţa magnitudinea riscurilor.
Complexităţii din ce în ce mai ridicate a mediului de muncă i s-au adăugat noi problematici,
precum: restructurarea şi redimensionarea întreprinderilor, lucrul la distanţă, creşterea numărului
de întreprinderi mici şi mijlocii, manifestarea de noi relaţii contractuale (muncă temporară,
subcontractare, etc.). Acestea au determinat un anumit grad de descentralizare şi diversificare
atât a nivelelor ierarhice, cât şi a celor decizionale, cu repercusiuni asupra managementului
riscurilor profesionale. De asemenea, nu se cunoaşte cu exactitate efectul introduceri de noi
tehnologii, noi metode de lucru, noi produse, etc. asupra sănătăţi lucrătorilor. În mod cert,
elementele de noutate aduse de robotizare, de tehnologia IT, multitudinea de informaţii şi
cerinţele din ce în ce mai mari exercită o anumită presiune asupra lucrătorilor, care, chiar dacă nu
este percepută de la început ca fiind intensă, datorită duratei prelungite a acesteia, poate afecta
capacitatea de lucru a personalului. Există o lipsă de certitudine şti nţifică în privinţa posibilului
efect pe care îl determină introducerea de noi tehnologii, noi metode de lucru, noi produse, etc.
asupra sănătăţi lucrătorilor.
Printre tendinţele majore ce afectează domeniul muncii, aflate în schimbare, se reliefează
următoarele:
• noi relaţii de muncă (munca la distanţă, munca temporară, subcontractarea, etc.);
• noi instrumente de lucru (echipamente, tehnologii, metode, etc.);
• utilizarea tehnologiilor informatice şi de comunicaţi ;
• globalizarea muncii.
Viteza şi amplitudinea modificărilor din domeniul muncii, incertitudinile care rezultă din
acestea sunt percepute de lucrători drept ameninţări. În goană după profit, angajatori nu dispun
de timpul necesar de a evalua organizarea muncii, noile metode şi tehnologii introduse, efectele
asupra lucrătorilor, etc. Rezultă astfel, necesitatea unei noi abordări a prevenirii riscurilor, care
implică noi structuri de coordonare şi o mai mare expertiză. Manifestarea factorilor de risc legaţi
de organizarea muncii determină apariţia riscurilor psihosociale. Acestea reprezintă o categorie
aparte a riscurilor profesionale şi fac parte din categoria aşa numitelor ”riscuri emergente”.
În vederea asigurări unor condiţi optime psihosociale de lucru, riscurile psihosociale trebuie
cunoscute şi evaluate. Temele centrale ale acestor riscuri sunt stresul în muncă şi lipsa de
satisfacţie profesională. Dificultatea de a evalua riscurile psihosociale este determinată de faptul
că, manifestarea acestora este nespecifică şi nu se pot diferenţia factorii de risc din mediul de
muncă de cei extraprofesionali.
Există diferite metodologii de evaluare a riscurilor psihosociale dezvoltate de institute de
specialitate şi/sau organisme cu preocupări în domeniu. Dintre acestea, se menţionează:
1. Metodologia de evaluare a factorilor psihosociali (metodologia F-Psico) a fost
elaborată şi publicată în 1998 de Institutul Naţional de Securitate şi Igienă Industrială din Spania.
2. Metodologia CoPsoQ (Cuestionario Psicosocial de Copenhague) este o metodologie de
evaluare şi intervenţie preventivă contra riscului psihosocial elaborată în anul 2000 de Institutul
Naţional de Sănătate în Muncă (AMI) din Danemarca.
În prezent, nu există o legislaţie comunitară ori naţională care să vizeze riscurile psihosociale,
însă există o responsabilitate implicită pentru prevenirea şi eliminarea acestuia. În acest sens, se
menţionează Legea nr. 319/2006, a securităţi şi sănătăţi în muncă şi Hotărârile de Guvern emise
în aplicarea acesteia au aplicabilitate asupra problematicii în cauză. Astfel, Legea nr.319/2006
obligă angajatori să garanteze securitatea şi sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de
muncă. De asemenea, o serie de Hotărâri de Guvern din domeniul securităţii şi sănătăţi în muncă,
precum H.G. nr. 1028/2006, cuprind cerinţe privind luarea în consideraţie a oboseli mentale a
lucrătorilor.
În anul 2002, în cadrul ”Săptămânii europene pentru securitate şi sănătate în muncă” s-au
derulat acţiuni pentru prevenirea riscurilor psihosociale în muncă, sub deviza ”Să lucrăm
împotriva stresului” . Concluziile acţiunilor organizate în statele membre ale Uniunii Europene
au reliefat următoarele:
• 28% din lucrători din Uniunea Europeană afirmă că suferă de stres la locul de muncă;
• procentul de femei care afirmă că suferă de stres este mai ridicat decât cel al bărbaţilor;
• între cele mai întâlnite cauze ale stresului sunt lipsa de securitate în muncă şi de control
al locului de muncă, precum şi supraîncărcarea lucrătorului cu sarcini de muncă;
• peste 50% din rata de absenteism se datorează stresului în muncă;
• pierderile din cauza stresului, exprimate în timp pierdut şi cheltuieli medicale, se ridică
la peste 20 miliarde de euro în Uniunea Europeană;
• s-a estimat că 16% dintre bolile cardiovasculare ale bărbaţilor şi aproximativ 22% din
cele ale femeilor se datorează stresului în muncă.
Din păcate, lucrători care suferă de stres la locul de muncă sunt de la an la an tot mai numeroşi.
Stresul nu este o boală în sine, însă poate determina probleme de sănătate mentală şi fizică, dacă
este intens şi de durată.
Principalele cauze ale stresului pot fi structurate astfel:
intimidare;
Un anumit nivel al presiunii muncii asupra lucrătorilor poate determina îmbunătăţirea

performanţelor acestora şi, chiar, o anumită satisfacţie în muncă. Însă, atunci când presiunile
asupra lucrătorilor şi solicitarea acestora depăşesc anumite limite, acestea pot determina stres
urmat de consecinţe negative pentru lucrători şi întreprindere. Întrucât stresul este o stare
psihologică, determinarea intensităţii/mărimii acestuia nu se poate face cu exactitate, depistarea
acestuia depinzând de descrierea simptomelor de către lucrătorul expus. Totuşi, studiile asupra
stresului au indicat rezultate asemănătoare în ceea ce priveşte percepţia persoanelor afectate de
stres, indiferent de situaţi le în care a apărut acesta.
Stresul la locul de muncă apare atunci când solicitările din sistemul de muncă depăşesc
capacitatea lucrătorilor de a le face faţă sau de a le menţine sub control. Fiecare lucrător poate fi
victima stresului în muncă, indiferent de domeniul de activitate sau de mărimea întreprinderi în
care lucrează. Fenomenele ”dependenţei de muncă” şi expunerea la stres în muncă sunt din ce în
ce mai întâlnite în rândul tinerilor, în special în domeniul IT, în programele de cercetare, în
instituţiile bancare ori de consulting, etc. De asemenea, stresul poate antrena perturbări majore în
planul productivităţi , creativităţii şi competitivităţii. Stresul în muncă poate determina stări
precum: depresie, anxietate, nervozitate, oboseală şi afecţiuni cardiace.
În anumite cazuri, stresul poate fi benefic, stimulând organismul pentru a face faţă unor sarcini
solicitante. Totuşi, dacă solicitarea depăşeşte un anumit prag, atunci efectul devine dăunător.
Când se depăşeşte un anumit nivel, stresul în muncă poate afecta capacitatea lucrătorului de a
desfăşura o activitate normală, apărând simptome fizice şi psihice, precum anxietate, depresie,
indigestie, palpitaţii, dureri musculare, etc. Deşi s-a stabilit o legătură directă între stres şi
accidentele de muncă, uneori este greu să se atribuie, exclusiv stresului, aspectele legate de
muncă. Factori externi munci , precum: relaţiile personale, situaţia familială, situaţia financiară,
condiţiile de trai, mediul social pot contribui la apariţia stresului.
21.10. Violenţa la locul de muncă

Violenţa la locul de muncă este inclusă în categoria riscurilor emergente. Din păcate, violenţa
apare chiar şi în activităţile şi profesi le care, în mod obişnuit, sunt caracterizate printrun risc
redus. Aceasta se manifestă fie prin ameninţări, fie prin utilizare efectivă a violenţei.
Efectele pe care le poate determina violenţa pot fi clasificate astfel:
, intimidarea, hărţuirea etc;

După sursa violenţei, aceasta poate fi:
Strategiile de prevenire a violenţei la locul de muncă vor trebui să vizeze aceste dimensiuni
posibile ale manifestări violenţei. Întrucât ţinta factorilor de risc rămâne întotdeauna lucrătorul,
strategiile de prevenire ce urmează a fi identificate vor trebui să se concentreze asupra acestora.
Deoarece violenţa vizează relaţiile dintre lucrători, ori între aceştia şi alte persoane, în privinţa
acestor fenomene există puţine date disponibile. Numărul crescând al incidentelor raportate
privind violenţa în muncă trebuie analizat în contextul creşteri violenţei din societate.
Categorile de lucrători cele mai expuse violenţei la locul de muncă sunt:
.
Pentru prevenirea violenţei la locul de muncă sunt necesare măsuri care să vizeze următoarele
aspecte:
• amenajarea locurilor de muncă;
• măsuri tehnice şi organizatorice;
• instruirea, informarea şi conştientizarea lucrătorilor;
• măsuri de supraveghere şi control la locurile de muncă.
Angajatori trebuie să adopte o abordare proactivă în ceea ce priveşte combaterea violenţei la
locul de muncă, iar lucrători desemnaţi cu atribuţi în domeniul securităţi şi sănătăţi în muncă sunt
cei care vor urmări modul de realizare a acestor măsuri.
Pentru prevenirea stresului în muncă se recomandă următoarele:
1. Proiectarea şi realizarea unor activităţi cu un nivel de stres scăzut, cu posibilitatea de a
controla munca (ritm propriu, neimpus de muncă), cu bună capacitate de decizie, cu sprijinul
conduceri şi colegilor, cu remuneraţie adecvată şi recunoaşterea meritelor, cu evitarea
instabilităţii în postul de lucru şi cu perspective de promovare.
2. Lucrători desemnaţi cu atribuţi în domeniul securităţi şi sănătăţi în muncă trebuie să
aibă capacitatea de a recunoaşte conflictele şi să le gestioneze adecvat.
3. Lucrători desemnaţi cu atribuţi în domeniul securităţi şi sănătăţi în muncă trebuie să fie
informaţi şi formaţipentru a putea recunoaşte cazurile de hărţuire, de stres încă din fază
incipientă.
4. Să existe în cadrul întreprinderi o politică fermă de combatere a expuneri lucrătorilor la
noi riscuri, precum şi precizări cu privire la modul de rezolvare a cazurilor de conflicte personale
ori hărţuire.
5. Intervenţia în astfel de cazuri trebuie să fie promptă şi adecvată, în special cea a
lucrătorului desemnat cu atribuţi în domeniul securităţi şi sănătăţi în muncă.
6. Selectarea adecvată a personalului poate evita apariţia unor conflicte interne.
7. Serviciile interne de psihologie (în cadrul întreprinderi ) pot fi de mare ajutor în
prevenirea şi rezolvarea acestor cazuri.
8. Dacă lucrătorul este afectat de un risc psihosocial, trebuie să i se ofere sprijin şi
îngrijire medicală de specialitate (psihiatrică).
Modelele tradiţionale de prevenire care vizează un număr de riscuri specifice nu mai sunt
suficiente pentru a răspunde riscurilor noi şi celor emergente. În această situaţie este important să
ne întrebăm cum se vor aborda aceste noi riscuri. Managementul acestor riscuri se concentrează
mai mult pe acţiunile corective decât pe prevenire, fi nd necesară o reorientare a proceselor către
o gestiune proactivă a securităţi şi sănătăţi în muncă, încă din fazele de proiectare ale proceselor
şi locurilor de muncă. Proiectarea sistemelor de muncă va trebui să vizeze atât organizarea,
muncii şi dezvoltarea tehnologică, cât şi comportamentul uman şi consolidarea unei culturi a
prevenirii.
21.11. Prevenirea riscurilor psihosociale

Pentru reducerea riscurilor psihosociale angajatorii pot recurge la o gamă largă de măsuri care se
bazează pe evaluarea acestor riscuri şi pe analiza cauzelor acestora. Evaluarea riscurilor, analiza
cauzelor acestora şi acţionarea în consecinţă reprezintă etapele unei abordări corecte a riscurilor
psihosociale. Un element deosebit de important îl reprezintă implicarea lucrătorilor în realizarea
acestor etape.
De asemenea, vor fi avute în vedere elementele privind evaluarea riscurilor profesionale
1. Evaluarea riscurilor. Factori de risc care trebuie avuţi în vedere în cazul analizei
riscurilor psihosociale sunt:
• cultura sau atmosfera de lucru din cadrul unei întreprinderi;
• cerinţe, precum cele legate de sarcina de muncă şi expunerea la riscuri fizice;
• controlul – influenţa lucrătorilor asupra modului de a-şi îndeplini sarcinile;
• relaţi – abordarea problemelor de hărţuire;
• schimbarea – modul de gestiune şi comunicarea modificărilor organizatorice;
• funcţia – dacă lucrători îşi înţeleg rolul în cadrul întreprinderi şi evitarea conflictului de
rol;
• sprijinul colegilor şi al şefilor;
• formarea – furnizarea de lucrători cu calificarea necesară realizării sarcinilor de muncă;
• factori individuali – luarea în consideraţie a diferenţelor individuale.
2. Analiza repercusiunilor factorilor de risc asupra lucrătorilor. Lucrători sunt vulnerabili
şi pot fi cu uşurinţă expuşi riscurilor psihosociale în funcţie de presiunea şi constrângerile pe care
le percep. Factori stabiliţi în etapa anterioară vor permite identificarea lucrătorilor sau grupurilor
de lucrători vulnerabili. În cadrul analizei se va căuta răspuns la întrebări de genul:
• Ce persoane sau grupuri sunt mai expuse?
• Ce măsuri de prevenire s-au luat?
• Măsurile luate sunt suficiente?
• Ce măsuri mai sunt necesare?
3. Consemnarea principalelor rezultate ale evaluării reprezintă o cerinţă importantă. Acest
lucru permite ulterior furnizarea de informaţii lucrătorilor şi/sau reprezentanţilor acestora,
precum şi analize ulterioare ale progreselor înregistrate.
4. Revizuirea periodică a evaluării. Atunci când se produc modificări semnificative în
cadrul întreprinderii trebuie revizuită evaluarea şi actualizată potrivit schimbărilor intervenite.
Lucrătorii şi/sau reprezentanţi acestora vor trebui consultaţi din nou şi, de asemenea, se vor
verifica repercusiunile măsurilor luate pentru reducerea expuneri lucrătorilor la riscuri. Ca de
fiecare dată, evaluarea riscurilor trebuie să fie urmată de măsuri de eliminare sau diminuare a
acestora.
Măsurile de prevenire a riscurilor psihosociale pot viza următoarele aspecte:
1. Cultura
• Există un canal de comunicare liberă, sprijin şi respect reciproc?
• Punctele de vedere ale lucrătorilor sau reprezentanţilor acestora sunt ascultate şi luate în
consideraţie? În cazul unui răspuns negativ la aceste întrebări, comunicarea trebuie îmbunătăţită,
în special în, relaţia cu personalul aflat la distanţă.
2. Solicitările
• Personalul este suprasolicitat sau subocupat, există capacităţile necesare pentru
realizarea sarcinilor?
• Cum este mediul fizic (zgomot, vibraţii, ventilaţie, iluminat, etc.) şi cel psihosocial
(violenţa, ostilitatea, etc.)?
Dacă există probleme, este necesară alocarea de resurse suficiente şi în acest caz ar putea fi
necesara o ierarhizare a priorităţilor privind sarcinile.
3. Controlul
• Lucrătorii sunt implicaţi în stabilirea modului în care trebuie realizată sarcina pe care
trebuie să o ducă la capăt?
Lucrători trebuie să aibă posibilitatea de a controla planificarea propriei munci şi pentru a decide
cum trebuie realizată aceasta şi cum trebuie rezolvate problemele. Lucrătorul trebuie să aibă
posibilitatea de a-şi folosi abilităţile de care dispune în beneficiul său. Pentru aceasta este
importantă crearea unui climat de sprijin.
4. Relaţiile
• Cum sunt relaţiile între colegi şi între colegi şi superiori?
• Cum sunt relaţiile între şefii de compartimente şi superiori lor?
• Există dovezi de tratamente ostile sau hărţuire?
Trebuie să existe proceduri pentru a răspunde unor comportamente inacceptabile. Trebuie creată
o cultură în care lucrători să aibă o încredere reciprocă şi să recunoască aportul fiecăruia dintre
ei.
5. Schimbările
• Lucrătorii sunt preocupaţi de siguranţa locului lor de muncă?
• Sunt preocupaţi de schimbările care au loc la locul de muncă şi de repercusiunile
acestora asupra lor?
O comunicare clară cu lucrători ajută înainte, în timpul şi după realizarea schimbării. Dacă se
oferă lucrătorilor posibilitatea de a influenţa schimbările, aceştia se vor implica mai mult.
6. Funcţia
• Lucrătorul este expus unui conflict de rol (cerinţe contradictorii) sau ambiguităţii de rol
(lipsa clarităţii)? Lucrători trebuie să aibă un rol (subordonare ierarhică) şi o responsabilitate
foarte clar definite.
7. Sprijinul, instruirea şi factorii individuali
• Există o instruire corespunzătoare a noilor angajaţi şi a lucrătorilor care şi-au schimbat
postul de lucru?
• Lucrătorii beneficiază de sprijin social?
• Se ţine cont de diferenţele de personalitate dintre lucrători (de exemplu, unii au nevoie
de termene stricte, în timp ce alţii vor să-şi planifice singuri activităţile).
Trebuie recepţionat ”feedbackul” din partea lucrătorilor, iar aceştia trebuie stimulaţi să-1 ofere
chiar şi când lucrurile merg prost. Lucrători trebuie implicaţi şi informaţi corespunzător. De
asemenea, trebuie sprijinită activitatea de promovare a securităţi şi sănătăţi în muncă, precum şi
menţinerea unui echilibru sănătos între viaţa privată şi cea profesională.
CAPITOL 3
ACTIVITATEA DE PREVENIRE ŞI PROTECŢIE
TEMA 22
Prevenire şi protecţie
În conformitate cu prevederile art.5, litera e din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă,
nr.319/2006, prevenirea reprezintă “ansamblul de dispoziţii sau măsuri luate ori prevăzute în
toate etapele procesului de munca, în scopul evitării sau diminuării riscurilor profesionale“. În
consecinţă, realizarea activităţilor de prevenire şi protecţie, precum şi condiţiile pe care trebuie
să le îndeplinească persoanele care asigură derularea optimă a acestor activităţi reprezintă
elemente esenţiale în vederea asigurării unui mediu de muncă fără pericole de accidentare sau
îmbolnăvire pentru lucrători. Realizarea activităţilor de prevenire şi protecţie este influenţată de
o serie de aspecte precum:
acestora;
i relaţiile de muncă;
vârstă şi de femei care lucrează;

cările legislative.
Aceste aspecte se pot repercuta asupra securităţii şi sănătăţi în muncă, având impact atât asupra
tipului şi naturii riscurilor profesionale, precum şi asupra managementului acestora.
Activităţile de prevenire şi protecţie vor fi organizate în funcţie de:
• mărimea întreprinderii/unităţii;
• riscurile profesionale de la locurile de muncă;
• modul de organizare teritorială a activităţii unei întreprinderii şi/sau al unităţii.
Aceste elemente sunt esenţiale atunci când se face dimensionarea structuri personalului care să
se ocupe de activităţile de prevenire şi protecţie. Într-un mod simplificat, abordarea activităţilor
de prevenire şi protecţie se poate face din perspectiva realizării următoarelor funcţii de bază
interdependente:
• planificare (politica de prevenire, stabilirea obiectivelor, elaborarea programelor de
prevenire şi protecţie, fixarea termenelor de realizare, stabilirea instrumentelor de lucru);
• organizare (structuri, funcţii, responsabilităţi în domeniul securităţii sănătăţii în muncă);
• implementare (mecanisme şi acţiuni de conducere, decizii, motivare, comunicare,
antrenare);
• control şi îmbunătăţire (determinări, evaluări, corecţii completări).
În vederea realizării activităţilor de prevenire şi protecţie, funcţiile menţionate anterior se
desfăşoară pe trei niveluri diferite în cadrul sistemului de management al unei întreprinderii
şi/sau al unităţii:
resurselor aferente;
activităţilor de prevenire şi protecţie;
se realizează efectiv şi în mod eficient.

Reglementările în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă vizează stabilirea unui cadru de
acţiune şi a unor linii directoare concrete de realizare a unui sistem preventiv, eficient,
documentat şi integrat în procesele de producţie şi în cele de conducere, ce garantează
integritatea fizică şi psihică a lucrătorilor. În acest sens, respectând prevederile legii, angajatorii
au o marjă amplă de libertate în elaborarea şi structurarea sistemului de prevenire.
Prevenirea presupune o acţiune permanentă de îmbunătăţire a securităţii şi sănătăţii în muncă,
prin parcurgerea succesivă a următoarelor etape:
– planificarea acţiunii preventive, în baza evaluării riscurilor în muncă,
înseamnă stabilirea obiectivelor şi a programului anual de prevenire şi protecţie, cu alocarea
adecvată a mijloacelor şi cu o organizare corespunzătoare.
– realizarea activităţilor de prevenire şi protecţie planificate, ceea ce presupune
implementarea graduală a unor proceduri de acţiune, însoţite de instruirea adecvată a
personalului.
– determinarea şi controlul rezultatelor, evaluarea acestora, precum şi
stabilirea eficienţei acţiunilor derulate.
– Adoptarea unor măsuri de îmbunătăţire a sistemului de prevenire.
Se constată că etapa 2 este esenţială pentru consolidarea sistemului de prevenire în cadrul
întreprinderi şi/sau al unităţii, întrucât realizarea activităţilor de prevenire şi protecţie reprezintă
o cerinţă legală de îndeplinirea căreia depinde procesul de urmărire şi control al rezultatelor care,
la rândul lor, sunt determinante pentru luarea măsurilor de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă.
Activităţile de prevenire şi protecţie desfăşurate în cadrul întreprinderii şi/sau al unităţii sunt
următoarele:
1. identificarea pericolelor şi evaluarea riscurilor pentru fiecare componentă a sistemului
de muncă, respectiv executant, sarcina de muncă, mijloace/echipamente de muncă şi mediul de
muncă pe locuri de muncă/posturi de lucru;
2. elaborarea şi actualizarea planului de prevenire şi protecţie;
3. elaborarea de instrucţiuni proprii pentru completarea şi/sau aplicarea reglementărilor
de securitate şi sănătate în muncă, ţinând seama de particularităţile activităţilor şi ale
unităţii/întreprinderii, precum şi ale locurilor de muncă/posturilor de lucru;
4. propunerea atribuţiilor şi răspunderilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, ce
revin lucrătorilor, corespunzător funcţiilor exercitate, care se consemnează în fişa postului, cu
aprobarea angajatorului;
5. verificarea cunoaşterii şi aplicării de către toţi lucrătorii a măsurilor prevăzute în planul
de prevenire şi protecţie, precum şi a atribuţiilor şi responsabilităţilor ce le revin în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă, stabilite prin fişa postului;
6. supravegherea sănătăţii lucrătorilor în relaţie cu riscurile profesionale la care sunt sau
ar putea fi expuşi;
7. întocmirea unui necesar de documentaţii cu caracter tehnic de informare şi instruire a
lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
8. elaborarea tematicii pentru toate fazele de instruire, stabilirea periodicităţii adecvate
pentru fiecare loc de muncă, asigurarea informării şi instruirii lucrătorilor în domeniul securităţii
şi sănătăţii în muncă şi verificarea cunoaşterii şi aplicării de către lucrători a informaţiilor
primite;
9. elaborarea programului de instruire – testare la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii;
10. asigurarea întocmirii planului de acţiune în caz de pericol grav şi iminent şi
asigurarea ca toţi lucrătorii să fie instruiţi pentru aplicarea lui;
11. evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific;
12. stabilirea zonelor care necesită semnalizare de securitate şi sănătate în muncă,
stabilirea tipului de semnalizare necesar şi amplasarea conform prevederilor Hotărârii
Guvernului nr. 971/2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate şi/sau
sănătate la locul de muncă;
13. evidenţa meseriilor şi a profesiilor prevăzute de legislaţia specifică pentru care este
necesară autorizarea exercitării lor;
14. evidenţa posturilor de lucru care necesită examene medicale suplimentare;
15. evidenţa posturilor de lucru care, la recomandarea medicului de medicina muncii,
necesită testarea aptitudinilor şi/sau control psihologic periodic;
16. monitorizarea funcţionării sistemelor şi dispozitivelor de protecţie, a aparaturii de
măsură şi control, precum şi a instalaţiilor de ventilare sau a altor instalaţii pentru controlul
noxelor în mediul de muncă;
17. verificarea stării de funcţionare a sistemelor de alarmare, avertizare, semnalizare de
urgenţă, precum şi a sistemelor de siguranţă;
18. informarea angajatorului, în scris, asupra deficienţelor constatate în timpul
controalelor efectuate la locul de muncă şi propunerea de măsuri de prevenire şi protecţie;
19. întocmirea rapoartelor şi/sau a listelor prevăzute de Hotărârile de Guvern, inclusiv
cele referitoare la azbest, vibraţii, zgomot şi şantiere temporare şi mobile;
20. evidenţa echipamentelor de muncă şi urmărirea ca verificările periodice şi, dacă este
cazul, încercările periodice ale echipamentelor de muncă să fie efectuate de persoane
competente, conform prevederilor din Hotărârea Guvernului nr. 1146/2006;
21. identificarea echipamentelor individuale de protecţie necesare pentru posturile de
lucru din întreprindere şi întocmirea necesarului de dotare a lucrătorilor cu echipament individual
de protecţie, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1048/2006;
22. urmărirea întreţinerii, manipulării şi depozitării adecvate a echipamentelor
individuale de protecţie şi a înlocuirii lor la termenele stabilite, precum şi în celelalte situaţii
prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1048/2006;
23. participarea la cercetarea evenimentelor, conform competenţelor;
24. întocmirea evidenţelor, conform competenţelor;
25. elaborarea rapoartelor privind accidentele de muncă suferite de lucrătorii din
întreprindere şi/sau unitate;
26. urmărirea realizării măsurilor dispuse de către inspectorii de muncă cu prilejul
vizitelor de control şi al cercetării evenimentelor;
27. colaborarea cu lucrători şi/sau reprezentanţi lucrătorilor, serviciile externe de
prevenire şi protecţie, medicul de medicina muncii, în vederea coordonării măsurilor de
prevenire şi protecţie;
28. colaborarea cu lucrătorii desemnaţi/serviciile interne/serviciile externe ai/ale altor
angajatori, în situaţia în care mai mulţi angajatori îşi desfăşoară activitatea în acelaşi loc de
muncă;
29. urmărirea actualizării planului de avertizare, a planului de protecţie şi prevenire şi a
planului de evacuare;
30. propunerea de sancţiuni şi stimulente pentru lucrători, pe criteriul îndeplinirii
atribuţiilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
31. propunerea de clauze privind securitatea şi sănătatea în muncă la încheierea
contractelor de prestări de servicii cu alţi angajatori, inclusiv la cele încheiate cu angajatori
străini;
32. întocmirea unui necesar de mijloace materiale pentru desfăşurarea acestor activităţi.
22.2. Organizarea activităţilor de prevenire şi protecţie

Pentru realizarea activităţilor de prevenire şi protecţie în cadrul unei întreprinderi şi/sau al
unităţii, potrivit legii, angajatorului revin o serie de responsabilităţi. Între acestea, se evidenţiază
obligaţia de a stabili o serie de măsuri organizatorice, precum şi alocarea de resurse adecvate.
Organizarea activităţilor de prevenire şi protecţie este realizată de către angajator, în următoarele
moduri:
a) prin asumarea de către angajator a atribuţiilor pentru realizarea măsurilor prevăzute de
lege;
b) prin desemnarea unuia sau mai multor lucrători pentru a se ocupa de activităţile de
c) prin înfiinţarea unui serviciu intern de prevenire şi protecţie;
d) prin apelarea la servicii externe de prevenire şi protecţie.
22.2.1. Angajatorul
În cazul întreprinderilor cu până la 9 lucrători inclusiv, angajatorul poate efectua activităţile din
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, dacă se îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) activităţile desfăşurate în cadrul întreprinderii nu sunt dintre cele prevăzute în anexa nr.
5 din Norme Metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă, nr.
319/2006
b) angajatorul îşi desfăşoară activitatea profesională în mod efectiv şi cu regularitate în
c) angajatorul îndeplineşte cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, corespunzătoare cel puţin nivelului de bază
În cazul întreprinderilor care au între 10 şi 49 de lucrători inclusiv, angajatorul poate efectua
activităţile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, dacă se îndeplineşte cumulativ
următoarele condiţii:
a) activităţile desfăşurate în cadrul întreprinderi nu sunt dintre cele prevăzute în anexa nr.
5 din Normele Metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă, nr.
319/2006;
b) riscurile identificate nu pot genera accidente sau boli profesionale cu consecinţe grave,
ireversibile, respectiv deces sau invaliditate;
c) angajatorul îşi desfăşoară activitatea profesională în mod efectiv şi cu regularitate în
d) angajatorul îndeplineşte cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă corespunzătoare cel puţin nivelului de bază
22.2.2. Lucrători desemnaţi cu atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă

În situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate anterior, angajatorul trebuie să
desemneze unul sau mai mulţi lucrători sau poate organiza serviciul intern de prevenire şi
protecţie şi/sau să apeleze la servicii externe. Având în vedere cele menţionate, în funcţie de
mărimea întreprinderi şi/sau unităţi şi/sau riscurile la care sunt expuşi lucrătorii, precum şi de
distribuţia acestora în cadrul întreprinderii şi/sau unităţii, angajatorul va stabili numărul de
lucrători desemnaţi. Desemnarea nominală a lucrătorului/ lucrătorilor pentru a se ocupa de
activităţile de prevenire şi protecţie se face prin decizie a angajatorului. Angajatorul va consemna
în fişa postului activităţile de prevenire şi protecţie pe care lucrătorul desemnat are capacitatea,
timpul necesar şi mijloacele adecvate să le efectueze.
Pentru a putea să desfăşoare activităţile de prevenire şi protecţie, lucrătorul desemnat trebuie să
îndeplinească cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
corespunzătoare cel puţin nivelului mediu. Lucrătorul desemnat trebuie să aibă, în principal,
atribuţii privind securitatea şi sănătatea în muncă şi, cel mult, atribuţii complementare, cum ar
prevenirea şi stingerea incendiilor şi protecţia mediului.
În plus, angajatorul trebuie să asigure mijloacele adecvate şi timpul necesar pentru ca lucrătorul
desemnat să poată desfăşura activităţile de prevenire protecţie conform fişei postului. De
asemenea, el trebuie să pună la dispoziţia acestuia toate informaţiile de care are nevoie în
derularea activităţii. Lucrătorul/lucrătorii desemnaţi cu atribuţii de securitate şi sănătate în muncă
nu trebuie să fie prejudiciaţi ca urmare a activităţii lor de protecţie şi a celei de prevenire a
riscurilor profesionale.
22.2.3. Serviciile interne de prevenire şi protecţie

În cazul întreprinderilor şi/sau unităţilor cu un număr cuprins între 50 şi 149 lucrători, care
desfăşoară activităţi dintre cele prevăzute în Anexa 5 a Normelor metodologice de aplicare a
Legii nr. 319/2006, angajatorul trebuie să organizeze serviciul intern de prevenire şi protecţie. De
asemenea, constituirea serviciului intern se face obligatoriu în întreprinderile şi/sau unităţile cu
un număr mai mare de 150 lucrători. Serviciul intern de prevenire şi protecţie trebuie să fie
format din lucrători care îndeplinesc cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă corespunzătoare nivelului mediu şi/sau superior şi, după caz, alţi lucrători care
pot desfăşura activităţi auxiliare. Conducătorul serviciului de prevenire şi protecţie trebuie să
îndeplinească cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
corespunzătoare nivelului superior.
Serviciul intern de prevenire şi protecţie se organizează în subordinea directă a angajatorului ca
o structura distinctă. Lucrătorii din cadrul serviciului intern de prevenire şi protecţie trebuie să
desfăşoare numai activităţi de prevenire şi protecţie şi cel mult activităţi complementare cum ar
fi: prevenirea şi stingerea incendiilor şi protecţia mediului. Angajatorul va consemna în
regulamentul intern sau în regulamentul de organizare şi funcţionare activităţile de prevenire şi
protecţie pentru efectuarea cărora serviciul intern de prevenire şi protecţie are capacitate şi
mijloace adecvate. Serviciul intern de prevenire şi protecţie trebuie să aibă la dispoziţie resursele
materiale şi umane necesare pentru îndeplinirea activităţilor de prevenire şi protecţie desfăşurate
în întreprindere. Angajatorul va stabili structura serviciului intern de prevenire şi protecţie în
funcţie de mărimea întreprinderii şi/sau unităţii şi/sau riscurile la care sunt expuşi lucrătorii,
precum şi de distribuţia acestora în cadrul întreprinderii şi/sau unităţii. Angajatorul trebuie să
asigure mijloacele adecvate pentru ca serviciul intern de prevenire şi protecţie să poată desfăşura
activităţile specifice. Când angajatorul îşi desfăşoară activitatea în mai multe puncte de lucru,
serviciul de prevenire şi protecţie trebuie să fie organizat astfel încât să se asigure în mod
corespunzător desfăşurarea activităţilor specifice. În situaţia în care activitatea de prevenire şi
protecţie este asigurată prin mai multe servicii interne, acestea vor acţiona coordonat pentru
asigurarea eficienţei activităţii.
Serviciul intern de prevenire şi protecţie poate să asigure şi supravegherea medicală, dacă
dispune de personal cu capacitate profesională şi de mijloace materiale adecvate.
22.2.4. Servicii externe de prevenire şi protecţie

Indiferent de mărimea întreprinderii, atunci când nu poate asigura rezolvarea problemelor de
securitate şi sănătate în muncă prin metode care ţin de capacităţile şi aptitudinile propriilor
lucrători, angajatorul trebuie să apeleze la competenţe (persoane sau servicii) exterioare. Cu alte
cuvinte, el are posibilitatea externalizării acestei activităţi. Serviciul extern de prevenire şi
protecţie asigură, pe bază de contract, activităţile de prevenire şi protecţie în domeniu. Contractul
încheiat între angajator şi serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie să cuprindă cel puţin
următoarele:
a) activităţile de prevenire şi protecţie care vor fi desfăşurate de către serviciul extern de
b) modul de colaborare cu lucrătorii desemnaţi/serviciul intern de prevenire şi protecţie
şi/sau cu alte servicii externe de prevenire şi protecţie;
c) clauze privind soluţionarea litigiilor apărute între părţi.
Pentru a-şi derula activitatea, serviciul extern trebuie să aibă acces la toate informaţiile necesare
desfăşurări activităţii de prevenire şi protecţie.
Serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
a) să dispună de personal cu capacitate profesională adecvată şi de mijloacele materiale
necesare pentru a-şi desfăşura activitatea;
b) să fie abilitat de Comisia de abilitare a serviciilor externe de prevenire şi protecţie şi de
avizare a documentaţiilor cu caracter tehnic de informare şi instruire în domeniul securităţii şi
Serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie să fie format din lucrători care îndeplinesc
cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare
nivelului mediu şi/sau superior şi, după caz, alţi lucrători care pot desfăşura activităţi auxiliare.
Conducătorul serviciului extern de prevenire şi protecţie trebuie să îndeplinească cerinţele
minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare nivelului
superior. În cazul în care serviciul extern de prevenire şi protecţie este format dintro singură
persoană, aceasta trebuie să îndeplinească cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă corespunzătoare nivelului superior. Serviciul extern are obligaţia să transmită
inspectoratului teritorial de muncă pe raza căruia îşi are sediul, domiciliul sau reşedinţa o copie
de pe certificatul de abilitare, în termen de 10 zile de la data primirii acestuia.
Serviciul extern trebuie să întocmească, în două exemplare, un raport de activitate semestrial.
Rapoartele vor fi înaintate inspectoratului teritorial de muncă pe raza căruia serviciul extern îşi
are sediul, domiciliul sau reşedinţa. Inspectoratul va analiza rapoartele de activitate şi va restitui
un exemplar serviciului extern, iar un exemplar îl va arhiva.
ANEXA
la normele metodologice de aplicare a Legii nr. 319/2006
1. Activităţi cu risc potenţial de expunere la radiaţii ionizante.

2. Activităţi cu risc potenţial de expunere la agenţi toxici şi foarte toxici, în special cele
cu risc de expunere la agenţi cancerigeni, mutageni şi alţi agenţi care periclitează reproducerea.
3. Activităţi în care sunt implicate substanţe periculoase, potrivit prevederilor Hotărârii
Guvernului nr. 95/2003 privind controlul activităţilor care prezintă pericole de accidente majore
în care sunt implicate substanţe periculoase.
4. Activităţi cu risc de expunere la grupa 3 şi 4 de agenţi biologici.
5. Activităţi de fabricare, manipulare şi utilizare de explozivi, inclusiv articole
pirotehnice şi alte produse care conţin materii explozive.
6. Activităţi specifice exploatărilor miniere de suprafaţă şi de subteran.
7. Activităţi specifice de foraj terestru şi de pe platforme maritime.
8. Activităţi care se desfăşoară sub apa.
9. Activităţi în construcţii civile, excavaţii, lucrări de puţuri, terasamente subterane şi
tuneluri, care implica risc de surpare sau risc de cădere de la înălţime.
10. Activităţi în industria metalurgică şi activităţi de construcţii navale.
11. Producerea gazelor comprimate, lichefiate sau dizolvate şi utilizarea masivă a
acestora.
12. Activităţi care produc concentraţii ridicate de praf de siliciu.
13. Activităţi care implică riscuri electrice la înaltă tensiune.
14. Activităţi de producere a băuturilor distilate şi a substanţelor inflamabile.
15. Activităţi de pază şi protecţie.
CAPITOL 4
ACŢIUNI ÎN CAZ DE URGENŢĂ
TEMA 23
Situaţii de urgenţă
Nu de puţine ori, existenţa unor grupări umane poate fi grav afectată de evenimente neaşteptate
şi uneori necontrolabile, care pot avea consecinţe dezastraoase asupra colectivităţii. Astfel de
evenimente, care pot duce la numeroase pierderi de vieţi omeneşti şi/sau la un volum mare de
distrugeri de bunuri şi valori materiale apar în mod brusc, această caracteristică fiind de altfel şi
motivul pentru care consecinţele sunt atât de nefaste.
Din punctul de vedere al cauzelor care duc la apariţia acestor evenimente distingem două mari
grupe de riscuri:
• riscuri naturale (dezastre naturale);
• riscuri tehnologice (activităţi umane scăpate de sub control).
În majoritatea situaţiilor, urmările acestor evenimente sunt de lungă durată şi cu impact puternic
asupra comunităţilor, din toate punctele de vedere: pierderi umane, pierderi de bunuri materiale,
distrugerea economiei, efecte psihice majore asupra populaţiei, afectarea mediului înconjurător,
etc., toate conducând 1a importante modificări ale activităţilor economice şi sociale.
În orice situaţie de urgenţă, siguranţa primează rapidităţii, salvarea oamenilor primând stingerii
incendiilor. Totodată, în astfel de situaţii se va evita apariţia panicii.
Sunt considerate riscuri naturale:
Sunt considerate riscuri tehnologice riscurile determinate de unele activităţi umane ce

devin periculoase
dacă sunt scăpate de sub control. În această categorie sunt incluse:
cleare,
Toate aceste riscuri trebuie evaluate, iar măsurile de prevenire ce vor fi incluse în planurile de
acţiune în caz de urgenţă vor trebui să vizeze eliminarea sau, după caz, reducerea riscurilor.
Din păcate, în activitatea desfăşurată în întreprinderi /unităţi se produc evenimente nedorite
(accidente de muncă, boli profesionale, incidente periculoase) care pot afecta în egală măsură
lucrătorii, angajatorii, societatea în general. Între aceste evenimente negative, incidentele
periculoase cum ar fi explozia, incendiul, avaria, accidentul tehnic, emisiile majore de noxe, pot
rezulta din disfuncţionalitatea unei activităţi sau a unui echipament de muncă, ori din
comportamentul inadecvat al lucrătorilor. Multe dintre aceste evenimente nedorite, care au drept
consecinţe pierderi de accidentări şi îmbolnăviri, daune materiale şi pierderi de resurse
financiare, ar putea fi diminuate ori eliminate dacă s-ar lua măsuri elementare de prevenire şi
protecţie şi dacă ar exista o pregătire adecvată pentru o reacţie oportună şi eficientă în caz de
urgenţă. În astfel de cazuri, mulţi lucrători devin victime mai degrabă datorită panicii şi reacţiei
imprevizibile decât datorită incidentului periculos. Potrivit Legii nr.319/2006, angajatorul trebuie
să ia măsurile necesare pentru acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor şi evacuarea
lucrătorilor adaptate naturii activităţilor şi mărimii companiei. În acest sens, angajatorului îi
revine obligaţia de a stabili legăturile necesare cu serviciile specializate, îndeosebi în ceea ce
priveşte primul ajutor, serviciul medical de urgenţă, salvare şi pompieri şi de a desemna
lucrătorii care aplică măsurile de prim ajutor, de stingere a incendiilor şi de evacuare. Numărul
lucrătorilor care aplică măsurile de prim ajutor, de stingere a incendiilor şi de evacuare, instruirea
lor şi echipamentul pus la dispoziţia acestoratrebuie să fie adecvate mărimii şi/sau riscurilor
specifice întreprinderii/unităţii.
23.2. Pericol grav şi iminent

În concepţia Legii securităţii şi sănătăţii în muncă, nr.319/2006, prin pericol grav şi iminent de
accidentare se înţelege situaţia concretă, reală şi actuală căreia îi lipseşte doar prilejul declanşator
pentru a produce un accident în orice moment. Starea de pericol grav şi iminent de accidentare
poate fi constatată de către orice lucrător din întreprindere şi/sau unitate, lucrător al serviciului
extern de prevenire şi protecţie cu care întreprinderea şi/sau unitatea a încheiat contract, precum
şi de către inspectorii de muncă.
La constatarea stării de pericol grav şi iminent de accidentare se vor lua imediat următoarele
măsuri de securitate:
a) oprirea echipamentului de muncă şi/sau activităţii;
b) evacuarea personalului din zona periculoasă;
c) anunţarea serviciilor specializate;
d) anunţarea conducătorilor ierarhici;
e) eliminarea cauzelor care au condus la apariţia stării de pericol grav şi iminent
În vederea realizării măsurilor menţionate anterior, în prealabil angajatorul are următoarele
obligaţii:
a) să desemneze lucrătorii care trebuie să oprească echipamentele de muncă şi va asigura
instruirea acestora;
b) să întocmească planul de evacuare a lucrătorilor;
c) să afişeze planul de evacuare la loc vizibil;
d) să instruiască lucrătorii în vederea aplicării planului de evacuare şi să verifice modul în
care şi-au însuşit
cunoştinţele;
e) să desemneze lucrătorii care trebuie să contacteze serviciile specializate şi să îi
instruiască în acest sens;
f) să asigure mijloacele de comunicare necesare contactării serviciilor specializate,
îndeosebi în ceea ce priveşte primul ajutor, serviciul medical de urgenţă, salvare şi pompieri;
g) să stabilească modul operativ de anunţare la nivel ierarhic superior;
h) să desemneze lucrători care au capacitatea necesară să elimine starea de pericol grav şi
iminent, să asigure instruirea şi dotarea lor cu mijloace tehnice necesare intervenţiei;
i) să stabilească serviciile specializate care pot interveni.
Angajatorul trebuie să stabilească măsurile de securitate menţionate anterior, ţinând seama de
natura activităţilor, numărul de lucrători, organizarea teritorială a activităţii şi de prezenţa altor
persoane în afară celor implicate direct în procesul muncii.
Totodată, angajatorul are următoarele obligaţii:
a) să informeze, cât mai curând posibil, toţi lucrătorii care sunt sau pot fi expuşi unui
pericol grav şi iminent despre riscurile implicate de acest pericol, precum şi despre măsurile
luate ori care trebuie să fie luate pentru protecţia lor;
b) să ia măsuri şi să furnize instrucţiuni pentru a da lucrătorilor posibilitatea să oprească
lucrul şi/sau să părăsească imediat locul de muncă şi să se îndrepte spre o zonă sigură, în caz de
pericol grav şi iminent;
c) să nu impună lucrătorilor reluarea lucrului în situaţia în care încă există un pericol grav
şi iminent, în afară cazurilor excepţionale şi pentru motive justificate.
Lucrătorii care, în cazul unui pericol grav şi iminent, părăsesc locul de muncă şi/sau o zona
periculoasă nu trebuie să fie prejudiciaţi şi trebuie să fie protejaţi împotriva oricăror consecinţe
negative şi nejustificate pentru aceştia.
Angajatorul trebuie să se asigure că, în cazul unui pericol grav şi iminent pentru propria
securitate sau a altor persoane, atunci când şeful ierarhic imediat superior nu poate fi contactat,
toţi lucrătorii sunt apţi să aplice măsurile corespunzătoare, în conformitate cu cunoştinţele lor şi
cu mijloacele tehnice de care dispun, pentru a evita consecinţele unui astfel de pericol.
Lucrătorii nu trebuie să fie prejudiciaţi pentru cazurile menţionate anterior, cu excepţia
situaţiilor în care aceştia acţionează imprudent sau dau dovadă de neglijenţă gravă.
23.3. Apărarea împotriva incendiilor

Apărarea împotriva incendiilor reprezintă ansamblul integrat de activităţi specifice, măsuri şi
sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar şi de informare publică,
planificate, organizate şi realizate în scopul prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a
incendiilor şi asigurării intervenţiei operative pentru limitarea şi stingerea incendiilor, în vederea
evacuări, salvării şi protecţiei persoanelor periclitate, protejării bunurilor şi mediului împotriva
efectelor situaţiilor de urgenţă determinate de incendii.
În caz de incendiu, orice persoană trebuie să acorde ajutor, când şi cât este raţional posibil,
semenilor aflaţi în pericol sau în dificultate, din proprie iniţiativă ori la solicitarea victimei, a
reprezentanţilor autorităţilor administraţiei publice, precum şi a personalului serviciilor de
urgenţă. Factori precum, timpul mare de descoperire a unui incendiu, momentul întârziat al
alarmării persoanelor aflate în pericol, modul deficitar de alarmare, nesemnalizarea căilor de
evacuare şi acceselor, necunoaşterea clădirii şi a modului de comportare de către persoane, pot
întârzia începutul evacuării sau pot conduce la alegerea unui drum mai lung până la
ieşire în locul drumului scurt.
Pentru apărarea împotriva incendiilor, angajatorul elaborează instrucţiuni de apărare împotriva
incendiilor pentru locurile de muncă care prezintă risc de incendiu. Acestea cuprind următoarele:
triva incendiilor;
instalaţiilor potrivit condiţiilor tehnice, tehnologice şi organizatorice locale, precum şi pentru

reparaţii, revizii, întreţinere, oprire şi punere în funcţiune;
arsurile, traumatismele, electrocutarea, iradierea etc., precum şi a regulilor măsurilor de

prevenire a acestora.
Instrucţiunile de apărare împotriva incendiilor se elaborează de şeful sectorului de activitate,
instalaţie, secţie, atelier, se verifică de către cadrul tehnic sau de persoana desemnată să
îndeplinească atribuţii de apărare împotriva incendiilor şi se aprobă de angajator.
Aceste instrucţiuni se afişează, în întregime sau în sinteză, în funcţie de volumul lor şi de
condiţiile de la locul de muncă respectiv. Un exemplar al tuturor instrucţiunilor de apărare
împotriva incendiilor se păstrează la cadrul tehnic sau la persoana desemnată să îndeplinească
atribuţii de apărare împotriva incendiilor. Lucrătorii de la locurile de muncă pentru care s-au
întocmit instrucţiuni de apărare împotriva incendiilor au obligaţia să le studieze, să le însuşească
şi să le aplice.
Organizarea apărării împotriva incendiilor presupune:
izii, hotărâri şi altele

asemenea, prin care se stabilesc răspunderi pe linia apărării împotriva incendiilor;
apărarea împotriva incendiilor;

potriva incendiilor la locurile de muncă;
cunoaşterii şi înlăturării oricăror stări de pericol care pot favoriza iniţierea sau dezvoltarea
incendiilor;
dică a capacităţii de apărare împotriva incendiilor;
certificare, agrementare, prevăzute de actele normative în vigoare;
alertare în cazul producerii unui astfel de eveniment;

or tehnice de apărare
împotriva incendiilor;
incendiu;
a factorilor determinanţi, precum şi a unor măsuri conforme cu realitatea;
de contracte/convenţii;
l, fişele de
instruire.
Organizarea apărării împotriva incendiilor la locul de muncă presupune:
care prezintă pericol de incendiu, a surselor posibile de aprindere ce pot apărea şi a mijloacelor
care le pot genera, precum şi prin stabilirea şi aplicarea măsurilor specifice de prevenire a
incendiilor;
diilor;
planurilor de protecţie specifice şi prin menţinerea condiţiilor de evacuare pe traseele stabilite;

a locul de muncă, desfăşurarea propriu-
zisă şi verificarea efectuării acesteia;
inscripţi ori mijloace de atenţionare.
La stabilirea măsurilor specifice de prevenire a incendiilor se au în vedere:
respectarea normelor specifice de prevenire a incendiilor;

otarea cu mijloacele tehnice de apărare împotriva incendiilor, prevăzute în
documentaţia tehnică de proiectare;
ii
diferitelor instalaţii, echipamente şi utilaje tehnologice.
Organizarea intervenţiei de stingere a incendi lor la locul de muncă va cuprinde:
personalului de la locul de muncă, a serviciilor profesioniste/voluntare/private pentru situaţii de

urgenţă, a conducătorului locului de muncă, angajatorului, precum şi a specialiştilor şi a altor
forţe stabilite să participe la stingerea incendiilor;
r, instalaţiilor şi a dispozitivelor de limitare a propagării şi de
stingere a incendiilor, a stingătoarelor şi a altor aparate de stins incendii, a mijloacelor de salvare
şi de protecţie a personalului, precizându-se numărul de mijloace tehnice care trebuie să existe la
fiecare loc de muncă,
persoanelor şi bunurilor, pe schimburi de lucru şi în afara programului;

celor care trebuie să utilizeze
sau să pună în funcţiune mijloacele tehnice din dotare de stingere, de limitare a propagării arderii
ori să efectueze manevre sau alte operaţiuni la instalaţiile utilitare şi, după caz, la echipamente şi
utilaje tehnologice.
Intervenţia la locul de muncă presupune:
mijloace specifice, anunţarea incendiului la forţele de intervenţie, precum şi la dispecerat, acolo

unde acesta este constituit;
consumatorilor şi efectuarea altor intervenţii specifice la instalaţii utilaje de către persoanele

anume desemnate;
incendiilor din dotare şi verificarea intrări în funcţiune a instalaţiilor şi a sistemelor automate şi,
dacă este necesar, acţionarea lor manuală;
deteriorate în timpul intervenţiei;
temperatură, fum, gaze toxice;
focare noi, acţionându-se pentru stingerea acestora.

Pentru efectuarea acestor operaţiuni, nominalizarea persoanelor responsabile se face pentru
fiecare schimb de activitate, precum şi în afara programului de lucru, în zilele de repaus sărbători
legale. În cazurile de forţă majoră determinate de incendii, persoanele fizice şi juridice care
deţin, cu orice titlu, terenuri, construcţii, instalaţii tehnologice sau mijloace de transport au
următoarele obligaţii:
• să permită necondiţionat accesul serviciilor de urgenţă şi al persoanelor care acordă
ajutor;
• să permită necondiţionat utilizarea apei, a materialelor şi a mijloacelor proprii pentru
operaţiuni de salvare, de stingere şi de limitare a efectelor incendiilor produse la bunurile proprii
ori ale altor persoane;
• să accepte măsurile stabilite de comandantul intervenţiei pentru degajarea terenurilor,
demolarea unei construcţii sau a unei părţi din construcţie, tăierea /dezmembrarea mijloacelor de
transport, oprirea temporară a activităţilor sau evacuarea din zona periclitată şi să acorde sprijin,
cu forţe şi mijloace proprii, pentru realizarea acestor măsuri.
23.4. Actele de autoritate

Actele de autoritate privind apărarea împotriva incendiilor emise de angajator sunt următoarele:
apărarea împotriva incendiilor;

şi atribuţii ale salariaţilor la locurile de
muncă;
ţii de urgenţă ori

contract/convenţie cu un alt serviciu privat pentru situaţii de urgenţă;
construcţiilor/amenajărilor, în cazul anulării avizului/autorizaţiei de securitate la incendiu;
şi depozitarea substanţelor periculoase specifice produselor sale;

linia apărării împotriva
incendiilor în cazul transmiterii temporare a dreptului de folosinţă asupra bunurilor
imobile/antrepriză;
domeniul apărării împotriva incendiilor, conform legii;
secetoase.
23.5. Acţiuni în caz de urgenţă. Planuri de urgenţă şi de evacuare
În caz de urgenţă, incendii sau alte incidente periculoase ce pot avea 1oc întro organizaţie, este
important a se planifica şi realiza măsuri de intervenţie şi pentru evacuarea cât mai rapidă şi în
siguranţă a persoanelor. Pentru aceasta, în orice întreprindere/unitate trebuie stabilite modalităţile
de alarmare, comportamentul de adoptat în caz de urgenţă, atribuţiile pe care trebuie să le
îndeplinească persoanele desemnate pentru intervenţie.
Planurile pentru situaţii de urgenţă stabilesc acţiunile ce trebuie întreprinse în astfel de
situaţii şi cuprind următoarele:
• identificarea accidentelor potenţiale şi a situaţiilor de urgenţă potenţiale;
• identificarea şi localizarea materialelor periculoase şi acţiunea de urgenţă necesară;
• existenţa şi accesibilitatea informaţiilor necesare pe perioada situaţiei de urgenţă;
• răspunderea, împuternicirile şi îndatoririle personalului cu roluri specifice pe perioada
situaţiilor de urgenţă, inclusiv acele acţiuni care trebuie desfăşurate de personal extern care se
află la locul unei stări de urgenţă;
• protejarea documentelor şi a echipamentelor esenţiale;
• interfaţa cu servicii externe de intervenţie pentru cazuri de urgenţă;
• implicarea instituţiilor externe în planificarea pentru situaţii de urgenţă şi intervenţii;
• comunicarea cu organismele competente, cu vecinii şi cu publicul.
Se pot întocmi planuri pentru următoarele situaţii:
la construcţiile hidrotehnice;
În caz de pericol, comportamentul lucrătorilor se poate caracteriza prin:

terpretare greşită, indecizie şi
căutare de informaţii;
doar de un exerciţiu?);
u ceilalţi;
Este foarte important ca în orice instituţie să fie stabilite, cunoscute şi respectate o serie de
instrucţiuni cu privire la comportamentul de urmat în caz de urgenţă. Un astfel de set de reguli de
respectat în caz de urgenţă este prezentat în Anexa 1.
23.6. Planurile de protecţie împotriva incendiilor
Planurile de protecţie împotriva incendiilor sunt:
• planul de evacuare a persoanelor;
• planul de depozitare şi de evacuare a materialelor clasificate conform legii ca fiind
periculoase;
• planul de intervenţie.
Planul de evacuare a persoanelor conţine elemente diferenţiate în funcţie de tipul şi destinaţia
construcţiei şi de numărul persoanelor care se pot afla simultan în aceasta şi se întocmesc astfel:
a) pe nivel, dacă se află simultan mai mult de 30 de persoane;
b) pe încăperi, dacă în ele se află cel puţin 50 de persoane;
c) pentru încăperile destinate cazării, indiferent de numărul de locuri.
Planul de evacuare se afişează pe fiecare nivel, pe căile de acces şi în locurile vizibile, astfel
încât să poată fi cunoscut de către toate persoanele, iar în încăperi, pe partea interioară a uşilor.
Planul de evacuare se întocmeşte pe baza schiţei nivelului sau a încăperii, pe care se marchează
cu culoare verde traseele de evacuare prin uşi, coridoare şi case de scări sau scări exterioare.
Pe planul de evacuare se indică locul mijloacelor tehnice de apărare împotriva incendiilor:
stingătoare, hidranţi interiori, butoane şi alte sisteme de alarmare şi alertare a incendiilor,
posibilităţile de refugiu, încăperi speciale, terase, precum şi interdicţia de folosire a lifturilor în
asemenea situaţii. Modelul planului-cadru de evacuare este prezentat în anexa 2 la Normele
generale de apărare împotriva incendiilor aprobate prin Ordinul nr. 163 din 28 februarie 2007 al
ministrului administraţiei şi internelor. Planul de depozitare şi de evacuare a materialelor
clasificate conform legii ca fiind periculoase se întocmeşte pentru fiecare încăpere unde se află
asemenea materiale. Acesta se întocmeşte pe baza schiţelor încăperilor respective, pe care se
marchează zonele cu materiale periculoase şi se menţionează clasele acestora conform, legii,
cantităţile şi codurile de identificare ori de pericol, produsele de stingere recomandate.
Traseele de evacuare a materialelor şi ordinea priorităţilor se marchează cu culoare verde.
Planul de depozitare se amplasează în locuri care se estimează a fi cel mai puţin afectate de
incendiu şi în apropierea locurilor de acces în încăperi, precum şi la dispecerat, acolo unde acesta
este constituit, astfel încât acestea să poată fi utile forţelor de intervenţie.
Planul de intervenţie se întocmeşte pentru asigurarea desfăşurării în condiţii de operativitate şi
eficienţă a operaţiunilor de intervenţie în situaţii de urgenţă, potrivit legii. Acest plan se avizează
de inspectoratul pentru situaţii de urgenţă judeţean/al municipiului Bucureşti.
23.7. Obligaţiile angajatorilor privind apărarea împotriva incendiilor

Pentru apărarea împotriva incendiilor, angajatorul are următoarele obligaţii principale:
• să stabilească, prin dispoziţii scrise, responsabilităţile şi modul de organizare pentru
apărarea împotriva incendiilor în unitatea sa, să le actualizeze ori de câte ori apar modificări şi să
le aducă la cunoştiinţa salariaţilor, utilizatorilor şi oricăror persoane interesate;
• să asigure identificarea şi evaluarea riscurilor de incendiu din unitatea sa şi să asigure
corelarea măsurilor de apărare împotriva incendiilor cu natura şi nivelul riscurilor;
• să solicite şi să obţină avizele şi autorizaţiile de securitate la incendiu prevăzute de lege
şi să asigure respectarea condiţiilor care au stat la baza eliberării acestora. În cazul anulării
avizelor ori a autorizaţiilor, să dispună imediat sistarea lucrărilor de construcţii sau oprirea
funcţionării ori utilizării construcţiilor sau amenajărilor respective;
• să permită, în condiţiile legii, executarea controalelor şi a inspecţiilor de prevenire
împotriva incendiilor, să prezinte documentele şi informaţiile solicitate şi să nu îngreuneze sau să
obstrucţioneze în niciun fel efectuarea acestora;
• să permită alimentarea cu apă a autospecialelor de intervenţie în situaţii de urgenţă;
• să întocmească, să actualizeze permanent şi să transmită inspectoratului teritorial de
muncă lista cu substanţele periculoase, clasificate potrivit legii, utilizate în activitatea sa sub
orice formă, cu menţiuni privind: proprietăţile fizico-chimice, codurile de identificare, riscurile
pe care le prezintă pentru sănătate şi mediu, mijloacele de protecţie recomandate, metodele de
intervenţie şi prim ajutor, substanţele pentru stingere, neutralizare sau decontaminare;
• să elaboreze instrucţiunile de apărare împotriva incendiilor şi să stabilească atribuţiile
ce revin salariaţilor la locurile de muncă;
• să verifice dacă salariaţii cunosc şi respectă instrucţiunile necesare privind măsurile de
apărare împotriva incendiilor şi să verifice respectarea acestor măsuri semnalate corespunzător
prin indicatoare de avertizare de către persoanele din exterior care au acces în unitatea sa;
• să asigure constituirea, cu avizul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, a serviciului
de urgenţă privat, precum şi funcţionarea acestuia conform reglementărilor în vigoare, ori să
încheie contract cu un alt serviciu de urgenţă voluntar sau privat capabil să intervină operativ şi
eficace pentru stingerea incendiilor;
• să asigure întocmirea actualizarea planurilor de intervenţie şi condiţiile pentru aplicarea
acestora în orice moment;
• să permită, la solicitare, accesul forţelor Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă în
unitatea sa în scop de recunoaştere, instruire sau de antrenament şi să participe la exerciţiile şi
aplicaţiile tactice de intervenţie organizate de acesta;
• să asigure utilizarea, verificarea, întreţinerea şi repararea mijloacelor de apărare
împotriva incendiilor cu personal atestat, conform instrucţiunilor furnizate de proiectant;
• să asigure pregătirea şi antrenarea serviciului de urgenţă privat pentru intervenţie;
• să asigure şi să pună în mod gratuit la dispoziţie forţelor chemate în ajutor mijloacele
tehnice pentru apărare împotriva incendiilor echipamentele de protecţie specifice riscurilor care
decurg din existenţa şi funcţionarea unităţii sale, precum şi antidotul şi medicamentele pentru
acordarea primului ajutor;
• să stabilească şi să transmită către transportatorii, distribuitorii şi utilizatorii produselor
sale regulile şi măsurile de apărare împotriva incendiilor, specifice acestora, corelate cu riscurile
la utilizarea, manipularea, transportul şi depozitarea produselor respective;
• să informeze de îndată, prin orice mijloc Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă
despre izbucnirea şi stingerea cu forţe şi mijloace proprii a oricărui incendiu, iar in termen de 3
zile lucrătoare să completeze şi să trimită acestuia raportul de intervenţie;
• să utilizeze în unitatea sa numai mijloace tehnice de apărare împotriva incendiilor
certificate conform legii.
23.8. Obligaţiile angajaţilor privind apărarea împotriva incendiilor

Fiecare salariat are, la locul de muncă, următoarele obligaţii principale:
potriva incendiilor, aduse la cunoştinţă,
sub orice formă, de administrator sau de conducătorul instituţiei, după caz;
echipamentele potrivit instrucţiunilor tehnice, precum şi a celor date de administrator sau de

conducătorul instituţiei, după caz;
instalaţiilor de apărare împotriva incendiilor;

are, conducătorului locului de muncă orice încălcare
a normelor de apărare împotriva incendiilor sau orice situaţie stabilită de acesta ca fiind un
pericol de incendiu, precum şi orice defecţiune sesizată la sistemele şi instalaţiile de apărare
împotriva incendiilor;
tehnic specializat, care are atribuţii în domeniul apărării împotriva incendiilor, în vederea
realizării măsurilor de apărare împotriva incendiilor;
să acţioneze, în conformitate cu procedurile stabilite la locul de muncă, în cazul
apariţiei oricărui pericol iminent de incendiu;
referitoare la producerea incendiilor.
Pentru a fi capabil să intervină în caz de urgenţă, fiecare lucrător trebuie să cunoască
următoarele informaţii minime cu privire la stingerea incendiilor:
• unde se găsesc stingătoarele (extinctoarele);
• cum se utilizează acestea;
• ce tip de stingător este propriu fiecărui tip de incendiu;
• ce tactică de stingere trebuie utilizată.
23.9. Obligaţi le cadrelor tehnice/personalului de specialitate cu atribuţii în domeniul

apărări împotriva incendiilor
Documentele şi evidenţele specifice apărării împotriva incendiilor care vor trebui elaborate la
nivel de organizaţie trebuie să cuprindă cel puţin:
-teritoriale;
valuare a nivelului de apărare împotriva incendiilor;
analiza riscurilor de incendiu etc.);

ele vizate spre
neschimbare care au stat la baza emiterii lor;
de apărare împotriva incendiilor şi echipamentele specifice de protecţie utilizate;

instalaţiilor de detectare/semnalizare/stingere a incendiilor, copii după
atestatele firmelor care au efectuat şi efectuează proiectarea, montarea, verificarea, întreţinerea,
repararea acestora sau care efectuează servicii în domeniu;
u evidenţa permiselor de lucru cu focul;
criteriilor de performanţă;
-au încheiat contracte de
închiriere/convenţii;
efectuarea acestora;
ficare, conform instrucţiunilor producătorului/furnizorului,

pentru diferite categorii de uti1aje, instalaţii şi sisteme care pot genera incendii sau care se
uti1izează în caz de incendiu;
au ale autorităţii de stat
competente;
constatărilor autorităţilor de control pentru respectarea reglementărilor în domeniu.

Pe lângă activităţile de prevenire şi protecţie, lucrătorul desemnat cu atribuţii în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă poate desfăşura activităţi complementare, precum cele de
prevenire şi stingere a incendiilor şi de protecţie a mediului. Pentru aceasta el trebuie să fie
instruit în mod corespunzător şi să fie atestat de organismele competente.
În practică, sunt frecvente situaţiile în care lucrătorului/lucrătorilor desemnaţi îi revine
atribuţia de a urmări actualizarea planului de avertizare, a planului de protecţie şi prevenire şi a
planului de evacuare, fapt pentru care acesta trebuie să fie pregătit să susţină derularea acestor
activităţi.
Cadrele tehnice, precum şi personalul de specialitate cu atribuţii în domeniul apărării împotriva
incendiilor, din cadrul instituţiilor şi operatorilor economici, au următoarele obligaţii principale:
• participă la elaborarea şi aplicarea strategiei de apărare împotriva incendiilor la nivelul
unităţi
administrativ-teritoriale, instituţiei sau operatorului economic;
• controlează aplicarea normelor de apărare împotriva incendiilor în domeniul specific;
• propun includerea în bugetele proprii a fondurilor necesare organizării activităţii de
apărare împotriva incendiilor, dotării cu mijloace tehnice pentru apărarea împotriva incendiilor şi
echipamente de protecţie specifice;
• îndrumă şi controlează activitatea de apărare împotriva incendiilor şi analizează
respectarea încadrării în criteriile de constituire a serviciilor de urgenţă voluntare sau private,
după caz, în unităţile şi instituţiile din care fac parte;
• prezintă conducerii, semestrial sau ori de câte ori situaţia impune, raportul de evaluare a
capacităţii de apărare împotriva incendiilor;
• răspund de pregătirea serviciului de urgenţă voluntar sau privat, după caz, precum şi de
participarea acestuia la concursurile profesionale;
• acordă sprijin şi asistenţă tehnică de specialitate centrelor operative pentru situaţii de
urgenţă în îndeplinirea atribuţiilor.
Controlul în domeniul apărării împotriva incendiilor se exercită, la nivel central, prin inspecţia
de prevenire şi alte compartimente şi unităţi din structura sau subordinea Inspectoratului General
pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU), respectiv, la nivel local, prin inspecţiile de prevenire din
cadrul Inspectoratelor pentru Situaţii de Urgenţă judeţene.
23.10. Serviciile de urgenţă

În funcţie de nivelul riscului de incendiu şi de specificul activităţii, trebuie constituite, după caz,
următoarele structuri cu atribuţii de apărare împotriva incendiilor:
ent de apărare împotriva incendiilor, compus din două sau mai multe cadre
tehnice sau personal de specialitate cu atribuţii în domeniul apărării împotriva incendiilor;
va
incendiilor numit exclusiv pentru această activitate, conform legii;
Angajatorii care nu au obligaţia, prin lege, să angajeze cel puţin un cadru tehnic cu atribuţii în
domeniul apărării împotriva incendiilor sau personal de specialitate, pot desemna din rândul
personalului propriu un salariat care să îndeplinească atribuţii specifice în domeniul apărării
împotriva incendiilor sau pot încheia un contract cu o persoană fizică sau juridică atestată, în
condiţiile legii.
Serviciile de urgenţă sunt profesioniste sau voluntare, publice ori private.
Serviciile profesioniste funcţionează în subordinea IGSU. Operatorii economici şi instituţiile
care desfăşoară activităţi cu risc de incendiu trebuie să constituie servicii de urgenţă, potrivit
legii. În domeniul apărării împotriva incendiilor pot funcţiona atât servicii de urgenţă publice, cât
şi servicii de urgenţă private constituite ca societăţi comerciale.
Serviciile de urgenţă voluntare/private sunt structuri specializate, altele decât cele aparţinând
serviciilor de urgenţă profesioniste, organizate cu personal angajat şi/sau voluntar, în scopul
apărării vieţii, avutului şi/sau privat împotriva incendiilor şi a altor calamităţi, în sectoarele de
competenţă stabilite cu avizul Inspectoratelor pentru Situaţii de Urgenţă judeţene. Serviciile de
urgenţă voluntare/private au în structură un compartiment sau specialişti pentru prevenirea
incendiilor, care pot fi şi cadre tehnice specializate cu atribuţii în domeniul apărării împotriva
incendiilor, formaţii de intervenţie, salvare şi prim ajutor, precum şi, după caz, ateliere de
reparaţii şi de întreţinere.
Principalele atribuţii ale serviciilor de urgenţă voluntare/private sunt:
ă activităţi de informare şi instruire privind cunoaşterea şi respectarea
regulilor şi a măsurilor de apărare împotriva incendiilor;
privesc apărarea împotriva incendiilor;
protecţia persoanelor, a animalelor şi a bunurilor periclitate de incendii sau în alte situaţii de

urgenţă.
Formarea, evaluarea şi certificarea competenţei profesionale a personalului serviciilor de
urgenţă voluntare sau private se realizează de către centre de formare şi evaluare abilitate prin
lege, avizate de IGSU.
Drepturile personalului serviciilor de urgenţă voluntare/private sunt:
de la persoanele fizice şi juridice date informaţii şi documente necesare
îndeplinirii atribuţiilor legale privind apărarea împotriva incendiilor;
de organizare şi funcţionare a serviciului, utilizarea focului deschis şi efectuarea unor lucrări cu

substanţe inflamabile, pentru a preveni producerea de incendii ori explozii;
incendiate, precum şi a celor vecine, ori a unei părţi din acestea, în scopul limitării propagării
incendiilor;
intervenţii la incendii;
ecialele din dotare la locul intervenţiei, pe drumuri care nu
sunt deschise circulaţiei publice ori pe alte terenuri, dacă cerinţele de operativitate şi de lucru
impun aceasta;
ilor de
intervenţie;
condiţiile prevăzute de lege. În cazul în care se impune înlăturarea unui pericol iminent de
incendiu asupra vieţii, integrităţii fizice a persoanelor sau bunurilor acestora, consimţământul nu
este necesar.
ANEXE
Anexa 1 - Reguli privind apărarea împotriva incendiilor
1. Căile de acces, intervenţie şi evacuare a persoanelor şi bunurilor în caz de incendiu se

marchează în conformitate cu cerinţele normative şi se menţin libere.
2. Lucrările de termoprotecţie/ignifugare a elementelor combustibile din structura
construcţiilor se vor executa cu personal atestat.
3. Golurile din elementele de construcţie cu rol de compartimentare trebuie să fie
protejate corespunzător.
4. În laboratoare, ateliere, etc. se introduc numai substanţe, reactivi, etc. necesare pentru
ziua respectivă.
5. La încheierea activităţilor dintrun schimb sau din ziua respectivă se evacuează
reziduurile din coşurile de gunoi în locuri destinate special, situate în afara construcţiilor.
6. La încheierea activităţilor specifice se deconectează aparatele/sistemele de

ventilaţie/climatizare locală, se întrerupe iluminatul artificial şi se opreşte alimentarea cu energie
electrică a calculatoarelor şi altor aparate sau instalaţii din săli, birouri, laboratoare, ateliere etc.
7. Instalaţiile electrice, de încălzire şi instalaţia de protecţie împotriva descărcărilor
electrice atmosferice se verifică periodic doar de către personal autorizat.
8. În incinta clădirilor, fumatul este interzis.
9. Se prevede un sistem de anunţare – alarmare în caz de incendiu sau un cod de semnale.
10. Iluminatul de siguranţă se menţine în stare de funcţionare la parametrii optimi.
11. Instalaţiile utilitare, de prevenire şi stingere a incendiilor se exploatează potrivit
normelor specifice şi se verifică periodic.
12. Periodic se execută exerciţi de alarmare – evacuare.
13. Pe lângă executarea exerciţiilor de alarmare în baza planului de alarmare şi evacuare,
informarea lucratorilor trebuie să cuprindă şi pregătirea preventivă în domeniul apărării
împotriva incendiilor care se face organizat în intreprindere conform unei programe specific.
Anexa 2 – Instrucţiuni pentru lucrători în caz de alarmare

3. Orice semnal de alarmă trebuie luat în considerare.
4. Fiecare lucrător trebuie să cunoască calea de evacuare spre exterior de la locul de
muncă.
5. Toate trecerile, coridoarele şi scările care, în caz de urgenţă sunt căi de evacuare şi
salvare, trebuie să fie menţinute libere.
6. Salvarea oamenilor primează stingerii incendiilor!
muncă în ordine şi linişte;
7. Uşile se vor închide, dar nu se vor bloca.

8. Dacă este timp, se vor închide şi ferestrele.
9. Lumina va fi stinsă.
10. Nu alergaţi, dar nu mergeţi nici agale.
11. În cazul în care nu puteţi să ieşiţu în condiţi de siguranţă (culoare pline de fum sau
diverse obstacole pe căile de evacuare, vă aşezaţi în dreptul unei ferestre pentru a fi văzut de
pompieri.
Anexa 3 – Instrucţiuni de urmat în caz de urgenţă
4. Păstraţi-vă calmul!
5. Anunţaţi incendiul! Formaţi numărul serviciului de urgenţă – 112 şi furnizaţi
următoarele informaţii:
-a întâmplat?
-a întâmplat?
6. Salvaţi persoanele aflate în pericol!
7. Urmaţi căile de evacuare marcate! Nu vă întoarceţi spre locurile în care se manifestă
incendiul pentru a ”salva” valori sau documente importante.
8. Nu folosiţi ascensorul! Fiţi atenţi la indicatoarele şi repectei-le cu stricteţe.
9. Utilizaţi stingătoarele! Interveniţi pentru stingerea incendiului dacă sunteţi instruit în
acest sens.
10. Îndreptaţi-vă spre locul de adunare indicat corespunzător!
Anexa 4
Semnalizarea materialelor şi echipamentelor de stingere a incendi lor
Hidrant interior Extinctor Telefon de incendiu Scară Direcţie de urmat
Semnalizarea pentru salvare şi prim ajutor

Căi de acces şi evacuare Direcţie de urmat Centru de prim ajutor
Brancardă Duş de securitate Curăţirea ochilor Telefon pentru primul ajutor
Anexa 6
Clasificarea incendiilor şi stabilirea tipului de extinctor adecvat
Incendiile se clasifică potrivit următoarelor clase:
Stingătoarele adecvate fiecărei clase de incendiu sunt:
)
Anexa 7
Cum se utilizează extinctorul
1. Se trage inelul de securitate.

2. Se îndreaptă furtunul extinctorului către baza incendiului.
3. Se actionează mânerul extinctorului.
4. Se efectuează mişcări de la dreapta la stânga orientând jetul spre baza incendiului,
avansând uşor pe măsură ce se stinge focul.
TEMA 22
Primul ajutor în accidentele de muncă
Asistenţa medicală de urgenţă ocupă un loc special în îngrijirea medicală, trebuind să rezolve
prompt şi competent, cazurile care pun în pericol imediat viaţa accidentatului. În conformitate cu
Legea nr.319/2006, a securităţii şi sănătăţii în muncă, obligaţia de a asigura angajaţilor
securitatea şi sănătatea în muncă revine conducătorului unităţii. În acest context, acesta are
sarcina de a organiza şi dota punctele de prim ajutor în cadrul unităţii. În cazul în care în unitate
există servicii de medicină de întreprindere, acestora le revine sarcina principală de a acorda
primul ajutor.
Primul ajutor în caz de accidentare trebuie să fie acordat la locul unde s-a produs accidentul de
către orice persoană care este pregătită pentru aceasta. Pentru personalul medico-sanitar,
acordarea primului ajutor la locul producerii unui accident constituie o obligaţie profesională.
În scopul asigurării primului ajutor la locul de muncă, serviciile medicale şi serviciile de
securitate şi sănătate în muncă trebuie:
• să cunoască competenţele umane şi toate mijloacele tehnice disponibile pentru a acţiona
eficace în cazul producerii unui accident de muncă şi pentru a limita consecinţele sale;
• să efectueze instructaje periodice de securitate şi sănătate în muncă în scopul informării
salariaţii cu privire la riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională specifice unităţii
respective, detaliind pentru fiecare loc de muncă în parte;
• să formeze salvatori care să intervină rapid şi eficace în acţiunile de urgenţă la locul de
muncă, până la sosirea echipelor de specialitate;
• să organizeze periodic acţiuni de simulare a unor situaţii specifice de accidentare, a
acordării primului ajutor de către colegii de muncă formaţi ca salvatori şi a transportului
accidentaţilor.
Scopul acordării primului ajutor este de a preveni înrăutăţirea stării accidentatului şi apariţia de
complicaţii sau producerea decesului, până la sosirea cadrelor medicale specializate.
Competenţa salvatorului este limitată, dar absolut necesară şi de cele mai multe ori suficientă.
Salvatorul de la locul de muncă este de neînlocuit întrucât el se găseşte la locul şi în momentul
producerii accidentului şi are cunoştinţele specifice necesare despre natura acestuia. Cu cât
numărul persoanelor instruite şi formate ca salvatori pentru a acorda primul ajutor la locul de
muncă este mai mare, cu atât mai bine.
Acţiunile salvatorului în cazul producerii unui accident trebuie să se desfăşoare în mai multe
etape:
• analiza situaţiei: determinarea naturii accidentului prin interogarea martorilor sau a
victimei (dacă este posibil), cercetarea elementelor materiale semnificative;
• identificarea pericolelor imediate: dacă acestea pot fi înlăturate, se va implica sau va
ruga pe altcineva să o facă, iar dacă nu, va interzice accesul în zona periculoasă şi va da alarma;
• examinarea victimei, identificarea riscurilor care persistă şi care pot conduce la
extinderea accidentării, protejarea victimei;
• stabilirea acţiunilor care trebuie realizate pentru înlăturarea riscurilor, precum şi a
materialelor necesare în acest scop, fără a pune în acelaşi timp în pericol securitatea salvatorilor
sau a altor persoane;
• victima va fi deplasată numai dacă există în continuare riscul de accidentare sau de
agravare a condiţiei ei;
• anunţarea accidentului;
• acordarea primului ajutor;
• supravegherea victimei şi aşteptarea sosirii echipelor de specialitate;
• participă la transportul accidentatului.
La organizarea şi acordarea primului ajutor în cazul unui accident de muncă din interiorul
unităţii participă, în ordine:
• martorul accidentului sau prima persoană anunţată;
• salvatorul (salvatorii);
• medicul de întreprindere;
• asistentele medicale;
• serviciul de securitate şi sănătate în muncă;
• pompierii unităţii;
• conducerea unităţii;
• comitetul de securitate şi sănătate în muncă, dacă este constituit;
• detaşamentul de intervenţie în caz de dezastre.
• Din afara unităţii, vor fi implicate:
• serviciile de ambulanţă de stat sau particulare;
• pompierii;
• medici de diferite specialităţi;
• spitale şi centre medicale specializate (centre pentru arşi, chirurgie reparatorie,
intoxicaţii);
• poliţia, jandarmeria, securitatea civilă.
24.2. Trusa de prim ajutor

În conformitate cu prevederile Ordinului Ministerului Sănătăţii şi Familiei nr.427/14.06.2002,
trusa de prim ajutor trebuie să conţină:
• Foarfece cu vârfuri bombate – 1 buc.;
• Dispozitiv de respiraţie gură la gură – 1 buc.;
• Pipa Guedel mărimea 4 – 1 buc.;
• Pipa Guedel mărimea 10 – 1 buc.;
• Deschizător de gură – 1 buc.;
• Garou elastic 50 cm – 1 buc.;
• Atele din material plastic – 2 buc.;
• Leucoplast 5cm X 3cm – 1 rolă;
• Pansament individual 2/6cm – 10 role;
• Pansament cu rivanol 6/10cm – 5 buc;
• Pansaplast (plasture) 5/50CM – 1 buc.;
• Faşă tifon 5cm X 4cm – 5 buc.;
• Faşă tifon 10cm X 5cm – 3 buc.;
• Bandaj triunghiular l = 80mm;
• Vată hidrofilă sterilă 50g – 2 buc.;
• Mănuşi de examinare – 4 perechi;
• Comprese sterile 10 X 8cm cu 10 buc/pachet – 10 pachete;
• Alcool sanitar – 200ml;
• Alcool iodat – 200ml;
• Rivanol soluţie – 200ml;
• Perogen – 1 flacon;
• Batiste din hârtie cu soluţie dezinfectantă – 10 buc.;
• Ace de siguranţă – 12 buc.;
• Pahare de unică folosinţă – 5 buc.;
• Caiet 50 file – 1 buc.;
• Pix sau creion – 1 buc.;
• Broşura cu instrucţiuni de prim ajutor.
24.3. Practica acordării primului ajutor

ASFIXIERE
• Simptome:
reci;
• Prim-ajutor:
-a produs asfixia;
-o parte;
libertatea mişcărilor respiratorii;
ÎNNEC
• Prim-ajutor:
nde pe spate şi se verifică respiraţia;
asupra abdomenului - Metoda Heimli;
FRACTURĂ, LUXAŢIE, ENTORSĂ

• Simptome:
- ruptura oaselor (fracturi închise) sau a oaselor şi a pielii (fracturi deschise);
- îndoirea, răsucirea sau întinderea forţată a ligamentelor fără deplasarea
oaselor din articulaţie;
– întinderea sau ruperea ligamentelor şi deplasarea osului în articulaţie.
• Prim-ajutor:
(pentru evitarea transformării fracturilor închise în fracturi deschise).

LEŞIN (LIPOTIMIE)
• Simptome:
gravă);
• Prim-ajutor:
creierului;
recuperare. În acest sens, se aşază victima pe o parte, cu braţul inferior aşezat confortabil în
lateral sau de-a lungul corpului, iar braţul superior se îndoaie pentru a sprijini partea superioară
a corpului. Piciorul din poziţia inferioară se aşează întins, iar cel de deasupra se îndoaie
asemănător mâinii, pentru a ajuta la sprijinirea corpului. Corpul se apleacă uşor întro parte pentru
a sta sprijinit pe cele două membre şi a evita astfel răsturnarea pe spate.
ARSURI
• Prim-ajutor:
ubstanţe
alcaline şi caustice) sub jet de apă (10-15 minute);
HEMORAGIE
• Prim-ajutor:
oragiei (hemostaza) se apăsa direct pe rană folosind

un pansament curat;
menţinut maxim o oră şi jumătate;

la o distanţă de rană, deasupra
cotului sau a genunchiului, prin strângere treptată;
– 20 minute pentru a permite sângelui să circule;
garoului;
AFECŢIUNI OCULARE
Există două mari grupe de cauze care pot provoca vătămări ale ochilor: pătrunderea de
corpi străini în ochi şi arsuri chimice şi termice.
• Prim-ajutor:
acoperă ochiul cu un tampon fixat cu leucoplast şi victima se trimite la un medic de specialitate;

ice cu acţiune corozivă, indiferent de
forma lor de prezentare (gaz, lichid, solid). Suspiciunea de arsură chimică trebuie să fie avută în
vedere dacă victima prezintă dureri intense ale ochilor şi intoleranţă la lumină. În acest caz,
primul ajutor urmăreşte diluarea şi eliminarea substanţei chimice. Acest lucru se face prin spălare
îndelungată cu apă din abundenţă a ochilor.
ELECTROCUTARE
• Simptome:
• Prim-ajutor:
soanei de sursa de tensiune;
ticle cu apă caldă în

jurul corpului;
OTRĂVIRE
• Simptome:
pierderea cunoştinţei;
• Prim-ajutor:
-a produs otrăvirea şi se transportă persoana în
cauză departe de sursa de otrăvire;
na este conştientă, respiraţia şi pulsul acesteia;
cantitatea ingerată;
poziţionează pe o parte.
PANSAMENTE
Rănile nu se pot vindeca dacă sunt lăsate în contact cu microbii din aer şi sub acţiunea
efectelor atmosferice. Astfel, o rană trebuie pansată. Pansamentul grăbeşte şi asigură vindecarea
plăgii deoarece :
• o fereşte de intemperii şi loviri;
• o pune la adăpost de microbi, muşte, insecte şi praf;
• absoarbe lichidul (secreţia) sau puroiul din rană.
Un pansament uscat se compune din o compresă sterilizată şi vată hidrofilă (sterilizată), iar
la cel umed se adaugă şi o folie de plastic sau gutapercă, pânză cauciucată sau hârtie
impermeabilă. Pansamentul se fixează cu un bandaj. Când nu se dispune de pansamente, acestea
se improvizează din cârpe curate, bine fierte şi stropite apoi cu alcool. Pansamentul astfel
improvizat se pune pe rană, iar peste pansament un alt rând de cârpe curate, dar uscate şi totul se
fixează cu ajutorul fularului de cercetaş (eşarfă) sau al batistei.
Atenţie! Nu puneţi pe răni comprese muiate în tinctură de iod.
1BANDAJE
• Bandajul fixează pansamentul pe plagă. Un bandaj are: un început şi un glob. Globul se
ţine în mâna stângă, iar începutul la dreapta cu faţa în sus;
• Există mai multe feluri de a face un bandaj. Astfel, în funcţie de localizarea plăgii,
bandajul poate fi:
− bandajul circular - faşa se roteşte în jurul capului (la frunte), la mână, la picior, mijloc,
etc.;
− bandajul oblic - se bandajează un ochi;
− bandajul spiral - faşa înconjoară mâna sau picorul la fel ca moletierele;
− bandaj spica - se face în două regiuni - la subţioară şi între picioare;
− bandajul plastic - se face la bărbie, nas şi buze
TRANSPORTUL RĂNIŢILOR. TARGA

• Răniţii la cap vor fi transportaţi de o singură persoană, în spate.
• Cei răniţi la picioare sau la cap vor fi transportaţi de două persoane.
• Când sunt disponibile două persoane, în cazul răniţilor la cap sau picioare, se poate
improviza un scaun utilizand un inel confecţionat prin rulare. În lipsă de altceva, se poate utiliza
eşarfa.
• Se poate improviza o targă cu ajutorul a două bastoane legate cu frânghii, curele,
pantaloni, fulare, înfăşurate întro pătura sau trecute prin mânecile a doua bluze sau se
improvizează un scaun de braţ.
CAPITOLUL 5
TEMA 25
Supravegherea sănătăţii lucrătorilor
Cerinţele minime pentru supravegherea sănătăţii lucrătorilor faţă de riscurile pentru securitate şi
sănătate, pentru prevenirea îmbolnăvirii lucrătorilor cu boli profesionale cauzate de agenţi nocivi
chimici, fizici, fizico-chimici sau biologici, caracteristici locului de muncă, precum şi a
suprasolicitării diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă sunt
reglementate prin Hotarârea de Guvern nr.355/2007. În sensul acestei hotarâri, supravegherea
sănătăţii lucrătorilor reprezintă totalitatea serviciilor medicale care asigură prevenirea,
depistarea, dispensarizarea bolilor profesionale şi a bolilor legate de profesie, precum şi
menţinerea sănătăţii şi a capacităţii de muncă a lucrătorilor. Potrivit prevederilor Legii securităţii
şi sănătăţii în muncă, nr.319/2006, Ministerul Sănătăţii este autoritatea competentă în domeniul
medicinii muncii şi al supravegherii stării de sănătate a lucrătorilor. Supravegherea sănătăţii
lucrătorilor este asigurată de către medicii specialişti de medicina muncii. Rezultatele
supravegherii medicale se consemnează în dosarul medical. Dosarul medical şi fişa de expunere
la riscuri profesionale se păstrează la structura de medicina muncii unde s-au efectuat examenele
medicale de angajare şi examenul medical periodic. Dosarului medical îi sunt aplicabile
prevederile art. 21 – 25 din Legea drepturilor pacientului, nr. 46/2003, referitoare la dreptul la
confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată a pacientului.
Înregistrările medicale sunt păstrate o perioadă de timp cel puţin egală cu durata medie de
expunere – afectare a stării de sănătate, pentru fiecare categorie de risc profesional, astfel:
a) cabinetul de medicina muncii păstrează dosarele medicale, fişele de expunere la riscuri
profesionale şi datele de morbiditate profesională;
b) angajatorul păstreaza lista locurilor de muncă cu riscuri profesionale şi concluzia
examinarii medicale (fişa de aptitudine);
c) în cazul schimbării structurii de medicina muncii cu care a fost realizată supravegherea
stării de sănătate a lucrătorilor, înregistrările medicale se predau noului cabinet de medicina
muncii agreat de angajator.
Medicul specialist de medicina muncii şi medicul de familie al lucrătorului se vor informa
reciproc şi operativ referitor la apariţia unor modificări în starea de sănătate a lucrătorului. La
întreruperea temporară sau definitivă a activităţii lucrătorului, structura de medicina muncii va
preda dosarul medical al acestuia medicului său de familie. Pentru protecţia sănătăţii comunitare,
în cazul sectoarelor cu riscuri (alimentar, zootehnic, farmaceutic, aprovizionare cu apă potabilă,
servicii către populaţie, cazare colectivă, piscine, salubritate, etc.), examenele medicale la
angajare, periodic, la reluarea muncii se pot completa cu examinarile specifice sectorului de
activitate, la indicaţia medicului specialist de medicina muncii.
25.1. Obligaţiile angajatorilor

Angajatorul trebuie să se afle în posesia unei evaluari a riscului asupra sănătăţii lucrătorilor.
Evaluarea riscului asupra sănătăţi se actualizează dacă s-au produs schimbări semnificative din
cauza cărora evaluarea ar fi depăşită sau atunci când rezultatele supravegherii sănătăţii o impun.
Angajatorii din orice domeniu de activitate, atât din sectorul public, cât şi din sectorul privat,
sunt obligaţi să respecte reglementările în vigoare privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor. La
aplicarea măsurilor preventive tehnico-organizatorice la locurile de muncă, angajatorii vor ţine
seama de rezultatele supravegherii sănătăţii.
Angajatorii sunt obligaţi să asigure fondurile şi condiţiile efectuării tuturor serviciilor medicale
25.2. Obligaţiile şi drepturile lucrătorilor

Lucrătorul este obligat să se prezinte la examenele medicale de supraveghere a sănătăţii la locul
de muncă, conform planificării efectuate de către medicul de medicina muncii cu acordul
angajatorului. Orice lucrător are dreptul să consulte medicul specialist de medicina muncii,
pentru orice simptome pe care le atribuie condiţiilor de muncă şi activităţii desfăşurate.
Lucrătorii trebuie să fie informaţi în legatură cu rezultatele proprii ale supravegherii sănătăţii
lor. La schimbarea locului de muncă în altă unitate, lucrătorului i se vor înmâna, la solicitare,
copii ale dosarului sau medical şi ale fişei de expunere la riscuri profesionale, pentru a fi predate
la structura de medicina muncii a unităţii respective.
25.3. Servicii medicale profilactice

Serviciile medicale profilactice prin care se asigură supravegherea sănătăţii lucrătorilor sunt:
• examenul medical la angajarea în muncă;
• examenul medical de adaptare;
• examenul medical periodic;
• examenul medical la reluarea activităţii;
• examenul medical la promovarea sănătăţii la locul de muncă.
În cazuri argumentate medical, ştiinţific, sau statistic, examenele medicale profilactice se vor
adapta periodic, specific noilor riscuri profesionale. Conform Hotărârii de Guvern nr.355/2007,
aptitudinea în muncă reprezintă capacitatea lucrătorului din punct de vedere medical de a
desfăşura activitatea la locul de muncă în profesia/funcţia pentru care se solicită examenul
medical. Pentru stabilirea aptitudinii în muncă, medicul specialist de medicina muncii poate
solicita şi alte investigatii şi examene medicale de specialitate, suplimentare celor prevăzute în
Hotărârea de Guvern nr.355/2007. În condiţiile în care medicul de medicina muncii face
recomandări de tip medical, aptitudinea este condiţionată de respectarea acestora, iar în fişa de
aptitudine avizul medical va fi ”apt condiţionat”. Inaptitudinea temporară în muncă, în sensul
Hotărârii de Guvern nr.355/2007, reprezintă incapacitatea medicală a lucrătorului de a desfăşura
activitatea la locul de muncă în profesia/funcţia pentru care se solicită examenul medical privind
aptitudinea în muncă, până la reevaluarea sănătăţii de către medicul de medicina muncii. În
situaţia în care lucrătorul se află temporar, din cauza unei boli, în situaţia de incapacitate
medicală privind desfăşurarea activităţii la locul de muncă în profesia/funcţia pentru care se
solicita examenul medical de medicina muncii, medicul de medicina munci stabileşte
inaptitudinea temporară până la dispariţia cauzei medicale, iar în fişa de aptitudine avizul
medical va fi ”inapt temporar”. Inaptitudinea permanentă în muncă, în sensul Hotărârii de
Guvern nr.355/2007, reprezintă incapacitatea medicală permanentă a lucrătorului de a desfăşura
activitatea la locul de muncă în profesia/funcţia pentru care se solicită examenul medical privind
aptitudinea în muncă. Toate cazurile de inaptitudine medicală permanentă vor fi rezolvate de
către medicii de medicina muncii, în colaborare cu medicii de expertiză a capacităţii de muncă,
care se vor informa reciproc asupra rezolvării situaţiei de fapt.
Examenul medical al lucrătorilor la angajarea în muncă stabileşte aptitudinea/aptitudinea
condiţionată/inaptitudinea permanentă sau temporară în muncă pentru profesia/funcţia şi locul de
muncă în care angajatorul îi va desemna să lucreze privind:
a) compatibilitatea/incompatibilitatea dintre eventualele afecţiuni prezente în momentul
examinării şi viitorul loc de muncă;
b) existenţa/inexistenţa unei afecţiuni ce pune în pericol sănătatea şi securitatea celorlalţi
lucrători de la acelaşi loc de muncă;
c) existenţa/inexistenţa unei afecţiuni ce pune în pericol securitatea unităţii şi/sau
calitatea produselor realizate sau a serviciilor prestate;
d) existenţa/inexistenţa unui risc pentru sănătatea populaţiei căreia îi asigură servicii.
În funcţie de rezultatul examenului medical la angajarea în muncă, medicul de medicina muncii
poate face propuneri pentru:
a) adaptarea postului de muncă la caracteristicile anatomice, fiziologice, psihologice şi la
starea de sănătate a lucrătorului;
b) îndrumarea persoanei care urmează a fi angajată către alte locuri de muncă;
c) includerea în circuitul informaţional şi operaţional din sistemul sanitar a acelor
persoane care necesită o supraveghere medicală deosebită.
Persoana examinată poate contesta rezultatul dat de către medicul specialist de medicina muncii
privind aptitudinea în muncă. Contestaţia se adresează autorităţii de sănătate publică judeţene sau
a municipiului Bucureşti, în termen de 7 zile lucrătoare de la data primirii fişei de aptitudine în
muncă. Autoritatea de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti desemnează o
comisie formată din 3 medici specialişti de medicina muncii şi convoacă părţile implicate în
termen de 21 de zile lucrătoare de la data primirii contestaţiei. Decizia comisiei este consemnată
întrun proces-verbal şi este comunicată în scris persoanei examinate medical. Concluzia
procesului-verbal este consemnată în fişa de aptitudine în care a fost precizat rezultatul
examenului medical contestat.
25.4. Examenul medical la angajarea în muncă

Examenul medical la angajarea în muncă se face la solicitarea angajatorului, care va completa
fişa de solicitare a examenului medical la angajare şi fişa de identificare a factorilor de risc
profesional. În situaţia schimbării locului de muncă, lucrătorul este obligat să prezinte copia
dosarului medical de la serviciul medical de medicina muncii de la locul său de muncă anterior.
Examenul medical la angajarea în muncă se efectuează pentru:
a) lucrătorii care urmează a fi angajaţi cu contract individual de muncă pe perioadă
determinată sau nedeterminată;
b) lucrătorii care îşi schimbă locul de muncă sau sunt detaşaţi în alte locuri de muncă ori
alte activităţi;
c) lucrătorii care îşi schimbă meseria sau profesia.
d) Examenul medical la angajarea în muncă constă în:
• anamneza medicală profesională şi neprofesională şi examenul clinic general;
• examenele medicale clinice şi paraclinice.
La indicaţia medicului de medicina muncii, pentru stabilirea incompatibilităţilor medicale cu
riscurile profesionale evaluate, examenul medical la angajarea în muncă pentru locurile de
muncă şi activităţile cu expunere la factori de risc profesional cuprinde şi examene medicale
suplimentare celor prevăzute în anexa nr. 1 a Hotărârii de Guvern nr.355/2007.
Rezultatele examenului clinic şi ale celorlalte examene medicale se înregistrează în dosarul
medical. Medicul specialist de medicina muncii, în baza fişei de solicitare a examenului medical
la angajare, fişei de identificare a factorilor de risc profesional, dosarului medical şi a
examenelor medicale efectuate completează fişa de aptitudine cu concluzia examenului medical
la angajare: apt, apt condiţionat, inapt temporar sau inapt pentru locul de muncă respectiv. Fişa
de aptitudine care finalizează examenul medical la angajarea în muncă se completeaza numai de
către medicul de medicina muncii, în doua exemplare, unul pentru angajator şi celalalt pentru
lucrător.
25.5. Examenul medical de adaptare în muncă

Examenul medical de adaptare în muncă se efectuează la indicaţia medicului specialist de
medicina muncii în prima lună de la angajare şi are următoarele scopuri:
a) completează examenul medical la angajarea în muncă, în condiţiile concrete noilor
locuri de muncă (organizarea fiziologica a muncii, a mediului de muncă, relaţiile om-maşină,
relaţiile psihosociale în cadrul colectivului de muncă);
b) ajută organismul celor angajaţi să se adapteze noilor conditii;
c) determină depistarea unor cauze medicale ale neadaptării la noul loc de muncă şi
recomandă măsuri de înlăturare a acestora.
25.6. Examenul medical periodic

Examenul medical periodic se efectuează obligatoriu tuturor lucrătorilor. Frecvenţa examenului
medical periodic este stabilită prin fişele întocmite conform modelului prevăzut în anexa nr. 1 a
Hotărârii de Guvern nr.355/2007 şi poate fi modificată numai la propunerea medicului specialist
de medicina muncii, cu informarea angajatorului. Efectuarea examenului medical periodic are
următoarele scopuri:
a) confirmarea sau infirmarea la perioade de timp stabilite a aptitudinii în muncă pentru
profesia/functia şi locul de muncă pentru care s-a făcut angajarea şi s-a eliberat fişa de
aptitudine;
b) depistarea apariţiei unor boli care constituie contraindicaţii pentru activităţile şi
locurile de muncă cu expunere la factori de risc profesional;
c) diagnosticarea bolilor profesionale;
d) diagnosticarea bolilor legate de profesie;
e) depistarea bolilor care constituie risc pentru viata şi sănătatea celorlalţi lucrători la
acelaşi loc de muncă;
f) depistarea bolilor care constituie risc pentru securitatea unităţii, pentru calitatea
produselor sau pentru populaţia cu care lucrătorul vine în contact prin natura activităţii sale.
Examenul medical periodic cuprinde următoarele:
a) înregistrarea evenimentelor medicale care s-au petrecut în intervalul de la examenul
medical în vederea angajării sau de la ultimul examen medical periodic până în momentul
examenului medical respectiv;
b) examenul clinic general, conform dosarului medical prevăzut în anexa nr. 4 a Hotărârii
de Guvern nr.355/2007;
c) examenele clinice şi paraclinice, conform modelului de fişa prevăzută în anexa nr. 1 a
Hotărârii de Guvern nr.355/2007 şi examenului indicat de către medicul specialist de medicina
muncii;
d) înregistrarea rezultatelor în dosarul medical prevăzut în anexa nr. 4 a Hotărârii de
Guvern nr.355/2007;
e) finalizarea concluziei prin completarea fişei de aptitudine, de către medicul specialist
de medicina muncii, în două exemplare, unul pentru angajator şi celălalt pentru lucrător.
25.7. Examenul medical la reluarea activităţii

Examenul medical la reluarea activităţii se efectuează după o întrerupere a activităţii de
minimum 90 de zile, pentru motive medicale, sau de 6 luni, pentru orice alte motive, în termen
de 7 zile de la reluarea activităţii.
Efectuarea examenului medical la reluarea activităţii are următoarele scopuri:
a) confirmarea aptitudinii lucrătorului pentru exercitarea profesiei/funcţiei avute anterior
sau noii profesii/funcţii la locul de muncă respectiv;
b) stabilirea unor măsuri de adaptare a locului de muncă şi a unor activităţi specifice
profesiei sau funcţiei, dacă este cazul;
c) reorientarea spre un alt loc de muncă, care să asigure lucrătorului menţinerea sănătăţii
şi a capacităţii sale de muncă.
Medicul de medicina muncii are dreptul de a efectua examenul medical la reluarea activităţii ori
de câte ori îl consideră necesar, în funcţie de natura bolii sau a accidentului pentru care lucrătorul
a absentat din producţie.
TEMA 26
Evidenţe şi rapoarte
26.1. Evidenţe
În conformitate cu prevederile Legii securităţii şi sănătăţii în muncă, nr.319/2006 şi a Normei
Metodologice de aplicare a acesteia, angajatorii trebuie să ţină următoarele evidenţe:
1. Decizii interne, pentru numirea:

• lucrătorilor desemnaţi;
• lucrătorilor care trebuie să contacteze serviciile specializate în caz de pericol grav sau
iminent de accidentare;
• lucrătorilor care au capacitatea necesară să elimine starea de pericol grav şi iminent de
accidentare;
• lucrătorilor care aplică măsurile de prim ajutor;
• lucrătorilor care aplică măsurile de stingere a
incendiilor şi de evacuare a lucrătorilor;
2. Lista persoanelor încarate în grupuri sensibile la riscuri (femei gravide, lehuze sau care
alăptează, tinerii, persoane cu dizabilităţi)
3. Lista lucrătorilor ce pot fi expuşi la pericol grav şi iminent de accidentare
4. Evidenţa acordării echipamentului individual de protecţie
5. Evidenţa acordării alimentaţiei de protecţie
6. Evidenţa acordării materialelor igienico-sanitare
7. Fişa de comunicare a evenimentului
8. Evidenţa accidentele de muncă ce au ca urmare o incapacitate de muncă mai mare de 3
zile de lucru, a accidentelor uşoare, a bolilor profesionale, a incidentelor periculoase, precum şi a
accidentelor de muncă, astfel cum sunt definite la art. 5 lit. g din Legea nr.319/2006
9. Fişa de semnalare a bolilor profesionale
10. Modul de rezolvare a măsurilor dispuse de inspectorii de muncă
11. Lista locurilor de muncă, posturi de lucru zone cu risc ridicat şi specific
12. Lista zonelor ce necesită semnalizarea de securitate şi sănătate în muncă
13. Lista meseriilor şi profesiilor ce necesită autorizarea anuală din punct de vedere al
securităţii şi sănătăţii în muncă
14. Lista posturilor de lucru care necesită examene medicale suplimentare
15. Lista posturilor de lucru care la recomandarea medicului de medicina muncii necesită
testare aptitudini şi din sau control psihologic periodic
16. Informarea angajatorului asupra deficienţelor constatate şi propunere de măsuri
17. Lista cu echipamente de muncă şi verificări periodice ale acestora
18 Rapoarte privind accidentele de muncă
19. Lista cu materiale utilizate în activitatea de SSM
20. Convocator CSSM
21. Procese verbale de întrunire a CSSM
22. Fişele de instruire individuală
23. Fişa de instruire colectivă
24. Lista cu elevi, studenţi aflaţi în stagiu de practică
25. Lista cu lucrători, alţi participanţi la procesul de muncă (şomeri, voluntari, persoane
care prestează activităţi în folosul comunităţii, persoane aflate în unitate cu permisiunea
angajatorului)
26. Fişe (registre) de urmărire a parametrilor tehnologici ai instalaţiilor aflate în funcţiune
26.2. Rapoarte
În conformitate cu prevederile Legii securităţii şi sănătăţii în muncă, nr.319/2006 şi a Normei
Metodologice de aplicare a acesteia, angajatorii trebuie să trimită la Inspectoratul Teritorial de
Muncă următoarele rapoarte:
1. Modul în care au fost rezolvate măsurile dispuse prin procesul verbal de control sau
cercetare de accidente
2. Ordinea de zi al şedinţei CSSM
3. Procesul verbal al şedinţei CSSM
4. Raportul anual al angajatorului
5. Rapoarte şi/sau a listelor prevăzute de hotărârile Guvernului emise în temeiul art. 51,
alin. (1), lit. b) din Legea nr.319/2006, inclusiv cele referitoare la azbest, vibraţii, zgomot şi
şantiere temporare şi mobile
6. Comunicări evenimente
7. Data reluării activităţii după un accident de muncă
8. Documente privind starea de gravidităţii cadrul unităţii,raport de evaluare privind
protecţia maternităţii la locul de muncă
26.3. Documentele solicitate angajatorilor de către inspectorii de muncă în cadrul

acţiunilor de control Cu ocazia controalelor efectuate la agenţi economici, inspectori de muncă
solicită angajatorilor, în plus,următoarele documente:
1. Registrul unic de control;

2. Actele constitutive ale angajatorului:
ia de funcţionare;
3. Autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă;

4. Contractul colectiv de muncă la nivelul unităţii – clauzele referitoare la securitatea şi
sănătatea în muncă, la timpul de muncă, regimul pauzelor, munca în schimburi şi intensitatea
acestora;
5. Regulamentul intern – activităţile de prevenire şi protecţie ce sunt realizate de către
lucrătorul/lucrătorii desemnat/serviciul intern;
6. Fişele de post cu menţionarea atribuţiilor de serviciu şi de securitate şi sănătate în
muncă;
7. Contract cu servicii externe de prevenire şi protecţie;
8. Evaluarea riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională la locurile de muncă;
9. Planul de prevenire şi protecţie;
10. Fişa de aptitudini;
11. Fişa de expunere la riscuri profesionale;
12. Programul de activitate al serviciului intern de securitate şi sănătate în muncă;
13. Programe de instruire – testare pe meseri şi activităţi;
14. Tematici de instruire – pentru toate fazele de instruire;
15. Teste de verificare, pe meserii şi activităţi;
16. Instrucţiuni:
n întreprinderi şi/sau unităţi din exterior, care desfăşoară activităţi
pe baza de contract de prestări de servicii în cadrul unităţii;
17. Reguli pentru persoanele aflate în întreprindere/unitate cu permisiunea angajatorului;
18. Planul de evacuare;
19. Documentele Comitetului de Securitate şi Sănătate în Muncă;
20. Autorizaţiile pentru exercitarea meseriilor şi a profesiilor prevăzute de legislaţia
specifică;
21. Normativul intern de acordare a echipamentului individual de protecţie corespunzător
riscurilor activităţii;
22. Certificate de conformitate pentru echipamentul individual de protecţie şi
echipamentul de muncă;
23. Fişe de magazie pentru dotarea angajaţilor cu echipamentul individual de protecţie;
24. Documente din care să reiasă acordarea alimentaţiei de protecţie;
25. Documente din care să reiasă acordarea materialelor igienico-sanitare;
26. Cartea tehnică a echipamentelor de muncă;
27. Registre de supraveghere a parametrilor tehnologici a instalaţiilor în funcţiune;
28. Documente de evidenţă a dispozitivelor de securitate;
29. Programul de revizii şi reparaţii;
30. Documentele referitoare la reparaţii şi punerea în funcţiune a echipamentului de
muncă după reparaţii;
31. Programul de măsuri tehnice şi/sau organizatorice luate pentru protecţia împotriva
electrocutării prin atingere directă şi indirectă;
32. Buletine de verificări PRAM;
33. Buletine de determinare a noxelor;
34. Documente referitoare la activităţile de transport auto, CF sau naval.
35. Diploma de absolvire a cursurilor de securitate şi sănătate în muncă a lucrătorilor
desemnaţi şi a reprezentanţilor lucrătorilor.
TEMA 27
Consecinţele neaplicării şi/sau nerespectării legislaţiei din domeniul securităţii şi sănătăţii
în muncă
Atât angajatorul cât şi lucrătorii sunt obligaţi de a lua tote măsurile necesare asigurări unui
climat de muncă în deplină securitate şi sănătate a muncii. În acest scop, au obligaţia de a
respecta în întregime prevederile legislaţiei din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă în
vigoare. Conform Legii securităţii şi sănătăţii în muncă, nr.319/2006, neluarea măsurilor de
securitate şi sănătate în muncă prevăzute de lege se sancţionează disciplinar, contravenţional sau
infracţional, după gravitatea cazului.
Consecinţele neaplicării şi/sau nerespectări legislaţiei din domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă pot fi grupate după două criterii:
1. consecinţe asupra sistemului de muncă
2. consecinţe la nivelul la care se produc
27.1. Consecinţe asupra sistemului de muncă

Atât accidentele de muncă, cât şi bolile profesionale afectează negativ toate elementele
sistemului de muncă: executantul, sarcina de muncă, mijloacele de producţie şi mediul de muncă.
ului.
În contextul procesului de muncă, omul poate fi considerat în două ipostaze: de fi nţă umană şi
de executant al unei sarcini de muncă. Fiecăreia îi sunt asociate o serie de valori şi caracteristici
specifice, cum ar fi: viaţa, sănătatea, integritatea anatomo-funcţională, capacitatea creativă,
afectivă ş.a., respectiv capacitatea de muncă, aptitudinile şi cunoştinţele, etc.
Accidentele şi bolile profesionale au repercursiuni asupra ambelor categorii de valori,
consecinţele manifestându-se în multiple planuri:
• psiho-fiziologic – durere, stress, incapacitate de muncă, invaliditate, etc.;
• economic – diminuarea productivităţii muncii individuale;
• financiar – diminuarea veniturilor, cheltuielilor pentru asistenţă medicală, etc.
secinţe asupra sarcinii de muncă

Consecinţa directă o constituie neîndeplinirea sarcinii de muncă sau neîndeplinirea ei la timp
(mai ales în situaţia accidentelor de muncă), precum îndeplinirea necorespunzătoare a sarcinii de
muncă (în unele cazuri de boli profesionale, dacă nu se ajunge la incapacitate de muncă).
În urma accidentelor de muncă se pot produce deteriorări sau distrugeri, atât ale mijloacelor de
muncă, dar şi ale obiectelor munci (cazul exploziilor, incendiilor, proiectarea de corpuri care
agresează nu numai victima, ci şi utilajele din jur, etc.).
Toate categori le de mediu pot fi afectate de producerea accidentelor de muncă şi apariţia bolilor
profesionale, dar în mod deosebit cel social. Mediul fizic de muncă prezintă repercusiuni sub
forma elementelor materiale degradate în urma unul accident de muncă.
Consecinţe asupra mediului social au accidentele şi bolile profesionale, concretizate mai ales
sub forma stresului suportat de cei aflaţi la locuri de muncă apropiate de cel al victimei, cu toate
manifestările specifice.
27.2.Consecinţe la nivelul la care se produc

Conform acestui criteriu, consecinţele accidentelor de muncă şi bolilor profesionale se împart
după cum urmează:
• al victimei - suferinţă fizică şi psihică datorită agresiunii suportate, a incapacităţii

temporare sau permanente de muncă, a pierderii încrederii în capacitatea de a reacţiona
corespunzător la sarcinile de muncă, diminuarea veniturilor (de exemplu: pierderi de salariu,
cheltuieli cu îngrijirea medicală etc.);
• al celor apropiaţi victimei - durere, suferinţă, stres psihic, diminuarea veniturilor
familial, etc.;
• pierderi de producţie, pierderi de capacităţi de producţie potenţiale, deteriorări şi

distrugeri de mijloace fixe, cheltuieli de reinvestire în forţa de muncă, utilaje, deteriorarea
mediului social de muncă etc.;
• cheltuieli de asigurări sociale, de asistenţă medicală, diminuarea potenţialului creator
general, etc.
Nici unul din cele două criterii nu permite o clasificare suficient de omogenă a
consecinţelor neaplicării şi/sau nerespectării legislaţiei din domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă, astfel încât să poată fi utilizată în stabilirea gravităţi unui accident sau boli profesionale,
ca şi în orientarea eforturilor de prevenire.
Pentru a se obţine o grupare utilă în stabilirea protecţiei muncii printre celelalte activităţi
sociale (şi dezvoltarea ei corespunzătoare), se poate utiliza criteriul ”naturii” lor, conform căruia
se deosebesc:
• consecinţe sociale sau extraeconomice, care rezultă din afectarea valorilor caracteristice
ipostazei de fiinţă umană a executantului; ele sunt necuantificabile şi nu pot fi expimate
cantitativ – durerea, suferinţa fizică şi psihică, diminuarea creativităţii generale a societăţii, etc.
• consecinţe economice, care rezultă atât din afectarea valorilor caracteristice ipostazei de
executant a omului, cât şi din afectarea celorlalte elemente a1e sistemului de muncă.
Gruparea consecinţelor prin raportarea lor la economic este deosebit de importantă pentru
orientarea deciziilor manageriale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. După opinia
generală, consecinţele economice se reflectă în două categorii de costuri: directe şi indirecte.
În categoria costurilor directe sunt incluse cele legate de asigurare pentru accident şi boală şi
cele pentru prevenirea riscurilor.
Drept costuri indirecte sunt considerate pierderile economice neacoperite prin asigurarea de
accident şi boală, care grefează atât bugetul naţional, cât şi întreprinderea: cheltuielile pentru
repararea maşinilor avariate sau înlocuirea lor, pierderile de material, de timp de muncă la
nivelul colaboratorilor victimei pentru primul ajutor, costul forţei de muncă ce înlocuieşte
victima, timpul folosit pentru convorbiri, anchete, penalităţi pentru întârzieri la livrarea
produselor, etc.

Suport Curs Inspector SSM 2014

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs Inspector SSM 2014

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs autorizat

INSPECTOR IN DOMENIUL SECURITATII SI

Scopul acestui curs este de a vă sprijini în descoperirea şi aplicarea noţiunilor şi instrumentelor

Vă dorim succes şi mult spor!

CAPITOL 2 RISURILE PROFESIONALE ŞI EVALUAREA ACESTORA ........120

CAPITOL 3 ACTIVITATEA DE PREVENIRE ŞI PROTECŢIE ......................... 152

CAPITOL 4 ACŢIUNI ÎN CAZ DE URGENŢĂ .....................................................157

1.1. CADRUL LEGISLATIV GENERAL

1.2. SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

să ia măsurile necesare pentru aplicarea lor adecvată în dreptul naţional derivat;

Pentru realizarea obiectivelor menţionate se prevedea întreprinderea următoarelor acţiuni

1.2.2. Articolele 100 A şi 118 A din Tratatul de la Roma

“certifica” îndeplinirea condiţiilor obligatorii cerute şi pentru a le identifica cu marca “CE”.

Prin urmare, aceste directive se situează :

fie utilizate şi păstrate corespunzător, urmărindu-se instrucţiunile pe care producătorul trebuie să

formarea, consultarea şi participarea lucrătorilor la implementarea principiilor de

Principiile generale instituite de Directiva – cadru sunt:

ive ţinând cont de progresul tehnic,

în cazul riscurilor reziduale;

• 90/270/CEE – activităţi cu videoterminale;

Tot în baza art. 118 A au fost elaborate şi următoarele directive:

1.3. SISTEMUL LEGISLATIV DIN ROMÂNIA ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI

Derivată din Constituţie, legislaţia de protecţia muncii este o componentă a sistemului de

Legislaţia de protecţia muncii se compune din:

1.4. Instituţii cu atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă

2 Hotărârea Guvernului nr. 457/2003 privind asigurarea securităţii utilizatorilor de echipamente

6 Hotărârea Guvernului nr. 539/2004

1Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006

2 Hotărârea Guvernului nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a

3 Hotărârea Guvernului nr. 1875/22.12/2005 privind protecţia sănătăţi şi securităţii lucrătorilor

4 Hotărârea Guvernului nr. 1876/22.12/2005 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

5 Hotărârea Guvernului nr. 300/2.03.2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

6 Hotărârea Guvernului nr. 493/12.04.2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

7 Hotărârea Guvernului nr. 971/26.07.2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea de

8 Hotărârea Guvernului nr. 1007/2.08.2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

9 Hotărârea Guvernului nr. 1028/9.08.2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în

10 Hotărârea Guvernului nr. 1048/9.08.2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

11 Hotărârea Guvernului nr. 1049/9.08.2006 privind cerinţele minime pentru asigurarea

13 Hotărârea Guvernului nr. 1051/9.08.2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

14 Hotărârea Guvernului nr. 1058/9.08.2006 privind cerinţele minime pentru îmbunătăţirea

15 Hotărârea Guvernului nr. 1091/16.08.2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

17 Hotărârea Guvernului nr. 1093/16.08.2006 privind stabilirea cerinţele minime de securitate şi

18 Hotărârea Guvernului nr. 1135/30.08.2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

19 Hotărârea Guvernului nr. 1136/30.08.2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

20 Hotărârea Guvernului nr. 1146/30.08.2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

21 Hotărârea Guvernului nr. 1218/6.09.2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi

23 Ordonanţa de urgenţă nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă

24 Hotărârea Guvernului nr. 537/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a

26 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi

27 Hotărârea Guvernului nr. 490/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de

28 Hotărârea Guvernului 95/2003 privind controlul activităţilor care prezintă pericole

Alte acte legislative în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă

1 Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive

Legea securităţii şi sănătăţi în muncă transpune în legislaţia din România prevederile

În cadrul Legii securităţii şi sănătăţi în muncă se definesc termenii şi expresiile utilizate

Legea securităţii şi sănătăţii în muncă este structurată în următoarele capitole:

Pentru aplicarea prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă, nr. 319/2006,

NORMELE METODOLOGICE sunt structurate în următoarele capitole:

NORMELE METODOLOGICE conţin 26 de anexe, după cum urmează :

Pentru a funcţiona legal, în vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în

Codul Muncii stabileşte următoarele drepturi:

Codul Muncii stabileşte următoarele obligaţii:

Lucrătorul desemnat cu atribuţi în domeniul securităţi şi sănătăţi în muncă nu are ca

5.2. Obligaţi le angajatorilor privind asigurarea securităţi şi sănătăţii în muncă