Sunteți pe pagina 1din 73

Teoria executării silite

Cuprins:

Introducere
Secţiunea I: Noţiuni generale ( definiţie, natură juridică, modalităţi)
Secţiunea a II-a: Persoanele participante la procedura executării silite
2.1. Părţile participante în faza de executare silită. Raportul juridic dintre acestea
2.2. Organele de executare
2.3. Instanţa de judecată
2.4. Participarea procurorului
Secţiunea a III-a: Caracterul creanţelor supuse executării
Secţiunea a IV-a: Titluri executorii
4.1. Hotărâri ale instanţelor de judecată
4.2. Acte autentificate la biroul notarial public
4.3. Hotărâri arbitrale
4.4. Hotărâri judecătoreşti pronunţate în ţări străine
4.5. Cambie, bilet la ordin şi cec
4.6. Acte de sancţionare care privesc contravenţiile
4.7. Titluri executorii în materia creanţelor fiscale
4.8. Contractele de asistenţă juridică
4.9. Alte acte ce pot constitui titlu executoriu
Secţiunea a V-a: Cererea de executare silită
Secţiunea a VI-a: Procedura înştiinţării prealabile a debitorului
Secţiunea a VII-a: Prescripţia dreptului de a cere şi obţine executarea silită
7.1. Despre termenul de prescripţie
7.2. Suspendarea cursului termenului de prescripţie
7.3. Întreruperea cursului termenului de prescripţie
7.4. Repunerea în termenul de prescripţie
Secţiunea a VIII-a: Suspendarea executării silite

1
8.1. Suspendarea acordată de creditor
8.2. Suspendarea acordată de instanţa judecătorească având în vedere căile de
atac împotriva hotărârilor judecătoreşti
8.2.1. Suspendarea executării silite în cazul întroducerii apelului
8.2.2. Suspendarea executării silite în cazul declarării recursului
8.2.3. Suspendarea executării silite în cazul contestaţiei în anulare
8.2.4. Suspendarea executării silite în cazul cererii de revizuire
8.3. Suspendarea acordată de instanţa de judecată pe baza contestaţiei la executare
Secţiunea a IX-a: Perimarea executării silite ( procedură, efect, situaţii în care nu
intervine)
Secţiunea a X-a: Alte incidente privind executarea silită
10.1. Bunul urmărit este proprietate comună
10.2. Beneficiul de diviziune şi beneficiul de discuţiune
Secţiunea a XI-a: Întoarcerea executării silite
Secţiunea a XII-a: Contestaţia la executare
12.1. Subiectele şi obiectul contestaţiei
12.2. Natură juridică
12.3. Competenţa de soluţionare
12.3.1. Hotărâri judecătoreşti interne
12.3.2. Hotărâri judecătoreşti străine
12.3.3. Alte titluri executorii
12.4. Termenul de exercitare
12.5. Procedura de judecată
Secţiunea a XIII-a: Obiectul executării silite
13.1. Noţiune
13.2. Bunuri nesupuse urmăririi care aparţin persoanelor fizice
13.2.1. Bunuri inalienabile
13.2.2. Bunuri alienabile care nu pot fi executate silit
Secţiunea a XIV-a: Executarea silită indirectă
14.1. Urmărirea bunurilor mobile
14.1.1. Definiţie

2
14.1.2. Identificarea şi sechestrarea bunurilor
14.1.3. Valorificarea bunurilor urmărite
14.1.4. Imposibilitatea vânzării bunului sechestrat
14.2. Poprirea
14.2.1. Definiţie
14.2.2. Subiectele popririi
14.2.3. Obiectul popririi
14.2.4. Procedura popririi
14.3. Urmărirea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini
14.4. Urmărirea silită a bunurilor imobile
14.4.1. Definiţie
14.4.2. Formalităţile care preced vânzarea la licitaţie
14.4.3. Vânzarea imobilului
14.4.4. Vânzarea la licitaţie
14.4.5. Actul de adjudecare si efectele adjudecării
14.4.6. Cererea în evicţiune privind imobilul adjudecat
14.5. Eliberarea sunelor rezultate prin executarea silită
Secţiunea a XV-a: Executarea silită directă
15.1. Noţiuni generale
15.2. Predarea silită a bunurilor mobile
15.3. Predarea silită a bunurilor imobile
15.4. Executarea silită a altor obligaţii de a face
15.5. Executarea silită a obligaţiilor de a nu face

3
Introducere

Executarea silită reprezintă cea de-a doua fază a procesului civil. Prima fază, cea a
judecăţii, denumită de juriştii romani cognitio, duce la constituirea titlului executoriu.
Numai pe această bază poate să înceapă cea de-a doua fază (executio) care constă în
activitatea de realizare a dreptului recunoscut, de exemplu prin ridicarea obiectului
datorat şi predarea lui creditorului urmăritor sau valorificarea unei părţi din bunurile
debitorului şi plata către creditor a creanţei puse în executare. În lipsa acestei posibilităţi
efective de urmărire silită a bunurilor debitorului pentru situaţia în care acesta înţelege să
nu respecte dreptul creditorului, chiar după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti
definitive şi care se bucură de autoritate de lucru judecat, dreptul subiectiv recunoscut ar
fi iluzoriu şi activitatea instanţei de judecată inutilă. Debitorului recalcitrant i se poate
opune rezistenţă numai prin intermediul procedurii execuţionale.
În doctrină s-a arătat că judecta şi executarea silită reprezintă două forme ale
aceleiaşi instituţii, acţiunea civilă, astfel încât trecând de la o formă la alta, nu părăsim
câmpul dreptului la acţiune. Sau altfel spus, afirmând că norma juridică se deosebeşte de
celelalte norme de conduită socială prin posibilitatea realizării ei pe calea constrângerii,
se are în vedere nu numai pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru debitorul de
rea-credinţă, dar şi la posibilitatea constrângerii efective, în concret a dtoricului să
execute prestaţia indicată în hotărâre. Numai întregul sistem (format din judecată şi
executare silită) realizează protecţia dreptului subiectiv civil.

4
Secţiunea I: Noţiuni generale ( definiţie, natură juridică, modalităţi)

Executarea silită reprezintă procedura prin intermediul căreia creditorul, titular al


dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu,
constrânge, cu ajutorul organelor competente, pe debitorul său, care nu îşi execută de
bunăvoie obligaţiile care decurg dintr-un asemenea titlu, să le aducă la îndeplinire în mod
silit1.
Această procedură, ca drept comun, este reglementată în cartea a V-a din Codul de
procedură civilă (art. 371 pct. 1-art. 580 pct. 5).
În mod normal, executarea unei hotărâri judecătoreşti sau a unui alt titlu executoriu
se realizează voluntar şi numai în caz contrar se recurge la executarea silită. Această idee
este exprimată în mod expres de cod în noua sa redactare. Executarea silită are loc în
oricare dintre formele prevazute de lege, simultan sau succesiv până la realizarea
dreptului recunoscut prin titlu executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor, sau a altor
sume, precum şi a cheltuielilor de executare.
De obicei, titlul în temeiul căruia se face executarea îl reprezintă o hotărâre
judecătorească care a rămas definitivă sau a devenit irevocabilă, ori a fost dată cu
execuţie vremelnică2. Atâta timp cât legea recunoaşte şi garanteză persoanelor fizice şi
persoanelor juridice drepturi subiective şi interese legitime, ea trebuie să le pună la
dispoziţie şi mijlocul legal pentru realizarea lor3. Specificul constrângerii judiciare constă
în aceea că ea se realizeză, în scopul protecţiei acordate titularului dreptului subiectiv ori
interesului legitim nesocotit, pe cale procesuală, fiind necesar să se obţină mai întâi
recunoaşterea existenţei dreptului sau interesului legitim pus în valoare prin acţiune, şi
apoi sa se execute obligaţia pârâtului, în scopul restabilirii ordinii de drept care a fost
încălcată.
Faza executării silite este dominată de aspectul de constrângere4.

1
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, pag. 5
2
V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil, ediţia a 4-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pag. 455
3
Idem n.2
4
E. Herovanu, Teoria execuţiunii silite, Editura Cioflec, Bucureşti, 1942, pag. 20 şi 30-42

5
O particularitate a executării silite în sistemul nostru procesual constă în faptul că
executarea nu poate purta, în principiu, asupra persoanei debitorului, ci numai asupra
bunurilor sale5. Instanţa de judecată nu poate pronunţa hotărâri care să implice o
executare asuprea persoanei. Ea poate lua măsuri care se execută asupra bunurilor din
patrimoniul debitorului. Există totuşi şi situaţii în care executarea are loc asupra
persoanei. De exemplu, aceea când prin hotărârea judecătorească s-a dispus încredinţarea
copilului minor unuia dintre părinţi, unui terţ, sau unei instituţii de ocrotire, iar persoana
care deţine copilul încearcă să se sustragă de la executarea hotărârii.
O altă trăsătură a procedurii executării silite care evidenţiază îmbinarea dintre
interesele personale şi cele generale este preocuparea legiuitorului pentru protecţia
socială prin apărarea de la urmărire a unei părţi din salariu şi alte venituri periodice
realizate din muncă, din pensiiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi din
alte sume care se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de
existenţă ale acestuia6.
În ceea ce priveşte natura juridică a executării silite, în lumina dispoziţiilor cuprinse
în Ordonanţa Guvernului nr. 138/2000, aceasta apare ca o activitate complexă, având
caracter mixt, în care se distinge o latură jurisdicţională, reprezentată prin activitatea
instanţei de executare şi o latură admiistrativă, preponderentă, constând în activitatea
execuţională a executorului judecătoresc7. Acest caracter mixt rezultă în mod clar în
cadrul noii reglementări prin însăşi condiţia prealabilă, stabilită de art. 374 C. proc. civ.,
care prevede că nicio hotărâre judecătorească sau alt titlu nu se va putea executa dacă nu
este învestită cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1), învestire care se face
de către prima instanţă, textul stabilind totuşi că încheierile executorii, hotărârile
executorii provizorii şi alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, se execută fără
formulă executorie. Art. 372 C. proc. civ. statuează că executarea silită se va putea
efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori a unui alt înscris care, în temeiul
legii, reprezintă titlu executoriu.
Hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de către executorul
judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să aibă loc executarea, iar în

5
V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. citată, pag. 457
6
Idem n. 5, pag. 458
7
Ibidem

6
situaţia urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia
judecătoriei în care se află bunurile urmărite. Instanţa de executare este judecătoria în
circumscripţia căreia va avea loc executarea, cu excepţia situaţiilor în care prin lege se
dispune altfel.
Modalităţile executării silite sunt două: executarea silită directă şi executarea silită
indirectă. Executarea silită indirectă se poate realiza sub mai multe forme: urmărirea
mobiliară, poprirea, urmărirea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini,
urmărirea silită asupra bunurilor imobile. Executarea silită directă se poate înfăptui sub
forma predării silite a bunurilor şi executării silite a altor obligaţii de a face sau a nu face.
Executarea silită se realizează în mod direct atunci când creditorul tinde să obţină
realizarea în natură a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei debitorului înscrisă în
titlul executoriu, obligaţia de a face.
Executarea silită indirectă intervine atunci când creditorul care urmăreşte satisfacerea
unei creanţe băneşti, intenţionează să se îndestuleze din sumele obţinute prin valorificarea
bunurilor debitorului, prin poprirea sumelor pe care acesta le are de primit de la terţe
persoane, iar în situaţia persoanelor juridice titulare de conturi bancare, prin virarea sumei
din contul debitorului în cel al creditorului.

Secţiunea a II-a: Persoanele participante la procedura executării silite

2.1. Părţile participante în faza de executare silită. Raportul juridic dintre acestea

Executarea silită, ca parte a procesului civil, împlică o activitate a mai multor subiecţi
procesuali, care participă la efectuarea de acte procedurale pe baza cărora iau naştere, se
modifică sau se sting raporturile procedurale execuţionale8.
Subiecţii procesuali care au un rol deosebit de important în procedurile de executare
silită sunt în primul rând părţile. Acestea sunt: creditorul urmăritor, care doreşte să îşi
realizeze dreptul recunoscut prin hotărârea executorie sau alt titlu executoriu şi debitorul
urmărit care, în baza aceluiaşi titlu, a fost obligat la executarea unei prestaţii.
8
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. citată, pag. 270

7
Declanşarea procedurii executării silite se realizează, de regulă, prin sesizarea
executorului judecătoresc cu o cerere de executare silită. Când apar dificultăţi în cursul
executării silite ori una dintre părţi nu este multumită de felul în care sunt întocmite
actele de executare, instanţa va fi sesizată cu rezolvarea contestaţiilor la executare,
introduse de cei interesaţi în respectarea legii şi restabilirea drepturilor care le-au fost
încălcate.
Revenind la părţile executării silte, trebuie menţionat că sunt situaţii în care, pe latura
activă, pot exista mai mulţi creditori urmăritori, deci apare o coparticipare procesuală
activă9. În mod contrar, atunci când coparticiparea priveşte mai mulţi debitori, obligaţi
prin aceeaşi hotărâre sau alt titlu executoriu, executarea se va face separat pentru fiecare
debitor in parte. Deci coparticiparea procesuală pasivă, posibilă în faza de judecată,
încetează în faza executării silite, când creditorul urmează a iniţia o procedură de
executare separată pentru fiecare dintre debitorii săi10.
Sunt considerate părţi, având aceleaşi drepturi şi obligaţii şi terţele persoane care
participă la procedura de executare.
Drepturile de care dispun părţile în faza de executare silită sunt, în principiu, aceleaşi
pe care le-au avut în faza de judecată 11. Este vorba despre posibilitatea conferită părţilor
de a lua parte la executare, personal sau prin reprezentant, scop în care este necesar ca ele
să fie înştiinţate despre începerea executării şi despre actele procedurale efectuate în
desfăşurarea ei. Părţile pot să formuleze cereri în apărarea drepturilor lor şi pot exercita
căile de atac prevazute de lege. Ele au dreptul să cunoască toate actele dosarului şi să
ceară ca declaraţiile lor să fie consemnate în procese-verbale. Părţile pot fi reprezentate
sau asistate de avocaţi, iar dacă nu înţeleg sau nu vorbesc limba română, ori aparţin unei
alte naţionalităţi, pot beneficia de serviciile unui interpret. Aceste persoane pot lua
cunoştinţă de actele existente în dosarul privind executarea şi pot cere şi obţine restituirea
cheltuielilor de executare.
Părţile pot dispune atât în privinţa drepturilor materiale pe care le valorifică în
proces, cât şi în cea a drepturilor procesuale este un principiu aplicabil în materia
executării silite în măura în care este vorba despre drepturi de care titularul lor poate

9
M. Stancu, Eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executarea silită, în P.R. nr. 2/2004, pag. 267
10
V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. citată, pag. 465
11
Ibidem

8
dispune. Creditorul poate să renunţe la executarea începută sau să aştepte cu pornirea ei,
în limitele prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. Creditorul şi debitorul pot
încheia o tranzacţie. Pe tot cursul executării, creditorul şi debitorul, supravegheaţi de
organul de executare, pot conveni ca aceasta să se efectueze în tot sau în parte numai
asupra veniturilor băneşti ale debitorului. De asemenea, ei pot stabili ca vânzarea
bunurilor supue urmăririi să se facă prin bună învoială sau ca plata obligaţiei să aibă loc
în alt mod permis de lege.
O consecinţă a principiului disponibilităţii procesuale este dreptul creditorului
urmăritor, dacă prin lege nu se dispune altfel, de a alege dintre bunurile debitorului pe
acelea pe care doreşte să le urmărească. Creditorului îi este permis astfel, în limitele
creanţei sale, să urmărească orice parte componentă activă a patrimoniului debitorului
său. Această regulă se aplică numai la toate bunurile urmăribile şi cu respectarea limitelor
impuse de lege în scopul de a ocroti interesele debitorului sau interesele generale.
Un alt caz de aplicare a principiului disponibilităţii este reprezentat de dispoziţiile art.
431 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia executorul judecătoresc, cu acordul
creditorului, poate, în cadrul vânzării bunurilor mobile urmărite, să îî permită debitorului
să valorifice el însuşi bunurile aflate sub sechestru. În această situaţi, debitorul trebuie să
îl informeze în scris pe executor despre ofertele primite, arătând, dacă este cazul, numele
sau denumirea şi adresa potenţialului cumpărător, precum şi termenul în care acesta se
angajează să consemneze preţul propus. Termenul fixat în materie de urmărire mobiliară,
de executorul judecătoresc, pentru vânzarea la licitaţie a bunurilor mobile urmărite, la
cererea comună a creditorului şi debitorului va putea fi scurtat sau prelungit, dispune art.
435 C. proc. civ.
Există însă şi situaţii în care legea să prescrie creditorului procedura de executare şi,
implicit, şi modul în care îţi poate pune în valoare titlul executoriu, acesta nemaiputând
alege calea dorită. De exemplu, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere,
alocaţie pentru copii sau despăgubiri pentru pagubele cauzate prin vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii, când executarea are loc asupra salariului sau asupra altor
venituri periodice cunoscute, realizate de către debitor, art. 453 alin. (2) stabileşte că
înfiinţarea popririi se dispune de instanţa de fond, din oficiu, imediat ce hotărârea este
executorie, potrivit legii. În aceste cazuri, art. 455 C. proc. civ. statuează că poprirea se

9
menţine şi în cazul în care debitorul îşi schimbă locul de muncă la o altă unitate sau este
pensionat.
Părţile au şi obligaţii. Ele au obligaţia comună de a îndeplini actele de procedură în
condiţiile, ordinea şi termenele stipulate de lege sau se judecător, să îşi probeze când este
cazul pretenţiile şi apărările, precum şi să îşi exercite drepturile cu bună-credinţă şi în
conformitate cu scopul pentru care acele drepturi le-au fost recunoscute în această fază a
procesului civil. Art. 723 C. proc. civ. stabileşte că săvârşirea abuzului de drept, în orice
fază procesuală, atrage sancţionarea părţii cu plata de despăgubiri către cel prejudiciat şi
în cazul în care legea prevede în mod expres plata unei amenzi civile, în cuantumul
stabilit de ea. În faza executării silite constituie abuz de drept din partea creditorului
urmăritor exagerarea măsurilor de indisponibilizare a bunurilor urmărite, în scopul
exercitării de presiuni asupra debitorului. La rândul său, debitorul se poate comporta
abuziv atunci când, spre exemplu, încearcă în mod nejustificat să împiedice efectuarea
executării reintroducând cu rea-credinţă calea contestaţiei la executare.

2.2. Organele de executare

Organul de executare este organul învestit cu autoritatea de stat pentru a putea impune
debitorului urmărit sau unor terţe persoane, care deţin bunurile acestuia, obligaţia de a
executa dispoziţiile cuprinse în titlul executoriu.
Principalele organe de executare sunt: executorii judecătoreşti, învestiţi să îdeplinească
un serviciu de interes public, executorii fiscali, abilitaţi de organele de executare silită
prevăzute de art. 136 C. proc. fisc. în cazul creanţelor fiscale, executorii instituţiilor de
credit reglementate de Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2006 şi executorii Autorităţii pentru
Valorificarea Arhivelor Statului12.
Executorul judecătoresc este principalul organ de executare, cu plenitudinea
competenţei de executare, în materie civilă 13. Poziţa sa ca organ cu atribuţii în executările
de orice fel este confirmată de primul articol din Legea sa organică, nr. 188/2000, care în
alin. (1) prevede că “executarea silită a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile
executorii se realizează de către executorii judecătoreşti, dacă legea nu prevede altfel”.
12
S. Zilberstein. V.M. Ciobanu, op. citată, pag. 91
13
V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. citată, pag. 469

10
Competenţa lor materială funcţională cuprinde şi alte atribuţii, date de lege, dintre care
unele privesc interesele părţilor şi ale terţilor, în faza executării silite a titlurilor
executorii.
Actele înfăptuite de executorul judecătoresc sunt acte de autoritate publică, având
forţa probantă corespunzătoare unor asemenea acte, în măsura în cale ele sunt datate şi
înregistrate şi au ştampila executorului judecătoresc.
Pentru a asigura realizarea operaţiunilor de executare silită întreprinse de executorul
judecătoresc, legea a instituit obligaţia legală pentru persoanele care datorează sume de
bani debitorului urmărit sau deţin bunuri urmăribile ale acestuia, de a comunica
executorului judecătoresc informaţiile necesare, al căror secret va fi păstrat de executor,
în mod obligatoriu, dacă legea nu dispune altfel.
Legalitatea activităţii execuţionale îndeplinită de executorul judecătoresc este
asigurată de Legea nr. 188/2000, prin consacrarea, în cadrul dispoziţiilor generale
cuprinse în art. 5 şi 6 a principiului realizării acestei activităţi, în condiţiile legii, cu
respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor şi terţilor, fără niciun fel de
discriminări, fiind interzis executorului orice refuz abuziv de înndeplinire a actelor de
competenţa sa.
Executorul judecătoresc, în calitate de organ de executare cu plenitudine de
competenţă în domeniul executării silite a dispoziţiilor cu caracter civil, , execută orice
astfel de titluri executorii, cu excepţia celor date de lege în mod expres în competenţa
altor organe de executare. În materie civilă executorul judecătoresc execută orice hotărâri
patrimoniale, şi uneori şi nepatrimoniale. El este organ de executare, făra a face diferenţă
între executarea directă şi cea indirectă.
În ceea ce priveşte competenţa materială, potrivit art. 7 din legea cadru, executorul
judecătoresc are următoarele atribuţii:
a. punerea în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii;
b. notificarea actelor judiciare şi extrajudiciare;
c. comunicarea actelor de procedură;
d. recuperarea pe cale amiabilă a oricărei creanţe;
e. aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanţa judecătorească;
f. constatarea unor stări de fapt în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.;

11
g. întocmirea proceselor-verbale de constatare, în cazul ofertei reale urmate de
consemnarea sumei de către debitor, potrivit dispoziţiilor C. proc. civ.;
h. întocmirea, potrivit legii, a protestului de neplată a cambiilor, biletelor la ordin şi
cecurilor, după caz;
i. orice alte acte sau operaţiuni date de lege în competenţa lui.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, după cum rezultă din art. 8 alin. (1) din legea
nr. 188/2000, ea se limitează la circumscripţia teritorială a judecătoriei pe lângă care
funcţionează executorul, dacă legea nu dispune altfel, dar potrivit art. 373 alin. 1 C.p.c
așa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, executorul judecătoresc este competent
pe raza Curții de Apel unde acesta își are sediul profesional. Competenţa teritorială a
birourilor de executori judecătoreşti cu sediul în municipiul Bucureşti se întinde pe tot
cuprinsul muncipiului, aşa cum arată art. 8 alin. (2). În situaţia în care în circumscripţia
unei judecătorii nu există niciun executor judecătoresc sau există doar unul, camera
executorilor judecătoreşti poate delega executori judecătoreşti din circumscripţia altei
judecătorii, situată în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel.
Legea stabileşte şi anumite reguli speciale în funcţie de specificul atribuţiilor. Cu
privire la punerea în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii, după
ce art. 9 prevede, ca regulă de drept comun, competenţa executorului judecătoresc din
circumscripţia judecătoriei în a cărei rază teritorială urmează să se facă executarea, alin.
(2) al textului stabileşte că “în cazul urmăririi silite a bunurilor, este competent executorul
judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în a cărei rază teritorială sunt situate sau se
află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţiile mai multor judecătorii,
competenţa aparţine oricăruia dintre executorii judecătoreşti care funcţionează p lângă
acestea”.
Pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor asiguratorii dispuse de instanţa
competentă, este competent executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei unde
sunt situate sau se află bunurile în privinţa cărora s-a dispus aplicarea acestei măsuri,
stipulează art. 9 alin. (3) din lege.
Atribuţia constatării unei stări de fapt, în conformitate cu prevederile C. proc. civ.
revine executorului judecătoresc din circumscripţia judecătoriei unde urmează să se facă
constatarea.

12
În ceea ce priveşte restul atribuţiilor prevăzute de art. 7 din lege, competenţa revine
executorului judecătoresc învestit de partea interesată.
În art. 11 din lege este reglementată şi soluţionarea, la cererea părţii interesate, a
eventualelor conflicte de competenţă care se pot naşte între birorurile executorilor
judecătoreşti situate în aceeaşi circumscripţie a unei judecătorii. Dacă conflictul intervine
între birouri de executori judecătoreşti situate în circumscripţii diferite, competenţa
revine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află biroul executorului judecătoresc cel
dintâi sesizat. Conflictele de competenţă se soluţionează de urgenţă şi cu precădere.
Instanţa se pronunţă în toate cazurile, motivat, prin încheiere irevocabilă.

2.3. Instanţa de judecată

Instanţa judecătorească intervine şi în faza executării silite, cu toate că activitatea sa


nu este necesară în toate cazurile, iar în situaţiile în care intervine, îi lipseşte caracterul
permanent care caracterizează faza de judecată. Instanţa de judecată şi-a văzut diminuate
atribuţiile ulterior adoptării Legii nr. 459/2006, prin care s-a înlăturat necesitatea ca
executarea silită să fie încuviinţată prin încheiere.
Activitatea instanţei în faza de executare se materializează în următoarele aspecte:
constituirea titlului executoriu prin învestirea cu formulă executorie a hotărârilor
definitive sau irevocabile ori a altor înscrisuri ( art. 376 C. proc. civ.), luarea unor măsuri
de executare silită (art. 453 alin. (2), art. 460, art. 572-574 C. proc. civ.), rezolvarea
problemelor litigioase care apar în derularea executării silite (art. 400 şi urm. C. proc.
civ.).

2.4. Participarea procurorului

Spre deosebire de vechea lege de organizare judecătorească Legea nr. 92/1992, în


actuala lege de organizare judiciară nr. 304/2004 nu se mai prevede între atribuţiile
Ministerului Public şi aceea de a supraveghea respectarea legii în activitatea de punere în

13
executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor înscrisuri ce constituie titlu executoriu. Însă
art. 45 alin. (3) C. proc. civ. permite procurorului să pună concluzii în orice proces civil,
în orice fază a acestuia, în consecinţă şi în faza executării silite, dacă este vorba despre
proceduri de executare cu caracter jurisdicţional. Iar alin. final teza a doua C. proc. civ.
stipulează posibilitatea procurorului de a exercita căile de atac, în condiţiile legii,
împotriva oricăror hotărâri şi să ceară punerea în executare a celor pronunţate în favoarea
persoanelor la care se referă alin. (1), persoanelor puse sub interdicţie şi persoanelor
dispărute.

Secţiunea a III-a: Caracterul creanţelor supuse executării

Alin. (1) al art. 379 C. proc. civ. stipulează că “nicio urmărire asupra bunurilor mobile
sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă”.
Titlul executoriu nu este suficient pentru a pune în mişcare executarea silită, fiind
necesar din partea creditorului să îşi justifice urmărirea silită prin existenţa unei creanţe
certe, lichide şi exigibile.
Textul legal menţionat mai sus defineşte noţiunile de cert şi lichid: “Creanţa certă este
aceea a cărei existenţă rezultă din înăşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar
neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Creanţa este lichidă atunci
când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau este determinabilă cu
ajutorul actului de creanţă sau şi al altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie
recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale sau a stipulaţiilor
conţinute în actul de creanţă, chiar dacă pentru această determinare ar fi necesară o
deosebită socoteală”- art. 379 alin. (2) şi (3).
Deşi nu o defineşte, textul se referă şi la cerinţa exigibilităţii, fiind vorba tot de un
caracter al creanţei, deoarece în conformitate cu dispoziţiile art. 1023 C. civ. nu se poate
cere plata unei creanţe neexigibile şi, în consecinţă, creditorul nu poate să pornească nici
executarea silită, pe baza unei astfel de creanţe.

14
Dacă datoria constă într-o sumă nelămurită, urmăririle se vor amâna până după ce se
va face lichidarea.
Prima cerinţă la care se referă art. 379 C. proc. civ. priveşte faptul că existenţa
creanţei trebuie să fie necontestată din punct de vedere juridic şi să rezulte din însuşi
actul de creanţă sau din actele emanate de la debitor sau recunoscute de el. Însă există
cazuri speciale reglementate de lege când creditorul nu are nevoie de niciun act şi de
niciun fel de recunoaştere din partea debitorului pentru a putea obţine sau chiar a îşi
constitui singur titlul executoriu. De exemplu, în materie fiscală, titlul executoriu este
reprezentat de actul organului financiar competent, prin care se stabileşte impozitul, taxa
sau amenda datorată.
A doua cerinţă vizată este lichiditatea creanţei. Ca să se poată cere ceva, trebuie să se
ştie şi cât se datorează, faptul că se datorează ceva nefiind suficient. Nu poate fi
considerată lichidă o creanţă care, chiar dacă nu este contestată ca şi existenţă, este
contestată în ceea ce priveşte cuantumul ei. În prezent, după ce practica instanţei supreme
a admis punerea în executare a unei creanţe care nefiind precis determinată nu este încă
lichidă, art. 371 indice 2 alin. (2) dispune că în cazul în care prin titlu executoriu au fost
acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele
vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii. În alin. (3) se arată că dacă titlul
executoriu conţine suficiente criterii pe baza cărora organul de executare poate actualiza
valoarea obligaţiei principale stabilită în bani, indiferent de izvorul ei, la cererea
creditorului aceasta va putea fi şi actualizată. În cazul în care titlu executoriu nu conţine
niciun asemenea criteriu, organul de executare va face actualizarea în raport de rata
inflaţiei, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau în
cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanţa a devenit exigibilă şi până la data
plăţii efective a obligaţiei cuprinse în oricare dintre aceste titluri. Dispoziţiile au menirea
de a simplifica desfăşurarea procesului civil în faza de executare şi de a asigura o mai
mare celeritate14.
În ipoteza în care obiectul titlului executoriu este reprezentat de un bun anume
determinat sau de o obligaţie de a face, pot apărea situaţii în care executarea silită nu este
posibilă. Pentru a evita atare situaţii, creditorul diligent poate cere instanţei de judecată ca

14
Ibidem, pag. 475

15
în hotărârea care va constitui titlu executoriu, să se determine valoarea în bani a bunului
şi să se prevadă în dispozitivul hotărârii obligaţia pentru debitor ca, în ipoteza
imposibilităţii executării în natură, să plătească creditorului echivalentul în bani.
A treia cerinţă vizată de lege pentru începerea executării silite este caracterul exigibil
al creanţei. Executarea silită nu poate avea loc dacă creanţa nu este actuală, adică
termenul pentru plata ei nu s-a împlinit.
Această interdicţie legală de a executa creanţe neajunse încă la scadenţă merge atât de
departe încât chiar şi în cazurile de excepţie în care este permis creditorului să se
adreseze instanţei pentru a obţine o hotărâre, fără ca dreptul permis să fie încă actual,
intanţa poate admite cererea înainte de ajungerea creanţei la termen, dar trebuie să
prevadă expres în hotărâre că executarea va putea avea loc numai la data când se
împlineşte termenul, aşa cum rezultă din art. 110 C. proc. civ.
Şi în cazul creanţelor exigibile instanţa de judecată are dreptul de a acorda debitorului
un termen de executare, termenul de graţie. Conform art. 381 C. proc. civ. “când printr-o
hotărâre s-a dat un termen de plată, executarea nu se poate face până la sosirea acelui
termen”. Totuşi, chiar dacă s-a acordat un termen de graţie, creditorul va putea să ceară în
conformitate cu dispoziţiile art. 382 C. proc. civ. executarea hotărârii şi înainte de
împlinirea termenului, dacă există una dintre următoarele situaţii: datornicul a fugit,
debitorul risipeşte averea sa, alţi creditori execută alte hotărâri asupra averii sale sau dacă
prin fapta sa el a micşorat asigurările date creditorului său ori n-a dat asigurările promise
sau încuviinţate ori este în stare de insolvenţă vădit cunoscută. Pentru toate aceste situaţii,
la cererea executorului, instanţa de executare va cita părţile în termen scurt şi va hotărî de
urgenţă. Dacă debitorul a fugit, el va fi citat la ultimul domiciliu. După ce părţile vor fi
ascultate, debitorul va i decăzut din termen, încuviinţându-se executarea imediată a
hotărârii, creanţa fiind socotită exigibilă.
Sancţiunea pentru punerea în executare a unei creanţe care nu este certă sau exigibilă
este anularea titlului executoriu sau a procedurii de executare silită. În primul caz,
creditorul nu justifică dreptul de a cere executarea silită pentru că nu există certitudinea
că debitorul îi datorează ceva. Pentru al doilea caz, executarea este prematură, creditorul
trebuie să aştepte până la scadenţă, dreptul lui nefiind încă actual.

16
Pentru lipsa caracterului lichid al creanţei nu se poate cere anularea urmăririi silite,
această constituie numai o cauză de amânare a executării până la determinarea exactă a
sumei care se datorează, aşa cum rezultă din art. 379 alin. (2) C. proc. civ.

Secţiunea a IV-a: Titluri executorii

Titlul executoriu îl reprezintă înscrisul care, fiind alcătuit cu respectarea cerinţelor


legale, permite executarea silită a creanţei pe care o constată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 372 C.proc.civ., executarea silită se va efectua
numai în baza unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii,
constituie titlu executoriu.

4.1. Hotărâri ale instanţelor de judecată

Pentru a putea fi pusă în executare, hotărârea judecătorească trebuie să


îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie definitivă. Totuşi, există anumite situaţii de excepţie în care trebuie ca
hotărârea să fie neapărat irevocabilă, cum ar fi de exemplu în materie de: desfiinţare de
construcţii, plantaţii, lucrări cu aşezare fixă, strămutare de hotare, alte cazuri prevăzute de
lege (exemplu: întabularea unui drept în cartea funciară); pe de altă parte, există situaţii în
care unele hotărâri judecătoreşti, deşi nedefinitive, pot fi puse în executare (cazurile de
execuţie vremelnică de drept – art. 278 C.proc.civ.: plata salariilor sau altor drepturi
provenite din raporturile juridice de muncă, precum şi a sumelor datorate, potrivit
legii,şomerilor; despăgubiri pentru accidente de muncă; rente ori sume datorate cu titlu de
obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, precum şi pensii acordate în cadrul
asigurărilor sociale; despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale,
dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de prestaţii băneşti periodice; reparaţii
grabnice; punerea sau ridicarea peceţilor ori facerea inventarului; pricini privitoare la
posesiune, numai în ceea ce priveşte posesiunea; în cazul prevăzut de art.270 C.proc.civ.;
în orice alte cazuri prevăzute de lege. De asemenea, situaţiile în care se poate acorda

17
execuţia vremelnică judecătorească („faţă cu temeinicia vădită a dreptului, starea de
insolvabilitate a debitorului sau existenţa unei primejdii vădite în caz de întârziere a
executării”); cazul încheierilor premergătoare date în temeiul art.108 indice 4 C.proc.civ.,
prin care s-a dispus aplicarea amenzii judiciare sau plata de despăgubiri, şi altele.
b) hotărârea să fie învestită cu formula executorie prevăzută de art. 269 C.proc.civ.
Potrivit art. 373 indice 3 C.proc.civ., cererea de învestire cu formulă executorie se
soluţionează prin încheiere de către preşedintele primei instanţe; împotriva încheierii de
respingere a cererii de învestire cu formula executorie creditorul poate declara recurs în
termen de 5 zile de la pronunţare (pentru creditorul prezent), şi de la comunicare (pentru
creditorul lipsă); învestirea cu formula executorie este o cerinţă de ordine publică,
debitorul putând invoca nelegalitatea învestirii sau lipsa ei numai pe calea contestaţiei la
executare. Totuşi, unele categorii de hotărâri judecătoreşti nu trebuie învestite cu formula
executorie, precum: hotărârile date cu executare vremelnică (art. 374 C.proc.civ.);
încheierile executorii; hotărârea judecătorească dată în materie comercială care se aduce
la îndeplinire pe cale de executare silită şi care, purtând menţiunea că este revocabilă,
constituie titlu executoriu fără efectuarea altor formalităţi (art. 720 indice 9 C.proc.civ.).

4.2. Acte autentificate la biroul notarial public

Autentificarea înscrisurilor reprezintă obiect de reglementare în Legea nr. 36/1995 a


notarilor publici şi a activităţii notariale, la art. 8 lit. b).
Actul autentificat de notarul public, care constată o creanţă certă şi lichidă are,
conform art. 66, putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acestuia. Dacă nu există
actul original, titlul executoriu îl poate reprezenta duplicatul, care, conform legii, are
aceeaşi valoare probatorie ca şi originalul. În absenţa şi a duplicatului, poate servi ca titlu
executor copia legalizată de pe exemplarul înscrisului autentificat pătrată în arhiva
biroului notarial. Actul care îndeplineşte aceste cerinţe constituie titlu executoriu fără să
fie nevoie de învestirea cu forumulă executorie.

18
4.3. Hotărâri arbitrale

Învestirea cu formulă executorie intervine numai atunci când hotărârea arbitrală nu


este executată de bunăvoie, prin încălcarea de către debitor a obligaţiei pe care şi-a
asumat-o, semnând convenţia arbitrală15. Atunci când se anuleaază hotărârea arbitrală,
procesul arbitral se sfârşeşte printr-o hotărâre judecătorească. Cum o hotărâre arbitrală nu
mai există, se va învesti hotărărea judecătorească de admitere a acţiunii formulate iniţial
în faţa instanţei arbitrale16. Dacă însă acţiunea în anulare este respinsă, se va învesti
hotărârea arbitrală. Învestirea devine o simplă formalitate, având în vedere că controlul
judecătoresc asupra hotărârii arbitrale a fost deja efectuat.
Hotărârea arbitrală se învesteşte cu formulă executorie, potrivit art. 367 indice 1 C.
proc. civ., la cererea părţii câştigătoare. În alin. (2) al textului se arată că încheierea de
învestire se dă de instanţa de judecată care ar fi fost competentă să judece litigiul în fond
în primă instanţă, în lipsa convenţiei arbitrale.
Încheierea de învestire se dă fără citarea părţilor, cu excepţia cazului în care există
îndoieli privind regularitatea hotărârii arbitrale, când acestea se vor cita.
Judecătorul va putea învesti sau refuza învestirea. Încheierea trebuie să fie motivată.
În ceea ce priveşte căile de atac, aceasta urmează regimul încheierilor date în materia
învestirii hotărârilor judecătoreşti. El va trata hotărârea arbitrală, sub raportul cerinţelor
de învestire, la fel ca pe o hotărâre judecătorească. Întocmai ca şi învestirea unei hotărâri
judecătoreşti, învestirea unei hotărâri arbitrale trebuie să fie o procedură certă şi simplă17.
Din momentul învestirii cu formulă executorie, hotărârea arbitrală constituie titlu
executoriu şi se execută la fel ca o hotărâre judecătorească.

4.4. Hotărâri judecătoreşti pronunţate în ţări străine

Hotărârile judecătoreşti străine care nu sunt executate în mod voluntar pot fi puse în
executare pe teritoriul României în baza încuviinţării date de tribunalul în circumscripţia

15
S. Zilberstein, V.M. Ciobnu, op. citată, pag. 170-175
16
V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. citată, pag. 485
17
Ibidem, pag. 489

19
căruia va avea loc executarea sau unde domiciliază partea în contra căreia se face
executarea, la cererea părţii interesate (exequatur).
De regulă, executarea unei hotărâri judecătoreşti străine se încuviinţează în
următoarele condiţii:- hotărârea este definitivă conform legii statului unde a fost
pronunţată;- hotărârea a fost pronunţată de o instanţă competentă;- există reciprocitate,
chiar şi de fapt, în privinţa efectelor hotărârilor judecătoreşti străine, între România şi
statul a cărui instanţă a pronunţat hotărârea;- hotărârea este executorie potrivit legii
statului în care aceasta s-a pronunţat;- dacă hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care
a pierdut procesul, trebuie să se facă dovada că pentru termenul de judecată la care au
avut loc dezbaterile în fond partea a fost legal citată, precum şi că actul de sesizare a
instanţei i-a fost comunicat întimp util; de asemenea, că părţii i s-a creat posibilitatea de a
exercita calea de atac;- dreptul a obţine executarea silită nu este prescris potrivit legii
române.
Referitor la recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a
hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii
Europene, în condiţiile Regulamentului nr. 44/2001(CE), cererile formulate în acest scop
de către cei interesaţi sunt de competenţa tribunalului, hotărârea pronunţată putând fi
atacată doar cu recurs. În cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în România şi pentru
care se solicită recunoaşterea sau încuviinţarea executării într-un alt stat membru a
lUniunii Europene, este competentă să emită certificatul prima instanţă;- în cazul în care,
conform art. 57 din Regulamentul nr. 44/2001,se solicită recunoaşterea sau încuviinţarea
executării pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene a unui act autentic,
executoriu potrivit legii române, competenţa de a emite certificatul îi aparţine judecătoriei
în a cărei circumscripţie se află emitentul actului.
b) Referitor la regulile aplicabile în cazul hotărârilor în materie matrimonială şi în
materia răspunderii părinteşti:- cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele
pentru încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a hotărârilor în materie
matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti pronunţate într-un alt stat membru al
Uniunii Europene, în condiţiile prevederilor Regulamentului nr. 2201/2003, sunt de
competenţa tribunalului, hotărârea pronunţată de acesta putând fi atacată numai cu recurs,
termenul fiind de 15 zile de la comunicare;- în cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate

20
în România şi pentru care se solicită recunoaşterea sau încuviinţarea executării într-un alt
stat membru al Uniunii Europene, prima instanţă este competentă să emită certificatele
necesare.

4.5. Cambie, bilet la ordin şi cec

Aceste efecte de comerţ, în măsura în care sunt învestite cu formula executorie,


reprezintă titluri executorii. Ele sunt reglementate actualmente prin Ordonanţa
Guvernului nr. 11/1993, aprobată prin Legea nr. 83/1994. Instanţele judecătoreşti sunt
competente să învestească cu forumulă executorie cambia, biletul la ordin si cecul iar
executorii judecătoreşti au atribuţia de a întocmi protestele în materie cambială.
Modificările faţă de vechea legislaţie (Legile nr. 58 şi 59/1934) sunt sub raport
procedural, fiind simplificată competenţa materială ratioanae valoris, nemaifiind
relevantă suma înscrisă în titlul cambiei. Indiferent de valoarea titlului, competenţa
materială de primă instanţă aparţine judecătoriei, derogându-se astfel de la art. 2 pct. 1 lit.
a) C. proc. civ. care foloseşte plafonul valoric de 100.000 lei pentru atribuirea soluţionării
cererilor în materie comercială judecătoriilor sau tribunalelor. Rezultă că judecătoria are
o competenţă materială exclusivă de a învesti cu formulă executorie cambiile, biletele la
ordin şi cecurile şi de a soluţiona cererile de anulare a titlurilor pierdute, sustrase sau
distruse, precum şi de a ţine registrul special pentru evidenţa protestelor. Judecătoriile
soluţionează, în materie cambială, trei categorii de cereri: cererea pentru învestirea cu
formulă executorie a cambiei, biletului la ordin şi cecului, opoziţia cambială şi acţiunea
pentru anularea titlului cambial pierdut, sustras sau distrus.
Posesorul legitim al cambiei, biletului la ordin sau cecului care nu a obţinut plata de
bunăvoie din partea debitorului are la îndemână trei modalităţi de a îşi valorifica
drepturile: pe baza titlului, prin exercitarea acţiunii cambiale şi pe calea executării
nemijlocite. Pentru exercitarea executării nemijlocite, singura condiţie prealabilă cerută
de lege este învestirea cu formulă executorie a cambiei, biletului la ordin sau cecului 18.
Judecătoria competentă să învestească este aleasă de reclamant dintre judecătoria locului
18
I. Turcu, Observaţii privind noile reglementări legale aplicate efectelor de comerţ, în R.D.C. nr. 5/1995,
pag. 83-86

21
de plată a cambiei şi judecătoria în circumscripţia căreia debitorul îşi are domiciliul sau
sediul.
În legătură cu opoziţia cambială, ea presupune ca, după învestirea cu formulă executorie,
posesorul titlului să facă o somaţie de plată, în cazul urmăririi mobiliare sau imobiliare.
Debitorul poate introduce la judecătoria competentă teritorial, o opoziţie la executare, în
termen de cinci zile de la data primirii somaţiei. Competenţa de soluţionare a opoziţiei
revine judecătoriei care a realizat învestirea, în faţa căreia, debitorul urmărit în
contradictoriu cu creditorul urmăritor, pe poziţie de pârât, va putea pune în discuţie
valabilitatea titlului, invocând cauze subiective sau obiective de nulitate.

4.6. Acte de sancţionare care privesc contravenţiile

Executarea sancţiunilor contravenţionale se face conform art. 37-42 din Ordonanţa


Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările
ulterioare. Potrivit art. 37 procesul-verbal neatacat în termen şi hotărârea judecătorească
prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu fără nicio altă formalitate.
Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face de către organul
din care face parte agentul constatator dacă nu se exercită calea de atac împotriva
procesului-verbal în termenul prevăzut de lege şi de către instanţa de judecată în celelalte
cazuri. În vederea executării amenzii, aceste organe vor comunica din oficiu procesul-
verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, neatacat cu plâgere în
termenul legal, în termen de 30 de zile de la data expirării acestui termen şi, după caz,
dispozitivul hotărârii judecătoreşti irevocabile prin care s-a soluţionat plângerea, în
termen de 30 de zile de la data când hotărârea a deveit irevocabilă, astfel: a) pentru
sumele care se fac venit integral la bugetele locale, organelor de specialitate ale unităţilor
administrativ-teritoriale în a căror rază teritorială domiciliază contravenientul persoană
fizică sau îşi are sediul contravenientul persoană juridică, b) pentru sumele care se fac
venit integral la bugetul de stat, organelor de specialitate ale unităţilor subordonate
Ministerului Finanţelor Publice-Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în a căror
rază teritorială îşi are domiciliul fiscal contravenientul persoană juridică.

22
Executarea se face în condiţiile prevazute de dispoziţiile legale privind executarea
silită a creanţelor bugetare. Împotriva actelor de executare se poate face contestaţie la
executare, în condiţiile legii.
Executarea sancţiunilor contravenţionale complementare se face potrivit dispoziţiilor
legale, prevede art. 40. Confiscarea se aduce la îndeplinire de către organul care a dispus
această măsură.
În scopul executării despăgubirilor stabilite pe bază de tarif, procesul-verbal de
constatare şi sancţionare a contravenţiei sau dispozitivul hotărârii judecătoreşti
irevocabile prin care s-a soluţionat plângerea se comunică şi părţii vătămate.
Dispoziţiile ordonanţei se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.

4.7. Titluri executorii în materia creanţelor fiscale

Potrivit art. 141 alin. (1) C. proc. fisc., executarea silită a creanţelor fiscale se
realizează în baza unui titlu executoriu emis conform prevederilor din cod de către
organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal
debitorul sau al unui înscris care, conform legii, reprezintă titlu executoriu.
În această materie, titlul executoriu trebuie să cuprindă, în primul rând, elementele
actului administrativ fiscal prevăzute de art. 43 alin. (2) din cod, adică: denumirea
organului fiscal emitent; data la care a fost emis şi data de la care işi produce efectele;
datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil;
obiectul actului administrativ fiscal; motivele de fapt; temeiul de drept; numele şi
semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal; ştamplia organului fiscal
emitent; menţiuni privind audierea contribuabilului. Pe lângă aceste elemente, mai trebuie
să cuprindă şi: codul de identificare fiscală, domiciliul fiscal al acestuia, precum şi orice
alte date de identificare şi natura sumelor datorate şi neachitate; temeiul legal al puterii
executorii a titlului (art. 141 alin. (4) ).

4.8. Contractele de asistenţă juridică

23
Conform art. 30 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, în redactarea ce i s-a dat prin Legea
nr. 255/2004, contractul de asistenţă juridică încheiat în mod legal reprezintă tilu
executoriu. Textul subliniază necesitatea învestirii cu formulă executorie, competentă
fiind judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al avocatului.

4.9. Alte acte ce pot constitui titlu executoriu

Exemplificativ, sunt titluri executorii19:


a) decizia casei teritoriale de pensii pentru recuperarea sumelor plătite fără temei
(art. 187 alin. (4) din Legea nr. 19/2000);
b) contractul de vânzare-cumpărare, procesul verbal de predare-primire a locuinţei şi
contractul de împrumut, în sistemul Decretului-lege nr. 61/1990, sunt considerate
înscrisuri autentice şi reprezintă titluri executorii;
c) titlul constatator al creanţei Oficiului de Recuperare a Creanţelor Bancare (art. 16
alin. (2) din Legea nr. 333/2001);
d) sentinţa de confirmare a planului de reorganizare în cazul procedurii insolvenţei
(art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2006);
e) contractul de garanţie reală mobiliară, care se încheie în formă autentică sau prin
înscris sub semnătură privată (art. 14 şi art. 17 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999);
f) contractul de lesing constituie titlu executoriu dacă utilizatorul nu predă bunul la
sfârşitul perioadei de leasing şi el nu a fomulat opţiunea cumpărării bunului sau a
prelungirii contractului ori în cazul rezilierii contractlui din vina exclusivă a
utilizatorului (art. 8 din Ordonanţa nr. 51/1997, republicată);
g) contractele sau convenţiile de credit dintre bancă şi debitorul cedat ori alte titluri
constatatoare ale creanţelor, actele prin care s-au constituit garanţii personale sau
reale pentru restituirea creanţelor cesionate, potrivit legii A.V.A.S., precum şi
orice alte acte sau înţelegeri încheiate de aceasta pentru realizarea creanţelor
preluate. De asemenea, orice act unilateral emis de debitor şi acceptat de A.V.A.S.
constituie titlu executoriu şi poate fi executat cu respectarea procedurii speciale

19
E. Oprina, op. citată, pag. 147-181

24
regelementate de Ordonanţa de urgenţă nr. 51/1998, cu modificările ulterioare. Au
putere de titlu executoriu şi convenţiile de eşalonare la plată a creanţelor, conform
art. 39 alin. (1), (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă nr. 51/1998 republicată, cu
modificările ulterioare;
h) contractele de arendare încheiate în scris şi înregistrate la consiliul local, pentru
plata arendei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract, conform art. 6
alin. (5) din Legea nr. 16/1994.

Secţiunea a V-a: Cererea de executare silită

Executarea silită este guvernată, de regulă, de principiul disponibilităţii. În


consecinţă, urmărirea nu poate începe decât la cererea creditorului. Cererea de executare
care se depune la executorul judecătoresc competent declanşează procedura de executare
silită. Codul de procedură civilă nu specifică care sunt menţiunile pe care trebuie să le
cuprindă această cerere, însă aplicând dispoziţiile generale referitoare la cererile în
justiţie, creditorul va trebui să arate numele sau denumirea şi domiciliul sau sediul său,
titlul executoriu pe baza căruia se porneşte executarea silită, faptul că are o creanţă certă,
lichidă şi exigibilă, numele sau denumirea şi domiciliul sau sediul debitorului, menţiunea
că acesta refuză să execute de bunăvoie obligaţia care îi revine, potrivit titlului
executoriu.
Cererea va fi însoţită de titlul executoriu şi de alte acte necesare, cum este de
exemplu somaţia, care trebuie trimisă debitorului.
Cererea se depune la biroul executorului judecătoresc din circumscripţia judecătoriei
unde urmează să se facă executarea ori, în situaţia urmăririi bunurilor, la executorul
judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care se află aceste bunuri. În cazul în care
bunurile urmărite se află în circumscripţiile mai multor judecătorii, este competent
oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă acestea. Dacă însă
creditorul a ales calea popririi, ea se înfiinţează, la cererea creditorului, de executorul

25
judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domciliul sau sediul terţului
poprit, conform art. 453 C.proc.civ. În cazul în care debitorul are mai mulţi creditori şi
aceştia au declanşat mai multe executări, instanţa de executare în circumscripţia căreia a
început prima executare poate să dispună, la cererea persoanei interesate, reunirea,
urmând să se facă o singură executare de către executorul care a îndeplinit actul cel mai
inaintat, iar dacă executările sunt în acelaşi stadiu de către executorul care a început
primul executarea, chiar dacă ele au fost pornite de organe de executare diferite, în afară
de cazul în care legea prevede altfel.
Executorul judecătoresc este dator să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru
realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu şi pentru
rspectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale persoanelor interesate. Pentru
bunul mers al executării, executorul judecătoresc poate solicita debitorului să dea o
declaraţie scrisă cu privire la veniturile şi bunurile sale şi locul unde se află acestea, iar
părţii care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activităţi care interesează executarea
silită să avanseze cheltuielile de executare necesare, conform art. 373 indice 1 alin. (2)-
(4).
Executorul judecătoresc trebuie să constituie câte un dosar pentru fiecare executare
pe care o realizează. Conform art. 388 alin. (1) C. proc. civ., executorul judecătorec este
obligat, în cazul tuturor actelor de executare pe care le realizează, să încheie procese-
verbale, care trebuie să cuprindă:
1. denumirea şi sediul organului de executare;
2. numele şi calitatea celui care încheie procesul-verbal;
3. data întocmirii procesului-verbal şi numărul dosarului de executare;
4. titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează actul de executare;
5. numele şi domiciliul ori denumirea şi sediul debitorului şi creditorului urmăritor;
6. locul, data şi ora efectuării actului de executare;
7. măsurile luate de executor sau constatările acestuia;
8. consemnarea explicaţiilor şi obiecţiunilor participanţilor la executare;
9. alte menţiuni cerute de lege sau considerate necesare de către executor;
10. menţionarea, când este cazul, a lipsei creditorului sau debitorului, ori despre
refuzul sau împiedicarea de a semna procesul-verbal;

26
11. mnţionarea numărului de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal, precum
şi persoanelor cărora li s-a înmânat acesta;
12. semnătura executorului, precum şi, când este cazul, a altor persoane interesate în
executare sau care asistă la efectuarea actului de executare;
13. ştamplia executorului judecătoresc.
Un exemplar al procesului-verbal rămâne în dosarul executorului, iar alte exemplare
sunt comunicate celor interesaţi, conform art. 50 din Legea nr. 188/2000.
Când poprirea se înfiinţează de instanţă, ea se dispune din oficu, de către instanţa de
fond, de îndată ce hotărârea este executorie, potrivit legii.
Dacă executarea se face prin decontare bancară, atunci când legea a menţinut-o,
creditorul va introduce cererea de executare la banca comercială la care debitorul este
titular de cont bancar, arătând suma ce urmează a fi plătită, felul creanţei, numărul şi felul
contului urmărit, depunând o dată cu cererea şi titlul executoriu.

Secţiunea a VI-a: Procedura înştiinţării prealabile a debitorului

Potrivit art.387 C.proc.civ., executarea silită poate începe, în afară de cazurile în care
legea prevede altfel, numai după ce se va comunica debitorului o somaţie la care se
anexează o copie a titlului executoriu.
Somaţia va cuprinde următoarele:
1. denumirea şi sediul organului de executare;
2. data emiterii somaţiei şi numărul dosarului de executare;
3. numele şi domiciliul sau denumirea şi sediul debitorului;
4. arătarea titlului executoriu în baza căruia urmează a se face executarea;
5. termenul în care cel somat urmează să-şi execute de bunăvoie obligaţia prevăzută în
titlul executoriu şi arătarea consecinţelor nerespectării acesteia;
6. semnătura şi ştampila organului de executare.
Referitor la termenul în care debitorul este dator să îşi îndeplinească voluntar
obligaţia, acesta diferă în funcţie de forma executării silite, astfel: o zi pentru urmărirea
bunurilor mobile şi predarea silită a bunurilor mobile; două zile în cazul urmăririi silite a

27
fructelor neculese şi recoltelor prinse de rădăcini; cincisprezece zile pentru urmărirea
silită a bunurilor imobile; cinci zile în cazul predării silite a bunurilor imobile; zece zile
în cazul executării silite a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de nu face.
Comunicarea somaţiei se realizează potrivit regulilor stabilite de lege pentru citarea
şi comunicarea actelor de procedură în general (art. 91-100 C.proc.civ.).
Procedura înştiinţării debitorului prin somaţie nu este necesară când legea prevede o
atare posibilitate (de exemplu, nu este necesară, dacă instanţa dispune, în ipoteza
ordonanţei preşedinţiale - art. 581 alin.u ltim C.proc.civ.; în ipoteza decăderii debitorului
din termenul de graţie art. 382 C.proc.civ.; în ipoteza aplicării art. 573 C.proc.civ).

Secţiunea a VII-a: Prescripţia dreptului de a cere şi obţine executarea


silită

7.1. Despre termenul de prescripţie

Reglementarea generală a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită este


conţinută în dispoziţiile art. 405-405 indice 3 C.proc.civ.
Termenul general de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită este de 3 ani; ca
excepţie, în situaţia titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare dreptul de a cere
executarea silită se prescrie într-un termen general de 10 ani.
Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie îl reprezintă data când se
naşte dreptul de a cere executarea silită (pentru hotărârile judecătoreşti, de la data
rămânerii lor definitive, în afară de situaţiile în care recursul este suspensiv de executare,
când începe să curgă de la data pronunţării hotărârii irevocabile, ori, dimpotrivă, când
hotărârile primei instanţe sunt executorii (de exemplu: ordonanţa preşedinţială, hotărârile
cu executare vremelnică de drept, încheierile executorii).

28
7.2. Suspendarea cursului termenului de prescripţie

Cursul prescripţiei este suspendat în următoarele situaţii:


1. în caz de forţă majoră;
2. dacă creditorul sau debitorul fac parte din forţele armate ale României, iar acestea se
află pe picior de război;
3. între părinţi sau tutore şi cel care se află sub ocrotirea lor, între curator şi cei pe care îi
reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al unei hotărâri
judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate,
prescripţia nu curge atâta timp cât socotelile nu au fost date şi aprobate;
4. cât timp cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi cât timp pentru
cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu a fost numită persoana care să-i încuviinţeze
actele;
5. între soţi pe durata căsătoriei;
6. pe timpul cât legea prevede suspendarea executării silite ori aceasta a fost stabilită de
instanţă sau de alt organ jurisdicţional competent;
7. atâta timp cât debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire;
8. în alte cazuri prevăzute de lege.
Prescripţia nu este suspendată dacă măsura suspendării s-a dispus la cererea
creditorului urmăritor.
Suspendarea prescripţiei are ca efect oprirea cursului prescripţiei pe timpul cât
durează cauza de suspendare, el reluându-se la încetarea acestei cauze; la reluare, se va
socoti şi timpul scurs anterior suspendării.

7.3. Întreruperea cursului termenului de prescripţie

Cursul prescripţiei este întrerupt:

29
1. pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de a începe executarea silită sau în timpul
acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a
recunoaşterii, în orice mod, a datoriei pe care o are;
2. pe data depunerii cererii de executare silită, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă
aceasta a fost adresată unui organ de executare necompetent;
3. pe data trimiterii spre executare a titlului executoriu, în condiţiile prevăzute de art. 453
alin.2 C.proc.civ.;
4. pe data îndeplinirii în cursul procedurii executării silite a unui act de executare;
5. pe data depunerii cererii de reluare a executării în condiţiile prevăzute de art. 371
indice 6 alin.1 C.proc.civ. (în situaţia când s-au descoperit noi bunuri ale debitorului);
6. în alte cazuri prevăzute de lege.
Efectul întreruperii prescripţiei este ştergerea prescripţiei începute înainte de apariţia
cauzei de întrerupere şi curgerea unui nou termen.

7.4. Repunerea în termenul de prescripţie

Această instituţie este reglementată de art. 405 indice 3 din C.proc.civ., care prevede
că după împlinirea termenului de prescripţie, creditorul poate cere repunerea în acest
termen, numai dacă a fost împiedicat să ceara executarea datorită unor motive temeinice.
Intanţa de executare va putea să repună în termen pe titluarul dreptului prevăzut în titlul
executoriu în cazul în care constată ca fiind justificate motivele pentru care termenul de
prescripţie a fost depăşit.
Cererea de repunere în termenul de prescripţie va putea fi făcută numai în termen de
cincisprezece zile de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de
prescripţie.
Numai instanţa de judecată poate proceda la repunerea în termen. Executorii
judecătoreşti nu sunt îndreptăţiţi să acorde repunerea în termen ci, constatând împlinirea
prescripţiei, trebuie să refuze îndeplinirea oricărui act de executare silită 20. Partea
nemulţumită este însă în drept să se adreseze instanţei de executare competente pentru a

20
V.M. Ciobnu, G. Boroi, op. citată, pag. 511

30
fi repusă în termen. Atunci când executarea se face sub controlul instanţei de executare,
aceasta poate să acorde repunerea în termen şi pentru alte titluri executorii în afară de
hotărârile judecătoreşti21.
Admiterea cererii de repunere în termenul de prescripţie a dreptului de a cere
executarea silită de către instanţa de executare are ca efect considerarea prescripţiei ca
neîmplinită, deşi termenul de prescripţie prevăzut de lege a expirat. Organul de executare
trebuie să se conformeze hotărârii instanţei, el nu poate refuza pornirea executării silite pe
motiv că ar fi intervenit prescripţia.

Secţiunea a VIII-a: Suspendarea executării silite

Legea a creat posibilitatea suspendării executării silite pentru a opri desăvârşirea


operaţiilor de executare silită atunci când este în curs de cercetare legalitatea titlului
executoriu sau dacă există o contestaţie cu privire la măsurile de executare care s-au luat.
Debitorul urmărit are tot interesul să oprească ducerea la bun sfârşit a executării silite
care, odată îndeplinită, poate avea urmări grave pentru el. Dacă anularea titlului
executoriu intervine abia după ce executarea silită a fost dusă până la capăt, se pot naşte
mari dificultăţi în ce priveşte posibilitatea pentru debitor de a obţine restituirea bunurilor
care i s-au luat sau repararea prejudiciului care i s-a cauzat22.
Suspendarea executării silite constă în general în oprirea activităţii executorului
judecătoresc, însă de multe ori, ea se poate dispune chiar înainte de a se începe
executarea silită.
Organele de executare nu pot suspenda executarea din proprie iniţiativă sau la cererea
debitorului. Ele pot suspenda activitatea lor numai având consimţământul expres al
creditorului sau în temeiul unei dispoziţii din partea instanţei competente, împuternicită
potrivit legii să dispună suspendarea.

21
Ibidem
22
Ibidem, pag. 512

31
8.1. Suspendarea acordată de creditor

Dacă creditorul consimte la suspendarea executării, operaţiile de executare se opresc


până la data când creditorul cere reluarea lor. Însă având în vedere că, aşa cum prevede
art. 389 alin. (2) C. proc. civ., termenul de perimare a exeecutării începe să curgă, de l
încetarea acesteia se pune problema dacă creditorul care acordă suspendarea executării nu
ar putea în acest mod, prin voinţa sa, să întrerupă cursul perimării, instituţie care
sancţionează lipsa sa de stăruinţă.
Perimarea nu poate fi înlăturată decât printr-o suspendare intervenită pe altă cale
decât prin voinţa creditorului. Creditorul care acordă suspendarea executării trebuie să fie
diligent şi să reînceapă executarea înainte de expirarea termenului de perimare, care dacă
suspendarea a fost acordată de creditor , va trebui să fie calculată de la data când a
intervenit suspendarea.

8.2. Suspendarea acordată de instanţa judecătorească având în vedere căile de atac


împotriva hotărârilor judecătoreşti

În cazul exercitării căilor de atac împotriva hotărârii, trebuie făcută distincţia între
căile de atac suspensive de executare silită şi căile de atac nesuspensive de executare.
Suspendarea legală intervine uneori de drept, iar alteori numai la cererea debitorului,
încuviinţată de instanţă sau de organul competent.

8.2.1. Suspendarea executării silite în cazul întroducerii apelului


Deoarece introduucerea căii de atac a apelului suspendă de drept executarea silită,
efectul suspensiv se menţine până la pronunţarea hotărârii de către instanţa de apel.
Efectul suspensiv al apelului este prevăzut expres de art. 284 alin. final C. proc. civ.,
conform căruia “apelul declarat în termen suspendă executarea hotărârii de primă
instanţă, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”.
Suspendarea nu intervine de drept în cazul hotărârilor cu executare vremelnică,
legală sau judecătorească. Există o distincţie între hotărârile de primă instanţă care sunt

32
executorii de drept potrivit art. 278 C.proc.civ. şi hotărârile pentru care prima instanţă
poate încuviinţa execuţia privitoare la bunuri, conform art. 279 C.proc.civ.
Partea interesată poate solicita suspendarea executării vremelnice prin intermediul
unei cereri făcută o dată cu apelul sau separate, în tot cursul instanţei de apel. Această
cerere se depune la prima instanţă sau la instanţa de apel, când va trebui să fie însoţită de
o copie legalizată de pe dispozitivul hotărârii.
Cererea de suspendare se judecă de instanţa de apel care poate încuviinţa suspendarea
numai după depunerea unei cauţiuni în cuantumul fixat de instanţă. Asupra cererii de
suspendare instanţa se pronunţă prin încheiere, care poate să fie atacată separate cu
recurs.
Până la soluţionarea cererii de suspendare, instanţa va putea dispune suspendarea
vremelnic, chiar înainte de sosirea dosarului, respectând cerinţa privitoare la darea
cauţiunii.

8.2.2. Suspendarea executării silite în cazul declarării recursului


Recursul suspendă executarea hotărârii numai în cauzele privitoare la strămutarea de
hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă,
precum şi în cazurile prevăzute de lege.
Însă la cerere, intanţa sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat,
suspendarea executării hotărârii şi în alte cazuri decât cele de mai sus. Această
suspendare poate fi acordată numai după depunerea unei cauţiuni care se stabileşte, prin
încheiere, de instanţă, după ascultarea părţilor, citate în termen scurt, în camera de
consiliu, chiar înainte de primul termen de judecată. Cererea de suspendare se
soluţionează prin încheiere, care poate fi atacată separat cu recurs. În situaţii urgente,
dacă cuţiunea a fost depusă, preşedintele instanţei poate dispune, prin încheiere şi fără
citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de
suspendare de către instanţă. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauţiunea
care trebuie depusă este în cuantum de 10 % din valoarea obiectului cererii sau de 500 de
lei pentru cererile neevaluabile în bani. Dacă este cazul, cauţiunea se poate deduce din
cauţiunea stabilită de instanţă.

33
Pentru motive temeinice, instanţa poate reveni asupra suspendării acordate.
Cauţiunea se eliberează recurentului de îndată, dacă intimatul declară în mod expres că
nu urmăreşte obligarea recurentului la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate în urma
exercitării recursului.

8.2.3. Suspendarea executării silite în cazul contestaţiei în anulare


Instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei executare se cere, sub condiţia
depunerii unei cauţiuni. Instanţa se va pronunţa prin încheiere, atacabilă separat cu
recurs, iar în situaţii urgente, preşedintele instanţei poate să dispună suspendarea
provizorie a executării silite, până la soluţionarea cererii de către instanţă.

8.2.4. Suspendarea executării silite în cazul cererii de revizuire


Instanţa competentă să judece cererea de revizuire poate suspenda executarea
hotărârii a cărei executare se cere, sub condiţia depunerii unei cauţiuni. Dispoziţiile
prevăzute pentru recurs şi contestaţie în anulare sunt aplicabile şi în materia revizuirii.

8.3. Suspendarea acordată de instanţa de judecată pe baza contestaţiei la executare

Art. 403 C.proc.civ., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2005 reglementează
suspendarea în temeiul acestei căi de atac specifice materiei executării silite. Potrivit
acestui text de lege, “ (1) Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri
privind executarea silită, instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune
o cauţiune în cuantumul fixat de instanţă, în afară de cazul în care legea dispune altfel. (2)
Dacă bunurile urmărite sunt supuse stricăciunii, pieirii sau deprecierii, se va suspenda
numai distribuţia preţului. (3) Asupra cererii de suspendare formulate potrivit alin. (1) şi
(2), instanţa în toate cazurile, se pronunţă prin încheiere, şi fără citarea părţilor,
suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare de către
instanţă. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauţiunea care trebuie depusă
este în cuantum de 10 % din valoarea obiectului cererii sau de 500 de lei în cazul

34
cererilor neevaluabile în bani. Cauţiunea este deductibilă din cauţiunea stabilită de
instanţă, dacă este cazul.”
Dacă legea nu prevede altfel, judecata cererii de suspendare a executării se va face în
sedinţă publică, cu citarea părţilor. Instanţa va aprecia temeinicia cererii şi, în cazul
admiterii, va fixa şi cauţiunea şi termenul în care aceasta trebuie depusă. Suspendarea nu
va putea interveni decât după prezentarea dovezii de depunere a cauţiunii şi după ce
încheierea a devenit irevocabilă. Recursul se poate exercita în termen de cincisprezece
zile de la comunicarea încheierii.

Secţiunea a IX-a: Perimarea executării silite ( procedură, efect,


situaţii în care nu intervine)

Perimarea reprezintă o sancţiune procedurală care are drept efect desfiinţarea actelor
de executare, datorită inactivităţii creditorului.
Potrivit art. 389 alin. 1 C.proc.civ., în situaţia în care creditorul a lăsat să treacă 6 luni
de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte asemenea acte,
executarea se perimă de drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei.
În cazul perimării, prin orice act de executare neurmat de alte acte de urmărire se
înţelege ultimul act săvârşit în cursul unei proceduri de executare determinate şi nu
ultimul act intervenit în anamblul executării pornite de creditor.
Perimarea se constată din oficiu. Organul de executare trebuie să refuse continuarea
executării dacă constată că a intervenit perimarea. Instanţa trebuie să aplice din oficiu
perimarea, dacă este sesizată în cursul executării cu o cerere din partea debitorului.
Debitorul poate invoca oricând o perimare pe cale de excepţie sau să solicite direct, pe
baza constatării judecătoreşti a perimării, desfiinţarea actelor de executare îndeplinite.
Termenul de perimare nu curge dacă actul de executare trebuia îndeplinit din oficiu. În
ipoteza în care executarea silită a fost suspendată din alte motive decât la cererea
creditorului, termenul de perimare începe să curgă de la data încetării suspendării.
Efectul perimării constă în desfiinţarea tuturor actelor de executare îndeplinite în
cauză.
35
Perimarea nu se aplică măsurilor asiguratorii, înfiinţate înainte de începerea
executării cum ar fi sechestrul aigurator sau poprirea asiguratorie, acestea nefiind măsuri
de executare, ci doar măsuri pentru asigurarea acţiunii, luate anterior de obţinerea titlului
executoriu. Dacă însă în termen de sase luni de la naşterea dreptului de a cere executarea
silită creditorul nu comunică terţului poprit copie certificată de pe titlul executoriu în
vederea îndeplinirii obligaţiilor care îi revin terţului poprit, poprirea asiguratoare se
perimă, dat fiind că după obţinerea titlului executoriu, ea dobândeşte caracterul unei
măsuri de executare23.
În cazul în care un act trebuie îndeplinit din oficiu de către instanţa de judecată,
perimarea nu va interveni.
Perimarea nu se aplică cazurilor în care legea încuviinţează executarea silită fără
somaţie şi nici în cazul executării silite a creanţelor fiscale.

Secţiunea a X-a: Alte incidente privind executarea silită

Există situaţii în care urmărirea silită nu poate fi pornită fie pentru că s-a prescris
dreptul de a cere executarea silită, fie pentru că s-a acordat pârâtului debitor un termen de
plată (art. 381 C.proc.civ.) sau pentru că în cazul hotărârilor cu execuţie vremelnică, nu s-
a depus cauţiunea stabilită (art. 384 C.proc.civ.) ori debitorul a decedat (art. 398
C.proc.civ). Sunt însă şi situaţii în care executarea silită a fost pornită, dar cursul ei firesc
este influenţat de unele împrejurări care temporizează urmărirea sau chiar o sting, înainte
de a se realiza creanţa creditorului. Dintre acestea, două incidente vor fi analizate în
continuare.

10.1. Bunul urmărit este proprietate comună

23
V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. citată, pag. 519

36
Conform art. 493 alin. (1) C.proc.civ., creditorii personali ai unui debitor coproprietar
sau codevălmaş nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în
proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărţeala acestora.
Bunurile aflate în proprietate comună pot fi urmărite silit în condițiile art. 678 C.civ,
respectiv în cazul coproprietății pe cote părți urmând a fi urmărită cota parte proprietatea
debitorului, iar în cazul bunurilor codevălmașe urmărirea se va face în condițiile
articolului mai sus menționat coroborat cu art. 686 C. civ. după soluționarea partajului.

10.2. Beneficiul de diviziune şi beneficiul de discuţiune

Acestea reprezintă facultăţi pe care legea le conferă în anumite situaţii debitorului


sau persoanei urmărite în bunurile sale, de a cere creditorului să urmărească bunurile altei
persoane ori alte bunuri sau să îşi dividă urmărirea, fapt care este de natură să ducă la
temporizarea executării silite întreprinse de creditor.
a. beneficiul de discuţiune poate fi opus de fideiusor creditorului, cerându-i să
urmărească bunurile debitorului principal şi numai după, în măsura în care nu se
va fi îndestulat să îâ urmărească de el, conform art. 1662 Cod civil. În situaţia în
care există mai mulţi fideiusori care garantează faţă de un singur creditor pentru
aceeaşi datorie, fideiusorul urmărit poate opune benefiicul de diviziune, solicitând
creditorului ca urmărirea să se dividă pe ceilalţi fideiusori (art. 1667 Cod civil);
b. minorul sau persoana pusă sub interdicţie, cărora le sunt urmărite bunurile
imobile, pot opune creditorului beneficiul de discuţiune, cerându-I să urmărească
mai întai bunurile mobile, conform art. 491 alin. (1) C.proc.civ;
c. în ipoteza în care creditorii personali ai unuia dintre soţi solicită împărţirea
bunrilor comune, înainte de a urmări bunurile proprii ale soţului debitor sau dacă
creditorii urmăresc bunurile proprii ale soţilor, înainte de urmărirea bunurilor
comune, se va invoca chiar din oficiu, beneficiul de discuţiune.

Secţiunea a XI-a: Întoarcerea executării silite

37
Întoarcerea executării silite presupune obligaţia creditorului să îi restituie debitorului
ce i s-a luat prin executarea silită, dacă după săvârşirea executării intervine anularea
titlului executoriu sau numai a executării.
O dată cu modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, au fost consacrate
instituţiei întoarcerii executării trei articole, anume art. 404 indice 1-art. 404 indice 3.
Conform art. 404 indice 1, în toate situaţiile în care se desfiinţează titlul executoriu
sau chiar executarea silită, cel interesat are dreptul la întorcerea executării, prin
restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Bunurile asupra cărora s-a realizat executarea se
vor restitui persoanei îndreptăţite, iar dacă executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor
bunuri mobile, întoarcerea executării se va realiza prin restituirea de către creditor a
sumei rezultate din vânzare, actualizată în funcţie de rata inflaţiei, cu excepţia situaţiei
când se aplică art. 449 C.proc.civ., care se referă la vânzarea bunurilor mobile la licitaţie,
situaţie în care nu este admisibilă nicio cerere de desfiinţare a vânzării împotriva terţului
adjudecatar care a plătit preţul, în afară de cazul în care a avut loc o fraudă din partea
acestuia.
Privitor la restabilirea situaţiei care a fost afectată prin intermediul procedurii
executării silite, art. 404 indice 2 C.proc.civ. prevede că “în cazul în care instanţa
judecătorească a desfiinţat titlul executoriu, sau actele de executare, le cererea celui
interesat va dispune prin aceeaşi hotărâre şi asupra restabilirii situaţiei anterioare
executării. Dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond
a procesului şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură
se va putea dispune, la cererea celui interesat, de instanţa care rejudecă fondul”. În cazul
în care niciuna dintre cele două instanţe nu a dispus restabilirea situaţiei anterioare
executării, cel îndreptăţit se va putea adresa instanţei judecătoreşti competente legal, spre
a obţine o hotărâre care să consacre restabilirea situaţiei anterioare executării silite.
Tot astfel va proceda şi cel îndreptăţit şi care fusese obligat printr-un titlu executoriu
emis de un alt organ decât de o instanţă judecătorească, titlu desfiinţat de acel organ sau
de un alt organ din afara sistemului judiciar. Condiţia este ca modalitatea restabilirii
situaţiei anterioare executării silite pentru titlu executoriu emis de un organ care nu face
parte din sistemul judiciar să nu fie prevăzută de lege sau, deşi prevăzută, măsura să nu fi
fost luată (art. 404 indice 3 C.proc.civ.).

38
Secţiunea a XII-a: Contestaţia la executare

Reprezintă mijlocul procedural specific fazei executării silite a procesului civil prin
intermediul căruia persoanele vătămate prin executare sau interesate în vreun fel ori, în
anumite condiţii, procurorul solicită instanţei de judectă anularea ori îndreptarea unor
acte de executare, anularea ori încetarea executării silite însăşi, anularea titlului
executoriu, efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire se refuză, obligarea
executorului la începerea executării ori lămurirea titlului executoriu.

12.1. Subiectele şi obiectul contestaţiei

Potrivit art. 399 C.proc.civ., contestaţia la executare poate fi introdusă de către „cei
interesaţi sau vătămaţi prin executare”.
Aşadar, pot introduce contestaţie la executare creditorul sau debitorul, precum şi
orice alte terţe persoane care pretind că au bunuri urmărite nu pentru propria lor obligaţie,
ci pentru a aceea a debitorului, faţă de care ei nu sunt ţinuţi să răspundă.
Terţii au însă şi alte mijloace de apărare, precum, după caz, acţiunea în revendicare
ori cea posesorie sau acţiunea confesorie de uzufruct.
Din dispoziţiile art. 399 C.proc.civ. rezultă că obiectul contestaţiei la executare poate
consta fie în lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu (sitaţie în care
ia forma contestaţiei la titlu), fie în urmărirea silită însăşi (ipoteză în care este denumită
contestaţie la executare propriu-zisă).
Contestaţia la titlu pune în discuţie chiar titlul executoriu, dar nu sub aspectul
validităţii sale de fond, ci numai în scopul lămuririi, al clarificării înţelesului ori întinderii
lui sau precizării limitelor lui de aplicare. Rezultă că nu s-ar putea pune în discuţie
legalitatea ori temeinicia titlului, căci acesta beneficiază de puterea lucrului judecat (dacă

39
este o hotărâre judecătorească), pentru contestarea acestora părţilor fiindu-le recunoscute
în faza judecăţii, prin lege, căile de atac.
Contestaţia la executare propriu-zisă are în vedere aspecte de nelegalitate care privesc
executarea silită, precum: nerespectarea dispoziţiilor privitoare la învestirea cu formulă
executorie a titlului executoriu; prescripţia dreptului de a cere executarea silită; perimarea
executării silite; caracterul incert, nelichid sau neexigibil al creanţei creditorului;
nerespectarea termenelor, ulterioare somaţiei, după care se poate trece la efectuarea
actelor propriu-zise pentru executare; urmărirea unor bunuri declarate de lege ori de părţi
ca insesizabile; depăşirea limitelor în care pot fi urmărite veniturile băneşti; urmărirea
unor bunuri care nu-i aparţin debitorului; refuzul nejustificat executorului judecătoresc de
a îndeplini un anume act de executare sau de a porni executarea silită; neobservarea
dispoziţiilor legale privitoare la condiţiile de timp şi formă cerute în legătură cu
efectuarea executării; intervenirea, ulterior rămânerii definitive sau irevocabile a hotărârii
judecătoreşti puse în executare, a unei cauze de stingere a obligaţiei debitorului etc.
Principiul în materie este că prin intermediul unei contestaţii la executare nu se poate
modifica nici total şi nici parţial titlul executoriu pe care se întemeiază urmărirea.
Totuşi, cu titlu de excepţie, art. 399 alin. ultim C.proc.civ. prevde că dacă executarea
silită se face în baza unui titlu executoriu care nu emană de la o instanţă judecătorească se
pot invoca, în cadrul contestaţiei la executare, apărări de fond (care vizează existenţa,
întinderea şi valabilitatea creanţei) împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede
pentru aceasta o cale de atac. De asemenea, trebuie admisă ca excepţie, chiar dacă titlul
executoriu îl reprezintă o hotărâre dată de o instanţă judecătorească, situaţia în care se
invocă ca apărări de fond unele cauze de stingere a obligaţiei consemnate în titlul
executoriu (cum ar fi plata voluntară, compensaţia etc.) care au intervenit după rămânerea
definitivă sau irevocabilă a hotărârii, căci, obiectiv, acestea nu aveau cum să fie invocate
în faza judecăţii.

12.2. Natură juridică

40
În ceea ce priveşte natura sa juridică, contestaţia la executare are fie caracterul unei
căi de atac specifice fazei executării silite (atunci când este exercitată de creditor sau
debitor), fie al unei acţiuni civile (atunci când este exercitată de un terţ care se pretinde
proprietar al bunului ori bunurilor ce reptezintă obiectul executării silite sau invocă un alt
drept real asupra acestora).

12.3. Competenţa de soluţionare

În această privinţă trebuie făcută distincţia după obiectul contestaţiei, după caracterul
titlurilor executorii şi după cum, în cazul hotărârilor judecătoreşti, ele au fost pronunţate
în ţară sau în străinătate.

12.3.1. Hotărâri judecătoreşti interne

Reglementarea de bază în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de a soluţiona


contestaţiile la executare, atât competenţa materială, cât şi cea teritorială, este cuprinsă în
alin. (1) şi (2) al art. 400 C.proc.civ., în care se prevede: “(1) Contestaţia se introduce la
instanţa de executare. (2) Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării
titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. Dacă
o asemenea contestaţie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de
jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare”.
Toate incidentele sau contestaţiile care se îndreaptă împotriv urmăririi, precum şi
contestaţia împotriva refuzului organului de executare de a îndeplini un act de executare,
se vor adresa instanţei care execută hotărârea.
Contestaţia la titlu se îndreaptă la instanţa care l-a emis, deci practic este posibil ca o
asemenea contestaţie să fie soluţionată de judecătorie, tribunal, curte de apel sau Înalta
Curtea de Casaţie şi Justiţie, în timp ce contestaţiile la executarea propriu-zisă se
îndreaptă la instanţa în circumscripţia căreia se execută titlul executoriu.

41
Referitor la măsurile de executare, instanţa în circumscripţia căreia se face
executarea, de cele mai multe ori organul de executare din circumscripţia sa, este cea mai
în măsură pentru a rezolva asemenea cereri.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, trebuie indicată judecătoria care va fi
competentă să judece contestaţia la executare. Conform art. 373 alin. (2) C.proc.civ.,
instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea, în afară
de cazurile în care legea dispune altfel. Potrivit art. 373 alin. (1), hotărârile judecătoreşti
şi alte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din circumscripţia
judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori în cazul urmăririi bunurilor, de
executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei unde se află acestea.
De multe ori, aceeaşi judecătorie are competenţa de soluţionare pentru ambele
contestaţii, propriu-zisă şi la titlu. Există însă şi cazuri în care executarea trebuie să se
facă prin intermediul comisiei rogatorii, în circumscripţia unei alte instanţe, cum ar fi, de
exemplu, hotărârea pronunţată la instanţa domiciliului debitorului, care trebuie să se
execute la locul unde se află imobilul acestuia. În această situaţie, executarea efectuându-
se prin executorul unei alte instanţe decât aceea de la care emană titlul executoriu,
contestaţia la executare propriu-zisă trebuie adresată instanţei în circumscripţia căreia are
loc executarea, iar contestaţia la titlu, instanţei de la care emană hotărârea.

12.3.2. Hotărâri judecătoreşti străine

Pe teritoriul ţării noastre se pot pune în executare şi hotărâri pronunţate în alte ţări
dacă s-a încuviinţat în prealabil, de către un tribunal român, executarea lor printr-o
hotărâre de exequatur. Competenţa de a soluţiona contestaţia la executare propriu-zisă
aparţine tot judecătoriei, ca instanţă de executare. Dacă este vorba despre înţelesul,
întinderea sau aplicarea dispozitivului unei hotărâri străine, interpretarea acesteia, în lipsa
unei prevederi contrare într-un acord cu ţara de origine, poate fi făcută numai de instanţa
străină care a pronunţat-o. Instanţa de exequatur română este competentă să lămurească

42
numai propria sa hotărâre prin care a soluţionat cererea de încuviinţare a executării silite
a hotărârii străine.

12.3.3. Alte titluri executorii

Dacă titlurile emană tot de la organele jurisdicţionale, trebuie să se aplice în general


aceleaşi principii ca şi pentru hotărârile judecătoreşti. Interpretarea şi lămurirea
dispozitivului este de competenţa organului jurisdicţional de la care emană hotărârea, în
forma admisă de legea specială care îi reglementează activitatea, sau în aplicarea prin
analogie a normei generale din art. 400 alin. (2) C.proc.civ. Constestaţiile la executarea
propriu-zisă se vor adresa numai instanţei de executare.
În cazul tuturor celorlalte titluri care nu emană de la organe jurisdicţionale,
contestaţia la executare se va introduce întotdeauna la instanţa de executare, iar dacă ar
apărea dificultăţi privind înţelesul titlului, instanţa care nu le poate înlătura poate cere
lămuriri organului de la care emană titlul24.

12.4. Termenul de exercitare

Potrivit art. 401 C.proc.civ., contestaţia se poate introduce în termen de 15 zile de la


data când, după caz, contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl
contestă sau de refuzul executorului de a îndeplini un act de executare sau cel interesat a
primit, după caz, comunicarea (terţul poprit) ori înştiinţarea (debitorul poprit) privind
înfiinţarea popririi.
În situaţia în care poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de
contestaţie pentru debitor începe să curgă cel mai târziu de la data efectuării primei
reţineri din aceste venituri de către terţul poprit.
24
I. Stoenescu, A. Hilsenrad, S. Zilberstein, Procesul civil în R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pag.
435

43
Dacă o terţă persoană pretinde, prin intermediul contestaţiei la executare, că are un
drept real asupra bunului supus urmăririi, termenul de 15 zile începe să curgă de la data la
care a avut loc vânzarea bunului (pentru executarea silită indirectă) ori de la data predării
silite (pentru executarea silită directă) a bunului. Terţul care nu a introdus contestaţia în
acest termen este decăzut din dreptul de a formula contestaţie la executare, dar îi rămâne
deschisă calea unei acţiuni de drept comun (revendicare, acţiunea posesorie etc.) pentru
protecţia dreptului său.
Contestaţia care se referă la lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului
executoriu se poate introduce oricând înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a
cere executarea silită.
Potrivit prevederilor art. 103 alin. 1 C.proc.civ., contestatorul poate solicita repunerea
în termenul de exercitare a contestaţiei la executare.

12.5. Procedura de judecată

Conform art. 402 C.proc.civ., contestaţia la executare, atât cea propriu-zisă cât şi la
titlu, se judecă, de regulă, după procedura stabilită pentru judecata în primă instanţă.
Pe scurt, regimul procedural al judecăţii este, în principal:
- părţile se citează de instanţă la termene de judecată scurte;
- judecata are loc de urgenţă şi cu precădere;
- hotărârea care soluţionează o contestaţie la titlu este supusă căilor de atac care se pot
exercita împotriva hotărârii reprezentând titlul executoriu;
- hotărârea (sentinţa) dată în primă instanţă referitor la contestaţia la executare propriu-
zisă poate fi atacată doar cu recurs; cu toate acestea, ea poate fi atacată inclusiv cu apel
dacă este formulată de un terţ care se pretinde titular al unui drept real asupra bunului
urmărit sau când prin contestaţie s-a solicitat, de către partea interesată şi împărţirea
bunurilor comune;
- în ceea ce priveşte efectele, în ipoteza admiterii contestaţiei instanţa dispune, după caz:
anularea actului de executare contestat; îndreptarea, când este posibil, a acestui act;
anularea ori încetarea executării silite însăşi; anularea ori lămurirea titlului executoriu;

44
efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată de executorul
judecătoresc; dacă se respinge contestaţia, contestatorul poate fi obligat, la cererea celui
interesat, la plata de despăgubiri pentru pagubele pricinuite prin întârzierea executării;
atunci când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, instanţa va putea dispune şi
obligarea lui la plata unei amenzi civile în cuantum de la 50 la 700 lei.

Secţiunea a XIII-a: Obiectul executării silite

13.1. Noţiune

Se pot executa silit veniturile şi bunurile debitorului, însă doar în măsura necesară
realizării drepturilor creditorilor şi sub condiţia ca legea sau părţile să nu le fi declarat
neurmăribile.
Numai bunurile aflate în patrimoniul debitorului pot face obiectul executării silite,
doar în mod excepţional pot fi supuse urmăririi bunuri care aparţin unor terţi (de
exemplu, imobilul ipotecat de către debitor şi vândut unui terţ);
La executarea silită directă, obiectul executării silite este acelaşi cu obiectul obligaţiei
arătate în titlul executoriu.
Pentru executarea silită indirectă, obiectul executării silite îl constituie oricare dintre
bunurile urmăribile aflate în patrimoniul debitorului la momentul intervenirii executării,
fiind posibilă inclusiv urmărirea bunurilor viitoare (de exemplu, poprirea asupra
salariului).

13.2. Bunuri nesupuse urmăririi care aparţin persoanelor fizice

13.2.1. Bunuri inalienabile

45
Bunurile insesizabile (care nu pot fi urmărite) datorită caracterului lor inalienabil
sunt:
- dreptul de uz şi dreptul de abitaţie, acestea având un caracter strict personal;
- bunuri inalienabile temporar şi, din acest motiv, şi insesizabile (de exemplu, locuinţele
cumpărate prin creditare, din fondul locativ de stat, situaţie în care cumpărarea nu poate
intervene fără autorizarea prealabilă a CEC, potrivit Decretului-Lege nr. 61/1990;
bunurile cumpărate în rate, conform HG nr. 280/1990).

13.2.2. Bunuri alienabile care nu pot fi executate silit

Sunt bunuri insesizabile având în vedere scopul pentru care sunt folosite, cu
următoarele distincţii:
1. bunuri insesizabile necondiţionat (nu are relevanţă dacă debitorul mai deţine ori nu şi
alte bunuri urmăribile) şi absolut (nu are importanţă felul creanţei), şi anume:
- bunuri de uz personal sau casnic strict necesare debitorului şi familiei sale, precum şi
obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
- alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul
se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele
destinate obţinerii mijloacelor de existenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până
la noua recoltă;
- combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru trei luni de iarnă;
- bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.
2. bunuri insesizabile condiţionat şi relativ, adică bunurile care sunt destinate exercitării
ocupaţiei debitorului nu pot fi supuse urmăririi decât numai în lipsa altor bunuri
urmăribile şi doar pentru obligaţii de întreţinere, chirii, amenzi sau alte creanţe
privilegiate care poartă asupra imobilelor. Dacă debitorul se ocupă cu agricultura nu vor
putea fi urmărite, în măsura necesară continuării lucrărilor în agricultură, inventarul
agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale şi seminţele pentru
cultura pământului, în afară de cazul în care asupra acestor bunuri există un drept de gaj
sau privilegiu pentru garantarea creanţei.

46
13.2.3. Bunuri insesizabile în temeiul voinţei părţilor

Art. 371 indice 4 C.proc.civ. stipulează că în tot cursul executării silite, sub
supraveghea organului de executare, creditorul şi debitorul pot conveni ca aceasta să se
efectueze, în tot sau în parte, numai asupra veniturilor băneşti ale debitorului, ca vânzarea
bunurilor supuse urmăririi să aibă loc prin bună învoială sau ca plata obligaţiei să se facă
în alt mod permis de lege.

13.3. Regimul juridic al veniturilor debitorului

Referitor la veniturile debitorului, trebuie făcută distincţia între:


a) Venituri supuse unei insesizabilităţi absolute, dar parţiale (în sensul că doar o parte
a acestora nu poate fi urmărită, cealaltă făcând obiect al urmăririi). Astfel:
- salariile şi alte venituri periodice rezultate din muncă, pensile acordate în cadrul
asigurărilor sociale, precum şi alte sume care se plătesc periodic debitorului şi sunt
destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi urmărite: până la 1/2 din
venitul net lunar pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie
pentru copii şi până la 1/3 din venitul lunar net pentru orice alte datorii.
- veniturile din muncă sau orice alte sume care se plătesc periodic debitorului şi sunt
folosite pentru asigurarea mijloacelor lui de existenţă, pot fi urmărite, dacă sunt mai mici
decât cuantumul salariului minim net pe economie, numai asupra părţii ce depăşeşte
jumătate din acest cuantum.
b) Venituri supuse unei insesizabilităţi relative şi parţiale:
- ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia acordată salariaţilor în
caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziţii legale,
precum şi sumele cuvenite şomerilor, nu se pot urmări decât numai pentru sume datorate
cu titlu de obligaţie de întreţinere şi despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin
moarte sau prin vătămări corporale, în afară de cazurile când legea dispune altfel.
c) Venituri insesizabile absolut şi total:

47
- fac parte din această categorie alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele
pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate şi cele acordate în caz de
deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi orice alte asemenea
indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite potrivit legii, care nu pot fi urmărite pentru
niciun fel de datorii.
Urmărirea silită realizată fără respectarea celor de mai sus este nulă.

Secţiunea a IV-a: Executarea silită indirectă

14.1. Urmărirea bunurilor mobile

14.1.1 Definiţie

Urmărirea bunurilor mobile reprezintă acea formă de executare silită indirectă prin
intermediul căreia creditorul tinde la realizarea creanţei sale prin vânzarea bunurilor
mobile ale debitorului.
Are trei etape: a) identificarea şi sechestrarea bunurilor; b) vânzarea bunurilor; c)
distribuirea sumei obţinute prin vânzare.

14.1.2. Identificarea şi sechestrarea bunurilor

În situaţia în care se constată că a trecut o zi de când somaţia a fost comunicată


debitorului, iar acesta nu şi-a executat voluntar şi în totul obligaţia ce-i incumbă potrivit
titlului executoriu, executorul judecătoresc de pe lângă instanţa de executare se va
deplasa la domiciliul debitorului sau la locul unde se găsesc bunurile, inclusiv la locul
deţinerii lor de către un terţ.
Executorul îl va soma verbal pe debitor, cerându-i să plătească ceea ce datorează, după
care, în ipoteza refuzului debitorului de a plăti, va proceda la identificarea bunurilor,
precum şi la evaluarea lor cu acordul creditorului şi debitorului. Dacă acest acord al

48
părţilor nu se poate realiza, executorul judecătoresc va solicita efectuarea unei expertize
de stabilire a valorii lor de circulaţie, o copie a raportului de expertiză urmând a fi
comunicată debitorului; dacă uşile debitorului sunt închise şi acesta refuză să le deschidă
sau când refuză să deschidă uşile camerelor ori ale mobilelor sau dacă nici debitorul, nici
o rudă care să-l reprezinte, nu sunt prezenţi, executorul judecătoresc trebuie să fie, sub
sancţiunea nulităţii, însoţit de un lucrător de poliţie ori de primar sau un ajutor al acestuia.
După ce uşile s-au deschis în condiţiile arătate mai sus, lucrătorul de poliţie, primarul sau
ajutorul său se pot retrage, fiind suficient să fie înlocuiiţi de doi martori cu deplină
capacitate de exerciţiu;
Deschiderea camerelor şi obiectelor de mobilier trebuie făcută treptat, creditorul
nefiind obligat să fie prezent la săvârşirea acestor acte de executare, însă având dreptul de
a participa, dacă el doreşte.
Executorul judecătoresc va întocmi de îndată un proces-verbal, care va cuprinde:
- enunţarea titlului executoriu în temeiul căruia are loc urmărirea;
- identificarea, dacă este cazul, a bunurilor cu privire la care creditorul a arătat că doreşte
să fie urmărite;
- numele, prenumele şi domiciliul părţilor, ale executorului judecătoresc, precum şi ale
altor persoane care au fost prezente la urmărire;
- menţiunea că debitorul a fost somat verbal să plătească, precum şi răspunsul lui, când
acesta a fost de faţă;
-descrierea bunurilor sechestrate şi indicarea valorii fiecărui bun, în aprecierea
executorului judecătoresc, atunci când aprecierea este posibilă;
- indicarea locului, zilei şi orei când a avut loc urmărirea.
Procesul-verbal trebuie să fie semnat de executorul judecătoresc, precum şi de toate
persoanele ce au luat parte la urmărire.
Întocmirea procesului-verbal marchează momentul sechestrării bunurilor urmărite,
având şi semnificaţia debutului executării silite propriu zise; de asemenea, din momentul
în care bunurile au fost sechestrate debitorul nu mai poate dispune de ele pe tot timpul cât
durează executarea, sub sancţiunea unei amenzi civile în cuantum de la 200 lei la 1000
lei, dacă fapta nu constituie infracţiune. Debitorul poate fi obligat inclusiv la plata unor
eventuale despăgubiri cauzate creditorului, potrivit procedurii arătate de art. 108 indice 3-

49
108 indice 5 C.proc.civ.
Un exemplar al procesului-verbal se lasă debitorului sau, dacă el lipseşte, la
domiciliul său, după cum, când este cazul, un exemplar se va lăsa şi custodelui.
Debitorul va putea uliliza bunurile sechestrate numai dacă, în funcţie de natura lor,
acestea nu-şi pierd din valoare datorită întrebuinţării, iar prin sechestrare au fost lăsate în
custodia debitorului.
Sechestrul dispus de executorul judecătoresc poate fi: simplu, cu sigilii sau cu
ridicata;
Sechestrul simplu presupune că bunurile sunt lăsate în custodia debitorului, însă
numai cu acordul debitorului şi creditorului.
Sechestrul cu sigilii este dispus de executor numai dacă există pericolul ca debitorul
să înstrăineze, să substituie ori să deterioreze bunurile sechestrate; bunurile rămân deci la
debitor, însă pe fiecare dintre ele ori pe uşa camerei sau dulapului în care se află se va
aplica un sigiliu. Rezultă că înfiinţarea unui sechestru cu sigilii nu include posibilitatea ca
debitorul să poată folosi bunurile, chiar dacă, potrivit naturii lor, ele n-ar pierde din
valoare ca urmare a folosirii.
Sechestrul cu ridicata înseamnă încredinţarea bunurilor unui terţ numit custode şi
poate fi dispus în următoarele situaţii: 1) debitorul refuză să primească bunurile în
custodie ori nu este prezent când are loc înfiinţarea sechestrului; 2) creditorul nu este de
accord cu lăsarea bunurilor în custodia debitorului deoarece există pericolul ca debitorul
să înstrăineze, să substituie ori să deterioreze bunurile sechestrate.
În ipoteza în care custode este o altă persoană decât debitorul, aceasta are dreptul la o
remuneraţie stabilită de executorul judecătoresc pe baza criteriului activităţii depuse de
custode. Remuneraţia care se acordă custodelui, precum şi celelalte cheltuieli pe care le
presupune ridicarea bunurilor vor fi plătite anticipat de către creditorul urmăritor, însă
acesta se va putea îndestula cu precădere la finalul executării, din suma realizată prin
vânzarea bunurilor.
Dacă bunurile sechestrate sunt sume în lei sau valută, titluri de valoare, obiecte din
metale preţioase, pietre preţioase, obiecte de artă, colecţii valoroase sau alte asemenea
bunuri, sechestrarea acestora se face întotdeauna cu ridicata, adică bunurile se depun cel

50
târziu a doua zi la unităţi specializate, semnarea procesului-verbal de sechestru urmând a
fi făcută, în acest caz, şi de funcţionarul care a primit bunurile.
În cazul în care executorul judecătoresc constată că bunurile mobile ale debitorului au
fost deja sechestrate în cadrul unei alte executări silite, va indica în procesul-verbal
această împrejurare, precum şi numele executorului judecătoresc care face urmărirea,
declarând şi el urmărite aceste bunuri.

14.1.3. Valorificarea bunurilor urmărite

Valorificarea bunurilor sechestrate poate avea loc într-una din următoarele modalităţi:
- vânzarea directă de către executorul judecătoresc;
- vânzarea făcută de debitor;
- vânzarea bunurilor la licitaţie publică;
- alte modalităţi prevăzute de lege.
1. Vânzarea directă rezidă în vânzarea bunului către un terţ care, manifestându-şi
voinţa de a cumpăra, plăteşte preţul solicitat. Conform legii, executorul poate proceda, cu
acceptul ambelor părţi, la valorificarea bunurilor prin vânzare directă către cumpărătorul
care oferă cel puţin preţul stabilit prin acordul creditorului şi debitorului sau, în lipsa
acestuia, prin expertiză.
2. Vânzarea făcută de către debitor
Potrivit art. 431 alin. 2 C.proc.civ., executorul judecătoresc va putea, cu acordul
creditorului, să-i încuviinţeze debitorului să procedeze el însuşi la valorificarea bunurilor
sechestrate.
În acestă situaţie, debitorul este obligat să-l informeze în scris pe executor despre
ofertele primite, indicând numele şi domiciliul (sau denumirea şi sediul) potenţialului
cumpărător, precum şi termenul în care acesta din urmă se angajează să consemneze
preţul propus.
3. Vânzarea prin intermediul licitaţiei publice are loc astfel: în termen de o zi de la
întocmirea procesului-verbal de sechestru ori, în cazul în care i se încuviinţase debitorului
efectuarea vânzării, însă aceasta nu s-a realizat, în termen de o zi de la data la care

51
potenţialul cumpărător se obligase a consemna preţul propus, executorul judecătoresc
este obligat să fixeze data, ora şi locul unde va avea loc licitaţia; despre toate acestea
executorul îl va înştiinţa pe debitor, însă nu şi pe creditor.
Locul vânzării este acela unde se află bunurile sechestrate sau, dacă există motive
temeinice, un alt loc stabilit de către executor.
Privitor la termenul de vânzare, art. 434 C.proc.civ. prevede că vânzarea nu va putea
avea loc în mai puţin de două săptămâni, nici în mai mult de două luni calculate de la
data procesului-verbal de sechestru ori, după caz, de la data la care potenţialul
cumpărător se obligase să consemneze preţul. Acest termen va putea fi scurtat sau
prelungit dacă creditorul şi debitorul o solicită de comun acord; de asemenea, va putea fi
scurtat de către executor din oficiu atunci când sunt supuse vânzării bunuri perisabile.
Cu cel puţin 3 zile înainte de data stabilită pentru desfăsurarea licitaţiei, executorul va
întocmi publicaţia de vânzare, care va cuprinde: data, ora şi locul unde va avea loc
licitaţia; bunurile oferite spre vânzare şi preţul de începere a licitaţiei pentru fiecare dintre
ele (preţul stabilit prin acordul părţilor ori, când el lipseşte, cel stabilit prin expertiză).
Publicaţia de vânzare se va afişa la locul desfăşurării licitaţiei, la sediul organului de
executare al primăriei de la locul vânzării bunurilor şi la cel al instanţei de executare, iar
dacă se consideră necesar vânzarea va fi anunţată şi într-un ziar larg răspândit.
Dacă, cu ocazia formulării unei contestaţii sau dacă părţile au fost de acord, precum şi
atunci când data, locul sau ora vânzării au fost schimbate de către autoritatea competentă,
se vor întocmi alte publicaţii şi anunţuri, în aceleaşi condiţii. Costul acestor publicaţii şi
anunţuri va fi avansat de către creditor, el urmând să-l recupereze din sumele obţinute
prin vânzare.
De regulă, poate participa la licitaţie orice persoană (inclusiv creditorii urmăritori sau
intervenienţii) care, cel mai târziu până la începerea licitaţiei, a consemnat la Trezoreria
Statului, la Casa de Economii şi Consemnaţiuni sau la orice altă instituţie bancară, la
dispoziţia executorului judecătoresc, cel puţin 10% din preţul de începere a licitaţiei
pentru bunurile pe care doreşte să le cumpere.
În ziua stabilită pentru vânzare, executorul va proceda la deplasarea la locul unde se
află bunurile; dacă bunurile se află în altă localitate, executorul va fi însoţit de un lucrător
de poliţie, de primarul localităţii ori de un ajutor al acestora.

52
Dacă bunurile au fost sechestrate cu sigilii, acestea se vor rupe.
Când s-a numit un custode, el va preda bunurile executorlui, primind de la acesta
chitanţă liberatorie.
Vânzarea se va face în mod public de către executorul judecătoresc, acesta oferind
spre vânzare fiecare bun în parte sau mai multe bunuri împreună, în funcţie de natura şi
destinaţia lor. Preţul de începere a licitaţiei este cel arătat în publicaţiile de vânzare, iar
adjudecatar va fi declarat cel care după trei strigări succesive, făcute la intervale de timp
care să permită formularea de opţiuni şi suprasolicitări, oferă preţul cel mai mare.
Pentru situaţia în care nu se obţine preţul de începere a licitaţiei, bunurile vor fi
vândute, la acelaşi termen, la cel mai mare preţ oferit, dacă acesta este serios; în caz de
preţ egal, va fi preferat cel care are un drept de preemţiune asupra bunului urmărit.
Existenţa unui singur ofertant nu este de natură să afecteze validitatea vânzării.
După ce a avut loc adjudecarea bunului, adjudecatarul este obligat să depună de
îndată întregul preţ, în numerar, cu ordin de plată sau prin orice alt instrument legal de
plată. Cu toate acestea, executorul judecătoresc îi va putea acorda adjudecatarului un
termen de până la 5 zile în interiorul căruia să depună suma.
Dacă adjudecatar este un creditor urmăritor sau intervenient, acesta nu poate dobândi
bunul la un preţ mai mic de 75% din preţul de începere a licitaţiei; dacă adjudecatar este
creditorul urmăritor, iar la urmărire nu participă alţi creditori ori aceştia se află într-un
rang de preferinţă inferior celui al creditorului adjudecatar, el va putea depune în contul
preţului întreaga sa creanţă ori, după caz, o parte din ea.
Executorul este obligat să consemneze, de îndată, sumele de bani obţinute prin
vânzare, păstrând dovada consemnării.
În situaţia în care adjudecatarul nu depune preţul imediat ori în termenul care i-a fost
acordat de executor în acest scop, licitaţia se va relua, fiind posibilă şi valorificarea
bunului printr-o altă formă de vânzare; în acestă ipoteză, primul adjudecatar va suporta
costurile celei de-a doua vânzări, precum şi eventuala scădere a preţului, aceste sume
urmând a fi constatate de executor printr-un proces-verbal cu valoare de titlu executoriu;
acestea se pot reţine din cauţiunea de 10% din preţ, depusă de primul adjudecatar anterior
licitaţiei.

53
Închiderea licitaţiei are loc de îndată ce sumele obţinute prin vânzare sunt suficiente
pentru îndestularea creditorilor şi acoperirea cheltuielilor necesare executării.
La închiderea licitaţiei executorul va întocmi un proces-verbal în care va descrie
modul de desfăşurare a acesteia şi rezultatul ei, proces-verbal care va fi semnat de
executor, creditor, debitor şi adjudecatar.
Executorul judecătoresc va elibera fiecăruia dintre adjudecatari o dovadă care va
menţiona data şi locul licitaţiei, numele adjudecatarului, bunul adjudecat şi preţul
adjudecării. Această dovadă reprezintă titlu de proprietate. În situaţia titlurilor de credit
normative (de exemplu acţiunile nominative), adjudecatarul va putea obţine transferul
acestora pe numele său în baza unei copii legalizate de pe procesul-verbal descris mai
sus.
Vânzarea realizată în condiţiile arătate mai sus are ca principal efect transmiterea
către adjudecatar a dreptului de proprietate asupra bunului (bunurilor).
Când are loc plata integrală a preţului, adjudecatarul este îndreptăţit să primeaască
bunul.
Dacă adjudecatarului i s-a acordat un termen de plată, predarea bunului se va realiza
numai după plata preţului, însă până la momentul predării adjudecatarul suportă riscul
pieririi bunului ca un proprietar (res perit domino).
Vânzarea la licitaţie se va putea desfiinţa faţă de terţul adjudecatar care a efectuat plata
preţului numai dacă acesta a comis o fraudă.
Dacă adjudecatar a fost creditorul, vânzarea se va putea desfiinţa numai dacă există
temei de nulitate.

14.1.4. Imposibilitatea vânzării bunului sechestrat

În situaţia în care bunul (bunurile) nu au putut fi vândute, orice creditor care,


conform legii, era îndreptăţit să ceară executarea silită a bunurilor mobile ale debitorului
le poate prelua în contul creanţei sale la preţul de începere a licitaţiei.
La un preţ mai mare decât valoarea creanţei, creditorul va putea să preia bunul doar
dacă depune, la data preluării ori în termenul acordat de executor în acest scop, diferenţa
dintre preţ şi valoarea creanţei.

54
Dacă sunt mai mulţi creditori care declară că doresc să preia bunul, atribuirea se va
face respectând ordinea de preferinţă stabilită de art. 563 şi 564 C.proc.civ.
Când nici creditorul nu doreşte preluarea, bunurile rămân indisponibilizate cel mult 6
luni de la data la care au fost sechestrate. În interiorul acestui termen executorul poate
proceda la o nouă valorificare a bunurilor; dacă nici în acest mod bunurile nu au putut fi
valorificate, ele vor fi restituite debitorului.

14.2. Poprirea

14.2.1. Definiţie.

Poprirea reprezintă acea formă de executare silită indirectă prin intermediul căreia
creditorul urmăreşte sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile
incorporale urmăribile datorate debitorului de o terţă persoană sau pe care aceasta le va
datora în viitor în baza unor raporturi juridice existente la data când s-a formulat cererea
de poprire.

14.2.2. Subiectele popririi


În mod obişnuit, în procedura popririi există trei subiecte: creditorul popritor,
debitorul poprit şi terţul poprit.
Esenţial pentru poprire nu este însă numărul subiectelor, ci raporturile juridice care
există la momentul formulării cererii: un raport juridic existent între creditorul popritor şi
debitorul poprit; un alt raport juridic existent între debitorul poprit şi terţul poprit, ambele
fiind raporturi de obligaţie, în sensul că debitorul poprit datorează creditorului popritor,
iar terţul poprit îi datorează debitorului poprit.
Creditorul popritor are obligaţia de a dovedi atât propria sa calitate, cât şi pe cea a
debitorului poprit şi a terţului poprit. Calitatea de creditor popritor o pot avea atât
creditorii chirografari, cât şi cei care au o garanţie reală sau personală ori privilegii.
Cererea de poprire se poate formula şi de creditorul creditorului (art. 974 C.pr.civ.),
precum şi de procuror, însă acesta din urmă doar pentru apărarea intereselor minorilor,
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor (art. 45 alin. ultim C.proc.civ.).

55
În procedura popririi pot exista mai mulţi creditori, fie pentru că mai mulţi creditori
demarează procedura împotriva unui singur debitor, fie pentru că la poprirea pornită de
un singur creditor se alătură alţi creditori ai debitorului poprit. În cazul pluralităţii
creditorilor, distribuirea sumei deţinute de terţul poprit se va face conform art. 563 şi urm.
C.proc.civ., iar când este cazul şi cu respectarea art. 409 C.proc.civ.
Persoana fizică sau juridică ţinută de executarea obligaţiei înscrise în titlul executoriu
şi care are calitatea de creditor al terţului poprit se numeşte debitor poprit.
Terţ poprit poate fi orice persoană fizică sau juridică care are calitatea de debitoare a
debitorului poprit.

14.2.3. Obiectul popririi

În baza art. 452 C.proc.civ., obiectul popririi îl pot reprezenta: sumele de bani pe care
debitorul poprit le are de primit de la terţul poprit; titlurile de valoare deţinute de terţi
(titluri de împrumut, acţiuni sau obligaţiuni emise de societăţile comerciale), efectele de
comerţ (cambia, cecul, biletul la ordin şi, în general, contul curent sau alte bunuri mobile
incorporale).
De asemenea, pot repprezenta obiect al popririi şi sumele datorate în viitor debitorului
(cele care corespund unor creanţe încă nescadente), însă plata efectivă a unor asemenea
creanţe va fi realizată doar în momentul în care devin exigibile.
Pot face obiectul urmăririi, de asemenea, şi veniturile periodice (de exemplu,
salariile) ale debitorului, care pot reprezenta obiect al popririi deşi nu au ajuns încă la
scadenţă, însă plata efectivă va fi făcută de terţul poprit doar pe măsura ce vor deveni
exigibile.
Nu se pot executa silit prin poprire:
- sumele care sunt destinate unui scop special prevăzute de lege şi în privinţa cărora
debitorul nu are dreptul de dispoziţie;
- sumele reprezentând credite nerambursabile sau finanţări primite de la instituţii sau
organizaţii internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte;
- sumele necesare plăţii salariilor, însă nu mai mult de 6 luni de la data înfiinţării popririi.

56
14.2.4. Procedura popririi

Cunoaşte două faze: una, obligatorie în toate cazurile, a înfiinţării popririi (care
include, de regulă, şi eliberarea sau distribuirea sumelor) şi o alta, a cărei parcurgere este
condiţionată de conduita terţului poprit, validarea popririi, şi care presupune sesizarea
instanţei de executare.
a) Înfiinţarea popririi
În vederea înfiinţării popririi, creditorul trebuie să formuleze o cerere de poprire care
trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art. 82, 83 C.proc.civ., să indice titlul
executoriu în baza căruia se solicită poprirea şi valoarea creanţei (capital, dobânzi şi
cheltuieli de judecată).
Organul cu competenţa soluţionării acestei cerere, şi a dispunerii înfiinţării popririi,
este executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul
sau sediul terţului poprit.
În mod excepţional, măsura înfiinţării popririi este dispusă de instanţa de fond din
oficiu, imediat ce a devenit executorie hotărârea prin care s-a dispus obligarea debitorului
la plata către creditor a sumei datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie
pentru copii ori sume datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate
prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea are loc
asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor.
Poprirea se înfiinţează fără a fi necesară somaţia, printr-o adresă, însoţită de o copie de
pe titlul executoriu, care se comunică terţului. Această copie de pe titlul executoriu va fi
certificată de executor că este conformă cu titlul executoriu.
Executorul îl va înştiinţa pe debitorul despre înfiinţarea popririi.
Pe baza adresei de poprire, terţului – care din acest moment devine poprit – i se va
adduce la cunoştinţă interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile
incorporale datorate sau pe care i le va datora în viitor, acestea fiind declarate poprite în
măsura necesară executării obligaţiei înscrise în titlul executoriu.
Adresa de înfiinţare a popririi trebuie să cuprindă numele şi domiciliul debitorului
persoană fizică ori, denumirea şi sediul dbitorului persoană juridică, precum şi codul de
înregistrare fiscală.

57
Ca efect al înfiinţării popririi apare indisponibilizarea, în măsura necesară îndestulării
creditorului popritor, a sumelor ori bunurilor mobile incorporale datorate de terţ, astfel că
orice plată pe care el o face debitorului nu s-ar putea opune creditorului, deci nu este
liberatorie pentru terţ, acesta putând fi urmărit în continuare.
Când poprirea fusese anterior înfiinţată ca măsură asigurătorie şi nu a fost desfiinţată
până la momentul obţinerii titlului executoriu, terţul poprit va primi o comunicare a
copiei certificată de pe titlul executoriu.
Măsura indisponibilizării sumelor de bani ori, în general, a bunurilor obiect al popririi
va înceta dacă debitorul efectuează consemnarea cu afectaţiune specială, la dispoziţia
creditorului popritor, a întreagii valori a creanţei; în această situaţie, debitorul trebuie să
înmâneze recipisa de consemnare a sumei executorului judecătoresc, acesta urmând să-l
înştiinţeze pe terţul poprit.
Dacă creanţa creditorului se referă la sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere,
alocaţie pentru copii sau despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte,
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, poprirea continuă să existe şi atunci când
debitorul îşi schimbă locul de muncă sau este pensionat, într-o astfel de ipoteză unitatea
de la care debitorul pleacă fiind obligată să trimită unităţii care reprezintă noul loc de
muncă al debitorului sau, după caz, organului de ocrotire socială, înscrisurile prin care s-a
înfiinţat poprirea (adresa de poprire şi copia titlului executoriu), acesta devenind, de la
momentul primirii înscrisurilor, terţ poprit. În situaţia în care debitorul părăseşte unitatea,
iar aceasta nu cunoaşte noul lui loc de muncă, va adduce la cunoştiinţa creditorului
această împrejurare, urmând ca după ce creditorul află noul loc de muncă al debitorului
să informeze unitatea, care va trimite înscrisurile la acest nou loc de muncă.
În termen de 15 zile de la momentul comunicării adresei de înfiinţare a popririi, iar în
cazul sumelor de bani datorate în viitor de la data când devin scadente, terţul poprit este
obligat să consemneze la CEC suma de bani ori, dacă obiectul urmăririi e reprezentat de
bunuri mobile incorporale, să le indisponibilizeze şi să trimită dovada măsurii
executorului.
În cazul în care creanţa creditorului se referă la o sumă datorată cu titlu de pensie de
întreţinere, alocaţie pentru copii sau despăgubiri pentru cauză de moarte, vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii, iar executarea are loc asupra salariului sau altor

58
venituri periodice ale debitorului, terţul poprit este obligat ca, în acelaşi termen, să-i
plătească în mod direct creditorului suma datorată, aceasta urmând a-i fi trimisă la
domiciliul sau reşedinţa pe care el le-a indicat, cheltuielile trimiterii revenind debitorului.
Dacă asupra aceleiaşi sume există mai multe popriri, terţul poprit va acţiona potrivit
celor arătate mai sus, având însă şi obligaţia să comunice executorului judecătoresc ori
creditorilor numele şi adresa celorlalţi creditori, precum şi sumele poprite de fiecare.
Când sumele de bani poprite se află depuse în conturi bancare, pot face obiect al
executării silite prin poprire atât soldul creditor al acestor conturi, cât şi încasările
viitoare.
În situaţia în care debitorul este titular de conturi bancare, atât sumele care există în
contul debitorului la momentul comunicării adresei de poprire, cât şi cele provenite din
încasările viitoare, se indisponibilizează în măsura necesară satisfacerii creanţei, băncii
fiindu-i interzis, până la executarea integrală a obligaţiei înscrise în titlul executoriu,
inclusiv pe perioada suspendării executării silite prin poprire, să efectueze orice plată sau
altă operaţiune care ar putea micşora suma indisponibilizată, în afară de cazurile în care
prin lege s-ar stabili altfel. Aceleaşi dispoziţii se aplică şi în cazurile în care măsura
popririi se dispune asupra bunurilor mobile incorporale care s-ar afla în păstrarea unor
unităţi specializate.
Eliberarea (distribuirea) sumei de bani consemnate va fi realizată de executor, însă
numai după trecerea a 15 zile de la momentul primirii de către el a dovezii de consemnare
a sumei la CEC.
Dacă poprirea se referă la titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale
executorul trebuie, mai întâi, să le valorifice urmând procedura aplicabilă vânzării
bunurilor mobile aflate în posesia debitorului, însă având în vedere regulile prevăzute în
legile speciale care privesc aceste bunuri. Suma de bani realizată printr-o asemenea
valorificare va putea să fie, după caz, eliberată sau distribuită către creditori.
Atunci când există mai multe popriri, iar sumele datorate creditorilor sunt mai mari
decât suma care se urmăreşte, executorul va efectua distribuirea potrivit dispoziţiilor art.
562-571 C.proc.civ.
b) Validarea popririi

59
Măsura se dispune de către instanţa de executare dacă terţul poprit nu-şi îndeplineşte
obligaţiile cere îi incumbă ca rezultat al înfiinţării popririi, inclusiv în cazul în care, în loc
să consemneze suma urmăribilă, a eliberat-o debitorului poprit.
Sesizarea instanţei de executare se poate face, prin cerere, de creditor, debitor sau de
organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să efectueze
consemnarea ori plata sumei pretinse de creditor sau să procedeze la indisponibilizarea
bunurilor mobile incorporale.
La soluţionarea cererii de validare se citează părţile (creditor, debitor, terţ poprit).
Persoana care formulează cererea de validare trebuie să dovedească că terţul poprit îi
datorează creanţa debitorului.
Când dovada este făcută, instanţa va pronunţa o sentinţă prin care va dispune validarea
popririi, obligând pe terţul poprit să-i plătească creditorului, în limita creanţei, suma
datorată debitorului, putând dispune şi amendarea cu o amendă în cuantum de 200 - 1000
lei a terţului care cu rea-credinţă a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile.
Dacă dovada nu a fost făcută, prin sentinţă va fi desfiinţată poprirea înfiinţată de
executorul judecătoresc.
Sentinţa instanţei poate fi atacată cu apel, respectiv recurs potrivit dreptului comun.
În cazul în care nici după ce a fost validată poprirea terţul nu îşi executa obligaţia,
bunurile din patrimoniul lui vor putea fi urmărite, pe calea executării silite, creditorul
având alegerea oricăreia dintre formele de executare silită indirectă admise de lege.

14.3. Urmărirea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini

Când creditorul posedă un titlu executoriu, el poate urmări fructele neculese ori
recoltele prinse de rădăcini care se află în proprietatea debitorului său (debitorul poate fi
şi uzufructuar al fondului, însă bunurile trebuie să se afle în proprietatea sa).
Aceste fructe sau recolte nu se pot urmări silit decât în maximum 6 săptămâni înaintea
coacerii lor.
Sechestrul se înfiinţează după regulile prevăzute pentru urmărirea silită a bunurilor
mobile, iar somaţia de plată trebuie să-i fie comunicată debitorului cu cel puţin 2 zile
înainte de a se începe urmărirea propriu-zisă.

60
Privitor la vânzarea la licitaţie se folosesc, de asemenea, regulile prevăzute pentru
vânzarea bunurilor mobile, fiind posibilă fie vânzarea fructelor sau a recoltelor aşa cum
sunt prinse de rădăcini, fie după ce vor fi culese.

14.4. Urmărirea silită a bunurilor imobile

14.4.1. Definiţie

Urmărirea silită a bunurilor immobile reprezintă acea formă de executare silită


indirectă prin intermediul căreia se pun în valoare bunurile imobile ale debitorului pentru
îndestularea creditorului din suma obţinută.
Urmărirea silită imobiliară poate avea ca obiect:
- imobilele prin natura lor, dacă se află în circuitul civil;
- imobilele prin destinaţie (art. 468-470 C.civ.), însă numai o dată cu fondul pe care îl
deservesc;
- imobilele prin obiectul la care se aplică (uzufructul imobilelor şi dreptul de servitute,
acesta din urmă numai o dată cu fondul dominant căruia îi profită);
- dreptul de superficie;
- potrivit art. 489 alin. 1 C.proc.civ. urmărirea imobilelor înscrise în cartea funciară se
realizează pe corpuri de proprietate în întregimea lor, putând fi însă urmărite, în mod
separat, construcţiile ce formează o proprietate distinctă de sol, drepturile care se referă la
proprietatea pe etaje sau pe apartamente, precum şi orice alte drepturi privitoare la bunuri
declarate de lege imobile;
- dacă sunt urmărite mai multe imobile, procedura de vânzare trebuie îndeplinită pentru
fiecare în parte.

14.4.2. Formalităţile care preced vânzarea la licitaţie

În vederea pornirii executării trebuie formulată o cerere de către creditor, acesta


trebuind să indice în cuprinsul cererii şi imobilul a cărui valorificare o doreşte.

61
Executorul va realiza deplasarea la imobil, încheind un proces-verbal care va cuprinde,
în afară de denumirea şi sediul organului de executare, titlul executoriu în baza căruia se
face urmărirea, identificarea imobilului, semnătura şi ştampila executorului judecătoresc,
precum şi o descriere cât mai amănunţită a imobilului urmărit.
După încheierea procesului-verbal de situaţie, executorul îl va soma pe debitor,
solicitându-i să îşi execute voluntar obligaţia, totodată menţionând că, în caz contrar, se
va proceda la vânzarea imobilului arătat în procesul-verbal.
Somaţia va cuprinde şi datele de identificare ale imobilului, precum şi menţiunea că s-
a luat măsura înscrierii ei în cartea funciară.
Executorul judecătoresc este obligat să solicite biroului de carte funciară al
judecătoriei în a cărei rază teritorială se află situat imobilul să efectueze înscrierea
somaţiei în cartea funciară.
După notarea somaţiei în cartea funciară imobilul urmărit este indisponibilizat, şi ca
urmare:
- orice act de înstrăinare sau constituire de drepturi reale sau dezmembrăminte ale
acestora) nu este opozabil creditorului şi adjudecatarului, în afară de cazurile expres
prevăzute de lege, precum şi de cazul în care aceştia s-au declarat de acord cu acest act
ori dacă debitorul sau dobânditorul subsecvent al imobilului a efectuat consemnarea
sumelor care corespund valorii integrale a creanţei, dobânzilor la aceasta şi cheltuielilor
de executare.
- orice act de închiriere, de arendare ori de cesiune de venituri încheiat de debitor sau de
dobânditorul subsecvent nu îi este opozabil creditorului urmăritor sau adjudecatarului;
actele făcute înaintea notării somaţiei în cartea funciară le sunt însă opozabile, ei putând
eventual cere, în condiţiile legii, doar revocarea lor printr-o acţiune pauliană.
- indiferent de comunicarea ori necomunicarea somaţiei, orice chirie sau arendă plătită
debitorului înainte de scadenţă îi este opozabilă creditorului urmăritor sau adjudecatarului
doar dacă este constatată prin act scris cu data certă.

14.4.3. Vânzarea imobilului

62
Imobilul care reprezintă obiectul urmăririi poate fi vândut în una din următoarele
modalităţi: vânzarea directă; vânzarea de către debitorul însuşi conform art. 431 alin. 2
C.proc.civ.; vânzarea la licitaţie publică; alte modalităţi permise de lege.

14.4.4. Vânzarea la licitaţie

Vânzarea nu poate începe înainte de trecerea a 15 zile (calculate după sistemul


exclusiv) de la primirea somaţiei, totodată fără ca debitorul să fi efectuat plata datoriei.
Preţul imobilului va fi stabilit de executor cu acordul părţilor (creditor şi debitor), iar
în lipsa acestui acord se va solicita unui expert să stabilească valoarea de circulaţie a
bunului.
Executorul va solicita biroului de carte funciară să-i comunice drepturile reale şi
eventualele sarcini care grevează imobilul, titularii unor asemenea drepturi urmând a fi
înştiinţaţi de către executor cu privire la existenţa urmăririi, după care vor fi citaţi la
termenele ce s-au fixat pentru vânzarea imobilului.
În situaţia în care imobilul este grevat de un drept de uzufruct, uz, abitaţie sau
servitute întabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci, prin expertize se va stabili, separat
de valoarea imobilului şi valoarea acestor drepturi. Stabilirea prin expertiză nu este
necesară dacă valoarea acestor drepturi se găsea deja determinată şi înscrisă în cartea
funciară.
De la momentul emiterii somaţiei executorul poate, dacă apreciază ca fiind necesar
pentru buna administrare a imobilului (încasarea veniturilor, efectuarea cheltuielilor,
reprezentare în litigii şi altele), ori dacă o solicită creditorul, să numească un
administrator-sechestru. Administrator-sechestru poate fi numit creditorul, debitorul sau
oricare altă persoană fizică sau juridică.
Dacă este numită o altă persoană decât debitorul, executorul îi va fixa o remuneraţie în
raport de activitatea depusă, stabilind şi modalitatea de plată a ei.
Revocarea administratorului-sechestru se va putea dispune de executor la cererea
oricărei persoane interesate, în caz de neîndeplinire a obligaţiilor stabilite în sarcina sa,
instanţa de executare putându-l obliga şi la plata de despăgubiri.

63
După 5 zile de la stabilirea preţului imobilului, executorul va întocmi publicaţia de
vânzare, elementele ei de conţinut fiind cele stabilite prin art. 504 alin. 1 C.proc.civ.
Termenul fixat pentru vânzare nu va putea fi nici mai scurt de 30 zile, nici mai lung de
60 zile, calculat de la data afişării publicaţiei de vânzare la locul stabilit pentru
desfăşurarea licitaţiei.
Publicaţia de vânzare va fi afişată de executor la propriul său sediu, la acela al
instanţei de executare, la locul situării imobilului, la sediul primăriei în a cărei rază
teritorială este situat imobilul, precum şi la locul unde se desfăşoară licitaţia (dacă este
altul decât acela al situării imobilului).
La cererea oricărei persoane interesate, executorul va anunţa vânzarea şi într-un ziar
de largă circulaţie.
Despre data, ora şi locul vânzării debitorul va fi înştiinţat prin grija executorului.
Dacă urmărirea poartă asupra imobilului unui minor sau pus sub interdicţie, o copie
de pe publicaţia de vânzare trebuie depusă şi la parchetul de pe lângă instanţa de
executare.
Participanţii la licitaţie sunt datori să depună la Trezoreria Statului, la Casa de
Economii şi Consemnaţiuni CEC – S.A. sau la orice altă instituţie bancară, la dispoziţia
executorului, înainte de termenul stabilit pentru vânzare, o cauţiune reprezentând 10%
din preţul la care imobilul a fost evaluat.
Sunt exoneraţi de plata cauţiunii creditorii care deţin creanţe în rang util, precum şi
coproprietarii, alături de debitor, ai imobilului.
Participarea la licitaţie este precedată de formularea ofertei de cumpărare la care va fi
ataşată recipisa.
Vânzarea se poate face: la sediul organului de executare; al instanţei de executare; la
locul situării imobilului; în orice alt loc cu privire la care se apreciază că ar înlesni
valorificarea. In comune, vânzarea se poate efectua şi la sediul primăriei în a cărei rază
este situat imobilul.
Vânzarea se face în mod public, fiind distinctă pentru fiecare imobil sau corp de
proprietate. Totuşi, dacă mai multe corpuri de proprietate sunt grevate cu o unică ipotecă
ori dacă corpul de proprietate este compus din mai multe parcele, executorul poate

64
dispune, la cererea debitorului sau a creditorului, ca vânzarea să se facă deodată pentru
mai multe corpuri de proprietate sau, dimpotrivă, separat, pentru fiecare parcelă în parte.
Dacă corpurile de proprietate sau parcelele se vând separat, ordinea vânzării este cea
stabilită de debitor, în lipsa unei asemenea indicări urmând a fi stabilit de executor.
Licitaţia începe prin citirea de către executor a publicaţiei de vânzare şi a ofertelor
primate.
Oferirea spre vânzare va fi făcută de executor, prin strigări succesive, la intervale de
timp care să permită opţiuni şi supralicitări, pornindu-se de la preţul care, oferit fiind de
un licitator, îl depăşeşte pe cel arătat în publicaţia de vânzare.
În lipsa unui asemenea preţ de ofertă, licitaţia va porni de la preţul arătat în publicaţia
de vânzare.
Dacă imobilul este grevat de un drept de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute întabulate
ulterior înscrierii vreunei ipoteci, la primul termen de vânzare strigările vor începe de la
preţul cel mai mare oferit sau, în lipsă, de la cel fixat prin licitaţie, scăzut cu valoarea
acestor drepturi astfel cum a fost stabilită prin expertiză ori, după caz, la înscrierea lor în
cartea funciară.
Când datorită existenţei unor asemenea drepturi nu s-a putut obţine un preţ suficient
pentru acoperirea creanţelor ipotecare înscrise anterior, executorul va relua licitaţia în
aceeaşi zi, oferind imobilul liber de aceste drepturi.
Dacă nu este oferit preţul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea se va amâna pentru
un nou termen ce nu va putea depăşi 60 zile, urmând a se face şi o nouă publicaţie de
licitaţie.
La acest nou termen licitaţia începe de la un preţ de 75% din cel la care imobilul a
fost evaluat, iar dacă nici acesta nu se obţine, imobilul se va vinde, la acelaşi termen, la
cel mai mare preţ oferit, chiar dacă există un singur ofertant.
Executorul îl va declara adjudecatar pe cel care a oferit preţul conform celor de mai
sus, în caz de preţ egal urmând a fi preferat cel care are un drept de preemţiune asupra
bunului.
Când participantul la licitaţie este un creditor urmăritor sau intervenient, acesta nu va
putea să-şi adjudece bunul la un preţ mai mic de 75% din cel de evaluare.

65
Executorul este obligat să întocmească un proces-verbal privitor la desfăşurarea şi
rezultatul licitaţiei, şi care trebuie semnat de executor, creditor, debitor şi de adjudecatar.
Adjudecatarul trebuie să depună preţul la dispoziţia executorului în termen de cel
mult 30 zile calculat de la data vânzării, scăzând din el valoarea cauţiunii depuse anterior
licitaţiei.
Când adjudecatar este un creditor el va putea să depună în contul preţului propria sa
creanţă, iar dacă aceasta este mai redusă decât preţul, şi diferenţa necesară. Când există
creditori cu creanţe prioritare celei a adjudecatarului, acesta este ţinut să depună, până la
concurenţa preţului de adjudecare, şi suma necesară pentru plata creanţelor lor, în măsura
în care acestea nu sunt acoperite prin diferenţa de preţ.
Dacă adjudecatarul nu depune preţul în termenul legal, imobilul se va scoate din nou
la vânzare, primul adjudecatar urmând să suporte cheltuielile noii licitaţii şi eventuala
scădere de preţ. Primul adjudecatar are posibilitatea de a achita la noul termen de licitaţie
preţul oferit iniţial, caz în care este obligat să suporte numai cheltuielile noii licitaţii.
La cererea adjudecatarului executorul va putea, cu acordul creditorului, să
încuviinţeze plata preţului în rate, stabilind avansul, numărul ratelor, cuantumul lor şi
data scadenţei.

14.4.5. Actul de adjudecare şi efectele adjudecării

După plata integrală a preţului sau, în cazul vânzării în rate, a avansului, precum şi
după expirarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 401 alin. 1 lit. c) C.proc.civ.,
executorul va întocmi actul de adjudecare, elementele lui de conţinut fiind cele arătate de
art. 516 C.proc.civ.
Un exemplar al actului de adjudecare se va preda adjudecatarului constituind titlul său
de proprietate asupra imobilului.
Dacă imobilul a fost vândut cu plata preţului în rate, executorul va înainta un
exemplar al actului de adjudecare biroului de carte funciară pentru a se înscrie în cartea

66
funciară interdicţia de înstrăinare şi grevare a imobilului, până la plata integrală a preţului
şi a dobânzii corespunzătoare.
Un exemplar al actului de adjudecare se va preda, în cazul vânzării în rate, şi
creditorului urmăritor pentru a-i servi ca titlu executoriu împotriva cumpărătorului, dacă
acesta nu va plăti la scadenţă ratele datorate.
Efectele adjudecării sunt, în principal, următoarele:
- adjudecatarul dobândeşte dreptul real supus urmăririi;
- adjudecatarul are dreptul la fructe;
- adjudecatarul poate pretinde posesia bunului;
- adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de bun, afară de cazul în care cumpărarea
s-a făcut cu plata preţului în rate, când, în lipsa unui accord al creditorilor, bunul nu va
putea fi înstrăinat sau grevat mai înainte de plata integrală a preţului;
- de la data adjudecării adjudecatarul datorează dobânzi până la plata integrală a preţului
şi suportă toate sarcinile imobilului;
- de la data întabulării dreptului de proprietate al adjudecatarului, imobilul rămâne liber
de orice ipoteci sau alte sarcini ce au garantat drepturi de creanţe, titularii acestora din
urmă putându-le realiza exclusiv din preţul obţinut prin vânzare. Când preţul adjudecării
se plăteşte în rate, sarcinile ce prevalează imobilul se sting la plata ultimei rate;
- se vor menţine drepturile reale întabulate ulterior înscrierii în CF a vreunei ipoteci, însă
numai dacă adjudecarea s-a făcut cu păstrarea acestor drepturi, conform art. 509 alin. 3
C.proc.civ.;
- adjudecatarul are dreptul să fie garantat contra evicţiunii de către debitorul urmărit.

14.4.6. Cererea în evicţiune privind imobilul adjudecat

Potrivit art. 520 alin. 2 C.proc.civ., orice cerere de evicţiune, totală sau parţială,
privitoare la imobilul adjudecat poate fi făcută în termen de 3 ani de la data înscrierii
actului de adjudecare în CF, însă numai în cazul imobilelor înscrise pentru prima dată în
cartea funciară în baza actului de adjudecare.

67
Pentru imobilele deja înscrise în cartea funciară, orice cerere de evicţiune, totală sau
parţială, este stinsă dacă de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de
dobânditorul anterior ale dreptului înscris în folosul terţului au trecut cel puţin 3 ani.
Dacă adjudecatarul a fost evins total sau parţial, el îl poate acţiona pe debitor pentru
despăgubiri. Când averea debitorului nu este suficientă, adjudecatarul îi va putea urmări
şi pe creditorii ce au încasat preţul adjudecării, în limita sumei ce au încasat-o.
Când cererea în evicţiune este introdusă anterior împărţirii preţului adjudecării,
instanţa de executare, la solicitarea adjudecatarului, va putea să suspende, cu sau fără
cauţiune, împărţeala preţului până la judecarea definitivă a cererii de evicţiune.
Cererea în evicţiune va putea fi pornită doar dacă, anterior, terţul nu încercase, pe
calea contestaţiei la executare, valorificarea dreptului, în caz contrar existând autoritate
de lucru judecat.

14.5. Eliberarea sumelor realizate prin executarea silită

Suma de bani realizată prin executarea silită indirectă, precum şi veniturile


debitorului, se distribuie între creditori până la realizarea integrală (dacă este posibil) a
drepturilor lor, suma rămasă disponibilă urmând a se preda debitorului.
Distribuirea sau eliberarea sunt făcute de executorul judecătoresc. Partticipă la
distribuirea sumei atât creditorul ori creditorii urmăritori (deci cei care au pornit
executarea silită), cât şi aceia care au intervenit în timpul executării, depunând titlurile lor
de creanţă până la data întocmirii de către executorul judecătoresc a procesului-verbal de
eliberare sau distribuire a sumei rezultate din executare.
Când executarea silită a fost pornită de mai mulţi creditori ori dacă pe timpul
executării au depus titlurile de creanţă şi alţi creditori, executorul procedează la
distribuirea sumei conform următoarei ordini de preferinţă, afară de cazurile în care legea
ar prevedea expres altfel:
1. creanţele reprezentând cheltuieli de judecată, pentru măsuri asigurătorii sau de
executare silită, pentru conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie, precum şi orice
alte cheltuieli făcute în interesul comun al creditorilor;

68
2. creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele
cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor,
pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor,
refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces acordate în cadrul asigurărilor
sociale, precum şi creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin
moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
3. creanţele rezultând din obligaţia de întreţinere, alocaţii pentru copii sau obligaţia de
plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
4. creanţele bugetare provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite
potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor
locale şi bugetelor fondurilor speciale;
5. creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
6. creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii
publice prin fapte ilicite;
7. creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii
sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;
8. creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
9. alte creanţe.
Dacă există creditori care deţin drepturi de gaj ori ipotecă sau privilegii conservate în
condiţiile legii asupra bunului vândut, la distribuirea sumei creanţele lor vor fi plătite
după cele menţionate la punctul 1 de mai sus.
Ordinea de preferinţă acordată creanţei principale va fi urmată şi de sumele
reprezentând dobânzi, penalităţi sau alte asemenea sume accesorii creanţei principale.
În cazul în care unul din titlurile depuse de creditorii urmăritori conţine obligaţia
debitorului de a plăti o sumă de bani în mod periodic, iar bunurile rămase în patrimoniul
debitorului după efectuarea executării sau veniturile sale nu asigură plata în viitor a
ratelor datorate, executorul judecătoresc sau partea interesată va solicita instanţei în
circumscripţia căreia se face executarea să stabilească suma globală cu care creditorul va
participa la distribuirea sumei realizate prin urmărire. Instanţa hotărăşte cu citarea
părţilor, printr-o încheiere supusă doar recursului.

69
Eliberarea sau distribuirea sumei obţinute prin urmărire se va putea face numai după
trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei şi sub condiţia citării
debitorului şi a creditorilor urmăritori sau intervenienţi.
Cu privire la modul de eliberare sau distribuire a sumei rezultate din executare
executorul va întocmi de îndată un proces-verbal, care va fi semnat inclusiv de persoanele
interesate şi care sunt prezente.
Partea nemulţumită de modalitatea de eliberare sau distribuire a sumelor este
îndreptăţită să-i solicite executorului să consemneze obiecţiunile sale, putând face şi
contestaţie la executare în termen de 3 zile de la întocmirea procesului-verbal, la instanţa
de executare.
Formularea contestaţiei suspendă de drept eliberarea sau distribuirea sumei.
Judecata se face de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor.

Secţiunea a XV-a: Executarea silită directă

15.1. Noţiuni generale

Conform art.572 C.pr.civ., în cazul în care obligaţia debitorului prevăzută în titlul


executoriu constă în lăsarea posesiunii unui bun, predarea unui bun ori a folosinţei
acestuia în desfiinţarea unei construcţii, plantaţii sau altei lucrări ori în îndeplinirea
oricărei alte activităţi stabilite pentru realizarea drepturilor creditorului, iar debitorul nu
execută de bună-voie obligaţia sa în termenul prevăzut în somaţie, executorul sau, după
caz, creditorul, în raport cu împrejurările cauzei şi natura obligaţiei ce se execută, va
proceda fie la executarea silită, fie va sesiza instanţa de executare în vederea aplicării
unei amenzi civile.
Toate formele de executare silită directe presupun somarea debitorului prealabil
executării silite propriu-zise, însă atunci când creditorul justifică o nevoie urgentă sau
există pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire, preşedintele instanţei de

70
executare va putea dispune, la cererea creditorului, prin încheiere irevocabilă, dată fără
citarea părţilor, ca executarea silită a obligaţiilor de mai sus să se facă de îndată şi fără
somaţie.

15.2. Predarea silită a bunurilor mobile

Dacă în termen de o zi de la primirea somaţiei debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia


de a preda un bun mobil determinat prin calitate şi cantitate, executorul judecătoresc se
va deplasa la locul situării bunului, ridicându-l de la debitor sau de la terţul care îl deţine
şi predându-l creditorului conform cu drepturile acestuia stabilite prin titlul executoriu.
Executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal care să ateste îndeplinirea
executării, stabilind totodată cheltuielile de executare pe care urmează să le plătească
debitorul. Procesul-verbal astfel întocmit constituie titlu executoriu în privinţa
cheltuielilor de executare stabilite în sarcina debitorului.

15.3. Predarea silită a bunurilor imobile

Dacă în termen de 5 zile de la primirea somaţiei, debitorul obligat la a părăsi sau


preda un imobil nu îşi îndeplineşte această obligaţie, executorul judecătoresc se va
deplasa la imobil, cerându-i debitorului să-l părăsească de îndată, în caz de refuz putând
solicita sprijinul agenţilor forţei publice pentru al pune pe creditor în drepturile sale.
Când în imobil se găsesc bunuri mobile ce nu formează obiectul executării silite şi pe
care debitorul nu le ridică singur, executorul va numi, pe cheltuiala debitorului, un
custode căruia îi va încredinţa bunurile.
Despre îndeplinirea executării executorul va întocmi un proces-verbal având
conţinutul stabilit de art. 388 C.proc.civ.

15.4. Executarea silită a altor obligaţii de a face

71
Dacă în termen de 10 zile de la primirea somaţiei debitorul refuză să îndeplinească
obligaţia de a o face arătată în titlul executoriu şi care nu presupune faptul personal al
debitorului, creditorul poate:
a) să solicite executorului prin cerere executarea silită a obligaţiei, dacă natura obligaţiei
permite aceasta (ex.: demolarea unui gard);
b) să solicite instanţei de executare să îl autorizeze, să îndeplinească obligaţia el însuşi
sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului. In acest caz, instanţa va hotărî, cu citarea
părţilor, prin încheiere irevocabilă .
În aceste două ipoteze executarea obligaţiei se va putea face şi cu ajutorul organelor
de poliţie, jandarmerie, dacă debitorul se opune.
Când executarea obligaţiei implică faptul personal al debitorului ( este cazul
obligaţiilor intuitu personae), aceasta se poate realiza prin aplicarea mijlocului de
constrângere indirectă al unei amenzi civile.
În acest caz, creditorul va solicita instanţei de executare, prin cerere, obligarea
debitorului la plata unei amenzi civile în favoarea statului, în cuantum de 20 lei până la
50 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul
executoriu. Instanţa judecătorească va judeca cererea cu citarea părţilor, prin încheiere
irevocabilă.
Când prin întârzierea în executarea obligaţiei de mai sus, creditorul a fost prejudiciat,
el poate cere instanţei de executare obligarea debitorului la a-i plăti daune-interese.
Instanţa va judeca cererea cu citarea părţilor, prin încheiere executorie supusă doar
recursului.
Dacă în termen de 6 luni debitorul nu va executa obligaţia prevăzută în titlul
executoriu, la cererea creditorului, instanţa care a dispus obligarea debitorului la plata
unei amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului va fixa suma datorată statului cu
acest titlu. Instanţa va dispune cu citarea părţilor, prin încheiere.
În scopul acoperirii prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligaţiei de a face intuitu
personae, creditorul poate cere şi obligarea debitorului la plata de daune interese, instanţa
pronunţându-se cu citarea părţilor, printr-o încheiere supusă doar recursului.

72
Amenda civilă aplicată debitorului va putea fi anulată, în tot sau în parte, ori redusă,
dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu sau, după caz, pentru alte
motive temeinice, pe cale de contestaţie la executare.
Prin dispoziţie expresă legiuitorul a prevăzut că pentru neexecutarea obligaţiilor ce nu
ar putea fi îndeplinite de o altă persoană decât debitorul nu se pot acorda daune
cominatorii.

15.5. Executarea silită a obligaţiilor de a nu face

Se realizează prin aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor specifice executării


obligaţiilor de a face, sus-arătate.
Când debitorul nu a respectat o obligaţie de a nu face, creditorul va putea solicita
instanţei de executare să desfiinţeze el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala
debitorului, lucrările realizate de acesta prin nerespectarea obligaţiei. Instanţa va judeca
cererea cu citarea părţilor, prin încheiere irevocabilă.

73