Descoperirea lui Dumnezeu

Revelaţia– este acţiunea prin care Dumnezeu descoperă oamenilor voinţa şi planurile Sale în
legătură cu lumea şi cu oamenii. (lat. Revelo, revelatio = a descoperi, descoperire);

- prin revelaţie Dumnezeu se coboară la om, împărtăşindu-i acestuia, pe măsura înţelegerii lui,
cunoştinţe despre Sine, despre voinţa şi planurile sale;

- scopul revelaţiei – este de a-l ajuta pe om să îndeplinească scopul ultim al vieţii sale (dobândirea
fericirii veşnice) aşa cum rezultă din textul următor: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe
Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan XVII,3).

REVELAȚIA NATURALĂ:

- omul descoperă adevărurile despre Dumnezeu din observarea vieţii interioare proprii, din ceea ce
vedem că se petrece în societate, în istorie şi în lume, lucruri care ne dovedesc că toate aceste realităţi
nu pot fi produsul întâmplării, nu pot exista de la sine, nu se petrec oricum, ci se desfăşoară după
anumite legi, ce sunt opera unei fiinţe superioare omului;

REVELAŢIA SUPRANATURALĂ:

este aceea în care Dumnezeu se face cunoscut prin mijloace mai presus de fire şi nu poate fi
primită şi înţeleasă decât prin credinţă;
 este externă când vine direct de la Dumnezeu sau prin organele Sale (îngeri prooroci etc.)
şi este însoţită de semne externe (minuni sau profeţii);
 este internă când se produce în sufletul celui căruia Dumnezeu i se adresează luminându-i
mintea şi împărtăşindu-i acestuia cunoştinţe, sentimente şi îndemnuri pe care altfel nu le-ar fi
avut.

 SFÂNTA SCRIPTURĂ (grec. βίβλίον, βίβλία = carte, cărţi)

 este o colecţie de cărţi sfinte, scrise de prooroci, apostoli şi alţi oameni aleşi, sub inspiraţia
Duhului Sfânt şi cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare şi relatări istorice, pe care
Dumnezeu le-a descoperit spre a fi scrise, păstrate şi transmise credincioşilor în scopul mântuirii;
are două părţi:
 VECHIUL TESTAMENT – înfăţişează istoria revelaţiei de la Adam până la Hristos şi are 39 de
cărţi canonice, la care se adaugă 13 cărţi sau fragmente de cărţi necanonice (anaghinoscomena),
dar bune de citit, fiind ziditoare de suflet;
 NOUL TESTAMENT – cuprinde descoperirea dumnezeiască făcută de însuşi Fiul lui
Dumnezeu şi transmisă de Sfinţii Apostoli şi are 27 de cărţi canonice.

♥❀ Page 1
 SFÂNTA TRADIŢIE

 este cel de-al doilea izvor al revelaţiei dumnezeieşti, prin ea înţelegându-se totalitatea
adevărurilor revelate, care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de
către Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, fiind consemnate ulterior în scris şi păstrate de către
Biserică până în zilele noastre;

 se deosebeşte de tradiţia în sens profan, care reprezintă totalitatea învăţăturilor, datinilor,

practicilor, creaţiilor spirituale şi materiale ale unui popor, moştenite de la o generaţie la alta;

Criteriile revelaţiei autentice

 Minunile:
- sunt fenomene neobişnuite mai presus de puterea omului şi ordinea naturii, având drept
cauză pe Dumnezeu şi ca scop adeverirea revelaţiei;
- într-o minune legea este suspendată nu şi desfiinţată; ele producându-se prin derogări de
la legi, pentru că sensul lor este spiritual;
- minunea adevărată se deosebeşte de minunea falsă prin faptul că are un caracter
supranatural şi un scop religios-moral;

 Profeţiile:
- este prezicerea sau prevederea lămurită şi precisă a unui eveniment viitor, care nu poate
fi cunoscut pe cale naturală, ci numai din descoperirea dumnezeiască;

- nu trebuie confundată cu vechile oracole, cu prezicerile aşa zişilor vizionari, ori cu ale
ghicitorilor de meserie, pentru că acestea sunt lipsite de claritate şi nu privesc un interes obştesc
sau o conduită morală;
prevederile ştiinţifice, bazate pe calcule precise, cum sunt eclipsele de soare sau lună, ivirea unei
comete, etc. nu sunt profeţii, pentru că sunt deduse cu certitudine din cunoaşterea exactă a legilor
naturii.

Iisus Hristos – Mântuitorul lumii.Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

1. Dumnezeu – Treime.
Creştinismul este religia adevărată a mântuirii omului şi în centrul învăţăturii sale stă persoana
Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Învăţătura despre Iisus Hristos se numeşte
Hristologie şi constituie cea mai importantă parte din întreaga învăţătură creştină, alături de triadologie,
învăţătura despre Dumnezeu – Sfânta Treime. Dumnezeu este unul în Fiinţa Sa şi întreit în Persoane:
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cele treiPersoane divine sunt egale în cinstire şi mărire şi consubstanţiale după
natura lor, având aceeaşi unică Fiinţă a dumnezeirii. Tatăl este Dumnezeu adevărat ca principiul veşnic al
existenţei necreat şi nenăscutla care se raportează tainic şi egal celelalte două Persoane dumnezeieşti.
Fiul este Dumnezeu adevărat născut din Tatăl din veşnicie, iar Duhul Sfânt este, de asemenea,
Dumnezeu adevărat Care purcede din Tatăl din veşnicie. Această naştere şi această purcedere nu pot fi

♥❀ Page 2
înţelese de mintea omenească pentrucă sunt însuşiri ale Fiului şi Duhului Sfânt ca Persoane treimice
aflate în relaţie cu Persoana Tatălui în Fiinţa unică a lui Dumnezeu. Aceasta poate fi comparată cu
soarele, din care provin în mod diferitlumina şi căldura, două lucruri distincte, dar nedespărţite de el,
alcătuind aceeaşi unică realitate.
2. Posibilitatea mântuirii

Prin căderea în păcat, omul s-a îndepărtat de Dumnezeu şi deîmplinirea scopului vieţii sale, pierzând
comuniunea harică cu El, şi a intrat în moarte sufletească ,ajungând într-o astfel de stare încât nu se mai
putea îndrepta prin puterile sale. Dumnezeu, fiind drept şimilostiv, nu putea să vadă stricăciunea şi
suferinţa făpturilor Sale şi, prin înţelepciunea şi bunătatea Sanegrăită, a găsit cel mai potrivit mijloc al
izbăvirii omului din păcat, hotărând întruparea Fiului Său pentru mântuirea lumii:
„Căci aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede
în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(Ioan 3,16). Mântuirea omului era posibilă pentru că păcatul
strămoşesc nu a fost o cădere şi o stricăciunetotală, precum a fost căderea îngerilor, care s-au împietrit
în rău, devenind duşmani ai lui Dumnezeu. Înfiinţa omului chipul lui Dumnezeu nu a fost distrus de
păcat, ci doar a fost slăbit şi alterat, omulrămânând capabil să dorească şi să înfăptuiască într-o anumită
măsură adevărul şi binele. Mântuireaneamului omenesc era însă posibilă, datorită neputinţei omului,
numai ca lucrare a lui Dumnezeu,menită să trezească şi să pună în mişcare puterile slăbite ale omului:
„Dar Dumnezeu, bogat fiind înmilă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram
morţi prin păcatele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos” (Efeseni 2, 4-5).
3. Timpul şi scopul Întrupării

Este cu totul sigur faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om „pentru noi oamenii şi pentru a noastră
mântuire”(Simbolul Credinţei, art. 3), căci nicăieri înRevelaţie nu se arată o altă cauză a Întrupării, decât
căderea omului în păcat. Sf. Ap. Pavel spune: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei
păcătoşi”(I Timotei 1,15). Sf. Ioan Gură de Aur, deasemenea, precizează: „Hristos Mântuitorul fiind
Dumnezeu, a primit trupul nostru şi S-a făcut om nuîn alt scop, ci numai pentru mântuirea neamului
omenesc”.Potrivit planului lui Dumnezeu, Întruparea cu tot ceea ce ţine de ea s-a petrecut la
„plinireavremii”(Galateni 4,4), adică atunci când erau îndeplinite în omenire toate condiţiile
corespunzătoare pentru o lucrare mântuitoare eficientă. Sfânta Scriptură nu cuprinde explicaţii speciale
referitoare laaceste condiţii ale „plinirii vremii”, dar Sfinţii Părinţi ne dau lămuriri suficiente în această
privinţă,toate pornind de la ideea că Dumnezeu ştia când este momentul potrivit pentru întruparea
Fiului Său:a) trebuia să treacă o vreme îndelungată pentru ca omenirea să se convingă deplin
prinexperienţa trăită de gravitatea păcatului în care se afla, de neputinţa ieşirii din această stare prin
puterile proprii şi să dorească liber mântuirea prin ajutorul lui Dumnezeu;
b) pentru ca răul să poată fi vindecat total de la origine şi din rădăcină, trebuia ca decăderea morală
şi religioasă, rezultată din păcat, să ajungă la limita maxima
c) era necesară trecerea unei perioade de timp în care
venirea Mântuitorului în lume să fie vestită pe diverse căi tuturor oamenilor , pentru că toţi aveau să
beneficieze de lucrarea Sa mântuitoare,conştientizând păcatul şi dorind liber mântuirea;d) a fost nevoie,
de asemenea, ca oamenii să aibă timp suficient de pregătire pentru aajunge la o anumită maturitate
spirituală, înţelegând necesitatea şi rostul mântuirii din robia păcatului;e) trebuia ca, printr-o pregătire
îndelungată sub ocrotirea Providenţei divine, să se nască înlume o persoană deosebită în care păcatul,
deşi prezent potenţial, să nu fi avut nici un rod şi astfel să fie vrednică să-L nască în lume ca Om pe Fiul
lui Dumnezeu prin atingerea ei de firea dumnezeiască.Când Dumnezeu a constatat că aceste condiţii au
fost îndeplinite, L-a trimis în lume pe FiulSău Cel Unul-Născut, Care rămânând ceea ce era, adică
Dumnezeu adevărat, a devenit şi ceea ce nuera, adică Om adevărat, luând din Sfânta Fecioară Maria

♥❀ Page 3
firea omenească deplină cu toate însuşirile şislăbiciunile ei. Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru
mântuirea neamului omenesc constituie mareataină a credinţei creştine: „Şi cu adevărat mare este taina
dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat întrup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a
propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume şi S-a înălţat întru slavă”(I Timotei 3,16).
4. Taina chenozei.
Modul în care s-a petrecut actul Întrupării rămâne un mister inexprimabil, căci fiind
Dumnezeu după fire Mântuitorul S-a coborât la nivelul omenesc al existenţei, ascunzându-şi
slava sau strălucirea firii dumnezeieşti necreate pentru a se putea uni cu firea
omeneascăcreată „până într-atât încât li s-a părut celor necredincioşi că nu este
Dumnezeu”(Sf. Maxim Mărturisitorul). Această micşorare a slavei dumnezeieşti pentru a veni
în maximă apropiere de oamenise numeşte chenoză si constituie o caracteristică de bază a
persoanei Mântuitorului Hristos, „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El
întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea
oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe sine,ascultător făcându-Se până
la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui
nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se
plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată
limba că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filipeni 2,6-11).Totuşi,
Mântuitorul Hristos nu a renunţat la slava dumnezeiască pe care a avut-o mai înaintede
întrupare, ci doar la manifestarea ei deplină, pe care şi-a arătat-o la Schimbarea la faţă pe
munteleTaborului (Matei 17,1-6). Sub chipul omenesc smerit natura dumnezeiască putea fi
intuită sau văzută prin credinţă, aşa cum mărturiseşte Sf. Ap. Ioan: „Şi Cuvântul S-a făcut trup
şi S-a sălăşluit între noi şiam văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi
de adevăr”(Ioan 1,14). Iar Sf. Ap.Pavel menţionează că „întru El locuieşte trupeşte, toată
plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2,9).

5. Unirea ipostatică.
Mântuitorul Iisus Hristos este, aşadar, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat , având două
firi, dumnezeiască şi omenească unite tainic în aceeaşi persoană în mod neîmpărţit ,
nedespărţit , neamestecat şi neschimbat . Această unire a celor două firi în persoana
Mântuitorului se numeşte unire ipostatică sau personală şi este una dintre cele mai
importante învăţăturicreştine. Însemnătatea ei este considerabilă pentru omenire, căci numai
aşa Hristos putea fi cu adevăratMântuitor: trebuia să fie Dumnezeu pentru a putea birui
păcatul şi moartea şi a elibera neamul omenescdin robia lor; trebuia să fie şi Om pentru că
lucrarea de mântuire pentru a fi eficientă era necesar să fieînfăptuită de un reprezentant al
omenirii în mod liber, aşa cum s-a petrecut şi căderea în păcat.Unirea ipostatică este modelul
unirii spirituale a omului cu Dumnezeu, începută în persoanalui Hristos şi continuată apoi în
lucrarea de mântuire a omenirii. Aceasta începe în momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu ca
Om, la Bunavestire, şi rămâne fără încetare pentru veşnicie, având o serie de urmări sau
consecinţe pentru viaţa şi învăţătura creştină:
a)Iisus Hristos este în acelaşi timp Dumnezeu adevărat şi Om adevărat şi se
manifestădupă ambele firi în orice împrejurare şi lucrare mântuitoare;

♥❀ Page 4
 b) Firea omenească este îndumnezeită în persoana Sa, adică ridicată la cel mai înalt
gradde perfecţiune, fiind fără de păcat, dar rămânând în sine fire omenească cu toate ale
sale;

c)Iisus Hristos este adorat în acelaşi timp şi ca Dumnezeu şi ca Om, adică i Se cuvine osingură închinare
întrucât este o singură persoană;

d)Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, căci nu a născut un simpluom, ci pe

însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care exista din veşnicie în Sfânta Treime;

e)Mântuitorul Iisus Hristos are două voinţe şi două simţiri, corespunzătoare celor douăfiri din
persoana Sa, dar firea omenească cu simţirea şi voinţa sa este supusă şi condusă permanent defirea
dumnezeiască, care are simţirea şi voinţa sa proprie.Deşi a devenit prin Întrupare Om adevărat,
asemenea tuturor oamenilor, Mântuitorul Hristos posedă două prerogative sau deosebiri faţă de
restul omenirii: Naşterea supranaturală, petrecută mai presus de legile firii omeneşti prin lucrarea
divinăa Tatălui şi a Duhului Sfânt, arătată de cuvintele arhanghelului adresate Fecioarei Maria:„Duhul
Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va
naştedin tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”(Luca 1,35). De aceea, Maica Domnului a rămas fecioară
şidupă naştere, precum a profeţit Isaia în Vechiul Testament. Impecabilitatea, înţeleasă ca lipsa
desăvârşită a oricărui păcat, atât strămoşesc, cât şi propriu, în persoana Sa şi chiar neputinţa de a
păcătui, datorită naşterii Sale supranaturale, aşa cum aratăSf. Ap. Ioan:„Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca
să ridice păcatele şi păcat în El nu este. Oricine rămâneîntru El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu
L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (I Ioan 3,5-6).

Text suplimentar

Pregătirea lumii pentru venirea Mântuitorului

Potrivit planului lui Dumnezeu, mântuirea trebuia să fie un act al libertăţii omului şi, pentru aceasta,
omenireatrebuia pregătită timp îndelungat pentru a ajunge să conştientizeze păcatul în care se afla şi,
astfel, să-şi dorească liber izbăvirea. Această pregătire s-a făcut pe două căi: una pozitivă, prin
Revelaţia supranaturală, descoperindu-se din timpoamenilor în mod clar că va veni un Mântuitor care
să-i scape de sub povara păcatului; şi una negativă, prin suferinţe şicondiţiile grele de viaţă, care au
trezit în om dorinţa izbăvirii din robia păcatului.Pregătirea omenirii a durat mii de ani, ea începând în
momentul în care Dumnezeu a pronunţat în faţa primilor oameni consecinţele păcatului lor (Facerea
3,14-19). Atunci El le-a şi vestit izbăvirea prin cuvintele adresate şarpelui: „Duşmănie voi pune între
tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul , iar tu îi vei înţepacălcâiul”
(Facerea 3,15). Această făgăduinţă, numită prima veste bună sau protoevanghelia, a fost păstrată mai
mult saumai puţin de fiecare popor în parte, fiind reprezentată în mod diferit în miturile şi legendele
lor, dar constituind, în acelaşitimp, o dovadă evidentă despre originea comună a tuturor oamenilor şi
despre o Revelaţie primordială.Ca urmare a înmulţirii fărădelegilor între oameni şi a căderii în
idolatrie şi politeism, Dumnezeu a hotărât săîntemeieze un popor ales pe care să-l pregătească special

♥❀ Page 5
pentru venirea Mântuitorului. În acest sens, l-a ales dintre toţilocuitorii pământului pe Avraam din
Chaldeea, de origine semită, datorită credinţei sale monoteiste, căruia i-a prezis că varidica din
urmaşii săi un popor ales şi binecuvântat. Din acest moment, pregătirea omenirii în vederea mântuirii
s-a făcut pe două laturi: o pregătire specială a poporului ales Israel, în care predomina calea pozitivă;
şi o pregătire generală a popoarelor păgâne, în care predomina calea negativă. Cea mai importantă
era pregătirea specială a poporului ales, în mijloculcăruia Dumnezeu intervenea direct în mod special
prin minuni şi profeţii.Venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos a fost vestită omenirii de
Dumnezeu de multe ori de-a lungulistoriei, cu precădere în cadrul poporului ales. Aceste vestiri date
mai ales israeliţilor , dar şi păgânilor , se numesc profeţii mesianice şi cuprind învăţături clare despre
timpul ,locul şi modul naşterii lui Mesia, precum şi despre misiunea Samântuitoare. Prima profeţie
mesianică făcută omenirii este protoevanghelia, unde Mântuitorul este numit „sămânţă a femeii” care
va zdrobi capul şarpelui (Facerea 3,15). Făgăduinţa venirii unui Mântuitor este mereu întărită şi
exprimată princele vestite de Dumnezeu strămoşilor poporului ales Avraam, Isaac si Iacov, cărora le
spune că prin seminţia lor „se vor binecuvânta toate popoarele lumii” (Facerea 22,18; 26,4; 28,14).
Vrăjitorul pagan Valaam, fiind chemat de regele Moabului să blesteme poporul ales, a fost luminat
deDumnezeu şi a rostit o importantă profeţie mesianică referitoare la poporul evreu:

„Va ieşi din seminţia lui un Om, care va stăpâni neamuri multe (…) şi împărăţia Lui se va înălţa (…); îl
văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din
Israel”(Numerii 24,7,17).

Moise reaminteşte poporului ales aceste făgăduinţemesianice, spunând:„Prooroc din mijlocul tău şi
din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău; pe Acela să-l ascultaţi”(Deuteronom
18,15).Profeţiile mesianice devin tot mai numeroase şi mai precise mai târziu, în timpul marilor
prooroci ai VechiuluiTestament, care specificau multe amănunte despre Mântuitorul lumii care va
veni:

a) Isaia vesteşte naşterea Mântuitorului dintr-o fecioară:

„Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor
chema numele Lui Emanuel”(Isaia 7,14);

b)Miheia precizează exact locul naşterii Sale:

„Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, dintine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar
obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei”(Miheia 5,1);

c)Daniel anunţă cronologic timpul venirii Sale şi dărâmarea Ierusalimului:

„Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă până ce
fărădelegea va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi nelegiuirea, până ce
dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi proorocia se vor pecetlui şi se va ungeSfântul Sfinţilor. Să ştii
şi să înţelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi până la Cel Uns, Cel
Vestit, sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni; şi din nou vor fi zidite pieţele şi zidul din

♥❀ Page 6
afară în vremuri de strâmtorare. Iar după cele şaizeci şi două de săptămâni, Cel Uns va pieri fără să se
găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn va veni şi va dărâma cetatea şi templul. Şi sfârşitul
cetăţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până lacapăt va fi război – prăpădul cel hotărât. Şi
El va încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână, iar la mijlocul săptămâniiva înceta jertfa şi
prinosul şi în templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa
pestelocul pustiirii”(Daniel 9,24-27);

d)Zaharia vede tainic intrarea Sa triumfală în Ierusalim înainte de patimi şi răstignire:

„Bucură-te foarte, fiicaSionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci, iată, Împăratul tău vine la tine
drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pemânzul asinei”(Zaharia 9,9);

e)Isaia descrie amănunţit jertfa mântuitoare a lui Mesia pentru păcatele oamenilor, fapt pentru care a
fost numit„evanghelistul Vechiului Testament”:

„Cine va crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a înaintea Lui ca o
odraslă şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe ca să ne uităm la El şi nici
oînfăţişare ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni, om al durerilor şi cunoscător
al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat
asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţelenoastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi
chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatelenoastre şi zdrobit pentru fărădelegile
noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-amvindecat. Toţi
umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui
fărădelegilenoastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre
junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa. Întru
smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Luicine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui!
Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus spre moarte. Mormântul Lui a fost pus lângă cei
fărădelege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şinici
înşelăciune nu fusese în gura Lui. Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-
a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, Îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna
Lui va propăşi. Scăpat dechinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale şi de mulţumire se va
sătura. Prin suferinţele Lui, Dreptul, SlugaMea, va îndrepta pe mulţi şi fărădelegile lor le va lua asupra
Sa. Pentru aceasta, Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cucei puternici va împărţi prada, ca răsplată
că şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile
multora şi pentru cei păcătoşi şi-a dat viaţa” (Isaia 53, 1-12).Desigur, alături de profeţiile mesianice,
întreaga lege mozaică a pregătit poporul evreu pentru venireaMântuitorului, ea fiind, după cuvintele
Sf. Ap. Pavel, „călăuză spre Hristos” (Galateni 3,24). Deşi profeţiile mesianice, încea mai mare parte,
au fost adresate poporului ales, totuşi şi păgânii le-au putut cunoaşte într-o anumită măsură
prinlegăturile lor cu evreii sau prin traducerea Vechiului Testament în limba greacă, numită
Septuaginta, din sec. III î.d.Hr. Dar majoritatea popoarelor păgâne, care n-au putut cunoaşte aceste
profeţii, au păstrat unele învăţături din Revelaţia primordială,chiar dacă într-o formă denaturată sau
schimbată, în miturile şi legendele lor de natură religioasă, prin care au cunoscutfăgăduinţa venirii
unui izbăvitor. Însăşi venirea magilor de la Răsărit la naşterea pruncului Iisus în Betleem dovedeşte că

♥❀ Page 7
 şi popoarele păgâne aşteptau venirea Mântuitorului, cunoscând chiar date despre locul şi timpul
venirii Lui.

Adeverirea mortii si Invierii Mantuitorului

Actele mântuitoare ale lui Hristos sunt: Întruparea, Patimile, Moartea şi Învierea.

Azi vom vorbi despre ultimele două dintre acestea, dat fiind faptul că există o serie de teorii care neagă
realitatea acestora.

Mântuitorul a săvârşit multe minuni, însă cea mai importantă este cea a propriei Sale învieri din
morţi, sensul, temelia pe care s-a construit creştinismul: dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci
propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră... (1 Cor. 15, 14).
Învierea este un eveniment istoric dovedit de martorii care au asistat la arătările Lui după
înviere: Maria Magdalena (Mc. 16, 9);Maria lui Iacob şi Salomeea (Mc. 16, 1); Sfântul Apostol Petru (Lc.
14, 34; 1 Cor. 15, 7); ucenicii Luca şi Cleopa, cărora Iisus li S-a arătat în drum spre Emaus (Lc. 24, 13-
35); apostolii adunaţi la un loc, fără Toma (In. 20, 19-24), cărora, spre a le dovedi că nu este o nălucă, le-a
oferit mâinile şi picioarele spre a le pipăi; apoi cu Toma(In. 20, 26-29), la marea Tiberiadei (In. 21, 6).
Iisus i S-a arătat şiSfântului Apostol Pavel pe drumul Damascului, când acesta s-a convertit (1 Cor. 15,
Cu toate acestea, realitatea morţii sau învierii Mântuitorului a fost contestată în decursul timpului,
apărând tot felul de teorii, care încearcă să o explice în mod logic, raţional.

Una dintre acestea se numeşte

IPOTEZA MORŢII APARENTE.

Potrivit acesteia, Iisus nu ar fi murit, ci ar fi căzut într-o stare de leşin din care mai târziu S-a trezit,
a răsturnat piatra de pe mormânt şi S-a arătat femeilor mironosiţe şi Apostolilor.
 Dar această teorie nu poate sta în picioare, fiind cu totul eronată. Faptul că Hristos a murit este
demonstrat de faptul că nu au mai zdrobit fluierele picoarelor Sale, aşa cum au făcut cu ceilalţi doi,
văzând că e deja mort. „Deci auvenit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era
răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit
fluierele. (In. 19, 32-33). Ba mai mult, spre a se asigura de moartea Sa, unul din ostaşi cu sulifa a
împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. (In. 19, 34), semn clinic al morţii unei persoane.
 De asemenea, permisiunea de a lua trupul Său şi a-L îngropa nu ar fi fost posibilă, dacă
Pilat nu ar fi fost sigur de moartea lui Hristos.
 Mai mult decât atât, paza mormântului a fost întărită de către soldaţi romani, care nu
puteau să adoarmă, aşa cum au fost mituiţi de iudei să spună, căci romanii, care cuceriseră prin forţele
armate atâtea teritorii, aveau soldaţifoarte bine pregătiţi. La aceasta se adaugă şi faptul că dacă ar fi
adormit, riscau să fie aspru pedepsiţi.
 Nu în ultimul rând, chiar dacă Hristos nu ar fi murit, i-ar fi fost foarte greu, chiar
imposibil să iasă din mormânt, căci loviturile şi rănile primite, sângele pierdut, bandajele strânse pe
corp, lipsa de aer din mormânt, i-ar fi adus moartea. Şi chiar dacă ar fi reuşit să trăiască şi să dea la o
parte blocul de piatră de pe mormânt şi să se înfăţişeze astfel Apostolilor, vederea Sa nu ar fi reuşit decât
să stârnească milă.

O altă teorie este

TEORIA ÎNŞELĂCIUNII,
potrivit căreia învierea a fost un truc la care ar fi recursApostolii, care ar fi furat trupul lui
Iisus de la mormânt.

♥❀ Page 8
  În primul rând, Apostolii erau speriaţi şi ascunşi de frica iudeilor, şi nicidecum nu
se po admite că în starea în care se aflau ar fi îndrăznit să fure trupul lui Iisus.
 Şi chiar dacă ar fi fost aşa, propovăduirea veştii învierii nu ar mai fi avut nici un
rost, trupul mort al învăţătorului lor zdruncinându-le şi înăbuşindu-le credinţa şi entuziasmul. Iar
străjerii de la mormânt, despre care am vorbit mai sus, nu se poate să fi permis aşa ceva.

Alţii au emis o
TEORIE A HALUCINAŢIILOR
considerând că arătările Mântuitorului după înviere au fost simple halucinaţii, viziuni ale minţilor
bolnave al ucenicilor.
 Dar este greu de crezut că şi soldaţii au avut aceleaşi viziuni, căci
după înviere, înspăimântaţi, au vestit mai-maril preoţilor cele văzute.
 Apoi, hotărârea iudeilor de a-i mitui pe aceştia dovedeşte clar că ei şi-au dat seama de
învierea 1ui Hristos, dar au încercat să ascundă în continuare acest adevăr.
 De asemenea, nu există nici un indiciu în Sfânta Scriptură ca să arate că ucenicii ar fi fost
bolnavi,
 iar faptul că arătările Mântuitorului s-au petrecut în locuri, intervale de timp şi în faţa
unor persoane diferite, infirmă această teorie. Mai mult,Hristos a mâncat cu Sfinţii Apostoli peşte şi
miere, lucru care este imposibil pentru o nălucă.

O ultimă teorie este

TEORIA MITURILOR,
întemeiată pe analogiile dintre moartea şi învierea lui Iisus şi moartea şi învierea zeilor din
mitologiile păgâne.
 Însă dacă în mitologie totul este poveste fantastică, legendă, Evanghelia este o istorie ce n
cuprinde nimic fabulos, ci evenimente localizate în spaţiu şi timp, adeverite de martori oculari.
Însufleţiţi de convingerea învierii, Sfinţii Apostoli devin propovăduitori neînfricaţi ai lui Iisus Celui
înviat, îndurând bătăi, prigoniri, închisoare şi chiar moarte martirică.
 Cea mai importantă dovadă a învierii Domnului este însăşi existenţa Bisericii
Creştine. Această mare şi unică minune pe care se întemeiază întreaga învăţătură despre răscumpărare,
poate fi acceptată parţial prin raţiune, dar nu şifară credinţă statornică.
 Ca o reconfirmare a învierii Domnului, în fiecare an, la Biserica Sfântului Mormânt de la
Ierusalim, se petrece altă minune: coborârea Sfintei Lumini, argument puternic al prezenţei
permanente a lui Dumnezeu în lume.

Jertfa de pe Cruce
Clasa a XI-a. Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului
Vă spuneam ora trecută, discutând subiectul descoperirii lui Dumnezeu, că prin Întruparea Sa, Mântuitorul
S-a adus în forma maximă de comunicare faţă de om, spre a fi mai bine înţeles. Pe lângă aspectul Întrupării ca
smerenie a lui Dumnezeu, azi vom discuta despre Jertfa de pe cruce a
Mântuitorului. Termenul euharistie provine din limba greacă şi înseamnă mulţumire,
recunoştinţă. Jertfa euharistică, adică Sfânta Taină a Euharistiei, este centrul cultului liturgic al Bisericii
noastre. Ea a fost instituită de către Mântuitorul la Cina cea de Taină, când a mulţumit lui Dumnezeu şi a
împărtăşit pe ucenici: Iar pe când mâncau ei toţi; luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând
ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând:

♥❀ Page 9
Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre
iertarea păcatelor (Mt. 26,26-28; Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 17-20).
Euharistia este desăvârşirea tuturor celorlalte Taine ale Bisericii, prin care credincioşii se unesc în
mod real cu Hristos.

Jertfa euharistică este o actualizare a Jertfei de pe Cruce a Mântuitorului,care are loc la

fiecare Sfântă Liturghie, după porunca Mântuitorului: aceasta să faceţi spre pomenirea Mea (Lc. 22, 19).
Dacă în Vechiul Testament se aduceau ca jertfă animale şi produse agricole, în Noul Testament, însuşi
Hristos Se aduce drept Jertfă, căci El este Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii (In. 1, 29).
El este imaginea mielului pascal sacrificat în Vechiul Testament (Ieş. 12, 1-14). Spre deosebire însă de
Jertfa de pe Golgota, care a fost sângeroasă, Euharistia este o jertfă nesângeroasă.
Ce legătură este însă între Sfânta Împărtăşanie şi iubirea jertfelnică?Prima este Trupul şi
Sângele lui Hristos, iar a doua îl priveşte mai mult pe om. Prima se săvârşeşte numai în Sfântul Altar în
Biserică, a doua se poate săvârşi de fiecare om în parte, în relaţia cu semenii săi în viaţa de zi cu zi.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit pe Pământ şi a luat trup asemeni nouă pentru a ne scoate
din robia păcatului. Nimic altceva nu L-a făcut pe Dumnezeu să realizeze aceasta decât marea şi
nesfârşita Lui iubire de oameni. Şi această iubire a Lui nu ar fi fost desăvârşită dacă ea nu s-ar fi încheiat
prin însăşi Jertfa supremă de pe Cruce. Căci chiar şi Mântuitorul spune în Evanghelie: Mai mare dragoste
decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să şi-l pună pentru prietenii săi (In. 15, 13). Şi iarăşi: Căci
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică (In. 3, 16).
Iată, aşadar, care este forma supremă a iubirii - jertfa. Deci, legătura dintrejertfa euharistică şi
iubirea jertfelnică este următoarea: să nu uităm atunci când vedem Potirul cu Sfintele Taine în mâna
preotului că, pentru a fi vrednici de ele, nu trebuie să facem altceva decât să ne asumăm dragostea
jertfelnică pe care Hristos a arătat-o faţă de noi, creaturile Lui.
Să nu ne imaginăm vreodată că iubirea jertfelnică are putere doar până la producerea actului
suprem, adică a morţii celui în cauză. Aici avem de-a face cu un alt paradox propriu
creştinismului: jertfa este tocmai ceea ce face ca iubirea noastră să fie veşnică. Poate că, dacă
Mântuitorul Hristos nu ar fi murit pentru noi, ceea ce ne-ar fi propovăduit nu ar fi avut niciodată valoarea
şi puterea pe care o are acum. Jertfa este ceea ce dă viaţă. Împărtăşindu-ne de Sfintele Taine ale lui
Hristos, ne împărtăşim de Trupul şi Sângele Lui.
Jertfindu-ne din iubire creştină pentru aproapele, ne împărtăşim noi înşine de jertfa lui
Hristos, iar pe cel de lângă noi îl facem părtaş veşniciei - dacă el doreşte acest lucru.
Iubirea jertfelnică este, poate, cea mai înaltă formă de propovăduire a lui Hristos şi totodată
cea mai eficientă.
Deci Sfânta Liturghie, jertfa adusă lui Dumnezeu, trebuie să se prelungească şi în societate, iubind
până la jertfă pe aproapele nostru, după modelul lui Hristos, Care, după ce a instituit Euharistia, a spălat
picioarele ucenicilor (In. 13, 3-5), S-a rugat, a pătimit şi a murit pentru iertarea păcatelor tuturor. Noi nu
trebuie însă să murim de moarte sângeroasă ca Hristos pentru a ne jertfi pentru semenii noştri, ciiubirea
jertfelnică se vede în faptele noastre de renunţare la egoism şi de ajutorare a semenilor.
Toţi suntem creaţi ca fiinţe sociale, ce trebuie să trăim în comuniune cu cei de lângă noi. Aşa
cum o pâine, un trup, suntem, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine (1 Cor. 10, 17), aşa trebuie să ne
împărtăşim iubirea unul altuia. Aşa cum II iubim pe Dumnezeu şi-I aducem jertfă, asemenea şi pe
semeni, ca unii ce sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, trebuie să-i iubim, căci nimeni nu
iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, dacă nu iubeşte pe cel de lângă el.
Această iubire nu trebuie să fie una teoretică, ci arătată prin fapte. Biserica vorbeşte despre fapte
ale milei trupeşti şi fapte ale milei sufleteşti. Astfel, faptele milosteniei trupeşti sunt: hrănirea celui
flămând, adăparea celui însetat, îmbrăcarea celui gol, cercetarea celui aflat în necazuri şi nevoi, cercetarea
celui bolnav, găzduirea călătorilor, îngroparea celor pe care nu are cine să-i îngroape etc. Faptele
milosteniei sufleteşti sunt: întoarcerea celor rătăciţi la adevăr şi a celor păcătoşi la virtute, învăţarea celor

♥❀ Page 10
neştiutori şi nepricepuţi, sfatuirea celor ce au nevoie de sfat, rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele
nostru, mângâierea celor întristaţi, răsplătirea răului cu bine, nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii,
iertarea celor ce ne greşesc etc.
Numai procedând astfel, noi continuăm Liturghia Euharistică din biserică cu liturghia slujirii
aproapelui, ce ne deschide uşa împărăţiei lui Dumnezeu: Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui:
Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci
flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mimaţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi
primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la
Mine(Mt. 25, 34-36).

Lucrarea Sfantului Duh

Sfantul Duh este a 3 a persoana a Sfintei Treimi.

In CREZ marturisim: "si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul care de la Tatal purcede,
Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, care a grait prin proroci". Aceste
adevaruri au temeiuri in invatatura Sfintei Scripturi.

Aflam din crez ca Duhul Sfant purcede de la Tatal. Ce este purcederea, nu putm explica logic.
Este modul in care Duhul Sfant isi ia fiinta din Tatal. Fiul isi ia fiinta din Tatal prin nastere, iar
Duhul Sfant prin purcedere. Ce este concret nasterea sunt purcederea este peste puterea
omului de intelegere.

Sfintii Parinti folosesc un exemplu foarte graitor: soarele. Asa cum din soare izvoraste
deodata si lumina si caldura, la fel si din Tatal se naste din vesnicie Fiul si purcede din vesnicie
Sfantul Duh. Fiul este Lumina lumii care lumineaza oamenii aflati in intunericul pacatelor, iar
Duhul Sfant este caldura care incalzeste inimile inghetate. Putem spune ca Duhul este iubirea
care inmoaie orice inima impietrita. Sf. Ioan Evanghelistul chiar spune ca "Dumnezeu este
iubire" (1 Ioan 4,8).

Exista prin urmare un singur Dumnezeu intreit in persoane: Tatal, Fiul si Sf. Duh. Fiecare
persoana a Sfintei Treimi are propria ei lucrare. Insa cu toate acestea ele conlucreaza
impreuna.

Tatal - Creatorul

Fiul - Mantuitorul

Duhul Sfant - Sfintitorul

Sfintii Parinti spun asa "Tatal lucreaza prin Fiul in Duhul S fant". Cum conlucreaza ele?

Iata un exemplu: Se spune ca Dumnezeu Tatal a crea lumea prin Cuvant: " El a zis si s-au
facut. El a poruncit si s-au zidit". Sf. Ioan Evanghelistul spune: "La inceput era Cuvantul si
Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era întru început la Dumnezeu.

♥❀ Page 11
Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut" (Ioan 1, 1-3). Prin urmare
Tatal creaza lumea prin Fiul si o desavarseste prin Duhul Sfant. In cartea Facerii se spune ca
"Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor" (Facere 1, 2).

In Vechiul Testament Dumnezeu nu S-a revelat deschis ca intreit in persoane pentru ca nu

cumva evreii sa ajunga sa creada in 3 dumnezei. Totusi se vorbeste deseori in Vechiul
Testament despre Duhul lui Dumnezeu care la facerea lumii se plimba pe deasupra apelor,
care vorbea prin profeti, care sfintea. Insa nu s-a spus deschis ca acest Duh al lui Dumnezeu
este o Persoana. S-a vorbit despre Mesia ca de un Fiu: "Fiul Meu esti Tu! Eu astazi Te-am
nascut" (Psalmi 2, 7). Insa nu s-a vorbit clar despre Fiul lui Dumnezeu ca o alta persoana.
Dumnezeu Yahweh nu era perceput ca Tata. Abia in Noul Testament Iisus vorbeste deschis
despre persoanele Sfintei Treimi. Din aceasta cauza Iisus e condamnat la moarte. Vina Sa era
blasfemia. Indraznise sa se numeasca pe Sine Fiu al lui Dumnezeu.

Despre Sfanta Treime Iisus vorbeste deschis:

“Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh” (Matei 28, 19).

“Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi,
iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (Ioan 16, 7).

“Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la
Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din
al Meu va lua şi vă va vesti. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu
ia şi vă vesteşte vouă” (Ioan 16, 13-15).

Luam in discutie acum doua cuvinte: duhovnicesc si duhovnic. Radacina acestor cuvinte este
duh. Prin urmare aceste doua cuvinte vin de la Duhul Sfant.

Astfel avem:

Omul duhovnicesc - omul care traieste in comuniune cu Dumnezeu prin intermediul harului
Duhului Sfant.

Duhovnic - preotul care prin lucrarea Sfantului Duh da oamenilor dezlegare de pacate dupa
cuvantul Mantuitorului catre apostoli:

"Luati Duh Sfant! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute"
(Ioan 20, 22-23) Prin urmare duhovnicia este lucrarea Sfantului Duh.

Alte lucrari ale harului Sfantului Duh:

♥❀ Page 12
- de curatire a pacatelor;

- de tamaduire a ranilor sufletesti;

- de desavarsire, perfectionare;

- de sfintire a oamenilor, a naturii, a lucrurilor;

- de inteleptire - Dumnezeu graieste prin proroci, da cuvant intelept celot ce il marturisesc pe

Hristos;

- de intarire in marturisire - da curaj si rabdare marturisitorilor, mucenicilor;

Sf. Apostol Pavel: "roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea,
bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia" (Galateni 5, 22-23).

Sf. Serafim de Sarov spunea: "Scopul vietii crestine este dobandirea harului Sfantului Duh".

Toti crestinii am primit prin Taina Mirungerii harurile si darurile Sfantului Duh. De acum
depinde de noi de modul cum colaboram cu harul divin. Smerenia si pocainta fac lucrator in
om harul Sfantului Duh.

Nu degeaba Sfantul Apostol Pavel spune: "trupul este templu al Duhului Sfant care este in
voi" (Corinteni 6, 19).

Crestinul dobandeste harul Sfantului Duh prin rugaciunea smerita facuta in particular dar si in
mod comunitar in Biserica la Slujbele si Tainele Bisericii si nu in ultimul rand prin cainta
pentru pacatele savarsite, dar si prin faptele virtutilor crestine.

Persoana Duhului Sfânt, Dumnezeu adevărat, Persoană deofiinţă cu Tatălşi cu Fiul

Sfântul Duh este Cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi. El este Dumnezeu adevărat,
deofiinţă şi egal cu Tatăl şi cu Fiul. Acest adevăr îl mărturisim de fiecare dată când rostim
Crezul: „Cred... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce
împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci”.

Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt într-o relaţie de întrepătrundere reciprocă, numită
în termeni teologici perihoreză,având împreună o singură Fiinţă dumnezeiească.
Datorită perihorezei, Sfântul Duh este legătura de iubire dintre Tatăl şi Fiul, Tatălcomunicând
iubirea Sa Fiului prin Sfântul Duh, iar Fiul întorcându-o la Tatăl tot prin Duhul.

În această întrepătrundere reciprocă, Persoanele nu se identifică Una cu Alta, ci fiecare îşi

păstrează alteritatea, însuşirile personale, care se numesc proprietăţi. Astfel, fiecare
Persoană dumnezeiească păstrează în întregime Fiinţa divină, Tatăl fiind nenăscut şi necreat

♥❀ Page 13
din veci, Fiul fiind născut din Tatăl mai înainte de veci, în timp ce Sfântul Duh purcede
din Tatăl din veşnicie.

Purcederea Sfântului Duh

Cuvântul purcede înseamnă provine sau îşi are obârşia. Sfântul Duh, deci, îşi are obârşia în
fiinţa Tatălui, provine din El mai înainte de veci, adică dintotdeauna, la fel cum Fiul este
născut din Tatăl din veşnicie. Aceste adevăr este precizat de Mântuitorul:Iar când va veni
Mângâietorul, pe Care Eu II voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl
purcede, Acela va mărturisi despre Mine (In. 15, 26).

Totuşi, în ceea ce priveşte modul purcederii, pentru noi, oamenii, rămâne o taină.

Lucrarea Sfântului Duh în lume

Chiar dacă îl numim pe Tatăl, Creatorul, pe Fiul, Mântuitorul şi pe Sfântul

Duh, Sflnţitorul, Persoanele Sfintei Treimi nu lucrează în lume separate Una de Cealaltă, ci
Ele conlucrează. Pentru a arăta această conlucrare, Biserica foloseşte sintagma: Tatăl lucrează
prin Fiul în Duhul Sfânt.

Lucrarea Duhului Sfânt începe de la crearea lumii: întuneric era deasupra adâncului şi Duhul
lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (Fac. 1, 2). După învăţătura Bisericii, El este Cel
care a dat viaţa materiei create: Duhul este cel ce dă viaţă(In. 6, 63).

De asemenea,

· Duhul Sfânt a vestit pe Hristos proorocilor: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe

rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci...” (Evr.l, 1);

· S-a coborât asupra Sfintei Fecioare Maria: ...Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine... (Lc. 1,
35);

· S-a arătat Mântuitorului la Botez: Şi îndată, ieşind din apă, a văzut cerurile deschise şi
Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. (Mc. 1, 10);

· a apărut sub chipul unui nor de lumină la Schimbarea la Faţă: ...un nor luminos i-a
umbrit pe ei... (Mt. 17, 5).

· La Cincizecime, Duhul Sfânt a fost trimis de Dumnezeu-Fiul pentru a desăvârşi lucrarea

de mântuire, întemeind în felul acesta Biserica (Fapte, cap.2).

Efectele prezenţei Duhului Sfânt în viaţa creştinilor

Duhul Sfânt ni se transmite nouă prin Sfintele Taine şi Ierurgiile Bisericii.

♥❀ Page 14
Roadele prezenţei Duhului Sfânt sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea,
bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrănarea, curăţia (Gal. 5, 22-23).

Tot roade ale Duhului Sfânt sunt: pacea sufletească, întrucât este numit Mângâietorul (In. 14,
26); instaurare dreptăţii. Duhul Adevărului (rugăciunea „Împărate Ceresc"); consolidarea
unităţii şi a solidarităţii dintre oameni: Ca toţi fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu
întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una...(In. 17, 21); bunătatea:
Vistierulbunătăţii (rugăciunea „Împărate Ceresc"); curăţirea sufletului de patimi: Vino şi te
sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea (rugăciunea „Împărate Ceresc").
Sfântul Duh este Cel Care ne deschide inima şi ne luminează mintea prin harul divin, pentru ca
noi să ne putem întâlni cu Hristos. Cea mai mare roadă a Duhului Sfânt este dobândirea
sfinţeniei: “Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus
Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru. (I Cor. 6, 11).

Duhul Sfânt e cea de a treia Persoană dumnezeiască, izvorul tuturor harurilor şi darurilor cu
care suntem înzestraţi. De aceea, se cuvine să-L cinstim, fie prin rugăciuni, fie prin conlucrarea
noastră cu El. Dar cum se revarsă peste noi Duhul Sfânt? Prin harul divin.

Harul. Raportul dintre har şi libertate. Predestinaţia

Scopul sau menirea fiinţei umane este unirea în veşnicie cu Dumnezeu Tatăl,
adică mântuirea: Iisus Hristos, prin jertfa Sa de pe cruce, a deschis porţile Raiului întregii
omeniri (mai precis, ne-a izbăvit de sub povara păcatului strămoşesc), iar prin învierea cea de-
a treia zi ne-a dăruit din nou nemurirea cea pe care Adam a pierdut-o în momentul căderii.

Dar, cu toate acestea, mântuirea fiecăruia dintre noi nu este numai rodul jertfei lui Hristos ci
este şi rezultatul străduinţelor şi al pocăinţei fiecăruia. „Lucraţi cu frică şi cu cutremur la
mântuirea voastră (Flp. 2, 12) ne spune Sfântul Apostol Pavel. Uşa Raiului este Fiul lui
Dumnezeu, cheia care deschide uşa este Duhul Sfânt, iar pe Duhul Sfânt, a treia Persoană a
Sfintei Treimi, sfinţiţorul şi desăvârşitorul tuturor lucrărilor dumnezeieşti ale mântuirii, îl
găsim în Biserică, în Sfintele Taine.

Harul divin este energia necreată care izvorăşte din fiinţa divină a celor trei ipostasuri şi care
se revarsă prin Duhul Sfânt asupra oamenilor în scopul mântuirii şi sfinţirii lor.

Fără harul lui Dumnezeu, nimeni nu se poate mântui.

„În har sunteţi mântuiţi, prin credinţă” (Efes. 2, 8-9), ne spune Sfântul Apostol Pavel,
deoarece firea noastră cea slabă întinată de păcat şi biruită de puterea potrivnicului, nu poate
face singură nici o faptă bună spre mântuire. „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5),

♥❀ Page 15
ne spune Mântuitorul, şi oricât de multe fapte bune am face, tot slugi netrebnice (Lc. 17, 10)
am rămâne înaintea lui Dumnezeu, Care este izvorul milostivirii.

Caracteristicile harului

De aceea, pentru a face primii paşi spre Dumnezeu, are nevoie de harul primit la Botez: „De
nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în împărăţia Cerurilor” (In. 3, 5).

Harul dumnezeiesc nu ni se dă ca urmare a unor merite personale. Dumnezeu, din marea Lui
bunătate şi iubire, ni-l oferăgratuit. Căci se spune în Sfânta Scriptură: „în har sunteţi mântuiţi,
prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efes. 2, 8).

Universalitatea Harului. Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa

adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). De aceea, harul divin se dă tuturor oamenilor spre mântuire,
căci Iisus Hristos „S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi” (I Tim. 2, 6).

De aceea, Sfinţii Părinţi ne vorbesc despre conlucrarea dintre om şi harul divin în iconomia
mântuirii. Această conlucrare are la bază libertatea omului, darul prin care Dumnezeu i-a dat
şansa să aleagă între bine şi rău, între păcat şi virtute,între sfinţenie şi decădere: Dacă el
alege calea desăvârşirii, Dumnezeu îi aprinde înainte făclia harului. Omul îi dăruieşte
Părintelui său, cu smerenie şi Cu căinţă, puţinul pe care e în stare să-l facă pentru mântuirea
sufletului său. Iar Acesta, ca un Tată bun şiîndurat, îi trimite în ajutor harul Său, cel care
desăvârşeşte încercarea omenească şi care întăreşte neputinţa omenească cu putere de
sus (Ceea ce e cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu).

Pentru a fi folositoare în vederea mântuirii, faptele bune ale omului trebuie însoţite
de smerenie. Prin smerenie Sfânta Fecioara Măria a zdrobit capul şarpelui, născând pe
Izbăvitorul omenirii. Şi tot prin smerenie Dumnezeu a dăruit omului puterea de a birui orice
ispită a vrăjmaşului. Smerenia este, aşadar, cheia prin care se deschide uşa Raiului şi virtutea
care oglindeşte cel mai bine lucrarea harului Sfânt asupra Omului. Dacă omul nu s-ar goli de
sine înaintea dumnezeirii, n-ar putea ajunge la conlucrarea cu Dumnezeu şi; n-ar putea atinge
niciodată desăvârşirea... Când spune că scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului
Sfânt, Sfântul Serafim de Sarov nu face decât să ne aducă aminte că nimeni dintre noi nu se
poate mântui fară a-L chema în adâncul său pe Mângâietorul, Duhul adevărului, Care
pretutindeni este şi pe toate le împlineşte spre izbăvirea tuturor fiinţelor omeneşti din robia
păcatelor şi a întunericului.

Totuşi, observăm că nu toţi oamenii se mântuiesc, căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini
aleşi (Mt. 20, 16). De ce se întâmplă aşa? Pentru că, deşi harul se oferă tuturor, el nu forţează
libertatea omului, nu sileşte pe nimeni să-L primească. Căci a spus Mântuitorul: „Iată, stau la
uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el

♥❀ Page 16
cu Mine...” Omul este înzestrat cu libertate, se mişcă liber în tot ceea ce face. Dumnezeu nu-l
coordonează ca pe o marionetă, ci omul este liber să conlucreze sau nu cu acest har. El este
tot timpul chemat să răspundă la colaborarea cu harul, dar numai el poate hotărî dacă o va
face sau nu.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea, în acest sens: „Dumnezeu nu constrânge pe nimeni, dar
dacă Dumnezeu voieşte şi noi nu voim, mântuirea noastră este cu neputinţă, pentru că El nu
voieşte să silească pe nimeni.

Lucrarea Sfantului Duh in Biserica

Invatatura Sfintilor Parintidespre lucrarea Sfantului Duh in Biserica
In marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu i-a parasit pe acestia nici dupa ce ei i-au
nesocotit porunca, ci a ales cea mai buna modalitate de a-i scoate din robia pacatului. In acest
scop, la plinirea vremii, Dumnezeu a trimis in lume pe insusi Fiul Sau ca sa refaca legatura
dintre El si oameni, care fusese rupta prin neascultarea poruncii dumnezeiesti. Ne-o
spune Sfantul Apostol Pavel zicand : "Iar cand a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe
Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege, ca pe cei de sub Lege sa-i rascumpere, ca sa
dobandeasca infierea" (Galateni 4 ,4-5).Prin intrupare, viata de ascultare,
Rastignirea, Invierea si Inaltarea Fiului lui Dumnezeu ca om a fost pusa temelia mantuirii
noastre. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este acela care ne-a adus mantuirea obiectiva, adica
impacarea cu Tatal cel ceresc.

Mantuirea noastra propriu-zisa, adica mantuirea subiectiva, se infaptuieste insa abia prin
salasluirea in noi a lui Hristos cu trupul purtat de El, inviat si inaltat si deplin pnevmatizat sau
umplut de Duhul Sfant si devenit astfel desavarsit transparent. De aceea, acelasi Sfant
Apostol adauga : "Si pentru ca sunteti fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in
inimile voastre, care striga: Avva, Parinte!" (Galateni 4, 6).

Prin urmare, la actul mantuirii noastre, alaturi de Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul, participa
si cea de a treia persoana a Sfintei Treimi, si anume, Sfantul Duh. Acesta este pomenit
de Sfanta Scriptura chiar pe prima pagina, cand ne vorbeste despre crearea lumii, spunand ca
"Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor" (Facere, 1, 2).

Biserica ne invata ca Sfantul Duh este Dumnezeu adevarat, ca si Tatal si Fiul. El purcede din
insasi fiinta Tatalui, are aceleasi insusiri si lucrari dumnezeiesti ca si Tatal si Fiul si i se aduce
aceeasi inchinare ca Tatalui si Fiului. Sfintii Parinti au definit in Simbolul credintei pe Sfantul
Duh ca: "Domnul de viata Facatorul, Care din Tatal purcede, Cela ce impreuna cu Tatal si cu
Fiul este inchinat si marit, Care a grait prin prooroci". Prin urmare, Duhul Sfant este Domnul
de viata facator caci, impreuna cu Tatal si cu Fiul creeaza si stapaneste toate si indeosebi

♥❀ Page 17
pentru ca da oamenilor viata duhovniceasca, impartasindu-le harul dumnezeiesc castigat de
Mantuitorul, prin care ii curateste si ii sfinteste, pregatindu-i pentru viata vesnica.

Sintetizand intreaga invatatura a Bisericii privitoare la Sfantul Duh, Sfantul Ioan

Damaschin spune urmatoarele : "De asemenea, credem si in unul Sfant Duh, Domnul si
Facatorul de viata care purcede din Tatal si se odihneste in Fiul, impreuna inchinat si slavit cu
Tatal si cu Fiul, ca fiind de aceeasi fiinta si coetern. Credem in Duhul cel din Dumnezeu, cel
drept, cel conducator, izvorul intelepciunii, al vietii si al sfinteniei. El este si se numeste
Dumnezeu impreuna cu Tatal si cu Fiul, nezidit, atotstapanitor, atoatelucrator, atotputernic,
nemarginit in putere. in toate asemenea Tatalui si dat prin Fiul, este primit de toata zidirea.
Zideste prin el insusi, da fiinta universului, sfinteste si tine. Enipostatic, exista in propria lui
ipostaza, nedespartit si neseparat de Tatal si de Fiul, avand toate cate are Tatal si Fiul, afara
de nenastere si nastere". Si, mai departe, tot Sfantul Ioan Damaschin spune : "Duhul cel Sfant
este Dumnezeu; El sta la mijloc, intre Cel nenascut si Cel nascut si este unit de Tatal prin Fiul.
Se numeste Duh al lui Dumnezeu, Duh al lui Hristos, minte a lui Hristos, Duh al Domnului,
insusi Domn, Duh al adoptiei, al adevarului, al libertatii, al intelepciunii - caci este facatorul
tuturor. Prin fiinta lui umple toate, tine toate, umple lumea cu fiinta lui si este necuprins de
lume din pricina puterii lui. Dumnezeu este si Duhul cel Sfant, putere sfintitoare, enipostatica,
purcede in chip nedespartit din Tatal si se odihneste in Fiul, deofiinta cu Tatal si cu Fiul".

Daca mantuirea obiectiva ne-a fost adusa de catre Iisus Hristos, care este Dumnezeu
Mantuitorul, insusirea acesteia se face prin Sfantul Duh, Dumnezeu Sfintitorul, care ne
conduce pe calea adevarului, ajutandu-ne sa ni-l incorporam pe Hristos. In acest sens, tot
Sfantul Ioan Damaschin ne spune foarte limpede ca "unirea lui Dumnezeu cu oamenii se
realizeaza prin Sfantul Duh". Prin Sfantul Duh, Hristos devine transparent in oameni, asa incat
mantuirea credinciosilor nu este altceva decat extinderea lui Hristos in ei, incorporarea lor in
Hristos, asimilarea lor treptata cu umanitatea inviata si inaltata la ceruri a lui Hristos. Iar
aceasta incorporare se savarseste tocmai prin lucrarea Sfantului Duh in Biserica, ea insasi
fiind extinderea lui Hristos in umanitate prin Sfantul Duh.

Biserica insasi a fost intemeiata de catre Iisus Hristos (Matei 16, 18), prin Jertfa de pe
cruce (Faptele Apostolilor 20, 28). Dar ca realitate istorica sau ca institutie divino-umana de
mantuire a credinciosilor, Biserica este opera Sfantului Duh. Ea a devenit realitate istorica,
vazuta, prin Pogorarea Sfantului Duh la Cincizecime, fapt pentru care se si spune ca Biserica
incepe la Rusalii, prin Pogorarea Sfantului Duh.

Dupa pogorare, Duhul ramane nedespartit de Biserica. El ramane in Biserica, o umple si o

construieste, fiind izvorul ei permanent de viata duhovniceasca. "Spunand ca Duhul Sfant
ramane in Biserica, nu trebuie sa intelegem ca Biserica ar putea fi Biserica fara Duhul Sfant.
Duhul este constitutiv pentru Biserica. Prezenta Duhului Sfant in ea deosebeste Biserica de

♥❀ Page 18
orice alta comunitate omeneasca. Biserica este acea comunitate omeneasca in care traieste
Hristos, prin Duhul Sfant".

Biserica, Trupul tainic al lui Hristos, are ca "suflet" al sau tocmai pe Duhul Sfant care are rolul
de Mangaietor (Intelepciune 14, 26), de Duh al adevarului si calauzitor spre tot adevarul
(Intelepciune 14, 17; 16, 13), de sfintitor al credinciosilor (Intelepciune 17, 17). Sfantul
Apostol Pavel numeste Biserica templu al Duhului Sfant (I Corinteni 3, 16; II Corinterii 6, 16;,
Efeseni 2, 22). Duhul Sfant umple de daruri Biserica si pe credinciosii ei (Faptele Apostolilor 2,
10; 10, 44-45; I Corinteni 12, 14; Galateni 3, 20), asa incat Biserica nu poate fi conceputa fara
Duhul Sfant in ea, iar lucrarea Sfantului Duh in lume nu poate fi conceputa fara Biserica .

Aceasta legatura organica dintre Biserica si Sfantul Duh a fost foarte bine surprinsa de
catre Sfantul Irineu al Lyoniului, care zice : "Acolo unde este Biserica, acolo este si Duhul Sfant
si unde este Duhul Sfant, acolo este Biserica si tot harul". Aceasta idee a Sfantului Irineu este
continuata de catre Sfantul Grigorie Taumaturgul, care spune ca "unde este Duhul Sfant,
acolo totul se plineste cu usurinta; unde este harul divin, acolo totul este cu putinta la
Dumnezeu". Asa cum bine ne invata Sfintii Parinti, lucrarea generala mantuitoare a Duhului
lui Hristos in Biserica se savarseste prin harul dumnezeiesc, aceasta energie necreata, care,
dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, izvoraste din fiinta dumnezeiasca a celor trei
ipostasuri si este nedespartita de ea sau de aceste ipostasuri. Harul este fereastra deschisa
spre infinitatea lui Dumnezeu ca persoana si prin el sintem si intram in relatie cu insusi
Dumnezeu. El ni se acorda in mod gratuit si este indispensabil pentru mantuirea noastra, caci,
asa cum ne spune Sfantul Vasile cel Mare: "orice lucrare (a Fiului) se savarsea in prezenta
Sfantului Duh". Acesta "nu L-a parasit nici dupa ce a inviat din morti. Pentru ca, in lucrarea de
reintalnire a omului de a-i reda harul - pe care (il primise) din suflarea lui Dumnezeu, dar il
pierduse - Domnul, su-fland peste ucenici, a zis: "Luati Duh Sfant. Carora veti ierta pacatele,
vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute" (Intelepciune 20, 22-23).

Aceasta inseamna ca pogorarea Sfantului Duh la Cincizecime nu marcheaza sfarsitul lucrarii

lui Hristos in lume ci, dimpotriva. Aceasta o continua prin sfintirea intregii omeniri. El isi pune
pecetea sa asupra celui ce colaboreaza cu El, sfintindu-l. Noi, oamenii, primim in Biserica, prin
Hristos, acest har al Sfantului Duh si vom fi, prin urmare, fii ai lui Dumnezeu si impreuna-
mostenitori cu Hristos (Romani 8, 17). Iar acest har noi il primim prin Sfintele Taine ale
Bisericii, "in care lucreaza Hristos, prin Duhul Sau, revarsand viata dumnezeiasca asupra
Bisericii si asupra madularelor ei care participa la viata Capului, Hristos". Astfel, prin Botez,
"Hristos incorporeaza pe om in Sine, extinzan-du-Se si salasluindu-Se in el. Botezul realizeaza
deci o incorporare personala si fiintiala a omului in Hristos prin lucrarea Duhului Sfant, caci
toate Tainele sunt lucrarile lui Hristos insusi in Duhul Sfant, in Biserica si in oameni". In acest
sens, Nicolae Cabasila spune urmatoarele: "Cand iesim din apa Botezului, noi avem in suflet

♥❀ Page 19
pe insusi Mantuitorul nostru, si inca nu numai in suflet, ci si pe frunte, in ochi, ba si in
madulare si in cel mai ascuns ungher al fiintei noastre, si anume il avem plin de marire, curat
de orice pacat si lipsit de orice stricaciune, asa precum a inviat, asa cum S-a aratat apostolilor,
precum era cand S-a inaltat la cer si, in sfarsit, cum va veni iarasi sa ne ceara comoara pe care
na-a incredintat-o". Prin Botez, cel botezat intra in relatie personala cu Hristos cel interiorizat
de Duhul Sfant in launtnul acestuia, aceasta relatie avand drept consecinta eliberarea omului
din robia pacatului si, deci, a mortii, renasterea lui la o viata noua, salasluirea lui Hristos in
launtrul fiintei noastre innoite, precum si cresterea noastra in Hristos prin Duhul Lui.

Harul intaritor, necesar pentru progresul noului botezat se daruieste in Taina Mirungerii, prin
care se realizeaza o prezenta mai intensa a lui Hristos prin Duhul Sfant, prin darurile
dumnezeiesti necreate, impartasindu-se acestuia. Intre Botez si Mirungere este o legatura
indestructibila, Mirungerea fiind "deopotriva lucrarea lui Hristos in Duhul Sfant, precum si cea
a Duhului Sfant: datorita lui Hristos, in cel botezat". Caci "ar fi gresit sa credem, cum se spune
uneori, ca la Botez credinciosii se unesc numai in Hristos, iar in Taina Ungerii cu Sfantul Mir
primesc numai darurile Duhului Sfant care-i diversifica dupa persoana. Duhul care ii
pecetluieste in Taina Mirului este persoana de relatie intre Tatal si Fiul, deci El ne face pe noi,
cei deveniti la Botez fii ai Tatalui prin incorporarea noastra in Hristos, sa simtim iubirea
Tatalui fata de noi si iubirea noastra fata de Tatal".

Aceasta stransa legatura dintre Botez si Mirungere este surprinsa si de catre Nicolae Cabasila
care zice ca prin Sfantul Mir "se pun in lucrare" puterile date omului prin Botez : "Innoirea in
Duh si reinnoirea prin Botez aduc cu ele, asa cum am vazut, puteri si energii launtrice
inrudite. Sfantul Mir este acela care le trezeste la viata. El este cel ce pune in lucrare una sau
alta din puterile duhovnicesti sau chiar mai multe deodata, dupa cat este de simtitor sufletul
in lucrarea Tainei". Insa incorporarea omului in Hristos, inceputa prin lucrarea Botezului si
adancita si intarita prin Taina Mirungerii, se realizeaza deplin prin Sfanta Euharistie. Daca
Mirungerea da puterea dezvoltarii vietii celei noi in Hristos primita prin Botez, prin Euharistie
se depaseste aceasta viata ca unire cu Hristos si cu Biserica. Intrucat in Euharistie ne
impartasim cu insusi Hristos, devenind madulare ale Trupului Lui (I Corinteni 12, 27), noi ne
gasim in comuniune si unii cu altii, asa incat Euharistia este Taina care constituie comunitatea
celor borbezati si pecetluiti de Hristos cu Duhul Lui, Duhul Sfant, ca Trup si Biserica a lui
Hristos.

Prin Sfantul Duh, in Biserica, noi suntem in comuniune cu Dumnezeu si cu semenii nostri, caci
Duhul ne uneste in slujba Euharistiei intr-un trup, in comunitatea Bisericii. El ne permite
noua, crestinilor, sa participam la sfintenia Sa, facandu-ne "partasi firii celei dumnezeiesti" (II
Petru 1, 4). Aceasta inseamna "indumnezeiti prin participare la stralucirea dumnezeiasca, dar
nicidecum transformarea intr-o fiinta dumnezeiasca" - zice Sfantul Ioan Damaschin.

♥❀ Page 20
In Sfintele Taine, Duhul Sfant imparte fiecaruia darurile Sale pentru alcatuirea Trupului lui
Hristos, care sunt : darul vorbirii intelepte, darul cuvantului cunostintei, darul vindecarilor,
darul deosebirii duhurilor si, mai ales, darul Preotiei ca organ pentru alcatuirea tocmai a
acestui Trup (I Corinteni 12, 4-11). De aceea, vorbind despre insasi constitutia Bisericii, Sfantul
Vasile cel Mare spune : "Organizarea Bisericii nu se savarseste in mod evident si incontestabil
prin Duhul. «Pentru ca acesta, zice Scriptura, a dat Bisericii in primul rand apostoli, in al
doilea rand profeti, in al treilea rand pe cei cu darul minunilor, apoi pe cei cu darul
tamaduirilor, al carmuitorilor, binefacatorilor si cu darul (vorbirii in diferite) limbi» (I
Corinteni 12, 28). Aceasta ordine a fost stabilita dupa darurile Duhului".

Prin slujirea sa harica, Biserica face sa transpara Hristos in oameni care, progresiv, devin fii ai
lui Dumnezeu .Dumnezeu ne readuce astfel "la harul cel dintai de care am fost instrainati prin
pacat, zice Sfantul Vasile cel Mare. Iar Sfantul Grigorie deNyssa : "Prin Sfintele Taine, ea
(Biserica) spala sufletul si trupul de pacatul pe care noi nu-1 putem spala si inalta (sufletul si
trupul), la frumusetea originara, data noua tuturor, la creatie, de Dumnezeu". Insa aceasta
restaurare a omului (prin Hristos) nu a fost o simpla repetare, fara nici un progres ci,
dimpotriva, "cei regenerati dobandesc o sporire sigura de har", devenind o faptura noua (II
Corinteni 5, 7; Galateni 6, 15), prin salasluiirea treptata in ei a Sfantului Duh.

Restaurat in starea cea dintai a lui Adam cel neprihanit, omul ajunge prin ajutorul Sfantului
Duh "la masura varstei deplinatatii lui Hristos", dovedind astfel chiar mai mult decat a fost,
prin indumnezeire . De aceea, "faptura cea noua este mai divina si mai inalta decat a fost mai
inainte", zice Sfantul Grigorie de Nazianz. Iar cuviosul Macarie Egipteanul spune si el: "in robii
lui Dumnezeu, in care harul abunda, se usuca poftele pacatoase, fie naturale, fie atatate de
cel viclean, incat acum poporul lui Dumnezeu devine superior lui Adam cel dintai".

Este adevarat ca toti urmasii lui Adam sunt supusi acelorasi patimi, pentru ca "toti suntem fiii
acestei sumbre generatii, toti suntem partasi la aceeasi stricaciune". Cu toate acestea, "la
Dumnezeu orice este cu putinta, caci venind in lume a luat asupra Sa pacatul lumii" (Ioan 1,
29), adica "a secat izvorul cel necurat al cugetelor", asa incat sufletul "s-a facut tot lumina, tot
fata, tot ochi", "tot bucurie, tot liniste, prin impreunarea cu Duhul el insusi devenind duh".

Se vede de aici importanta lucrarii harului divin si exceptionala semnificatie a Bisericii in

lucrarea de reinnoire a omului chemat la mantuire. Ea, Biserica, nu poate fi substituita prin
nimic. In ea, Dumnezeu ne acorda harul Sfantuliui Duh, si el indispensabil mantuirii noastre.
Insa Dumnezeu nu ne mantuieste fara voia noastra, El nu ne constrange vointa libera cu care
ne-a creat. Ne-o spune atat Scriptura (Galateni 4, 4-5), cat si Sfantul Ioan Gura de Aur, care
zice : "El (Dumnezeu) vrea ca toti sa se mantuiasca, insa nu obliga pe nimeni. Dumnezeu este
hotarat. sa mantuiasca pe om, insa nu impotriva vointei si hotararii sale, ci cu voia si
hotararea sa libera". "Harul - zice si Sfantul Grigorie Taumaturgul - nu ingaduie subordonarea

♥❀ Page 21
la legile naturii" dar, la randul sau, nu supune pe nimeni prin sila. Dumnezeu nu-1 sileste pe
acela care nu vrea sa accepte binefacerile Sale. Omul, inzestrat prin natura cu
autodeterminarea, are libertatea sa aleaga, fara de care ar fi cu neputinta sa se
invredniceasca de rasplata lui Dumnezeu. Ne-o spune si Origen, zicand : "Caci Creatorul a
harazit fiintelor intelegatoare, pe care le-a creat, posibilitatea de a se misca voluntar si liber,
pentru ca in felul acesta ele sa-si dobandeasca un bun cu adevarat propriu, atunci cand il
pastreaza prin vointa lui proprie". Hristos - zice Clement Alexandrinul - este "pedagogul
liberei doriri", caci fiintele create au posibilitatea data de Dumnezeu de a deosebi binele de
rau. De aceea, noi "nu suntem siliti din capul locului sa savarsim binele sau raul daca nu vrem.
Iar daca in realitate suntem stapani pe vointa noastra. nici intr-un caz nu suntem fortati sa
savarsim binele sau raul impotriva vointei noastre spune tot Origen.

Sfantul Ioan Damaschin spune, de asemenea, ca "Dumnezeu nu voieste savarsirea raului, dar
nici nu sileste pe oameni sa faca fapte bune". Fara a constrange pe cineva, Dumnezeu, prin
harul Sau, "poarta grija de toate, indemnandu-le pe toate caile sa se increada in ajutorul Lui
vindecator si chemandu-le la mantuire". De la oameni, Dumnezeu asteapta insa alegerea lor
sincera, care il face pe fiecare sa devina "chemat". Sfantul Ioan Gura de Aur ne invata ca :
"totul sta in puterea lui Dumnezeu, dar nu intr-atata, incat sa infranga vointa noastra libera.
Depinde de noi, ca si de El, dar trebuie ca noi mai intai sa alegem binele, iar dupa ce l-am ales,
atunci Dumnezeu contribuie cu ceea ce depinde de El; Dumnezeu nu anticipeaza doririle
noastre pentru a nu vatama vointa noastra, ci numai dupa alegerea noastra, El ne daruieste
ajutorul Sau cel bogat", insa, dupa cum ne invata Sfantul Vasile cel Mare, "faptele cele bune
ale omului nu vor fi niciodata plinite fara ajutor de Sus; dar nici harul ceresc nu se va pogori
peste acela care nu este el insusi ravnitor. Pentru dobandirea desavarsirii in virtute este, deci,
necesar sa fie unite aceste doua elemente: ravna umana si ajutorul care pogoara de Sus pe
masura credintei noastre". Idee pe care o gasim si la Sfantul Grigorie de Nyssa, care spune
urmatoarele : "Precum harul lui Dumnezeu nu poate cerceta sufletele acelora care isi ocolesc
mantuirea, tot asemenea puterea virtutii umane nu este prin ea insasi suficienta pentru
inaltarea sufletelor care nu participa la har, intru desavarsita calauzire a vietii". Se poate
spune, prin urmare, ca Sfintii Parinti apara libertatea vointei umane, evidentiind colaborarea
omului cu harul dumnezeiesc in vederea mantuirii in Hristos. Sfantul Duh, prin harul Sau,
realizeaza chemarea, luminarea, reintoarcerea, indreptarea, renasterea in Botez si sfintirea in
Biserica, iar omul primeste harul daruit lui si conlucreaza in libertate prin credinta si
faptele sale bune. Altfel spus: prin "credinta lucratoare in iubire" (Galateni 5, 6). Aceasta
cooperare nu trebuie inteleasa in sensul ca Dumnezeu ar savarsi doar o parte a acestei lucrari,
iar omul cealalta parte. Dimpotriva, Dumnezeu savarseste totul, fara al carui ajutor omul nu
poate face nimic pentru mantuirea sa. Insa, in toate lucreaza si omul, care "este miscat
pentru a lucra el insusi si nu pentru a nu face nimic". In acest sens, Sfantul Ioan Cassian spune

♥❀ Page 22
urmatoarele: "Despre Dumnezeul universului, care lucreaza toate in toti, trebuie sa credem
ca El face aceasta in asa fel, incat El trezeste, apara si intareste vointa libera pe care El insusi a
daruit-o si, nicidecum, ca El o indeparteaza". Cooperarea dintre Dumnezeu si om cuprinde
intreaga viata noua in Hristos, asa incat nu se poate spune ca omul se comporta pasiv in
vreunul din actele credintei si ca Dumnezeu singur savarseste acest act in el. De aceea,
Biserica a respins atat ideile pelagiene, cat si pe cele predestinatianiste, in-vatand
ca Dumnezeu nu este autorul raului, ci izvorul vietii si al mantuirii, dorind "ca toti oamenii sa
se mantuiasca si la cunostinta Adevarului sa ajunga" (I Tirnotei 2, 4). Sfantul Ioan Damaschin
ne-o spune din nou, foarte limpede: "Trebuie sa se stie ca Dumnezeu cunoaste totul dinainte,
dar nu le predestineaza pe toate. Cunoaste mai dinainte pe cele ce sunt in puterea noastra,
dar nu le predestineaza. El nu voieste sa se faca raul si nici nu forteaza virtutea. Trebuie sa se
stie ca virtutea a fost data in natura de Dumnezeu si El este principiul si cauza a tot binele si
este cu neputinta ca noi sa voim sau sa facem binele fara conlucrarea si ajutorul lui. In
puterea noastra este fie a ramane an virtute si a urma lui Dumnezeu, care ne cheama spre
aceasta, fie a ne indeparta de virtute, adica de a fi in viciu si de a urma diavolului, care ne
cheama spre aceasta, fara sa ne sileasca. Caci viciul nu este nimic altceva decat indepartarea
virtutii, dupa cum si intunericul este indepartarea luminii. Daca ramanem in starea naturala,
santem in virtute; daca ne abatem de la starea naturala, adica de la virtute si venim la cea
contra naturii, ajungem in viciu".

Am vazut ca teologia rasariteana a pastrat un echilibru nestirbit in privinta raportului dintre

har si libertatea vointei umane, accentuand colaborarea dintre om si Dumnezeu in vederea
castigarii mantuirii. Ea nu a cazut in extremele augustiniene, asa cum a facut teologia
apuseana. La fel s-a intamplat si in problema definirii actiunii hanului dumnezeiesc si a locului
unde acesta lucreaza. Pe baza afirmatiilor Sfantului Ciprian al Cartaginei care a proclamat
"harul ecclesiatic si mantuitor", teologia apuseana a negat posibilitatea harului de a actiona si
in afara Bisericii, imtrucat numai in Biserica "este salasluita toata puterea si harul", orice alt
har disparand atunci cand intervine harul eclesiastic.

Teologia ortodoxa, facand distinctie intre harul creational care lucreaza in toata creatia si in
tot timpul si harul mantuitor dat numai in Biserica, a aparat intotdeauna invatatura ca
intreaga lume a venit la existenta prin harul lui Dumnezeu si se desavarseste tot prin har, prin
care se sfinteste. Origen, Sfantul Vasile cel Mane, Sfantul Chiril al Alexandrieisi alti Sfinti
Parinti accentueaza tocmai actiunea generala de reinnoire a creatiunii prin harul Sfantului
Duh adus noua de catre Mantuitorul Iisus Hristos . Aratand ca Dumnezeu prin harul indelungii
Sale milostiviri ii cheama pe toti la mantuire, spre viata vesnica, ei au pus in valoare
posibilitatea tuturor de a se mantui prin actiunea harului Sfantului Duh. Chiar si Sfantul
Ciprian era de parere ca "daca la noi si la eretici credinta este aceeasi, atunci si harul poate fi
acelasi", in timp ce Sfantul Grigorie de Nazianz vorbeste de diferitele "chemari" adresate

♥❀ Page 23
oamenilor in vederea mantuirii: "Sunt, oare - zice el - multe salasuri la Dumnezeu, sau numai
unul ? Desigur, veti fi de acord ca sunt multe, nu numai unul. Trebuie ca toate sa fie salasluite
? Sau unele dintre ele vor fi salasluite, iar altele nu, incat sa ramana goale si sa fi fost
pregatite in zadar ? In mod sigur, toate vor fi salasluite, caci la Dumnezeu nimic nu este
zadarnic. Dar puteti spune ce inseamna un asemenea salas ? Este el, oare, odihna cereasca si
slava pregatita pentru cei binecuvantati, sau este altceva? Nu e altceva, ci numai aceasta.
Fiind de acord asupra acestui lucru, sa pasim mai departe: Exista ceva care sa ne poata
dobandi aceste salasuri, sau nu exista nimic de aceasta natura? Desigur ca exista acel ceva.
Atunci, ce este acel ceva ? Sunt diferitele moduri de viata si chemari care ne calauzesc spre un
salas sau altul, proportional cu credinta noastra si, de aceea, noi le numim «cai». Trebuie
deci, ca cineva sa mearga pe toate aceste «cai» sau numai pe unele din ele ? Daca este cu
putinta, atunci acelasi om sa mearga pe toate «caile». Daca nu, apoi pe cat mai multe din
aceste «cai». Iar daca nici aceasta nu e cu putinta, atunci pe unele din ele. Dar daca si aceasta
ii este peste puteri, atunci, cel putin dupa socoteala mea, este mai bine sa mearga cineva pe o
singura «cale» in mod desavarsit"- Si numarul citatelor de acest fel ar putea fi inmultit.

Ceea ce este insa deosebit de important este faptul ca Sfintii Parinti au recunoscut
universalitatea harului divin in actiunea de mantuire a oamenilor prin lucrarea Sfantului Duh.
Desi nu au marginit lucrarea harului in lume, ei au accentuat insa faptul ca mantuirea adusa
de Iisus Hristos Mantuitorul, se realizeaza numai in Biserica, prin lucrarea Sfantului Duh. Fiind
Duh al iubirii, al dreptatii, al unitatii si ai adevarului, El este prin excelenta Duh al comuniunii,
lucrand in oameni si prin oameni, pana la venirea Domnului, in vederea realizarii deplinei
comuniuni intre Dumnezeu si oameni si intre oameni. Prin aceasta sunt pastrate atat aspectul
orizontal, cat si cel vertical al lucrarii Sfantului Duh in lume si in Biserica.

Este ceea ce, cu o deosebita finete, a remarcat Parintele Profesor Dumitru Staniloae, cand
spune : "Duhul Sfant sau lucrarea Lui este acolo unde Se imprima in intregime Hristos cu
trupul Lui indumnezeit, cu rezerva nesfarsita de viata dumnezeiasca, pe care o putem
dobandi, chiar daca nu il avem toti, si de la inceput, in toata adancimea Lui actuala, chiar daca
un credincios se dezvolta in credinta, in sfintenie si in cunostinta din Acelasi Hristos, prin
acelasi Duh Sfant, mai mult decat altii. Desi fiecare se dezvolta in masura diferita, toti se
dezvolta pe baza credintei comune si deci a legaturii comune cu Acelasi Hristos, din aceeasi
rezerva nesfarsita de viata dumnezeiasca aflatoare in Hristos si comunicata prin Duhul, sau
asimilata prin Duhul. Duhul e acelasi in toti, acelasi in coata Biserica ; in toti este acelasi Duh
integral al lui Hristos., sau aceeasi lucrare adevarata a Duhului, sau acelasi har al Lui, chiar
daca in unii e mai mult actualizat decat in altii. Duhul lui Hristos cel integral prezent tinde prin
lucrarea Lui comuna in toti sa ne recapituleze pe toti in Hristos, in viata Lui dumnezeiasca
nesfarsita. El nu cultiva prin aceasta lucrare dezbinarile intre crestini; nu e condus de vointa
de a inchide cercul celor ce se impartasesc de Hristos. El creeaza prin lucrarea Lui in

♥❀ Page 24
credinciosi dispozitia unitatii. Cel stapanit de tendinta dezbinarii nu este al Duhului lui
Hristos. Cel ce se desparte de Biserica, nu este in harul lui Hristos, in efluviul vietii unitare a
lui Hristos".

Astfel de precizari sunt foarte necesare, intrucat tocmai pe lucrarea impaciuitoare a Duhului
Sfant se bazeaza intregul efort ecumenist din zilele noastre, in care Bisericile crestine se
straduie sa refaca unitatea bisericeasca, rupta prin schisme si erezii de-a lungul secolelor. Si
cel care le ajuta in acest efort este tocmai Dumnezeu Sfantul Duh, care este Duh al unitatii, si
nu al dezbinarii.

Un prim rezultat foarte pozitiv in discutiile ecumeniste il constituie chiar un text comun
elaborat si semnat de membrii Comisiei mixte pentru dialogul ortodox-vechi-catolic, tocmai
cu privire la actiunea Sfantului Duh in Biserica. Referindu-se la limitele Bisericii, textul comun
precizeaza ca trebuie acordata atentia cuvenita schismei si ereziei, care rup unitatea Bisericii.
In consens cu Sfintii Parinti, se arata apoi ca "mantuirea este acordata credinciosilor in
Biserica de catre Sfantul Duh care este totdeauna in ea". Mai departe se spune ca "problema
limitelor Bisericii poate fi inteleasa astazi intr-o perspectiva mai larga, caci nu este posibil a
pune limite puterii lui Dumnezeu, care vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa ajunga la
cunostinta Adevarului". In privinta citatului de la Ioan 3, 36 : "Cel ce crede in Fiul, acela are
viata vesnica, iar cel ce nu asculta de Fiul nu va vedea viata", Comisia mixta considera ca
"acest citat nu poate fi acceptat ca neexclusiv, in sensul ca actiunea atotputerniciei si a
harului dumnezeiesc se manifesta si acolo unde despartirea de plinatatea adevarului Bisericii
celei uma nu este totala, iar Dumnezeu insusi nu este pus la indoiala". Este, desigur, un text
care trebuie inca sa fie aprobat de toate Bisericile Ortodoxe si Vechi-Catolioe. Faptul ca s-a
putut semna un astfel de text este, totusi, un bun castigat pentru cauza unitatii bisericesti. El
constituie inca o data dovada ca invatatura Sfintilor Parinti cu privire la lucrarea Sfantului Duh
in Biserica este pentru orice epoca un adevarat izvor de intelepciune si viata duhovniceasca si
un sprijin real pentru toti cei ce se ostenesc pentru refacerea unitatii bisericesti, ca si pentru
cei ce se straduiesc sa realizeze omul nou, omul in care s-a salasluit Hristos prin lucrarea
Sfantului Duh.

Familia crestina azi

Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, familia este aşezământul divin creat de Dumnezeu în
rai, prima societate naturală, o legătură indisolubilă dintre bărbat şi femeie (Fac. 2, 18, 21-
24). Familia este cea dintâi instituţie, izvor a tuturor celorlalte, unitatea primordială a întregii
societăţi. Legătura care se realizează între un bărbat şi o femeie devine mai puternică decât
orice legătură de sânge, căci a spus Dumnezeu: va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se
va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup (Fac. 2, 24).

♥❀ Page 25
Dacă în Vechiul Testament familia era o legătură naturală, firească, dintre un bărbat şi o
femeie, odată cu naşterea creştinismului, ea este ridicată de Hristos la rang
de Taină. Căsătoria, prin care se întemeiază familia, devine taină mare (Ef. 5, 32), prin care cei
doi soţi primesc binecuvântarea şi harul Duhului Sfânt, care îi ajută în îndeplinirea scopului ei
şi în împlinirea şi desăvârşirea dragostei dintre soţi. Legătura dintre bărbat şi femeie este
văzută ca model al legăturii dintre Hristos şi Biserică.

Motivul căsătoriei este iubirea dintre soţi, iar scopul acesteia este întreit: în
primul rând, ajutorul reciproc (Fac. 2, 18), apoi naşterea de copii (Fac. 1, 28), şi nu în ultimul
rând, ferirea de desfrânare (1 Cor. 7,| 2).

Soţii sunt datori să se iubească şi să se cinstească (1 Cor. 7, 3), să fie fideli unul altuia, să-şi
iubească copiii, asigurându-le bunăstare materială, dar şi o bună educaţie. Copiii, la rândul
lor, trebuie să-şi cinstească părinţii, să-i asculte, să-ajute şi să se roage pentru ei, atât cât sunt
în viaţă, cât şi după moarte.

Biserica îndeamnă pe membrii familiei să petreacă viaţa într-o atmosferă de rugăciune,

avându-L în felul acesta mereu pe Dumnezeu în mijlocul ei, fiind conştienţi că tot ceea ce fac
trebuie să fie spre mântuire.

Rolul şi rostul familiei este foarte important dacă avem în vedere că ea menţine continuitatea
biologică a societăţii prin copii, dar şi pe cea culturală, din tată în fiu, prin educaţie.

Cu toate acestea, familia creştină, ca şi toate celelalte instituţii cu rol formativ-educativ, luate
ca valori tradiţionale,:
confruntă cu o reală criză.

Dintre plăgile care afectează grav familia, prima ar fi adulterul, adică legătura intimă
nelegitimă a unei persoane căsătorite, cu o altă persoană decât soţul/soţia sa legitimă. Ea
rupe legătura de iubire binecuvântată dintre soţi, fiind o trădare, o încălcare a jurământului
conjugal. Urmările adulterului sunt stingerea dragostei binecuvântată de Dumnezeu,
distrugerea familiei.

Individualismul, egoismul, care determină pe atâţia să vadă în relaţia dintre soţ şi soţie numai
goana după plăcerea erotică şi fuga de obligaţiile care decurg dintr-o legătură de familie, au
ca urmare atitudinea de neacceptat, de dezinteres faţă de unul din scopurile căsătoriei şi al
familiei, adică naşterea de prunci, urmată de creşterea şi educarea lor. Aşa apare fenomenu
abandonării copiilor sau avortul. Avortul este o crimă groaznică asupra unei fiinţe care nu se
poate apăra, un păcat împotriva unui dar al lui Dumnezeu, copilul.

♥❀ Page 26
Divorţul este o practică destul de folosită astăzi în România, sursele statistice arătând că una
din trei familii apelează la el. El este o urmare firească a dispariţiei iubirii şi respectului dintre
soţi. Dacă înainte principalul motiv al divorţului, îngăduit şi de Biserică, era adulterul, cu
vremea, motivele s-au înmulţit şi s-au diversificat, contribuind tot mai mult la slăbirea şi
distrugerea familiei.

Dar familia creştină se confruntă astăzi şi cu un atac ideologic. O întreagă propagandă în

mass-media încearcă să ne inoculeze ideea că familia este o instituţie depăşită, iar bunul
familist este anacronic. Se insinuează tot mai des imagine a cuplului liber, de orice orientare
sexuală, ca substitut al familiei tradiţionale.

Astfel, concubinajul sau convieţuirea fară căsătoria religioasă, este foarte practicat. în
realitate, el nu urmăreşte decâ satisfacerea plăcerii trupeşti, reprezentând un pericol pentru
adevărata viaţă de familie. Constituirea legală a cuplurilor de persoane ce aparţin
minorităţilor sexuale şi adoptarea copiilor de către asemenea cupluri precum şi producerea
de către persoane necăsătorite, pe cale artificială, a copiilor, lovesc puternic taina familiei

Familia îşi va putea reveni din această criză doar atunci când oamenii nu se vor mai privi ca
obiecte, ci ca subiecţi chemaţi să se mântuiască unul pe celălalt.

Locul în care ia naştere familia creştină nu poate fi altul decât Biserica, prin lucrarea Duhului
Sfânt în Taina Sfintei Cununii, când cei doi soţi devin un singur trup.

Pentru că Biserica este „locul de naştere", dar şi mediul normal în care ar trebui să se
manifeste familia creştină, preoţii ei au marea datorie de a o ocroti, de a o revigora, prin
diverse activităţi de catehizare, atât a celor căsătoriţi, dar mai ales a celor ce vor să
întemeieze o familie.

Rolul crestinilor in promovarea valorilor

"Credinţa fără fapte moartă este!", spune Sfântul Apostol Iacov.

Pentru a fi demonstrată, credinţa are nevoie de fapte. Din păcate, din ce în ce mai mulţi
oameni sunt convinşi că este destul să fie creştini (crezând că numai acest nume este destul
pentru a-i mântui) - fără vreo lucrare exterioară. Uită să se întrebe: dacă pomii nu ar da
fructe, ne-ar plăcea oare? Şi din nou uită sau nu cunosc un lucru esenţial: Mântuitorul, în
Sfânta Evanghelie, a spus foarte clar: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor,
aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din Ceruri".

(Mt. 5, 16)

♥❀ Page 27
Cea mai concretă formă de promovare a valorilor creştine este dovedirea credinţei pe care o
avem prin lucrarea faptelor creştineşti. De bună seamă că această promovare a valorilor
creştine - la care suntem chemaţi fiecare din noi să participăm -poate fi realizată şi prin
cuvânt, nu numai faptă. Dar, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, mai recomandată este fapta
decât vorba, deoarece aceasta de pe urmă, dacă nu este verificată prin faptă, nu numai că nu
are aproape nici o valoare, dar chiar poate şi sminti. Şi despre cel prin care vine sminteala,
Mântuitorul ne spune că ar fi mai bine să-şi lege o piatră de gât şi să se arunce în mare,
deci: taci tu, să vorbească faptele tale.

Datorită faptului că noi trăim într-o comunitate, valorile pe care le promovăm sunt observate
şi analizate de cei din jur. Dacă pe timpul prigoanelor păgâne mărturisirea faptului că eşti
creştin atrăgea după sine - aproape de fiecare dată - moartea prin chinuri, acum, din păcate,
foarte mulţi se feresc să se arate pe sine creştini din cauza ruşinii pe care o încearcă atunci
când sunt puşi în faţa acestui fapt.

Trebuie avut în vedere faptul că a ne face cruce când trecem prin faţa unei biserici înseamnă
a-L mărturisi pe Hristos şi valorile Sale.

A mărturisi că ţinem post atunci când suntem întrebaţi de aceasta - chiar şi în batjocoră -
înseamnă, iarăşi, a-L mărturisi pe Hristos.

A avea un comportament exemplar, respectând poruncile lui Dumnezeu în orice timp şi

situaţie, înseamnă a fi un promotor al valorilor creştine. Şi oare puţin lucru este acesta?
Mântuitorul le promite celor care îl mărturisesc - nu doar prin cuvinte goale, ci printr-o
credinţă lucrătoare - să mărturisească despre ei - la rândul Lui înaintea Tatălui ceresc.

Aşadar, să stăm bine, să stăm cu frică, deoarece răspunderea pe care o avem ca şi creştini
este foarte mare, dar să nu uităm că dacă vom trăi după cum ne este numele, mare va fi plata
noastră în ceruri.

Ne putem pune întrebarea: Ce rost mai are a promova valorile creştine astăzi? Apostolii le-au
propovăduit într-o lume păgână, închinătoare la idoli, la zei. Dar azi, când nu există om care
să nu fi auzit deHristos, când - cu darul lui Dumnezeu -trăim într-o ţară ai cărei locuitori sunt
aproape toţi creştini, ce rost mai are acest apostolat? Cui îi vorbim noi de Hristos dacă toţi se
numesc creştini? Poate că aceste nedumeriri ar fi îndreptăţite dacă nu am avea ochi să ne
uităm la creştinii care ne înconjoară. Să ne uităm la creştinii care ucid, să-i auzim pe creştinii
care înjură de cele mai sfiunte lucruri, ne uităm la creştinii care comercializează droguri,
materiale pornografice, arme etc. Toate acestea ne arată faptul că cei care vor reuşi să
recreştineze pe cei din jurul lor prin valorile promovate de ei, vor fi mai mari decât cei dintâi
mărturisitori, datorită faptului că, dacă aceia sufereau de la nişte păgâni închinători la idoli,

♥❀ Page 28
cei de astăzi suferă de la cei de o credinţă cu ei, de la cei care se mărturisesc a fi creştini. Şi ce
poate fi mai trist decât acest lucru? Toţi au auzit de valori creştine dar foarte puţini sunt cei
care vor să le şi urmeze. Aici se vede marea înţelepciune a adevăratului creştin - să-i ajute pe
cei din jurul lor să le şi practice. Şi aceasta vor reuşi numai prin exemplul lor. Şi de se va
întoarce un singur om la credinţa lucrătoare, doar un om, datorită lui, să nu uite că mare se va
chema în împărăţia lui Dumnezeu.

Dintre toate valorile unanim recunoscute, cele creştine sunt pe cea mai
înaltă treaptă, deoarece sunt date de Dumnezeu, iar scopurile lor sunt transcendente,
urmărind atingerea desăvârşirii: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc,
desăvârşit este (Mt. 5, 48). Iată câteva dintre ele:

Credinţa este adeziunea totală şi liberă a spiritului omenesc la Dumnezeu, la tot ce a

descoperit El Bisericii Sale. Pentru adevăratul creştin, credinţa este cea care îl ancorează în
Dumnezeu şi în Revelaţia Sa, el neavând nevoie de nici un fel de dovadă materială, raţională a
celor propovăduite de creştinism: Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea
lucrurilor celor nevăzute. (Evr. 11, 1)

Speranţa (nădejdea) e încrederea că vom ajunge la fericirea veşnică şi nu vom fi lipsiţi de

mijloacele necesare mântuirii, pebaza făgăduinţei divine care se consolidează cu ajutorul
harului. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ţinem nădejdea ca o ancoră. (Evr. 6,
12)

Iubirea, prin care se realizează cea mai profundă legătură cu Dumnezeu şi cu întreaga creaţie,
este cea mai mare poruncă a lui Dumnezeu. Iubirea creştină iese din sfera sentimentelor şi
intră în cea a voinţei. Ea scoate de sub imperiul fricii pe omul care crede şi are nădejdea
mântuirii. De asemenea, ea este şi cel mai mare atribut al lui Dumnezeu: Dumnezeu este
iubire. (I In. 4,8)

Dreptatea este cea care reglementează raporturile creştinilor cu Dumnezeu, cu semenii şi ale
omului cu sine însuşi. Ea cere ca fiecare să-şi îndeplinească datoriile faţă de ceilalţi.

Libertatea este aderarea voluntară la poruncile lui Dumnezeu sau la respingerea lor. Ea este
sădită de Dumnezeu în firea omului, fiind o dovadă a iubirii Sale nemărginite.

Omul cu adevărat liber este cel ce împlineşte poruncile divine. Libertatea se pierde atunci
când omul devine „rob" păcatului.

Pacea e împăcarea omului cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însuşi. Problemele lumii în care
trăim se acutizează mereu, se încheie mereu tratate care să medieze o aşa zisă pace

♥❀ Page 29
temporară, însă adevărata pace se poate instaura doar acolo unde interesele egoiste
încetează: Trăiţi în bună pace cu toţi oamenii... dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de
mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea... (Rom. 12,18; 20)

Sfinţenia în sfârşit, sfinţenia este starea de curăţie spre care ar trebui să tindă tot creştinul. Ea
este „împlinirea umanului", este semnul coexistenţei în persoana umană a tuturor acestor
valori. Sfinţenia este realizarea chemării lui Dumnezeu: Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi,
că Eu, Domnul Dummezeul vostru, sfânt sunt. (Lev. 11, 44)

Rolul tineretului în promovarea valorilor creştine

Societatea umană este formată din mai multe categorii de vârstă, fiecare aducându-şi aportul
ei în dezvoltarea acesteia. Insă dintre toate vârstele, tinerii sunt baza societăţii, având rolul
cel mai important în societate, pentru că ei au energia şi timpul necesar de a acumula tot
bagajul de cunoştinţe necesar întregii vieţi, tot acum fiind şi cel mai uşor de modelat.

În această societate, lovită de false valori, ca desfrânarea, drogurile, minciuna, în această

junglă, în care adevăratele valorisunt considerate depăşite, tinerii au marea responsabilitate
de a le promova pe cele creştine, singurele care, departe de a suscitainterese materiale sau
politice, îmbogăţesc spiritual. Prin ele îl fac viu pe Hristos în ei.

Bineînţeles, fiind valori ce ajută la desăvârşirea morală, acestea trebuie promovate prin
exemplul propriu. Este foarte important ca societatea să fie plină de tineri care trăiesc
conform preceptelor morale cerute de Mântuitorul, căci numai astfel de societate are şanse
de a supravieţui şi de a ajuta omul în drumul spre desăvârşire.

Clasa a XI-a " Forme de denaturare a persoanei umane:minciuna,

coruptia, inselatoria"
Intr-o lume supusa secularizarii preceptele morale promovate in Evanghelia Mantuitorului par
desuete iar uneori sunt subiectul unor dezbateri sterile pe marginea interpretarii lor in spiritul
"noilor valori".
Omul -chipul Creatorului in decursul mileniilor a evoluat pe plan material, de la stadiul epocii
pietrei pana la stadiul actual al erei informatiei, tehnologiei si tehnicii de varf. Dar oare
aceasta evolutie s-a rasfrant si asupra planului afectiv-spiritual?
Din pacate nu. Pacatul originar, comis de primii oameni a lasat rani adanci in fiinta
umanitatii. Chiar mantuita obiectiv prin jertfa lui Hristos omenirea a continuat sa se afunde
intr-o lume a haosului, dezordinii si a valorilor rasturnate, o lume in care " cei saraci cu duhul
adica cei modesti, cei blanzi, cei ce isi plang pacatele, cei curati cu inima, cei flamanzi si
♥❀ Page 30
insetati de dreptate, facatorii de pace" fericiti de Mantuitorul in cele 9 Fericiri sunt priviti cu
compasiune ironica de majoritatea lumii supusa pacatului si viciului generalizat si ridicat la
rangul de virtute.
Din pacate insa Hristos nu se mai rastigneste inca odata pentru noi ci la sfarsitul veacurilor va
veni ca Drept JUdecator sa judece "viii si mortii".
Atunci fiecare va fi evaluat in functie de faptele Sale si va fi numit fie "sluga buna si
credincioasa" care a valorificat bine talantii daruiti atat de generos de Dumnezeu, dupa cum
ne arata Pilda Talantilor, fie "sluga vicleana si lenesa", care a ingropat talantul in terenul arid
al unei vieti banale si supusa total pacatului si viciului.
Deoarece la tot pasul astazi auzim de coruptie sau inselatorie si combaterea lor, de catre
institutii spacializate in acest domeniu incepem demersul nostru printr-o definitie generica a
minciunii, coruptiei si inselatoriei.
1.Minciuna este conform definitiei din DEX:"afirmare prin care se denatureaza in mod
deliberat adevarul; neadevar. Deprindere de a minti. Plasmuire a imaginatiei; fictiune,
amagire.
Minciuna isi are izvorul la diavol, care este "tatal minciunii"(Ioan VIII,44), cel care a comis
prima minciuna din istoria umanitatii aceea de a prezenta un rau ca pe un bine aratatand
primilor oameni ca e bine sa incalce porunca Creatorului de a manca din Pomul cunostintei
binelui si raului.
Minciuna este prezenta permanent in istoria umanitatii, desi istoria nu consemneaza decat
minciunile unor indivizi ramasi in ochii posteritatii si pentru anumite merite. Ea persista ca o
antiteza a adevarului, care este apanajul Divinitatii, care se adreseaza omului de pretutindeni
si de totdeauna prin cuvintele Psalmistului:" pierde-voi pe toti cei ce graiesc
minciuna..."(Psalmul V,6).
Minciuna nu este justificata in nicio situatie deoarece "scopul nu scuza mijloacele" -acesta
este adevaratul sens al frazei denaturata voit in decursul secolelor de dominatie a minciunii.
O alta maxima spune:"minciuna are picioare scurte". Adevarat, caci o minciuna, chiar spusa
fara intentia sa denatureze adevarul are un final nedorit. Adevarul o invinge intotdeauna si
de aceea denaturarea unui adevar ar trebui sa ingrijoreze pe orice crestin, care stie ca Hristos
a fost marturisit de toti ca fiind Adevarul in persoana, el promovand si prin invatatura Sa
numai adevarul.
2. Inselaciunea e conform DEX: "inducerea in eroare, escrocherie, frauda, infractiune constand
in inducerea in eroare si pagubirea unei persoane prin prezentarea drept adevarate, a unor
fapte mincinoase sau invers, in scopul de a obtine pentru sine sau pentru altcineva un anumit
folos material. Derivata din minciuna ea insasi o minciuna inselatoria este condamnata de
porunca IX a Decalogului : " sa nu marturisesti stramb". Scopul este evident-inselatoria
urmareste nedreptatirea aproapelui prin fraude, infractiuni sau hotii la nivel institutional...
Fara a polemiza in plan politic ceea ce se intampla in Romania in ultimele zile, metodele de

♥❀ Page 31
fraudare a alegerilor prezidentiale ne demostreaza la ce scara este coruptia la nivel macro-
institutional. Peste tot in lume, din nefericire, este la fel. Inselatoria este metoda ce mai
eficienta pin care diavolul ii prezinta omului un rau ca fiind un bine aparent. Pe cei care nu
comit acte de nedreptate Dumnezeu ii fericeste, prin gura psalmistului: " fericit barbatul,
caruia nu-i va socoti DOmnul pacatul, nici nu este in gura lui viclesug"(Psalmul XXXI, 2).
3. Coruptia-este conform DEX: " stare de abatere de la moralitate, de la datorie; depravare;
desfrau; venalitate".
Definitia de mai sus acopera toata plaja semantica a termenului. Din minciuna se ajunge la
inselatorie si la coruptie si din pacate intreaga omenire este astazi supusa coruptiei. Ea este
un fapt imoral dar si ilegal. Contravine deci atat legii divine cat si celei umane. Coruptia este o
stare de fapt a unei lumi supusa secularizarii adica pierderii lui Dumnezeu. Divinitatea
inceteaza astfel sa fie centrul preocuparii umane, ca omul secularizat este un om egoist nu
altruist, insetat de bogatie, dar nu spirituala, supus coruptiei nu dreptatii. Coruptia se refera
si la proliferarea viciului de natura sexuala-de exemplu coruptia de minori(pedofilie, incest,
prostitutie).
Concluzii: Cele 3 forme de denaturare a persoanei umane: minciuna, inselatoria, coruptia sunt
o cangrena pe fata umanitatii contemporane.
Doar reintorcandu-ne la preceptele perene( ba chiar eterne) ale Evangheliei Mantuitorului
putem sa stopam proliferarea lor, taind raul de la radacina, caci o lume de mincinosi,
inselatori si corupti este "iadul pe pamant" avant la letrre adica o prefata sau un preambul al
imparatiei intunericului, de aceea Hristos ne cheama si astazi la 2000 de ani de la rastignirea
sa mantuitoare sa ne asemanam semintei cazuta in sol fertil, fecioarelor intelepte, graului ,
vamesului modest si smerit si altor modele evanghelice veritabile, parasind cu totul aceste
vicii ale sufletului , care il otravesc si il intuneca, indepartandu-l de izvorul iubirii si luminii-
Dumnezeu.

Elemente de iconografie
În iconografia bizantină, culoarea, care nu este doar un element decorativ, joacă un rol foarte
important. Dacă arta - aşa cum afirma M. Quenot - poate prelua ştafeta cuvintelor când
acestea se împiedică în faţa inexprimabilului, atunci e de la sine înţeles că-n domeniul picturii
culorile au rolul esenţial. Prin asocierea lor, icoanele ajung să traducă, dincolo de realitatea
obiectului, un mesaj profund, spiritual, perceput prin inconştient.

Deşi adesea decurge din tradiţie, alegerea culorii în realizarea icoanelor se supune în mare
măsură semnificaţiei simbolice, de unde unii au înţeles o constrângere pentru artist, care nu
va putea să dea frâu liber propriei sale fantezii. Se cunoaşte utilitatea „canoanelor“ în
realizarea unei icoane, însă prin acestea nu se înţelege că iconarul este îngrădit. Şi adesea, în
istoria picturii bizantine, s-a putut vedea cum culoarea lua naştere în contextul lucrării. Dacă

♥❀ Page 32
pentru fizicieni, culoarea este doar o radiaţie cu o anumită lungime de undă, pentru iconari
culoarea este un limbaj, şi încă unul extrem de variat cu înţeles spiritual în faţa căruia, uneori,
cuvintele rămân sărace.

Ce culori se folosesc în icoane

Trei vopsele - albastrul, galbenul şi roşul - amestecate, pot da milioane de tonuri care au
fiecare în parte caracteristici diferite, precum luminozitatea şi saturaţia. Printre cele mai
utilizate culori în realizarea icoanelor sunt: albul (care nu este cu adevărat o culoare, ci
corespunde totuşi sumei tuturor culorilor, dacă sunt culori-lumină), albastrul, roşul şi
purpuriul, verdele, galbenul şi auriul sau negrul.

Ce „spun“ culorile

Johannes Itten spunea că „secretul cel mai adânc şi cel mai esenţial al acţiunii culorilor
rămâne nevăzut chiar şi pentru ochi şi că nu poate fi contemplat decât prin inimă. Esenţialul
scapă formulelor“.

Pornind de la studii de caz, semnificaţiile culorilor utilizate în realizarea icoanelor sunt

numeroase. Eugen Trubeţkoi scria pe la 1916 că „paleta“ semnificaţiilor culorilor icoanei „este
tot atât de infinită ca şi câmpul natural al culorilor care pot fi văzute pe cer“. Aflat în strânsă
legătură cu celelalte simţuri, ochiul percepe tonuri calde sau reci, culori aspre sau catifelate,
uscate sau delicate, sau fade, fiecare cu simbolistică proprie.

Albul se asociază cu lumea dumnezeiască, curățenia, nevinovăția și uneori cu ceea ce Biserica

numește lumina necreată, arătată de Mântuitorul la schimbarea la față lui Petru, Iacov si
Ioan. În primele secole, botezul se numea „luminare“. Noul botezat îmbrăca veşminte albe, ca
semn al naşterii la o viaţă adevărată. Albul a devenit prin Creştinism culoarea Revelaţiei, a
Harului, a Teofaniei. Albe sunt veşmintele Domnului nostru Iisus Hristos în icoana Învierii. De
asemenea, albe sunt veşmintele lui Lazăr în icoana învierii sale de către Mântuitorul. Albul se
foloseşte în icoane plecând şi de la cuvântele Sfântului Evanghelist Ioan: „păcatele voastre se
vor face albe ca zăpada“.

Albastrul, culoarea cerească prin exelenţă simbolizează în icoane smerenia tăcută. Albastrul
abundă în iconografie, fiind des utilizat pentru mantia Pantocratorului, pentru veşmintele
Sfintei Fecioare şi ale Sfinţilor Apostoli. Un exemplu interesant în acest sens este şi albastrul
folosit de Rubliov în icoana Sfintei Treimi.

Roșul este una dintre cele mai folosite culori în icoane. Această culoare a căldurii, pasiunii,
iubirii, a jertfei, frumuseții (în slavonă cuvântul care redă frumosul și roșul este același), viața
și energia de viață-dătătoare, și din acest motiv roșul a devenit și un simbol al Învierii, al

♥❀ Page 33
victoriei vieții asupra morții. Dar în același timp este și culoarea sângelui și
a chinurilor și culoarea Jertfei Mântuitorului. El poartă o purpură, care semnifică sângele Lui
vărsat pentru noi toți. Este de asemenea folosit în îmbrăcămintea martirilor, al căror sânge
hrănește Biserica, la mantia Sfântului Arhanghel Mihail şi a serafimilor. Roşul poate să
însemne deopotrivă egoism, ură, orgoliu luciferic şi, prin extensiune, focul iadului. Uneori
icoanele au un fundal roșu, ca simbol al sărbătoririi vieții veșnice.

Purpura este culoarea imparateasca fiind rezervată celor mai înalte demnităţi, la bizantini
aceasta fiind culoarea celei mai înalte demnităţi. Cu excepţia ceremoniilor religioase, când
apărea în veşmânt alb, împăratul purta veşminte de purpură. Citim de asemenea în Scriptură
pasajul în care Daniel primește haină de purpură drept răsplată, iar în pilda bogatului
nemilostiv și a săracului Lazăr, bogatul era îmbrăcat tot în purpură.

Deşi există un puternic contrast din punct de vedere spiritual între roşu şi albastru, aceste
culori creează o armonie deplină. Putem vedea aceasta atunci când Maica Domnului este
reprezentată având un veşmânt roşu (omenesc) peste mantia de culoare albastră (simbol al
naturii divine, pentru că a purtat în ea pe Fiul lui Dumnezeu).

Verdele semnifică vegetația pământului, fertilitatea în sens general, tinerețea, nădejdea

prospețimea și regenerarea spirituala. Este adesea folosit în îmbrăcămintea martirilor. Vechii
iconografi au pictat pământul verde pentru a arăta de unde începe viața – precum în scenele
Buneivestiri sau ale Nașterii Domnului. Este în mod frecvent culoarea profeţilor şi a
Evanghelistului Ioan, vestitorii Duhului Sfânt.

La creştini, galbenul şi aurul simbolizează viaţa cea veşnică şi credinţa, dar înainte de toate, Îl
simbolizează pe Hristos Însuşi: Soarele, Lumina, Răsăritul, „Lumina oamenilor“, aşa cum
spunea Sfântul Evanghelist Ioan. Ca şi în cazul roşului, şi aurul prezintă o ambivalenţă: aurul-
culoare, simbol al soarelui, se deosebeşte de aurul-monedă, simbol al corupţiei.

Auriul simbolizează lumina dumnezeiască. Cuvântul evreiesc aour, care înseamnă lumină,
este similar cuvântului latin aurum, care înseamnă aur, și care în India este considerat un
mineral al luminii. grecii spuneau că dacă cineva excela în oratorie, el avea o gură de aur. (Sf.
Ioan Gură de Aur). Dacă aurul simbolizează lumina, putem vedea consecințele acestui fapt în
modul în care auriul este folosit în iconografie, în fundal, sau aplicat obiectelor ori
persoanelor. Aurul nu este o culoare întâlnită în natură, astfel încât fondul aurit al icoanei
creează un spaţiu unde trupurile nu mai trebuie să se conformeze elementelor din peisaj sau
de arhitectură, astfel că, eliberate de ceea ce este pământesc, ele sunt spiritualizate.

♥❀ Page 34
Cafeniul/maroul, culoare a solului, a gliei, rezultă din combinaţia roşului cu albastru, verde şi
negru. Icoanele sunt pline de nuanţe de cafeniu - ocruri - simbol al smereniei, al sărăciei
materiale. Este culoarea mantiei călugărilor care devin „pământul cel bun al lui Dumnezeu“.

Ca şi albul, negrul înseamnă absenţa luminii sau suma tuturor culorilor. Biblia vede în
culoarea neagră noaptea originilor care precede creaţia. Folosit în icoane, negrul veşmintelor
călugărilor şi preoţilor simbolizează renunţarea la deşertăciunea lumii, condiţie a vederii
luminii dumnezeieşti. De asemenea o ambivalenţă: fiindcă viaţa se stinge fără lumină, pe
icoanele judecăţii din urmă, cei osândiţi sunt zugrăviţi în negru. Diavolii, la rândul lor, sun
zugrăviţi în negru. Peştera din icoana Naşterii este neagră, la fel este şi mormântul lui Lazăr,
peştera de sub cruce şi iadul din icoana Învierii.

Portocaliul e semnalul lucrării Duhului Sfânt într-o formă inteligibilă parțial pentru simțuri.

Rozul e trecerea de la moarte la viață, de la virtual la actual, este bucuria învierii însămânțate
în natura umană denaturata de păcat, bucurie din care se împărtășește întreg cosmosul, așa
cum toată zidirea văzută a suferit avarii ontologice uriașe după căderea umanității din har.
Schita tablei
Alb - lumea dumnezeiască, curățenia, nevinovăția

Albastru - smerenia tăcută

Rosu - culoare a căldurii, pasiunii, iubirii, a jertfei, frumuseții

Purpura – culoare imparateasca

Verdele - vegetația pământului, fertilitatea în sens general, tinerețea, nădejdea, prospețimea

și regenerarea spirituala

Auriul - lumina dumnezeiască, viaţa cea veşnică şi credinţa

Maroul - smerenia, al sărăcia materiala

Negrul - renunţarea la deşertăciunea lumii, absenta luminii

Portocaliul - semnalul lucrării Duhului Sfânt

Rozul - trecerea de la moarte la viață, de la virtual la actual, bucuria învierii

Clasa a XI-a. Elemente de iconografie

Icoana (gr. EICON, chip, înfăţişare) este o reprezentare a unei realităţi spirituale
nevăzute, însă existentă, adică lumea duhovnicească, cu ajutorulelementelor materiale,

♥❀ Page 35
lumeşti. Ea nu este un tablou religios, ci reprezintă un obiect de veneraţie, fiind totodată un
mijloc de întâlnire a omului cu Dumnezeu.

În Vechiul Testament erau interzise cu desăvârşire imaginile religioase: Să nu-ţi faci chip
cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt în
apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti... (leş. 20, 4-5). Această interdicţie
era motivată de faptul că Dumnezeu Se revelase poporului numai prin cuvinte şi prin sunete,
faţa Sa fiind nevăzută:Iar Domnul v-a grăit de pe munte din mijlocul focului; şi glasul
cuvintelor Lui l-aţi auzit, iar faţa Lui n-aţi văzut-o, ci numai glasul I L-aţi auzit (Deut. 4,12).

Dar Legea Veche n-a oprit folosirea icoanelor. Porunca întâi a Decalogului oprea nu
închinarea la icoane, ci reprezentarea lui Dumnezeu prin vreun chip pământesc, având în
vedere înclinarea iudeilor spre idolatrie. Insă Dumnezeu porunceşte lui Moise să facă
chipurile celor doi heruvimi care străjuiau Cortul Mărturiei, precum şi şarpele de aramă. De
asemenea, Solomon împodobeşte templul din Ierusalim cu chipuri de heruvimi, lei şi alte
animale.

Dar în Noul Testament, Dumnezeu S-a făcut văzut ochilor noştri, S-â'arătat în trup (I Tim. 3,
16), S-a descoperit în Persoana Fiului Său: Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între
noi (Ioan 1, 14); cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (In.-14,25). Iar
ceea ce este văzut cu ochii trupeşti, poate fi reprezentat în icoane.

Cinstirea icoanelor nu e deci idolatrie, pentru că noi nu cinstim icoanele ca pe Dumnezeu, nu

vedem în ele un dumnezeu, nu cinstim materia din care sunt confecţionate icoanele, ci pe
sfinţii care sunt zugrăviţi pe ele, după cum, la rândul lor, prin sfinţi îl cinstim de fapt pe
Dumnezeu, singurul Căruia I se cuvine cea mai mare cinstire.

Sfânta Scriptură nu numai că n-a condamnat icoanele, dar a arătat că Dumnezeu însuşi le-a
îngăduit. Astfel, El a născut pe Fiul Său, Care, după cuvântul Scripturii, e icoana naturală a
Tatălui (Evr. 1, 3), apoi a făcut pe omdupă chipul şi asemănarea Sa (Fac. 1,26).

Potrivit credinţei ortodoxe, icoana este un loc în care Hristos sau sfinţii se află prezent în chip
tainic, haric. Creştinul se roagă icoanei lui Hristos ca înaintea lui Hristos însuşi, fără să
considere icoana ca fiind idol. Uitându-se la icoană, privirea creştinului se îndreaptă în mod
spiritual spre Hristos, aşa cum mama, privind la fotografia fiului ei, vorbeşte cu el, deşi ea nu
confundă fotografia fiului cu fiul însuşi.

De aceea, Sinodul al VH-lea Ecumenic, care a stabilit cultul sfintelor icoane, afirmă că
închinarea acordată icoanei trece la persoana reprezentată pe ea, la modelul viu al
ei: Cinstirea icoanei trece la original şi cel ce se închină icoanei, se închină persoanei pictate.

♥❀ Page 36
Primele icoane au fost făcute de Sfântul Evanghelist Luca, iar prima icoană nefăcută de mână
omenească a fost mahrama pe care s-a imprimat chipul Mântuitorului, ştergarul cu care s-a
şters în drumul său spre cruce, care a aparţinut Sfintei Veronica.

Icoana are mai multe funcţii. în primul rând, ea stabileşte o legătură între chipul lui Hristos şi
realitatea Lui personală, legătură stabilită prin actul de sfinţire al icoanei. Minunile despre
care mărturiseşte Biserica că se săvârşesc prin anumite icoane, sunt o confirmare a acestei
legături, căci nu imaginea, icoana în sine face minuni, ci forţa harului divin care lucrează prin
ea. Aceasta se numeşte funcţie harică.

De asemenea, icoanele au un rol latreutic, pentru că sunt folosite în cultul

divin, pedagogic, fiind o „Biblie" în imagine, mai ales pentru cei neştiutori de carte, dar
şi estetică, împodobind lăcaşul de cult.

Icoanele ortodoxe (în majoritate, bizantine) au anumite trăsături, care le fac unice: absenţa
realismului (nu sunt păstrate proporţiile logice); mărimea fiecărui personaj din icoană, în
comparaţie cu celelalte este determinată de semnificaţia şi importanţa fiecăruia: culorile nu
sunt alese la întâmplare, având o simbolistică (albul este simbolul curăţiei, al păcii, dar şi al
atotştiinţeidumnezeieşti, roşul simbolizează jertfa, iubirea, dar şi focul nestins al iadului,
negrul semnifică moartea, maroul este semnul smereniei, al sărăciei, auriul simbolizează
harul divin, verdele, renaşterea spirituală, albastrul deschis este credinţa, întinderea cerului,
iar cel închis simbolizează taina petrecerii dumnezeieşti a Sfintei Treimi); accentul nu
cade pe frumuseţea trupească, ci pecea duhovnicească, exprimată prin chipul personajelor,
care sunt transfigurate;anatomia este deformată într-un mod voit (domină faţa sfântului;
ochii, oglinda sufletului, sunt mari, exprimând puritatea sufletească, dar şi vederea lui Hristos
pe care sfinţii au dobândit-o: gura. în schimb, fiind mică, arătând faptul că sfinţii s-au
distanţat de plăcerile materiale); iar aureola sau nimbul simbolizează prezenţa harului divin.

Biserica Ortodoxă consideră icoanele drept imagini sacre, canal al harului dumnezeiesc,
mijloace de propovăduire, de apărare şi întărire a dreptei credinţe.

Icoanele in Biserica
Icoanele in Biserica

Pictura bisericeasca este o arta deosebita de picture profana (nereligioasa). Ea nu este o

simpla copies au fotografie a realitatii, nu este deci o arta realista.

Arta bisericeasca se deosebeste fundamental de cea profana atat prin scopul si menirea ei,
cat si prin formele sau mijloacele ei de realizare. Ea este o arta religioasa, o arta pusa in
serviciul Bisericii si al ideii crestine, si mai ales al cultului divin. Picture bisericeasca n-a

♥❀ Page 37
urmarit sa satisfaca gustul sau sentimentul esthetic al credinciosilor, n-a avut o functie sau
intentie pur decorativa; ea a izvorat, mai ales la inceputul existentei Bisericii, dintr-un
profund sentiment religios, exprimat in formele si culorile artei de mesteri anonimi sau de
pictori celebri, ei insisi profund religiosi. Acestia au cautat sa ilustreze, in imagini, istoria vietii
crestine, continutul cartilor sfinte, invatatura de credinta a Bisericii, ceremoniile cultului sacru
s.a.m.d., servind astfel conceptiile religioase si scopurile generale ale Bisericii.

Icoanele si pictura religioasa de pe peretii bisericilor, in ansamblul ei, au avut intai de toate
un rol instructiv si educativ. Biserica a facut din ele un mijloc de invatatura si de educatie
crestina.

Pictura bisericeasca in general, dar mai ales cea ortodoxa, este prin definitie simbolica; ea
exprima o idee, o intentie, un inteles, un continut launtric, pe care ni-l explica stiinta
iconografiei.

Pictura bisericeasca nu s-a facut la intamplare, ci dupa anumite reguli, pe care vechii zugravi
le-au asternut in scris, in manuale numite Erminii (calauze) de zugravire. Aceste erminii
cuprind reguli care arata zugravilor care scene sau chipuri sfinte se pot zugravi in altar, naos,
pronaos si in afara bisericii asa incat decorul pictural al oricarei biserici sa alcatuiasca in
intregimea lui o carte sau un ansamblu unitar si logic, inspirat si calauzit de o idee centrala,
coordonatoare.

Acest program sau tipic iconografic nu a fost fix si uniform in cursul timpului. El s-a format cu
incetul si a variat dupa epoci, potrivit cu evolutia arhitecturii religioase, cu ideile sau
curentele teologice (dogmatice) care au framantat cugetarea crestina. Astfel, intr-un fel se
picta o bazilica crestina din sec IV – VI si intr-alt fel o biserica ortodoxa din sec. XIV.

Programul iconografic a evoluat paralel cu dezvoltarea cultului sfintilor, cu discutiile si

controversele dogmatice, cu dezvoltarea randuielii Liturghiei (ilustratia troparelor si a
imnenlor liturgice), cu traditia religioasa specifica fiecarui popor sau fiecarei regiuni. De
exemplu, in cuprinsul B.O.R., intr-un fel se prezinta decorul iconografic al bisericilor din
Transilvania si in alt fel al bisericilor din Muntenia si Moldova. Programul iconografic a tinut
seama si de dimensiunile locasului bisericesc si de destinatia lui. Intr-un fel se picteaza o
biserica modesta de parohie, intr-alt fel o catedrala, intr-alt fel o biserica manastireasca sau
un paraclis de curte domneasca (ex: biserica Sf. Nicolae de la Curtea de Arges), intr-alt fel o
biserica de cimitir sau necropola, unde nadejdea invierii, deci iconografia Evangheliilor
Invierii, joaca rolul principal.

Izvorul de inspiratie preferat al picturii bizantine a fost indeosebi Liturghia si Evangheliile

canonice, iar pentru Orient chiar apocrifele.

♥❀ Page 38
Reguli de pictura bisericeasca:

a) ALTARUL

- incaperea cea mai sfanta si mai tainica a bisericii

- locul unde se impreuna Biserica pamanteasca cu cea cereasca

- se zugraveste astfel:

· sus pe bolta – Maica Domnului cu pruncul ca imparateasa a cerului

· pe pereti chipurile sfintilor care au avut un rol important in alcatuirea Sfintei Liturghii
si au fost slujitori ai altarului: Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie cel Mare
sau dialogul, diaconi slujitori: Sf. Stefan Arhidiaconul, Laurentiu, s.a.

· Mai sus – scene din Vechiul Testament si Noul Testament: impartasirea apostolilor,
liturghia cereasca, Cina cea de Taina, Cina de la Emaus, Altarul Legii Vechi, etc.

b) NAOSUL

- rezervat credinciosilor

- se zugraveste astfel:

· SUS - scene din viata si lucrarea Mantuitorului in lume, indeosebi Nasterea Domnului
si Invierea Domnului;

· JOS PE PERETI – chipuri de sfinti si sfinte (mucenici, marturisitori, ierarhi, proroci,

ucenici ai Domnului din cei 70), sarbatorile mari ale Ortodoxiei,s.a.

c) TURLA sau CUPOLA CENTRALA

- Situata deasupra naosului;

- Partea cea mai inalta a Sfantului locas;

- Infatiseaza Biserica Cereasca, adica locuitorii cerului;

- se zugraveste astfel:

· SUS pe bolta – chipul lui Dumnezeu Atotiitorul (Iisus Hristos Pantocrator) inconjurat de
sfintii ingeri

♥❀ Page 39
· Pe peretii turlei – Sfintii Profeti si Apostoli care L-au vestit si slujit pe Hristos si care se
bucura de vederea nemijlocita a fetei Lui;

· JOS – in cele 4 colturi de la baza turlei se zugravesc Sfintii Evanghelisti care ne-au lasat
in scris in scris viata si cuvintele Mantuitorului (fisa de lectura despre simbolurile celor 4
evanghelisti).

d) PRONAOSUL

- Este un fel de anticamera a bisericii;

- se zugraveste astfel:

- SUS – Maica Domnului Oranta in medalion sau Sfantul Ioan Botezatorul pe tavan, scene
evanghelice dupa cum urmeaza:

- Pe peretele de sud: Botezul Domnului, Schimbrea la fata, Invierea lui Lazar;

- Pe peretele de nord: Intrarea in Ierusalim, Patimile si Rastignirea Domnului;

- Pe peretele de apus: Adormirea Maicii Domnului.

- La trecerea dinspre pronaos in naos se picteaza in medalion Sfanta Treime inconjurata

de textul „Prea Sfanta Treime miluieste-ne pe noi”.

- JOS pe pereti – ctitori, voievozi, cuviosi si cuvioase

e) EXTERIORUL BISERICII

- Se picteaza cei care nu au facut parte din Biserica Crestina: patriarhii, prorocii si dreptii
Vechiului Testament, sibile sau profetese pagane, filosofi si intelepti ai lumii vechi, care prin
intelepciunea daruita lor de Dumnezeu, au intrezarit venirea Mantuitorului in lume.

Icoana (gr. EICON, chip, înfăţişare) este o reprezentare a unei realităţi spirituale
nevăzute, însă existentă, adică lumea duhovnicească, cu ajutorul elementelor materiale,
lumeşti. Ea nu este un tablou religios, ci reprezintă un obiect de veneraţie, fiind totodată un
mijloc de întâlnire a omului cu Dumnezeu.

Intreaga Biserica, arhitectura, frescele si mozaicurile sale, reprezinta in spatiu ceea ce

momentele liturgice reprezinta in timp: anticiparea imparatiei, participarea la Prezenta
divina. In celebrarea lui Dumnezeu, cuvantul si imaginea formeaza un intreg din care razbat
sensul si semnificatia vie a Scripturii.”.

♥❀ Page 40
 Programul iconografic al bisericii a cunoscut de-a lungul timpului numeroase modificări,
majoritatea produse de deciziile Sinoadelor Ecumenice, si o importantă componentă de
teoretizare. Se pot aminti aici cateva nume importante în teologia ortodoxã, care au scris în
legãturã cu semnificațiile simbolice ale locașului de cult și ale actelor liturgice care se
sãvârsesc în el: în sec. VII Sf. Maxim Mãrturisitorul (Mystagogia), în sec. XIV Nicolae Cabasila
(Tâlcuirea dumnezeiestii Liturghii), iar în sec. XV Sf. Gherman patriarhul Constantinopulului
(Descrierea bisericii si explicare misticã) si arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului (Tâlcuire
despre dumnezeiescul locas).

“Biserica este cerul pe pãmânt” spunea Sf. Gherman patriarhul Constantinopolului.

Având ca principiu călăuzitor redarea în fața oamenilor Ierusalimul ceresc, biserica desfãsoarã
în fata credinciosului, prin intermediul icoanelor, realitãtile ceresti.

Mai mult, prin chiar ordinea asezãrii icoanelor în bisericã se observã recapitularea
(includerea) tuturor în Hristos.

Naosul ( manastireasighisoara.ro )

Naosul

Imaginea predominantã si care exprimã ceea ce am spus este chipul lui Hristos
Pantocrator din cupola centralã a naosului. Prin faptul cã suntem cu totii inclusi (recapitulati)
în El, suntem “trupul lui Hristos, si mãdulare fiecare în parte” (I Cor. 12, 27), iar aceasta

♥❀ Page 41
înlesneste ca si între noi sã fie o legãturã puternicã. Hristos ni se împãrtãseste tuturor atât
spiritual, prin comuniunea de gând si de credintã stimulatã prin vederea icoanei Lui, cât si
prin Sfânta Împãrtãsanie, unde Hristos se dã pe Sine întreg fiecãruia.

Bisericile ortodoxe sunt zugrăvite după o anumită rânduială, în funcţie de arhitectura

bisericii, destinaţia şi semnificaţia ei. Există un program, tipic iconografic care alcătuieşte un
ansamblu logic şi unitar.

Naosul este partea centrală a bisericii ortodoxe. Naosul reprezintă suprafața cea mai întinsă
a corpului bisericii, cele patru laturi ale sale semnificând cele patru zări simbolul lumii
terestre, pe care se sprijinã o

· cupolã în calotã sfericã, sfera este simbolul perfectiunii divine. În unele biserici, pe
arcada altarului spre naos, sunt reprezentate cele nouã cete îngeresti constituind
corespondențe între lumea cereacă și cea pământească și anume, rolului mijlocitor al
îngerilor îi corespunde stadiul eclesial intermediar, din imediata apropiere a clerului,
reprezentat în Bisericã de monahi.

· În cupola din Naos (turla cea mare), sunt zugrăviţi locuitorii cerului: Dumnezeu
Pantocrator, înconjurat deserafimi şi heruvimi, cei 12 Apostoli, prooroci, iar la baza turlei cei
4 evanghelişti, în fiecare colţ pe pandantivi.

· Pereţii laterali ai naosului sunt zugrăviţi cu scene care ilustrează sărbătorile mari ale
Ortodoxiei, sfinţii martiri, sfinţi militari, sfinţi călugări, marii pustnici.

· Planul bisericilor au ca model crucea lui Hristos, iar centrul crucii se suprapune cu cupola
unde tronează Iisus Pantocrator “Stăpânul Universului și Unul din Sfânta Treime” înfățișat cu
cartea Evangheliilor în mâna stângă, este „Cel Înviat plin de slavă, ce adună sub El lumea
văzută și cea nevăzută”.

In Biserică patrundem prin pronaos menit sa faca trecerea intre lumea exterioara si Casa
Domnului, care în vechime era separată de naos printr-un zid cu uşi de comunicare. Aici
stăteau odinioară catehumenii. Pe bolţi se zugrăveşte scena numită TOATĂ SUFLAREA (un cer
în mijlocul căruia tronează Hristos înconjurat de îngeri şi sfinţi). Pereţii sunt pictaţi cu scene
din viaţa şi pătimirea sfinţilor mucenici. Pronaosul corespunde stadiului de purificare a
sufletului. Catehumenii sunt initiati, prin intermediul imaginilor din pronaos, în mãretia si
puterea lui Dumnezeu, cel de care vor sã se apropie. Scene ca Judecata de Apoi sau întâmplãri

♥❀ Page 42
din Vechiul Testament, pictate aici, sensibilizeazã omul spre frica de Dumnezeu cu deschidere
spre cea de-a doua treaptã, a credintei în El.

Iconostas, catapeteasmă sau tâmplă ( bisericaortodoxalipova.ro )

Iconostasul

Mentinand departe de ochii mirenilor savarsirea anumitor taine, iconostasul pune în faţa
noastră o recapitulare a istoriei mântuirii. Este zidul sau peretele acoperit de icoane,
care desparte altarul de naos. Este asezat frontal între naos si altar, rolul sãu fiind atât
despãrtitor cât si unificator. Despãrtitor prin simpla lui prezentã, semnificând deosebirea
dintre preotia haricã si cea universalã, si unificator prin intermediul icoanelor de pe el, care
descoperã ochiului celui neavizat mãretia Tainelor care se petrec în altar.

· Are trei uşi, cele centrale numindu-se uşi împărăteşti iar cele laterale, diaconeşti sau
îngereşti.

· Partea de sus a iconostasului are 3 rânduri orizontale de câte 13 icoane.

o În primul rând sunt reprezentate praznicele împărăteşti, cu Cina cea de Taină în mijloc.

o Pe al doilea rând sunt reprezentaţi cei 12 Apostoli, având în mijloc icoana Mântuitorului.

o În ultimul rând sunt zugrăviţi 12 dintre proorocii Vechiului Testament, având in mijloc
icoana Maicii Domnului.

o Deasupra iconostasului, în mijloc, se înalţă crucea.

o Pe uşile împărăteşti se pictează de obicei scena Bunei Vestiri iar pe cele laterale,
Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.
♥❀ Page 43
 Denumirea de uși împărătești este dată de faptul că ele marchează intrarea în Împărăție,
prezentând în partea de sus icoana Buneivestiri, considerată prima fază a Întrupării și care
anticipează Euharistia, iar în partea de jos sunt înfățișați cei patru evangheliști care vin să
propovăduiască Cuvântul Domnului. Iconostasul înseamnă Trupul lui Hristos în care el adună
Vechiul și Noul Testament și eshatologia, dezvăluind credincioșilor latura cerească. În
iconostasele mari, icoanele sunt poziționate de așa natură încât centrul pare să fie constituit
de Marele Deisis care domnină ușile împărătești, de unde iese preotul cu Sfintele Daruri.

Imagine din altar

( http://www.crestinortodox.ro/liturgica
/arhitectura-bisericeasca/sfantul-altar-125501.html )

Altarul

In ceea ce priveste altarul, este partea cea mai tainică şi mai sfântă a locaşului de cult, este
locul Jertfei Sfintei Liturghii.

· În locul central deasupra Sfintei Mese se zugrăveşte chipul Maicii Domnului, care
tronează la hotarul dintre cer şi pământ, ca mijlocitoare între Dumnezeu şi oameni. Ea este
reprezentatã sezând, cu coatele îndoite si mâinile ridicate în rugãciune spre cer, iar la piept,
frontal, Hristos copil binecuvântând. Se mai poate întâmpla ca în preajma tronului sãu sã fie
reprezentate douã din cetele îngeresti: serafimii si heruvimii. Rolul mijlocitor al Maicii
Domnului este subliniat prin dispunerea acestei icoane exact deasupra mesei altarului.

♥❀ Page 44
· În jos, spre pãmânt, sunt reprezentate în ordine scena împãrtãsirii Apostolilor din
mâinile lui Hristos, Sfintii Trei Ierarhi si Heruvimii si Serafimii.

· Pe peretii altarului sunt zugrăvite scenele: Liturghia Îngerească; Împărtăşirea Apostolilor

sau Cina cea de Taină; Mari ierarhi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Dialogul, Sfântul
Ioan Gură de Aur şi Sfântul Arhidiacon Ştefan.

Clasa a XI-a : "Jertfa euharistica si iubirea jertfelnica"

Denumirea de "euharistie" provine din limba greaca si inseamna; "multumire, recunostinta"l.
Jertfa euharistica sau Taina Impartasaniei este centrul cultului liturgic al Bisericii ortodoxe,
fiind instituita de Mantuitorul la Cina cea de Taina, cand a multumit lui Dumnezeusi a
impartasit pe Apostoli.

Euharistia este desavarsirea tuturor celorlalte taine ale Bisericii, prin care credinciosii se unesc
iin mod real cu Hristos. Jertfa euharistica este o actualizare a jertfei de pe cruce a
Mantuitorului, care are loc la fiecare Sfanta Liturghie, dupa porunca Mantuitorului: "aceasta
sa ofaceti intru pomenirea mea"(Lc XXII,19). Daca in V.T. se aduceau jeertfe animale si
produse agricole, in N.T. insusi Hristos se aduce Jertfa caci el este "mielul lui Dumnezeu cel ce
ridica pacatul lumii"(Ev. Ioan I,29). El este imagina mielului pascal sacrificat in V.T.(Exod XII,
1-14).

Spre deosebire de jertfa de pe Golgota, care a fost sangeroasa euharistia este o jertfa
nesqangeroasa.

Ce legatura este insa intre Sfanta Impartasanie si iubirea jertfelnica? Priam este trupul si
sangele lui Hristos, iar a doua ail priveste mai amult pe om, prima se savarseste mai mult in
cea mai sacra parte a bisericii-altarul, a doua se paote savarsi de fiecare om in parte, in
relatia cu semenii sai in viata de zi cu zi.

Hristos s-a intrupat pentru a mantui omenirea cazuta in robia pacatului, din iubire nesfarsita,
care a culminat cu cel mai insemnat rod al iubirii-jertfa, care e data si ca model de iubire
pentru semeni: "mai mare iubire de ca aceasta nimeni nu are , ca sufletul sa si-l puna pentru
prietenii sai"(In.XV, 13).

Sa nu ne imaginam insa ca iubirea jertfelnica are putre doar pana laproducerea actului
suprem, adica a mortii celui in cauza. Aici avem de-a face cu un paradox propriu
crestinismului: jertfa este tocmai ceea ce face ca iubirea noastra sa fie vesnica. Poate ca, daca
Hristos nu ar fi murit pentru noi, ceea ce ne-ar fi predicat nu ar fi avut niciodata valoarea si

♥❀ Page 45
puterea pe care o are acum. Jertfa e ceea ce da viata. Impartasindu-ne de Sfintele Taine ale
lui Hristos, ne impartasim cu Trupul si Sangele lui Hristos. Jertfindu-ne din iubire pentru
aproapele ne impartasim si noi din iubirea lui Hristos, iar pe cel de langa noi il facem partas
vesniciei. Iubirea jertfelnica este edci cea mai inalta forma de propovaduire a lui Hristos si
totodata cea mai eficienta.

Deci Sfanta Liturghie, jertfa adusa lui Dumnezeu trebuie sa se preleungeasca si in societate,
iubind pana la jertfa pe aproapele nostru, dupa modelul lui Hristos, care, dupa ce a insituit
Euharistia a spalat picioarele ucenicilor(Ioan XIII,3-5). S-a rugat a patimit si a murit pentru
iertarea pacatelor tuturor.

Noi nu trebuie insa sa murim de moarte sangeroasaca Hristos pentru a ne jertfi pentru
semenii nostri, ci iubirea jrtfelnica se vede in faptele noastre de renuntare la egoism si de
ajutorarea tuturor semenilor. Toti suntem creati ca fiinte sociale, ce treebuie sa traim in
continuare in comuniune cu cei de langa noi, impartqsind iubirea noastra tuturor, iubindu-ne
semenii ca pe Dumenzeu si propria noastra persoana. Iubirea nu trebuie sa fie una teoretic ci
aratata prin fapte caci "iubirea fara fapte moarta este" Faptele milei fata de trup: franirea
celui flamand, adaparea celui insetat, imbracarea celui gol, cercetarea celui aflat in necazui si
nevoi, cercetarea celui bolnav, gazduirea calatorilor, ingroparea celor pe are nu are cine sa ii
ingroape sau faptele milei fata de suflet: intoarcerea celor rataciti la calea credintei si la
adevarsi a pacatosilor la virtute, invatarea celor nestiutori si neinvatati, sfatuirea celor ce anu
nevoie de sfat, rugaciuni catre Dumnezeu pentru aproapele, mangaierea celor intristati,
rasplatirea raului cu bine, nerazbunarea pentrul raul facut de alti, iertarea celor ce ne gresesc
sunt cele care inobileaza fiinta umana si o indreapta spre desavarsire.
Numai indeplinind acest norme ale Bisericii continuam Liturghia Euharistica din Biserica cu
Liturghia slujirii aproapelui, ce ne deschide usa Impaatiei lui Dumnezeu, pentru ca la dreapta
judecata sa stam de-a dreapta Stapanului cand va cere tuturor rodul fapteleor si a iubirii lor,
fata de aproapele(Ev. Matei XXV,34-36).

Aceasta tema poate fi predata in doua lectii distincte: in prima lectie se va vorbi despre istoria
Sfintei Liturghii, lectia pe care o propun mai jos si o alta lectie de dezbatere pe tema iubirii
jertfelnice.

Lectia propriuzisa:

Sfanta Liturghie a fost savarsita pentru prima oara de Mantuitorul Iisus Hristos la Cina cea de
taina:

„Şi luând paharul, mulţumind, a zis: Luaţi acesta şi împărţiţi-l între voi;

♥❀ Page 46
Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până ce nu va veni împărăţia lui
Dumnezeu.

Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă
pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.

Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru
Sângele Meu, care se varsă pentru voi”. (Luca 22, 17 – 20)

Indemnul Manuitorului catre ucenicii sai a fost unul clar: „aceasta să faceţi spre pomenirea
Mea.” Luca 22, 19. Dupa moartea si invierea Sa, Iisus intra in casa la ucenicii Sai prin usile
incuiate. Ei erau adunati acolo de frica iudeilor savarsind Cina cea de taina asa cum ii invatase
Iisus.

„Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau
adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!

Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe
Domnul.

Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.

Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt;

Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. (Ioan 20, 19 – 23)

Si in randuiala Liturghiei de astazi s-au pastrat cuvinte asemanatoare celor spuse de Iisus mai
sus. Astfel preotul (iar prin preot Hristos) binecuvinteaza credinciosii „Pace tuturor!”.
Credinciosii sunt indemnati apoi sa isi plece capetele inaintea lui Hristos: „Capetele voastre
Domnului sa le plecati!” In acest timp, preotul citeste in taina o rugaciune prin care cere lui
Dumnezeu să Își întindă mâna Sa cea nevăzută din sfânt locașul Său și să ne binecuvinteze, să
ne ierte păcatele noastre și din multa Sa milostivire și nemăsurata iubire de oameni, să ne
dăruiască bunătățile Sale.

La sfarsitul Sfintei Liturghii preotul binecuvinteaza credinciosii: „Harul Domnului nostru Iisus
Hristos (adica harul Sfantului Duh) si dragostea lui Dumnezeu Tatal sa fie cu voi cu toti!”

Dupa inaltarea la cer a Mantuitorului ucenicii si urmasii lor au continuat savarsirea acestei
cine de taina.

"staruiau în învatatura apostolilor (Lecturi din Noul si Vechiul Testament si Predici) si în

împartasire, în frângerea pâinii si în rugaciuni" (Faptele Apostolilor 2, 42)

♥❀ Page 47
Aceasta Cina nu s-a numit dintru inceput Sfanta Liturghie. Primele nume atribuite au fost
Sfanta Euharistie, Sfanta Cuminecatura.

În Biserica primarã la Sfânta Liturghie se utilizau pâini dospite dintre cele folosite în mod
curent în alimentatie. Era necesar sã se sfinteascã mai multe pâini întregi deoarece, dupã cum
se stie, cei ce participau la Sfânta Liturghie se si împãrtãseau, primind cu totii, clerici si laici,
Sfântul Trup în mânã si sorbind Sfântul Sânge din Potir. Ca urmare darul credinciosilor consta
în pâine obisnuitã, din uzul curent. Pâinile care nu se foloseau la Sfânta Jertfã erau destinate
ajutorãrii sãracilor.

Din sec. VIII întâlnim prescura. Cu timpul, numãrul celor ce se împãrtãseau a scãzut. Pe de altã
parte, datoritã abuzurilor si profanãrilor la care se putea ajunge prin primirea în mânã a
Sfântului Trup al Domnului, s-a introdus, în secolul VII d.H., împãrtãsirea laicilor cu lingurita,
de cãtre preot, cu Sfintele Taine în cantitãti, fireste, mai mici. Toate acestea au fãcut ca si
cantitatea de pâine necesarã la Proscomidie sã scadã. S-a ajuns astfel ca pentru Sfânta Jertfã
sã fie suficientã o singurã pâine, iar mai apoi numai o parte din pâine. Aceastã pâine a
început sã aibã o formã si o mãrime specialã, dupã sec. VIII fiind desemnatã cu denumirea de
prescurã. Totusi, pânã astãzi, în caz de lipsã a prescurilor, se poate folosi pâine obisnuitã pe
care preotul va însemna cu copia semnul crucii în locul pecetii. (Curs p. 16)

Vinul pe care l-a folosit Mantuitorul la Cina cea de Taina a fost un vin rosu, obtinut prin
stoarcere usoara (fara zdrobirea samburilor) a strugurilor potrivit principiului "cu cât sunt
strugurii sunt storsi mai putin, cu atât vinul este mai bun". Cel mai apreciat vin era obtinut din
mustul scurs prin greutatea proprie a strugurilor zdrobiti. Vinul ritual era asadar un vin curat,
neamestecat cu nimic altceva. În ceea ce priveste culoarea vinului, la masa pascalã era
utilizat vinul rosu care, de altfel, era vinul cel mai rãspândit, în antichitate, în Palestina ca si în
Grecia. În vechime vinul era bãut neamestecat cu apã, dar, în perioada elenisticã, sub
influenta greceascã, se generalizeazã consumul vinului diluat cu apã.

La Cina cea de Tainã Mântuitorul Iisus Hristos a urmat ritualul unei mese pascale fãcând
gesturile traditionale ale capului de familie evreu dar dându-le un înţeles cu totul nou
identificând pâinea cu Trupul Sãu si vinul cu Sângele Sãu pe care îl va vãrsa pe Cruce pentru
Mântuirea lumii. El a binecuvântat vinul ritual iudaic din struguri (fermentat), rosu, dulce,
amestecat cu apã.

Sfânta Liturghie fiind o actualizare a Cinei celei de Tainã, Biserica a cãutat sã utilizeze acelasi
tip de vin pe care l-a folosit si Mântuitorul. Ca urmare, de la început, a fost preferat pentru
Sfânta Liturghie vinul curat, rosu si dulce, care se amesteca cu apã în timpul pregãtirii
darurilor. La argumentul istoric pentru folosirea vinului rosu la Liturghie se adaugã cel
simbolic în sensul cã acest vin este un simbol mult mai potrivit pentru sângele Mântuitorului.

♥❀ Page 48
In privinta impartasirii credinciosilor cu Trupul si Sangele Sau, Iisus a spus:

„Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta
niciodată”. Ioan 6, 35

„Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în
veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu”. Ioan 6, 51

„Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele
Lui, nu veţi avea viaţă în voi.

Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea
de apoi.

Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură.

Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.

Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine
va trăi prin Mine.

Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au
murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac”. Ioan 6, 53 - 58

Mesajul este clar: cine doreste sa se mantuiasca (sa dobandeasca viata vesnica) trebuie sa
traiasca in comuniune cu Hristos prin Sfanta Impartasanie! Din aceasta cauza crestinii
primelor veacuri se impartaseau la fiecare Liturghie duminicala. Euharistia li se trimitea si
celor absenti prin diaconi. Cine nu se impartasea 3 duminici la rand era exclus din comunitate.
Participarea la Liturghie era insotita inevitabil si de impartasirea cu Trupul si Sangele
Domnului. La inceput liturghiile se faceau doar duminica, insa din secolul III ele ajung sa se
oficieze de 3-4 ori pe saptamana si ulterior zilnic (pentru a contracara sacrificiile pagane).
Inmultirea Liturghiilor presupunea si impartasirea zilnica a credinciosilor.

Tertulian (sec. II) scria: «Creştinii ating în fiecare zi trupul Domnului». Sfântul Ciprian al
Cartaginei (sec. III) constata: «Creştinii se împărtăşesc în toate zilele, daca nu au făcut păcate
grave»

Incepand cu anul 250 incep marile persecutii impotriva crestinilor. Din acest moment, crestinii
incep sa se adune in pesteri si in crapaturile pamantului, in ascuns si in special noaptea pentru
a savarsi Liturghia si a se impartasi cu Sfintele Taine. Unii crestini luau chiar acasa Sfanta
Euharistie pentru a se impartasi in caz de necesitate (arestare, persecutie, calatorie, boala).

♥❀ Page 49
Secolul IV marcheaza o noua era. Crestinii sunt liberi. Foarte multi pagani dupa o sumara
catehizare devin crestini. Acestia nu vor avea insa aceeasi evlavie si credinta ca cea a primilor
crestini. Ei vor duce o viata spirituala mai relaxata si deficitara. Astfel, cu toate ca s-au
inmultit numarul Liturghiilor, a scazut drastic numarul credinciosilor care se impartasesc la
Sfanta Liturghie. Impartasirile erau ocazionale, doar la marile sarbatori sau chiar o singura
data pe an de Pasti. Din aceasta cauza Biserica reactioneaza si impune exigente ascetice
stricte pentru cuminecare. Doar monahii se mai impartaseau des si crestinii ravnitori.

In secolul V, atat in Rasarit cat si in Apus existau crestini care unii se impartaseau des (zilnic
sau de 4 ori pe saptamana – cei ravnitori) si crestini care se impartaseau la sfarsitul celor 3-4
posturi de peste an (cei mai putin ravnitori).

Cu trecerea timpului tot mai mult se inradacina impartasirea rara. Din aceasta cauza conciliile
occidentale din secolele VI – IX au incercat sa impuna laicilor macar cuminecarea de 3 ori pe
an. Cu toate acestea, abia se mai mentinea impartasirea credinciosilor de Pasti. Din aceasta
cauza, Conciliul Lateran IV din 1215 ii ameninta cu excomunicarea si neinmormantarea pe
crestinii care nu se spovedesc si se impartasesc cel putin o data pe an. Impartasirea zilnica
ramanea doar o obligatie a clericilor.

In secolul XIV Sfantul Grigorie Palama indemna credinciosii sa se impartaseasca macar

duminica.

Incepand cu secolul XVII in Apus si cu sec XVIII si in Rasarit se incearca o renastere a vechiului
obicei de impartasire deasa. In Rasarit au loc niste dispute foarte aprinse. Principalii
sustinatori ai acestei reinvieri spirituale au fost Sfantul Neofit Kavsokalivitul (sec. XVIII) si
Sfantul Nicodim Aghioritul (sec. XIX).

Clasa a XI-a. Jertfa euharistică şi iubirea jertfelnică

a) Vom trece astăzi la un nou capitol intitulat Spiritualitate şi viaţă creştină.

b) Astăzi vom vorbi despre Jertfa euharistică şi iubirea jertfelnică

c) Termenul euharistie provine din limba greacă şi înseamnă mulţumire, recunoştinţă. Jertfa
euharistică, adică Sfânta Taină a Euharistiei, este centrul cultului liturgic al Bisericii noastre.
Ea a fost instituită de către Mântuitorul la Cina cea de Taină, când a mulţumit lui Dumnezeu şi
a împărtăşit pe ucenici: Iar pe când mâncau ei toţi; luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi,
dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind,
le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care
pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Mt. 26,26-28; Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 17-20).

♥❀ Page 50
Euharistia este desăvârşirea tuturor celorlalte Taine ale Bisericii, prin care credincioşii se
unesc în mod real cu Hristos.

Jertfa euharistică este o actualizare a Jertfei de pe Cruce a Mântuitorului, care are loc la
fiecare Sfântă Liturghie, după porunca Mântuitorului: aceasta să faceţi spre pomenirea
Mea (Lc. 22, 19). Dacă în Vechiul Testament se aduceau ca jertfă animale şi produse agricole,
în Noul Testament, însuşi Hristos se aduce drept Jertfă, căci El este Mielul lui Dumnezeu, Cel
ce ridică păcatul lumii (In. 1, 29). El este imaginea mielului pascal sacrificat în Vechiul
Testament (leş. 12, 1-14). Spre deosebire însă de Jertfa de pe Golgota, care a fost
sângeroasă, Euharistia este o jertfă nesângeroasă.

Ce legătură este însă între Sfânta împărtăşanie şi iubirea jertfelnică?Prima este Trupul şi
Sângele lui Hristos, iar a doua îl priveşte mai mult pe om. Prima se săvârşeşte numai în
Sfântul Altar în Biserică, a doua se poate săvârşi de fiecare om în parte, în relaţia cu semenii
săi în viaţa de zi cu zi.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit pe Pământ şi a luat trup asemeni nouă pentru a ne
scoate din robia păcatului. Nimic altceva nu L-a făcut pe Dumnezeu să realizeze aceasta decât
marea şi nesfârşita Lui iubire de oameni. Şi această iubire a Lui nu ar fi fost desăvârşită dacă
ea nu s-ar fi încheiat prin însăşi Jertfa supremă de pe Cruce. Căci chiar şi Mântuitorul spune în
Evanghelie: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să şi-l pună pentru
prietenii săi (In. 15, 13). Şi iarăşi: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul
Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In. 3, 16).

Iată, aşadar, care este forma supremă a iubirii - jertfa. Deci, legătura dintre jertfa euharistică
şi iubirea jertfelnică este următoarea: să nu uităm atunci când vedem Potirul cu Sfintele Taine
în mâna preotului că, pentru a fi vrednici de ele, nu trebuie să facem altceva decât să ne
asumăm dragostea jertfelnică pe care Hristos a arătat-o faţă de noi, creaturile Lui.

Să nu ne imaginăm vreodată că iubirea jertfelnică are putere doar până la producerea actului
suprem, adică a morţii celui în cauză. Aici avem de-a face cu un alt paradox propriu
creştinismului: jertfa este tocmai ceea ce face ca iubirea noastră să fie veşnică. Poate că, dacă
Mântuitorul Hristos nu ar fi murit pentru noi, ceea ce ne-ar fi propovăduit nu ar fi avut
niciodată valoarea şi puterea pe care o are acum. Jertfa este ceea ce dă viaţă. împărtăşindu-
ne de Sfintele Taine ale lui Hristos, ne împărtăşim de Trupul şi Sângele Lui.

Jertfindu-ne din iubire creştină pentru aproapele, ne împărtăşim noi înşine de jertfa lui
Hristos, iar pe cel de lângă noi îl facem părtaş veşniciei - dacă el doreşte acest lucru.

Iubirea jertfelnică este, poate, cea mai înaltă formă de propovăduire a lui Hristos şi totodată
cea mai eficientă.

♥❀ Page 51
Deci Sfânta Liturghie, jertfa adusă lui Dumnezeu, trebuie să se prelungească şi în societate,
iubind până la jertfă pe aproapele nostru, după modelul lui Hristos, Care, după ce a instituit
Euharistia, a spălat picioarele ucenicilor (In. 13, 3-5), S-a rugat, a pătimit şi a murit pentru
iertarea păcatelor tuturor. Noi nu trebuie însă să murim de moarte sângeroasă ca Hristos
pentru a ne jertfi pentru semenii noştri, ci iubirea jertfelnică se vede în faptele noastre de
renunţare la egoism şi de ajutorare a semenilor.

Toţi suntem creaţi ca fiinţe sociale, ce trebuie să trăim în comuniune cu cei de lângă noi. Aşa
cum o pâine, un trup, suntem, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine (1 Cor. 10, 17), aşa trebuie
să ne împărtăşim iubirea unul altuia.Aşa cum II iubim pe Dumnezeu şi-I aducem jertfă,
asemenea şi pe semeni, ca unii ce sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, trebuie să-i iubim, căci nimeni nu iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, dacă nu
iubeşte pe cel de lângă el.

Această iubire nu trebuie să fie una teoretică, ci arătată prin fapte. Biserica vorbeşte despre
fapte ale milei trupeşti şi fapte ale milei sufleteşti. Astfel, faptele milosteniei trupeşti sunt:
hrănirea celui flămând, adăparea celui însetat, îmbrăcarea celui gol, cercetarea celui aflat în
necazuri şi nevoi, cercetarea celui bolnav, găzduirea călătorilor, îngroparea celor pe care nu
are cine să-i îngroape etc. Faptele milosteniei sufleteşti sunt: întoarcerea celor rătăciţi la
adevăr şi a celor păcătoşi la virtute, învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi, sfatuirea celor ce
au nevoie de sfat, rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru, mângâierea celor
întristaţi, răsplătirea răului cu bine, nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii, iertarea celor ce
ne greşesc etc.

Numai procedând astfel, noi continuăm Liturghia Euharistică din biserică cu liturghia slujirii
aproapelui, ce ne deschide uşa împărăţiei lui Dumnezeu: Atunci va zice împăratul celor de-a
dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la
întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mimaţi
dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-
aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Mt. 25, 34-36)

♥❀ Page 52
 MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE
INSPECTORATUL ŞCOLAR AL JUDEŢULUI SIBIU
____________________________________________________________________
OLIMPIADA DE RELIGIE CULTUL ORTODOX
FAZA JUDEŢEANĂ - 1 martie 2014

CLASA A XI-A

Toate subiectele sunt obligatorii

Timpul efectiv de lucru este de 3 ore
10 puncte se acordă din oficiu
SUBIECTUL I _______________________________________________________ 30 puncte
Citiţi cu atenţie textul următor, apoi rezolvaţi cerinţele formulate:

“După cum ochiul cel mai sănătos nu poate să vadă dacă nu este luminat de nicio
rază de lumină, tot aşa şi omul oricât ar fi de cinstit în aparenţă nu este în stare, fără darul
lui Dumnezeu să petreacă o viaţă virtuoasă.” (Fericitul Augustin)
1. definiţi harul divin;
2. prezentaţi lucrarea şi efectele prezenţei Duhului Sfânt în viaţa creştinilor;
3. explicaţi care este raportul dintre har şi libertate;
4. menţionaţi caracteristicile harului.
SUBIECTUL II 20 puncte

Argumentaţi, în 10-12 rânduri, afirmaţia: “ Acesta a luat asupra Sa durerile noastre şi cu

suferinţele noastre. S-a împovărat şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu.
(...). El a fost pedepsit pentru mȃntuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi am fost
vindecaţi”( Isaia 53, 4-8 ), prezentând legătura dintre mȃntuirea obiectivă şi subiectivă.
În redactarea textului, trebuie:
- să respectaţi construcţia unui text de tip argumentativ: structurarea ideilor în scris,
utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate exprimării unei opinii;
- să elaboraţi propria argumentare în concordanţă cu tema dată: formularea propriei
opinii faţă de ideea pe care o exprimă afirmaţia dată, enunţarea argumentelor adecvate
şi formularea unei concluzii pertinente.

SUBIECTUL III 40 puncte

Pornind de la textul: “ Căile Tale, Doamne arată-mi şi cărările Tale mă învaţă.
Îndreptează-mă spre adevărul Tău şi mă învaţă că Tu eşti Dumnezeu, Mȃntuitorul meu, şi pe
Tine te-am aşteptat toată ziua “ (Ps 24.4-5) , alcătuiţi un eseu de aproximativ 2 pagini, în
care să argumentaţi viaţa în comuniune cu Hristos a creştinului, cuprinzȃnd atât valorile şi
virtuţile creştine, cȃt şi formele de denaturare a persoanei în societatea actuală. Daţi
eseului un titlu potrivit.

♥❀ Page 53
 Ministerul Educatiei Nationale
Inspectoratul Scolar Judetean Sibiu
Olimpiada de Religie - etapa judeţeană

CLASA A XI-A

 Toate subiectele sunt obligatorii.

 Timpul efectiv de lucru este de 3 ore.
 10 puncte se acordă din oficiu.

SUBIECTUL I 20 puncte

Pornind de la următoarele citate evanghelice şi patristice, răspundeţi întrebărilor de mai

jos :
„toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici
pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul, şi cel căruia va voi Fiul să-I descopere.”
(Mt., 11,27)
„Cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti este a celor a căror minte e luminată în fiecare zi de
Duhul Sfânt pentru curăţia sufletului lor, ai căror ochi au fost larg deschişi de razele soarelui
dreptăţii, al căror cuvânt al cunoştinţei şi cuvânt al înţelepciunii e numai prin Duhul, a căror
înţelegere şi frică de Dumnezeu se păzeşte prin iubire şi pace în bunătatea purtărilor, în chip
înfrânt, cu credinţă.”
( Sf. Simeon Noul Teolog)
a. Care este punctul cel mai înalt al Revelaţiei divine supranaturale?
b. Ce cuprinde Sfânta Tradiţie?
c. Cum facem diferenţa între Sfânta Tradiţie şi falsele tradiţii?
d. Care sunt efectele prezenţei Duhului Sfânt în viaţa creştinilor?

SUBIECTUL II 30 puncte

1. Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarelor afirmaţii:

a. Harul divin este energie divină creată care izvorăşte din Fiinţa divină, spre mântuirea
oamenilor.
b. Harul divin ni se dăruieşte ca urmare a unor merite personale deosebite.
c. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt într-o relaţie de întrepătrundere reciprocă, numita în
termeni teologici chenoză.
d. Daca motivul căsătoriei este dragostea dintre soţi, scopul căsătoriei este naşterea de copii.
e. Între plăgile care afectează grav familia, se număra: adulterul, avortul, concubinajul.

2. Pornind de la Imnul Iubirii (1 Cor. 13), puneţi în evidenţă caracteristicile şi roadele

iubirii creştine, în comparaţie cu “iubirea pătimaşă de sine, care este început al tuturor
răutăţilor“ (părintele Cleopa). Prezentaţi răspunsul sub forma unui minieseu de 10 – 15
rânduri.

♥❀ Page 54
“De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă
sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate de le-aş cunoaşte
şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu
sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am,
nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu
pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale,
nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade
niciodată.” ( I Corinteni, 13.)

SUBIECTUL III 40 puncte

Întocmiţi un eseu, in maxim 3 pagini, avand ca tema “Actualitatea mântuirii în

HRISTOS” - în care să puneţi în evidenţă semnificaţia mântuirii obiective şi a mântuirii
subiective, felul în care întruparea, jertfa şi învierea lui Hristos ar trebui sa influenţeze
conştiinţa şi viaţa tinerilor; realizaţi, de asemenea, o comparaţie între falsele idealuri ale
societăţii de consum şi autentica împlinire printr-o viaţă de comuniune cu Dumnezeu, care
cuprinde valorile şi virtuţile creştine.

Notă! Se punctează şi structurarea compoziţiei (introducere, cuprins, încheiere), înlănţuirea

logică a ideilor, originalitatea lucrării, utilizarea adecvată a limbajului religios şi argumentarea
scripturistica sau patristica.

_________________________________________________________

OLIMPIADA DE RELIGIE
ETAPA JUDEŢEANĂ – 01 MARTIE 2014
CLASA A XI-A

Toate subiectele sunt obligatorii

Timpul efectiv de lucru este de 3 ore
10 puncte se acordă din oficiu

SUBIECTUL I (30 PUNCTE)

Citiţi cu atenţie textul următor, apoi rezolvaţi cerinţele formulate: „O! Mintea omului nu
poate cuprinde toată lărgimea şi înălţarea iubirii lui Dumnezeu , vărsată asupra noastră întru
Domnul Iisus Hristos. Dar e cu atât mai grav să fii nerecunoscător în faţa unei asemenea
iubiri ! ” ( Filaret de Cernigov )

♥❀ Page 55
1. Explicaţi necesitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu .

2. Definiţi unirea ipostatică şi consecinţele acesteia .

3. Menţionaţi cum a fost pregătită lumea pentru venirea Mântuitorului .

4. Precizaţi modul în care s-a făcut împăcarea omului cu Dumnezeu Tatăl .

SUBIECTUL I I (20 PUNCTE)

Argumentaţi, în 10 – 12 rânduri, afirmaţia: „Experienţa milenară a vieţii în Hristos ne

arată că Dumnezeu Se comportă cu noi ca şi cu egalii Săi, neîngăduindu-Şi vreodată să Se
impună cu forţa. Hristos spune: Acolo unde sunt Eu, va fi şi slujitorul Meu, dar acest lucru
nu este adevărat decât dacă slujitorul Îl urmează până la capăt luând crucea Sa”.
(Arhimandritul Sofronie )

În redactarea textului, trebuie: - să respectaţi construcţia unui text de tip argumentativ:

structurarea ideilor în scris, utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate exprimării unei opinii; -
să elaboraţi propria argumentare în concordanţă cu tema dată: formularea propriei opinii
faţă de ideea pe care o exprimă afirmaţia dată, enunţarea argumentelor adecvate şi
formularea unei concluzii pertinente.

SUBIECTUL I I I (40 PUNCTE)

Pornind de la textul: „Noi sărbătorim Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos la Paşti,
o sărbătorim în toate duminicile de peste ani, o sărbătorim la fiecare Sfântă Liturghie, de câte
ori ne gândim la Mântuitorul nostru ne gândim la Mântuitorul Cel ce a biruit moartea, Cel ce
a prădat iadul, Cel ce a înviat din morţi, Cel ce S-a înălţat la ceruri, Cel ce şade la dreapta
Tatălui...Suntem încredinţaţi de Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în aşa fel încât
nimenea nu ne poate clinti din credinţa noastră în Înviere.” (Pr. Teofil Părăian), redactează
un eseu de minimum 2 pagini, în care să-l încredinţezi pe prietenul tău de realitatea Învierii
Mântuitorului, răspunzând astfel teoriilor care contestă acest adevăr biblic şi istoric.

_____________________________________________________________________
Olimpiada de Religie, Cultul Ortodox

Etapa județeană/Municipiul București 19 martie 2011

CLASA A XI-A

Toate subiectele sunt obligatorii

Timpul efectiv de lucru este de 3 ore

10 puncte se acordă din oficiu

♥❀ Page 56
SUBIECTUL I 20 puncte

Scrieţi pe foaia de concurs litera corespunzătoare răspunsului corect. Fiecare item are un
singur răspuns corect.

1. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de întreaga

creaţie, mai ales faţă de om, se numeşte:

a) revelaţie supranaturală;

b) pronie dumnezeiască;

c) guvernare.

2. Sfântul Duh are însuşirea:

a) de a “se naşte din Tatăl”;

b)de a “purcede din Tatăl”;

c) de a „se naște din Fiul.”

3. În persoana Mântuitorul Iisus Hristos s-a realizat

unirea ipostatică, adică:

a) Dumnezeu S-a unit cu Hristos;

b) există două firi cu două voinţe şi două lucrări

corespunzătoare, unite într-o singură persoană sau

ipostas;

c) Hristos este Unit cu Duhul Sfânt.

4. Evanghelia Întrupării Domnului Iisus este:

a) Evanghelia Bunei Vestiri;

b) Evanghelia Naşterii Domnului;

c) Evanghelia după Matei capitolul 2.

5. Îl numim pe Duhul Sfânt în rugăciunea „Împărate

ceresc”:

a) Tatăl nostru, Mângâietorule, Duhul adevărului;

b) Mângâietorule; Duhul adevărului;

♥❀ Page 57
c) Tatăl Atotţiitorul, Vistierul bunătăţilor.

6. Sfânta Tradiţie este:

a) învăţătura dată de Dumnezeu prin viu grai

Bisericii, din care o parte s-a fixat în scris, mai

târziu;

b) totalitatea obiceiurilor şi tradiţiilor unui popor;

c) tradiţia săvârşirii Sfintelor Slujbe.

7. Care dintre următoarele valori sunt specific creştine?

a) libertinajul, cunoaşterea, onoarea;

b) milostenia, respectul, credinţa;

c) bunătatea, iubirea, democraţia.

8. Scena Hristos în mormânt este pictată, în mod

obişnuit:

a) pe pereţii sfântului altar;

b) la ieşirea din biserică;

c) la Proscomidiar.

9. Ce icoană se găseşte pictată pe bolta naosului?

a) Iisus Hristos Emanuel;

b) Hristos Pantocrator;

c) Fecioara Maria cu Pruncul.

10. Dintre rănile familiei fac parte:

a) sărăcia, iubirea, alcoolismul;

b) gelozia, violenţa, avortul;

c) avortul, divorţul, adulterul.

SUBIECTUL II 30 puncte

♥❀ Page 58
Citiţi cu atenţie următorul text, apoi rezolvaţi cerinţele formulate:

Jertfa euharistică este o actualizare a Jertfei de pe Cruce a Mântuitorului, care are loc la fiecare
Sfântă Liturghie, după porunca Mântuitorului: aceasta să faceţi spre pomenirea Mea (Lc. 22, 19).
Dacă în Vechiul Testament se aduceau ca jertfă animale şi produse agricole, în Noul Testament,
însuşi Hristos se aduce drept Jertfă, căci El este Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii
(In. 1, 29). Spre deosebire de Jertfa de pe Golgota, care a fost sângeroasă, Euharistia este o jertfă
nesângeroasă. (Catehism)

1. Prezentaţi legătura dintre Sfânta împărtăşanie şi iubirea jertfelnică;

2. Alcătuiţi un scurt text în care să explicaţi de ce iubirea nu trebuie să fie teoretică, ci arătată prin
fapte;

3. Scrieţi pe foaia de concurs două momente, prezentate în Noul Testament, în care Duhul Sfânt se
manifestă într-un mod observabil pentru oameni.

SUBIECTUL III 40 puncte

Plecând de la cuvintele Mântuitorului Hristos: „Cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a
trimis pe Mine „ (Ioan 12,45), alcătuiţi un eseu în care să argumentaţi funcţiile icoanei şi valoarea
spirituală a acestora în viaţa creştinilor de diferite confesiuni..

Notă: Se punctează şi structurarea compoziţiei (introducere, cuprins, încheiere), respectarea temei

eseului, înlănţuirea logică a ideilor, utilizarea corectă a termenilor teologici şi citarea din Sfânta
Scriptură

♥❀ Page 59
♥❀ Page 60
♥❀ Page 61
♥❀ Page 62