Sunteți pe pagina 1din 12

CURSUL 7

SĂNĂTATEA ŞI SIGURANŢA RUTIERĂ

PARTEA I
ELEMENTE DE CONDUITĂ PREVENTIVĂ

CONDUCEREA PREVENTIVĂ
Analiza dinamicii accidentelor rutiere demonstreză că omul, în calitatea lui de
participant la trafic, este vinovat de producerea a peste 90% din evenimentele rutiere
care se produc anual. Dintre factorii care compun sistemul circulaţiei rutiere (om –
vehicul – drum) cel mai rapid se poate acţiona asupra factorului uman.
Conducerea preventivă reprezintă comportamentul conducătorului auto
caracterizat prin următoarele trăsături esenţiale:
 anticiparea situaţiilor ce pot deveni periculoase (anticiparea greşelilor
participanţilor la trafic), ceea ce presupune cunoaşterea şi recunoaşterea
particularităţilor celorlalţi participanţi în mod aprofundat, temeinic;
 evitarea accidentelor pe cale a se produce sau evitarea angajării în accidente
care s-au produs;
 alegerea celei mai bune variante pentru a ieşi cu minimum de consecinţe
dintr-un accident ce nu a putut fi evitat sau corectarea unei decizii greşite care să
diminueze consecinţele unui accident;
 adaptarea modului de deplasare la condiţiile de drum, trafic, vizibilitate,
condiţii meteo nefavorabile.
Elementele conducerii preventive:
1. vigilenţa – conducătorul auto este atent la tot ceea ce se întâmplă în jur,
recepţionând informaţii despre drum (starea lui, semnalizarea rutieră, elementele
geometrice ale drumului în plan longitudinal şi transversal, etc.), ceilalţi participanţi la
trafic aflaţi în faţă, lateral şi spate (vehicule, pietoni, etc.), inclusiv informaţii despre
vehiculul condus (aparatura de bord, zgomote anormale, etc.); astfel conducătorul auto
este informat permanent asupra sistemului circulaţiei rutiere şi mediului;
2. prevederea – conducătorul auto analizează (evaluează) informaţiile căpătate
datorită vigilenţei sale, anticipând (prevăzând) anumite situaţii în trafic care, la un
moment dat pot deveni periculoase, ceea ce impune luarea unei decizii corecte pentru
a evita situaţiile periculoase sau să diminueze consecinţele unui eventual accident
rutier;
- poate fi imediată (se deduce în timpul conducerii) sau
îndepărtată (înainte de a pleca la drum);
3. judecata (decizia) – este abilitatea în gândire a conducătorului auto de a găsi
varianta optimă pentru a ieşi cu minimum de consecinţe dintr-o situaţie periculoasă
apărută în trafic la un moment dat;
- trebuie să fie promptă, rapidă, selectivă;
4. cunoştinţe teoretice şi practice – pentru a conduce un autovehicul,
conducătorul auto trebuie să posede cunoştinţe teoretice privind circulaţia în siguranţă
pe drumurile publice, precum şi priceperi şi deprinderi practice în manevrarea
autovehiculului;

1
5. îndemânare – conducătorul auto acţionează comenzile autovehiculului, iar
acesta răspunde la comenzi în funcţie de interacţiunea dintre elementele ce compun
sistemul circulaţiei rutiere (drum, şofer, maşină) şi starea sa tehnică şi, bineînţeles, în
funcţie de îndemânarea şoferului.
Cauzele principale ale accidentelor de circulaţie sunt:
 traversări neregulamentare ale pietonilor;
 neatenţia în conducere;
 viteza excesivă, neadaptată;
 depăşirea neregulamentară;
 neacordarea priorităţii;
 alcoolul;
 altele.
Greşelile cele mai frecvente pe care conducătorul auto ar trebui să încerce să le
evite sunt următoarele:
 nerespectarea prevederilor legislaţiei rutiere;
 menţinerea vehiculului într-o stare tehnică necorespunzătoare;
 încercarea de a recupera timpul pierdut (dacă un conducător auto este în
întârziere, el va fi tentat să recupereze timpul pierdut şi să ruleze mult mai rapid, ceea
ce poate conduce la producerea unor evenimente rutiere);
 comportament agresiv în trafic (toate tehnicile conduitei preventive se
bazează pe curtoazie şi respect faţă de ceilalţi participanţi la trafic);
 implicarea într-un accident rutier de care nu este vinovat.
Factorii principali care ajută un conducător auto să creeze şi să menţină o
atitudine profesionistă sunt:
 cunoştinţele teoretice şi practice;
 atitudinea pozitivă în trafic;
 luciditatea.
O definiţie clasică şi extrem de succintă a comportamentului uman îl defineşte
ca fiind forma de manifestare a interacţiunii "individ - mediu". Astfel, putem defini
temperamentul ca manifestarea modului de a fi a individului. Deosebim 4 tipuri de
temperament:
1. sangvinic – puternic, echilibrat;
2. coleric – puternic, neechilibrat;
3. flegmatic – puternic, echilibrat, inert;
4. melancolic – slab pe toată linia.
În funcţie de temperament se deosebesc trei stiluri de conducere:
1. agresiv – trebuie evitat în trafic;
2. pasiv;
3. preventiv-defesiv – cel mai bun.

TEHNICI DE BAZĂ ALE CONDUCERII PREVENTIVE


Tehnicile de bază ale conducerii preventive se bazează în primul rând pe:
 pregătirea mentală pentru efectuarea unei curse;
 vedera, observarea şi concentrarea la pericolul potenţial;
 acţiunea şi reacţia conducătorului auto, având în vedere viteza sa de reacţie.

2
Vederea este cel mai important simţ folosit în timpul conducerii; este simţul
primar prin intermediul căruia conducătorul auto dobândeşte informaţiile necesare
identificării traficului. Circa 90% din stimulii privind circulaţia exterioară sunt
recepţionaţi de conducătorul auto pe cale vizuală, ceea ce denotă importanţa posedării
de către acesta a tuturor componentelor vizuale.
Câmpul vizual este dependent de viteză astfel:
 la viteza de 1 km/h, câmpul vizual este de 180°;
 la viteza de 100 km/h, câmpul vizual este de 10°.
Se poate afirma că vederea bună:
 permite distingerea formelor şi detaliilor (vederea este descriptivă);
 permite o percepţie largă, fără detalii (vederea este receptivă);
 permite evaluarea distanţelor şi vitezelor (vedere analitică);
 permite evaluarea culorilor.
Sintetizând, se poate afirma că un conducător auto:
 priveşte în faţă (decelează problemele din traficul din faţă) – evită situaţiile
dificile (coliziunile frontale);
 are privirea distributivă, ţinând cont şi de detalii – evită surprizele;
 priveşte în oglizile retrovizoare, cel puţin o dată la 5-7 secunde (în spate şi în
lateral) – conduce şi pentru alţii.
De asemenea:
 privirea trebuie să fie mobilă (privirea fixă denotă oboseală, alte preocupări,
etc.);
 în permanenţă trebuie să fim văzuţi de ceilalţi participanţi la trafic.
Observarea şi concentrarea în trafic presupun:
 o poziţie corectă la volan;
 asigurarea unei vizibilităţi maxime;
 un nivel ridicat al vigilenţei;
 o viteză corelată cu vizibilitatea.
Câteva din formele de manifestare ale lipsei de vigilenţă:
 discuţii cu însoţitorii de drum;
 obturarea vizibilităţii în faţă, în spate sau în lateral;
 preocupări mărunte ca: aprinderea ţigării, manevrarea radio-casetofonului,
etc.;
 folosirea telefonului mobil în timpul mersului;
 concentrarea atenţiei la peisaj.
Factorii care diminuează vigilenţa sunt:
 oboseala;
 consumul de alcool;
 consumul de medicamente şi droguri;
 starea psihică (deprimarea, nervozitataea, agitaţia, etc.);
 zgomote permanente (sunetele motorului sau ale ştergătorului de parbriz care,
prin monotonia lor, pot provoca amorţirea simţurilor);
 traficul aglomerat;
 viteza ridicată;
 ambianţa nocturnă.

3
Acţiuni şi reacţii ale conducătorilor auto:
 sănătatea şi o vedere bună sunt indispensabile unei conduceri în siguranţă a
autovehiculului dar acestea nu sunt sufuciente;
 un conducător auto care are o atitudine pozitivă despre el însuşi, îşi va crea o
imagine pozitivă şi despre ceilalţi participanţi la trafic, faţă de pietoni, etc.;
 factorii principali care permit conducătorului auto să creze şi să menţină o
imagine justă sunt cunoştinţele şi judecata sănătoasă;
 cunoştinţele sunt necesare dar nu şi suficiente;
 consecinţele consumului de alcool, medicamente şi droguri trebuiesc
cunoscute.

ALCOOLUL, MEDICAMENTELE, DROGURILE


Prin alcoolemie se înţelege cantitatea de alcool exprimată în grame aflată la un
litru de sânge. Principalele consecinţe ale consumului de alcool sunt evidenţiate în
numeroase studii, astfel:
 la 0,3‰ debutează riscul producerii unui accident;
 la 0,5‰ riscul producerii unui accident este multiplicat de 2 ori;
 la 0,8‰ riscul producerii unui accident este multiplicat de 10 ori;
 la 1,2‰ riscul producerii unui accident este multiplicat de 35 de ori.
Principalele băuturi alcoolice, tăria alcoolică şi alcoolemia produsă asupra unei
persoane având o masă de 75 kg:
 o sticlă de bere de 500 ml cu tăria de 4°-5°, produce o alcoolemie de 0,15-
0,20‰;
 un pahar de vin de 200 ml cu tăria de 10°-12°, produce o alcoolemie de 0,20
-0,25‰;
 un pahar de ţuică de 200 ml cu tăria de 25°, produce o alcoolemie de 0,4 0
-0,50 ‰;
 un pahar de cognac de 200 ml cu tăria de 50°, produce o alcoolemie de
0,50‰;
 un pahar de cognac de 400 ml cu tăria de 50°, produce o alcoolemie de 2‰.
Principalele efecte generatoare de evenimente rutiere ale consumului de alcool
sunt:
 nivelul de concentrare a atenţiei scade foarte mult;
 scad percepţia şi memoria;
 câmpul vizual se reduce;
 timpul de reacţie se măreşte, cel puţin se dublează;
 evaluarea greşită a distanţelor şi vitezelor;
 subestimarea pericolelor şi riscurilor din trafic;
 capacitatea de gândire este diminuată;
 diminuarea preciziei gesturilor, reflexele scad.
Alcoolul modifică şi atitudinile conducătorului auto faţă de ceilalţi participanţi
la trafic (agresivitatea, emotivitatea, euforia) şi se elimină mult mai dificil decât
absorbţia lui (aproximativ 0,15 g/h).
Medicamentele au următoarele efecte negative:
 reducerea nivelului de concentrare a atenţiei;

4
 apar tulburări vizuale şi auditive (imagini neclare, cercuri luminoase, puncte
sau pete în câmpul vizual):
• confuzii, halucinaţii;
• cresc timpii de reacţie;
• apar stări de somnolenţă;
• apar stări de euforie;
• indiferenţă psihică;
• diminuarea reflexelor.
Drogurile provoacă tulburări asemănătoare cu cele produse de alcool sau
medicamente, deci se diminuează procesele de percepţie, cognitive (gândirea),
acţiunile practice (reflexele) şi modifică atitudinile.

OBOSEALA
Conducerea autovehiculelor în stare de oboseală constituie una din principalele
cauze ale producerii evenimentelor rutiere grave. Din acest motiv, toţi conducătorii
auto trebuie să cunoască:
 semnele oboselii;
 riscurile scăderii vigilenţei (atenţiei);
 semnele care preced somnul;
 riscurile adormirii la volan.
Poziţia corectă la volan a conducătorului auto presupune aşezarea confortabilă
în scaun, iar capul să fie reezemat de tetieră. Această poziţie permite şoferului să
acţioneze corect şi rapid în trafic, să reziste mai mult timp la oboseală şi să se
concentreze mai bine o perioadă lungă de timp.

VITEZA ŞI DISTANŢA DE OPRIRE


Viteza de deplasare trebuie adaptată la în funcţie de configuraţia şi starea
drumului, condiţiile meteorologice şi de vizibilitate, la circulaţie, natura încărcăturii şi
propria condiţie fizică.
Viteza excesivă reprezintă viteza care nu permite deplasarea în condiţii de
siguranţă.
Condiţii care influenţează viteza maximă cu care se poate rula în deplină
siguranţă:
1. aderenţa – reprezintă forţa care menţine alăturate două corpuri aflate în
contact, respectiv pneul şi şoseaua; dacă aderenţa este scăzută, distanţa de oprire
creşte proporţional;
2. vizibilitatea – se impune micşorarea vitezei când vizibilitatea este scăzută
(ploaie, ceaţă, etc.);
3. circulaţia – se impune păstrarea unei distanţe adecvate în raport cu celelalte
vehicule şi adaptarea circulaţiei în funcţie de itensitatea, compoziţia şi viteza fluxului
de vehicule, cu scopul de a păstra un culoar adecvat;
4. caracteristicile drumului.
Distanţa de oprire a unui vehicul este distanţa parcursă de acesta din momentul
în care conducătorul său sesizează un obstacol şi până la oprirea definitivă a
vehiculului.

5
Cele două componente ale distanţei de oprire sunt:
 distanţa de frânare;
 distanţa de reacţie.
Distanţa de frânare depinde de:
 distanţa parcursă în timpul mort de frânare propriu-zisă care este distanţa care
trece din momentul acţionării frânei până în momentul în care aerul comprimat ajunge
de la buteliile de aer comprimat la diafragme;
 distanţa reală de frânare, reprezintă distanţa care este parcursă de autovehicul
din momentul în care frânele roţilor au fost acţionate până la imobilizarea vehiculului.
Factorii cheie care influenţează distanţa frânare:
 viteza vehiculului – cu cât viteza este mai mare, cu atât distanţa de frânare
este mai mare;
 masa vehiculului – cu cât vehiculul este mai greu, cu atât distanţa de frânare
este mai ridicată, întrucât trebuie un spaţiu mai mare pentru imobilizarea unui vehicul
greu;
 starea unor elemente ce contribuie la frânare – dacă anumite elemente ale
vehiculului sunt în stare necorespunzătoare, distanţa de frânare poate să fie mai mare;
aceste elemente sunt: pneurile, frânele, sitemul de aer comprimat şi calitatea lichidului
de frână.
Timpul de reacţie reprezintă intervalul măsurat în secunde din momentul
apariţiei unui semnal sau al unui eveniment, până la acţiunea unei sau mai multor
comenzi ale autovehiculului, impuse de acesta.
Distanţa parcursă într-o secundă:
 la 30 km/h – 9 m;
 la 60 km/h –18m;
 la 90 km/h –27m;
 la 100 km/h –30m.
Vehiculul trebuie condus cu o viteză care să-ţi permită oprirea, în deplină
siguranţă, în limita câmpului vizual, indiferent de starea carosabilului (uscat, umed,
polei).
Efectele negative ale excesului de viteză:
 accidentele şi rănirile;
 contravenţiile: - amenzi, prime de asigurare mai ridicate;
- reţinerea permisului în vederea suspendării dreptului de a
conduce autovehicule pe durată limitată;
- pierderea locului de muncă.
 costuri de întreţinere ridicate: - pneurile se uzează mult mai repede;
- frânele se uzează mai repede;
- motorul, cutia de viteze, rulmenţii, ambreiajul,
suspensia se uzează mai repede;
 oboseala;
 consumul de combustibil creşte;
 imagine negativă în faţa publicului.

SITUAŢII CRITICE ŞI IEŞIREA DIN SITUAŢII CRITICE

6
Metode pentru calcularea distanţei sigure între vehicule:
 păstrarea unei lungimi de vehicul pentru fiecare viteză de 16 km/h;
 intervalul de 2 secunde - reprezintă minimul distanţei de securitate care
trebuie menţinută între vehicule. Această distanţă este valabilă la vitezele sub 60
km/h. Distanţa dintre vehicule va creşte automat la viteze mai mari, pentru a se ţine
cont de distanţa de frânare mai mare. Pe timp de ploaie se vor lua 3 secunde iar pe
timp de ninsoare se vor considera 4 secunde; pentru viteze mai mari de 60 km/h se vor
adăuga mai multe secunde;
 1 secundă pentru fiecare 3 m de lungime a vehiculului (sau fracţiune a acestei
lungimi) a cărui viteză maximă este de 60 km/h..
Lăţimea benzilor de circulaţie:
 3 m – drumuri rurale sau mai vechi;
 3,5 m – anumite drumuri cu două benzi sau drumuri mai vechi;
 4 m – cea mai mare parte a autostrăzilor mari, moderne.
Pentru o depăşire sigură, drumul trebuie să fie liber pe cel puţin jumătate de
kilometru.
E mai rapid să se modifice traiectoria unui autovehicul decât să fie oprit brusc.
Evitaţi frânarea la bracarea roţilor.
Tehnici de frânare a vehiculului:
 frânarea controlată – se frânează până ce roţile sunt pe punctul de blocare
(evitându-se derapajul) şi se menţine o presiune constantă pe pedala de frână;
 frânarea în trepte – se apasă frânele la maxim şi apoi se eliberează uşor
pedala de frână când roţile s-au blocat; se apasă iar pedala când roţile încep să se
învârtă; se repetă manevra până la imobilizarea vehiculului.
În cazul defectării sistemului de frânare se trece în treptele inferioare de viteză
până ce vehiculul a încetinit îndeajuns pentru a putea fi oprit cu ajutorul frânelor de
staţionare.
Etapele de parcurs în cazul exploziei unui pneu în faţă:
 decelarea indiciilor (zgomot puternic);
 prinderea fermă a volanului;
 evitarea frânării;
 imobilizarea vehiculului: când vehiculul a încetinit trebuie frânat uşor, se
părăseşte şoseaua şi se continuă frânarea până ce vehiculul este imobilizat.
Factorii de stabilitate a vehiculului sunt:
 frecarea (aderenţa);
 greutatea (încărcătura) pe roţi;
 mişcarea.
Aderenţa poete fi de trei tipuri:
 aderenţa statică;
 aderenţa în mişcare;
 aderenţa în derapare.
Derapajul este fenomenul care duce la ruperea aderenţei dintre două suprafeţe în
contact din care una este fixa (carosabilul). Există mai multe cauze care pot genera
derapajul:

7
1. aderenţa şi unghiul de înclinare a celor două suprafeţe în contact - în cazul
în care cele două suprafete în contact sunt înclinate într-un plan sub diferite unghiuri
vom observa că la un moment dat suprafaţa care nu este fixă, se va deplasa faţă de
suprafaţa fixată. Acest lucru se poate întâmpla şi la unghiuri mai mici, dacă între cele
două suprafeţe se pune un strat cu aderenţa mai mică (apa, ulei, gheaţă,s.a.);
2. forţa centrifugă şi aderenţa - în cazul abordării unui viraj cu viteza
neadaptată autovehiculul are tendinţa de a derapa (aluneca) spre exteriorul virajului.
Viteza neadaptată - viteza prea mare pentru unghiul de închidere al virajului,
sau viteza prea mare faţă de coeficientul de aderenţă al carosabilului.
 dacă virajul este spre dreapta, forţa centrifugă tinde să deplaseze
autovehiculul spre stânga, către banda de sens opus;
 dacă virajul este spre stânga, forţa centrifugă tinde să deplaseze autovehiculul
spre dreapta, către acostament;
3. Acţionarea prea bruscă a volanului;
4. Scăderea bruscă a aderenţei carosabilului - se întâmplă de obicei iarna
când circulăm pe un carosabil uscat, şi suntem surprinşi de o pată de gheaţă provocată
de conul de umbră al unei clădiri, de curenţii de aer care învăluie un podeţ, s.a.. În
cazul în care suntem surprinşi de un astfel de derapaj, trebuie imediat să ridicăm
piciorul de pe acceleraţie, să introducem schimbătorul de viteze într-o treaptă
inferioară şi să virăm în sens opus faţă de direcţia în care fuge botul autovehiculului
(în acelaşi sens cu spatele).
5. Virajul cu denivelări mărunte - în cazul în care partea carosabilă este
distrusă în zona unui viraj, prezentând o multitudine de gropi de dimensiuni mai mari
sau mai mici, autovehiculul care nu-şi adaptează viteza va intra în derapaj.
Riscul de derapare este mai mic dacă şoferul este angajat corect în curbă, adică
frânează înainte de a negocia curba, apoi accelerează uşor şi uniform la ieşirea din
curbă.
La apropierea de două obstacole fixe ce se găsesc de fiecare parte a vehiculului,
divizaţi culoarul în două părţi egale.
Tipuri de derapări:
 deraparea la frânare;
 deraparea în viraj;
 deraparea la accelerare.
Prevenirea derapajului se realizează prin:
 stabilitatea vehicului (încărcare uniformă);
 respectarea regulilor referitoare la viteză şi culoar (încetinire pe şosea
alunecoasă, umedă, creşterea intervalului între vehicul şi cel precedat, evitarea
virajelor bruşte, etc.);
 pe carosabilul alunecos trebuie evitate frânarea sau întoarcerea bruscă;
 încercarea păstrării controlului vehiculului fără frânare violentă;
 dacă trebuie imobilizat rapid autovehiculul se utilizează frânarea controlată
sau frânarea în trepte.
Măsuri pentru ieşirea din derapare:
 contrabracarea roţilor – roţile directoare sunt virate în aceeaşi parte spre care
a derapat spatele automobilului, cu scopul redresării rapide a traiectoriei acestuia;

8
 nu se frânează;
 nu se accelerează;
 debreiere.

PARTEA A II-A
MĂSURI DE PRIM AJUTOR

FRACTURI ŞI LEZIUNI ALE COLOANEI VERTEBRALE


 fracturile rezultate în urma unui accident rutier pot fi recunoscute prin segmentul
fracturat, care are o mişcare anormală;
 semnele unei fracturi sunt, deci, poziţia nefirească, mişcarea nenaturală,
scurtarea membrului fracturat;
 o fractură deschisă la membre se recunoaşte prin faptul că pielea este străpunsă
în zona fracturii;
 dacă este posibil, nu deplasaţi victima până la sosirea echipelor specializate;
 nu mişcaţi membrul fracturat şi nu încercaţi să reduceţi fractura, dacă aveţi
cunoştinţă că ambulanţa soseşte în scurt timp;
 pentru evitarea complicaţiilor în cazul unei fracturi, este necesar să imobilizaţi
zona fracturată;
 pentru a acorda primul ajutor în caz de fracturi, se fixează segmentul de fractură,
pentru a preveni mişcarea fragmentelor osoase în timpul imobilizării membrului, în
atele care să fie destul de lungi pentru a prinde articulaţia de deasupra şi cea de
dedesubtul focarului de fractură;
 atelele pentru imobilizarea unei fracturi trebuie să fie suficient de lungi pentru a
acoperi în întregime atât zona de deasupra, cât şi cea de sub fractură, să fie rigide şi
usoare;
 imobilizarea unui braţ fracturat se face cuprinzând osul fracturat, precum şi cele
două articulaţii – superioară şi inferioară;
 fractura labei piciorului se imobilizează cu atele sau cu un bandaj gros, de la
degete până la genunchi;
 în cazul unei fracturi de claviculă (umărul se află într-o poziţie atârnândă, uşor
înainte şi în jos), braţul se aşează într-o eşarfă;
 pentru imobilizarea fracturilor de la membrele superioare se va folosi o eşarfă
simplă;
 în cazul unei entorse a gleznei, se procedează astfel: se ridică piciorul afectat, se
aplică un bandaj elastic strâns, apoi, dacă se poate, se aplică gheaţă prin bandaj;
 o persoană rănită, care prezintă leziuni ale coloanei vertebrale, nu trebuie
mişcată până la sosirea ambulanţei;
 în cazul persoanelor accidentate care prezintă fracturi de coloană, dacă este
abssolut necesar să fie transportate la spital, se recomandă să se folosească mijloacele
de transport cu platformă (furgonete, camioane), chiar dacă au viteze de deplasare mai
mici;
 în cazul traumatismelor coloanei vertebrale, dacă accidentatul are căile
respiratorii libere, se vor lua următoarele măsuri de prim ajutor: nu se mişcă

9
accidentatul din poziţia în care a fost găsit până la sosirea serviciilor mobile de
urgenţă, cu excepţia cazurilor în care există un pericol de foc sau de asfixie; în acest
caz, se asigură doar funcţiile vitale, eliberarea căilor respiratorii superioare şi
bandajarea fracturilor deschise.

HEMORAGII
 gravitatea unei hemoragii se apreciază în funcţie de cantitatea de sânge pierdut;
 hemoragia cea mai periculoasă este cea care determină o pierdere rapidă a
sângelui;
 în rănile cu hemoragie se va avea în vedere, în faza iniţială, oprirea hemoragiei;
 o hemoragie produsă la unul din membrele unei persoane rănite se va opri prin
acţiunea compresivă asupra vasului lezat sau prin aplicarea garoului;
 transportul persoanelor accidentate având hemoragii externe se va face fie
imediat după oprirea hemoragiei, fie imediat după ce s-a acordat asistenţă medicală de
o persoană calificată;
 în cazul unui accident cu hemoragie masivă, se acţionează astfel: se aşează
persoana pe spate, cu picioarele ridicate, se imobilizează eventualele fracturi, nu i se
administrează lichide şi este protejată contra frigului;
 un garou aplicat unei persoane rănite într-un accident de circulaţie poate fi
menţinut maximum 2 ore, pentru a nu afecta ţesuturile;
 biletul care se prinde lângă garoul aplicat unei persoane rănite trebuie să conţină
ora şi minutul aplicării garoului;
 hemoragiile la trunchi şi cap se opresc prin aplicarea compreselor sterile şi a
pansamentelor compresive;
 hemoragia nazală se poate opri dacă accidentatul stă în picioare şi îşi strânge
ambele nări timp de aproximativ 5-10 min.

RESUSCITAREA CARDIO-RESPIRATORIE
 înainte de a începe resuscitarea, trebuie evaluat gradul de constanţă al victimei.
Totodată, se vor urmări mişcările cutiei toracice şi prezenţa pulsului;
 prezenţa pulsului se verifică la nivelul gâtului, în partea laterală a mărului lui
Adam, la nivelul arterei carotide;
 dacă victima nu respiră, dar are puls, se va începe respiraţia artificială;
 pentru început se vor elibera căile de acces al aerului, prin înlăturarea corpilor
străini din gura victimei;
 respiraţia artificială se face gură la gură sau gură la nas;
 dacă victima nu respiră şi nici nu are puls, se vor face concomitent respiraţie
artificială şi masaj cardiac extern;
 masajul cardiac extern se efectuează prin comprimarea sternului cu ajutorul
ambelor palme, în ritm de aproximativ două compresiuni pe minut;
 la copii se utilizează o singură mână pentru efectuarea compresiei toracice.
Ritmul este de cca. 15 compresii toracice, urmate de două respiraţii artificiale;
 stopul respirator, în cazul persoanelor accidentate, poate fi determinat de
astuparea căilor respiratorii;

10
 obstrucţionarea căilor respiratorii poate fi determinată de prezenţa corpilor
străini;
 înaintea transportării unei victime la spital, trebuie să aveţi în vedere să fie
asigurată funcţia respiratorie şi cea circulatorie;
 în cazul unei insuficienţe respiratorii determinate de corpi străini, se face imediat
permeabilizarea căilor respiratorii;
 căile respiratorii pot fi deblocate la locul accidentului, prin intervenţii specifice;
 în cazul unui accident în care victima şi-a pierdut cunoştinţa, prima măsură va fi
să controlaţi respiraţia şi bătăile inimii;
 în situaţia în care, după resuscitarea cardio-respiratorie, accidentatul îşi recapătă
pulsul, se vor înceta compresiile exterioare ale pieptului.

RĂNI, RĂNIŢI, ACCIDENTAŢI


 o persoană grav rănită, victimă a unui accident de circulaţie, va fi ridicată cu
atenţie, menţinându-se în acelaşi plan capul, gâtul şi toracele;
 transportarea victimelor la spital se poate realiza cu o ambulanţă special dotată,
însoţită de un medic, sau cu vehiculul care a provocat accidentul, dacă starea victimei
permite acest lucru;
 în cazul unui accident de circulaţie cu victime şi cu deformarea accentuată a
caroseriei sau a uşilor, ocupanţii vehiculelor pot fi imobilizaţi. În astfel de situaţii se
apelează la serviciile specializate ale unităţilor de pompieri, care intervin cu utilaje de
descarcerare;
 în cazul unui accident cu victime şi cu deformarea accentuată a caroseriei,
victimele conştiente sunt sfătuite să nu se mişte, iar degajarea acestora trebuie să se
realizeze cât mai repede şi numai de către echipaje specializate;
 la scoaterea persoanelor accidentate din autovehicul, trebuie avut în vedere ca
leziunile să nu se agraveze;
 în cazul accidentării foarte grave a unei persoane, ca urmare a unui accident de
circulaţie, prima măsură care se impune este acordarea primului ajutor, până la sosirea
ambulanţei;
 în funcţie de starea accidentatului, măsurile de prim ajutor se vor lua în
următoarea ordine: respiraţia artificială, masajul cardiac, oprirea hemoragiei, pansarea
rănilor, imobilizarea fracturilor;
 un bandaj de tifon aplicat pe o rană deschisă protejează împotriva infectării rănii
şi opreşte hemoragia;
 dezinfecţia plăgilor ce necesită a fi pansate se face cu apă oxigenată sau iod;
 atunci când un conducător auto a accidentat un pieton, acesta este obligat să
transporte victima la cea mai apropiată unitate sanitară, dacă nu este posibil
transportul cu alte mijloace, apoi să se întoarcă imediat la locul accidentului;
 în cazul în care există mai multe persoane accidentate, este important să se
stabilească priorităţile, astfel că primul ajutor se acordă cu prioritate persoanei celei
mai grav accidentate;
 accidentatul readus la viaţă prin resuscitare cardio-respiratorie se va transporta
întotdeauna la o unitate medicală specializată;
 substanţele antiseptice se folosesc pentru dezinfectarea rănilor;

11
 pe plagă se aplică întotdeauna o compresă de tifon steril;
 la un accidentat cu corpi străini în interiorul plăgilor, aceştia nu se extrag din
plăgi, întrucât se pot produce complicaţii;
 bandajele se folosesc pentru acoperirea şi pentru susţinerea rănilor, precum şi
pentru oprirea hemoragiilor;
 persoanele accidentate, cu arsuri multiple pe corp şi membre, trebuie să fie
transportate urgent la o unitate medicală;
 dotarea autovehiculelor cu trusă medicală de prim ajutor este obligatorie pentru
toate autovehiculele care circulă pe drumurile publice;
 trusa medicală pentru primul ajutor trebuie să conţină, în principal: foarfece cu
vârfuri boante, dispozitiv intermediar pentru respiraţie gură la gură, comprese sterile,
feşe, pansamente, mănuşi de unică folosinţă din latex, folie de supravieţuire izotermă
şi broşură de prim ajutor autorizată de Ministerul Sănătăţii.

12