CONCLUZII

Religia, medicina și asistența medicală au fost legate într-un fel sau altul în toate
civilizatiile si popoarele lumii de la începutul istoriei consemnate. Doar în ultima vreme aceste
sisteme de vindecare au fost separate, iar această separare a avut loc în mare parte în tarile foarte
dezvoltate; în multe țări în curs de dezvoltare, nu există o astfel de separare. Istoria religiei,
medicinii și asistenței medicale din țările dezvoltate din Occident, totuși, este una fascinantă.
Primul spital important în civilizația occidentală a fost construit în Asia Mică în jurul anului
370 d.Hr., la insistența Sfântului Vasile, episcop de Cezareea, după porunca biblică de a
îmbrăca pe cei săraci și a vindeca pe cei bolnavi, apoi primele spitale din Occident pentru
îngrijirea bolnavilor din populația generală au fost construite de organizații religioase și au fost
înființate prin interventia ordinelor religioase. De-a lungul Evului Mediu și până în timpul
Revoluției Franceze, medicii erau adesea clerici. De sute de ani, de fapt, instituțiile religioase
erau responsabile pentru acordarea de licențe medicilor pentru a-si practica meseria. În coloniile
americane, în special, mulți dintre clerici erau, de asemenea, medici - adesea ca un al doilea loc
de muncă pentru acestia, care a contribuit la completarea veniturilor mici rezultate din
activitatea bisericeasca. Chiar si ingrijirea persoanelor cu probleme de sănătate mintală din
Occident a avut, de asemenea, rădăcini în cadrul mănăstirilor și comunităților religioase.
Față de cauza bolii, nu a existat intotdeauna o atitudine monolitică, unitară: aceasta fie
era rezultatul unei pedepse trimise de divinitate, fie avea cauze naturale (alimentație, ocupație,
climat, factori de mediu). În timp ce unii medici, clerici sau pacienți făceau o analiză rațională
a bolii și căutau o abordare terapeutică logică și naturală, alții confundau logica cu superstiția,
raționalul cu iraționalul. Dietele, băile, exercițiile și medicamentele erau prescrise alături de
accentuarea credinței religioase, introducerea pacientului în biserică, Taina Sf. Maslului și
ritualul ungerii.
Cu alte cuvinte, religia si medicina nu au fost niciodata separate una de cealalta, cu toate
ca la un moment dat in istorie domeniile lor de cunoastere, metodele si perspectivele abordate
nu se mai intersectau. Dezvoltarea medicinii printr-o abordare pur naturalista a rezultat intr-o
obiectivare a bolii, o conceptie materialista asupra existentei umane si a tratarii de boli sau
organe in detrimentul ingrijirii bolnavilor. Depersonalizarea medicinei a avut loc in contextul
unei societati occidentale ce supravaloriza existenta biologica, considerata drept unica viata
posibila pentru om, ce conferea un statut superior sanatatii psiho-somatice, rezumata aproape
exclusiv la “planul material si pentru care trupul apare ca fiind organul essential, la teama de
tot ceea ce poate pune in pericol, reduce sau suprima aceasta posesiune, refuzul oricarei
suferinte si ridicarea analgeziei la statutul de valoare a civilizatiei si de finalitate sociala, la
teama de moarte biologica, considerate ca sfarsit absolut al existentei”.1 Când căutarea sănătăţii
şi a vieţii în această lume devine un proiect atotconsumator, cand oamenii isi pun speranta intr-
un progres fara bariere in domeniul tehnic si stiintific, cand se recurge la manipulari pentru
„perfectionarea” biologica a naturii umane, atunci medicina se abate de la calea si scopul sau şi
devine un idol.
Aceste tendinte in stiinta si practica medicala stau marturie astazi necesitatii unei
colaborari dintre domeniul medical si cel teologic. În ciuda opiniilor și opiniilor negative
deținute de mulți profesioniști în domeniul sănătății mintale, cercetarea care studiază religia,
spiritualitatea și sănătatea astazi s-a extins rapid - și cea mai mare parte se petrece în afara
domeniului psihiatriei. Această cercetare este publicată în reviste dintr-o gamă largă de
discipline, inclusiv în medicină, asistență medicală, terapie fizică și ocupațională, asistență
socială, sănătate publică, sociologie, psihologie, religie, spiritualitate, îngrijire pastorală, studii
populaționale și chiar în revistele de economie și drept. Rezultatul este o literatură masivă de
cercetare care este împrăștiată în toate științele medicale, sociale și comportamentale.
Într-o societate într-o perpetuă transformare, creștinul are nevoie să regăsească
stabilitatea valorilor, moralitatea principiilor si echilibrul sufletesc, atat pentru viata personala,
dar și pentru ceilalti din jurul sau. Medicina este si trebuie vazuta in continuare ca un dar oferit
omului de către Divinitate în contextul precarităţii vietii pamantesti, ca sprijin unei naturi umane
supuse bolii, suferintei si mortii prin căderea in pacat, asa cum sustinea si Sf. Vasile cel Mare:
„Căci, precum n-am fi avut nevoie de inventarea şi munca agriculturii, dacă am fi rămas în
paradisul desfătării, la fel n-am avea nevoie de nici un ajutor medical pentru înlăturarea
durerilor, dacă am fi rămas liberi de orice durere, aşa cum ne era dat după creare, înainte de
cădere. Dar, aşa cum, după ce am fost izgoniţi în acest loc şi am auzit cuvintele: «În sudoarea
feţei tale îţi vei mânca pâinea ta» (Fac. 3, 19) după lungă experienţă şi osteneală în lucrarea

1
J. C. Larchet, Teologia bolii, ed. cit., p. 12.
pământului, am deprins arta agriculturii spre micşorarea suferinţelor (rezultate) din acest
blestem, fiindcă Dumnezeu ne-a dat cunoaşterea şi priceperea acestei arte, la fel, fiindcă am
primit porunca întoarcerii iarăşi în pământ, din care am fost luaţi, şi fiindcă am fost uniţi cu
carnea cea pătimitoare, care din cauza păcatului a fost condamnată la pieire şi pentru aceasta
este supusă acestor boli, (de aceea) ni s-a dat şi ajutorul artei medicale, care ajută, atât cât se
poate, pe bolnavi”.2
Medicina, pregresul tehnologic, intervențiile asupra vieții și morții sunt permise din voia
divină, iar modalitatea corectă de acționare a omului trebuie să fie cea în conformitate cu
statutul său de „chip al Creatorului”, din care rezultă demnitatea, forța sa de introspecție și
acționare. Intr-o lume în care predomină consecințele păcatului, boala, moartea si tulburarea
interioară, omenirea are nevoie de vindecare pentru ca ea este destinată paradisului, iar
paradisul este înțeles ca viață în și cu Dumnezeu. Vindecarea trebuie căutată atât prin
rugăciune, cât și prin aplicarea științelor medicale, dar nu este posibilă o vindecare completă
decât învierea finală a unui individ, deoarece sentința morții încă domnește în trupul
muritor. Mai mult, nu toți oamenii sunt vindecați, în ciuda rugăciunilor fierbinți adresate lui
Dumnezeu și aplicațiilor celor mai bune medicamente. Uneori boala trebuie să fie îndurată. De
multe boala fizică este necesară pentru a vindeca sufletul. Suferința curăță sufletul infectat cu
murdăria plăcerii senzuale și îl detașează complet de lucrurile materiale, arătându-i pedeapsa
ca urmare a afecțiunii sale. De aceea Dumnezeu în dreptatea Lui permite diavolul să-i incerce
pe oameni cu chinuri. Acceptarea bolii și a morții noastre ca voință a lui Dumnezeu este un
mijloc prin care îmbrățișăm harul mântuitor al lui Hristos.
În orice caz, bazarea exagerata pe medicina si eforturile disperate de a se agăța de viață
ar trebui să fie eliminate din atitudinea unui creștin, fiindcă orice implică o mulțime prea mare
de gânduri sau o cheltuială mare de efort și cauzează toată viața noastră să graviteze în jurul
trupului trebuie evitat. Sfintii Parinti au subliniat constant necesitatea ascezei, ca ceea ce oferă
mai multă putere sufletului și stăpânire asupra trupului, observând că atunci când sufletul nu se
dezvoltă la statura sa adecvată prin practicarea virtuților, trupul suferă o deteriorare
corespunzătoare. Restabilirea sanatatii, dincolo de aspectul ei trupesc, semnifica, asadar,
restabilirea legaturii iubitoare cu Dumnezeu si Biserica Sa.

2
Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari 55,1, în: Idem, Scrieri. Asceticele, PSB 18, trad. Prof. Iorgu D. Ivan, Bucureşti,
1989, p. 297.
 Misiunea Bisericii Ortodoxe in actualitate

De la începuturile timpurii, Biserica Ortodoxă a acceptat folosirea medicinei si a

medicamentelor seculare de către credincioșii creștini. Sfântul Luca, de exemplu, a fost un
medic și a călătorit împreună cu Sf. Pavel în parte pentru a acționa ca consilier medical al
acestuia. De-a lungul istoriei, mulți monahi proeminenți, au creștini, iar mari sfinți au fost
medicii sau au studiat medicina. Biserica a înființat, de asemenea, primele spitale pentru bolnavi
și diferitele suferințe. În secolul al patrulea, diferite centre de vindecare au fost deschise și
administrate de Biserica Ortodoxă, inclusiv casele pentru săraci, orfani, vârstnici și spitale
(Demakis, 2004). Multe dintre aceste centre au fost asociate cu mănăstirile. Lucrătorii din
domeniul sănătății, medicii, asistenții medicali și psihologii de astăzi erau deseori călugări. Sf.
Vasile al Cezarei (330-379) a fost instruit în tainele medicinei și a lucrat alaturi de călugări în
slujirea bolnavilor și bolnavilor. Sfântul Ioan Gură de Aur ca Patriarh al Constantinopolului
(390) a folosit bogăția Bisericii pentru a deschide spitale și alte instituții filantropice, care i-au
adus o mare dragoste din partea poporului. În decursul a două secole, creșterea rapidă a acestor
centre a necesitat finanțare de la stat, deși Biserica a păstrat administrarea și îngrijirea activă în
cadrul aranjamentului stabilit. Împăratul Justinian a mutat cei mai importanți medici în spitale,
ceea ce a mărit reputația acestor centre (Demakis, 2004). Tipicul multor manastiri ale fostului
Bizant arată cat de complexă și extinsă a fost lucrarea binevoitoare a manastirilor: spitalul din
incinta acestora era prezidat de un supraveghetor (nosokomos), exista un departament de
ambulatoriu, doctor de sex feminine pentru sectia de paciente, remunerari imperiale pentru
medicii si rezidentii ce prestau servicii, pecum si prevederea unor reglementări pentru slujbe
liturgice, înmormântări și comemorări ale decedatului stabilite de imparatul insusi. Mai mult,
forme mai puțin instituționalizate de filantropie au fost practicate in aceasta epoca: o brutărie
(mankipeion) furniza pâine pentru a hrăni locuitorii spitalului și a azilelor pentru batrani, iar
sanatorii pentru leproși au fost înființate la un loc departe de mănăstiri.
În capitolul XXV al Evangheliei Sf. Matei, tuturor creștinilor li se spune că unul dintre
lucrurile pe care se va baza judecata lor este modul în care au tratat bolnavii. Mai mult, Sf.
Iacov scrie în epistola sa: “Este cineva dintre voi bolnav? Să cheme preotii Bisericii…” (Iacov
5,13). Trebuie sa itelegem aceste pasaje în sensul că este responsabilitatea întregii Biserici, a
întregului trup, de a avea grijă de membrii săi bolnavi. Lucrările tradiționale de filantropie
înțelese de Biserică au inclus întotdeauna vizitarea bolnavilor și îngrijirea lor în nenumarate
moduri. Prin urmare, instituirea unei slujbe pentru bolnavi și bătrâni constituie o parte
importantă din chemarea noastra ca si creștini.
Nu este exagerat cazul să spunem că accentul pe vindecarea persoanelor este unul dintre
marile daruri pe care creștinismul le-a dat lumii. A început cu Hristos. Evangheliile
înregistrează numeroase cazuri în care Hristos a vindecat toate bolile, atât cele spirituale, cât și
fizice. Sfântul Luca, el însuși medic, a înregistrat diverse cazuri de tamaduire în Evanghelia sa,
iar mai târziu a arătat în cartea Faptele Apostolilor cum această putere de vindecare a fost
acordată apostolilor. Nu trebuie să fie o surpriză faptul că, la sfârșitul persecuțiilor primelor
secole crestine, artele vindecarii au fost dezvoltate chiar până în ziua de azi.
Creștinismul ortodox are o istorie bogată a vindecătorilor venerați ca
sfinți. Sfintii Cosma și Damian erau medici în timpul domniei lui Dioclețian și Maximian în
epoca persecuțiilor. Născuți în Arabia, ei au devenit cunoscuți sub numele de “Anargyroi”
(doctori fara de arginti) pentru că au refuzat să accepte bani pentru serviciul lor. Aceștia sunt
venerați atât în bisericile răsăritene, cât și în cele occidental, dar în ortodoxie aceștia poartă și
titlul de “lucrători de minuni” deoarece, în plus față de vindecarea trupului, ei au scos demoni
și au înlăturat și alte “întunericuri” din sufletele oamenilor, . Ei și-au atribuit darurile
vindecătoare lui Hristos, pe care l-au numit “Marele Medic”, și s-au considerat pur și simplu ca
instrumentele lui Hristos de vindecare, mângâiere și sfințire. Ortodoxia a avut și alți mari sfinți
vindecători. Istoria Bisericii detaliaza viața Sfântului Luca, precum și a douăzeci de medici,
dintre care optsprezece erau misionari, iar doi erau preoți. Unul dintre preoți a fost Sf. Sampson,
administrator și medic al Constantinopolului, sărbătorit pe 17 iunie. Sf. Sampson a fost inițial
din Roma, in timpul domniei Sfântului Iustinian cel Mare, dar s-a stabilit în Constantinopol. El
a devenit atât de respectat pentru puterea lui vindecătoare, rugăciune, virtute și dragostea pentru
bolnavi și săraci, pentru care patriarhul Menas din Constantinopol l-a hirotonit preot. În
umilință el a ascuns de multe ori vindecarea rugăciunii prin eliberarea de medicamente. El l-a
vindecat pe împăratul Iustinian care, în semn de recunoștință, a donat un mare centru de
vindecare Sf. Samson care a devenit cunoscut sub numele de “Hospice-ul lui Samson”.
 Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a prezentat ideea că întreaga Biserică a lui Hristos este un
spital, exprimând astfel în termeni teologici mai clară relația dintre vindecarea trupului și a
sufletului practicată de primii vindecători. Pilda Bunului Samaritean este modelul folosit de Sf.
Ioan (Luca 1, 33), unde Bunul Samaritean exemplifică pe Hristos care, în calitate de Mare
Medic, vine la omenirea zdrobită (omul bătut de tâlhari pe drum) pentru a aduce
vindecare. Hanul în care samariteanul l-a lasat in grija pe omul suferind este Biserica.
Acestea fiind spuse, este totuși adevărat că creștinii ortodocși ar trebui să ia o poziție
oarecum critică față de medicina seculară, deoarece se bazează pe valori care adesea contrazic
cu cele învățate de Biserică (Larchet, 2002; Meyendorff, 2009). Medicina modernă tinde să
vadă persoana umană ca fiind doar un trup; în schimb, Biserica învață că persoana este un întreg,
trup, minte și suflet. O boală afectează întreaga persoană, indiferent de originea ei. De exemplu,
un om care are dificultăți serioase cu furie - care, din moment ce este o pasiune, este considerat
a fi o problemă spirituală serioasă - este probabil să dezvolte simptome corporale cum ar fi
ulcerele și hipertensiunea. Mai mult, probabil că nu-și folosește bine mintea atunci când este
copleșit de furie. Medicația seculară se va referi doar la ulcere și hipertensiune arterială, dar
creștinii nu ar trebui să accepte această abordare reducătoare a bolii. Ei ar trebui întotdeauna să
fie pregătiți să recunoască și să exploreze simptomele mintale și spirituale, precum și cele fizice
și ar trebui să caute vindecarea întregii persoane.
Chiar dacă Biserica continuă să predice și să realizeze misiunea sa salvică pentru lume,
ea se confruntă cu atât mai frecvent cu expresiile secularismului. Biserica lui Hristos în lume
este chemată să-și exprime încă o dată și să promoveze conținutul mărturiei ei profetice către
lume, bazată pe experiența credinței și reamintind adevărata sa misiune prin proclamarea
Împărăției lui Dumnezeu și cultivarea unei simț al unității între membrii acesteia. În acest fel,
ea deschide un câmp larg de oportunități, deoarece un element esențial al eclesiologiei sale
promovează comuniunea euharistică și unitatea într-o lume zdrobită. Dorința unei creșteri
continue a prosperității și a unui consumism neîncetat duce în mod inevitabil la o utilizare
disproporționată și epuizare a naturii. Natura, creată de Dumnezeu și dăruită omenirii pentru
administrare (Facerea 2,15), suportă consecințele păcatului uman. “Căci ştim că toată făptura
împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Rom 8,22).
Pentru Biserica Ortodoxa, abilitatea de a explora lumea din punct de vedere stiintific
este un dar al lui Dumnezeu pentru omenire. Cu toate acestea, împreună cu această atitudine
pozitivă, Biserica recunoaște simultan pericolele latente în utilizarea anumitor realizări
științifice. Ea crede că omul de știință este într-adevăr liber să efectueze cercetări, dar că omul
de știință este, de asemenea, obligat să întrerupă această cercetare atunci când încalcă valorile
fundamentale creștine și umanitare. Potrivit Sfântului Apostol Pavel, toate lucrurile ne sunt
ingaduite, dar nu toate ne sunt de ajutor si folos (I Corinteni 6,12), iar conform Sfântului
Grigorie Teologul, bunătatea nu este bună dacă mijloacele sunt greșite (“Prima cuvantare
teologică”, 4, PG 36, 16C). Această perspectivă a Bisericii se dovedește necesară din mai multe
motive pentru a stabili limitele adecvate pentru libertate și pentru aplicarea fructelor științei,
unde în aproape toate disciplinele, dar mai ales în biologie, ne putem aștepta la noi realizări și
riscuri. În același timp, punem accentul pe sfințenia incontestabilă a vieții umane de la concepția
sa.
În ultimii ani, observăm o dezvoltare imensă în științele biomedicale și în
biotehnologiile corespunzătoare. Multe dintre aceste realizări sunt considerate benefice pentru
omenire, în timp ce altele ridică dileme etice, iar altele sunt considerate inacceptabile. Biserica
Ortodoxă consideră că ființa umană nu este doar o compoziție de celule, oase și organe; nici nu
este persoana umană definită exclusiv de factori biologici. Omul este creat după chipul lui
Dumnezeu (Geneza 1,27) și referirea la umanitate trebuie să aibă loc cu respect. Recunoașterea
acestui principiu fundamental conduce la concluzia că atât în procesul de cercetare științifică,
cât și în aplicarea practică a noilor descoperiri și inovații, trebuie să păstrăm dreptul absolut al
fiecărui individ de a fi respectat și onorat în toate etapele vietii. În plus, trebuie să respectăm
voința lui Dumnezeu, manifestată prin creație. Cercetarea medicala trebuie să țină cont de
principiile etice și spirituale, precum și de preceptele creștine. Într-adevăr, respectul trebuie să
fie acordat întregii creații a lui Dumnezeu în ceea ce privește modul în care omenirea trăiește,
iar știința o explorează, conform poruncii lui divine.
În aceste vremuri de secularizare, marcate de o criză spirituală caracteristică civilizației
contemporane, este deosebit de necesar ca Biserica Ortodoxa să sublinieze semnificația
sacralității vieții. Neînțelegerea libertății ca permisivitate conduce la o creștere a criminalității,
la distrugerea și defăimarea valorilor traditionale, precum și la lipsa totală de respect față de
libertatea aproapelui nostru și la sacralitatea vieții. Tradiția ortodoxă, modelată de experiența
adevărurilor creștine în practică, este purtătoarea spiritualității și a etosului ascetic, care trebuie
în special să fie încurajată în postmodernitate.
 Grija pastorală specială a Bisericii pentru tineri reprezintă un proces de formare
neîntreruptă și neschimbătoare a lui Hristos. Desigur, responsabilitatea pastorală a Bisericii se
extinde și la instituția divină de familie, care a fost întotdeauna și trebuie întotdeauna întemeiată
pe misterul sacru al căsătoriei creștine ca o uniune între bărbat și femeie, așa cum se reflectă în
unirea dintre Hristos și Biserica Sa (Efeseni 5,32). Acest lucru este deosebit de important în
lumina încercărilor în anumite țări de a legaliza și în anumite comunități creștine de a justifica
din punct de vedere teologic alte forme de coabitare umane care sunt contrare tradiției și
învățăturii creștine. Biserica speră să recapituleze totul în Trupul lui Hristos, reamintește
fiecărei persoane care vine în lume că Hristos se va întoarce din nou la a doua venire a Sa,
judecând pe cei vii și pe cei morți (I Petru 4, 5) și că Împărăția Sa nu are sfârșit (Lc 1,33). Prin
ritualurile, slujbele, ierurgiile, molifte, Sfintele Taine si rugaciune, Biserica Ortodoxa trebuie
sa-si continue astazi misiunea sa tamaduitoare dintotdeauna. De fapt, dimensiunea spirituală
care stă la baza oricărei vindecări este cea mai clar descoperită în sacramentul fundamental al
vieții creștine. Botezul, așa cum a învățat Sf. Pavel în Romani 6, este noua naștere , punctul de
plecare al vieții în Hristos prin intrarea în moartea lui Hristos și ridicarea în "asemănarea"
învierii Sale. Incepand cu randuiala Sf. Taine a Botezului, ce începe cu câteva rugăciuni de
exorcizare care sunt menite să vindece boala și infirmitatea provocate de răzvrătirea diavolului
si astfel să intre în viața lui Hristos și să primească puterea prin Duhul Sfant de a se desprinde
de puterea răului care ar putea domni în sufletul său, si care constituie, de fapt, o vindecare
profundă a atașamentului sufletului față de lucrurile neplăcute, permițându-i astfel să atingă
libertatea, si pana la Taina Sf. Euharistii, considerate medicamentul prin excelenta, Biserica ne
conjuga cu Marele Medic, orientand lucrarea de vindecare spre un tel mult mai inalt: vesnicia,
mantuirea sufletului.
In concluzie, evoluțiile contemporane în știință medicala provoaca astazi teologia mult
mai profund decât a făcut-o introducerea lui Aristotel în Europa de Vest, în secolul al XIII-lea.
Creștinii vor asimila, în mod inevitabil, ideile dominante despre lume, iar astăzi acestea sunt
profund modelate de știință. Singura întrebare este dacă ei vor face acest lucru în mod critic sau
nereflexiv, cu profunzime și nuanță sau cu superficialitate, ce pune la indoiala Evanghelia și ne
lasă rușinati în fața istoriei.